COMPENDIU DE DOSARE (2024) – CARTE
Titlul Original:
Case File Compendium (病案本)
Genul Cărții: BL (LGBTQ+), Mister, Dramă
Limba Nativă: Chineză, Capitole: 120 (primele 4 volume) - 5 volume în total
Rating Conținut: 18+ - Restricționat (nuditate, violență, blasfemie etc)
Autor: Rou Bao Bu Chi Rou
Publicată în: 13 februarie 2024
Traducere și adaptare: Loredana
Rezumat:
Este o poveste întunecată și complexă, explorând relația dintre două personaje cu trecuturi traumatice: Xie Qingcheng, un fost medic cu secrete sinistre, și He Yu, un tânar enigmatic cu legături misterioase la o serie de crime brutale. Povestea se învârte în jurul unor dosare medicale pierdute, care dezvăluie adevăruri tulburătoare despre abuzuri, manipulare și suferință psihologică.
Cei doi investighează o serie de crime legate de pacienți dintr-un spital psihiatric abandonat, unde au avut loc experimente ilegale.
Cartea dezvăluie conexiuni între victime și trecutul lui He Yu, sugerând că el ar putea fi fie o victimă, fie un complice.
Relația dintre Xie Qingcheng și He Yu devine din ce în ce mai obsedantă și toxică, cu elemente de dependență emoțională și manipulare.
Capitolul 1: Prima imagine
CLICK. Întunericul s-a luminat. Ecranul televizorului a pâlpâit și a început să apară o imagine.
Căminul facultății era situat într-o clădire înghesuită în colțul cel mai îndepărtat al campusului universitar vechi de secole. Fiind situat într-un loc retras, aici erau trimiși în principal profesorii tineri și plini de energie. Exteriorul era superb, cu cărămizi roșii și trepte albe, iar viță de vie delicată înconjura clădirea veche în stil occidental. Niciun trecător nu putea rezista să nu arunce o privire, dar numai cei norocoși care deveneau profesori și intrau înăuntru își dădeau seama că, sub fațada frumoasă, clădirea trecuse prin multe reparații. Pereții interiori erau pătati și stratificați, ca un chip îmbătrânit acoperit cu nenumărate straturi de machiaj. Căminul era atât de vechi încât nici măcar nu avea televizoare digitale; cele de aici erau televizoare cu cablu care puteau fi descrise doar ca antichități.
„Câmpia Yangtze este lovită de mai multe furtuni torențiale consecutive...”
Un tânăr trecu pe coridor, în timp ce sunetul programului TV se auzea prin fereastra crăpată a biroului recepționerei. De obicei, bătrâna doamnă de serviciu îl oprea și striga: „Hei, micule student, nu știi? Aici este reședința profesorilor. Tu ești student, nu poți veni aici.”
Dar astăzi, recepționera nu l-a certat. Poate pentru că privea în gol sau pentru că vederea îi slăbise odată cu vârsta, dar nu l-a observat trecând în noaptea întunecată.
S-a îndreptat direct spre etajul al treilea și a bătut la o ușă de fier care îi era familiară.
Ușa s-a deschis scârțâind; femeia dinăuntru a scos capul pe ușă. „Tu ești?”
„Xie-laoshi”, spuse tânărul încet.
Era destul de târziu și era un oaspete neașteptat. Dar femeia era profesoara lui, precum și persoana cea mai apropiată de el din întreaga facultate. După un moment de surprindere, îl invită să intre.
Îi prepară o ceașcă de ceai și adăugă niște felii de ghimbir. Afară ploua și putea simți că tânărul era ud și înghețat; ceaiul fierbinte cu ghimbir îl putea încălzi.
Xie-laoshi a pus ceșcuța aburindă pe măsuța de ceai din fața elevului ei, care stătea incomod în fața canapelei. „Când te-ai întors?”
„Abia azi.”
„Te rog, ia loc”, a spus Xie-laoshi.
Abia atunci s-a așezat, cu mâinile strânse pe genunchi. Era rigid și rezervat și nu a atins ceaiul.
„De ce nu m-ai anunțat că te întorci? Mai circulă autobuze la ora asta târzie?”
„... Mm.”
„Cum au mers lucrurile cu familia ta?”
Tânărul a tăcut o vreme, apoi a coborât capul și a început să tragă de o ruptură din blugi. "Mama mea încă vrea să renunț la facultate.
Xie-laoshi a tăcut.
Era deja student la universitate; dacă alegea să renunțe, facultatea nu avea prea mult de spus în această privință. Chiar și așa, ea vorbise cu mama lui și îi promisese că va reduce taxele de școlarizare din cauza dificultăților financiare, în speranța că mama lui îi va permite să-și termine studiile la universitatea la care muncise atât de mult să intre.
Dar mama lui refuzase categoric.
„Ce studii?! Să studieze chineza? Cine nu știe să vorbească chineza? Voi toți sunteți niște escroci!”
Xie-laoshi a încercat să-i explice cu răbdare și blândețe: „Fiul tău este foarte inteligent. Uite, este deja în anul al doilea. Nu ar fi o mare pierdere să renunțe la jumătatea drumului? În plus, odată ce va absolvi, îi va fi mai ușor să-și găsească un loc de muncă. Mi-a spus că vrea să devină profesor. Cu notele lui, nu va avea probleme să se angajeze ca profesor. Este visul fiului tău, iar profesia de profesor este una stabilă...”
„Nu va putea niciodată să devină profesor! Parcă nu i-ai văzut fața!”
Cuvintele mamei erau ca o lamă tocită care tăia în două un curent invizibil.
Xie-laoshi era furioasă, dar nu știa cum să răspundă.
„Vreau să se întoarcă la muncă imediat! Familia noastră e falită! Trebuie să înceteze să mai piardă timpul! Cu fața aia... Ce poate să facă, chiar dacă studiază? Ce școală ar vrea un profesor ca el?”
Cum arăta fața lui?
Ea se uită la elevul ei, al cărui chip era slab iluminat de lampa incandescentă din camera ei.
Xie-laoshi se obișnuise deja cu trăsăturile lui, dar toți cei care îl vedeau pentru prima dată rămâneau cu gura căscată. Din cauza unei boli necunoscute, jumătate din fața lui – de la frunte până la gât – era acoperită de pete violacee, ca și cum ar fi ascuns carne putrezită.
Era o priveliște îngrozitoare, care nu ascundea nimic din anormalitatea ei.
„Ciudatule!”
„Stai departe de el, s-ar putea să fie contagios.”
„Hei! Jumătate-jumătate!”
Crescând cu fața asta, batjocura și ridiculizarea îl urmau ca o umbră.
Pentru că avea o boală și, mai mult, pentru că nu avea prezența de spirit să-și ascundă boala, urâțenia, era respins oriunde mergea. Indiferent cât de mult studia, indiferent cât de blând era cu ceilalți, era ca un dragon malefic zburând pe cerul senin: vizibil și înfricoșător. Nu putea fi tratat niciodată ca un egal.
Oameni ca Xie-laoshi, care puteau vedea că jumătatea neafectată a feței sale era foarte drăguță și blândă, erau o raritate.
El suporta întotdeauna cu amabilitate și indiferență batjocura tuturor. Uneori, râdea și el, ca și cum ar fi făcut ceva greșit.
Dar ce anume făcuse el greșit?
Xie-laoshi observa totul. Când studia, era întotdeauna cel mai concentrat; își făcea datoria cu conștiinciozitate și prelua în tăcere cea mai mare parte a muncii în proiectele de grup. Când oamenii îl hărțuiau, el îndura fără să se supere și fără să spună prea multe.
„Nu-i nimic, Laoshi, sunt deja foarte fericit că vorbești cu mine. În satul meu, toată lumea trecea strada când mă vedea venind. Niciodată nu a existat cineva ca tine, care să mă asculte cu atâta atenție. Și ceilalți elevi sunt foarte drăguți. Cel puțin nimeni nu aruncă cu cărămizi în mine.”
Cuvintele lui erau calme, dar capul îi era mereu plecat, iar umerii încovoiați. Anii de umilință îi deformaseră coloana vertebrală, care se îndoise sub presiune.
Mai târziu, ea îi spuse: „Dacă vrei, poți veni oricând la mine pentru meditații private după ora de studiu individual de seară. Dacă nu înțelegi ceva sau ai nevoie de ajutorul meu, spune-mi.”
El zâmbi profund jenat, roșeața rușinii apărându-i pe jumătatea neafectată a feței.
În cei doi ani de când îl cunoștea, se obișnuise să deschidă ușa dormitorului după ce el bătea, pentru a-l vedea stând acolo cu postura aplecată. El aducea cu el lucrările, proza și chiar poeziile pe care le scria, venind să-i ceară sfaturi.
În acele vremuri, multora le plăcea să înjure, dar foarte puțini scriau poezie.
Dar el a perseverat, chiar dacă ceilalți elevi îl batjocoreau, numindu-l un monstru urât care scria lucruri urâte: „Atât de rânced, chiar mai rânced decât fața ta putredă ca strugurii”.
El zâmbea puțin și continua să scrie.
Acum, nici măcar nu mai avea dreptul să facă asta.
În timp ce aceste gânduri îi umpleau mintea lui Xie-laoshi, ea simți o durere ascuțită și îl privi cu milă pe băiatul din fața ei.
„Laoshi, de data asta am venit să-mi iau rămas bun”, spuse el. „Mâine plec.”
„Te întorci acasă?”
„... Mm, cam așa ceva.”
Se opri. „Laoshi, dacă boala mea nu ar fi pe fața mea, dacă ar fi undeva unde oamenii nu ar putea-o vedea, oamenii ar fi puțin mai drăguți cu mine. Ce frumos ar fi.”
Ochii lui Xie-laoshi se umplură de lacrimi. Făcuse tot ce putea, dar nu era rudă cu el; nu avea ultimul cuvânt și nici nu-l putea salva. Situația familiei lui se înrăutățea pe zi ce trecea, iar mama lui regreta că-și lăsase copilul să plece de acasă pentru a studia, mai ales că avea un al doilea fiu sănătos, care era încă la școala gimnazială. Dacă l-ar fi chemat pe copilul bolnav acasă, l-ar fi putut lăsa pe cel sănătos să-i ia locul.
Xie-laoshi n-o învinovățea pe mama lui; având în vedere situația familiei, era destul de corectă.
„Eseul pe care mi l-ai lăsat, cel pe care voiai să-l verific, nu am terminat încă de corectat...” Xie-laoshi schimbă repede subiectul, simțind că în curând nu va mai putea să-și rețină lacrimile.
„Dar am citit cu atenție primele părți. De ce nu începi procedura de retragere din școală puțin mai târziu? Așteaptă până când termin de corectat totul...”
„Nu.” El a scuturat din cap zâmbind. ”Trebuie să plec dimineață.”
Ea se simțea atât de vinovată; de ce crezuse mereu că mai era timp?
De ce nu rămăsese trează toată noaptea să-i corecteze eseul?
Și de ce ieșise la cumpărături, la discuții și la întâlniri lungi și fără rost?
Visele elevului ei erau pe cale să se spulbere, iar inima lui era pe punctul de a ceda. Ca profesoară, nu putea nici măcar să-i ofere un buchet de flori pentru a-și lua rămas bun de la visul lui.
„Îmi pare rău...”
„Nu-i nimic”, spuse el. „Dar am scris un ultim poem. Pot să ți-l dau?”
Ea încuviință din cap.
El scoase o foaie de hârtie din rucsac și i-o înmână. Hârtia era subțire, aproape fără greutate.
Ea a citit fiecare cuvânt. Era o poezie de dragoste adoratoare, arzător de pasională, dar totuși ezitantă și prudentă. Citise operele multor maeștri care vorbeau despre romantism, de la „când va usca lumina lunii din patul nostru lacrimile de pe fețele noastre” din trecut, până la „ochii mei sunt mai frumoși pentru că te au pe tine în ei” din prezent. Totuși, în acel moment, niciuna dintre ele nu părea să se compare cu această foaie de hârtie pe care i-o înmânase elevul ei.
El nu dezvăluise nimic, de parcă ar fi stricat ritmul poeziei.
Acest tânăr era un poet. Știa că, dacă iubirea dintre doi oameni de statut social diferit își pierdea poezia, nu mai rămânea decât rușinea.
„Este o amintire pentru tine.”
Tandrețea îi era scrisă pe toată fața, atât pe jumătatea grotescă, cât și pe cea normală.
„Îmi pare rău, Laoshi. Nu-mi permit să-ți cumpăr cadouri.”
„Nu există nimic mai bun decât asta.” Ea se întoarse, înăbușindu-și suspinele. ”Tu... ar trebui să mănânci ceva. O să-ți aduc niște gustări să le mănânci cu ceaiul.”
În încercarea de a-și stăpâni emoțiile, Xie-laoshi scotoci prin dulapuri. Luă o cutie de biscuiți cu unt și o puse pe masă.
El îi mulțumi politicos. Sub privirea lui Xie-laoshi, el atinse în cele din urmă ceșcuța de ceai, dar se retrase imediat. Spuse încet: „E foarte fierbinte.”
Xie-laoshi atinse ceașca. „Huh? E călduță.”
Cu toate acestea, ea adăugă puțină apă rece în ceașcă. Elevul ei mestecă biscuiții preferați și începu să bea încet. Când termină biscuiții și ceaiul, era încă devreme.
„Laoshi, pot să mai rămân puțin să citesc?”, întrebă el.
„Desigur.”
Zâmbi din nou, ușor jenat. „Te deranjez atât de mult, chiar și când sunt pe punctul de a pleca.”
„Nu-i nimic, poți să rămâi cât vrei... Lasă-mi adresa ta, o să-ți trimit o copie a tuturor cărților bune pe care le găsesc. Având în vedere cât ești de inteligent, chiar dacă studiezi singur, nu o să te descurci prea rău.” Xie-laoshi nu putea decât să-i ofere câteva cuvinte de alinare. ”Dacă ai nevoie de ajutor cu ceva, poți să mă contactezi pe WeChat.”
El o privi. „Mulțumesc.” Se opri. „Dacă toți ar fi ca tine, poate că...”
Lăsă capul în jos și nu continuă.
În căminul ei nu lipseau cărțile. Cu boala lui evidentă, aspectul său grotesc îl făcea să fie în centrul atenției de fiecare dată când mergea la bibliotecă. Așadar, ea îl invitase în căminul facultății și îi împrumutase propriile cărți să le citească.
În același spirit, el petrecu toată noaptea citind în căminul facultății, de parcă voia să ducă toate cuvintele înapoi în orașul său natal în acea noapte.
Rareori se comporta atât de egoist. În trecut, nu ar fi rămas niciodată până târziu, temându-se că ar deranja rutina profesoarei sale. Dar astăzi era o excepție.
Xie-laoshi nu l-a certat pentru această ultimă manifestare de încăpățânare. A rămas trează cu el, dar, spre miezul nopții, a obosit. Fără să-și dea seama, a adormit cu capul pe birou.
În starea de inconștiență, l-a auzit pe elevul ei spunând brusc: „Xie-laoshi”.
A scos un sunet de aprobare, cu ochii încețoșați.
„Mai e ceva. Vreau să-ți cer iertare. Furturile din clasa noastră pentru care ai fost criticată... Când elevii aceia își pierdeau lucrurile și nu le găseau nicăieri... De fapt, eu eram cel care le lua.”
Șocată, se trezi din somn, dar corpul ei era prea obosit, prea greu pentru a se ridica.
„Dar nu am păstrat nimic din lucrurile lor. Nu le-am luat banii”, spuse el cu tristețe. „Când râdeau de mine, îi uram din suflet... Le-am aruncat toate ghiozdanele într-un morman de paie și le-am ars. Ei m-au bănuit, dar tu ai ales să mă aperi fără să pui întrebări. Dar, de fapt, eu eram vinovatul. Nu am avut curajul să recunosc. Doar în ochii unei singure persoane am fost vreodată un om normal, sau chiar un om bun – tu ești acea persoană. Laoshi, sunt foarte mândru, nu-i așa?„ Se opri. ”Nu aș ști ce să fac dacă ai fi dezamăgită de mine. Ești singura persoană care m-a recunoscut vreodată."
Vocea lui se întrerupse.
Dar privirea lui era limpede, aproape transparentă, ca și cum i s-ar fi luat o greutate de pe umeri.
„Acesta este singurul lucru pe care îl regret cel mai mult... Xie-laoshi, îmi pare sincer rău. Boala mea pare să fi metastazat de la față la inimă. Dacă există o viață viitoare, vreau cu adevărat să fiu o persoană normală... Nu vreau să fiu atât de bolnav încât să nu am nici măcar dreptul de a fi iubit. Xie-laoshi...”
Vântul a intrat pe fereastră, făcând hârtiile de pe masă să fluture, ca niște steaguri care chemau sufletele.
Apoi a revenit liniștea.
Ceaiul de pe masă s-a răcit.
Când Xie-laoshi s-a trezit a doua zi dimineață, a descoperit că a dormit toată noaptea la birou. Camera ei era curată și ordonată. Elevul ei era întotdeauna politicos, dar de data aceasta nu și-a luat rămas bun de la profesoara lui înainte să-și strângă lucrurile și să plece.
Incapabilă să-și reprime un sentiment de melancolie, se ridică somnoroasă și se îndreptă spre sufragerie. Când privi masa de ceai, ochii i se măriră, ca și cum i s-ar fi turnat un lighean cu apă rece peste cap.
Ceaiul pe care îl pregătise pentru tânăr înghețase, dar cum era posibil? În cameră erau clar 27 de grade Celsius!
Cu ochii negri larg deschiși, se uită în jurul camerei și rămase și mai șocată. Noaptea trecută, îl văzuse clar pe elevul ei mâncând biscuiții cu unt, dar nu lipsea niciunul din cutie. Ceaiul înghețat era neatins și, în sfârșit...
Poezia de dragoste ascunsă, al cărei conținut îl păstra încă în inimă, biletul de rămas bun pe care i-l dăruise...
Dispăruse.
Sau, poate era mai corect să spună că hârtia nu existase niciodată.
Aproape că tremura. Deodată, telefonul ei a sunat, făcând-o să tresară de spaimă. L-a luat imediat, dar a văzut că era un mesaj spam. A răsuflat ușurată, dar apoi, ca lovită de o idee, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis, a format repede numărul elevului.
Bip. Bip. Bip.
Inima îi bătea cu fiecare sunet mecanic.
„Alo?”
Apelul fusese preluat.
La celălalt capăt al firului se auzea vocea familiară a unei femei de vârstă mijlocie. Sună aspru, dar în acel moment era și nazală, din cauza lacrimilor. Xie-laoshi a schimbat câteva cuvinte cu mama tânărului.
Inima i se scufundă într-o gaură neagră, prăbușindu-se cu viteză.
După o pauză, auzi o serie de acuzații: „Voi ați fost! Iar voi!! N-am avut timp să vin după voi, dar voi ați sunat primii!”
Xie-laoshi nu-și mai amintea ce spusese la început; mintea îi era goală. Tot ce auzea erau strigătele mizerabile de la celălalt capăt al telefonului, ca un semnal de alarmă care o trezea din somn. „A murit! A murit!”
Sângele îngheță în venele ei.
A murit?
„E vina ta!! S-a certat cu mine și a fugit. Afară era o furtună torențială, iar poliția a spus că o porțiune de cablu electric era expusă...”
Urechile lui Xie-laoshi țiuiau.
În mijlocul mustrărilor intense și al suspinelor îndoliate, abia putea desluși câteva cuvinte, fantomatice și macabre, ca un rămas bun din altă lume.
Femeia de la celălalt capăt al firului scoase un țipăt asurzitor.
"De ce te-ai mai deranjat să suni? De ce?! Ieri a fost a șaptea lui zi!!
Capitolul 2: Pe atunci eram încă student
„IERI A FOST A ȘAPTEA LUI ZI!!"
Zgomotul tastaturii se opri. He Yu se ridică de la biroul din camera lui din căminul facultății. Apartamentul nu avea nici măcar șaizeci de metri pătrați. În camera alăturată, în sufragerie, la un televizor vechi se difuza o emisiune plictisitoare despre poezie. Programul era acompaniat de zumzetul static al semnalului defect.
Canapeaua era aceeași cu cea din poveste. Gustările pentru ceai, cutia de biscuiți – toate erau încă acolo. Dar ceasul arăta ora 20:09, iar afară erau aprinse felinarele. Era mijlocul verii și aerul era foarte umed. Molii zburau în cerc sub lumina felinarelor, țânțarii zumzăiau la nivelul solului, iar ploaia încă nu începuse să cadă.
He Yu ieși din micul birou din căminul facultății. Când deschise ușa, lumina pătrundea în unghi prin geamurile murdare, făcând întregul spațiu să pară destul de ireal, mai mult decât povestea pe care tocmai o terminase de scris.
O tânără era întinsă pe canapea. Aerul condiționat era setat la o temperatură foarte scăzută, iar ea dormea sub o pătură din lână de culoarea coralului. În fața ei se aflau câteva șervețele mototolite, folosite pentru a șterge lacrimile și mucii.
„Trezește-te”, spuse He Yu.
„Ngh…”
„Ridică-te.”
„Nu vorbi așa tare… Abia am adormit…” Tânăra gemu obosită, pufnind. „O să mai dorm puțin…”
He Yu era pe punctul de a spune altceva, dar emisiunea de divertisment de la televizor începuse să prezinte un film vechi.
„În inima fiecăruia există un Brokeback Mountain…”
Renunță să o mai trezească și luă telecomanda să schimbe canalul.
Lui He Yu nu-i plăcea deloc homosexualitatea.
„Bine ați venit, dragi telespectatori, la emisiunea noastră de sănătate de astăzi...”
Schimbă din nou canalul. Lui He Yu nu-i plăceau nici doctorii, nici spitalele.
„Odată, Zhuangzi a visat că era un fluture, un fluture care zbura...
De data aceasta, lăsă emisiunea să ruleze. Având în vedere gusturile sale, putea accepta asta ca zgomot de fond.
He Yu lăsă telecomanda și aruncă o privire spre femeia care încă dormea întinsă pe spate. Se întoarse și se îndreptă spre bucătărie. Deschise frigiderul unsuros, iar lumina acestuia îi ilumină fața.
După ce a inspectat de câteva ori conținutul frigiderului, a scos două ouă și o bucată de șuncă, precum și un castron cu resturile de ieri. Apoi, a ridicat vocea pentru a o întreba pe femeia care dormea în sufragerie: „Xie Xue, ai ceapă verde aici? Nu găsesc.”
Femeia nu s-a mișcat.
„Îți fac orez prăjit Yangzhou.”
Nu se auzi niciun răspuns din sufragerie. He Yu se uită din nou înapoi și văzu că tânăra se ridică de pe canapea și se sprijinea de ușa bucătăriei.
„... Atunci ai nevoie de două ouă și o bucată mare de carne afumată”, spuse femeia, apoi ezită. „Știi cum se face?”
He Yu își suflecă mânecile și se uită la ea cu un zâmbet șarmant. „Stai în sufragerie și așteaptă. Va fi gata în curând.”
Femeia pe nume Xie Xue se îndepărtă clătinându-se pentru a hoinări prin celelalte camere. Văzând că computerul din birou era pornit, se așeză să răsfoiască documentul Word deschis. „He Yu! M-ai folosit ca muză?”
Hota era prea zgomotoasă. „Ce?” întrebă He Yu.
„Am spus! Ai făcut-o! M-ai folosit! Ca muză?!” Xie Xue aduse laptopul. „Pentru Xie-laoshi din povestea asta cu fantome!”
„Oh.” El rămase tăcut pentru o clipă, apoi sparse un ou zâmbind. „Da. Ești exact persoana pe care mi-am imaginat-o. Arta imită realitatea, Xie-laoshi.”
„Dar ai scris că ești îndrăgostit în secret de mine?”
„...Arta nu este la fel ca realitatea, Xie-laoshi.”
Dar ultima parte era o minciună.
El era într-adevăr îndrăgostit în secret de ea.
He Yu și Xie Xue se cunoșteau de mai bine de zece ani. Xie Xue era cu cinci ani mai în vârstă decât el. Era primul ei an ca profesoară de scenaristică și regie la Facultatea de Arte Frumoase a Universității Huzhou. He Yu era unul dintre studenții din clasa ei.
Când Xie Xue a văzut pentru prima dată lista cu studenții din anul întâi la scenaristică și regie, i-a trimis un mesaj șocată lui He Yu. „La naiba, ce coincidență! Unul dintre băieții din cele două clase la care predau are exact același nume ca tine!”
În acel moment, He Yu era în avion. Stătea la geam, cu obrazul sprijinit într-o mână, și privea lumina intermitentă a farurilor de pe pista aeroportului. Telefonul lui a sunat și a apărut o poză de profil familiară. S-a uitat la mesajul fetei de care era îndrăgostit de zece ani și era pe punctul de a-i răspunde când s-a auzit prin interfon solicitarea ca toți pasagerii să-și pună telefoanele pe modul avion.
He Yu înclină capul și se gândi o clipă. Nu îi răspunse la mesaj înainte de a-și închide telefonul.
Cum puteau exista atâtea coincidențe în lumea asta?
Idiotule.
Desigur, el însuși luptase pentru această oportunitate. Era complet diferiită de povestea scrisă de He Yu.
În ceea ce-l privea pe He Yu, nu numai că nu era falit, dar nici urât nu era. Era binecuvântat cu un chip foarte frumos și, fiind fiul unui magnat farmaceutic, se născuse cu o lingură de argint în gură și urmatese liceul în străinătate. Dar la mai puțin de treizeci de minute după ce aflase că Xie Xue devenise lector la Universitatea Huzhou după absolvire, He Yu se înscrisese la Facultatea de Arte Plastice a aceleiași instituții.
Câteva luni mai târziu, a început semestrul.
Cu toate acestea, noua profesoară Xie era prea tânără; nu înțelegea cât de perfid poate fi mediul de lucru.
Jiang Liping, consiliera de morală responsabilă de cursurile de scenaristică/regie din clasele întâi, a doua și a treia, era o excentrică notorie. Se spune că nu avea nicio educație sau pregătire relevantă și că obținuse această funcție insignifiantă în școală pur și simplu culcându-se cu membrii consiliului de administrație. Jiang-laoshi era ostentativ de frumoasă și nu simțea niciun pic de rușine că folosea sexul pentru a obține ceea ce voia. Își petrecea fiecare zi flirtând în mod flagrant cu membrii consiliului de administrație în plină zi și era ostilă față de orice studentă sau profesoară cu un aspect decent.
Când Xie Xue a intrat în fugă în clasă pentru prima ei oră, cu laptopul în brațe, a văzut-o pe Jiang Liping acolo, într-o rochie roșie lungă până în pământ, ocupând catedra pentru a discuta lucruri importante cu noii elevi.
„Îmi pare rău, Jiang-laoshi, începe prima oră...”, a încercat să-i amintească Xie Xue.
Dar cealaltă femeie doar a făcut un gest cu mâna. „Așteaptă un minut, ora de dimineață a fost prea scurtă. Mai am două lucruri de discutat.”
Cine știa dacă o lua în vizor intenționat, dar Jiang Liping a întins ultimele două puncte timp de cincisprezece, aproape șaisprezece minute, înainte de a termina în sfârșit. „În regulă, asta e tot ce aveam de spus. Nu vă mai deranjez ora.” Apoi s-a întors către Xie Xue. „Uhh... Îmi pare rău, nu ți-am reținut numele mai devreme. Oricum, concentrează-te, nu fi tensionată.
Profesoara Jiang plecă cu pași mândri, tocuri înalte de culoare roșu aprins pocnind pe podea. Rochia ei vintage în stil Hong Kong flutura în valuri roșii mândre în urma ei, lăsând-o pe Xie Xue descurajată să se târască până la catedră, cu laptopul încă în brațe.
Era într-o situație foarte neplăcută.
Poate că lucrurile ar fi mers bine dacă Jiang Liping nu ar fi spus nimic. Dar acum că o făcuse, Xie Xue trebuia să înghită în sec.
Majoritatea studenților din școlile prestigioase erau extrem de talentați și nu se lăsau ușor cuceriți. În primul rând, nu aveau încredere în profesorii mai tineri la fel de mult ca în cei mai în vârstă. Acum, cuvintele de despărțire ale lui Jiang Liping erau ca o lovitură violentă în genunchi pentru Xie Xue.
Grupul de genii a înțeles imediat că profesoara lor era încă o profesoară stagiară, pe care nici consilierul lor nu o cunoștea.
Ce revoltător! Oricât de puternică era motivația care ardea în inima lui Xie Xue, nu putea respinge comentariile disprețuitoare pe care această clasă i le arunca. Nu a durat decât zece minute pentru ca noua profesoară Xie-laoshi să se transforme dintr-o femeie încrezătoare într-o epavă care se bâlbâia. A început să se simtă amețită și pe punctul de a leșina.
Era atât de copleșită de emoții încât nici nu a observat tânărul înalt care stătea rezemat pe scaunul din ultimul rând al clasei, urmărind-o în timp ce își rotea stiloul în mână.
„Bună ziua, tuturor. Sunt profesoara voastră de scenaristică și regie. Mă numesc Xie Xue. Um...”
Studenții nu erau convinși. „Laoshi, câți ani aveți?”
„Jiejie, de ce nu comanzi și tu un ceai cu lapte?”
„Laoshi, arăți mai tânără decât mine...”
Situația scăpa de sub control. Xie Xue nu avea de ales decât să se prefacă severă, ca un tigru de hârtie. „Liniște! Nu mă joc cu voi. Nu vă irosiți tinerețea prețioasă în timpul anilor de facultate. Trebuie să învățați din greu și să acumulați cunoștințe. Să știți că sunt o persoană foarte strictă și intransigentă, iar procentul de studenți pe care îi pic este mult mai mare decât al colegilor mei. Așa că trebuie să fiți cu toții în alertă; să nu îndrăzniți să-mi ignorați cuvintele.”
He Yu nu-și putea stăpâni râsul. Se uită în jos, cu colțul gurii ridicat neglijent.
Era doar o proastă.
Studenții din clasă amuțiră, privind-o ca pe un animal la zoo. Un student chiar oftă și își luă rucsacul să plece.
„Hei! Tu de acolo! Tu...”
„Laoshi, nu voi pica, oricât m-ați amenința. Am o întâlnire cu prietena mea, așa că plec acum.”
„Fascinant. Deci Universitatea Huzhou angajează profesori stagiari care ne amenință că ne pică dacă nu venim la ore? Am intrat la această universitate după eforturi enorme – nu suntem aici ca să fim cobai pentru experimentele profesorilor, nu-i așa? Cum se face că tu ne predai, când profesorul Shen predă în sala de alături? O să scriu o scrisoare de reclamație decanului mai târziu. Îmi cer scuze că nu rămân.”
Xie Xue se afla într-o situație teribilă.
Deși s-a forțat să întrebe cu calm numele studenților și a notat punctele pe tabletă, această serie de evenimente i-a dat o lovitură atât de puternică încât nu și-a revenit mult timp. Lecția pe care o pregătise cu atâta grijă devenise un haos pe jumătate uitat. A vorbit fără rost mult timp, până când a ajuns în sfârșit la ceea ce crezuse anterior că va fi o activitate interactivă foarte interesantă. Cu toate acestea, niciun elev nu era dispus să urce pe scenă și să participe.
Tocmai când era pe punctul de a izbucni în lacrimi, gândindu-se să fugă înfrântă, o voce masculină se auzi brusc din ultimul rând al clasei.
„Laoshi, o fac eu.”
Xie Xue era atât de nefericită încât nici nu și-a dat seama cât de familiară îi era acea voce plăcută. A căutat imediat sursa sunetului, căutându-și salvatorul cu ochii plini de lacrimi de recunoștință.
Când l-a văzut pe băiatul pe care nu-l mai văzuse de trei ani, Xie Xue a fost atât de surprinsă încât a rămas cu gura căscată, fără să-i pese de imaginea ei. „He Yu?!”
Băiatul stătea la banca lui. Ochii lui erau luminoși și limpezi, colțurile gurii îi erau ridicate, iar buzele îi erau surprinzător de subțiri. Arăta puțin arogant, puțin răutăcios — foarte asemănător cu momentul în care tânărul Lau Kin Ming din Infernal Affairs II ridică capul și o privi pe Mary, care era beată, cu o oarecare satisfacție a unui tânăr care și-a descoperit prada și și-a satisfăcut dorința.
El ridică o sprânceană. „Bună, Xie-laoshi.”
Pe scurt, asta s-a întâmplat.
După ce s-a întors în dormitor, Xie Xue nu s-a mai putut abține și a început să plângă în hohote, într-un mod aproape cathartic. He Yu era îndrăgostit de ea, dar nu era deosebit de diplomat și nu știa cum să o consoleze cum trebuie. De fapt, el îi spuse: „Hai, plângi în continuare. Mă duc să scriu puțin în biroul tău. Când te simți mai bine, ies să luăm cina împreună.”
„He Yu, știi măcar cum să înveselești pe cineva?!”
„Trebuie să termin temele pe care mi le-ai dat sau nu?”
„... Du-te.”
Dar când He Yu a ieșit după ce a terminat povestea, Xie Xue adormise deja plângând.
Nu s-a trezit când a strigat-o, dar el nu se grăbea.
Activitatea preferată a lui Xie Xue era mâncatul, urmată îndeaproape de dormit. Atâta timp cât îi pregătea ceva delicios, se trezea imediat din pat. Chiar și ca profesoară universitară, această trăsătură nu s-a schimbat.
Cincisprezece minute mai târziu, se uita la mâncarea pe care He Yu i-o pusese în față.
„... Ce e asta?”
Privind în jos la „bucățile de orez prăjit cu ou și șuncă” din mâinile sale, He Yu se simți puțin jenat. Îi spuse profesoarei sale cu un ton extrem de solemn: „Nu recunoști? Este orez prăjit Yangzhou.”
„Tu numești ăsta orez prăjit Yangzhou?”
„... Bine, atunci nu mânca. Pot să comand ceva.” Studentul luă telefonul cu o expresie impasibilă și căută restaurantul cu cele mai bune recenzii. Tocmai completa adresa de livrare când sună soneria.
He Yu ridică ochii migdalați. ”Cine e? Un coleg care a venit să te vadă?”
„Probabil că nu, încă nu i-am cunoscut.” Xie Xue a pus jos bețișoarele și s-a uitat la ceas. „Cine ar veni la ora asta...”
În timp ce vorbea, s-a îndreptat spre ușă în papuci.
Câteva secunde mai târziu, vocea entuziastă a lui Xie Xue s-a auzit din prag. „Ge! Ce faci aici? Nu lucrezi peste program azi?”
Sunetul cuvântului „Ge” răsună ca un tunet. Aura de ticălos a lui He Yu și starea lui de lene și nepăsare se spulberară instantaneu. Nenumărate amintiri întunecate îi trecură prin minte ca un reflex.
Sărind de pe scaun, apucă orezul prăjit îngrozitor de rușinos de pe masă și se îndreptă repede spre coșul de gunoi din bucătărie.
Dar era prea târziu. Xie Xue îl trasese pe fratele ei mai mare în cameră.
„Ge, încă nu ți-am spus. He Yu s-a întors din străinătate și este unul dintre elevii mei. Acum este înăuntru. Voi doi nu v-ați mai văzut de mult, nu-i așa? Hei, He Yu!” Strigătul lui Xie Xue îl opri din mers. ”Unde te duci cu farfuria aia?”
He Yu rămase nemișcat, în tăcere.
Nu contează.
De vreme ce se întorsese, era inevitabil să-l întâlnească din nou.
He Yu stătea cu spatele la ei, ascunzându-și emoțiile autentice de pe chip, înainte de a se întoarce încet, arătând blând și rafinat, elegant și stăpân pe sine.
În fața fratelui mai mare al familiei Xie, care era cu treisprezece ani mai în vârstă decât el, părea să fie la fel de impunător ca și acesta. Se uită spre capul familiei Xie, la bărbatul care semăna oarecum cu Xie Xue. Apoi, se aplecă să-și atingă ceafa, ochii lui rămânând pentru o clipă asupra trăsăturilor bărbatului. „Bună ziua, doctore Xie. Arăți..."
He Yu se opri, evaluându-l.
Acest bărbat nu se schimbase deloc. Trăsăturile lui erau indiferente și severe, iar trăsăturile feței lui erau ascuțite și dure, conturând un chip puternic și combativ. Ochii lui erau frumoși – o pereche de ochi ca florile de piersic, asemănători cu ai lui Xie Xue. Deși ar fi părut seducători pentru oricine altcineva, ochii lui erau o dovadă a ceea ce înseamnă să ai trăsături care se potrivesc cu personalitatea ta. La acest om extraordinar, puteau îngheța chiar și mii de leghe de bazine cu flori de piersic în gheață neagră. În ciuda asemănării cu ochii frumoși ai lui Xie Xue, pupilele lui erau reci ca gheața. Cu fizicul său rigid și echilibrat, emana o aură de detașare absolută.
Foarte tiranic, foarte dictatorial. Semăna cu marele șef al unui clan feudal autocratic — tot ce îi lipsea era o haină neagră din blană, care să contrasteze cu fața lui palidă, și două lanțuri argintii pentru mantie, purtate de conducătorii militari, pentru a completa ținuta.
În cele din urmă, He Yu zâmbi cald, dar în ochii lui nu se vedea niciun pic de veselie.
„Arăți la fel ca înainte. Nu ai îmbătrânit deloc.”
Capitolul 3: Nu mi-a plăcut de la început
Acesta era fratele mai mare al lui Xie Xue, Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng fusese odată medicul personal al familiei He Yu, tratându-l pe He Yu.
He Yu părea o persoană normală la exterior. Impresia pe care o lăsa celor din jur era întotdeauna cea a unui om blând și bun la suflet, iar el excela în comportament, învățătură și carieră. Cu toate acestea, familia He avea un secret bine păzit: acest copil de aur, invidiat de toți, suferea de o tulburare mentală rară încă de la naștere.
Era o boală rară, cu doar patru cazuri înregistrate de-a lungul istoriei. Circumstanțele fiecărui pacient erau similare: aveau deficiențe congenitale ale sistemului endocrin și nervos. Când erau perturbați, personalitatea lor se schimba drastic. De obicei, erau insensibili la durere, dar când starea lor se agrava, pierdeau contactul cu realitatea, deveneau însetați de sânge și dobândeau tendințe distructive intense față de ei înșiși sau față de ceilalți, ceea ce ducea la o personalitate antisocială tipică. Simptomele fizice includeau febră mare și confuzie, fiecare criză fiind mai severă decât precedenta.
În practica clinică, această tulburare a fost poreclită „Ebola psihologică”. Ea provoca treptat colapsul minții pacientului, paralizându-i și amorțindu-i corpul. În cele din urmă, pacienții sufereau mai întâi moartea minții, apoi a corpului. Ca un cancer metastazat, simptomele se agravau treptat, transformând un membru al societății pe deplin funcțional într-o persoană care avea dificultăți în îndeplinirea celor mai elementare sarcini sociale, până când devenea complet nebun.
În acest fel, pacienții 1-3 au fost toți torturați până la moarte înainte de a ajunge în stadiul final.
He Yu era pacientul 4.
Părinții lui l-au dus la mulți medici renumiți, atât locali, cât și internaționali, dar fără rezultat. Toți medicii credeau că singura modalitate de a întârzia progresul bolii era să angajeze un îngrijitor medical care să stea lângă He Yu și să-l supravegheze pe termen lung, pentru a reduce frecvența crizelor.
În cele din urmă, după ce au luat în considerare diverse aspecte, familia He l-a găsit pe Xie Qingcheng, care avea doar 21 de ani la acea vreme.
În acel an, He Yu avea opt ani.
Dar acum, He Yu avea deja nouăsprezece ani, iar Xie Qingcheng treizeci și doi.
Xie Qingcheng părea și mai imperturbabil decât înainte; se putea spune chiar că era indiferent și rece. Nu era ușor influențat de nimic, așa că întoarcerea bruscă a lui He Yu nu l-a tulburat. A petrecut doar câteva secunde uitându-se de sus până jos la tânărul pe care nu-l văzuse de mai bine de trei ani, ignorând salutul politicos al lui He Yu.
Având în vedere vârsta și statutul său social, nu avea nici interesul, nici nevoia să se joace cu un băiat care nu avea nici măcar douăzeci de ani. A întrebat doar: „De ce ești aici?”
„Eu...”
„E deja foarte târziu. Aici e căminul fetelor.”
He Yu zâmbi. Deși voia să înjure: „Atunci tu ce naiba cauți aici?!”, răspunse totuși politicos: „Nu am mai văzut-o pe Xie-laoshi de foarte mult timp. Am stat atât de mult de vorbă, încât am uitat de timp. Îmi cer scuze, doctore Xie.”
„Nu mai trebuie să-mi spui doctore Xie. Nu mai sunt doctor.”
„Scuze. Vechi obiceiuri„, răspunse He Yu cu ușurință.
„... Aiya.” Văzând că atmosfera dintre ei devenea tensionată, Xie Xue se grăbi să medieze. „Um, Dage, nu fi atât de sever și serios... He Yu, ia loc, nu fi nervos. Nu ne-am văzut de mult timp.”
În timp ce vorbea, se distanța de He Yu, comportându-se destul de politicoasă. Era mereu așa: când era singură cu He Yu, era foarte relaxată și se comporta de parcă ar fi fost foarte apropiați. Cu toate acestea, de îndată ce mai era cineva prezent, mai ales când era vorba de Xie Qingcheng, păstra o distanță politicoasă între ea și He Yu.
He Yu bănuia că Xie Qingcheng folosise frica încă de când era mică pentru a-i inspira acest comportament. Acest frate mai mare, care se comporta ca un cap de familie dintr-o societate feudală, era întruchiparea bărbatului heterosexual tipic și a șovinismului flagrant.
Un astfel de bărbat ar fi mereu vigilent cu privire la amenințările la adresa siguranței femeilor aflate în grija lui. Când Xie Xue era mică, Xie Qingcheng nu o lăsa nici măcar să poarte rochii cu tivul deasupra genunchilor. Odată, școala ei a organizat un spectacol de talente pentru familii și colegi de clasă, în care Xie Xue a dansat breakdance. În timp ce Xie Qingcheng privea de la marginea scenei, expresia lui s-a întunecat. Când tânăra Xie Xue a coborât de pe scenă, el a interogat-o cu o expresie severă pe față, întrebând-o de ce a participat la un spectacol de dans atât de nepotrivit, apoi i-a pus cu forța sacoul pe umeri.
Deși era abia ora opt sau nouă seara, Xie Qingcheng probabil că considera extrem de nepotrivit ca un bărbat singur și o femeie necăsătorită – cum erau He Yu și sora lui – să fie singuri la o oră atât de târzie.
Așa cum era de așteptat, de îndată ce Xie Qingcheng a intrat în cameră, a tras un scaun și s-a așezat. Capul familiei și-a încrucișat picioarele lungi, și-a desfăcut nasturii de la manșete și l-a privit impasibil pe He Yu.
„Spune-mi, cum ai reușit să fii acceptat la universitatea lui Xie Xue și, mai ales, la exact aceeași specializare ca ea?”
Atitudinea autoritară din profesia sa se reflecta și în viața personală. În acel moment, He Yu se simțea ca un pacient la spital, cu un doctor morocănos care îl întreba, „Spune-mi unde te doare”, pe un ton monoton și indiferent.
Când se gândea la asta, He Yu găsea situația oarecum amuzantă.
Xie Qingcheng a văzut că He Yu nu răspundea de ceva vreme, iar colțurile gurii lui păreau să zâmbească ușor. Privirea lui Xie Qingcheng s-a răcit. „Nu poți să-mi explici?”
He Yu greșea. Nu era un doctor care examina un pacient – tonul lui Xie Qingcheng era exact ca al unui polițist care interoga un criminal.
He Yu a suspinat și a răspuns: „Nu e așa.”
„Atunci lămurește-mă.”
„Nu m-am putut obișnui să trăiesc în străinătate și îmi place să scriu scenarii și să regizez. Mă întrebi de ce e o coincidență atât de mare, dar cum pot să-ți explic?” He Yu a zâmbit în timp ce vorbea, fiecare cuvânt fiind plin de răbdare. „Nu sunt clarvăzător.”
„Îți place să scrii scenarii și să regizezi?”
„Da.”
Xie Qingcheng nu insistă, pentru că privirea îi era atrasă de „bucățile de orez prăjit cu ou și șuncă” pe care le ținea He Yu în mână.
Xie Qingcheng încruntă sprâncenele. „...Ce e asta?”
He Yu voia să arunce farfuria în fața lui Xie Qingcheng – o față care părea că ceilalți îi datorau o avere – și apoi să continue cu ”Ce-ți pasă ție?”
Dar, pentru că Xie Xue era prezentă, îi zâmbi politicos fratelui ei și răspunse: „Orez prăjit Yangzhou.”
Xie Qingcheng se uită atent la el încă câteva secunde. Cu o expresie rece pe chipul său patern, spuse: „Scoate-ți șorțul. O să fac altul.”
He Yu se uită la el, uluit.
„Cum ai supraviețuit în străinătate atâția ani?”
„... Comandând mâncare la domiciliu.”
Privirea lui Xie Qingcheng deveni pătrunzătoare, iar în ochii lui se zări o umbră de condamnare.
Sub privirea lui pătrunzătoare, He Yu se trezi transportat înapoi în momentul în care se întâlniseră pentru prima dată. Pe peluza proaspăt tunsă a vilei, Xie Qingcheng îl privea pe He Yu, care avea atunci opt ani, cu o privire atât de pătrunzătoare încât parcă îi disecă inima.
În acea zi era ziua de naștere a lui He Yu. O mulțime de copii se jucau în vila enormă a familiei He. Obosiți, stăteau pe pietricelele albe de pe malul lacului și vorbeau despre ambițiile lor.
„Când voi fi mare, vreau să fiu vedetă!”
„Eu voi fi om de știință.”
„Eu voi fi astronaut!”
Era un copil dolofan care nu știa ce voia să fie, dar nici nu voia să arate asta. În timp ce se uita în jur, a zărit întâmplător menajera care conducea un tânăr doctor prin curtea din față.
Iarba era luxuriantă și verde, iar cerul era senin și albastru. Tânărul doctor ducea un buchet de flori pentru șeful său. Hortensiile de vară, înflorite splendid, erau învelite în hârtie argintie, aranjate cu salcie argintie și trandafiri dubli strălucitori. Ca o notă unică, buchetul era acoperit cu un strat de tul decorativ.
Xie Qingcheng ținea florile într-o mână și își băgase cealaltă mână în buzunar. Purta un halat alb, curat și mulat, cu două pixuri agățate de buzunarul de la piept. Deoarece nu era la serviciu în acel moment, halatul era descheiat în față, dezvăluind o cămașă gri-plumb, precum și o pereche de picioare lungi și bine făcute, îmbrăcate în pantaloni largi.
Copilul dolofan îl privea cu gura căscată. După un timp, a arătat spre Xie Qingcheng cu degetele sale scurte, groase și ca niște cârnați și a declarat: „Voi fi... Voi fi doctor!”
A suflat o rafală de vânt și, din moment ce florarul nu fusese suficient de atent când împachetase florile, vântul a reușit să sufle tulul care acoperea buchetul lui Xie Qingcheng. Țesătura albă a plutit imediat în cer deasupra peluzei, pentru a cădea abia când vântul s-a potolit.
Toți copiii și-au întins gâtul să se uite la bucata de tul alb. În cele din urmă, a căzut exact în fața lui He Yu, singurul care nu era deloc interesat.
Deși lui He Yu nu-i plăceau doctorii, reprezentanții farmaceutici și cercetătorii care apăreau adesea în casa lui, era obișnuit să fie politicos. Așadar, a coborât capul, a ridicat bucata de tul moale și a adus-o.
„Domnule doctor, ți-a căzut asta.”
El a ridicat privirea spre acei ochi indiferenți.
Era mijlocul verii, dar, în mod inexplicabil, acei ochi îl făceau pe He Yu, care învăța poezia din dinastia Tang la acea vreme, să se gândească la o frază anume: „Zăpada șoptește în pădurea de bambus din vecinătate”.
Xie Qingcheng a privit în jos și a luat tulul. Mișcarea i-a făcut halatul de laborator să fluture ușor în briză, ca penele aruncate de o cocor care s-a transformat într-un spirit demonic. „Mulțumesc.”
În acel moment, He Yu a simțit brusc un miros slab de medicamente provenind de la manșetele sale.
Cercetările au arătat că sentimentele dintre oameni sunt în mare parte dictate de mirosurile corpului celuilalt. Adică, dacă cineva emană un miros care îți place, atunci îți va fi mai ușor să te îndrăgostești la prima vedere. Pe de altă parte, dacă mirosul lor te deranjează sau te sperie, atunci probabil că nu veți avea un viitor foarte promițător împreună.
Lui He Yu nu-i plăcea mirosul lui Xie Qingcheng.
Era rece ca gheața și neînduplecat — ca nenumăratele pastile amare pe care le înghițise încă din copilărie, ca alcoolul și soluția de iod cu care îi ștergeau brațul înainte de injecții; ca saloanele palide, albe și reci ca gheața ale spitalului, lipsite de companie umană și impregnate cu mirosul dezinfectantului.
Era aproape instinctiv îngrozit de acest miros. În subconștient, se încruntă.
Dar majordomul îl apucă de umăr și zâmbi în timp ce îl prezenta acelui doctor care îl făcea să se simtă rău. „Doctor Xie, acesta este tânărul fiu al șefului nostru.”
Tocmai când era pe punctul de a-și îndrepta privirea în altă parte, Xie Qingcheng se opri și își fixă ochii întunecați pe He Yu. ”... Deci tu ești.”
Privirea lui îi amintea în mod irațional lui He Yu de un bisturiu chirurgical. Era anormal de incisivă, dându-i lui He Yu senzația ciudată că urma să-i taie inima și să o pună sub microscop.
„Încântat de cunoștință”, spuse tânărul doctor. ”Probabil că eu voi fi cel care te va trata în viitor.”
He Yu se temea de medici. Nu-i plăceau deloc nici măcar doctorii femei blânde, ca să nu mai vorbim de această apariție înfricoșătoare care emana o răceală severă din cap până în picioare. Băiatul de opt ani se simți imediat rău. Forță un zâmbet, apoi se întoarse și plecă.
Mama lui, Lü Zhishu, a văzut întâmplător scena de la balcon. Când a terminat munca în acea seară, l-a chemat pe fiul ei în birou. Pe măsuța acoperită cu catifea verde smarald se afla o cană cu ciocolată caldă, la temperatura perfectă. Ea a împins cana spre He Yu.
„Doctorul Xie, l-ai întâlnit astăzi?”
„Da.” He Yu fusese crescut într-o familie strictă. Era întotdeauna foarte politicos cu mama sa și păstra o distanță între ei.
Lü Zhishu era foarte dezamăgită de acest fiu anormal. La momentul respectiv, ea născuse deja un al doilea copil. Deși cel mic nu era la fel de inteligent ca fratele său mai mare, era cel puțin drăguț, dulce și sănătos, așa că ea își concentra toată atenția asupra lui. Când vorbea cu He Yu, nu avea aproape deloc răbdare. „Numele lui este Xie Qingcheng. De acum înainte, el va fi medicul tău personal și va veni la noi acasă în fiecare săptămână să te examineze. Trebuie să cooperezi cu el și, dacă te simți vreodată rău, poți să-l chemi oricând.”
„Mm.”
Calmul băiatului de opt ani din fața ei o făcea întotdeauna pe Lü Zhishu să se simtă puțin speriată, un sentiment pe care încerca să-l alunge cu un suspin și puțină tachinare. „He Yu, am semnat un contract de sclavie cu doctorul Xie. Dacă nu-ți poate vindeca boala, va ajunge să muncească pentru noi pe termen lung. Nu va fi niciodată plătit și nu va putea să-și ia zile libere. Nici măcar nu va putea să-și găsească o soție și să se căsătorească. Înțelegi ce înseamnă asta?”
„Nu prea.”
„Înseamnă că, dacă nu cooperezi, vei reduce eficacitatea tratamentului său, îl vei împiedica să-și recâștige libertatea și îl vei lăsa fără posibilitatea de a-și găsi o soție. Atunci, va trebui să-ți asumi responsabilitatea pentru el și să-l întreții toată viața.”
Deși era matur pentru vârsta lui, He Yu avea doar opt ani – era tânăr și credul – și era îngrozit. Ridică imediat privirea. „Pot să-i anulez contractul?”
„Nu.” În timpul zborurilor din ultimele zile, Lü Zhishu vizionase obsesiv seriale din perioada republicană despre iubiri chinuitoare și lupte familiale. Cu un gând fugar, adăugă ceva și mai dur. ”În plus, s-ar putea să vrea să-ți asumi responsabilitatea și să devii soția lui. Uite ce frumos ești – ai fi o mireasă decentă.”
Pe atunci, He Yu nu era deloc interesat de iubire și nici nu dorea să afle mai multe, așa că nici măcar nu știa că în această regiune căsătoria era limitată la cuplurile heterosexuale. Cuvintele lui Lü Zhishu i-au adâncit trauma psihologică; a fost chiar o perioadă în care silueta lui Xie Qingcheng apărea în coșmarurile lui.
„Nu, nu te plac... Nu vreau să mă căsătoresc cu tine...!”
Aceste coșmaruri nu au dispărut decât șase luni mai târziu, când He Jiwei a auzit povestea și și-a înjurat propria soție. „Ce naiba i-ai spus fiului nostru?”
Apoi l-a certat pe He Yu. „Cum ai putut să crezi o glumă de-asta? Unde ți-a dispărut inteligența care te caracterizează? Ești bărbat, Xie Qingcheng e și el bărbat – cum adică trebuie să te căsătorești cu el și să-ți asumi responsabilitatea pentru el? Ai creierul din piatră?”
He Yu se simțea foarte descurajat.
În ultima jumătate de an, gândindu-se că va ajunge mirele adoptiv al acelui doctor rece ca gheața dacă nu cooperează și nu-l lasă pe doctorul Xie să-l vindece de afecțiunea psihologică, nu putea decât să se prefacă constant prost și naiv în fața doctorului. Spera să lase o impresie foarte negativă acestui om, astfel încât, chiar dacă lucrurile ar ajunge în acel punct în viitor, doctorul Xie să nu dezvolte niciodată un interes nepotrivit pentru el.
Cu toate acestea, nu se aștepta ca, după ce s-a prefăcut prost în fața lui Xie Qingcheng timp de șase luni, tatăl său să-i spună: „Mama ta te tachina”.
Dacă nu ar fi fost puternica sa stăpânire de sine, He Yu ar fi putut să-i spună „Du-te dracului!”. Din păcate, era supravegheat prea atent. Ce să mai vorbim de înjurături – la opt ani, nici măcar cuvântul „nenorocit” nu intrase încă în vocabularul său de copil.
Dar, în orice caz, prin acele șase luni de eforturi asidue, perseverând să se facă de râs în fața lui Xie Qingcheng, He Yu reușise mai mult sau mai puțin o realizare extraordinară: indiferent cât de mult se străduia, în următorii șase sau șapte ani...
Nu, a durat mai mult de atât. Chiar și după ce s-a despărțit de Xie Qingcheng la vârsta de paisprezece ani, chiar și astăzi, pentru Xie Qingcheng, He Yu era încă un idiot tridimensional, viu și respirând, cu I mare.
Și în acest moment, urâtul castron de orez prăjit din mâinile sale era cea mai puternică dovadă a faptului că, în ochii lui Xie Qingcheng, după patru ani întregi, era încă un idiot care nu era în stare să gătească nici măcar orez prăjit.
Puse jos vasul ofensator și înmână șorțul șefului familiei Xie, fratele mai mare, care era îmbrăcat impecabil, într-un costum călcat și pantofi de piele. He Yu părea calm și stăpân pe sine, dar era puțin abătut. „A fost o greșeală de calcul”, se gândi el. „Nu ar fi trebuit să gătesc personal. Nu i-am oferit lui Xie Qingcheng doar un spectacol gratuit?”
Capitolul 4: Când ne-am reîntâlnit, am simțit nevoia să-l privesc de sus
Sunetul sfârâit al orezului prăjit umplea bucătăria îngustă. He Yu și Xie Xue stăteau la masa mică și puțin unsuroasă. Xie Xue era într-o dispoziție mai bună, cu un zâmbet relaxat pe față, în timp ce aștepta ca fratele ei mai mare să termine de gătit. He Yu zâmbea și el în mod superficial, dar în interior se revolta.
Ușa bucătăriei acoperită cu postere se deschise. Mai întâi se simți aroma familiară a orezului gătit. Apoi, Xie Qingcheng ieși și își scoase șorțul. Ca de obicei, purta o cămașă băgată în pantaloni. În ciuda personalității sale reci, era totuși un frate mai mare bun. Deoarece părinții lor muriseră de tineri, el devenise capul familiei, având grijă de sora lui mai mică încă din copilărie. Drept urmare, era un bucătar excelent.
Văzându-și fratele cu mânecile suflecate aducând o tavă și așezând-o pe măsuța simplă, Xie Xue strigă surprinsă și sări repede să-l ajute să aranjeze mâncarea și să pună masa.
„Miroase minunat. Ge, ești cel mai bun, ești cel mai bun! Te iubesc atât de mult! Hai să mâncăm! Îmi este foame!”
Xie Qingcheng avea o expresie solemnă. „Fetele nu ar trebui să vorbească așa. Nu este potrivit. Du-te și spală-te pe mâini mai întâi.”
Apoi se întoarse către He Yu și îi spuse: ”Și tu.”
He Yu nu mai mâncase de mult timp astfel de orez prăjit.
Orezul preparat de Xie Qingcheng era pufos și auriu, fiecare bob distinct – când He Yu era mic, stătea lângă aragaz și îl privea pe Xie Qingcheng pregătind mâncarea preferată a surorii sale. Știa că orezul prăjit bun trebuie preparat din orez mai vechi, care nu era nici prea umed, nici prea uscat. Înainte de a pune orezul în tigaie, Xie Qingcheng îl amesteca mai întâi cu ouă bătute într-un castron mare, până când fiecare bob de orez era acoperit uniform cu un strat auriu.
Odată ce uleiul din tigaie era fierbinte, adăuga rapid încă două ouă proaspete, le amesteca și le scotea imediat din tigaie. Apoi adăuga untură și turna orezul acoperit cu ou în tigaie și îl prăjea la foc mare.
Dar acesta nu era chiar orez prăjit autentic Yangzhou. Pentru a se potrivi gusturilor lui Xie Xue, Xie Qingcheng a modificat rețeta și nu a adăugat niciodată mazăre, dar asta nu l-a făcut mai puțin delicios.
Toate cele trei farfurii cu orez prăjit auriu și fierbinte străluceau sub lumini, cu bucăți mici de șuncă tăiată cubulețe, creveți zemoși și ceapă verde delicată presărată peste tot. Arătau și miroseau extrem de apetisant.
În timp ce mânca, He Yu punea la cale un plan în secret.
Abia simțea gustul mâncării care îi trecea prin gură. Xie Xue vorbea și râdea la masă, dar, deoarece Xie Qingcheng era prezent, ea și-a îndreptat cea mai mare parte a conversației vesele către fratele ei. Cei doi frați conversau confortabil, dar, deoarece He Yu nu mai interacționase cu ei de mult timp, se străduia să scoată un cuvânt, devenind un personaj secundar inexistent.
Acest personaj secundar nu era deloc fericit. Trebuia să găsească o scuză pentru a-l trimite pe Xie Qingcheng departe.
„Mai vrei?”
În timp ce era pierdut în gânduri, deja terminase în tăcere orezul prăjit aromat. He Yu își reveni și îi răspunse politicos lui Xie Qingcheng, care se uita la el: „Sunt bine”.
„Ge, mai vreau! Mai dă-mi!”
Xie Qingcheng plecă cu farfuria lui Xie Xue. Xie Xue mușcă bețișoarele și îi spuse lui He Yu: „Orezul prăjit al fratelui meu e mult mai bun decât al tău. E atât de delicios, de ce nu mai iei o porție?”
He Yu zâmbi fals. ”Un singur om care poate rupe echilibrul e suficient. Nu vreau să creez și mai multe probleme.”
„Hei! Care e problema ta?! Nu mă placi, nu-i așa?”
„Tu ești cel care s-a plâns că al meu nu e la fel de bun ca al lui!”
În timp ce cei doi se certau, vocea lui Xie Qingcheng se auzi din bucătărie. „Xie Xue, cum a ajuns găleata asta cu apă aici?”
„Oh.” Xie Xue încetă imediat să se certe cu He Yu. De parcă nu tocmai râdea cu el, se așeză dreaptă și spuse solemn: „Școala a spus că mâine va fi oprită apa. Am umplut o găleată cu apă pentru orice eventualitate, dar bucătăria e prea mică și dacă o pun în altă parte, încurcă, așa că nu pot să o pun decât deasupra cufărului.”
„Dacă o pui atât de sus, dacă cade când deschizi ușa bucătăriei fără să fii atență?
”Aiya, Ge, nu trebuie să-ți faci griji”, răspunse cea prostuță. ”O să fie bine.”
Xie Xue a vorbit fără să se gândească, dar He Yu asculta cu atenție. Era genul de băiat căruia îi plăcea să tragă de codițe fetele pe care le plăcea. În timp ce asculta conversația lor, ochii lui frumoși și puri, ca migdalele, s-au îndreptat spre bucătărie, când i-a venit o idee groaznică.
Cei trei au terminat de mâncat. Lui Xie Qingcheng nu-i plăcea să facă curățenie, așa că He Yu, cu imaginea lui de băiat blând, de încredere și excepțional, s-a ocupat în mod natural de spălatul vaselor și al tigăilor.
„Ai nevoie de ajutor?„, întrebă Xie Xue.
„Îți spun eu dacă am nevoie”, răspunse He Yu cu un zâmbet nesincer. Se întoarse să intre în bucătărie și închise ușa.
În clipa în care ușa se închise, zâmbetul îi dispăru.
He Yu examină cu atenție unghiurile din cameră. Mai întâi mută găleata cu apă puțin mai în afară, pe comoda cu sertare, într-o poziție din care ar fi căzut când ușa bucătăriei ar fi fost deschisă. Apoi, foarte calm, scoase uscătorul de păr pe care Xie Xue îl ținea în al doilea sertar. Fără să clipească, îl puse în chiuvetă și deschise robinetul.
Xie Xue economisise jumătate din salariul pe o lună pentru a cumpăra acest uscător de păr de lux. Cu un zgomot puternic, tânărul domn He – pe care ea nu l-ar fi bănuit niciodată – l-a udat complet, transformându-l într-o bucată de fier vechi impresionantă, dar inutilă.
Excelent.
He Yu șterse apa de pe uscătorul de păr și îl puse înapoi în sertar.
Pregătirile erau gata.
Aruncă o privire rece prin ușa întredeschisă către fata care vorbea cu Xie Qingcheng, apoi se întoarse și își suflecă mânecile cămășii albe. Deschise din nou robinetul, turnă puțin detergent și începu să spele vasele.
Arăta pur și simplu ca întruchiparea unui om bun! Un exemplu strălucit de tânăr integru!
Cu toate acestea, cei care făcuseră prea multe lucruri rele erau predispuși să întâlnească pedeapsa.
He Yu era pe punctul de a-și vedea eforturile atent elaborate și meticulos planificate încununate de succes. Își scutură mâinile de apă și se pregătea pentru ca protagonista feminină să se lovească de dezastrul „coincidenței” pe care el o orchestrase, când auzi brusc pași în afara bucătăriei. He Yu se întoarse imediat, doar pentru a vedea umbra unui bărbat înalt, cu spatele drept, prin sticla mată.
Ochii migdalați ai lui He Yu se măriră, dar înainte să poată preveni ceva, îl auzi pe Xie Qingcheng spunând: „He Yu, intru să mă spăl pe mâini.”
„Așteaptă...”
Cuvântul îi ieși pe jumătate din gură înainte să audă un zgomot puternic. Găleata cu apă pe care He Yu o reajustase intenționat pe comodă se înclină. Apoi, cu un zgomot asurzitor, găleata plină cu apă – găleata care, conform planului inițial al lui He Yu, ar fi trebuit să aterizeze pe Xie Xue – s-a răsturnat, conținutul ei revărsându-se peste chipul frumos al lui Xie Qingcheng!
La naiba!
Nici măcar o picătură nu s-a pierdut!
Ambii bărbați au rămas fără cuvinte.
Apa se împrăștia peste tot, transformând întreaga cameră într-o mocirlă. Găleata, care își atinsese scopul cu succes, căzu pe podea și se rostogoli lângă Xie Qingcheng, care era ud leoarcă. În cele din urmă, se rostogoli liniștită afară din sufragerie, ca un bătrân care se plimbă, și se opri perfect satisfăcută în fața lui Xie Xue, care venise în grabă la zgomot.
Xie Xue fusese martoră la întreaga serie de evenimente din afara bucătăriei. Acum tremura de frică.
Era terminată...
Era terminată naibii!
Xie Xue îl privi pe fratele ei mai mare, complet ud, întorcându-se încet spre ea. Pielea lui era destul de deschisă la culoare, dar după ce fusese udat atât de bine din senin, tenul lui părea și mai palid, iar ochii și sprâncenele lui păreau și mai întunecate. Apa picura din șuvițele de păr lipite de frunte, curgând pe sprâncene și ajungând la ochii larg deschiși de uimire. Îi îngustă inconștient, înainte de a-și reveni în fire.
„XIE XUE!!”
Xie Xue tresări, ghemuindu-se de frică.
Xie Qingcheng își dădu la o parte bretonul ud și urlă: „Ți-am spus să nu pui găleata pe sertare!!”
„Îmi pare rău, îmi pare rău!” Tremurând, Xie Xue se repezi în cameră și apucă un mop și niște prosoape de hârtie. Îi întinse prosoapele fratelui ei în timp ce căuta prin sertare uscătorul de păr. ”Ge, nici eu nu mă așteptam să cadă... Mai devreme era în regulă... Uscă-ți părul mai întâi, să nu răcești.”
În spatele ei, He Yu clipea vinovat cu ochii lui călduroși, migdalați.
Xie Xue îl trase pe Xie Qingcheng în sufragerie, complet neatentă la faptul că scoase uscătorul de păr pe care He Yu îl udase cu apă. Îl conectă la priză și apăsă butonul pentru a-l porni.
Nu se întâmplă nimic.
„Eh?”
Apăsă din nou butonul.
Tot nimic.
Neștiind ce să facă, nu putea decât să apese butonul în continuare, fără niciun rezultat.
„... Ge.” Când Xie Xue se uită la expresia extrem de întunecată a fratelui ei, simți că moartea era practic iminentă. Cu voce tremurândă, spuse: „Se pare că uscătorul de păr e stricat...”
Xie Qingcheng îi aruncă o privire cu ochii lui reci ca gheața. „Ăsta e uscătorul de păr de patru mii de yuani despre care mi-ai spus?”
Xie Xue aproape că a căzut în genunchi. Cum putea să fie atât de ghinionistă?!
Xie Qingcheng nu înțelesese de ce trebuia să cumpere un uscător de păr mai scump decât un televizor obișnuit. O certase aspru pentru asta, dar ea repetase încontinuu cât de bun era acest uscător de păr, cât de bun era pentru păr. Cel mai important, era de foarte bună calitate și avea să țină cel puțin douăzeci de ani.
„Jur că voi folosi acest uscător de păr timp de douăzeci de ani!”, proclamase Xie Xue. ”Altfel, poți să-mi tai capul ca pedeapsă pentru prostie!”
Cuvintele ei de atunci îi răsunau în urechi. Sub privirea rece a lui Xie Qingcheng, Xie Xue simți un fior rece pe ceafă. Fără să vrea, făcu câțiva pași înapoi și ridică mâinile pentru a-și acoperi gâtul.
Tocmai când nu știa ce să facă, Xie Xue l-a zărit pe He Yu ștergându-și mâinile și ieșind din bucătărie, de parcă nu ar fi făcut nimic rău. Brusc, i-a venit o idee și a alergat în grabă spre He Yu, de parcă ar fi văzut un zeu salvator, și a izbucnit în lacrimi.
„He Yu! Pot să-ți cer o favoare?”, a plâns ea. ”Mi s-a stricat uscătorul de păr! Cine ar fi crezut că voi avea atâta ghinion? Ai haine de schimb în dormitor? Ai un uscător de păr, nu? Poți să-l duci pe fratele meu acolo să se schimbe? Îți mulțumesc!”
Se purta din nou foarte politicos în fața fratelui ei. După o clipă de tăcere, He Yu zâmbi și se hotărî să intre în joc. „Xie-laoshi, ești prea formală.”
Se uită spre Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng stătea cu spatele rezemat de canapea, apa încă picurând de pe maxilarul său bine conturat. Cămașa lui gri, casual, era complet udă. Materialul se lipise de piele și îi dezvăluia vag conturul pieptului și taliei subțiri. Buzele sale subțiri erau ușor strânse, în timp ce o privea încruntat pe Xie Xue, de parcă se pregătea să aleagă dreptatea în detrimentul familiei și să o distrugă pe această soră ratată în numele lumii.
He Yu se uită la el și simți că începe să-l doară capul.
Conform planurilor sale inițiale, persoana care trebuia să ajungă udă și neajutorată era Xie Xue. Ea ar fi trebuit să fie cea care să-l urmeze în dormitorul său pentru a-și usca părul.
Cum de a ajuns să fie Xie Qingcheng în locul ei?
He Yu era heterosexual și, în plus, nu-i plăceau doctorii. Bătrânul Xie Qingcheng era complet nedorit în camera sa.
Dar nu avea de ales; acum nu mai era cale de întoarcere. Deja îl adusese pe Xie Qingcheng în starea asta, iar Xie Xue îi ceruse deja ajutorul.
Nu putea decât să suspine ușor și să se îndrepte spre Xie Qingcheng. Către medicul cu fața posomorâtă, așezat pe canapea, He Yu spuse: „Ești deja ud leoarcă, așa că nu te mai uita urât, doctore Xie. De ce nu vii cu mine să te schimbi? Dormitorul meu e la doar zece minute de aici. Haide.”
Dormitoarele masculine de la Facultatea de Arte Frumoase din Universitatea Huzhou erau camere pentru patru persoane. Era încă ora cinei când He Yu și Xie Qingcheng au ajuns. Toți colegii lui de cameră ieșiseră să mănânce, așa că nu era nimeni în dormitor.
„Pune-ți astea.„ He Yu scoase din dulap o cămașă curată și o pereche de pantaloni și i le dădu lui Xie Qingcheng.
„Un tricou sport?” Xie Qingcheng râse disprețuitor.
„Ce are?”
Ce era în neregulă cu el? Păi, bărbații purtau astfel de haine doar când erau la școală; Xie Qingcheng nu mai purtase așa ceva de zeci de ani. Nici măcar nu-și mai amintea cum arăta în tricouri de genul acesta, ca să nu mai vorbim că acum nu-i mai veneau deloc bine.
„Dă-mi o cămașă.”
„Tsk, îmi pare rău, doctore Xie. Nu poți alege.” Zâmbetul lui He Yu era atât de superficial, încât părea fals. Deoarece Xie Xue nu era acolo, putea să renunțe la orice pretenții. Ochii lui negri ca smoala nu trăda nici cea mai mică urmă de sinceritate, iar tonul lui era mai puțin decât politicos când spuse: „Ah, chiar am doar o cămașă pe măsura ta. Cămășile mele elegante sunt prea mari pentru tine.”
Xie Qingcheng ridică privirea, ochii lui străpungând bretonul ud și aterizând pe fața lui He Yu. Disprețul ascuns în colțurile gurii lui He Yu părea mult mai evident acum că renunțase la politețea prefăcută. Ridică o sprânceană când întâlni privirea lui Xie Qingcheng. „Nu vrei să-l porți? Atunci va trebui să ieși gol.”
Xie Qingcheng îi smulse în tăcere hainele din mână lui He Yu. Cu o expresie rigidă, se îndreptă încet spre baie.
În timp ce îl aștepta pe Xie Qingcheng să se schimbe, He Yu fu cuprins de un sentiment de déjà vu...
Îi spuse bărbatului din spatele ușii opace: „Apropo, doctore Xie, mi-am amintit ceva. Îți amintești când am fost la căminul tău din facultate...”
„Nu-mi amintesc. Lasă-mă în pace.”
He Yu râse. Nici măcar nu apucă să termine propoziția, că Xie Qingcheng îl întrerupse cu negarea lui – cum putea fi asta diferit de a recunoaște deschis că nu uitase vechea ranchiună?
Era clar că atât el, cât și Xie Qingcheng își aminteau incidentul din trecut.
Răzbunarea nu apărea din nimic; chiar și ceva atât de minor ca această piesă de îmbrăcăminte era o răzbunare mult așteptată împotriva lui Xie Qingcheng.
He Yu se simți puțin mulțumit la gândul acesta. Poate că așa se simțea să întorci roata după atâția ani.
„Atunci grăbește-te.” Fără Xie Xue, He Yu abia se putea abține să nu-și arate adevărata față în fața lui Xie Qingcheng. Se sprijini de ușa băii cu brațele încrucișate și zâmbi. Bătând în geamul mat, spuse cu o notă de sarcasm: „Trebuie să ne întoarcem să o vedem pe sora ta după ce termini.”
Câteva minute mai târziu, Xie Qingcheng deschise ușa cu putere. Aceasta îl lovi pe He Yu, aproape doborându-l. Luat prin surprindere, He Yu scoase un geamăt înăbușit și se aplecă, ținându-se de nas.
Xie Qingcheng îl privi indiferent. „De ce stăteai atât de aproape?”
He Yu simțea atâta durere încât își lăsă masca să alunece. „Xie Qingcheng, de ce ești atât de nedrept? Tu ești cel care a trântit ușa în mine!”
Când încăpățânarea îl copleși, el încă îi folosi numele complet al lui Xie Qingcheng în particular.
Xie Qingcheng ezită. „Du-te și adu niște gheață.”
„Unde să găsesc gheață?” He Yu eliberă nasul înroșit și îl frecă. Reuși să-și stăpânească furia, dar nu se putu abține să nu riposteze. „Mie mi se pare că arăți ca gheața. Mai bine îmi pui mâna pe nas.”
Xie Qingcheng își imagină scena pentru o clipă. Cu o expresie rece, răspunse laconic: ”Prea gay. Sunt homofob.” Xie Qingcheng îl împinse pe He Yu. Îl ocoli pentru a intra în dormitor și începu să caute.
He Yu rămase fără cuvinte. „Ce? Nu asta am vrut să spun. Dacă tu ești homofob, atunci eu sunt și mai homofob...”
„Unde e uscătorul de păr?” Xie Qingcheng nu-l lăsă să continue. Nici nu se obosi să-i asculte explicațiile.
„... Pe scaun.”
Xie Qingcheng a conectat uscătorul de păr și a început să-și usuce părul. He Yu, care era încă oarecum supărat, stătea pe balcon. De la distanță, se uita la Xie Qingcheng. Pur și simplu nu putea să înțeleagă cum o persoană ca el putea fi fratele biologic al lui Xie Xue.
Xie Xue îl venera pe fratele ei mai mare și îl vedea ca pe un fel de salvator, dar He Yu nu înțelegea ce era la Xie Qingcheng care îl făcea atât de demn de devotamentul ei. Era doar un bătrân.
Dar, în timp ce se uita, mintea lui He Yu începu să rătăcească.
Xie Qingcheng era coșmarul copilăriei lui He Yu. He Yu se temuse întotdeauna de el, dar totuși trebuia să-l vadă, pentru că Xie Qingcheng era medicul lui. În fața lui, He Yu se făcuse de râs și își pierduse toată stăpânirea de sine. Xie Qingcheng fusese martor la toate momentele în care înnebunise. Odată, He Yu se zbătea cu putere împotriva legăturilor medicale, țipând la el ca o fiară înnebunită și prinsă în capcană. Xie Qingcheng îl privise cu o privire rece și se îndreptase spre el sub lumina orbitoare a lămpilor chirurgicale. He Yu simțise mirosul rece al dezinfectantului de pe Xie Qingcheng înainte ca acul să-i străpungă pielea...
În acel moment, îi păruse că Xie Qingcheng era într-adevăr foarte înalt. Și foarte rece.
Xie Qingcheng era puternic și de neclintit, plutind deasupra lui ca un nor întunecat – un monstru de care nu putea scăpa niciodată în viața lui.
Cine ar fi crezut că, după câțiva ani de despărțire, He Yu era acum cel care trebuia să se uite în jos la Xie Qingcheng.
He Yu lăsă privirea în jos pentru a-l privi pe Xie Qingcheng.
Ce se întâmplase?
Xie Qingcheng nu mai părea atât de înfricoșător.
Poate că impresiile din copilărie erau de durată, chiar dacă erau inexacte. De exemplu, dacă te uitai la serialele TV care păreau interminabile când erai copil, îți dădeai seama că probabil aveau doar douăzeci și ceva de episoade; sau câinele ciobănesc de care te temeai odată, care părea mai mare și mai robust decât un cal, de fapt ajungea doar până la genunchiul unui adult în fotografiile vechi.
Poate că acesta era genul de discrepanță psihologică pe care He Yu o simțea față de Xie Qingcheng. Privirea lui He Yu se opri asupra lui Xie Qingcheng – suficient de mult încât acesta să o observe.
Xie Qingcheng îi aruncă lui He Yu o privire rece. „La ce te uiți?”
He Yu rămase tăcut pentru o clipă. ”Mă uitam doar să văd dacă hainele mele ți se potrivesc.”
Xie Qingcheng nu răspunse.
„Chiar sunt prea mari”, spuse He Yu. „Xie Qingcheng, îmi amintesc că erai foarte înalt.”
„Nu simt nevoia să mă laud cu înălțimea și constituția mea”, spuse Xie Qingcheng rece.
Se întoarse și continuă să-și usuce părul. Cu toate acestea, chiar înainte de a se întoarce cu spatele, expresia lui părea puțin întunecată.
În acea clipă, He Yu își dădu seama că monstrul din copilărie era doar un om obișnuit, un bărbat ușor slăbuț. Tricoul alb al lui He Yu atârna larg pe Xie Qingcheng, decolteul expunând pielea palidă, ca un golf la poalele unui pârâu înzăpezit, aruncat în umbră de îmbrăcăminte.
Ciudat... de ce îi fusese atât de frică de Xie Qingcheng pe vremuri?
He Yu era încă cufundat în gânduri când Xie Qingcheng și-a terminat de uscat părul. Bărbații heterosexuali nu se preocupau prea mult de aspectul lor; el și-a trecut doar mâna prin păr în fața oglinzii, înainte de a pune jos uscătorul de păr și de a se întoarce spre He Yu. „Eu plec. Îți înapoiez tricoul mâine.”
„Nu e nevoie. Nu sunt obișnuit să port haine purtate de alții. Aruncă-l după ce te schimbi, oricum era vechi.”
Xie Qingcheng nu insistă. Își îndepărtă încă o dată vârfurile umede ale părului și spuse: „Bine, atunci plec.”
”Nu te întorci cu mine la Xie Xue?"
„Nu”, răspunse Xie Qingcheng. „Am alte planuri în seara asta.”
„Să scrii lucrări?”
Xie Qingcheng nu avea obiceiul să-și țină ascunse treburile personale, sau poate că pur și simplu nu-i păsa. Aruncă o privire spre He Yu în timp ce-și punea ceasul la mână și spuse: „O întâlnire aranjată.”
He Yu, care doar făcea conversație și nu era foarte atent, nu reacționă imediat la aceste cuvinte. Chiar se simțea fericit în secret că Xie Qingcheng avusese în sfârșit bunul simț să plece. Câteva secunde mai târziu, însă, cuvintele lui îi ajunseră în sfârșit la creier, de parcă distanța dintre urechile lui și destinația lor era un arc reflex suficient de lung încât să înconjoare Pământul.
He Yu se întoarse brusc, șocat, ochii lui migdalați deschizându-se larg.
Nu era Xie Qingcheng căsătorit?
De ce mergea la întâlniri aranjate?
De ce Xie Xue nu îi spusese nimic despre asta?
Nenumărate întrebări îi trecură prin cap. He Yu clipi, încercând să înțeleagă firul central al acestui amestec de gânduri.
Practic, se uită cu gura căscată la fața apatică a lui Xie Qingcheng, jumătate din ea scufundată în umbră. După o clipă de ezitare, întrebă: „Tu... ai divorțat?”
Capitolul 5: A divorțat
Nu părea că Xie Qingcheng intenționa să dea mai multe explicații. El a întrebat doar: „Xie Xue nu ți-a spus?”
„Nu mi-a spus.”
„Poate a considerat că este o chestiune personală.”
He Yu a tăcut pentru o clipă. „Tu și Li Ruoqiu nu erați potriviți unul pentru celălalt?”
Li Ruoqiu era fosta soție a lui Xie Qingcheng.
He Yu avea o impresie foarte puternică despre această femeie – credea că era ceva în neregulă cu ea. Cum putea cineva să se căsătorească, adesea considerată mormântul iubirii, cu un bărbat atât de autoritar și rece ca Xie Qingcheng?
În memoria lui He Yu, Xie Qingcheng părea lipsit de dorințe. Era ca și cum ar fi trebuit să stea mereu la biroul său, îmbrăcat într-un halat alb, îngrijit și corect, în fața unor rafturi pline cu cărți, emanând mirosul rece și sobru al dezinfectantului.
Lui He Yu îi era greu să creadă că Xie Qingcheng ar putea iubi pe cineva. Îi era și mai greu să creadă că cineva ar putea să-l iubească pe Xie Qingcheng.
Dar doctorul Xie se căsătorise cu adevărat.
He Yu își amintea încă ziua nunții lui Xie Qingcheng – fusese trimis de mama sa să ducă cadoul de nuntă proaspăt căsătoriților. Nici măcar nu se deranjase să-și schimbe uniforma școlară. După ce șoferul îl lăsase la hotel, intrase în hotel purtând teniși albi, rucsacul aruncat pe umeri și mâinile băgate în buzunarele pantalonilor scurți sport de la școală.
Xie Qingcheng întâmpina oaspeții.
Echipa de profesioniști în organizarea nunților îl machiase. Stătea în mijlocul mulțimii, cu spatele drept ca o riglă, cu o ținută demnă, cu sprâncene negre ca smoala și ochi care semănau cu stele căzute. Maestrul de ceremonii îi spunea ceva – vorbea prea tare, iar Xie Qingcheng era înalt și nu auzea clar, așa că înclină capul și se aplecă pentru ca maestrul de ceremonii să-i vorbească direct la ureche. În contrast cu cei din jurul său, fața lui Xie Qingcheng părea șocant de palidă, ca porțelanul sub lumina reflectoarelor, atât de fragilă încât se putea sparge la cea mai mică atingere. Buzele îi erau și ele ușor palide, de parcă sângele din venele sale înghețase sub un strat de gheață.
Pielea era netedă și imaculată, buzele ca florile de prun roșii acoperite de zăpadă.
Deși lui He Yu nu-i plăceau bărbații, era cineva care aprecia frumusețea.
În acel moment, He Yu își imagina că cererea în căsătorie dintre Li Ruoqiu – care era foarte drăguță, să fim sinceri – și Xie Qingcheng ar fi putut decurge astfel:
Xie Qingcheng ar fi fost îmbrăcat în alb pur, cu stiloul și pixul său de lux prinse în buzunarul de la piept, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, stând ca o floare alpină de neatins. Apoi, pe un ton insuportabil și fără remușcări, i-ar fi spus tinerei: „O să mă căsătoresc cu tine. Poți să-mi mulțumești în genunchi”.
He Yu era un maestru al prefăcătoriei, așa că, bineînțeles, nu și-ar fi exprimat gândurile reale. Cu geanta aruncată peste umăr, He Yu s-a apropiat de mirele chipeș și de mireasa frumoasă. Zâmbind, a spus: „Doctore Xie, Saozi”.
„El este...”, începu Li Ruoqiu.
„Fiul unui prieten”, spuse Xie Qingcheng, prezentându-l.
Avea o înțelegere cu familia He; nu spunea străinilor că He Yu era pacientul său.
„Ce frumos – ce copil chipeș”, îl complimentă Li Ruoqiu.
He Yu îi făcu o plecăciune politicoasă, de domn, cu un zâmbet slab în ochii negri. „Prostii. Saozi este adevărata frumusețe.”
Adolescentul scoase un plic roșu gros și sigilat din geanta de pânză. Spuse, blând și rafinat: „Vă doresc ție și doctorului Xie o căsnicie veșnică și fericită.”
Veșnic și fericit pe naiba.
Pe atunci, el deja bănuia că nimeni nu va putea să suporte un bărbat ca Xie Qingcheng, dar nu se aștepta ca această căsătorie să fie într-adevăr atât de scurtă. Oare a manifestat asta în mod magic?
He Yu a rezistat bucuriei răutăcioase care se acumula în el și a întrebat calm: „De ce ați divorțat așa brusc?”
Xie Qingcheng nu a spus nimic.
„Îmi amintesc că te plăcea foarte mult pe atunci. Când ați venit în vizită la noi după ce v-ați căsătorit, nu avea ochi decât pentru tine.”
Xie Qingcheng a rupt tăcerea. „He Yu, asta este într-adevăr o chestiune personală.”
He Yu a ridicat ușor o sprânceană.
Îi evaluă expresia arogantă a lui Xie Qingcheng. Acum, că se afla din nou în fața lui Xie Qingcheng, He Yu simți brusc că multe lucruri se schimbaseră în anii petrecuți în străinătate.
Dar He Yu nu era interesat de schimbările lui Xie Qingcheng, așa că, în cele din urmă, se mulțumi să zâmbească. „Atunci nu mai contează. Sper să ai succes la întâlnirea ta aranjată.”
Xie Qingcheng îi aruncă o privire rece și, fără să se obosească să-i mulțumească, se întoarse să plece.
Ușa dormitorului se închise în urma lui.
Pentru că He Yu o adusese în discuție pe fosta lui soție, Xie Qingcheng se trezi involuntar amintindu-și de căsnicia lui cu Li Ruoqiu, o uniune care putea fi descrisă ca un eșec total.
Xie Qingcheng era foarte conștient de motivul pentru care Xie Xue nu îi spusese lui He Yu despre divorț: era extrem de jenant. Deși era adevărat că Li Ruoqiu îl iubise odată, era la fel de adevărat că iubirea ei nu durase.
Ea îl înșelase.
Era ceva ce Xie Qingcheng nu putea accepta. Nu știa ce înseamnă iubirea, dar știa ce înseamnă datoria față de familie. În anumite privințe, avea o mentalitate extrem de conservatoare.
Dar Li Ruoqiu era diferită.
Ea credea că cel mai important lucru într-o căsnicie era iubirea, nu datoria. Astfel, căsnicia lor s-a destrămat în cele din urmă. Chiar dacă ea era cea care se îndrăgostise de un bărbat căsătorit, tot ea a plâns și l-a învinovățit pe Xie Qingcheng după aceea. I-a spus că el nu avea ochi decât pentru munca lui, că a se căsători cu el era ca și cum s-ar fi căsătorit cu o copie frigidă a programului lui de lucru.
Sincer, nu era o critică nefondată. Xie Qingcheng știa că nu era un bărbat sentimental.
De-a lungul relației lor, Xie Qingcheng nu simțise niciodată vreun fel de iubire pentru ea. Ea îl curtase timp de mulți ani și, pe măsură ce se cunoșteau mai bine, el începuse să simtă că era o parteneră potrivită. La momentul potrivit, s-au căsătorit.
După ce s-au căsătorit, el nu s-a eschivat de nicio datorie sau responsabilitate care îi revenea ca soț.
Dar nu era genul de căsnicie pe care ea și-l dorea.
Xie Qingcheng era foarte responsabil, dar nu era romantic, iar personalitatea lui era destul de indiferentă. Putea rămâne rațional și calm chiar și în pat, fără să cedeze vreodată dorințelor și fără să se lase pradă poftelor. Era ca și cum ar fi îndeplinit o sarcină sau o datorie pe care era obligat să o îndeplinească după căsătorie, dar o făcea fără prea multă pasiune.
Astfel, inima ei s-a răcit treptat.
L-a înșelat, apoi i-a spus: „Xie Qingcheng, ești un om fără inimă. Chiar și astăzi, încă nu înțelegi. Ce vreau eu este iubire, nu doar o căsătorie”.
Dar ce era iubirea?
Xie Qingcheng simți doar începutul unei dureri de cap îngrozitoare. Cine putea ști cât efort îi lua să se abțină să nu lovească masa cu furie. O privi îndelung. În cele din urmă, vorbi cu voce amorțită, calmă ca apa liniștită. „Omul acela te iubește? Are soție și fiică. Cât de sincer crezi că este în privința ta?”
Ea ridică privirea, cu ochii arzând de ceva ce Xie Qingcheng nu putea înțelege deloc.
„... Nu-mi pasă dacă are soție și copil”, spuse Li Ruoqiu. ”Știu doar că, cel puțin, este pasionat când mă ține în brațe. Îi aud inima bătând mai repede, spre deosebire de tine, Xie Qingcheng. Ești perfect corect și cuminte, nu te joci cu alte femei, mă lași să mă ocup de bani și de gospodărie, dar inima ta când ești cu mine e ca ECG-ul unui mort. Suntem căsătoriți de atâția ani, dar a fost mereu o linie dreaptă.
„Viața e scurtă, doar câteva decenii. El a fost odată legat de o căsnicie nefericită, la fel ca mine. Acum, am ajuns la o concluzie: nu am nevoie de statut, bani sau reputație. Alții pot să mă numească ușuratică sau curvă dacă vor, dar eu vreau doar să fiu cu el.”
Xie Qingcheng închise ochii, țigara din mână fiind pe punctul de a-i arde degetele. „Li Ruoqiu, ai înnebunit? Nu există iubire. Iubirea este doar o reacție provocată de dopamina din corpul tău, hormonii tăi care fac ravagii. Dar responsabilitatea există, la fel și familia. Ești nebună după el, dar el este dispus să divorțeze și să trăiască cu tine?”
După un moment de tăcere, flacăra din ochii lui Li Ruoqiu ardea și mai puternic. În cele din urmă, ea spune cu hotărâre și lacrimi în ochi: „Nu vreau să am regrete. Xie Qingcheng, iubirea există. Poate că sfidează normele și este respinsă de societate, sau poate că este atât de josnică încât este îngropată în noroi și murdărie de nedescris, dar există. Nu are nimic de-a face cu hormonii sau dopamina. Îmi pare rău, nu pot continua să trăiesc așa cu tine, pentru că acum știu ce este iubirea. Îl iubesc, chiar dacă este greșit."
În ciuda multor ani care trecuseră de la divorț, Xie Qingcheng încă considera conversația absurdă de fiecare dată când se gândea la ea.
Dacă „iubirea” era ceea ce făcea pe cineva să intre în luptă, deși știa foarte bine că este greșit – dacă „iubirea” îi făcea să-și mențină greșelile, deși știau foarte bine că pășesc într-un abis fără fund, până în punctul în care puteau ignora orice, de la infamie, dispreț, principii, morală, până la viața însăși – atunci, pentru el, asta părea mai puțin un tip de afecțiune și mai mult un fel de boală.
Nu putea să empatizeze deloc.
Deși Xie Qingcheng avea o personalitate fermă, la urma urmei era totuși un bărbat heterosexual care internalizase idealurile tradiționale șovine. Când soția lui l-a înșelat și a fugit cu un bărbat căsătorit, trădarea aceea l-a durut profund.
După divorț, Xie Qingcheng și-a continuat viața. Mergea la serviciu, scria manuscrisele și preda studenților ca de obicei; nu părea deloc supărat. Cu toate acestea, era evident pentru toți cei din jurul lui că slăbea rapid, obrajii îi erau ușor adânciți și vocea îi era răgușită când vorbea.
Îngrijorat că universitatea ar putea deveni virală pe Weibo dacă Xie Qingcheng ar muri, decanul i-a dat un sfat plin de solicitudine: „Profesore Xie, dacă nu te simți bine, ia-ți o perioadă liberă și odihnește-te acasă. Nu trebuie să te forțezi prea mult.”
Spre surprinderea decanului, Xie Qingcheng i-a întins un stick USB. În el se afla un folder comprimat cu prezentări PowerPoint – cele mai recente materiale pentru cursul său. Având în vedere complexitatea și densitatea conținutului, decanul și-a dat seama că, chiar și în perioada de maximă formă intelectuală și fizică, ar fi avut dificultăți în a le pune la punct atât de repede.
„Mai vrei să plec acasă?”, a întrebat Xie Qingcheng, sprijinindu-se pe spătarul scaunului de birou și împreunându-și degetele subțiri. Era atât de fragil încât părea din hârtie, iar silueta lui subțire semăna cu un nor de fum negru. Cu toate acestea, când a ridicat privirea, ochii lui erau neașteptat de limpezi, chiar reci și pătrunzători.
„Chiar vreau să mă odihnesc”, a continuat Xie Qingcheng, „dar te rog să te asiguri că există altcineva în afară de mine care poate pregăti prima prelegere a acestui curs la acest nivel”.
Bineînțeles, nu era nimeni altcineva care să poată prelua sarcina.
Decanul putea vedea din privirea aprinsă a lui Xie Qingcheng că îngrijorarea lui că universitatea va deveni virală pe Weibo era nefondată pentru moment. Nu erau ochii cuiva care era pe punctul de a se ofili și a muri.
Dar aproape nimeni nu știa că, pentru a putea continua să lucreze normal, pentru a îngropa acele emoții zdrobite în adâncul sufletului său, Xie Qingcheng stătea în dormitorul său și fuma când era acasă. Chiar și când a început să tușească incontrolabil, a refuzat să se oprească. Era ca și cum voia să-și vopsească plămânii în negru, ca și cum voia să transforme întreaga casă într-un paradis al nicotinei.
Vecina lui, mătușa Li, pur și simplu nu putea să-l vadă în starea asta.
La început, familia Xie era destul de înstărită, deoarece ambii părinți erau membri de rang înalt ai forțelor de poliție. Mai târziu, însă, au comis o greșeală majoră în timpul anchetării unui caz și au fost retrogradați la cel mai mic grad. În acea perioadă, mama lui s-a îmbolnăvit. Pentru a-i plăti tratamentul, au vândut casa mare și s-au mutat într-un apartament situat pe o străduță din cartierul vechi al orașului Huzhou. Strângeau fiecare bănuț pentru a supraviețui, dar au ajuns să cunoască mulți vecini entuziaști.
Xie Qingcheng nu ajunsese încă la vârsta maturității când părinții lui au murit, dar a trebuit să-și asume responsabilitatea de cap de familie. Toți vecinii îi compătimeau pe copiii Xie și aveau grijă de ei, iar mătușa Li era deosebit de atentă cu Xie Qingcheng.
Mătușa Li era puțin mai tânără decât mama lui Xie Qingcheng. Îi plăceau copiii, dar nu se căsătorise și nu avea copii. Îi trata pe frații Xie ca pe propriii ei copii, mai ales după moartea părinților lor. Această femeie fără obligații și cei doi copii orfani s-au atașat profund unii de ceilalți.
După divorțul lui Xie Qingcheng, mătușa Li a plâns multă vreme. Apoi, ca o mamă bătrână care a chelit de stres, și-a adunat energia pentru a-i prezenta fete.
Pentru a nu o răni pe mătușa Li, Xie Qingcheng a participat la toate întâlnirile pe care ea le-a aranjat, dar, de fapt, o făcea doar de formă. În plus, din perspectiva acelor fete, nici el nu era o partidă prea bună.
Când s-a căsătorit prima dată, Xie Qingcheng era considerat un bărbat excelent. Era chipeș și înalt, medic la un spital provincial, în vârstă de douăzeci și ceva de ani. Era în floarea vârstei, cu perspective de viitor nelimitate. Singurul său defect tangibil era că nu se născuse într-o familie bogată și nu avea mulți bani.
Dar acum era divorțat, iar salariul său de profesor nu era la fel de mare ca atunci când era medic. Nici nu mai era atât de tânăr, așa că, în mod firesc, defectele sale deveniseră și mai evidente, ca niște coaste neobișnuit de proeminente. Nu numai că era un bărbat divorțat, aproape de patruzeci de ani, fără o casă frumoasă sau o mașină, dar avea și o soră mai mică, necăsătorită, de care trebuia să aibă grijă, care îl trăgea în jos ca un copil dintr-o căsătorie anterioară.
Oricât de chipeș era, nu era o celebritate, așa că nu putea profita de asta pentru a-și câștiga existența.
Cum ar fi putut părinții unei fete să nu se supere?
A merge la întâlniri aranjate și a ieși la întâlniri nu era același lucru. Se spunea că compatibilitatea era determinată de prima impresie, dar, în realitate, circumstanțele generale ale unei persoane erau factorul decisiv. Astfel, conversațiile decurgeau adesea astfel:
„Ai o slujbă destul de bună, nu? Ai timp să te ocupi de familie?”
„Nu. Pentru că sunt profesor la facultatea de medicină, materialele de curs trebuie să fie foarte detaliate și precise. Studenții au, de asemenea, multe întrebări, așa că lucrez adesea peste program.”
„Oh... Păi, salariul tău nu e rău, nu?”
„Probabil că va trebui să mai predau încă trei ani înainte să primesc o mărire. Dar nu sunt sigur dacă voi mai fi la universitate la momentul acela.”
„Ah, înțeleg... Mai ai și altă familie?”
„... Am o soră mai mică.”
„E căsătorită?”
„Nu încă.”
Tăcere.
Interogatoriul era de obicei incisiv și direct, disecând circumstanțele persoanei ca un bisturiu chirurgical, iar răspunsurile lui Xie Qingcheng ștergeau complet zâmbetul inițial plin de speranță al femeii.
Mătușa Li a devenit extrem de îngrijorată când a aflat despre asta. „Hei, trebuie să te lauzi la o întâlnire aranjată! Este o convenție stabilită. Toți ceilalți se laudă, dar tu ajungi acolo și te desconsideri de la bun început. Oamenii vor crede că ești și mai rău decât spui. Cine ar ști dacă ai exagera puțin?”
Xie Qingcheng voia inițial să spună: „Nu vreau să mă recăsătoresc”, dar când a întâlnit privirea îngrijorată și tristă a mătușii Li, cuvintele care i-au ieșit din gură s-au transformat în: „M-am obișnuit. Îmi pare rău.”
Mătușa Li îl privi cu ochii mari. După un timp, cu vocea ușor sufocată, spuse: „Copilule, ești atât de minunat. Cum ar putea Buddha să nu te binecuvânteze... Ard tămâie și mă rog în fiecare zi, rugând cerurile să-ți găsească o soție potrivită, prețiosul meu. Atunci, chiar dacă aș muri chiar acum, ar merita...”.
„Mătușă Li, te rog, nu spune prostii”.
„Eu sunt o bătrână șubredă, de ce mi-ar fi frică? Dar tu ești diferit, ești încă tânăr. Dacă nu vei avea o viață bună în viitor, cum aș putea să-i privesc în ochi pe tatăl tău și pe Muying în lumea de dincolo...”
Mătușa Li a aruncat plasa larg, căutând tot felul de fete, în speranța că va găsi o parteneră potrivită pentru el. Lui Xie Qingcheng nu-i plăcea deloc asta. Era un bărbat mândru, arogant și neînclintit; nu era dispus să mintă și nu-i plăcea să fie analizat. În consecință, starea lui sufletească se schimbase complet față de momentul în care fusese la întâlnirea aranjată cu Li Ruoqiu. Acum era sigur că nu-și va împărți restul vieții cu nimeni altcineva.
Dar, cu personalitatea lui patriarhală, cum putea să-și lase prietenii și familia să plângă și să sufere din cauza lui? Trebuia să-i vadă trăind fericiți sub protecția și îngrijirea lui.
Astfel, pentru a o face pe mătușa Li puțin mai fericită, a acceptat să meargă la întâlnirile aranjate, care erau ca niște interviuri pentru un loc de muncă, chiar dacă rezultatul era întotdeauna previzibil.
Întâlnirea de astăzi era cu o femeie mult mai tânără, pe nume Bai Jing, care lucra la un magazin de lux din cel mai elegant mall din Huzhou. Se pare că o rudă de-a ei era profesor la o facultate de medicină renumită.
În acest oraș de coastă plin de bogăție, erau mulți oameni bogați, cu averi de milioane. Bai Jing își petrecea zilele în mijlocul extravaganței excesive a magazinului de articole de lux, ascultând laudele enervante ale bărbaților și femeilor care frecventau magazinul. Acest lucru i-a dat inevitabil impresia greșită că și ea era foarte elegantă și fermecătoare. Cu nasul pe sus, ea judeca oamenii după logo-urile de pe hainele lor – băieții care purtau Adidas și Nike erau imediat etichetați în mintea ei ca niște sărmani lipiți. În orice caz, ar fi trebuit să poarte măcar niște haine Prada ca să fie suficient de buni pentru a vorbi cu ea.
Când Xie Qingcheng a ajuns la cafenea, Bai Jing vorbea la telefon cu cea mai bună prietenă a ei. „Aiya, ai dreptate. N-ai idee – mă întâlnesc cu astfel de idioți în fiecare zi la serviciu. Azi a fost o mamă cu fiul ei, nu știu ce purta fiul – probabil era de pe Taobao. Dacă n-aș fi fost atât de profesionistă, aș fi dat ochii peste cap atât de tare. Ah, să porți haine de pe Taobao ca să faci cumpărături la noi, nu crezi că e ridicol?”
Ținând o linguriță cu degetul mic împodobit cu diamante întins, ea amestecă cafeaua din ceașca ei mică. Bai Jing ascultă răspunsul prietenei sale și își acoperă gura râzând.
„Ce poți să cumperi cu banii ăia? Cu siguranță nu-și vor permite. Probabil că amândoi ar avea nevoie de jumătate din salariul pe un an ca să plătească o singură pereche de papuci de la noi. Și să-ți spun ceva, dragă – știi ce m-a întrebat băiatul ăla când a venit la mine? Mi-a zis: „Vindeți șepci de baseball aici? Mamei mele îi place să facă sport și azi e ziua ei. Vreau să-i cumpăr o șapcă de baseball.”
Bai Jing a râs atât de tare încât a început să tremure.
„I-am spus direct: «Îmi pare foarte rău, brandurile pe care le comercializăm aici nu au produs niciodată șepci de baseball. Domnule, nu ești familiarizat cu brandurile noastre?» Ha ha ha ha, dacă ai fi putut să-i vezi fața! A fost incredibil... Aiya, stai puțin, cred că a sosit partenerul meu. Vorbim mai târziu. Hai să încercăm Bulgari pentru ceaiul de după-amiază. Te iubesc! Mwah!”
Din păcate, cafeneaua era zgomotoasă, așa că, deși Xie Qingcheng o căuta pe Bai Jing, nu a auzit-o lăudându-se.
Bai Jing l-a zărit pe Xie Qingcheng uitându-se în jur și a observat că se potrivea descrierii date de pețitoare. „Foarte înalt, foarte chipeș, cu ochi ca florile de piersic, dar cu o atitudine rece.” Ea i-a făcut imediat cu mâna. „Bună! Ești Xie Qingcheng, profesorul Xie?”
Xie Qingcheng s-a apropiat. „Mm. Bună.”
Bai Jing l-a privit de sus în jos, înainte de a-și fixa în cele din urmă privirea pe tricoul său simplu. Dintr-o dată, un zâmbet i-a luminat fața, iar vocea i s-a ridicat timid cu o octavă. „Bună, bună, eu sunt Bai Jing.”
Capitolul 6: Și totuși trebuia să continue întâlnirile aranjate
Înainte ca Xie Qingcheng să ajungă la întâlnire, auzise că această tânără femeie acorda o mare importanță veniturilor unui bărbat. Dar, contrar așteptărilor sale, entuziasmul ei nu a scăzut după ce i-a spus că salariul său nu era deloc mare.
„Profesore Xie, ești un intelectual, cu adevărat modest", zâmbi Bai Jing. ”Aiya, nu e ușor să găsești bărbați atât de sinceri în zilele noastre, știi.”
Xie Qingcheng rămase fără cuvinte.
„Profesore Xie, se pare că ai gusturi rafinate”, continuă Bai Jing. ”Ești cineva care apreciază lucrurile frumoase din viață, nu-i așa?”
Xie Qingcheng se încruntă: „Nu, eu...”
„Mi-am dat seama imediat când am văzut cum ești îmbrăcat.”
Xie Qingcheng era și mai uimit.
Nu avea habar ce voia să spună Bai Jing până când aceasta nu a mai putut să se abțină și a spus: ”Profesore Xie, tricoul pe care îl porți este un articol original de la noi. Erau doar cinci sau șase bucăți în stoc în tot Huzhou, așa că erau extrem de greu de procurat. Chiar dacă ai plăti prețul accesoriilor, tot nu ai putea să-l cumperi. Ești foarte modest.”
Abia atunci Xie Qingcheng a înțeles că traiectoria ciudată pe care o luase această întâlnire era rezultatul schimbului de haine pe care He Yu i-l oferise fără să se gândească.
A meditat o clipă la cuvintele fetei, apoi și-a amintit ce îi spusese He Yu cu atâta nonșalanță.
Nu e nevoie. Nu sunt obișnuit să port haine purtate de alții. Aruncă-l după ce te schimbi, oricum era vechi.
Depravarea capitalismului.
„Profesore Xie, nu ești sincer cu mine la această întâlnire”, zâmbi Bai Jing. „Prețul tricoului tău este aproape salariul pe un an al multor oameni și este foarte greu să-l cumperi în țară fără relații, iar tu m-ai invitat doar la o cafea?”
„Ai înțeles greșit”, răspunse Xie Qingcheng. „Am împrumutat tricoul ăsta de la un prieten.”
„Împrumutat?” Ochii lui Bai Jing se măriră imediat.
După acest moment, conversația a luat o turnură destul de banală. De îndată ce vânzătoarea, care înainte era încântată, a aflat adevărul, întâlnirea aranjată a revenit la realitate.
Interesul lui Bai Jing pentru Xie Qingcheng a scăzut vizibil. După ce l-a obligat să facă câteva selfie-uri împreună, a îndreptat camera spre desert și a făcut câteva poze, apoi a întors-o spre ea și a făcut același lucru. A fost întreruptă ocazional de mesaje de la clienții ei, la care a răspuns cu mesaje vocale, fără cea mai mică ezitare sau jenă.
„Doamnă Zhang, te rog să nu-ți faci griji. Desigur că am păstrat geanta aceea în ediție limitată pentru tine. Aiya, nu mai trebuie să-mi trimiți cadouri de mulțumire, nu merită efortul."
„Doamnă Wang, rochia pe care ai comandat-o a sosit. Când ți-ar conveni să vii la magazin? Da, a fost deja modificată după mărimea ta – mărime mare, dar gulerul din față trebuie scurtat cu doi centimetri. Nu-ți face griji, am notat totul aici.”
Cina a fost extrem de stânjenitoare. Xie Qingcheng a plătit nota și a coborât capul pentru a o privi pe Bai Jing. Această tânără era cam de aceeași vârstă cu elevele sale. El nu avusese niciodată intenții serioase de a se căsători și voia doar să îndeplinească dorința mătușii Li, așa că nu a luat în seamă niciunul dintre cuvintele sau gesturile lui Bai Jing. În plus, avea idei învechite despre cavalerism, așa că spuse: „O să chem un taxi pentru tine.”
„Bine, bine”, spuse Bai Jing, fără niciun pic de politețe. „Mulțumesc mult, profesore Xie.”
Se aflau pe cea mai aglomerată stradă din Huzhou, și era ora de vârf. Cei doi au așteptat mult timp, dar toate taxiurile care treceau erau deja ocupate.
Xie Qingcheng a suspinat. „Dacă nu te deranjează, pot să merg cu tine o parte din drum. Va fi mai ușor să chemăm un taxi dacă mergem până la colț.”
„Da, bine”, răspunse Bai Jing, ”dar trebuie să încep un live stream la ora opt. L-am programat deja și fanii mei se vor supăra dacă renunț în ultimul moment. Te superi?”
Xie Qingcheng nu folosea aplicații de streaming, dar auzise ceva despre ele de la Xie Xue. Auzind cuvintele lui Bai Jing, întrebă fără să se gândească: „Și tu ești streamer?”
„Da, muncesc foarte mult. În curând voi deveni un streamer de top, heh.”
Xie Qingcheng încuviință din cap. „E bine să ai un vis. Hai să mergem, nu mă deranjează.”
„Oh, mulțumesc, Gege. Poate că nu ești foarte bogat, dar ești destul de chipeș.” Bai Jing îl ajunse din urmă zâmbind. ”Încă ceva – dacă apari puțin în cadru, nu-i nimic, da? Tuturor le place să vadă băieți arătoși.”
„... Fă cum vrei.”
Zece minute mai târziu, Xie Qingcheng regretă foarte mult cuvintele sale.
Era cu adevărat demodat și habar n-avea că tinerii de azi se uită la astfel de transmisiuni. Bai Jing scoase din geantă un selfie stick roz și începu să-l fluture în toate direcțiile. Cuvintele care-i ieșeau din gură păreau cumva replici fără sens rostite de un actor; chiar și după ce vorbise mult și bine, el tot nu înțelegea ce voia să spună.
„Aceasta este cea mai aglomerată stradă din Huzhou, plină de băieți și fete frumoși. Hei, toată lumea... Vedeți geanta pe care o poartă persoana de acolo? Este un fals de calitate, îmi dau seama dintr-o singură privire. Dacă vreți să învățați cum să vă dați seama dacă un produs este autentic sau nu, nu uitați să mă urmăriți.
„Da, lângă mine e un tip drăguț pe care l-am cunoscut azi. Are o personalitate minunată, e un profesor extrem de educat și câștigă milioane. Vedeți tricoul ăla pe care îl poartă, care s-a vândut în toate magazinele? Da, exact, el e cel care m-a invitat la cină și acum mă conduce acasă. Mulțumesc tuturor pentru urări! Mulțumesc!”
Xie Qingcheng bănuia că urechile lui nu mai funcționau. Tocmai când voia să se întoarcă și să o contrazică, Bai Jing deja oprise microfonul cu o atingere rapidă a ecranului.
„Scuze, Gege, nu e ușor să-ți câștigi existența. Te rog, nu mă da de gol!”
Xie Qingcheng nu avea cuvinte. Pur și simplu nu putea să înțeleagă de ce unor oameni le plăcea să se prefacă online, să se laude cu fericirea fabricată și să folosească materialismul exagerat pentru a atrage spectatori.
Dar, în fine, nici nu voia să se certe cu o fată prostuță.
Această întâlnire ar fi sfârșit așa, cu Xie Qingcheng îndurând în tăcere această tortură, dacă nu ar fi dat peste cineva.
Acel cineva a apărut pe neașteptate la o intersecție cu trei străzi.
Xie Qingcheng și Bai Jing merseseră deja mai mult de zece minute și se opriseră într-o zonă mai puțin aglomerată a cartierului pentru a aștepta un taxi. Bai Jing era în mijlocul unei prezentări animate a noilor produse de lux ale sezonului pentru fanii ei de pe stream.
La jumătatea discursului, perspicace, Bai Jing a observat brusc o umbră neclară care se apropia în spatele ei prin camera frontală. Umbra se balanța înainte și înapoi, ezitantă.
La început nu i-a dat importanță, dar, la scurt timp, umbra a început să se apropie rapid de ea. Când și-a dat seama, fața unui bătrân murdar și fără adăpost se reflecta deja pe ecranul ei, îndreptându-se direct spre ea.
Speriată, Bai Jing s-a uitat în spate și a țipat.
Era un bătrân neîngrijit, care emana un miros insuportabil. Hainele îi erau atât de zdrențuite și găurite încât nu mai puteau fi purtate niciodată. Un câine galben șchiop a alergat după el și a început să latre furios la Bai Jing.
„Fiica mea! Fiica mea! În sfârșit te-am găsit, fiica mea!”
„Eek! Ce ai pățit?! Cine e fiica ta?! Pleacă de aici!”
„Nu, nu, nu, nu... dar tu ești fiica mea? Fiica mea, nu-ți recunoști tatăl? Vino aici, lasă-l pe tata să te vadă, tata nu te-a mai văzut de atâta timp...” Bătrânul nu părea să fie în toate mințile. Plângând și copleșit de emoție, încercă să o îmbrățișeze pe Bai Jing.
Fața frumoasă a lui Bai Jing păli de șoc. Ea făcu câțiva pași înapoi, plângând în hohote și țipând isteric. „Ești nebun?! Cine ești?! Pleacă naibii de aici!”
„Fiica mea, cum de nu mă recunoști?” Lacrimile curgeau pe fața bătrânului. El se repezi înainte, degetele lui negre și zbârcite întinzându-se ca niște cărbuni care nu voiau să se stingă în jarul care pâlpâia. Încercă să o îmbrățișeze cu brațele tremurânde. „Mi-ai lipsit... Tatălui tău i-a fost dor de tine...”
Bărbatul vorbea cu un accent puternic din câmpia centrală. Era evident că nu era tatăl lui Bai Jing, care era originară din Huzhou. Xie Qingcheng își dădu seama imediat ce se întâmplă și o trase pe Bai Jing în spatele lui. „E în regulă, stai în spatele meu”, o liniști el.
„E atât de înfricoșător!” plângea Bai Jing speriată. „Cum poate un astfel de om să umble liber pe străzi? Poliția nu se ocupă de el? AHHHH!”
Ea scoase un alt țipăt isteric în timp ce sărea în sus și în jos. Se pare că câinele galben care îl urmărise pe bătrân se învârtea în jurul ei și îi mirosea picioarele.
„Ajutor! Vrea să mă muște! Ce e cu câinele ăsta?! Unde e lesa lui?!”
Bai Jing o luă la fugă în timp ce țipa. Panicată, voia să folosească telefonul din mână pentru a chema poliția. Pentru ea, un bătrân fără adăpost era deja suficient de alarmant, dar un câine de stradă urât ca ăsta era și mai înspăimântător. Amândoi meritau să fie închiși! Mai ales că o speriaseră și îi întrerupsese transmisia live... Hei, stai puțin... transmisia ei live!
Bai Jing își dădu brusc seama că transmitea în direct tot timpul. Se grăbi să ridice telefonul pentru a arunca o privire. Câteva secunde mai târziu, pupilele i se micșorară violent, în totală neîncredere. Transmisiunile ei live obișnuite și banale aveau de obicei doar douăzeci sau treizeci de spectatori, dar de data aceasta, din cauza acestei surprize neașteptate, audiența ei crescuse la peste trei sute de spectatori în doar câteva minute!
Numărul spectatorilor continua să crească rapid, iar secțiunea de comentarii se umplea instantaneu cu remarci în timp real:
„La naiba, ce s-a întâmplat – un coșmar în Huzhou?”
„Pare o întâlnire cu un vagabond nebun. Streamer! Ești bine? Întoarce camera, vrem să vedem ce se întâmplă!”
„Ce palpitant! E chiar lângă casa mea!”
„Bătrânul ăla fără adăpost nu e un pervers, nu? A încercat să o îmbrățișeze! Streamer, uită-te! Dacă e ceva grav, trebuie să chemi imediat poliția!”
În mijlocul acestor comentarii care se înălțau ca baloanele cu heliu, o rachetă a zburat brusc și a explodat pe ecran – cineva îi trimisese un bacșiș de 500 de yuani.
Bai Jing tresări. Șocul exploziei o readuse la realitate. Își dădu seama brusc ce trebuia să facă. Își trecu repede mâinile prin păr, ajustă unghiul camerei, apoi se repezi din spatele lui Xie Qingcheng înainte ca acesta să poată reacționa.
„Ai grijă!”, a strigat Xie Qingcheng.
Nu și-ar fi putut imagina că fata care era atât de speriată cu o secundă în urmă stătea acum cu fața frumoasă, nepăsătoare de pericol, lângă bătrânul fără adăpost. Se asigurase chiar că își ajustase în prealabil poșeta scumpă, astfel încât să atârne în spate, la îndemâna bătrânului.
„Să lămurim lucrurile”, strigă Bai Jing. ”Ai accent de la țară, cum ai putea să fii tatăl meu? Bătrân împuțit, ești un pervers care a vrut să profite de ocazie ca să se dea la mine! Crezi că nu mi-am dat seama? Ai puțină demnitate, bine?!”
Șocat, bătrânul se retrase.
Situația se întorsese complet. Xie Qingcheng își dădu seama că intențiile bătrânului nu erau deloc rău intenționate. La o examinare mai atentă, durerea din expresia bărbatului era prea profundă pentru a fi prefăcută.
Xie Qingcheng nu putu să nu se încrunte. „Domnișoară Bai, poți să oprești transmisia live? Acest domn în vârstă nu pare să fie într-o stare prea bună. Poate că te-a confundat cu altcineva. De ce nu suni mai întâi la administrația orașului? Să ne ocupăm noi de asta."
Dar de ce ar asculta Bai Jing de el? Numărul de spectatori din transmisia ei creștea constant; nici măcar nu-l mai considera pe bătrân urât mirositor. Își apropie și mai mult fața pudrată de el.
„Hei, veniți să vedeți, toată lumea, veniți să vedeți.” Bai Jing l-a făcut pe vagabond să se uite la ecranul telefonului ei. A poziționat selfie stick-ul astfel încât camera frontală să îi încadreze pe amândoi. „Bătrân pervers, uită-te la mine, apoi uită-te la tine. Crezi că eu sunt fiica ta? Uită-te bine – uită-te la hainele tale zdrențuite, la părul tău dezordonat și la fața ta murdară. Mai poți spune că nu încercai să fii un libidinos?”
Bătrânul fără adăpost a rămas uimit pentru o clipă. Apoi, ochii lui au urmat direcția degetului ei și a privit în sus, de-a lungul selfie stick-ului.
După ce s-a uitat bine la cei doi de pe ecranul telefonului, bătrânul a rămas surprins la început. Apoi, ca și cum și-ar fi dat seama brusc cât de patetic arăta, a încercat să fugă în grabă.
Odată ce a început să fugă, Bai Jing a devenit și mai entuziasmată.
Se pare că tot ce era nevoie pentru ca o streameră obsedată de curățenie să-și depășească fobia de a se filma lipită de un bătrân neîngrijit era o creștere a numărului de urmăritori.
„Uitați-vă, oameni buni! Acesta este un exemplu perfect de hărțuire ascunsă! Sigur se preface că are probleme psihologice – uitați-vă cum îi dezvălui adevărata față!” Bai Jing a alergat după bătrân pentru a-l prinde în cadru. „Hei! Vino aici!”, a strigat ea. „Nu mi-ai spus că sunt fiica ta? Huzhou este un oraș atât de mare, cu o bună securitate publică, și totuși îndrăznești să înșeli oamenii aici?! Ai simțit cum miroși? Ești împuțit! Vino aici!”
Capul bătrânului părea să se limpezească puțin, dar nu în totalitate. Privirea lui era pe jumătate confuză, pe jumătate lucidă.
Privind de pe margine, Xie Qingcheng era sigur că bătrânul nu încerca să profite de ea. Starea mentală a bărbatului părea foarte șubredă. Dacă Xie Qingcheng ar fi trebuit să-l descrie, ar fi spus că acest bătrân era ca un câine slăbănog care rătăcise prin jumătate din China înainte de a ajunge în cele din urmă în ploaia ceațoasă din Jiangnan. Conceptul de căutare era întipărit în oasele lui – dintr-o singură privire, se putea spune că pierduse ceva și că îl căuta de mult timp.
Dar lui Bai Jing nu-i păsa de nimic din toate astea. Deși era streamer de peste jumătate de an, performanțele ei erau mediocre și nu reușise să atragă mulți spectatori. Era furioasă și invidioasă pe colegele ei harnice, care reușeau să-și câștige existența prin livestreaming.
Nu cu mult timp în urmă, când nu reușise să atragă atenția în ciuda faptului că încercase tot ce-i trecea prin cap, se dusese furioasă pe paginile unor influenceri cunoscuți și le umpluse secțiunile de comentarii cu remarci pline de ură.
Într-o zi, pe una dintre ele a înjurat-o: „De ce faci un astfel de spectacol?! Te comporți de parcă ai o viață perfectă, de parcă totul nu se reduce la bani?! Stilul de viață rural pe care îl prezinți nu e deloc real!”
A doua zi, ea a luat în vizor o altă persoană. „Iată un bărbat care folosește banii pe care o femeie i-a câștigat cu sânge, sudoare și lacrimi pentru a-și cumpăra o vilă luxoasă. Toată lumea a spus-o deja – fiecare ruj pe care îl cumperi a fost produs din scheletele din dulapul lui! Când se vor trezi femeile care încă îi cumpără lucrurile?!”
Iar a doua zi, și-a îndreptat furia asupra unei alte influencerițe. „Nu pot să cred că te numești o femeie modernă, independentă, care s-a realizat singură. Nu faci decât să-ți vinzi trauma toată ziua. Nu asta e meseria ta, să faci live-uri? Ești obosită, dar tot câștigi bani. Ești înjurată, dar tot câștigi bani. Toată lumea îți dă atâția bani, de ce te mai plângi?”
Nimeni nu știa de expresia malefică care îi apărea pe față când tasta cu furie pe telefonul ei, ascunsă sub pătură. În metroul care șuiera prin tuneluri, în zgomotul zgârie-norilor, în mijlocul vârtejului de haine de firmă și parfumuri scumpe, scăldată în strălucirea aurie a luxului, toată lumea o striga Cindy, niciodată Bai Jing. În tocuri înalte, muncea din greu la serviciu, înclinându-se cu respect în fața oaspeților de onoare.
Aplecându-se din talie, se străduia întotdeauna să-și păstreze calmul în timp ce se ghemuia pentru a le lega pantofii doamnei Chen sau doamnei Li cu mâinile sale subțiri, palide, ca de jad, apoi le conducea prin holul spațios și aurit, cu o plecăciune respectuoasă. Nimeni nu știa de câte ori se uitase după acele siluete grațioase și se gândise: Într-o zi, și eu voi fi întâmpinată cu o plecăciune de cele mai mândre vânzătoare.
Își dorea atât de mult banii și faima, încât ochii i se înroșiseră de lăcomie. Astfel, uită de temerile sale și își pierdu tendințele germofobe. De asemenea, nu observă buzele tremurânde ale bătrânului fără adăpost și lacrimile fierbinți care îi umpleau ochii încețoșați.
„Fiica ta e din Huzhou? Fiica ta?”, îl batjocori ea, cuvintele ei picurând dispreț. ”Cine știe dacă un bătrân împuțit ca tine a fost vreodată căsătorit. Nu faci decât să inventezi motive pentru a te comporta ca un nebun și a hărțui femeile! Ce ascunzi? Nu te purtai cumva lipicios cu mine adineauri? Lasă-i pe toți să-ți vadă fața! Haide!”
„Nu... Nu...”
Îngrozit, bătrânul își ascunse capul și se aplecă. Strigătele care ieșeau din gura lui sunau ca plânsetele unui copil, amestecate cu mormăieli vagi.
„Îmi pare rău... Eu... am greșit persoana...”
„Îți pare rău? La ce bun?! Vino aici! Uită-te la cameră! Uită-te la cum ești îmbrăcat! Dacă vrei să ieși și să înșeli oamenii, măcar ai putea să arăți prezentabil!"
În comentariile care umpleau ecranul, spectatorii care nu înțelegeau întreaga situație o încurajau pe «curajoasa streameră care riposta la hărțuirea stradală a unui vagabond nebun». Au început să curgă sfaturi și să se ridice baloane, iar inima lui Bai Jing se umfla odată cu ele.
Bătrânul hărțuit se retrase neputincios, prăbușindu-se după emoția revederii fiicei sale, doar pentru a-și da seama că se înșelase. Agitația iluziei sale lăsă loc neputinței, în timp ce își revenea în fire și încerca să fugă de situația care se agrava. Sub obiectivul atent al camerei, era ca un câine bătrân care nu avea unde să fugă. Amețit de urmărirea neîncetată a așa-zisei dreptăți, își ținea capul în mâini și se ghemuia, exact ca câinele vagabond care îl însoțea.
„Te rog, nu mai filma, te implor... Am greșit persoana... Nu mai filma... Domnișoară, te rog, nu mai filma...”
Bătrânului îi tremura tot corpul, picioarele îi vibrau ca niște paie sub pantalonii zdrențuiți. Și-a acoperit fața, dorind să o ascundă de cameră, dar și-a dat seama că voia să-și acopere și hainele zdrențuite. În cele din urmă, nu mai știa ce să ascundă. Se simțea de parcă fiecare bucățică de piele de pe corpul său, fiecare articol de îmbrăcăminte, nu era demn să fie văzut, o rușine care nu trebuia arătată altora. Un val de lacrimi i-a curs pe ridurile feței zbârcite. S-a ghemuit la pământ, practic îngenunchind, implorând mila lui Bai Jing.
„Te rog, domnișoară, cruță-mă..."
„Eu...” Neabătută, Bai Jing era pe punctul de a spune ceva când selfie stick-ul i-a fost brusc smuls din mână.
Fără niciun pic de politețe, Xie Qingcheng i-a luat telefonul și a aruncat selfie stick-ul într-o parte.
„Hei! Tu! Ce faci?!”
„Ce faci tu? Ți-am spus deja – bătrânul ăsta pare să aibă probleme mentale și te-am rugat să nu-l provoci. Nu auzi sau ești prea proastă să înțelegi?”
Xie Qingcheng a întrerupt transmisia.
O serie de culori strălucitoare, ca un carusel de lanterne, au străfulgerat pe fața lui Bai Jing. Ea a bătut din picioare și s-a înfuriat pe Xie Qingcheng. „Ce treabă ai tu cu asta? Dă-mi telefonul înapoi! Am dreptul să transmit! Nu știi că am nevoie de bani? Vreau să fiu influencer!”
„Ce vrei tu nu are nicio legătură cu mine.” Xie Qingcheng era rece ca gheața. Tendințele sale paternaliste ieșiră la suprafață din nou, în timp ce o certa fără să clipească. ”Totuși, domnișoară Bai, nu ți-e rușine? Nu vezi în ce stare este? Pentru a obține vizualizări, continui chiar dacă știi că este greșit; alegi metode fără scrupule chiar dacă știi consecințele. Deși știi foarte bine durerea pe care acțiunile tale o vor provoca altora, nu ai nicio remușcare să profiți de asta pentru a atrage atenția, pentru că nu tu ești cea care suferă. Nu ai conștiință?!”
„Ce spui?! Nu încerca să mă disciplinezi, ești tatăl meu? Ești doar cineva care a avut o întâlnire aranjată cu mine astăzi! Nu e treaba ta!” Bai Jing s-a enervat și s-a repezit la Xie Qingcheng pentru a-i smulge telefonul.
Dar temperamentul lui Xie Qingcheng era mai aprins decât al ei. El o imobiliză pe Bai Jing și o privi fix, ochii lui tăind-o ca niște lame de ras.
„Pentru tine, demnitatea și viața unei persoane valorează mai puțin decât spectatorii pe care îi poți atrage într-o singură transmisiune live. Ești cu adevărat o ciudățenie a naturii.”
„Ai curaj să mă insulți?” plânse Bai Jing. „Cerșetor mizerabil!”
Înfuriată, se năpusti înainte și încercă să-l pălmuiască pe Xie Qingcheng.
Dar Xie Qingcheng o apucă de încheietură. Cu o forță bruscă, îi răsuci brațul, făcând-o să țipe de durere.
„Dacă continui să faci scandal”, spuse Xie Qingcheng rece, „nu numai că voi avea curajul să te insult, dar voi avea și curajul să te bat.”
„Dă-mi drumul! Dacă nu-mi dai drumul, chem poliția! Voi striga după ajutor!”
Deși nu erau mulți oameni pe stradă, ei provocaseră destul de mult zgomot; unii trecători se opriseră deja să privească de la distanță. Dar lui Xie Qingcheng nu-i păsa deloc — pentru el, privirile celorlalți nu erau altceva decât aer gol. Cu toate acestea, fu luat prin surprindere de un strigăt brusc al unei femei în vârstă cu ochii ageri din mulțime.
„Dumnezeule! Ce s-a întâmplat cu bătrânul ăla?”
Xie Qingcheng s-a uitat imediat în jos la el. Starea mentală a bătrânului era fragilă încă de la început. Dar după ce a confundat-o pe Bai Jing cu fiica sa, și apoi a fost filmat și urmărit de ea, inima lui nu a mai putut suporta stresul emoțional. Buzele i s-au făcut palide, iar sângele i s-a scurs din față. S-a apucat de piept și s-a îndoit în două, ghemuindu-se ca un crevete, înainte de a se prăbuși brusc la pământ cu un zgomot surd.
Capitolul 7: M-a întrebat despre abilitățile mele la volan
Ca fost medic, Xie Qingcheng a acționat fără ezitare. A împins-o pe Bai Jing și s-a aplecat să verifice starea bătrânului.
În medicina clinică, un infarct miocardic acut – sau un atac de cord sever – era o urgență cardiovasculară cu o rată de mortalitate extrem de ridicată. Apariția bruscă a unei emoții intense era unul dintre principalii factori declanșatori ai acestei afecțiuni la persoanele în vârstă.
Bai Jing, care nu își dăduse seama ce se întâmplă, era încă ocupată să-l înjure.
Xie Qingcheng și-a suflecat mânecile pentru a începe să acorde primul ajutor. S-a întors și i-a spus pe un ton aspru: „Nu sta acolo și te holba! Pacientul are un atac de cord sever! Cheamă o ambulanță! Grăbește-te!”
„Ce legătură are un atac de cord sever cu... Un atac de cord sever?!”
Bai Jing era mută de uimire.
Eyelinerul ei auriu strălucitor nu făcea decât să sublinieze șocul și frica din ochii ei. Culoarea feței fetei dispăru instantaneu. Stătea înghețată, ca o gâscă amețită, neștiind dacă să avanseze sau să se retragă.
„Nu știi numărul serviciului de urgență?!” o apostrofa Xie Qingcheng.
Bai Jing poate că îl știa la un moment dat, dar, cu situația care se deteriora atât de repede, nu-și amintea nimic. „Ce... care este?”
„120!”
„Ohhh...!” Bai Jing nu se aștepta ca lucrurile să ia o astfel de turnură, cu o viață omenească prețioasă în pericol. A luat în grabă telefonul pe care Xie Qingcheng i-l aruncase înapoi și a format numărul de urgență.
„Alo? 110? Ah, nu, nu! Nu închide! M-am încurcat! Nu vreau să chem poliția, vă sunam pe voi! Eu... e un bătrân aici care a leșinat... Ah, nu, ce era, insuficiență cardiacă severă...”
„Infarct sever!”
„Ah! Da! Infarct, infarct!”
După ce s-a bâlbâit pe tot parcursul apelului, Bai Jing a răsuflat și a reușit să-și revină puțin. Cu toate acestea, era încă prea speriată să se apropie de Xie Qingcheng și de bătrânul fără adăpost.
Xie Qingcheng a șters secrețiile de la gura și nasul bătrânului și l-a așezat cu grijă în poziție culcată, pentru a nu se sufoca. Fruntea îi era deja acoperită de sudoare când a ridicat privirea spre Bai Jing și i-a spus: „Vino să mă ajuți.”
„Nici gând!” a replicat imediat Bai Jing. „E dezgustător! Cine știe dacă are SIDA sau altă boală contagioasă! Și hainele mele sunt foarte scumpe; se vor strica dacă le murdăresc.”
Xie Qingcheng era furios. „SIDA nu se transmite așa! Ce e mai important: hainele tale sau viața cuiva?! Vino aici și ajută!”
„Nici gând. Mă șantajezi emoțional? Știi cât am muncit să-mi cumpăr hainele astea, cât am așteptat? În plus, probabil are vreo boală ascunsă care s-a declanșat, nu e vina mea. Eu...”
Țipând, bătrânul scuipă din nou o gură de spumă albă. Bai Jing simți un nod în gât la vederea acestei scene și aproape că vomită. Se retrase, făcând un pas după altul înapoi. „Nu mă forța... Nu pot.”
Din fericire, o femeie mai în vârstă ieși în fugă din cercul de spectatori în acel moment. „Fetițo, ai conștiință?”, strigă ea la Bai Jing. „Și tu o să îmbătrânești într-o zi! Ești îmbrăcată în haine atât de strălucitoare și elegante, și totuși inima ta e atât de putredă?!”
„Eu...”, începu Bai Jing.
Femeia mai în vârstă a întors privirea, ignorând-o, apoi s-a întors către Xie Qingcheng: „Spune-mi ce să fac. Te ajut eu.”
Acesta era un exemplu clasic de mentalitate de turmă. Când o mulțime privește în tăcere de la distanță, nimeni nu este dispus să ia inițiativa și să se ofere să ajute. Dar, odată ce o singură persoană iese din mulțime pentru a da o mână de ajutor, ceilalți apar ca lăstarii după ploaie.
Curând, cei care observau de la distanță și se temeau să se implice au început să se apropie încet. Au apărut oameni care se ofereau să caute o farmacie pentru a cumpăra medicamente de urgență și fluturau evantaiuri pentru a-l răcori, iar Bai Jing s-a trezit îmbrâncită cu forța la o parte.
Cu toate acestea, oricât de entuziastă era mulțimea, nu putea rezolva problema urgentă. Nu puteau decât să aștepte cu nerăbdare, în timp ce minutele treceau.
Din păcate, lucrurile nu au mers atât de bine – chiar în acest moment, telefonul lui Bai Jing a sunat. Era un apel de la spital.
„A avut loc un accident foarte grav – o prăbușire de teren a rupt o conductă principală de apă. Autostrada principală către locația în care vă aflați este inundată și ambulanța nu poate trece. Există o altă rută ocolitoare pe străzile locale, dar nu putem intra deloc – traficul este prea aglomerat și, în plus, este o stradă cu sens unic, așa că a trebuit să dăm înapoi.”
Bai Jing i-a raportat situația lui Xie Qingcheng, care încă îi acorda primul ajutor bătrânului. „Cât mai durează?”, a întrebat Xie Qingcheng pe un ton aspru.
De data aceasta, Bai Jing s-a speriat. Ea i-a transmis în grabă întrebarea lui. „Cât mai durează?”
„Trebuie să ocolim. Va dura cel puțin treizeci de minute.”
Xie Qingcheng se uită la starea bătrânului. Treizeci de minute ar putea însemna diferența dintre viață și moarte.
Cum de au avut ghinionul ca ceva să meargă prost tocmai acum? Și ca o conductă de apă spartă să inunde o autostradă importantă!
Încă nu știa ce să facă când două faruri puternice au strălucit brusc la intersecție. Un Rolls-Royce Cullinan negru, împodobit cu un mic ornament cu aripi pe capotă, a trecut încet sub lumina felinarelor. Mașina a mers până la colțul străzii cu sens unic unde se petrecea incidentul, luminile sale dreptunghiulare din spate iluminând calm împrejurimile.
Instinctul lui Bai Jing de a fi atrasă de tot ce era luxos – chiar și în acest moment critic, când viața cuiva era în pericol – era greu de stăpânit. Abia își reprima dorința de a ridica telefonul și de a-l îndrepta spre Cullinan, de teamă că, dacă ar fi întârziat o secundă, mașina ar fi plecat și ar fi dispărut.
Dar nu ar fi putut anticipa că acest Cullinan se va îndrepta încet spre ei și va opri.
Bai Jing rămase cu ochii mari, uimită de evenimentele incredibile care se desfășurau.
Pupilele i se micșorară și mai mult când văzu geamul din spate al mașinii de lux din visele ei coborând în tăcere. O tânără scoase capul și strigă către Xie Qingcheng, care era ocupat să acorde primul ajutor bătrânului de lângă ea.
„Ge!”
Bai Jing rămase cu gura căscată.
„He Yu m-a invitat la un grătar, așa că eram în trecere”, spuse Xie Xue. „Am văzut pe cineva în depărtare și mi s-a părut că seamănă cu tine, așa că l-am rugat să vină să arunce o privire. Chiar ești tu... Ah! Dumnezeule! Ce a pățit persoana de lângă tine? S-a întâmplat ceva?!”
Xie Qingcheng se uită la sora lui. He Yu stătea ascuns în întunericul scaunului din piele naturală, pe partea cealaltă a mașinii. Cei care se uitau înăuntru nu puteau distinge decât profilul lui calm și elegant. Silueta lui era deosebit de frumoasă și rafinată, dar, la o privire mai atentă, se putea simți o aură bestială și depravată emanând din tânărul bărbat.
Xie Qingcheng nu voia să-i creeze neplăceri lui He Yu, dar nu avea multe opțiuni. „Am dat peste un bolnav. A suferit un șoc emoțional și a avut un atac de cord sever. I-am acordat primul ajutor, dar trebuie să fie dus la camera de urgență.”
Xie Xue era uluită. ”Unde este ambulanța?”
„Am sunat, dar drumul este în stare proastă. Va mai dura treizeci de minute până ajunge.”
Auzind asta, Xie Xue a deschis imediat ușa mașinii și a sărit afară, grăbindu-se spre bătrân. Nu a arătat niciun dispreț față de el, dar nu avea niciun fel de pregătire medicală și nu putea decât să stea neputincioasă lângă el. A strigat îngrijorată spre mașină: „He Yu! He Yu, ieși și ajută-l!”
Domnul depravat a ieșit din mașină, s-a uitat la buzele vânătăi ale bătrânului și a spus imediat: „Să mergem cu mașina mea.”
Xie Xue, prostuța, întrebă: „Ce vei face dacă ceilalți șoferi nu-ți fac loc? Adică, e încă ora de vârf.”
„Aș vrea să-i văd cum încearcă”, zâmbi He Yu.
Se întoarse către șofer și îl întrebă: „Lao-Zhao, poți să conduci lin?”
„Pot să conduc lin, dar sunt obișnuit să fiu prudent, așa că s-ar putea să nu fiu rapid…”
„În plus, domnule He, chiar dacă mi-ai spune să fac accident, nu aș îndrăzni!”
„Atunci coboară.” He Yu își suflecă mânecile. Cu un pas mare, se instală pe scaunul șoferului. Trase frâna de mână fără să se uite la ea și, mestecând gumă, spuse: „Urcați. Ajungem la spitalul municipal în zece minute.”
„Ai permis de conducere?”, întrebă Xie Qingcheng.
„Nu”, răspunse He Yu fără nicio expresie. „Vii sau nu?”
”Are!” Xie Xue era cu adevărat sătulă de cei doi, mai ales de He Yu. Chiar și într-un moment ca acesta, el încă se certa cu fratele ei. ”Tocmai și-a schimbat permisul străin cu unul național! Ge, nu-l asculta!”
Sub îndrumarea lui Xie Qingcheng, îl așezară cu grijă pe bătrân în Cullinan. După ce toți urcară în mașină, He Yu își puse centura de siguranță. Era pe punctul de a apăsa pedala de accelerație și de a conduce cu viteză nebunească când cățelul șchiop se repezi și începu să latre neîncetat la oamenii de pe trotuar, care se uitau la mașina care se îndepărta încet.
Xie Xue era miloasă. Când a văzut cățelul mic și jalnic care șchiopăta în urma stăpânului său spre mașină, nu s-a putut abține să nu spună: „Săracul...”.
He Yu a aruncat o privire spre ea, apoi ușa din partea pasagerului s-a deschis din nou. „Adu-l înăuntru.”
Xie Xue a sărit imediat jos pentru a lua cățelul mic și murdar sub brațe și l-a dus în mașină.
Animalul jalnic scâncea. De parcă simțea că nu fusese abandonat, se întoarse să se uite la bătrânul care zăcea pe bancheta din spate, apoi ridică botul pufos, nasul negru ca boabele de fasole mirosind recunoscător obrazul lui Xie Xue. Apoi își lipi capul de scaunul șoferului, lingându-l cu atenție pe obraz cu limba umedă.
He Yu ignoră afecțiunea câinelui. Apăsând un buton, oglinda retrovizoare reveni la poziția personalizată, în timp ce el strânse volanul cu mâinile lungi și subțiri. „Sună din nou la serviciile de urgență și explică-le situația. Să mergem.”
Din fericire, deoarece bătrânul a primit imediat primul ajutor profesional și a fost transportat rapid la spital, după o jumătate de noapte de eforturi de salvare, starea lui nu mai era critică.
În fața secției de urgențe, Xie Qingcheng a semnat o grămadă de formulare și a deschis o aplicație pe telefon pentru a plăti factura, dar a constatat că nu avea suficienți bani. În timp ce se gândea ce să-i spună angajatului de la ghișeu, o mână s-a întins din spatele lui și i-a strecurat un card de credit prin fanta pentru bani.
Xie Qingcheng s-a întors și l-a văzut pe He Yu.
„Ce cauți aici?”
"E în regulă”, a spus He Yu. ”Nu trebuie să-mi mulțumești.”
Deoarece bătrânul era fără adăpost, nu au putut găsi sau contacta niciun membru al familiei sale. De asemenea, nu avea asupra lui cartea de identitate, astfel încât anumite proceduri administrative erau foarte incomode. Dacă Xie Qingcheng nu ar fi lucrat odată la acest spital municipal și nu l-ar fi cunoscut pe directorul serviciului de urgență din tura de noapte, ar fi putut apărea o problemă și mai mare. Acum, chiar dacă bătrânul nu mai era în pericol, trebuiau completate retroactiv multe documente administrative. Spitalul a contactat chiar și departamentul municipal responsabil de persoanele fără adăpost pentru a cere ajutor.
În ceea ce privește grupul entuziast de samariteni, He Yu și ceilalți nu puteau pleca deocamdată. După ce au plătit factura, He Yu și Xie Qingcheng au ieșit în parcul din spatele spitalului pentru a lua o gură de aer proaspăt, iar He Yu a început o conversație.
„Femeia aceea, Bai, era partenera ta de întâlnire aranjată?”, a întrebat He Yu.
„Mm. Unde este?”
„Se odihnește cu Xie Xue în parcarea subterană. Era târziu și amândouă erau puțin somnoroase. Xie Xue era îngrijorată, așa că m-a trimis să văd ce faci.” He Yu a întrebat apoi: „Cum de ai avut o întâlnire aranjată cu o fată ca aia?”
Xie Qingcheng a răspuns impasibil: „A fost doar o cină.”
„Atunci ar fi trebuit să refuzi pe loc pe pețitoarea aia. Din câte văd eu, nici tu nu ai luat-o în serios. În plus, nu e cam de vârsta lui Xie Xue? Ești deja la vârsta a doua. Nu e foarte potrivit.”
Deoarece Xie Qingcheng era mai puțin tensionat acum, cuvintele lui He Yu îl iritau. Treizeci și doi de ani era vârsta mijlocie? Ce nebun. Dacă nu l-ar fi ajutat He Yu astăzi, i-ar fi spus cu siguranță: „Diavolule, nu e treaba ta.” Dar tocmai îl folosise pe He Yu ca șofer și apoi ca bancomat, așa că nu avea dreptul să-l înjure atât de violent. Xie Qingcheng îi aruncă o privire cu ochii înroșiți, îndurând cu rigiditate cuvântul „matur”, și răspunse rece: „Ai dreptate, tinere domn He. Chiar nu mai vreau să-mi irosesc timpul cu copii sub treizeci de ani.”
Amândoi tăcură.
Copilul și bărbatul de vârstă mijlocie se luptară verbal, dar niciunul dintre ei nu reuși să aibă câștig de cauză. Așadar, Xie Qingcheng a decis să plece pur și simplu.
Aleea din spatele spitalului municipal era foarte lungă. Cu mâinile în buzunare, Xie Qingcheng mergea în tăcere, cu o expresie impasibilă. Acum zece ani, trecea adesea pe aici, deși pe atunci grădina nu era încă terminată. La cele două capete ale aleii erau chiar și vânzători ambulanți care vindeau jianbing în stil Tianjin, terci, tăiței și chiftele de orez, înainte ca agenții de ordine să vină să pună capăt activității ilegale. Acum, grădina oferea o priveliște pitorească la fiecare pas.
Mai târziu, Xie Qingcheng și-a dat demisia din funcția de la spitalul municipal și, în anii care au urmat, nu a mai trecut niciodată pe această alee.
Această plimbare pe aleea amintirilor i-a adus aminte de trecut. După o lungă tăcere, Xie Qingcheng a vorbit brusc. „Hei, micuțule diavol?”
„Hm?”
„Toți tinerii din ziua de azi vor să devină vedete pe internet?”
„Mie nu-mi pasă. Dar câștigă mulți bani, așa că e adevărat că sunt mulți care o fac. Bai Jing e o vedetă pe internet?”
„... De unde știi?”
He Yu zâmbi. „Mi-am dat seama.” Apoi întrebă: „Boala bruscă a bătrânului are vreo legătură cu ea?”
Vântul nopții suflă, foșnind printre vița de vie.
„El a confundat-o cu fiica lui, așa că Bai Jing l-a urmărit în timp ce transmitea în direct”, a răspuns Xie Qingcheng. „El s-a ascuns de cameră tot timpul, implorând-o să nu mai filmeze, dar ea nu a vrut să-l asculte; ea vedea doar câți oameni intraseră pe transmisia ei și câți oameni voiau să-i urmărească contul.” După o pauză, el a întrebat: „Care e rostul tuturor acestor lucruri?”
He Yu a suspinat. „Xie Qingcheng, lucrurile pe care tu le consideri fără sens sunt bilete către o viață cu totul nouă pentru anumite persoane. Ție ți se pare bizar modul în care ei urmăresc faima și profitul, dar, în același timp, nici ei nu pot înțelege modul tău de gândire. Oamenii sunt toți din aceeași specie, dar suntem și cei care avem cele mai mari bariere în calea empatiei; adesea suntem incapabili de încredere reciprocă, cu atât mai puțin de înțelegere reciprocă. Uneori, când două persoane se privesc, parcă ar privi organisme dintr-o specie complet diferită."
În acel moment, telefonul lui He Yu sună brusc. Era șoferul său; se pare că He Yu terorizase străzile cu șofatul său nebunesc. Polițiștii rutieri care patrulau în zonă se înfuriaseră și îi urmăriseră până la spital.
„Domnule He, ce-ar fi să-l rugăm pe doctor să le explice...”, a sugerat șoferul. „Au fost circumstanțe atenuante...”
„Nu-i nimic”, a răspuns He Yu. „Lasă-i să-mi deducă punctele și plătește amenda; nu are rost să pierdem timpul cu asta.”
A închis telefonul.
„Ți-a luat foc portofelul de la banii în plus?”, l-a întrebat Xie Qingcheng.
„Pentru mine, timpul înseamnă bani. Nu-mi place să pierd timpul cu lucruri inutile, cum ar fi explicații inutile pentru funcționarii publici. Cine știe, s-ar putea chiar să ceară unui reporter să scrie o poveste emoționantă despre asta.”
He Yu coborî privirea, pupilele lui negre ca smoala părând atât de apatice încât păreau să ascundă o urmă de perversitate subtilă, chiar dacă colțurile gurii îi erau ridicate într-un zâmbet. „Aș putea să mai stau puțin de vorbă cu tine. Oricum, poți să faci același lucru ca ei, nu? De exemplu, să-mi verifici permisul de conducere.”
Xie Qingcheng nu răspunse.
Pe măsură ce expresia bărbatului devenea tot mai urâtă, batjocura ironică care se citea în colțurile gurii lui He Yu se răspândi încet în ochii lui. Cu mâinile în buzunare, își aruncă privirea înainte, nu către fața lui Xie Qingcheng, ci către un punct aleatoriu din fața lui. Apoi, se aplecă ușor, înclinându-și fața spre gâtul lui Xie Qingcheng. A coborât capul, buzele subțiri oprindu-se la câțiva centimetri de artera carotidă a lui Xie Qingcheng.
Menținându-și poziția, a privit în depărtare și i-a șoptit la ureche bărbatului. „Ge, cum am condus?”
Xie Qingcheng a răspuns cu tăcere, expresia lui devenind și mai sumbră.
De ce îi purta He Yu încă pică pentru că îl întrebase de permisul de conducere? Cât de meschin era omul ăsta?
Xie Qingcheng a zâmbit puțin și, cu o privire rece, a răspuns: „Exersează mai mult când ai ocazia. Dacă nu mai fii atât de impulsiv, tinere, poți deveni șofer după ce termini facultatea.”
Nu voia să mai irosească niciun cuvânt pe He Yu, așa că a dat la o parte vița care îi atârna în față cu o expresie rece și a mers mai departe.
Dar He Yu nu terminase încă cu el, sau poate că intrase în ritmul batjocoririi. A continuat cu întrebările sarcastice, ca un câine cu un os. „Domnule Xie, dacă aș lucra ca șoferul tău, ce mașină mi-ai da să te conduc? Cât aș câștiga pe lună?”
Xie Qingcheng nu se uită înapoi când răspunse: „Un Hongguang Mini, și apoi ți-aș da o rețetă pentru medicamente. Ia-o dacă vrei, dacă nu, dispari.”
Cu mâinile în buzunare, He Yu se uită fix la spatele lui. Dădu cu piciorul în ceva, cu o expresie perversă pe față, în timp ce înjura în șoaptă. „O rețetă? Chiar ești deosebit, Xie Qingcheng. O să trebuiască să mi-o plătești pentru asta.”
Capitolul 8: Chiar mi-a dat ordine ca unui servitor
O jumătate de oră mai târziu, a apărut un angajat al Departamentului Servicii pentru Persoane fără Adresă Fixă din cadrul Biroului Afaceri Civile. El a mulțumit personalului medical și tuturor celor care veniseră împreună cu Xie Qingcheng, apoi a explicat situația.
„Bătrânul se numește Zhuang Zhiqiang. Este într-adevăr un bătrân capricios și încăpățânat.”
Xie Xue și Bai Jing, care insistaseră să vină cu mașina, urcaseră și ei din parcarea subterană. Se așezară pe canapeaua din cabinetul medicului pentru a asculta detaliile.
„Domnul Zhuang Zhiqiang... situația lui este destul de specială. Serviciile pentru persoanele fără adăpost se străduiesc să rezolve această problemă.” Angajatul își frământa mâinile și sorbea din ceaiul pe care asistentele îl preparaseră în pahare de hârtie de unică folosință. Își umezi buzele și suspină. „A venit în Huzhou acum vreo trei ani și a spus că își caută fiica. Dar am verificat registrele și este doar un bătrân care trăiește singur. Nu are familie. Locuia într-un yaodong în Shanzhou, un loc atât de sărac încât nici păsările nu vor să trăiască acolo. Nu avea niciun vecin și trebuia să meargă pe jos mai mult de un kilometru doar pentru a aduce apă. Am trimis chiar și oameni să întrebe ceilalți săteni, dar toți au spus că bătrânul era foarte antisocial și că nu știau nimic despre el.”
„Dar asta nu e o scuză pentru a vă eschiva de responsabilități!”, a exclamat Bai Jing cu voce aspră. ”Nu ar trebui să închideți oamenii care reprezintă un pericol pentru societate? El perturbă ordinea publică și ar putea chiar să atace alte persoane!”
„Domnișoară, trebuie să înțelegi”, spuse angajatul cu o expresie stânjenită. „Nu putem închide persoanele fără adăpost, și ei sunt cetățeni. Nu putem decât să le găsim o locuință sau să-i trimitem la spital pentru îngrijiri medicale...”
Tonul lui Bai Jing era răutăcios. „Nu-mi pasă. Nebunii ar trebui internați cu forța. Nu ar trebui toate aceste persoane anormale să fie puse în carantină?”
Înainte de această discuție, He Yu nu își formase încă o părere despre această femeie. Era o persoană care nu avea un simț moral deosebit de dezvoltat – cu alte cuvinte, avea o toleranță destul de mare față de tot felul de oameni. Pentru el, ceea ce îi spusese Xie Qingcheng despre ea nici măcar nu merita un comentariu – fiecare avea propriul mod de a trăi, propriile alegeri.
Dar tirada lui Bai Jing despre „nebuni” chiar îl irita pe tânărul domn He.
Colțurile gurii lui He Yu se curbară brusc într-un zâmbet ușor batjocoritor, dar el coborî capul și rămase tăcut.
Angajatul de la Departamentul pentru Persoane fără Adresă fixă își șterse sudoarea. „Domnișoară, te rog să te calmezi puțin. Deoarece starea domnului Zhuang Zhiqiang pare să se agraveze până la punctul în care ar putea să-și piardă capacitatea de a funcționa în societate, îl vom duce la spitalul nostru psihiatric afiliat pentru tratament și supraveghere, odată ce starea lui se va îmbunătăți aici...”
„La ce spital psihiatric?”, întrebă brusc Xie Qingcheng.
„Având în vedere situația actuală, probabil va fi Cheng Kang. Chiar dacă nu este cel mai bun din punct de vedere al facilităților și al managementului, locurile pe care le-am rezervat la Wanping sunt deja ocupate. Nu putem face nimic.”
Auzind asta, Bai Jing a fost în sfârșit mulțumită. „Așa e mai bine...”, a murmurat ea.
În timp ce vorbeau, a sosit medicul de urgență.
El i-a informat despre starea lui Zhuang Zhiqiang: deoarece fusese tratat la timp, nu mai era în pericol de moarte. Se permitea vizita unei singure persoane, dacă doreau să-l vadă. „O fată ar fi cel mai bine”, a explicat doctorul. „Pacientul este încă în stare de confuzie. Încearcă în continuu să-și caute fiica.”
Xie Xue s-a ridicat. „Mă duc eu.” Ea l-a urmat pe doctor în cameră.
He Yu stătea întins pe canapeaua din sala de recepție, cu cotul sprijinit de spătar, ascultând conversația cu capul plecat și o expresie indiferentă pe față. Însă, acum că Xie Xue pleca, își lăsă picioarele lungi în jos și se pregăti să se ridice și el.
„Stai”, îi spuse Xie Qingcheng, cu o evidentă prudență.
„Ce s-a întâmplat?”
„De ce o urmărești tot timpul pe sora mea?”
Elevul se așeză din nou pe canapea și rămase tăcut pentru o clipă. Deși părea că purtau o conversație sofisticată și politicoasă, ochii lui migdalați erau, de fapt, plini de dispreț și batjocură. „Atunci, ce-ar fi dacă te-aș urmări pe tine tot timpul, doctore Xie?”
La asta, Xie Qingcheng nu a avut niciun răspuns.
Cu o căldură constantă în voce, He Yu a spus: „Atât tu, cât și partenera ta de întâlnire sunteți aici. Nu e incomod pentru mine să fiu aici? Vă las puțin spațiu. Nu vreau să vă stau în cale.”
Bai Jing a mușcat imediat momeala și a strigat: „Nu există nicio șansă să fim împreună!”
He Yu râse încet, fără să se uite la Bai Jing. Înclinând capul, adăugă în șoaptă, la un volum pe care numai Xie Qingcheng îl putea auzi: „Doctore Xie, nu crezi că carisma ta se estompează odată cu vârsta? Nici măcar pe fetița aia nu o poți cuceri.”
Xie Qingcheng nu spuse nimic.
Ce răutăcios.
Oare mormântul strămoșilor lui fusese transformat în latrină? Cum au putut să producă o fiară atât de depravată?
Xie Qingcheng avea o expresie rece, iar buzele i se mișcau doar cât să răspundă: „Grăbește-te și dispari.”
He Yu zâmbi. Se ridică brusc și își aruncă brațul peste umărul lui Xie Qingcheng. Xie Qingcheng tresări, nedumerit de ceea ce făcea acest domn depravat, care încălca eticheta normală. Chiar dacă erau la câțiva centimetri distanță, putea simți mirosul hormonilor de adolescent ai lui He Yu, precum și căldura care emana din pieptul băiatului care se apleca peste el.
Aura dominatoare specifică tinerilor bărbați îl făcea pe Xie Qingcheng, un coleg de sex masculin, extrem de neliniștit. Fiind un bărbat destul de tradițional, simți imediat o iritare la gândul că „teritoriul său masculin” era invadat.
Xie Qingcheng era pe punctul de a-l împinge pe He Yu când acest elev invaziv și impunător se ridică. În mână avea o pungă mare cu cafea pe care o luase de la tejghea din spatele lui – băuturile pe care tocmai le comandase He Yu.
„Ge, tocmai am luat băuturile”, spuse el.
Zâmbetul batjocoritor al lui He Yu se lărgi la vederea expresiei întunecate a bărbatului. Scoase paharele de cafea din punga de hârtie și le dădu angajatului de la Serviciile pentru Persoane fără Adresă, doctorilor și asistentelor. Mai rugă pe cineva să aducă una pentru Xie Xue și îi dădu chiar și lui Bai Jing un pahar.
Apoi, a făcut un zgomot cu limba și s-a uitat la Xie Qingcheng. „Uită-te la asta. Îmi pare rău, am uitat să-ți iau una.”
După o scurtă pauză, He Yu îi întinse paharul cu cafea cu gheață lui Xie Qingcheng. „De ce nu bei din a mea?"
Dar era clar că nu era o ofertă sinceră. Deja introdusese paiul în pahar și îl ținea chiar la buzele lui Xie Qingcheng, ca și cum ar fi fost cel mai natural lucru pe care îl putea face.
Era sigur că Xie Qingcheng va refuza.
Dar, spre surprinderea lui, gestul acesta i-a stârnit furia lui Xie Qingcheng. Xie Qingcheng a răsturnat toate așteptările lui He Yu, rămânând așezat pe canapea cu aerul unui bărbat care așteaptă să fie servit de un copil răsfățat. Ridicând privirea cu șiretenie, îl fixă pe He Yu cu ochii, deschise buzele palide și le închise încet în jurul paiului care îi fusese împins în față.
Fără să întrerupă contactul vizual, a supt adânc din pai, fără niciun semn de politețe.
Gâtul lui Xie Qingcheng s-a mișcat când a înghițit băutura. Era ca și cum îl provoca pe He Yu la o luptă.
Apoi a dat drumul paiului, cu buzele umede și lucioase, ochii ascuțiți. „Poți s-o pui acolo. O voi considera un gest de pietate filială.”
He Yu a rămas fără cuvinte.
Când îl văzu pe Xie Qingcheng aplecându-și capul și închizând buzele în jurul paiului, simți o căldură nebunească în piept, probabil din furie. Se gândi că această persoană merita cu adevărat să fie chinuită până la capăt, mai mult decât puteau descrie cuvintele. Voise să-l vadă pe Xie Qingcheng blocat într-o dilemă incomodă sau să-l vadă izbucnind în furie și rușine.
Dar, în fața provocării lui He Yu, Xie Qingcheng îi răspunse cu un aer calm, radiind aroganță.
Pentru o secundă, He Yu simți nevoia să arunce cafeaua peste fața aceea rece ca gheața, ca să vadă cât de mizerabil ar arăta cu fața udă și hainele îmbibate.
Dar, în cele din urmă, se mulțumi să zâmbească și să pună ușor cafeaua cu gheață pe măsuța de ceai. Aplecând capul pentru o clipă, îi spuse încet lui Xie Qingcheng: „Bine, dacă asta ai vrut, să nu pierzi nici o picătură. Bea tot, golește paharul și spune-mi dacă nu-ți ajunge. Îți mai aduc unul.”
„Cum aș putea să te deranjez? Ai fost șoferul meu și mi-ai dat cardul tău, iar acum te oferi să fii și curierul meu.” Xie Qingcheng râse rece și luă cafeaua, degetele lui lungi și subțiri alunecând printre picăturile de condens care se adunaseră pe pahar. „Ești liber.”
După ce Xie Qingcheng termină de vorbit, întinse paharul către He Yu.
He Yu se îndepărtă, cu o expresie întunecată pe față.
După ce au asistat la această dispută verbală, era clar pentru toți cei prezenți că cei doi nu erau tocmai în cele mai bune relații. Era oarecum ciudat, dar Xie Qingcheng se comporta de parcă totul era în regulă.
Se ridică și, sub privirile atente ale celor din jur, aruncă cafeaua la gunoi. Doar elevii comandau cafea la ora aceea târzie. Cum putea să doarmă în noaptea aceea dacă se purta așa la vârsta lui?
Xie Qingcheng se așeză la loc, cu o expresie calmă, privind spre personalul de la Serviciile pentru Persoane fără Adăpost. „Îmi pare rău că am făcut atâta scandal. Fiul clientului meu nu știe să se comporte.”
„Nu-i nimic.” Angajatul zâmbi stânjenit.
„Deci, unde rămăsesem... Ah, da... Deci, ești sigur că Zhuang Zhiqiang nu are o fiică?”
Angajatul își reveni. „Da, nu are. Domnul Zhuang Zhiqiang nu are niciun fel de rude. Noi ajutăm persoanele fără adăpost să ia legătura cu familia sau cu alți membri ai comunității, dar nu am găsit pe nimeni pe care să-l contactăm pentru acest bătrân.”
Xie Qingcheng tăcu.
Din experiența sa, simțea că reacția lui Zhuang Zhiqiang nu părea a fi un episod disociativ fără sens sau întâmplător. Problema „fiicei” sale trebuia să fie o povară pentru el.
„Fiica mea…” Bătrânul zăcea pe patul de spital cu o mască de oxigen, încă confuz și vorbind în șoaptă despre persoana care ar fi putut fi doar o născocire a imaginației sale. „Fiica mea minunată… Bătrânul tău te-a văzut crescând chiar în fața ochilor lui, te-a văzut mergând la școală cu rucsacul în spate, te-a văzut promovând examenul de admitere la facultate și mutându-te în orașul mare…”
Se opri pentru o clipă, o lacrimă tulbure scurgându-i-se din pliurile ridate ale pleoapelor. Vorbele bătrânului în somn erau pline de durere și înecate de suspine. „De ce nu ai putut... să te întorci să-ți vezi bătrânul tată...?”
Xie Xue era sensibilă și lacrimile îi curgeau liber pe obraji în timp ce asculta lângă el. După ce a primit permisiunea asistentei, a întins mâna spre Zhuang Zhiqiang și i-a spus de la capul patului: „Unchiule, nu mai plânge. Eu... eu sunt aici. Voi rămâne aici cu tine. Te rog, însănătoșește-te repede...”
Deoarece era încă bolnav, ea nu putea petrece prea mult timp cu pacientul. După ce l-a mângâiat o vreme pe bătrânul confuz, doctorul i-a spus că era timpul să plece.
După ce s-a dezinfectat, Xie Xue a ieșit din sala de urgențe. A căutat în geantă șervețele pentru a-și șterge lacrimile, dar a descoperit că le folosise deja pe toate.
O mână frumoasă i-a întins o batistă de bărbat.
Xie Xue a ridicat privirea. Ochii ei ușor umflați și roșii s-au întâlnit cu privirea blândă și zâmbitoare a lui He Yu.
Cu Xie Qingcheng, He Yu se comportase ca o fiară degenerată, dar cu Xie Xue era mai degrabă ca un câine de expoziție bine crescut. Batista pe care i-o întinsese era un pătrat de mătase albă ca zăpada, de o finețe și o rafinare deosebite, fără nicio cută care să-i strice suprafața.
„Poftim.”
„Mulțumesc.”
"Nu ai de ce."
El știa deja că Xie Xue va reacționa astfel.
Părinții lui Xie Xue muriseră la scurt timp după nașterea ei, iar bunicii ei muriseră cu mult înainte. De când era mică, era foarte invidioasă pe cei care puteau striga «tati», «mami», «bunicule» sau «bunică». În cazul ei, doar în timpul festivalului anual Qingming putea să rostească în liniște aceste cuvinte, stând sub umbrela neagră a lui Xie Qingcheng, cu un buchet de crizanteme albe delicate în mâini, în fața pietrelor funerare reci și udate de ploaie.
Prin urmare, singurul lucru pe care nu-l putea suporta era să vadă oameni de vârsta părinților sau a bunicilor ei fără copii care să le țină companie.
„Domnule doctor?” Ștergându-și lacrimile, ea se adresă din nou medicului de urgență. „Te rog să mă anunți când este transferat la spitalul de psihiatrie. Voi merge cu el.”
He Yu se încruntă ușor. „De ce te-ai duce într-un astfel de loc?”
„Nu e niciun deranj. Întâmplător, universitatea vrea să merg la câteva închisori și spitale psihiatrice pentru a discuta dacă putem duce studenții în vizită. Au spus că este pentru a le oferi studenților de scenaristică și regie o experiență practică în implicarea civică, dar încă nu am avut ocazia să discut cu ei.” Xie Xue își suflă nasul. ”Nu e ca și cum aș face un efort suplimentar.”
Dacă ea spunea așa, He Yu nu putea să mai spună nimic. Nu putea decât să se apropie și să ridice micuțul câine vagabond.
He Yu îl apucă de picioarele lui dolofane și îl ridică la nivelul feței. Picioarele lui cu dungi galbene și albe se zbăteau în aer, iar nasul lui negru ca o boabă de fasole se întâlni cu ochii lui migdalați, iar câinele rămase într-o stare de amețeală.
He Yu îi spuse blând: „O să-mi iau permis pentru câine, ca să poți sta la mine pentru moment. Când stăpânul tău se va simți mai bine, te voi trimite înapoi la el.”
Tremurând și fremătând, cățelușul scoase un scâncet.
Se spune că animalele au un al șaselea simț, care le permite să detecteze pericolul și nebunia ascunse în spatele zâmbetului unei persoane. Așadar, în ciuda bunătății cuvintelor lui He Yu, cățelușul era speriat, dar încerca totuși să intre în grațiile lui He Yu. Scoase timid vârful limbii moi și îl linse pe He Yu.
He Yu râse și întinse mâna să mângâie capul cățelușului, lăsându-l să-i lingă vârfurile degetelor. Cu ochii întunecați, spuse: „Bun băiat. Ești mult mai sensibil decât el.”
Capitolul 9: Dar lasă-l pe el, am decis să-i spun ce simt
După ce au rezolvat în sfârșit această neplăcere neașteptată, grupul era obosit și flămând, așa că He Yu i-a întrebat dacă vor să mănânce o gustare târzie. Prima persoană care a ridicat mâna și a fost de acord cu entuziasm cu această sugestie a fost cea care nu avea absolut nimic de-a face cu ei: Bai Jing.
„Bine, bine! Ce ziceți de terci? E un restaurant lângă Bund care servește cel mai bun terci cu aripioare de rechin și arici de mare. Ce ziceți să mergem acolo?”
He Yu se întoarse să o privească pe Xie Xue.
Xie Xue își șterse lacrimile și îi aruncă lui Bai Jing o privire nemulțumită. „Vreau să mănânc grătar. Vreau să mănânc pe strada Laji.”
„Atunci să mergem să mâncăm pe strada Laji.”
Bai Jing spuse: „Ah... nu e prea... Bine, atunci...”
În prezența lui Xie Xue, He Yu era puțin mai politicos cu Xie Qingcheng, întrebându-l: ”Tu ce zici?”
„Eu nu merg. Duc câinele ăsta să-i facă vaccinurile și apoi la un control medical înainte de adopție. Dacă vrei să-l păstrezi, ți-l aduc mai târziu.” În timp ce vorbea, aruncă o privire către cățelușul galben care stătea ascultător la picioarele lui.
În mod surprinzător, câinele îl plăcea pe Xie Qingcheng, învârtindu-se fericit în jurul lui și dând din coada lui pufoasă și galbenă. ”Ham!”
O jumătate de oră mai târziu, ceilalți trei se aflau în piața de noapte din Huzhou.
„Laoban, poți să-mi dai cincizeci de frigărui cu cartilaje de pui, cincizeci de frigărui cu miel, zece frigărui cu prăjituri de orez prăjite, zece frigărui cu ciuperci prăjite, o duzină de stridii coapte și cinci sticle de bere?” Xie Xue începu să comande imediat ce păși în restaurantul cu preparate la grătar, de parcă ar fi cunoscut locul pe dinafară.
„Nu e cam murdar locul ăsta...? Eu nu aș mânca niciodată aici.” Bai Jing întinse două degete pentru a răsfoi meniul unsuros, de parcă ar fi vrut să-l atingă doar cu vârful unghiilor.
Iritată, Xie Xue ridică ochii spre cer. „Nu tu ai fost cea care s-a urcat cu forța în mașină și a insistat să vii cu noi?”
„Aiya, surioară, de ce ești așa supărată? Și mie mi-e foame.” Bai Jing își așeză fundul venerabil pe scaunul cel mai apropiat de He Yu, fără niciun pic de politețe sau ezitare, în timp ce vorbea. ”Aș vrea doar să te rog să nu exagerezi cu grăsimea. E târziu, mi-e teamă să nu mă îngraș.”
Xie Xue o privi furioasă și trânti cu putere mâna pe masă, ridicând vocea și strigând: „Laoban, mai adu zece capete de iepure prăjite!”
Bai Jing exclamă: „Tu...!”
He Yu spuse blând: „Adu douăzeci. Vreau și eu.”
Bai Jing nu putu răspunde decât prin tăcere.
Prăjirea frigăruilor este o abilitate ușor de învățat, dar greu de stăpânit. Același cartilaj de pui nu ar avea același gust – parcă ar lipsi un ingredient esențial – dacă bucătarul ar fi în fața grătarului. Totuși, era suficient ca șeful să miște brusc brațul și să scuture frigăruile de bambus pentru ca grăsimea în exces din cartilajul suculent, prăjit până la un galben auriu, să picure pe cărbuni, creând o reacție chimică miraculoasă.
Aroma grăsimii prăjite și o ploaie de scântei strălucitoare zburau în unison în timp ce șeful lucra. Învăluit în fum negru, era ca un mare maestru retras; cu o ușoară mișcare a nărilor și cea mai mică adiere de aer, putea distinge elementele subtile și delicioase din fum care indicau că era timpul să scoată frigăruile de pe grătar.
Apoi, a aranjat mâncarea pe farfurii și a pus farfuriile pe masă, servind mâncarea cât era încă fierbinte. Pregătirile au fost făcute impecabil, până la gradul de căldură folosit pentru fiecare frigăruie, de parcă platoul cu mâncare reconfortantă era creația personală a unui maestru bucătar din lumea gastronomiei rafinate. Puțin mai puțin timp și ar fi fost necoapte, puțin mai mult și ar fi fost prea tari; acestea erau crocante și prăjite la perfecție, fiecare mușcătură fragedă și suculentă topindu-se ca fulgii de zăpadă în gură.
Xie Xue putea fi considerată o clientă fidelă a acestui restaurant și comandase frigărui pentru toată masa. Măsuța acoperită cu o față de masă subțire din plastic aproape că se îndoia sub greutatea mâncării. Cu toate acestea, în timp ce se străduia să înghită bufetul suedez cu delicatese, Bai Jing a continuat să joace rolul ei, făcând tot posibilul să execute o tehnică esențială a operei Sichuan: schimbarea fețelor.
„Se pare că domnul He nu este originar din Huzhou, ca mine?”, a întrebat Bai Jing, clipind din genele false și zâmbind larg, cu buzele acoperite de ruj strălucitor. „Accentul te trădează.”
He Yu a întrebat zâmbind: „Domnișoară Bai, îmi verifici datele personale?”
„Aiya, deloc, deloc.” Bai Jing a fluturat repede mâinile, netezindu-și părul cu stângăcie. „Um, am absolvit facultatea de management la Universitatea de Economie din Yanshi. Mandarina ta sună destul de standard, așa că mă întrebam dacă ești din nord.”
„Probabil ai fost o studentă foarte talentată.” He Yu zâmbi cu un aer rafinat în timp ce alegea un cap de iepure – unul cu ochii încă larg deschiși, parcă plini de nemulțumiri – din tava pentru grătar.
Neștiind dacă să ia comentariul lui la propriu, Bai Jing continuă să vorbească fără noimă: „Da, motivul principal pentru care lucrez la casă este să acumulez experiență, pentru a putea fi promovată manager în viitor. Pot să acumulez multe cunoștințe și experiență lucrând în prima linie și am servit multe vedete și directori executivi. Acum câteva zile, am întâlnit chiar un actor, cel din serialul care se difuzează la ora de maximă audiență...”
Cu un zgomot sec, dinții albi și strălucitori ai lui He Yu au sfărâmat craniul iepurelui.
Bai Jing s-a înecat cu propriile cuvinte. Se simțea de parcă He Yu se năpustise asupra ei și îi mușcase traheea, lăsând înăuntru resturile sfărâmate ale discursului ei neterminat. Deodată, simți o ușoară durere în gât.
He Yu zâmbi ușor. Abia în acel moment Bai Jing descoperise că avea canini ascuțiți. Nu erau vizibili – vârfurile lor se vedeau doar sub buzele subțiri când zâmbea strâmb – așa că nu îi observase mai devreme. He Yu mâncă creierul iepurelui încet, cu un calm desăvârșit. „Domnișoară Bai, ar trebui să mănânci în timp ce vorbim. Dacă tot ai venit cu noi, nu te putem lăsa să rămâi flămândă. Nu-ți place capul de iepure?
Bai Jing a dat repede din mâini: „Mâncarea mea este de obicei foarte puțină și mă satur după doar câteva înghițituri de Coca-Cola, nu am nevoie...”.
„Chiar așa?” He Yu aruncă oasele de iepure sfărâmate în farfurie și zâmbi. „Ce păcat”.
La sfârșitul mesei, deși Bai Jing se abținuse puțin, tot nu putuse rezista tentației și încercase să-l adauge pe He Yu pe WeChat. Văzând asta, Xie Xue a cedat în cele din urmă. Femeia asta era partenera de întâlnire a fratelui ei mai mare – de ce îl adăuga pe He Yu pe WeChat?! Era atât de lipsită de respect!
Fierbând de furie, ea spuse: „Îmi pare rău, dar nu-ți poate da WeChat-ul lui.”
„De ce? Ești iubita lui?”
„Nu sunt!”, a spus Xie Xue furioasă. A inventat o prostie. „Dar He Yu are o iubită, o frumusețe adevărată, cu o personalitate deosebit de veninoasă, care devine ușor geloasă. E mult mai în vârstă decât el și îl controlează strict. Îl pălmuiește când nu o ascultă și mă pune să-i supraveghez comportamentul când ieșim. Nu-i așa, He Yu?!”
Răspunsul lui He Yu a fost sec. „Vorbești despre o agentă specială de la NBIS.”
La naiba!
Xie Xue i-a călcat piciorul sub masă, furioasă.
He Yu a spus: „Nu am o astfel de iubită. De asemenea, nu-mi plac femeile frumoase și geloase, cu personalități răutăcioase.”
La naiba!
Xie Xue a călcat și mai tare, până când a început să o doară piciorul. S-a uitat în jos și... grozav, călcase pe piciorul mesei.
He Yu a zâmbit, retrăgându-și picioarele lungi de unde se sprijinisera de piciorul mesei, fără să clipească, în timp ce lua frigăruile acoperite cu piper Sichuan și le punea în farfuria lui Xie Xue. Apoi se întoarse către Bai Jing, care era plină de entuziasm, și spuse: „Totuși, domnișoară, există deja cineva care îmi place, așa că nu adaug fete pe WeChat atât de ușor. Te rog să mă ierți.”
Bai Jing nu-și putea ascunde dezamăgirea. „Nici măcar nu putem fi prieteni obișnuiți?”
De data aceasta, chiar și zâmbetul fără convingere al lui He Yu dispăruse. Într-o clipă, acea amabilitate și tinerețe păreau să dispară complet, în timp ce el o privea calm pe fată.
„Mulțumesc, dar nu cred că suntem din același mediu.”
Cu această frază simplă, el eliminase în mod imperceptibil șansele lui Bai Jing de a ieși nevătămată din această situație jenantă. Pentru o clipă, atmosfera deveni incredibil de tensionată.
He Yu scoase un șervețel și își șterse uleiul de pe degete, unul câte unul. Apoi, aruncă șervețelul, o privi indiferent pe femeia uluită care stătea lângă el și spuse calm: „Mă duc să mă spăl pe mâini.”
Nu toți oamenii din această lume erau niște proști incompetenți social, incapabili să înțeleagă limbajul. Bai Jing înțelesese foarte clar mesajul: acest tip bogat și chipeș o privea cu dispreț rece. În ceea ce o privea pe femeia aceea, Xie, era destul de evident că, după ce se întâmplase mai devreme, nu mai avea niciun chef să mai piardă timpul cu ea. Ne mai putând suporta stânjeneala, Bai Jing a găsit în cele din urmă o scuză și a părăsit masa, învinsă.
După un timp, He Yu se întoarse și găsi locul lui Bai Jing liber. Ridică o sprânceană, dar nici măcar nu se obosi să o întrebe ce s-a întâmplat, ci se așeză lângă Xie Xue, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Xie Xue dădu ochii peste cap și o blestemă pe Bai Jing de încă câteva ori. Abia atunci începu să ronțăie câteva frigărui cu cartilaje de pui, întorcându-se spre He Yu și întrebându-l: „Ai spus adineauri că îți place de cineva? Vorbești serios? Cine este?”
„Doar te tachinam.”
Xie Xue se bătu ușor pe piept, ușurată, și mai luă o înghițitură mică de bere. „Oh, bine, m-ai speriat de moarte...”
Mâinile lui He Yu se opriră pentru o clipă, în timp ce privea profilul deschis și sincer al fetei.
„De ce te uiți la mine?”
„Ți-e frică că m-am îndrăgostit de tine?”
„Desigur.”
„De ce?”
„Pentru că sunt încă singură. Odată ce vei avea o relație, nu voi mai putea să vin să stau cu tine atât de des, nu-i așa?”
... Ce fel de scuză idioată era asta?
„De ce râzi?”, întrebă Xie Xue.
He Yu se aplecă și îi șterse cu degetul mare și arătătorul niște piper negru care îi ajunsese în colțul gurii fără ca ea să observe. Expresia lui se lumină, apoi se comportă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. ”Cum reușești să te murdărești la gură chiar și când mănânci friptură la grătar?”
De fapt, voia să-i mărturisească sentimentele sale de foarte mult timp și plănuia să o facă de când se întorsese din străinătate. Dar, când se gândi mai bine, He Yu consideră că o declarație de dragoste ar trebui să fie un eveniment solemn și serios. Nu ar trebui să-și dezvăluie toate sentimentele pe care le ascunsese atâția ani în mijlocul unei străzi zgomotoase, sub impulsul unui moment de entuziasm și patimă.
Așa că a schimbat subiectul. „Nu ar trebui să-l mai lași pe fratele tău să meargă la întâlniri aranjate cu astfel de tinere. Nu mai este tânăr, iar personalitatea lui este atât de rigidă încât nici măcar femeile de vârsta lui nu-l suportă, darămite fetele acelea. Diferența de vârstă dintre ea și fratele tău este prea mare.”
„De ce vorbești urât despre fratele meu? Nu te-a tratat niciodată rău!”
He Yu a spus: „Spun adevărul.”
„Pe naiba!”
He Yu a dat ochii peste cap, complet nedumerit de venerația lui Xie Xue pentru fratele ei. ”Serios, scoate-ți ochelarii roz și uită-te mai atent. Fratele tău e deja un divorțat în vârstă. E suficient să-i găsești o persoană decentă, cu o personalitate bună. O fată atât de tânără nu i s-ar potrivi.”
„Nu te obosi. Fratele meu e atât de chipeș și de grozav, de ce ar trebui să se mulțumească cu puțin?”
„E chipeș, dar îi privește pe toți de sus și îi judecă toată ziua. Nu-i datorează nimic.” În acel moment, era ca și cum fața indiferentă a lui Xie Qingcheng apărea în fața lui He Yu. Își amintea felul în care acesta deschise ușor gura, se aplecă în față și prinse paiul între dinți.
Atitudinea lui era exact ca a unui director general care accepta serviciile asistentului său într-un mod firesc, când nici măcar nu avea bani să plătească cheltuielile medicale. Cum putea să fie atât de calm și de imperturbabil, atât de controversat și de batjocoritor?
He Yu se enerva doar gândindu-se la asta. Se întreba ce ar trebui să-i arunce în față „directorului Xie” pentru a-i spulbera orice urmă de calm, pentru a-i face expresia să devină confuză, pentru ca trăsăturile sale să fie acoperite de mizerie și umilință.
Dar oare fața lui Xie Qingcheng ar dezvălui într-adevăr o astfel de slăbiciune?
He Yu nu o văzuse niciodată. După ce se gândi o clipă, își dădu seama că nici măcar nu-și putea imagina.
„La ce te gândești?”
„La fratele tău”, spuse He Yu absent.
„Ah?”
„Mă gândesc dacă a existat vreodată un moment în care fratele tău a fost neajutorat, a pierdut controlul și s-a trezit învins de altcineva.”
„Oh, ei bine. Poți renunța la gândul ăsta, pentru că nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată așa. Fratele meu este extraordinar; este atât de calm și de dur. Acum poartă mereu costum și are mereu o carte la el, dar când era de vârsta ta, era cel mai bun luptător din cartierul nostru. Odată, când o bandă de golani mă băteau, el a luat o țeavă de oțel și i-a doborât pe toți singur, târându-i până la secția de poliție. După aceea, golanii ăia s-au aruncat practic la picioarele lui ca pe un covor pe care să calce, înclinându-se și numindu-l „Ge”. Ei bine, toți în afară de unul... Dar asta e altă poveste, așa că nu se pune."
Văzând ochii ei strălucitori, He Yu era și mai iritat. El a râs. „Cum de ești la fel ca atunci când erai mică? În momentul în care se vorbește despre el, fața ta se luminează de admirație. Întotdeauna pare că fratele tău este salvatorul tău.”
„Dar chiar este! N-ai idee cât de greu i-a fost să fie mama, tatăl și fratele meu, toate în unul, și să mă crească singur...”
„Păi, și tu ai fost o copilă bună și l-ai scutit de multe necazuri.
„... Ah, eu nu sunt bună de nimic. El e de zece ori mai capabil decât mine.” Xie Xue scutură din cap în timp ce mânca o frigăruie. „Nu sunt nimic în comparație cu el.”
În timp ce cei doi vorbeau în zgomotul restaurantului, el o privea cu admirație. Găsind-o oarecum amuzantă, expresia lui He Yu se înmuiă încet. Se gândi că, cu siguranță, nu putea fi singurul care aprecia o fată atât de drăguță.
Chiar nu mai putea aștepta.
În acea noapte, He Yu nu s-a întors la cămin. Era mult prea târziu și nu voia să-și deranjeze colegii de cameră. Așa că, după ce a dus-o pe Xie Xue înapoi la căminul facultății, i-a cerut șoferului să-l lase la un hotel la care mergea des. A făcut un duș și s-a întins pe pernele pufoase din puf de gâscă.
„M-am întors, ești...?”
Degetele îi zburau pe ecranul telefonului, dar gândurile îi erau blocate la jumătatea mesajului.
În cele din urmă, He Yu a suspinat și a șters cuvintele din caseta de text. S-a uitat o vreme la poza de profil cu un urs somnambul, apoi a trimis cel mai simplu mesaj.
„Noapte bună.”
Auzi un sunet chiar când era pe punctul de a închide telefonul. Crezând că era răspunsul lui Xie Xue, He Yu luă imediat telefonul înapoi.
Dar mesajul era de la „salvatorul” său. Era o notificare de transfer bancar.
„Mai devreme, la spital, am depășit limita de transfer bancar online. Am rezolvat problema, așa că iată banii pentru factură.”
He Yu ura întotdeauna când Xie Qingcheng se comporta așa. În plus, faptul că mesajul nu era răspunsul pe care îl aștepta de la Xie Xue îl făcea să răspundă și mai rece.
„Doar am salvat viața cuiva. De ce ar trebui să-mi dai banii înapoi?”
Și Xie Qingcheng ura când He Yu se comporta așa, dar era prea leneș să se certe, așa că spuse doar: „Atunci consideră-i o taxă de serviciu.”
„Ce?”
„O taxă de serviciu pentru că m-ai condus. Chiar dacă aș fi găsit alt șofer pe loc, nu aș fi găsit unul atât de puternic și tânăr, atât de priceput la condus ca tine.”
He Yu rămase fără cuvinte.
Ce impresionant.
Câți oameni din lumea asta îndrăzneau să-l folosească pe tânărul domn He ca șofer și apoi să-i plătească o taxă de serviciu?
Și de ce sună exact ca o taxă pentru prostituție?!
Expresia lui He Yu se întunecă. Era pe punctul de a răspunde când ieși accidental din conversație și observă fereastra de chat cu Xie Xue.
Se gândi din nou la ochii strălucitori ai lui Xie Xue când vorbise despre Xie Qingcheng și la cuvintele pe care le spusese: „Chiar nu ai idee cât de greu i-a fost să mă crească singur...”
Rămase tăcut pentru o clipă.
Nu contează. Era fratele ei, până la urmă.
Așadar, He Yu a răspuns: „Cu plăcere, Xie-ge. Sună-mă oricând dacă ai nevoie de mine în viitor. O să mă asigur că vei avea o călătorie confortabilă, satisfacție garantată.”
"Arată-mi mai întâi raportul privind cererile de despăgubire pentru asigurarea auto din perioada în care ai fost în străinătate, apoi vom discuta."
Expresia lui He Yu se întunecă din nou. Nu ar fi trebuit să fie politicos de la bun început!
Telefonul lui sună din nou.
De data aceasta, nu era Xie Qingcheng, ci Xie Xue.
„Noapte bună! Mulțumesc pentru astăzi.”
Ieșise din baia din căminul facultății Universității Huzhou, căscând și uscându-și părul ud cu un prosop. Văzuse mesajul „noapte bună” pe care i-l trimisese He Yu în momentul în care luase telefonul. Nu se putu abține să nu zâmbească în timp ce îi răspundea.
Apoi, s-a așezat la birou și a deschis caietul. Deși aproape nimeni nu mai scria jurnalul zilnic de mână în zilele noastre, existau întotdeauna câțiva excentrici care se agățau de acest hobby nostalgic al trecutului, zăbovind în trecut însoțiți de cerneală amară, un stilou ascuțit și hârtie de culoarea orezului.
Xie Xue a crescut luminozitatea lămpii de pe birou și a început să scrie în jurnalul ei de seară.
„Astăzi, fratele meu a avut o altă întâlnire aranjată, dar nu-mi place fata, cred...”
A scris mai mult de cinci sute de cuvinte. Poate pentru că a atins subiectul vieții amoroase a lui Xie Qingcheng, nu s-a putut abține să nu se gândească la faptul că ea era încă singură.
Xie Xue a suspinat în timp ce privea cerul nopții dincolo de fereastră, luminat de strălucirea tremurătoare a felinarelor.
Ea era diferită de fratele ei. El era cineva care își pierduse încrederea în iubire și căsătorie. Era prea lucid în viață, iar ochii lui de culoarea florilor de piersic priveau fiecare persoană pe care o zărea cu aceeași ușoară nerăbdare.
Dar ea avea pe cineva pe care îl plăcea.
O siluetă indistinctă îi apăru în fața ochilor. Încă din tinerețe, el fusese adesea în preajma ei, atât de aproape și totuși atât de departe.
Știa foarte bine că erau din lumi diferite, că diferența dintre cercurile lor sociale și clasele sociale era un gol de netrecut – fără a mai menționa faptul că el era chiar mai tânăr decât ea...
Dar acum, amândoi erau la Universitatea Huzhou și ea putea vedea că nu lipseau fetele interesate de el. Veneau una după alta, întorcându-se spre el cu mai multă nerăbdare decât valurile de grâu în bătaia vântului înainte de recolta de toamnă.
Dacă nu se grăbea să-i mărturisească sentimentele, își va pierde șansa. Dacă se vor pierde unul pe altul în felul acesta, poate că va regreta în viitor și va ajunge ca fratele ei – certându-se pentru lucruri mărunte cu cineva pentru care nu simte nimic, rostind jurăminte false și intrând în mormântul căsătoriei. Atunci, într-o zi, s-ar putea să se trezească revenită la viață ca un cadavru reanimat, din nou singură și condamnată să meargă la întâlniri aranjate pentru a nu-i supăra pe cei mai în vârstă.
Erau momente în care nu suporta să-și vadă fratele în starea asta. Simțea că Xie Qingcheng trăia mai mult pentru alții. Indiferent de ce spunea el despre faptul că nu-i păsa de părerea celorlalți, el era de fapt cel care ținea cel mai mult la prietenii și familia sa.
Xie Qingcheng ducea o viață extrem de stresantă.
Nu era că ea nu încercase să vorbească cu el, dar de fiecare dată când începea să spună ceva, fratele ei mai mare îi arunca o privire severă și îi spunea să învețe cum trebuie și să se concentreze pe viitorul ei, sau o certa că își băga nasul în treburile adulților, spunându-i: Ce știi tu, o fetiță ca tine?
De fapt, cel care înțelegea cel mai puțin emoțiile era chiar Xie Qingcheng. În ciuda faptului că trăise aproape jumătate din viață, avusese doar un singur eșec extrem în căsnicie.
„Vreau să încerc să-mi exprim sentimentele față de persoana pe care o plac. De când eram mică, Gege mi-a spus mereu să fiu curajoasă, și cred că același lucru este valabil și acum. Indiferent dacă voi reuși sau nu, voi încerca din răsputeri. Și când o să mă gândesc la asta în viitor, nu o să am regrete.”
După ce a scris ultima frază, Xie Xue a închis caietul.
Ce nu știa ea era că, într-un apartament de hotel aflat la câțiva kilometri distanță, He Yu avea gânduri similare...
Capitolul 10: În ziua în care voiam să-i spun, ceva a mers prost
Câteva zile mai târziu, He Yu a făcut o rezervare la un restaurant pe acoperiș și i-a cerut lui Xie Xue să se întâlnească cu el într-o seară de weekend. Avea de gând să-i mărturisească oficial sentimentele sale acolo.
Xie Xue era confuză când a răspuns la telefon, dar, când a auzit că vor mânca, s-a bucurat imediat. „Bine! Vin! Vin cu siguranță!”
„Atunci ne vedem pe 20, la ora șase. Ne vedem acolo.”
„Eh? Seara pe data de 20?
”Ce este?"
Xie Xue se simțea puțin îngrijorată. „S-ar putea să întârzii puțin dacă e atunci. Tocmai m-au sunat de la Secția de Urgențe a Spitalului nr. 1 din Huzhou și mi-au spus că Serviciul pentru Persoane fără Adresă o să-l ducă pe unchiul Zhuang la Spitalul Psihiatric Cheng Kang în seara asta. Am luat legătura și cu Cheng Kang, pentru că voiam să discut cu directorul lor despre vizita elevilor..."
He Yu a suspinat. ”Atunci o să aleg altă dată.”
„Dar e atât de greu să faci rezervare la restaurantul acela. Ultima dată când am sunat, mi-au spus că trebuie să rezerv cu cel puțin trei luni înainte.”
He Yu zâmbi. „Nu-ți face griji, putem merge oricând vrei tu. Familia mea este unul dintre investitorii restaurantului.”
Xie Xue rămase fără cuvinte.
Capitalismul. Ce lucru dezgustător. Îți răpea toată satisfacția unui premiu câștigat cu greu.
„Nu. E prea mult deranj pentru managerii restaurantului și nu-mi place să fac lucrurile așa”, spuse Xie Xue. „Hai să mergem pe data de 20. O să încerc să termin cât mai repede. Dacă se schimbă ceva, îți spun din timp pe WeChat.”
He Yu își apăsă o mână pe frunte, zâmbind și mai larg. „Bine, cum vrei tu.”
Xie Xue a încheiat fericită convorbirea.
Urma să mănânce bine!
Data de 20 a sosit într-o clipită.
Deoarece Xie Xue discuta treburi oficiale în numele școlii, a îmbrăcat un costum clasic al facultății Universității Huzhou pentru a-l însoți pe Zhuang Zhiqiang la Spitalul Psihiatric Cheng Kang împreună cu angajatul de la Serviciile pentru Persoane fără Adăpost.
Spre deosebire de Wanping 600, Cheng Kang era un spital psihiatric privat și foarte vechi. De îndată ce au coborât din mașină, au fost loviți de un miros îngrozitor. Un angajat era ocupat să manevreze un cărucior de curățenie pentru a trage o grămadă de cearșafuri murdare de fecale și urină ale pacienților, cu o expresie de dezgust pe față. În lateral, doi responsabili cu alimentarea unei mașini se certau, fețele lor înroșindu-se în timp ce discutau dacă lipsea sau nu benzină.
Unchiul Zhuang era puțin speriat și s-a dat înapoi, trăgând-o pe Xie Xue de mână. „Fiica mea, asta...”
„Nu-ți face griji, unchiule. Vei sta aici doar puțin timp. Mai târziu te vor duce în altă parte, bine?”
Abia atunci unchiul Zhuang o urmări încet pe Xie Xue în clădire.
Decorul din zona de recepție a spitalului de psihiatrie putea fi considerat reconfortant. Deși facilitățile erau toate vechi, cel puțin aerul din încăpere era curat și proaspăt, iar culorile erau liniștitoare.
„Xiao-Zhang de la Serviciile pentru Persoane fără Adresă? Ai venit să aranjezi serviciul de tutelă temporară pentru domnul Zhuang Zhiqiang, nu-i așa?”
„Da.”
„Șeful a spus că vei veni. Pe aici, te rog.”
Starea lui Zhuang Zhiqiang a fost clasificată ca fiind relativ minoră, așa că a fost internat la primul etaj. Însoțită de un angajat, Xie Xue a vizitat camera și zonele înconjurătoare, ceea ce a liniștit-o puțin. O tânără angajată a început să vorbească cu unchiul Zhuang, cu o expresie zâmbitoare. Confuzând-o cu fiica sa, el a început să vorbească din nou fără noimă.
„Ei bine, îl lăsăm în grija voastră." Angajatul Serviciilor pentru Persoane fără Adresă a revenit la birou împreună cu directorul secției de spitalizare pe termen lung și a semnat o grămadă de formulare.
Dar Xie Xue nu avea programare la recepție. Trebuia să vorbească cu directorul Liang, care se afla la etaj. Recepționera nu putea să se îndepărteze de la postul ei pentru a o conduce, așa că i-a indicat lui Xie Xue cum să ajungă la biroul de schimb de la etajul al treilea, unde îl putea găsi.
Etajul al treilea al Spitalului Psihiatric Cheng Kang era secția rezervată cazurilor acute. De îndată ce Xie Xue a ieșit din lift, a simțit un fior – întreaga atmosferă de la acest etaj era complet diferită de cea de la etajele inferioare.
Părea o închisoare, cu ferestrele cu gratii și ușile metalice care înconjurau întregul coridor. Țipetele și suspinele umpleau aerul, făcând întreaga zonă să pară la fel de înfricoșătoare ca o scenă dintr-un film de groază.
Becurile incandescente inundau coridorul cu o lumină puternică non-stop, conferindu-i o culoare albă anormală, cadaverică.
„Mor! Mor, ha ha ha ha ha ha...”
„Voi sunteți bolnavi! Voi sunteți cei bolnavi!”
„Nu sunt om, sunt o fantomă, nu, nu sunt o fantomă, sunt om! ... Cine sunt eu, de fapt? Sunt om sau fantomă...?”
Fiecare cameră de pacient era închisă cu o ușă grea din oțel, iar fiecare ușă din oțel avea o fereastră din sticlă securizată, de dimensiunea unei foi de hârtie, prin care se putea privi înăuntru.
Tremurând de frică, Xie Xue se aventură puțin mai departe pe coridor. În cele din urmă, nu-și putu stăpâni curiozitatea și se opri în fața ușii unei camere relativ liniștite, ridicându-se pe vârfuri pentru a se uita pe fereastră.
Înăuntru stătea o femeie, râzând prostește. Întreaga cameră era mobilată cu obiecte moi, care împiedicau pacienta să se rănească sau să se sinucidă. Nu existau mese sau scaune. Chiar și patul era unul special, fără colțuri, și era prevăzut cu chingi negre ca smoala, care ajungeau până la podea.
Femeia nebună stătea acolo și mângâia chingile, agățându-se de ele cu intimitate și împingându-le în sânul ei generos, chicotind prostesc. „Cine ți-a spus să mă înșeli cu târfa aia? Uite, acum... Te-am tăiat deja în fâșii... În afară de mine, cine altcineva ar fi dispusă să te atingă și să te țină în brațe? Soțule...”
Xie Xue se îndreptă spre camera următoare, dar era goală. Poate că pacientul fusese dus la tratament.
Fereastra camerei următoare arăta silueta unui bărbat cocoșat, care stătea cu fața la un colț și ungea ceva pe perete. Părea extrem de calm și pașnic, dar când Xie Xue se uită mai atentă, își dădu seama că ceea ce ungea era propriul său excrement!
Continuând spre camera următoare, văzu că pacientul era un băiat tânăr. Probabil pentru că se mutilase prea grav, fusese legat complet de un pat special – cine știe de cât timp. Râdea și plângea isteric, cu fața întoarsă în sus. „Du-te dracului! Cu ce drept mă legi? Vreau să mor!! De ce nu am voie să vreau să mor?! Dacă nu mă lăsați să mor, când ies, vă omor pe toți...! Când ies, vă omor pe toți până la ultimul!! Lăsați-mă să ies! Eliberați-mă!!”
Cu cât Xie Xue privea mai mult, cu atât devenea mai îngrozită; cu cât devenea mai îngrozită, cu atât privea mai fix, stupefiată.
În cele din urmă, ochii ei se mutară de-a lungul ferestrei de sticlă, către următoarea...
„AH!!!” țipă Xie Xue.
O față lipită de geamul ferestrei o luă prin surprindere. Îngrozită, Xie Xue se retrase în partea opusă a coridorului, sprijinindu-se de o ușă de pe partea cealaltă și respirând greu.
Bărbatul de la fereastră avea ochii încrucișați și o privea cu ochi mari și înroșiți, înspăimântători. Văzând expresia ei speriată, el începu să râdă cu poftă din interiorul camerei. Nasul lui, roșu și umflat de acnee, era lipit de geam, lăsând urme de sebum pe toată fereastra.
Inima lui Xie Xue bătea cu putere. Abia reușise să-și revină când simți brusc ceva rece ca gheața pe gleznă.
Se uită în jos și țipă și mai tare decât înainte.
„AAHHHHHH!!!”
Era o mână!
În plus față de geamul de la nivelul ochilor, în partea de jos a ușii de oțel era și o trapă pentru livrarea meselor. Profitând de acest lucru, o mână mică și palidă se întinsese prin deschizătură și o apucase strâns de gleznă, care era lipită de ușă.
Xie Xue era pe punctul de a leșina. Sări imediat în picioare, plângând și țipând în timp ce bătea din picioare. Mâna mică se retrase, dar pacientul se întoarse în centrul camerei, stând în locul în care putea fi văzut prin geam. Era un băiat tânăr cu albinism. Întregul său corp părea de parcă ar fi fost decolorat — chiar și pupilele erau aproape transparente. O privea calm, arătându-și dinții albi strălucitori într-un zâmbet.
„Jiejie... Heh heh heh...”
Cheng Kang avea o izolare fonică slabă. Toți pacienții de pe coridor au auzit zgomotul. S-au înghesuit la ferestrele lor și s-au uitat la Xie Xue, umplând coridorul cu o cacofonie de zgomote ciudate. Pacienții strigau unii la alții, iar unii dintre ei au scos mâinile prin deschizăturile ușilor, agitându-le înainte și înapoi și apucând aerul la întâmplare, ca niște alge plutitoare.
„A venit o femeie să ne vadă!”
„Cine e? Un doctor?”
„Doctor, pe naiba! O vizitatoare!”
„E o fantomă!”
„Prindeți-o de picioare!”
Desigur, nu puteau ajunge la Xie Xue, dar râdeau cu o abandonare extremă și neîngrădită. Pentru o clipă, Xie Xue a simțit că a intrat într-o pădure plină de spirite de bufnițe, înconjurată de strigăte macabre.
Xie Xue nu mai putea suporta. Se pregătea să fugă înapoi de unde venise. Indiferent cât timp îi lua recepționistului, urma să aștepte până termina înainte să se întoarcă cu el!
Dar chiar în acel moment, cineva o atinse pe umăr.
„AJUTOR AAAAAAAAHHHH!!!” Ghinionul vine în trei; apărarea mentală a lui Xie Xue s-a prăbușit complet.
„Șșș.”
Fața lui Xie Xue era udă de sudoare rece. S-a întors cu groază în direcția sunetului care îi poruncea să tacă, doar pentru a vedea un chip excepțional de atrăgător.
Era o femeie frumoasă.
Femeia purta o rochie roșie de modă veche, cu o pereche de pantofi cu toc roșii. Era puțin mai în vârstă, în jur de cincizeci de ani, dar se putea încă observa frumusețea uimitoare pe care trebuie să o fi avut când era mai tânără. Chiar dacă începuseră să se ofilească ca un măr uscat, se putea încă imagina farmecul seducător pe care îl aveau odată trăsăturile ei.
Pe piept avea o etichetă cu numele: „Liang Jicheng”.
Xie Xue a răsuflat brusc, ca o minge care se dezumflă și e pe punctul de a se sparge. „Directoare Liang…”
Liang Jicheng a zâmbit, dar, din nu știu ce motiv, fața ei era puțin rigidă, de parcă nu-și putea mișca complet mușchii și nu putea afișa decât o expresie superficială.
Îi spuse în șoaptă lui Xie Xue: „Nu țipa aici. Cu cât țipi mai tare, cu atât pacienții se agită mai tare și cu atât vor încerca mai mult să te sperie. Haide, să mergem în biroul meu.”
La ora cinci și jumătate, He Yu primi brusc un mesaj de la Xie Xue. ”Probabil că nu voi întârzia.„
El îi răspunse: ”Au decurs bine discuțiile?"
„Destul de bine. Au fost de acord să aduc un grup de studenți în vizită, dar au mai multe cerințe decât mă așteptam, așa că încă discut detaliile.”
După un timp, ea îi trimise un mesaj: „Oh, da. Directoarea Liang, care se ocupă de vizita mea astăzi, este frumoasă! O adevărată frumusețe și foarte elegantă. Păcat că nu ai venit și tu.”
He Yu nu voia să se mai deranjeze cu ea. Aruncă telefonul deoparte și se pregăti să o aștepte la restaurant.
Era încă devreme când ajunse. Managerul îl conduse cu respect la masa de pe terasa de pe acoperiș pe care o rezervase în avans. Deși existau camere private, He Yu alesese un loc pe balconul deschis, pentru a putea admira peisajul din Huzhou. În plus, vântul nopții era foarte liniștitor, iar apusul roz era frumos și maiestuos. Simțea că lui Xie Xue i-ar fi plăcut mai mult.
La ora 18:05, Xie Xue încă nu ajunsese.
He Yu i-a trimis un mesaj întrebând-o unde este și dacă a rămas blocată în trafic. Imediat după aceea, a auzit un chelner din apropiere spunând: „Doamnelor și domnilor, vă rugăm să aveți grijă pe trepte.”
A ridicat privirea și a văzut că sosise un grup mare de oameni. Părea să fie o conferință de afaceri sau o reuniune a conducerii unei companii.
He Yu a simțit că era puțin zgomotos. Tocmai se gândea dacă să-și schimbe locul, când a zărit în mulțime un bărbat cu o expresie indiferentă, care l-a surprins. „Xie Qingcheng?”
Din fericire, facultatea de medicină la care lucra Xie Qingcheng avea un eveniment important în acest loc, care fusese ales cu luni în avans. Acum că evenimentul se terminase, era ora cinei pentru participanți.
Când a stabilit întâlnirea într-un loc atât de elegant, He Yu nu și-ar fi imaginat niciodată că va avea ghinionul să dea peste Xie Qingcheng.
Cum putea să-i mărturisească sentimentele lui Xie Xue cu acest patriarh feudal prezent?! Dumnezeu știe, Xie Qingcheng ar fi putut să-l arunce de la etajul superior în râul de jos!
Xie Qingcheng îl observase și el pe He Yu. A schimbat câteva cuvinte cu colegul său și s-a îndreptat spre He Yu pentru a-l saluta. „Aștepți pe cineva?”
„Da.”
Unul dintre colegii curioși ai lui Xie Qingcheng se apropie. Văzându-l pe He Yu, spun: „Ooo, ce tânăr chipeș. Profesor Xie, este rudă cu tine?”
„Fiul unui client.”
„Oh... Tinere, ești la întâlnire cu iubita ta?” În această lume, existau întotdeauna persoane iritante care se băgau în treburile altora fără pic de respect pentru limite.
He Yu avea un bun simț al autocontrolului. Zâmbi și spuse: „O aștept pe sora mai mică a profesorului Xie.”
Colegul deveni și mai entuziasmat și se întoarse spre Xie Qingcheng, clipind din gene. „Cumnatul tău este foarte chipeș.”
Văzând expresia lui Xie Qingcheng, He Yu știa că, dacă ar îndrăzni să-i spună lui Xie Xue ce simțea astăzi, Xie Qingcheng ar răsturna masa și ar începe o ceartă cu el pe loc.
... Dar dacă renunța? Putea să-i spună altă dată și să ia cina cu Xie Xue de data asta.
Hotărât, a făcut primul pas și a zâmbit, spunând: „Ai înțeles greșit, suntem doar prieteni”.
Xie Qingcheng era încă încruntat. „De ce ți-ai făcut planuri cu ea?”
„Nu am avut ocazia să o invit în oraș de când m-am întors din străinătate”.
Tocmai când Xie Qingcheng voia să mai spună ceva, colegii lui de la masă l-au chemat să se așeze. Colegul său l-a tras de mână și nu a avut altă soluție decât să plece. I-a aruncat lui He Yu o privire de avertizare înainte de a se întoarce la masa lui.
Când se făcu ora 18:15, mâncarea începuse deja să fie servită la masa profesorilor de la facultatea de medicină. Xie Xue, însă, încă nu apăruse.
Nu numai asta, dar nici măcar nu răspunse la mesajele pe care He Yu i le trimisese cu zece minute în urmă. He Yu îi trimise încă un mesaj, dar tot nu primi niciun răspuns.
Simțind că ceva nu era în regulă, He Yu a decis să o sune direct pe Xie Xue pe WeChat.
Ea nu a răspuns.
Apoi a încercat să o sune pe mobil.
La început, s-a auzit tonul de apel, dar după mult timp, tot nu a răspuns nimeni.
A sunat-o din nou...
Ceva era cu siguranță în neregulă.
„Bună ziua, utilizatorul pe care îl apelați are dispozitivul oprit. Vă rugăm să sunați mai târziu.”
Telefonul lui Xie Xue fusese brusc oprit.
De data aceasta, He Yu era sigur că se întâmplase ceva. Se ridică imediat și se îndreptă spre ieșirea de pe acoperișul restaurantului. Văzând că tânărul domn He se mișca atât de repede și cu o expresie atât de sumbră, managerul se sperie de moarte. Cu panică în voce, întrebă: „Domnule He, a fost vreo problemă cu servirea?"
„Nu.” He Yu apăsă butoanele liftului, expresia lui devenind din ce în ce mai severă. ”Spune recepției să-mi cheme imediat o mașină.”
„Da, imediat.”
He Yu începea să-și piardă cumpătul; de ce naiba era clădirea asta atât de înaltă? Trebuia să schimbe chiar și liftul ca să ajungă jos!
Cu un sunet puternic, liftul enervant a ajuns în sfârșit la etajul lui. Ușile de culoare gri metalizat s-au deschis și He Yu a intrat cu pași mari. Chiar când ușile erau pe punctul de a se închide, o mână a apărut între ele și le-a împins din nou.
He Yu a ridicat privirea cu răutate pentru a vedea care era nemernicul lipsit de tact care îi irosea timpul. Ce văzu a fost o mână frumoasă și subțire, pe care se afla un ceas de mână. Ochii lui urcară de-a lungul brațului, pentru a se opri în fața feței solemne și severe a lui Xie Qingcheng.
„Ce s-a întâmplat?”
Patruzeci de minute mai târziu, după ce trecuse de nenumărate semafoare pe roșu și încălcase numeroase reguli de circulație, limuzina luxoasă a restaurantului opri în fața Spitalului Psihiatric Cheng Kang.
He Yu și Xie Qingcheng intrară împreună în clădire.
Până atunci, cerul se întunecase deja. Luminile erau aprinse în hol și la primul etaj. Câțiva pacienți cu afecțiuni ușoare făceau exerciții de reabilitare sub supravegherea asistentelor medicale.
Văzând expresia îngrijorată a lui He Yu și Xie Qingcheng când au împins ușa, asistenta de la recepție i-a privit surprinsă pentru o clipă, apoi le-a adresat întrebarea: „Pe cine căutați?”
„O tânără profesoară de la Universitatea Huzhou a venit să se întâlnească cu directoarea Liang pentru a discuta un proiect în această după-amiază”, a răspuns Xie Qingcheng. ”Eu sunt fratele ei mai mare. Unde este?”
„În acest caz, ar trebui să fie la etajul al treilea.” Asistenta medicală îl privi pe Xie Qingcheng de sus până jos și zâmbi brusc, roșind. „Ești îngrijorat pentru surioara ta, frumosule? Nu trebuie să fii atât de agitat”, îl tachină ea cu o voce dulce. „Suntem un spital autorizat. Nu se poate întâmpla nimic rău. Probabil că s-au lăsat duse de val în timp ce discutau. În plus, directoarea Liang are peste cincizeci de ani și are soție și copil. Nu ar face niciodată așa ceva...„
”Ce ai spus?!„ o întrerupse brusc He Yu. ”Ai spus că directoarea Liang are soție și copil?„
”Da.„
Fața lui He Yu deveni palidă. Inițial, avea doar o bănuială nefondată că ceva nu era în regulă, dar acum era complet sigur.
El încă mai avea ultimul mesaj pe care i-l trimisese Xue Xue. Ea îi spusese: ”Directoarea Liang, care se ocupă de turul de astăzi, este frumoasă! O adevărată frumusețe și foarte elegantă."
Dar directorul Liang nu era femeie!
He Yu a urcat imediat scările în fugă.
În acel moment, în biroul de schimb al Spitalului Psihiatric Cheng Kang, fragmente ale unui cântec pentru copii răsunau în tot spațiul. „Lasă, lasă, lasă batista, pune-o ușor în spatele prietenei tale, să nu afle nimeni...”
„Liang Jicheng” fredona absentă acest cântec în timp ce tăia din nou și din nou ceva de pe podea cu bisturiul chirurgical din mână.
Ventilatorul de deasupra capului ei zumzăia cu un bâzâit monoton. Arunca linii clare de umbră și lumină într-o dezordine haotică, dar obiectul din fața ei era încă iluminat.
Era un cadavru, încă proaspăt.
Sângele pătase deja uniforma facultății Universității Huzhou... Uniforma facultății Universității Huzhou...
Și în ea se afla Xie Xue.
„Liang Jicheng” reuși în sfârșit să taie întreaga mână a lui Xie Xue. Ținând-o în mână, o examină o vreme, apoi o aruncă cu indiferență. Partea de corp tăiată căzu pe pământ, lângă cadavrul înghețat al lui Xie Xue...
Capitolul 11: A devenit ostatic
Ușa principală a biroului era încuiată bine din interior. Deoarece era special concepută pentru a fi rezistentă la efracție și explozii, nici măcar nu s-a clintit când Xie Qingcheng și He Yu s-au aruncat asupra ei. Simțind că ceva nu era în regulă, recepționista s-a grăbit să urce la etaj cu cheia în mână.
„Se aud zgomote din interior”, a spus He Yu.
Xie Qingcheng a lovit ușa cu pumnul. De când îl cunoștea pe Xie Qingcheng, He Yu nu-l văzuse niciodată cu o expresie atât de îngrozitoare pe față. Părea că înnebunise.
„Xie Xue! Xie Xue!! Ești acolo?!” a strigat Xie Qingcheng. „Oricine e acolo, spune ceva dacă mă auzi!! Xie Xue!!”
Nimeni nu a răspuns.
Se auzea doar vocea blândă a femeii, plutind în aer într-un mod înfiorător. „Lasă, lasă, lasă batista...”
„Cheia... Cheia!!” Recepționista se grăbi și îi înmână cheia.
Xie Qingcheng o luă de la ea. Îi tremurau mâinile atât de tare încât îi trebuiră două încercări să o introducă în gaura cheii. După câteva rotiri, încuietoarea se deschise și el trânti ușa cu putere. Mirosul puternic al sângelui îi lovi imediat, iar trupul mutilat al lui Xie Xue apăruse în fața ochilor lui Xie Qingcheng!
Xie Qingcheng s-a prăbușit imediat, vederea i s-a întunecat ca și cum ar fi fost lovit în cap, ca și cum cerul ar fi căzut și s-ar fi prăbușit peste corpul său. Silueta lui înaltă s-a înclinat în față; dacă nu s-ar fi prins la timp de tocul ușii, ar fi căzut în genunchi.
Ventilatorul încă se clătina în orbita sa, răspândind mirosul grețos în aer.
Xie Qingcheng nu avea obiceiul să amețească la vederea sângelui, dar în acel moment era ca și cum ar fi fost pe punctul de a se îneca în nuanțele vii de roșu. La vederea lui Xie Xue, Xie Qingcheng simți că sufletul îi ieșea din corp, parcă pentru a nu se prăbuși complet. Începu să-și piardă simțurile, auzul, vederea, simțul tactil... Lumea se transformă într-o ceață.
Părea că cineva țipa în spatele lui, poate recepționera care îi însoțise până sus, nu era sigur. Nu mai auzea nimic clar.
Totuși, simțul mirosului îi devenise îngrozitor de acut.
Mirosul grețos al sângelui acoperea totul, invadându-i organele senzoriale și interne, purificându-i și dezintegrându-i plămânii.
Se împiedică și intră în cameră. Moartea și pericolul nu însemnau nimic pentru el – chiar dacă ucigașul dinăuntru ar fi sărit asupra lui și l-ar fi ucis în acel moment, nu i-ar fi păsat.
Era sora lui mai mică!
Auzea pe cineva murmurând, dar nu știa cine era. „Xie Xue... Xie Xue...”
Vocea tremura alarmant, dar părea și strigătul tremurat care ieșea din gâtul lui sfâșiat și răgușit.
„Xie Xue!!”
„Nu te duce acolo!!” Cineva îl apucă de mână și îl prinse de talie, trăgându-l cu forță înapoi. „Nu te duce acolo!! Xie Qingcheng!!”
Nici măcar nu clipi și nici nu încercă să-l împingă pe acel om; tot ce-i păsa era să înainteze, ceea ce făcu cu o forță uimitoare. Deja era amorțit. Nu erau mulți oameni la care ținea în această lume...
În acel moment, era ca și cum un potop cutremurător se revărsase brusc peste tot ce se afla în fața ochilor lui. Mirosul ploii era putred, iar el stătea acolo ca o coajă uscată în ploaia torențială. Era prima dată când vedea moartea...
Părinții lui muriseră într-o baltă de sânge, trupurile lor sfâșiate fiind făcute bucăți. Jumătate din corpul mamei sale era practic zdrobit, iar una dintre mâinile ei tăiate căzuse la mare distanță. Se clătină spre mâna tăiată, până când ajunse la vârful degetelor de la picioare.
O privi cu ochii goi...
„Xie Qingcheng! Nu e Xie Xue! Trezește-te! Uită-te bine!!”
Era ca și cum aceste cuvinte ar fi spart blestemul unei oglinzi demonice înspăimântătoare. L-au lovit în piept, iar șocul brusc i-a adus înapoi rațiunea din frica copleșitoare care îl consumase.
Își întoarse încet capul, ochii lui ca florile de piersic concentrându-se pe fața persoanei care îi spusese acele cuvinte.
Era...
He Yu.
He Yu era cel care rostise acele cuvinte.
Era o înșelătorie.
Nu era real.
Xie Xue nu era moartă...
Dintr-o dată, Xie Qingcheng își reveni, întorcându-se brusc pentru a privi...
Uniforma facultății care aparținuse lui Xie Xue era cel mai evident element care atrăgea atenția asupra cadavrului. Dar, la o examinare mai atentă, își dădu seama că înălțimea și constituția acelui cadavru mutilat nu semănau deloc cu ale lui Xie Xue. Uniforma lui Xie Xue fusese înfășurată cu forța în jurul cadavrului – nasturii nici măcar nu puteau fi încheiați la piept. Era cadavrul unui bărbat.
Picioarele lui Xie Qingcheng au cedat; se simțea de parcă sufletul său care fugise fusese împins cu forța înapoi în corp într-o clipă, cu o forță atât de brutală încât abia putea să o suporte.
Închise ochii, luându-și un moment pentru a-și aduna gândurile. Abia atunci reuși să treacă peste șocul și teroarea de acum câteva clipe și să se urce pe mal. Totuși, era deja ud leoarcă, corpul și fruntea acoperite de sudoare rece.
Oamenii normali nu ar fi putut identifica un cadavru mutilat în asemenea hal într-un timp atât de scurt. Mirosul sângelui ar fi fost suficient pentru a face pe cineva să-și piardă simțurile și să-i tulbure mintea.
Dar He Yu suferea de o boală mentală rară numită „Ebola psihologică”. Era cazul nr. 4 de Ebola psihologică, cel cu cea mai mare toleranță la sânge.
Nu se temea de sânge; de fapt, în timpul crizelor, devenea chiar însetat de sânge. De aceea a putut să-și dea seama în așa scurt timp că mortul nu era Xie Xue.
A întrebat-o pe „Liang Jicheng” cu voce rece: „Unde este fata?”
„Liang Jicheng” a ridicat capul.
Era exact așa cum o descrisese Xie Xue în ultimul mesaj către He Yu – o femeie extrem de atrăgătoare, care reușise să rămână neatinsă de trecerea crudă a timpului, mult mai frumoasă și mai seducătoare decât majoritatea femeilor de vârsta ei.
Văzând clar fața lui „Liang Jicheng”, recepționera din spatele lui Xie Qingcheng și He Yu, care era atât de speriată încât căzuse pe podea și își udase pantalonii, scoase un țipăt strident, care putea fi descris mai bine ca un urlet de durere.
„Ea este!! Ea este!!”
În acel moment, agenții de pază s-au repezit la fața locului. Aveau intenția să întrebe ce se întâmplă, dar scena care i-a întâmpinat i-a speriat de moarte. Doar câțiva oameni au avut prezența de spirit să strige cu voce răgușită.
„Jiang Lanpei!!”
„Cum a ieșit?”
Jiang Lanpei era considerată o „bătrână” la Spitalul Psihiatric Cheng Kang. În aceste instituții, precum și în morgile spitalelor obișnuite, exista o tradiție nescrisă de a se referi la pacienții care nu aveau pe nimeni care să-i ia acasă sau la cadavrele care rămâneau neidentificate prea mult timp ca „bătrâni”.
Jiang Lanpei era aici de aproape douăzeci de ani. Nimeni nu venise niciodată să o viziteze.
Datorită trecerii de la dosarele pe hârtie la cele digitale, chiar și dosarele care conțineau informații despre cum ajunsese la spital se pierduseră.
Oamenii de la Spitalul Psihiatric Cheng Kang știau doar că era o nebună care nu trebuia provocată, deoarece starea ei nu era evidentă. În timp ce ceilalți pacienți arătau neîngrijiți și vorbeau neclar, ea se aranja în fiecare zi pentru a arăta strălucitoare și frumoasă și era capabilă să răspundă celorlalți fără să ezite.
Cu toate acestea, toată lumea din spital știa că, în ciuda coerenței logice a cuvintelor ei, era doar o prefăcătorie. Sincer vorbind, erau aiureli fără sens care sunau foarte mult a vorbire normală.
„Nu interacționa prea mult cu ea și pleacă imediat după ce ai terminat de vorbit cu ea. Nebuna asta este o manipulatoare pricepută.”
Această regulă rămăsese neschimbată de când fostul șef, Liang Zhongkang, o stabilise. Chiar și după ce acesta murise și spitalul fusese preluat de fratele său mai mic, Liang Jicheng, și de alți asociați, regula rămăsese aceeași.
Bărbatul care zăcea pe jos era adevăratul Liang Jicheng.
Jiang Lanpei privea mulțimea care se adunase în fața ușii cu o expresie amenințătoare și rece. „Nu chemați poliția.”
„Grăbește-te și sună...”
„Să nu îndrăznești!” Jiang Lanpei ridică bisturiul cu o mișcare rapidă și îl îndreptă spre toți cei din fața ei, ochii ei strălucind cu o sclipire de nebunie.
„Sunt aici de aproape douăzeci de ani și m-am săturat! Vreau să plec acum! Vreau să merg acasă! Copiii mei încă mă așteaptă!”
„Despre ce copii vorbești, Jiang Lanpei?!” Căpitanul paznicilor se aplecă curajos și strigă nervos la Jiang Lanpei: „Tu nu ai copii! Ești singură! Am avut grijă de tine timp de douăzeci de ani...”
„Prostii! Voi ați avut grijă de mine timp de douăzeci de ani? Cum poate fi asta grijă? Lăsați-mă să plec! Vreau să plec, chiar acum! Dați-vă la o parte! Toți, dați-vă la o parte! Altfel... Altfel, nu o veți găsi niciodată pe cealaltă fată!”
Auziind asta, expresiile lui He Yu și Xie Qingcheng se întunecară.
„Unde este?!” întrebă Xie Qingcheng aspru.
„Crezi că sunt proastă? De ce ți-aș spune? Dacă îți spun, o să mă ia!”
Xie Qingcheng păli brusc, gândindu-se la ceva. Făcu un pas înainte.
Jiang Lanpei se retrase câțiva pași, îndreptând bisturiul ascuțit, care încă picura sânge, spre pieptul lui Xie Qingcheng. „Ce faci? Ți-am spus să nu te apropii!”
„Ai luat-o ca să o folosești ca ostatică, nu-i așa?”
Jiang Lanpei nu spuse nimic.
Xie Qingcheng ridică mâna și, în timp ce o privea fix în ochi, apucă brusc lama plină de sânge. Jiang Lanpei țipă și încercă să-i smulgă bisturiul din mână. Palma lui Xie Qingcheng fu imediat tăiată și sângele curgea în șiroaie.
„Ce faci?! Vrei s-o omori? Tu...”
Xie Qingcheng trase lama spre el și o apăsă pe piept.
Toată lumea din cameră era șocată.
Fără să clipească, Xie Qingcheng spuse: „Ia-mă pe mine.”
Jiang Lanpei îngheță.
Eliberând încet lama, Xie Qingcheng vorbi cu accent deliberat. "Îi iau eu locul. Spune-le imediat unde se află și adu-o în fața mea! Voi aștepta aici. Dacă un singur fir de păr îi va fi atins, nu-mi pasă dacă eștio nebună sau doar te prefaci, te voi omorî!"
Jiang Lanpei se gândi o clipă la oferta lui, dar mintea ei confuză nu putea lua o decizie.
Privirea lui Xie Qingcheng era mult prea înspăimântătoare. Chiar și o criminală nebună care dezmembra cadavre, ca ea, avea dificultăți să respire în timp ce-i răspundea la privirea lui. Așa că renunță să mai gândească și îl trase mai aproape, apăsând lama pe artera carotidă a lui Xie Qingcheng.
„Xie Qingcheng!” strigă He Yu.
„Fetița aceea este în camera mea, B3009.”
„Am verificat deja! Nu o credeți!” strigă unul dintre agenții de pază. „Jiang Lanpei! Nu este nimeni în camera ta!!”
Jiang Lanpei râse disprețuitor. "Dați patul la o parte — este o scândură desprinsă sub el. Ridicați-o. E o cameră secretă foarte mică. Mai bine mergeți împreună. În afară de fetița aia, vă mai așteaptă o surpriză.„
Agenții de pază se priviră consternați, apoi se pregătiră să plece.
”Stați puțin!„ exclamă Jiang Lanpei brusc. După o pauză, continuă: ”Toți, scoateți telefoanele și aruncați-le pe jos."
Nu aveau de ales decât să se supună, așa că au urmat ordinele ei. Deoarece în niciuna dintre celelalte camere de la acest etaj nu era instalat telefon, iar casa scării era complet vizibilă, celor trei agenți de pază fără telefon li s-a permis să meargă în camera B3009 din apropiere pentru a o căuta pe Xie Xue. Ceilalți au rămas pe loc.
La scurt timp, agenții de pază care plecaseră s-au întors în grabă.
Cine știe ce au văzut cei trei în camera secretă, dar, cu siguranță, fețele lor erau palide și cenușii ca betonul umed amestecat inegal. Folosiseră un cearșaf ca targă improvizată pentru a o transporta pe Xie Xue, care era în stare de inconștiență.
În momentul în care Xie Qingcheng a văzut-o pe Xie Xue, inima lui nu a mai rezistat.
Pe de o parte, putea în sfârșit să răsufle ușurat. Xie Xue era cu adevărat teafără și probabil fusese doar drogată până leșinase. Pe de altă parte, era copleșit de devastare pentru că hainele lui Xie Xue fuseseră scoase. Toamna se apropia, iar afară era foarte cald, așa că Xie Xue purta doar strictul necesar. Fără uniforma școlară, era îmbrăcată doar cu lenjeria intimă albă, subțire și dantelată.
Xie Qingcheng a întors capul după o singură privire, tremurând de furie. A întins mâna...
„Ce faci?”, a strigat Jiang Lanpei. „Nu mișca!”
„E sora mea, la naiba!” Xie Qingcheng și-a scos cămașa și i-a aruncat-o lui He Yu, chiar dacă lama tremurândă a lui Jiang Lanpei era încă apăsată cu violență asupra lui.
Cu ochii injectați de sânge, îi porunci lui He Yu: „Acoper-o cu ea!”
Nu era nevoie să-i spună – He Yu luase deja cămașa și o pusese pe Xie Xue, acoperind-o. Când o ridică, corpul ei se lăsă moale în brațele lui. Se întoarse spre Xie Qingcheng și îl întrebă: „Tu ce faci?”
„Ce crezi?!” a răbufnit Xie Qingcheng. „Ce altceva pot să fac? De fiecare dată când te întâlnesc, am ghinion. De ce nu ai căutat-o pe Cenușăreasa atunci – ar fi trebuit să confunzi otrava cu bomboane și să mori pe loc!”
He Yu îngustă imediat ochii.
Știa ce voia să spună Xie Qingcheng cu aceste cuvinte pline de reproș.
El știa, dar Jiang Lanpei nu.
„Toți, urmați-mă pe acoperiș”, spuse Jiang Lanpei. „Odată ajunși acolo, îi voi da drumul.”
Când un criminal care încerca să scape lua un ostatic, de obicei spunea ceva de genul: „Aduceți-mi o mașină și nu chemați poliția. Îi voi elibera odată ce plec”. Această Jiang Lanpei era cu adevărat o nebună care părea normală la prima vedere. Nu numai că nu se îndreptă spre scări, ci voia să meargă pe acoperiș.
Oare era un elicopter care o aștepta?
Dar, din moment ce ea dăduse ordinul, ceilalți prezenți nu puteau decât să se supună.
„Haideți! Toți, mergeți înainte! Mergeți în față!” a strigat Jiang Lanpei. „Pe acoperișul clădirii! Grăbiți-vă!”
Ea i-a împins pe rând. Abia după ce toți ieșiseră, s-a urcat cu grijă pe acoperiș, cu Xie Qingcheng în urma ei.
Spitalul de psihiatrie Cheng Kang era situat într-o zonă izolată, destul de departe de oraș. Iluminatul de pe acoperiș era slab, iar vântul puternic al nopții sufla atât de tare încât le usca sudoarea rece de pe corp și le făcea pielea de găină.
Jiang Lanpei le-a ordonat tuturor să se așeze la o distanță de ea. Ea s-a retras lângă turnul de apă, cu bisturiul încă apăsat pe gâtul lui Xie Qingcheng.
„Care este scopul tău?”, întrebă Xie Qingcheng.
„Am spus că scopul meu este să evadez!”
„Nu ăsta este scopul tău.”
„Ce știi tu?”, spuse Jiang Lanpei. „Oamenii din cer vor veni și mă vor lua...” Lama era apăsată ferm pe pielea lui Xie Qingcheng; sângele începuse deja să curgă.
Ea se ridică pe vârfuri și îi șopti lui Xie Qingcheng la ureche: „Când va veni momentul, veți muri cu toții”.
După ce se asigură că Xie Xue era în siguranță, Xie Qingcheng se calmă complet. Mintea lui era perfect limpede – pentru el, propria viață nu conta cu adevărat atât de mult.
„Dacă așa stau lucrurile, atunci de ce nu mă omori chiar acum?”, o întrebă pe Jiang Lanpei, cu voce rece. „După cum spui tu, oricum vom muri cu toții.”
„Tu!”
„Ți-e prea frică să o faci?”
Jiang Lanpei nu răspunse.
„Ce aștepți, să coboare oamenii din cer?” continuă Xie Qingcheng. „Ce oameni sunt în cer? Ceața e atât de densă încât nici stelele nu se văd.”
„Așteaptă și o să vezi”, spuse Jiang Lanpei cu voce sumbră.
În acel moment, probabil că și ea simțea că puterile îi slăbesc în timp ce vorbea. La urma urmei, era o femeie de cincizeci de ani și trebuia să se ridice pe vârfuri și să-și încordă tot corpul pentru a ajunge la gâtul lui Xie Qingcheng; nu putea să-l constrângă în mod constant pe Xie Qingcheng să o asculte și, în același timp, să-i supravegheze pe ceilalți pentru o perioadă lungă de timp. Realizând acest lucru, aruncă o privire cu coada ochiului în jurul turnului de apă și zări o bucată de frânghie de cânepă care fusese lăsată în urmă în timpul construcției. Agățând frânghia cu piciorul pentru a o apropia, continuă să apese lama pe gâtul lui Xie Qingcheng.
Cu frânghia în mână, începu să-l lege. Folosind multe noduri, îl legă ferm de turnul de apă.
„Pari destul de experimentată”, a râs Xie Qingcheng. „Ăsta e singurul lucru pe care l-ai exersat în ultimii douăzeci de ani în azilul de nebuni?”
Părea că a atins un punct sensibil. Ea i-a dat o palmă peste față și a scuipat: „Taci din gură!”
După ce îl legă strâns, se îndepărtă câțiva pași și în sfârșit răsuflă ușurată.
Ura îi strălucea în ochi. „Toți bărbații sunteți niște ticăloși brutali.”
În spatele lor, paznicii nu se puteau abține să nu șușotească între ei. Cei care nu se duseses-o salveze pe Xie Xue îi întrebă pe cei trei care o făcuseră: „Chiar era o cameră secretă în camera lui Jiang Lanpei?”
Cei trei agenți de pază erau vizibil tulburați în comparație cu ceilalți. Doi dintre ei nu se puteau aduna deloc, fixându-și privirile îngrozite asupra lui Jiang Lanpei.
Doar unul a reușit să scoată un răspuns. „Da, era.”
„Ce era înăuntru?”
Ce era înăuntru? Cei trei agenți de pază au început să tremure cu toții.
Jiang Lanpei auzise întrebarea. Înainte ca agenții să apuce să răspundă, ea și-a întors încet capul, cu lama ascuțită încă strânsă în mână.
A zâmbit. „Ce era?”
Ura din zâmbetul ei a început să ardă, mirosul de fum și flăcări parcă materializându-se într-o clipă. "Ce era înăuntru? Ha ha… ha ha ha ha… Iubire! Un fel de iubire foarte, foarte intimă! Nu-i așa?„ Fața lui Jiang Lanpei se contorsionă – era cu adevărat o femeie nebună.
Singurul agent de pază care mai putea vorbi, un bărbat puțin mai în vârstă decât ceilalți, își strânse capul cu mâinile. Gândindu-se la propria fiică, agentul explică: ”Liang Jicheng o viola."
Ceilalți agenți îl priviră șocați.
„De mai bine de zece ani... O făcea în fiecare noapte, indiferent în ce stare era... Și în fiecare noapte, Liang Jicheng lăsa o fotografie, astfel încât, când intrați în cameră, era pe fiecare perete, peste tot...”
„Asta nu e tot”, zâmbi ușor Jiang Lanpei. „Ați văzut scheletul din colț?”
Nimeni nu răspunse.
„Ce bucățică gustoasă a adus Liang Jicheng”, a continuat Jiang Lanpei, ca și cum ar fi împărtășit un secret prietenilor, dar cu o voce tare și răgușită, ca un corb care scâncește și plânge. "Se temea că va lăsa firimituri și că mirosul va atrage pisicile dacă ar fi mâncat afară! Așa că și-a adus mâncarea aici, în camera secretă din spitalul de boli mintale pe care o împărțea cu fratele său. Au ciugulit bucățica lor gustoasă... dar fetița nu a suportat pângărirea și s-a sinucis lovindu-se cu capul de perete!"
Cu cât vorbea mai mult, cu atât expresiile ascultătorilor deveneau mai îngrozite.
Doar He Yu rămânea calm.
Xie Qingcheng, pe de altă parte, devenea din ce în ce mai plin de ură și furie.
„Fetița s-a sinucis în cele din urmă, dar nu putea fi aruncată la gunoi, nu-i așa? Așa că au ținut-o în camera secretă, scufundată în acid sulfuric. Nu a durat mult până când carnea a dispărut, și nici din oase nu a mai rămas mare lucru... dar au lăsat ceva pentru mine, ca să mă sperie. Ca să nu încerc să mă sinucid, pentru că aș fi sfârșit la fel.” În timp ce Jiang Lanpei povestea aceste întâmplări, mintea ei a început să se prăbușească în delir și vorbele i s-au împletit, dar nebunia din expresia ei nu a dispărut deloc.
„Mă prefăceam că sunt speriată și le satisfăceam toate capriciile în fiecare zi... Mai târziu, el a murit... și a rămas doar fratele lui... Pfft! Fratele acela era și mai dezgustător – un pervers deviant până în măduva oaselor...”
"De ce nu ne-ai spus?! De ce nu ne-ai rugat să chemăm poliția?!„
Tânăra asistentă medicală nu mai putea suporta și ochii i se umplură de lacrimi. ”Dacă ai fi raportat, te-am fi putut ajuta!„
”Cine m-ar fi crezut?! Sunt o nebună! O nebună!! V-au spus să nu vorbiți cu mine! V-au spus să stați cât mai departe de mine! În fiecare zi, mi-ați dat medicamente! Medicamente! Nu v-a păsat! M-a ascultat cineva vreodată? M-a crezut cineva vreodată?!„ Jiang Lanpei era furioasă. ”Sunt o nebună! Pentru voi toți, sunt doar o fiară periculoasă! Nu trebuie să mă luați în serios, nu trebuie să vă pese sincer de mine – ce aș îndrăzni să vă spun? Dacă v-aș spune, Liang Jicheng s-ar întoarce și m-ar omorî!"
B3009 era ca o forjă ruginită, plină de aproape douăzeci de ani de poftă și depravare.
Din cauza bolii ei, oamenii normali nu puteau vedea dincolo de prejudecățile lor. Între o femeie nebună și directorul azilului, cine ar fi crezut-o? Treptat, camera secretă de sub patul femeii a devenit un cuib de păianjeni neatins de lumina soarelui, o pânză de păianjen în care carnea femeilor se transforma în putreziciune.
„Toți îmi provocați dezgust. Vă urăsc pe toți!!” În acest moment, lumina din ochii lui Jiang Lanpei deveni și mai înspăimântătoare. Vocea ei se înmuie treptat, în timp ce se ținea de cap. „Nimeni nu mă poate ajuta... De mult timp... de mult timp am uitat cine sunt, am uitat de unde vin... Nu pot decât... Nu pot decât să mă întorc în cer.”
Brusc, ea ridică privirea spre ceilalți și anunță: „Trebuie să veniți cu mine.”
În momentul în care termină de vorbit, își dă seama că unul dintre agenții de pază o privește cu o anxietate ciudată. Rămase uimită pentru o clipă, apoi reacționează și se întoarse rapid.
În acel moment, simți brusc o rafală de vânt în spatele ei. Deși reuși să se ferească la limită, fu imediat lovită cu putere de picioarele lungi ale adversarului ei și trântită pe cimentul dur al acoperișului. Se uită cu neîncredere la bărbatul care stătea în fața peisajului nopții înnorate, bărbatul cu pieptul gol, umerii musculoși și expresia aspră.
„Nodurile, cum... cum ai putut...”
„Am uitat să-ți spun”, spuse Xie Qingcheng cu voce rece. „Părinții mei au fost amândoi polițiști. Mă joc cu noduri ca astea de când eram copil.”
Capitolul 12: Criminala s-a transformat într-o flacără de foc
Imobilizată la pământ, Jiang Lanpei respira greu, cu ochii injectați de sânge și un zâmbet nebunesc pe buze. „Ha, ha, ha, ha... Poliția... La ce folosește poliția? Polițiștii sunt niște gunoaie! În toți acești ani, m-a găsit vreun polițist în acest loc uitat de Dumnezeu? Nu! Sunt toți niște inutili!”
Mintea ei confuză se agăță de cuvântul cheie care declanșase totul și începu să se învârtă în cerc. Vântul îi suflă părul dezordonat în gură, în timp ce ea scuipa blesteme cu o privire feroce.
„Acum ce faci? O să mă omori, nu-i așa? Domnule ofițer? O să mă omori ca să-ți acoperi neglijența, nu-i așa?” Un zâmbet frumos și indiferent apăru pe fața ei în timp ce vorbea. Deși era imobilizată, ochii ei erau totuși plini de batjocură.
"Știam eu! Toți bărbații sunteți la fel! Gunoi! Singurul lucru pe care știți să-l faceți este să vă descărcați frustrările pentru propria voastră inutilitate pe femei! Sunteți complet incompetenți în orice alt domeniu! Am fost tratată ca un animal timp de douăzeci de ani... Știți cu ce țineam socoteala zilelor? Foloseam fotografiile pe care nemernicul ăla le-a lipit pe perete! Mă uitam la lucrurile alea dezgustătoare în fiecare zi. În prima fotografie, aveam doar douăzeci și nouă de ani! Douăzeci și nouă!!"
„”Anul ăsta am împlinit cincizeci... sau poate cincizeci și doi? Cincizeci și unu? Sau poate că încă nu am împlinit cincizeci?„ Buzele ei roșii s-au curbat într-un zâmbet seducător, plin de arsenic. ”Lasă, nu contează... Important e că am scăpat. Știți cum am reușit?"
"Am petrecut atâția ani ca o nebună și o curvă, lingușindu-l și satisfăcându-i toate poftele. El mă disprețuia, dar tot voia să se culce cu mine, să se dea mare în fața mea, să-și recupereze ego-ul masculin patetic... Ha, ha, ha... L-am răsfățat până când a ajuns să fie amețit de bucurie. Puțin câte puțin, bărbatul acela și-a lăsat garda jos. Odată, când și-a dat jos pantalonii, a lăsat cheia de la camera mea ascunsă în camera secretă.„
Se purta de parcă le dezvăluia un secret, dar nu se putea abține să nu râdă cu poftă. ”Dar nu am luat-o. În acea noapte, i-am dat cheia și l-am întrebat ce este. Fața i s-a albăstrit în clipa în care a văzut-o, dar după ce a văzut cât de proastă eram, s-a relaxat. A decis că eram prea bolnavă... că nu puteam recunoaște nici măcar o cheie, ha!„ Privirea ei s-a ascuțit dramatic, odată cu vocea. ”Cine ar putea trăi așa timp de douăzeci de ani și să nu înnebunească?!
"Așa că a folosit cheia aia ca să mă tachineze, de parcă aș fi fost un câine prost care avea cheia de scăpare, dar nu știa ce era! Habar n-avea că vedeam toată bucuria din ochii lui, că eram atât de dezgustată încât îmi venea să vomit! Dar am putut să mă prefac – cine a spus că nebunii nu știu să se prefacă? M-am prefăcut atât de bine încât l-am păcălit. Mai târziu, a devenit și mai relaxat, și mai neatent. Atâta timp cât lăsa cheia în urmă, eu mă furișam afară... Am atins fiecare cărămidă din azilul ăsta de nebuni! Dar nu am plecat! Voiam ca toți oamenii ăștia să ajungă în iad!"
"În sfârșit, ieri am terminat de pus totul la locul lui... Am profitat de faptul că a lăsat din nou cheia în urmă și am luat-o. Când s-a lăsat noaptea, am ieșit și am furat în liniște un bisturiu."
Încă ținea strâns în mână bisturiul chirurgical. Sângele de pe lama argintie și strălucitoare se uscase deja și se transformase într-o pată maro urâtă. Xie Qingcheng știa că, dacă ar fi slăbit strânsoarea, chiar și puțin, femeia ar fi sărit din nou și i-ar fi înfipt lama în piept.
Agresivitatea animalică de pe fața ei era mult prea puternică. Privea întreaga lume cu ură. Douăzeci de ani o transformaseră dintr-o pacientă simplă și naivă într-o fiară însetată de sânge, cu dinți ascuțiți.
"Am ascuns cuțitul sub pat și, când a venit să-și frece din nou gura unsuroasă de mine, i-am făcut pe plac în timp ce întindeam mâna sub saltea. Și apoi...„
Sângele lui Liang Jicheng și țipetele lui mizerabile din momentul în care îl ucisese din răzbunare păreau să strălucească în ochii ei, în timp ce începea să râdă în hohote. ”Sânge cald... Spune-mi, cum poate o persoană atât de rece să aibă sânge atât de cald? Nu ar trebui să fie așa!"
„După aceea, l-am târât în birou... Voiam să-l ciopârțesc, dar am auzit ceva afară și, prin crăpătura ușii, am văzut o fată ciudată care căuta ceva. Desigur, nu puteam să o las să-mi strice planurile! Așteptasem atâția ani! Așa că am ascuns cadavrul în dulap, mi-am pus ecusonul cu numele și am ieșit... să vorbesc cu sora ta...”
Fața i se contorsionă, ca și cum i-ar fi povestit ceva lui Xie Qingcheng, dar și ca și cum ar fi vorbit cu ea însăși. "Fata era foarte drăguță și semăna puțin cu acea bucățică gustoasă care fusese adusă. Știi, cea care s-a sinucis lovindu-se cu capul de perete? Dacă ar trebui să ghicesc... Heh, era reîncarnarea acelei bucățele... Și chiar dacă nu era, nu conta. Sinceră să fiu, nu-mi amintesc prea bine cum arăta fata aceea, dar era cam de aceeași vârstă, așa că m-am gândit că trebuie să fie soarta. Așa că am mințit-o și am convins-o să mă urmeze în birou, apoi i-am pus un sedativ în băutură când nu era atentă... Bineînțeles că știam care era sedativul! Cel mai ridicol lucru la voi, oamenii normali, este că îi priviți de sus pe nebuni. Cunosc foarte bine sedativul acela special. De fiecare dată când nu mă supuneam, ticălosul de Liang îmi turna o cană întreagă pe gât!
„După ce a leșinat, am târât-o în camera secretă. M-am gândit că, după ce mă voi răzbuna, când cei dragi vor veni să o caute, vor răscoli cu siguranță... cu siguranță vor răscoli locul ăsta! Spre deosebire de mine... Spre deosebire de mine... de mine...” Ochii i s-au întunecat, expresia ei devenind neașteptat de singuratică.
Xie Qingcheng o privi fix, cu o privire tăioasă. „Deci, sperai că, după ce totul se va termina, cineva va găsi camera secretă când o va căuta?”
Zâmbetul femeii era rigid și distorsionat. Nu răspunse la întrebarea lui. „Nu mai contează nimic.”
„După ce am închis-o pe sora ta în camera secretă, l-am scos pe Liang Jicheng din dulap. Voiam să termin totul în acel loc, exact acolo unde l-am întâlnit prima dată! Doar eu și el, ca prima dată când ne-am întâlnit... și nimeni altcineva! Am strigat către cer și pământ, dar nimeni nu mi-a răspuns, așa că am vrut să-l tai personal, bucată cu bucată.”
Ea făcu o pauză. Privirea ei căpătă o umbră de ură profundă în timp ce se uita la Xie Qingcheng. "Dar voi ați venit. M-ați întrerupt și nu m-ați lăsat să-mi duc la îndeplinire răzbunarea finală împotriva lui! M-ați întrerupt... Ești polițist, nu-i așa? Ești polițist! Voi, polițiștii, sunteți toți susținători ai răului, așa că omorâți-mă. Omoară-mă și, mai devreme sau mai târziu, voi veni să-ți iau și ție viața!„
Ura, determinarea, răutatea și râsul nebunesc practic izbucniră pe fața ei, transformându-se în colți lungi care îl străpungeau pe bărbatul din fața ei.
Dar Xie Qingcheng se limită să o privească, vorbind cu accent deliberat. ”Nu sunt polițist și nici nu intenționez să te omor."
Femeia tremura. Asta era peste așteptările ei. Ochii i se umflară în timp ce-și arăta dinții și spuse: „Atunci ce vrei?”
„Vrea să te ajute să chemi poliția.” He Yu o încredință pe Xie Xue unei asistente medicale tinere și se îndreptă spre Xie Qingcheng. În întunericul nopții, era greu să-i vezi expresia feței. „Vrea să spui autorităților totul.”
„Nu o voi face!” Jiang Lanpei începu să țipe isteric. „Nu o voi face! Nimeni nu mă va crede!! Nu voi merge! Mincinoși... Sunteți toți niște mincinoși!”
În timp ce He Yu se apropia încet de ea, Xie Qingcheng întoarse capul și întrebă sever: „De ce ai venit aici?!”
„Xie Qingcheng, nu o înțelegi”, spuse He Yu. „Ai vorbit cu ea atât de mult timp, dar în afară de a te înjura, a ascultat ceva din ce i-ai spus?”
Tânărul se apropie de ei, îl trase pe Xie Qingcheng deoparte și o ajută pe Jiang Lanpei să se ridice. Cu o forță uimitoare, Jiang Lanpei îndreaptă imediat cuțitul spre He Yu, de parcă ar fi gata să-l înjunghie.
Cu privirea neclintită, He Yu spune: „Jiang Lanpei, și eu sunt nebun.”
Mâna lui Jiang Lanpei îngheață.
Fețele lor erau la mai puțin de o palmă distanță.
Ochii migdalați ai tânărului reflectau privirea nebunei.
Vocea lui era foarte blândă. În afară de Xie Qingcheng, care era cel mai aproape, nimeni altcineva nu-l putea auzi. El ridică încet mâna și, privind-o în ochi pe Jiang Lanpei, apucă cu calm lama rece ca gheața.
Dacă Jiang Lanpei și-ar fi recăpătat conștiința și ar fi lovit cu cuțitul în acel moment, el ar fi fost cu siguranță rănit. Dar He Yu părea mult prea detașat – tot corpul îi era încordat, dar fața nu trăda niciun sentiment. Era ca și cum ar fi vorbit cu o femeie obișnuită, o mamă, o persoană normală.
„Așa este, și eu sunt nebun.”
Încet, lama trecu în mâna lui.
Abia când Jiang Lanpei a pierdut cuțitul, și-a dat seama brusc de pericolul în care se afla. Ea l-a privit cu ură pe He Yu, cu fața palidă ca moartea. „Tu..."
Dar el nu avea nicio intenție să-i facă rău.
El i-a netezit încet șuvițele de păr dezordonate de la tâmplă și i le-a ascuns în spatele urechii. Privind-o în ochi, el a spus: ”Boala mea este unică. Uită-te la ochii mei – sunt un nebun. Nu-ți dai seama că suntem la fel?"
Deși expresia lui Jiang Lanpei rămase prudentă, ea îl privi cu atenție în ochi pe He Yu. Începu chiar să-l miroasă.
He Yu rămase calm și impasibil, lăsând-o să folosească cele mai primitive și animalice mijloace pentru a-i confirma identitatea. Poate că fiecare tip de persoană avea propriile metode de a determina siguranța; poate că nebunii aveau un instinct animalic și un al șaselea simț mai puternice decât oamenii obișnuiți.
În cele din urmă, Jiang Lanpei spuse cu voce joasă: „Ești.”
„Da, sunt.”
„Cine ți-a făcut asta?”
„M-am născut așa”, răspunse He Yu. „Nici măcar nu am pe cine să răzbun.”
Jiang Lanpei nu spuse nimic.
„Totuși, chiar dacă sunt un nebun, ei vor crede tot ce spun.”
„De ce?”
He Yu zâmbi. Norii se risipiră și, sub lumina palidă a lunii, ochii lui păreau acoperiți de un strat strălucitor de argint înghețat, caninii expuși părând reci, sinistri și ascuțiți.
Se aplecă și se apropie, ca și cum ar fi împărtășit unui coleg de suferință un secret minunat despre cum să învingă o boală, și îi șopti la ureche, cu o voce joasă și blândă: "Pentru că, la fel ca tine, știu să mă prefac. Tu te prefaci că ești proastă. Eu mă prefac că sunt o persoană normală.„
He Yu zâmbi ușor, ochii lui ca niște bazine pline cu gheață, și continuă: ”Mă prefac de nouăsprezece ani, dar foarte puțini oameni au descoperit că sunt bolnav. Toți avem nevoie de un mijloc de camuflaj, nu-i așa?"
Confuzia se citia pe fața lui Jiang Lanpei, dar ea își limpezi rapid mintea.
„Nu... Am ucis deja pe cineva. Deghizarea mea a fost descoperită.”
„Nu poți avea încredere în ei, dar poate poți avea încredere în mine. Mai întâi, lasă-mă să-ți spun un secret.”
Jiang Lanpei a deschis ochii larg în timp ce asculta.
He Yu a ridicat un deget și l-a apăsat ușor pe buze. „În curând, va sosi poliția.”
Pupilele lui Jiang Lanpei se contractară brusc. „Ce vrei să spui? Au chemat poliția?! Au chemat totuși poliția! Ne-au înșelat...”
„Eu i-am chemat.” He Yu era foarte calm.
„De ce ai făcut asta... Suntem la fel... De ce ai trecut de partea lor... Ar trebui... ar trebui...” Femeia începu să murmure incoerent.
„Sunt de partea ta”, a spus He Yu. "Dar nu vrei ca reputația lui Liang Jicheng să fie complet distrusă după moartea lui? După douăzeci de ani, îi vei permite să moară în acest fel, fără rost, ca o victimă, poate chiar să fie comemorat ca un antreprenor remarcabil, cu flori împrăștiate pe mormântul său și rudele neștiutoare ale pacienților săi plângând moartea lui? Între timp, tu vei fi catalogată drept ucigașă, cu reputația pătată, cu cele mai urâte fotografii ale tale pe prima pagină a ziarelor și cu toată lumea spunând că ești o bestie care a mușcat mâna care te-a hrănit. Nimeni nu va ști suferința pe care ai îndurat-o și, după moartea ta, vei rămâne în continuare sub el, cu toată lumea defăimându-te. Gândește-te bine – merită asta pentru tine?"
Jiang Lanpei rămase tăcută.
„Dacă spui totul poliției, s-ar putea să nu te afli într-un impas”, a continuat He Yu. „Reputația postumă a lui Liang Jicheng ar fi distrusă și ai putea să-l omori de două ori – o dată în persoană, o dată în fața tuturor.” He Yu a înclinat capul, vorbindu-i încet la ureche, cu un ton seducător. „Ar fi o afacere foarte bună. De ce nu faci asta?”
Pentru o fracțiune de secundă, Jiang Lanpei păru să fie mișcată de cuvintele lui. În acel moment, însă, sunetul sirenelor se auzi ca un val îndepărtat din toate direcțiile, îndreptându-se spre spitalul de psihiatrie care se profilează în noapte.
„Ieșiți din mașină!”
„Toată lumea, ieșiți din mașină!!”
Privirea lui Jiang Lanpei se mută în timp ce se chinuia să se ridice. Văzând asta, paznicii păreau că vor să o oprească, dar He Yu o ajută foarte blând pe femeie să se ridice.
„Merg cu tine să ne uităm”, spuse He Yu. „Uită-te bine. În fața ta, s-ar putea să mai fie lumină pe calea de ieșire de aici.”
Jiang Lanpei părea să fi fost convinsă. Tremurând, se îndreptă spre balustrada acoperișului. Se agăță brusc de balustrada metalică rece ca gheața și își întinse gâtul pentru a privi în jos.
În câmpul ei vizual încețoșat, totul era luminat de luminile roșii și albastre ale mașinilor de poliție. La prima vedere, era într-adevăr o scenă pe care nu o mai văzuse în toți anii petrecuți în această închisoare.
Era ca și cum toată nedreptatea, umilința și suferința pe care le îndurase ar fi putut fi iluminate, iar acea cameră secretă, ascunsă în întuneric timp de douăzeci de ani, ar fi putut vedea și ea lumina unei zile însorite.
Pe măsură ce continua să privească, a fost copleșită de emoție și lacrimile i-au curs din ochi.
S-a întors încet. În vântul nopții, rochia ei roșie – rochia pe care Liang Jicheng i-o cumpărase sub pretextul că îngrijea o pacientă abandonată pentru a-și satisface propriile dorințe perverse, rochia pe care i-o dăduse, dar pe care apoi i-o smulsese lasciv – flutura zgomotos în vânt.
„... Atât de strălucitor”, murmură ea cu voce joasă. „E ca răsăritul soarelui. Mulțumesc. Dar...”
Ultimele silabe care ieșiră de pe buzele ei roșii se suprapunseră cu sunetul difuzoarelor poliției de jos.
„Toți civilii, vă rugăm să păstrați calmul! Toți civilii, vă rugăm să păstrați calmul! Nu folosiți liftul! Încercați să găsiți o sursă de apă în apropiere! Udați o cârpă cu apă și acoperiți-vă gura și nasul! Stați jos! Pompierii au sosit deja! Dacă puteți, vă rog să folosiți orice obiect vizibil din apropiere pentru a vă marca locația! Vom începe imediat operațiunea de salvare!!”
Lumina din ochii lui Jiang Lanpei se stinse. „Este deja prea târziu. Douăzeci de ani sunt mai mult decât suficienți pentru a ajunge să-i urăsc pe toți. În momentul în care ați dat buzna în birou, planul meu a ajuns la ultima etapă.” Ea făcu o pauză. „Tinere, nu mai pot da înapoi.”
Ca pentru a-i confirma cuvintele, zgomotul unei explozii puternice răsună brusc în aer.
Personalul spitalului blocat pe acoperiș s-a repezit în panică spre marginea clădirii — lângă camera de lenjerie a spitalului de psihiatrie, o serie de uși și ferestre bine închise au explodat în cele din urmă violent din cauza flăcărilor care ardeau în interior.
Iluminată de flăcări, Jiang Lanpei spuse încet: "Spitalul Cheng Kang ascunde multe secrete de nedescris. Liang Jicheng a creat mai multe camere secrete în spital, în care depozita benzină și sisteme de aprindere... Nu îndrăznea să vorbească despre asta în fața nimănui și îndrăznea să se laude doar în fața unei proaste ca mine. Spunea că tot ce trebuia să facă era să apese butonul ascuns din biroul său și totul ar fi început să ardă în mai puțin de zece minute..."
"Avea conștiința încărcată și a lăsat ca alarmele de fum și sistemul de supraveghere din acest loc blestemat să se strice cu mult timp în urmă. A chemat chiar și oameni să discute aceste chestiuni în timp ce făcea acele lucruri în patul meu. M-a lăsat să aud totul. În ultimii ani, am ajuns să-l cunosc pe Cheng Kang mai bine decât oricine.„
”... Inițial, nu intenționam să merg atât de departe, dar a trebuit să apăreți tocmai când îi ciopârțeam cadavrul... Nu vreau să ajung în custodia poliției, așa că apăsasem deja butonul când v-ați dus în camera secretă să o luați pe fata aceea.„
”Tu!" exclamă Xie Qingcheng furios.
„Așa este. Motivul pentru care v-am adus pe toți aici a fost să câștig timp. Odată ce focul se va răspândi, nimeni nu va mai ieși. Vom muri cu toții împreună, și nu va mai durea atât de mult după moarte... Vrei să mă întorc acum?” Jiang Lanpei scoase un râs mizerabil și adăugă: „E prea târziu. Prea târziu... Prea târziu pentru mine și prea târziu și pentru voi toți...”
În mijlocul vântului puternic, vocea răgușită a unui străin strigă: „Nu e prea târziu!!”
Jiang Lanpei se întoarse brusc și văzu că un pompier special antrenat se urcase folosind o scară de frânghie aruncată peste un zid încă neafectat de flăcări.
Pompierul era un bărbat uriaș, îmbrăcat în echipament de protecție. Probabil că nu auzise clar ce vorbiseră ei și auzise doar femeia prinsă în capcană spunând „E prea târziu, e prea târziu” în momentul în care ajunsese pe acoperiș.
Nu era oare o îndoială asupra capacităților sale profesionale?
Micul pompier urs nu mai putea suporta și strigă tare: "Nu e prea târziu! Am fost foarte rapid! Toată lumea, veniți aici! Coborâți imediat! Focul va ajunge în curând în partea de nord!! Grăbiți-vă, grăbiți-vă!! Femeile și copiii să coboare primii!!„
”Eu!! Eu prima!!"
Asistenta era speriată de moarte. Pentru ea, pompierul arăta ca un zeu coborât din ceruri. A alergat, plângând, în timp ce încă câțiva pompieri urcau pe scara de frânghie și îi luau pe toți înainte ca focul să scape de sub control și să se extindă.
Xie Xue și celelalte angajate au fost primele care au fost coborâte. Un pompier a strigat către Jiang Lanpei: „Jie! Vino aici! De ce stai atât de departe? Te vom coborî! Te vom proteja, nu-ți fie frică! Te vom duce acasă! Grăbește-te!”
Întregul corp al lui Jiang Lanpei se zvârcolea, de parcă ar fi fost lovită de curent electric. Stătea sub turnul înalt de apă, vântul suflând prin rochia ei lungă, de culoarea sângelui.
Dar unde era acasă?
Și cine era ea?
Dacă ar fi fost salvată, unde ar fi putut să se ducă? Era nebună de atâta timp, încât uitase de mult lumea din afară. Lumea ei era o cameră întunecată și izolată, plină de mii de fotografii, cu inima plină de ură și de o suferință fără margini.
Urma să se ducă în iad cu toate acestea.
Aștepta doar ca focul să ardă până în vârf, aștepta ca flăcările să se răspândească și să ia toată întunericul în cer, transformându-l în prima rază de zorii după o noapte lungă.
„Jie! Vino aici!”
Gazele care se extindeau spărgeau ferestrele, iar flăcările, care nu mai erau silențioase sub ele, izbucniră ca un dragon înflăcărat care scuipa fum negru furios în timp ce urla și lumina cerul nopții cu strălucirea lor.
Jiang Lanpei făcu un pas înainte.
Apoi se opri.
Își întoarse fața pentru a privi turnul de apă din spatele ei. Turnul de rezervă era rar folosit și nu conținea prea multă apă – nu, nu era apă.
Colțul gurii i se curba într-un zâmbet sinistru.
Era benzina pe care o obținuse în urma nenumăratelor drumuri la depozit, după ce îi furase cheia lui Liang Jicheng, care nu bănuia nimic, și se strecurase afară. Și, în reverul rochiei, se afla ultimul obiect care îi va permite să se înalțe în cer.
„He Yu, vino aici!!” Lovit de o realizare bruscă, Xie Qingcheng îl apucă pe He Yu de braț și se repezi în direcția opusă.
În același moment, Jiang Lanpei zâmbi și scoase o brichetă metalică din rochie, o aprinse și o aruncă spre turnul de apă de unde benzina picura neîncetat.
Focul se învârti în sus cu un zgomot puternic, cuprinzând întregul corp al lui Jiang Lanpei într-o clipă.
Xie Qingcheng îl trânti pe He Yu la pământ, în timp ce valuri de căldură agitată se revărsau în spatele lor. Pompierii rămăseseră muți, privindu-o pe femeie cum își întindea brațele și privea în sus — ca și cum aștepta mântuirea divină, ca și cum voia să zboare spre cer — înainte de a fi înghițită de flăcările furioase.
Xie Qingcheng și He Yu se întoarseră, fără cuvinte.
Scântei zburau în toate direcțiile. Infernul furios și înțepător scuipa cu violență un fum negru înspăimântător. Se formă un stâlp de gaze întunecate care se răsuceau cu răutate, fumul său dens combinându-se cu urletul mizerabil al lui Jiang Lanpei și cu viața ei putrezită. Focul dansa nebunește, despicând cerul și sfărâmând pământul. Flăcările furioase și fumul se înălțau în cerul negru ca cerneala, care fusese sfâșiat cu forța de flăcări, spărgând bolta cerului și izbucnind într-un val spectaculos, care consuma totul.
„Au trecut douăzeci de ani. Nu mai am încredere în nimeni.”
„Nu am cum să mă întorc.”
„Oamenii din cer vor veni să mă ia. Vreau să mă duc în cer.”
„Nu mă voi întoarce niciodată.”
Capitolul 13: Am supraviețuit calamității
Xie Qingcheng a fost ultima persoană care a coborât pe scara de frânghie împreună cu pompierii.
Când a ajuns la sol, flăcările înalte începuseră deja să se apropie de ei. Fumul dens și agitat le îngreuna menținerea ochilor deschiși. După evadarea periculoasă, echipele de salvare au alergat imediat spre el pentru a-i examina rănile.
Xie Qingcheng a zărit-o pe Xie Xue în mulțime, înconjurată de mai mulți medici și asistente medicale. S-a repezit spre ea. „Cum este?”
„Și tu ești..."
”Sunt fratele ei.„
”Nu-ți face griji. Acum este bine. Semnele vitale sunt stabile, așa că ar trebui să se trezească odată ce medicamentele își vor face efectul."
În sfârșit, Xie Qingcheng a răsuflat ușurat.
Paramedicii au observat acest bărbat înalt, cu pieptul gol. Nu era momentul sau locul potrivit pentru distrageri lascive, dar simpla vedere a acestui bărbat chipeș părea să le dea energie, așa că nu s-au putut abține să nu-i mai arunce câteva priviri în timp ce lucrau.
Cu toate acestea, Xie Qingcheng nu era conștient de efectul pe care îl avea asupra paramedicilor. Farmecul umerilor și spatelui său bine proporționat și al taliei sale lungi și subțiri, care se îngusta spre centura cu cataramă argintie, era irelevant pentru bărbatul stoic, care nu acorda prea multă atenție propriului aspect sau privirilor celorlalți. Privirile paramedicilor fermecați au trecut neobservate, în timp ce el ridica privirea de la sora sa pentru a urmări cum Spitalul de Psihiatrie Cheng Kang continua să ardă.
O mulțime de emoții îi inundau inima lui Xie Qingcheng în timp ce privea focul care cuprindea acoperișul. Pacienții care nu fuseseră încă salvați țipau de groază de la ferestre, lovind cu pumnii obloanele bine închise cu bare de metal.
"Ajutor!
"Salvați-ne! Foc! Focul e aproape!"
„Nu vreau să mor încă... Vă implor, vă rog, salvați-mă!!”
Barele care fuseseră instalate inițial pentru a împiedica pacienții să sară pe fereastră și să fugă deveniseră acum cel mai mare obstacol în calea salvării lor în timp util. Nefiind în măsură să utilizeze tactica obișnuită a scării de frânghie, singura opțiune a salvatorilor era să-și riște viața intrând în clădire și descuiând fiecare cameră pentru a salva ocupanții.
Țipetele disperate și macabre transformară Spitalul de Psihiatrie Cheng Kang într-un purgatoriu pământesc sub blestemul lui Jiang Lanpei. În salonul cel mai apropiat de camera de lenjerie, un bătrân plângea neîncetat, strigându-și mama și tatăl. Bătrânul suferea de demență și avea adesea crize de nebunie, ceea ce îi determinase pe copiii săi să-l alunge și să-l trimită aici.
Poate că era vag conștient că aceștia se vor bucura de moartea lui.
Părinții lui, care muriseră de mult, erau singurii care îl iubeau cu adevărat. Așadar, cu moartea apropriindu-se, plângea și urla ca un copil, strigând neîncetat după mama și tatăl său...
Pompierii au încercat să spargă ferestrele cu forța, dar era prea târziu – camera bătrânului era prea aproape de foc. În timp ce mulțimea privea, el a fost înghițit de flăcările uriașe, cu o mână încă încercând să ajungă dincolo de barele de metal, înghețat pe loc...
Nimeni nu știa dacă, în ultimele sale clipe, era în cele din urmă un bătrân abandonat din cauza bolii sale sau un copil care își dorea părinții.
Cu buzele tremurând, un pompier s-a întors spre mulțime și a strigat: „Unde sunt cheile? Când ați fugit, a luat cineva cheile?”
„Nu... Cine ar putea să-și amintească...”
„Sunt agățate în biroul directorului, la etajul al treilea!”
O altă explozie asurzitoare s-a auzit, iar geamurile și resturile de lemn au zburat în toate părțile.
Unul dintre muncitorii care tocmai fusese salvat s-a ridicat și a spus: „Tovarăși, nu mai intrați acolo! E prea periculos!”
„Așa e... E prea târziu... E imposibil să-i mai salvăm...”
A fost chiar cineva care a spus în șoaptă: "Toți sunt pacienți grav bolnavi... Cu cât urci mai sus, cu atât simptomele pacienților sunt mai grave. Chiar dacă i-ați scoate, nu ar merita..."
Odată cu haosul, ordinea s-a destrămat.
Deodată, Xie Qingcheng a observat o siluetă singuratică în mijlocul agitației. Acea persoană a privit pentru o clipă clădirea în flăcări, apoi s-a întors și s-a îndepărtat de locul unde se concentra atenția tuturor, adâncindu-se în tufișurile dese și ocolind spre intrarea nordică.
Xie Qingcheng era uimit.
He Yu?!
„Scuzați-mă, împrumutați-mi o mască.”
Xie Qingcheng a evaluat rapid starea incendiului, a luat două măști de protecție și a alergat după He Yu.
„Hei! Tovarășe!” Paramedicul și-a revenit brusc. La naiba, chiar dacă era frumos, nu putea fi atât de impulsiv! „Ce faci?!” a strigat ea după el. „Nu te întoarce în foc!!!”
Ignorând strigătele ei, Xie Qingcheng se uită fix la spatele lui He Yu în timp ce îl urmărea ca un ghepard.
Nu și-ar fi imaginat niciodată că He Yu se va întoarce în foc — ce avea de gând să facă?
În mod neașteptat, He Yu nu se îndreptă spre intrarea nordică, unde se adunaseră pompierii. În schimb, apucă una dintre scările de frânghie care nu fuseseră încă îndepărtate și se cățăra direct pe acoperișul de pe care tocmai scăpaseră. Xie Qingcheng îl urmări. În timp ce se cățărau, flăcările ardeau frânghia de sub ei, transformând fibrele în cenușă. Odată ce frânghia dispăruse, nu mai era nicio speranță ca cineva să-i urmeze.
He Yu s-a răsturnat peste balustrada acoperișului și a aruncat o privire spre zona de sub turnul de apă. Acolo mai rămăsese doar un singur lucru: un corp carbonizat, încă arzând, ghemuit în poziție fetală.
Cadavrul lui Jiang Lanpei.
Deschizând ușa cu un zgomot puternic, a evaluat rapid flăcările intense înainte de a alerga spre biroul directorului.
Xie Qingcheng credea că He Yu era într-adevăr un nebun, dar, desigur, el fusese întotdeauna așa.
Ajungându-l din urmă, l-a apucat de braț, trăgându-l înapoi afară și mustrându-l sever: „Ce faci?! Vrei să mori? Vino cu mine la intrarea din nord, acum! Focul din partea asta nu e încă atât de puternic. Încă mai putem scăpa.”
He Yu îl privi nedumerit pe Xie Qingcheng. „Ce faci aici sus?”
Xie Qingcheng nu avea de gând să-și piardă timpul cu el. Cu ochii încruntați, strigă: „Coboară naibii odată!”
„Nu pot. De data asta e altfel. De data asta vreau să-i salvez.”
„Tu...”
„Sunt semenii mei. Numai eu îi pot salva. Numai eu îi pot ajuta să iasă la timp. Ai auzit ce au spus oamenii de jos. Bătrânul acela a fost ars de viu, chiar în fața lor. Mai sunt și alții care vor muri, iar ei au spus doar: «Lasă-i în pace».”
Privirea lui He Yu îl îngrozea.
Cu voce blândă, He Yu spuse: „Bolnavii mintali nu merită să fie salvați și, în aceste circumstanțe, ar trebui abandonați cu toții. Merită să moară.”
Se uită fix în ochii lui Xie Qingcheng. Colțurile gurii i se curbară încet într-un zâmbet sinistru, care îi îngheță sângele în vene. „Și tu crezi la fel, doctore Xie?”
„Spun asta doar pentru că nu este suficient timp... Fii rezonabil! Nu poți deschide ușile una câte una.” Vocea lui Xie Qingcheng era răgușită. „Pur și simplu nu mai este timp.”
He Yu nu mai spuse nimic. Își smulse mâna din mâna lui Xie Qingcheng cu putere și se întoarse să fugă spre birou.
Din fericire, biroul era separat de zona în care focul ardea cel mai puternic de o secțiune mare de toalete. Pe vremuri, muncitorii care construiseră clădirea făcuseră economii la materialele de construcție, folosind doar plăci ceramice, fără să se obosească să monteze cadre din lemn. În consecință, focul se răspândea încet în această zonă.
După ce găsi în birou un panou mare plin de chei care zornăiau, He Yu se îndreptă spre secțiunea de saloane medicale de la etajul al treilea, care nu fusese atinsă de foc.
"Ajutor..."
"Salvați-ne!"
"Nu vreau să mor încă... Nu vreau să mor!"
"Waaah, focul diavolului a ajuns și aici? E focul diavolului!"
Luminile de pe coridor se stinseseră de mult. Deși sunetele de plâns umpleau ambele părți ale holului, erau și mai multe camere din care nu se mai auzea niciun sunet...
Cheile erau etichetate cu numerele camerelor. He Yu a luat cheia camerei celei mai apropiate și a început să descuie ușa.
Când Xie Qingcheng a reușit să-l ajungă din nou pe He Yu, acesta deja deschisese prima ușă. O femeie cu părul răvășit a ieșit în fugă, țipând isteric. Un fior i-a străbătut inima lui Xie Qingcheng — era complet ieșită de sub control.
Chiar și oamenii normali și-ar fi pierdut rațiunea în astfel de circumstanțe, așa că era de la sine înțeles că pacienții aceștia nu erau o excepție.
Cu un țipăt ascuțit, femeia se repezi fără gând spre foc, ca o găină fără cap. Xie Qingcheng era pe punctul de a o opri când îl văzu pe He Yu întinzând mâna și trăgând-o înapoi. „Nu te duce acolo!”, spuse He Yu.
„Nu te va asculta...”, începu Xie Qingcheng.
„Foc! E foc!”, țipă femeia.
O străfulgerare îi distrase atenția lui Xie Qingcheng de la haos și îl văzu pe He Yu ținând în mână lama pe care o luase din birou. O strânse cu o mână și își tăie palma.
Sângele începu să curgă imediat din rană. La început, Xie Qingcheng nu înțelese de ce, dar, ca un computer care afișează date vechi, își aminti inconștient ceva care îi provocă un fior pe șira spinării.
În secunda următoare, ochii i se măriră când îl văzu pe He Yu luând unul dintre inelele cu chei de pe panou și ungându-l cu propriul sânge. El îi spuse femeii nebune cu o voce calmă, dar autoritară: „Ia acest inel cu chei și du-te să deschizi ușile. La fiecare ușă deschisă, dă-i persoanei din interior câteva dintre celelalte chei și poruncește-i să deschidă și mai multe uși. Du-te repede. Cu cât te grăbești, cu atât vom salva mai mulți pacienți. Du-te.”
Ceva îngrozitor se întâmplase. În momentul în care femeia, care fusese până atunci într-o stare de isterie, a simțit mirosul sângelui lui He Yu, ochii ei au devenit brusc extrem de calmi, ca și cum i s-ar fi injectat un tranchilizant.
Era ca și cum sângele lui He Yu îi declanșase un reflex în creier prin simțul mirosului, permițându-i să o controleze.
Femeia a luat cheile și a fugit imediat spre celelalte uși metalice.
Scena a durat doar câteva clipe, dar i-a provocat lui Xie Qingcheng un fior rece în tot corpul, până în vârful degetelor.
Cazul nr. 4, He Yu. Abilitatea comorbidă pe care o manifestase după ce ajunsese la maturitate era...
Toxina sanguină! Dintre toate abilitățile legate de Ebola psihologică compilate prin modelare computațională, aceasta era cea a cărei existență fusese întotdeauna considerată cea mai dubioasă.
Având în vedere lipsa datelor clinice despre boală, singura opțiune a comunității medicale era să se refere la cele trei cazuri anterioare și să conceapă o serie de modele computationale pentru a simula starea viitoare a pacientului. Astfel, s-a putut determina că, pe lângă caracteristicile de bază, fiecare pacient care suferea de acest tip de boală mentală avea propriile abilități comorbide unice.
Mai simplu spus, boala continua să evolueze în interiorul organismului. Având în vedere că fiecare persoană avea gene diferite, căile evolutive variau de la o persoană la alta. Această diferențiere apărea de obicei pe măsură ce pacientul îmbătrânea, stabilizându-se și devenind pe deplin evidentă odată cu debutul vârstei adulte.
Abilitatea comorbidă dezvoltată de cazul nr. 1 era hiperosmia acută, sau un simț al mirosului accentuat.
Boala i-a modificat nervul olfactiv, făcând nasul să devină neobișnuit de sensibil. În general, epiteliul olfactiv al câinilor este de patru ori mai sensibil decât cel al oamenilor. După mutația bolii, simțul mirosului cazului nr. 1 a devenit de peste opt ori mai acut decât al unui om obișnuit; chiar și cel mai ușor miros din aer era suficient pentru a-i irita nervul olfactiv și a-i provoca o tortură atât de mare încât devenea din ce în ce mai aberantă din punct de vedere mental.
Cazurile nr. 2 și nr. 3 au prezentat, de asemenea, abilități comorbide unice înainte de moarte.
În ceea ce privește cazul nr. 4, He Yu nu a prezentat niciun semn de diferențiere a bolii în timp ce se afla sub îngrijirea lui Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng crezuse inițial că poate diferențierea bolii în cazul Ebola psihologică nu se producea în toate cazurile, că poate He Yu era o excepție. Nu s-ar fi așteptat niciodată ca, dintre toate abilitățile prevăzute de modelarea computațională, He Yu să aibă cea mai terifiantă abilitate comorbidă dintre toate: toxina sanguină.
Această așa-numită toxină din sânge însemna că, în anumite condiții, sângele lui He Yu avea puterea hipnotică de a convinge, în special persoanele afectate de boli mintale. La fel ca serotonina, putea stabiliza imediat starea de spirit a pacientului și, ca un drog, putea stimula sistemul de recompensă din creierul pacientului, determinându-l să dezvolte concepția greșită că, urmând ordinele sale, ar putea primi mai mult. Astfel, pacientul cădea sub controlul cuvintelor lui He Yu, ca și cum ar fi fost intoxicat.
Concluziile la care ajunseseră cercetătorii de atunci erau simple speculații. Când modelele computationale au prezis varianta bolii toxinei sanguine, au existat chiar și cercetători care au refuzat să creadă rezultatele.
Dar acum, pacienții aflați sub influența lui He Yu deschideau ușile, unul după altul.
Viteza lor era uimitoare. Cu fiecare ușă deschisă și fiecare pacient salvat, altul cădea sub vraja lui He Yu pentru a-i salva pe ceilalți. Cu eficiența unei unități de soldați bine antrenați, pacienții intoxicați cu sânge și înnebuniți au distribuit toate cheile și au descuiat toate ușile.
He Yu se strecură printre ei cu o expresie severă, ca un lider spiritual care își supraveghează congregația. Se îndreptă cu pași mari spre capătul coridorului, spre intrarea nordică – ultima cale de scăpare. Vocile pompierilor răsunau deja pe coridor; în curând vor ajunge la etajul al treilea.
În acel moment, însă, flăcările de la capătul coridorului se apropiau deja, năpustindu-se asupra lor ca un dragon de foc însoțit de valuri de fum sufocant, parcă încercând să-i ucidă pe toți în acest coridor sinistru, cu gaz otrăvitor și căldură copleșitoare.
Nu era apă aici și niciun mijloc de a uda pânza pentru a-și acoperi fețele; nu puteau decât să se grăbească.
Stând în fața ușii antifoc, He Yu întoarse ușor capul și dădu un ordin pacienților. „Aplecați-vă cât mai jos și veniți încoace. Coborâți scările și căutați pompierii. Repede.”
Pacienții se năpustiră pe coridor cu o ascultare și o coordonare atât de robotizate, încât nici zombii controlați mental dintr-un film științifico-fantastic nu se puteau compara cu ei.
Când ultimul pacient a coborât scările, infernul era periculos de aproape. Fumul devenea din ce în ce mai dens, lăsând doar un strat subțire de aer respirabil aproape de sol. He Yu îl privi pe Xie Qingcheng care se apropia de el cu o expresie profund neplăcută. Fără să spună un cuvânt, se dădu la o parte pentru a-l lăsa pe Xie Qingcheng să intre și el pe coridor.
Ușa antifoc se închise în urma lor cu un zgomot puternic, blocând pentru moment înaintarea dragonului de foc.
Pe coridorul întunecat, ochii reci ca gheața se întâlni cu ochii șocați, de culoarea florilor de piersic. „Xie Qingcheng. Nu spune nimănui.”
Fața lui Xie Qingcheng se făcu teribil de cenușie, dar nu se putea gândi cum să răspundă. În schimb, îi dădu o mască de gaz lui He Yu, spunând: „Ia asta. Să mergem.”
Flăcările se înălțau în fața ușii antifoc, în timp ce He Yu și Xie Qingcheng se grăbeau să coboare scările, urmând pacienții salvați.
„Ge!! Ge!!”
Xie Qingcheng și He Yu au fost ultimii doi oameni care au ieșit în fugă, ajutați de pompierii. Două strigăte de emoție i-au întâmpinat, iar Xie Qingcheng și-a scos masca când a văzut-o pe Xie Xue, care se trezise și se năpustea spre el cu fața plină de lacrimi. Fugea atât de repede încât pantofii pe care pompierii îi găsiseră pentru ea îi căzuseră din picioare.
„Ge, aaaaaaah... Dage!! Dage!! Încerci să mă sperii de moarte? Huh, asta faci?! Credeam că și tu mă abandonezi!! Chiar și tu!! Ge, waaaah...”
Ea se aruncă în brațele lui Xie Qingcheng și îl strânse atât de tare încât aproape îi rupse talia în două. Sunetele exploziilor și țipetele celor pe care nu îi putuseră salva continuau în jurul lor... Era atât de speriată, încât era ca și cum tot sângele îi fusese supt din corp, lăsând în urmă doar o piele subțire vopsită în lumea oamenilor. Abia când îl îmbrățișă strâns pe fratele ei înalt, sufocându-se de suspine în timp ce respira parfumul lui Xie Qingcheng, bătăile inimii ei se calmară în sfârșit și sângele cald îi curgea din nou prin vene.
Lacrimile îi curgeau pe față, pătând-o ca modelul blănii unei pisici. Deschise gura și plânse fără să-i pese de imaginea ei, bâlbâindu-se în timp ce striga: „Nu poți să mă abandonezi ca mama și tata! Nu poți, Dage! Am fost atât de speriată... Am fost într-adevăr atât de speriată... Îmbrățișează-mă, îmbrățișează-mă!”
„Totul e în regulă, bine? Totul e în regulă.”
Xie Qingcheng accepta foarte rar astfel de manifestări intense de emoții. Deși iubirea lui pentru familie era puternică, era și rezervată, și adesea se exprima doar sub forma mustrărilor.
Dar în acel moment, îi era și lui puțin greu să-și păstreze comportamentul obișnuit. O ținea în brațe pe sora lui, care tremura sub o haină lungă, și se aplecă să-i sărute părul dezordonat, care arăta ca un cuib de păsări. Ochii lui erau roșii când îi spuse liniștitor: „Totul e în regulă, Xie Xue.”
Xie Xue a plâns în brațele lui Xie Qingcheng pentru o lungă perioadă de timp înainte de a-l zări pe He Yu. În ciuda faptului că reușise să se calmeze puțin, a izbucnit din nou și s-a aruncat, plângând, în brațele lui He Yu — sau, mai precis, l-a tras pe He Yu și i-a îmbrățișat pe el și pe fratele ei în același timp. Drept urmare, He Yu a fost strâns cu forța și el lângă Xie Qingcheng.
O expresie ciudată apăru pe chipul frumos și rafinat al lui He Yu. Nu fusese niciodată atât de aproape de un alt bărbat și, având în vedere că bărbatul în cauză era Xie Qingcheng, se simțea extrem de neliniștit. O singură privire la expresia lui Xie Qingcheng îi spuse că sentimentul era reciproc.
Dar, din considerație pentru Xie Xue, niciunul dintre ei nu s-a mișcat. Au lăsat-o să-i strângă într-o îmbrățișare puternică, creând o mică reuniune pentru ei în mijlocul haosului.
„Ajutor! Ajutați-mă!! Tovarăși! E cineva aici! Sunt aici!!”
Un bărbat cu părul cărunt țipa îngrozit lângă ușa liftului din Spitalul Psihiatric Cheng Kang. Era unul dintre cei mai vechi directori ai spitalului Cheng Kang, prieten cu Liang Jicheng, care își rupese recent piciorul în timp ce juca polo cu Liang Jicheng, fiind nevoit să stea într-un scaun cu rotiledeocamdată. Dacă nu ar fi fost câteva treburi de rezolvat la birou astăzi, nu ar fi fost acolo.
Bărbatul tremura în scaunul cu rotile, urina curgându-i pe picioare din pantalonii deja uzi. Era pentru prima dată când experimenta cât de înspăimântător era să se afle într-o stare în care nu putea să se îngrijească singur. Focul se apropia de el în acel moment și, deși probabil știa că nu putea lua liftul, care probabil era deja defect, tot nu se putea opri din a apăsa frenetic butonul.
„Repede! Repede... Cineva să mă salveze... Am bani... Cine va veni să mă salveze... Am mulți bani!”
Mușchii obrajilor îi tremurau violent, spasmodici de anxietate.
Deodată, ca și cum cerul i-ar fi auzit rugămințile, cineva purtând o mască de gaz și care părea a fi un pompier a ieșit în fugă de pe coridorul de evacuare întunecat și l-a văzut în scaunul cu rotile.
Era ca și cum bărbatul ar fi văzut un zeu apărând în fața lui. „Tovarășe! Salvează-mă! Repede, salvează-mă!”
Nările îi tremurau de agitație, iar picături fine de sudoare îi curgeau pe pielea palidă a nasului. Pupilele i se dilataseră de emoție, reflectând silueta persoanei care se apropia de el cu echipamentul de pompier în mână.
O clipă mai târziu, îngheță, iar pupilele i se micșorară brusc.
Un rânjet sinistru îi străbătu fața din spatele ochelarilor de protecție ai uniformei de pompier. Apoi, scoase capacul echipamentului din mâini... Nu era un stingător de incendiu! Era... benzină!!!
„Tu, tu ești...!”
„Acest rahat de Cheng Kang nu mai poate fi salvat. Eu sunt ”omul de serviciu„ pe care l-au trimis să curețe locul ăsta.” Un sunet înăbușit de voce de bărbat se auzi de sub mască. „Poți să-ți cheltui banii pe lumea cealaltă.”
„NU!!!”
Noul venit aruncă simultan benzina și bricheta în fața bărbatului panicat și contorsionat în mod grotesc.
O explozie puternică zgudui aerul, iar fața aceea părea să semene cu chipul deformat din tabloul lui Edvard Munch, Țipătul, fiind complet înghițită de flăcări...
Capitolul 14: Am vorbit despre secrete și trecut
După ce He Yu și Xie Qingcheng au reușit în sfârșit să o calmeze pe Xie Xue și să o convingă să se așeze pe un scaun pentru a se odihni împreună cu ceilalți supraviețuitori, au fost certați sever de șeful echipei de pompieri.
După ce au fost mustrați aspru, cei doi s-au îndreptat în lateral. Cu coada ochiului, He Yu l-a privit pe Xie Qingcheng, care aprindea o țigară pe care o luase chiar de la un polițist. Neînțelegând motivul acțiunii lui Xie Qingcheng, He Yu l-a întrebat: „Xie Qingcheng, de ce ai intrat în foc împreună cu mine?”
„Zona în care ai intrat nu era încă prea periculoasă.” Xie Qingcheng trase un fum din țigară, apoi îl expiră încet. Abia atunci se relaxă complet.
Țigara strălucea și se estompa între degetele lui, iar cenușa se așternea ca o șoaptă de zăpadă.
„Spune-mi despre starea ta.” Xie Qingcheng scutură cenușa și privi drept înainte. „Când a început?”
Se referea la toxina din sânge.
„La scurt timp după ce ai plecat”, răspunse He Yu după o scurtă pauză. „Când m-am dus la un spital psihiatric privat pentru un alt control, am dat peste un pacient cu probleme psihice și am aflat din întâmplare. Când îmi foloseam sângele ca momeală, mă ascultau. Știai despre această afecțiune?”
„Da.” Xie Qingcheng tuși ușor și mai trase un fum, încercând să descrie situația cât mai indiferent posibil. „Toxina din sânge este o variantă mutantă a virusului Ebola psihologic.” Ezită. „Nu ai mai spus nimănui despre asta, nu-i așa?”
He Yu zâmbi, cu ochii puțin întunecați. „Ești singurul care știe.”
Xie Qingcheng lăsă informația să se asimileze înainte de a răspunde.
„Dacă aș vrea să reduc la tăcere toți martorii într-o bună zi, tot ce ar trebui să fac ar fi să te omor.”
Xie Qingcheng îi aruncă o privire lui He Yu. „Aș vrea să te văd încercând.”
Țigara polițistului nu era pe gustul lui Xie Qingcheng; era prea efeminată și conținea o capsulă cu aromă de mentol. Îi displăcea atât de mult încât Xie Qingcheng se înecă de câteva ori în timp ce fuma, așa că o stinse iritat.
„Să nu spui nimănui despre asta. Nici măcar doctorilor tăi.”
„Nu sunt atât de prost, Xie Qingcheng”, spuse He Yu cu blândețe. Era într-adevăr un tânăr bogat; în ciuda tuturor greutăților prin care trecuse, era în continuare cel mai bine îmbrăcat din mulțime, arătând incredibil de chipeș și rafinat. Unii dintre cei salvați din apropiere chiar se uitau pe furiș la el.
„Ebola psihologică este deja o tulburare extrem de rară. Acum, cu această abilitate care îmi permite să forțez pacienții cu boli mentale să mă asculte, pot să uit de o viață liniștită. Dar ține minte asta, Xie Qingcheng…”
He Yu se apropie brusc de Xie Qingcheng, evaluându-l încet prin ochii migdalați și apatici. „Ochii tăi sunt singurii care au văzut totul.”
Era foarte aproape, genele lui fiind pe punctul de a-l atinge pe Xie Qingcheng. Vocea lui joasă și fără grabă șopti în urechea lui Xie Qingcheng; în mijlocul haosului, cuvintele pe care He Yu voia să le audă doar această persoană sunau ca un murmur, dar și ca o amenințare.
„Gura ta este singura care poate dezvălui adevărul.”
Privirea lui blândă se așeză pe buzele subțiri și palide ale lui Xie Qingcheng, parcă mângâindu-le în căutarea a ceva necunoscut. Dar amenințarea ascunsă în adâncul ochilor lui era orice, numai blândă nu.
În timp ce He Yu stătea în fața lui Xie Qingcheng, privindu-l fix, întinse mâna pentru a-i aranja gulerul cămășii pe care bătrânul o purta acum, din amabilitatea pompierilor. Modul în care He Yu îi aranja hainele lui Xie Qingcheng putea părea politicos pentru cei din jur, dar numai cei doi bărbați știau câtă forță folosea He Yu în timp ce îi netezea cămașa lui Xie Qingcheng și îi trăgea în tăcere gulerul, acțiunile sale comunicând avertismentul și constrângerea.
He Yu termină de aranjat hainele lui Xie Qingcheng și zâmbi într-un mod extraordinar de blând și rafinat. „Așadar, în legătură cu acest secret... ar fi bine să-l păstrezi în siguranță. Ține-l bine ascuns. Nu-l lăsa să-ți scape.”
„Mă ameninți?” replică Xie Qingcheng cu răceală.
„N-aș îndrăzni. E doar un avertisment.”
Mâinile lui He Yu alunecară de pe gulerul lui Xie Qingcheng în timp ce suspină. „Vreau doar să duc o viață normală.”
Xie Qingcheng chiar nu avea de gând să-și irosească energia cu acest nebun.
De ce se obosea He Yu să facă atâtea eforturi? Dacă Xie Qingcheng chiar intenționa să spună altora despre simptomele lui He Yu, nu ar fi trebuit să-i reamintească să nu spună nimănui.
Dar He Yu nu gândea așa. Nu avea atâta încredere în Xie Qingcheng. Simțea doar că gura lui Xie Qingcheng devenise o amenințare pe care voia cu disperare să o reducă la tăcere. Cel mai bine ar fi fost să-i bage ceva în gură, reducându-l la o incoerență fără sens, ca un ostatic legat, incapabil să dezvăluie secretul.
Xie Qingcheng îl privi. „Spui că vrei doar să duci o viață normală. În acest caz, de ce ai riscat să intri în foc și să-ți folosești toxina din sânge pentru a salva acei pacienți, când timpul nu era de partea ta?”
„Pentru că ceea ce vrei și ceea ce ești nu sunt niciodată la fel”, spuse He Yu. "Vreau să fiu o persoană normală, dar am fost întotdeauna un nebun. Cu toate acestea, în primul rând, nu a existat niciun pericol din cauza timpului, deoarece flăcările nu ajunseseră încă în acea parte a clădirii. În al doilea rând, îți amintești ce ți-am spus? Că oamenii nu vor putea niciodată să se înțeleagă sau să empatizeze unii cu alții? Exact ca două specii complet diferite. Simt că, în comparație cu voi toți, acei oameni sunt mai mult ca semenii mei. Singura diferență între mine și ei este că eu port o deghizare mai bună."
He Yu a continuat impasibil: „Dacă chiar și eu consideram că viețile lor erau nesemnificative și dispensabile, atunci cine altcineva i-ar fi tratat ca pe niște oameni vii, care respiră?”
Toți oamenii – din orice societate, comunitate, coaliție dreaptă sau alianță malefică – tânjeau să fie alături de semenii lor, indiferent de tipul de persoană care erau.
Pentru că singurătatea absolută ar fi înnebunit pe oricine.
He Yu era o persoană extrem de solitară. Nimeni nu putea înțelege ce îl chinuia; puteau doar să-i asculte cuvintele și să vadă suferința pe care o dezvăluia la suprafață. Toți cei trei pacienți care sufereau de aceeași boală ca el, adevărații lui semeni, erau deja morți. Așadar, nu putea decât să spere să intre în comunități similare și să încerce să găsească o punte șubredă și instabilă care să-l lege de restul lumii.
Cu toate acestea, He Yu era periculos, deoarece putea vrăji pe cei care era asemănători cu el. Sângele său era o recompensă pentru bolnavii mintali, iar cuvintele sale erau porunci pe care aceștia nu le puteau nesocoti. Putea chiar să-și folosească abilitatea pentru a comite crime, dacă dorea, așa că nu era de mirare că nu voia ca alții să afle despre asta.
Așadar, nu era de mirare că dorea să-i închidă gura singurei persoane din lume care îi cunoștea adevărata putere.
„Cei asemănători ție sunt chiar atât de importanți pentru tine?”, întrebă Xie Qingcheng. „Până în punctul în care ți-ai pune propria viață în pericol?”
„Doctore, tu nu ne-ai putea înțelege”, răspunse He Yu rece. „Nu poți vedea noaptea întunecată stând în lumină.”
Xie Qingcheng suspină. Discuția pe această temă se dovedea inutilă. „Ultima întrebare”, spuse el. „Dacă ai toxină în sânge, de ce nu ai folosit-o mai devreme cu Jiang Lanpei?”
„Pentru că este instabilă”, răspunse He Yu. „Există posibilitatea ca sângele meu să-i înnebunească și mai tare pe pacienți. În acele circumstanțe, nu-mi puteam permite să risc, spre deosebire de tine...”
Cuvintele lui He Yu se opriră brusc, înainte de a schimba tonul și de a începe din nou. „Ești cu adevărat deosebit. Deja căzusei în mâinile acelei persoane, dar tot a trebuit să menționezi Cenușăreasa. Ai riscat atât de mult – nu ți-a fost teamă că nu voi înțelege?”
„Am riscat pentru că te consider destul de inteligent”, spuse Xie Qingcheng cu ușurință.
„În plus, nu Cenușăreasa era tocmai ceea ce voiai să aduci în discuție atunci când am venit la tine în dormitor să mă schimb?”
He Yu tăcu o clipă, apoi în cele din urmă lăsă capul în jos. Simțind că tensiunea se relaxează, Xie Qingcheng își apăsă mâna pe frunte. În acel moment, cei doi simțiră în sfârșit o oarecare relaxare și ușurare după ce supraviețuiseră unei calamități, iar gândurile lor se îndreptară spre trecut.
Da, amândoi își aminteau încă acel eveniment care avusese loc când He Yu avea vreo opt sau nouă ani. Prin urmare, acesta devenise în mod neașteptat codul lor secret pentru a chema poliția în momentul decisiv.
Pe atunci, Xie Qingcheng simțea că, pe lângă regimul medical de bază, He Yu trebuia să iasă mai mult afară, să se bucure de soare și aer curat și să-și alunge plictiseala. Mulți medici credeau că tratamentul pentru bolnavii mintali ar trebui să acorde prioritate medicamentelor, dar Xie Qingcheng avea o abordare diferită. El credea că boala mintală a unui pacient era un produs al mediului său și că nu trebuia să se izoleze și să se îndepărteze un pacient cu boli mintale de societate. Prin urmare, boala mintală nu era o bătălie care trebuia câștigată cu medicamente, ci prin reabilitarea pacienților pentru a reconstrui punțile care îi legau de familie și de societate în ansamblu.
Așadar, i-a dat recomandarea lui Lü Zhishu.
Lü Zhishu, care era ocupată cu o serie de apeluri de afaceri, a ridicat privirea spre Xie Qingcheng și i-a zâmbit jenat. „Nu am timp, doctore Xie. De ce nu îl duci tu?”
Xie Qingcheng și-a stăpânit furia. „Este fiul tău.”
Obișnuită să vorbească despre afaceri, Lü Zhishu nici măcar nu s-a obosit să ridice privirea când i-a răspuns: „Îți dau o mărire de salariu.”
Xie Qingcheng a rămas fără cuvinte.
Lü Zhishu își luă telefonul și plecă plină de aroganță și conversație inutilă. Era ca și cum era mai întâi femeie de afaceri și abia apoi mamă; de la început până la sfârșit, doamna grasă și bogată rămase zâmbitoare în timp ce se adresa „domnul Zhang, domnul Li” la telefon, fără să-l privească nici măcar o dată pe Xie Qingcheng.
Să nu mai vorbim de He Yu, care stătea în spatele lui.
Xie Qingcheng se întoarse și privi în jos, doar pentru a vedea că He Yu nu părea deloc deranjat de acțiunile mamei sale. Părea obișnuit cu acest tip de relație mamă-fiu. Așezat pe canapea, nici măcar nu se deranja să ridice privirea în timp ce curăța o portocală mare, galben-aurie, pentru el.
Portocala era mai mare decât mâinile lui și He Yu a scăpat-o la jumătate. A căzut pe podea și s-a rostogolit sub măsuța de ceai. A sărit de pe canapea și s-a dus să o ridice, doar pentru a vedea un măr strălucitor de Crăciun apărând în fața ochilor lui.
„Vrei să mănânci ceva care a căzut pe podea?” Xie Qingcheng a oftat, neștiind de ce inima lui se înmuiase. Îi dădu lui He Yu mărul de Crăciun și ridică portocala prăfuită. „Mâine te duc în parcul de distracții”, îi spuse.
Așa că, a doua zi, Xie Qingcheng își duse surioara și pe He Yu în parcul de distracții. Xie Xue era o fetiță dulce, zâmbitoare și se pricepea să aibă grijă de băiețelul mai mic. Din acest motiv, starea lui He Yu părea să se fi îmbunătățit considerabil.
Dar, pe drumul de întoarcere, a început să plouă torențial.
Când au reușit în sfârșit să prindă un taxi, cei trei erau deja complet uzi. Cu toate acestea, vila familiei He era destul de departe, la periferia orașului, așa că Xie Qingcheng i-a dus mai întâi pe cei doi copii la căminul facultății de medicină.
Căminul universitar al lui Xie Qingcheng era identic cu actualul dormitor al lui He Yu, o cameră pentru patru persoane. Colegii lui de cameră erau ocupați cu proiectele lor în laborator, așa că el și cei doi șobolani înecați aveau camera doar pentru ei.
„Gege! Cactusul tău a înflorit!” De îndată ce a intrat, Xie Xue s-a repezit la biroul lui Xie Qingcheng de parcă era al ei, zâmbind strălucitor și atingând cactusul în formă de bilă, care era încoronat cu un cerc de flori mici, galbene ca ouăle, în ghiveciul său în formă de ou. „Uau... ce frumos.”
Era clar că nu era prima dată când vizita dormitorul fratelui ei.
Xie Qingcheng turnă ceai fierbinte de ghimbir pentru copii și le împinse cu fermitate ceștile în mâini. „Beți cât e cald.”
Lui Xie Xue îi plăceau mâncărurile picante și începu să bea imediat ce luă ceaiul de ghimbir în mâini, terminându-l repede. Dar He Yu nu era atât de nerăbdător. Tânărul nu suporta aromele puternice, așa că stătea cu capul plecat și ținea ceașca în mâini, abia reușind să bea o singură înghițitură.
Xie Qingcheng se duse la baie să se spele pe mâini. În timp ce He Yu se gândea ce să facă cu ceașca plină de lichid picant, Xie Xue scoase un suspin de satisfacție lângă el. „E atât de bun.”
He Yu se întoarse, uimit, și o privi cu o expresie calmă.
Simțind privirea lui, Xie Xue se întoarse și îi zâmbi cu ochii fixați pe ceașca lui. „Dacă nu-ți place...”
„Ba nu, îmi place foarte mult”, spuse He Yu, cu voce monotonă.
„Nu se poate! Uite, ai băut doar o picătură după atâta timp!”
He Yu zâmbi. „Tocmai pentru că îmi place, nu pot să-l beau.”
„... Oh.” Aparent convinsă, Xie Xue dădu din cap cu regret și își îndreptă privirea în altă parte.
Abia atunci He Yu îi întinse cana pe care era pregătit să i-o dea de mult. „Poftim.”
„Ah? Dar credeam că îți place?”
„Dacă îl vrei, ți-l dau.”
Ochii fetei se măriră când acceptă cu recunoștință ceaiul fierbinte de ghimbir.
He Yu se asigură să-i reamintească calm: „Bea repede. Nu putem să-l lăsăm pe fratele tău să afle că ți l-am dat ție. Altfel, o să te certe din nou.”
„Da, da.” Xie Xue, care era atât de naivă încât l-ar fi ajutat pe răpitorul ei să numere banii de răscumpărare, a băut cu recunoștință ceaiul fierbinte dintr-o singură înghițitură. Aproape s-a înecat și a început să tușească violent.
Zâmbind, He Yu o bătu ușor pe spate.
„Îmi place ceaiul de ghimbir.” După ce și-a recăpătat energia, Xie Xue și-a pus mâinile în jurul canei încă fumegânde și i-a spus lui He Yu în șoaptă, cu ochii plini de o strălucire blândă: „Când eram mică și ningea afară, locuiam pe o alee mică și nu aveam nimic cu care să ne încălzim, așa că fratele meu îmi făcea asta...”
Era clar o amintire dureroasă, dar când vorbea, ochii îi străluceau de parcă își amintea un eveniment incomparabil de distractiv din trecut.
Când Xie Qingcheng se întoarse, se uită la cei doi copii care stăteau unul lângă altul pe marginea patului său din dormitor. „Ați terminat de băut?”
Copiii s-au uitat unul la altul și au făcut un semn secret. În timp ce He Yu era foarte calm, Xie Xue era puțin agitată și a dat repede din cap. Poate că băuse prea mult, așa că nu s-a putut abține să nu deschidă puțin gura pentru a scoate în liniște un mic râgâit în timp ce dădea din cap.
Xie Qingcheng se întoarse să ia niște haine de schimb din dulap. Lecțiile de kickboxing ale fetiței aveau loc în apropierea facultății de medicină, așa că Xie Qingcheng avea întotdeauna câteva seturi de haine uscate la îndemână pentru momentele în care ea apărea inevitabil udă de transpirație după ore. Și de data aceasta le-au fost de folos.
În timp ce căuta în dulap, numele delicate ale prințeselor din basme trecură peste buzele subțiri ale fratelui mai mare. „Vrei Belle sau Cenușăreasa?”
Fetița era încântată. „O vreau pe Belle!”
Xie Qingcheng îi dădu o rochie de prințesă de culoare galben-deschis. Xie Xue se bucură și apucă rochia și fugise în baie să se schimbe.
He Yu rămase în picioare lângă pat, ud leoarcă, în timp ce Xie Qingcheng continua să scotocească prin dulap. În cele din urmă, oftă, se concentră și făcu ceva extrem de inuman.
„De ce nu porți asta, atunci?”
He Yu luă hainele oferite și le desfăcu pentru a le privi. Calm, spuse: „Doctore Xie, ai făcut o greșeală.”
„Nu am făcut nimic greșit.”
He Yu îngheță pentru o clipă, apoi ridică încet privirea, ochii lui îngustându-se, în timp ce o umbră rece și nedisimulată îi acoperi treptat trăsăturile.
„Mi-ai dat o rochie.”
Mai important, era o rochie de prințesă Cenușăreasa, de culoare albastru deschis.
Nu era clar dacă Xie Qingcheng făcuse asta intenționat, dar, în fața furiei reprimate a lui He Yu, un zâmbet ușor apăruse pe buzele lui Xie Qingcheng. Cu toate acestea, era greu de spus dacă îl batjocorea pe He Yu sau era sincer, chiar și cu zâmbetul acela pe fața lui rece și înghețată.
„Nu ai de ales. Asta e tot ce am pe mărimea ta.”
„Cred că pot purta una dintre cămășile tale”, spuse He Yu.
Xie Qingcheng își încrucișă brațele și se lăsă pe scara patului supraetajat, privindu-l de sus. „Diavolule, cămășile mele sunt prea mari pentru tine.”
He Yu tăcu.
„Nu-l vrei? Atunci va trebui să ieși gol.”
He Yu tot nu spuse nimic.
Afară, ploaia continua să cadă, picăturile devenind muzica de fundal a acelei conversații din trecut.
Pompierii au stins treptat incendiul de la Spitalul Psihiatric Cheng Kang. Ei au continuat eforturile, în timp ce polițiștii se ocupau de anchetă. Xie Qingcheng și He Yu au schimbat o privire, văzând reflexii ale trecutului în ochii celuilalt.
„Pe atunci, mi-ai spus chiar că nu pierd nimic, că era chiar și o bomboană în buzunarele rochiei de prințesă”, spuse He Yu. „Mi-ai sugerat să verific buzunarele și să consider asta o formă de compensare psihologică. Dar eu ți-am spus că ceea ce mi-ai dat era otravă și că nu o voi mânca sub nicio formă. Acum, când mă gândesc la asta, chiar ai fost rău.”
„... Nu-mi mai amintesc”, a răspuns Xie Qingcheng. S-a întors să plece.
„Vorbești prostii.” He Yu se întinse să-i blocheze drumul, punând mâna pe copacul mare din spatele lui Xie Qingcheng. Încruntă ochii. „Nu-ți amintești? Dacă nu-ți amintești, atunci de ce ai menționat bomboanele Cenușăresei când m-ai pus să-ți caut telefonul în buzunare în timp ce Jiang Lanpei te ținea ostatic?”
Xie Qingcheng nu se dădu înapoi deloc. Cu o expresie rece, el răspunse: „O coincidență.”
Furia lui He Yu izbucni. Simțea că Xie Qingcheng scăpase prea ușor când îl dusese înapoi la cămin și îi dăduse un tricou să-l îmbrace. Acum, părea că, chiar dacă ar fi trebuit să folosească opțiunea de livrare în o oră, ar fi trebuit să-i cumpere o rochie de mireasă – una sexy, cu jartiere din dantelă. Ar fi trebuit să-i cumpere și ciorapi, iar dacă ar fi refuzat, ar fi putut să-l încătușeze, să-l arunce pe pat și să-l oblige să o ia! Orice altceva ar fi fost insuficient pentru a-l umili pe Xie Qingcheng; la urma urmei, el nu avea rușine!
„Nu-ți amintești, nu?” He Yu coborî capul, avertizându-l pe Xie Qingcheng: „Atunci ai face bine să ai grijă să nu te uzi atât de tare pe viitor…” Privirea lui He Yu alunecă peste ochii lui Xie Qingcheng, în timp ce adăugă încet: „Altfel, data viitoare s-ar putea să nu-ți dau să porți un tricou vechi.”
Xie Qingcheng ridică mâna și îl bătu ușor pe He Yu pe față. „Nu-ți face griji, micuț diavol. Nu vei avea ocazia asta. Chiar dacă voi fi ud leoarcă, tot pot ieși gol.”
„Gol?” Un polițist se apropie. Văzând că erau cei doi nebuni care fugiseră mai devreme în incendiu, spuse imediat: „Nu poți intra acolo gol din nou! E foarte periculos! Nu, stai, adică, chiar dacă nu ești gol, nu poți intra acolo...”
He Yu zâmbi cald, cu ochii blânzi. „Da, tocmai îi spuneam. E foarte periculos, nu-i așa, Xie-ge?”
„De ce îl cerți? Nu a intrat ge-ul tău în foc pentru că tu te-ai repezit primul?” Micul polițist se uită fix la ei. „Ah, lasă. V-ați îngrijit rănile? Dacă da, vă rog să veniți cu noi la secție. Avem multe de rezolvat în seara asta.”
Datorită gravității cazului și a numărului mare de persoane implicate, poliția avea o noapte lungă în față, în care trebuia să interogheze și să înregistreze în scris mărturiile fiecărei persoane. Deoarece erau prea multe persoane pentru a fi interogate simultan, martorii au fost împărțiți în grupuri și duși la secție cu mașinile de poliție. Mai multe săli de odihnă din secție au fost transformate în dormitoare improvizate, pentru ca cei care nu fuseseră încă interogați despre haosul din clădire să poată petrece noaptea acolo.
Xie Xue a sosit la scurt timp după Xie Qingcheng și ceilalți. Deoarece era femeie, a fost repartizată într-o cameră cu o asistentă medicală, în timp ce He Yu și Xie Qingcheng au primit camera de alături.
Xie Xue se calmase deja destul de mult înainte de a se culca. Datorită faptului că fusese inconștientă tot timpul și nu văzuse prea mult sânge, nu era prea șocată și, în schimb, o liniștea pe asistenta medicală panicată.
"E totul în regulă acum. Cu siguranță vei avea noroc după ce ai supraviețuit unei astfel de catastrofe. Hai să ne odihnim puțin, iar polițiștii vor veni să ne ia când va veni rândul nostru.„
”Nu pot să adorm, waaah…„ plângea asistenta medicală.
”Pot să-ți cânt un cântec să te ajut să adormi. Lasă, lasă, lasă batista…„
”Aaahhh. Nu cânta cântecul ăla infernal!!"
Neînțelegând de ce asistenta a reacționat astfel, Xie Xue spuse: „Nu știu de ce mi-a venit în cap cântecul ăsta. Am impresia că, când eram leșinată, cineva îl cânta lângă mine... Oricum, o să cânt altul. În cerul albastru, albastru și în Calea Lactee, este o corăbie albă...” Xie Xue începu să cânte încet un alt cântec pentru copii.
Asistenta era vizibil tulburată.
Consternată și confuză de reacția asistentei, Xie Xue își ceru scuze. „Sunt puțin amețită. Îmi pare rău, îmi pare rău. Bine, hai să îți spun o glumă în schimb.”
Între timp, Xie Qingcheng și He Yu ajunseră în sala de odihnă.
„Puteți dormi aici. Condițiile nu sunt foarte bune, dar va trebui să vă descurcați. Veniți să ne căutați oricând aveți nevoie de ceva. Cineva va veni să vă cheme când va fi rândul vostru”, le explică micul polițist în grabă, înainte de a se întoarce și a pleca. Mai erau încă mulți martori de interogat.
Împreună, Xie Qingcheng și He Yu împinseră ușile, dar înghețară când văzură amenajarea.
Era într-adevăr o cameră de odihnă care fusese reamenajată în ultima clipă...
Înăuntru era doar o singură canapea extensibilă.
Cum ar fi trebuit să doarmă?!
Capitolul 15: Am dormit pe aceeași canapea extensibilă
Cei doi stăteau în camera îngustă de odihnă. Spațiul fusese tocmai eliberat, rămânând doar o canapea extensibilă veche și un scaun pe care să-și pună hainele. Mobilierul amintea de un „salon de masaj” care trebuia investigat de autorități. Era tulburător.
Ambii bărbați priveau în jurul camerei într-o tăcere consternată.
He Yu aruncă neglijent telefonul, se întoarse spre Xie Qingcheng și îi spuse: „De ce nu te culci? Îmbătrânești.”
Fața lui Xie Qingcheng se întunecă. „Am ajuns deja în stadiul în care am nevoie ca alții să-mi cedeze locul și patul?”
He Yu era obosit de ceva vreme, așa că nu voia să-și irosească energia certându-se cu Xie Qingcheng. „Nu contează. Canapeaua asta extensibilă nu e chiar atât de mică, iar eu dorm liniștit. Te deranjează?”
Acest lucru putea fi interpretat ca o concesie elegantă din partea tânărului.
He Yu nu dormise niciodată cu altcineva; în amintirile sale, patul era doar un loc de odihnă. Dar Xie Qingcheng nu era la fel. Pentru un bărbat care fusese căsătorit, a împărți patul cu altcineva era întotdeauna un sentiment ciudat.
Xie Qingcheng încruntă ușor sprâncenele. „Nu sunt obosit. O să stau așa.”
Dar fața lui era palidă și, chiar dacă se forțase să suporte oboseala tot acest timp, trăsăturile lui trădeau totuși o urmă de epuizare.
„Nu o să te mănânc, de ce ți-e așa frică?” ripostă He Yu. „Ți-e frică că o să înnebunesc în mijlocul nopții și o să te omor?”
„... Ce prostii spui?” retrucă Xie Qingcheng.
Acest tânăr bolnav mintal era surprinzător de sensibil.
Cu toate acestea, Xie Qingcheng era într-adevăr obosit până în măduva oaselor. Chiar și o fiară sălbatică ar fi rămas fără puteri după o zi atât de grea. Fără energia necesară pentru a se mai certa cu He Yu, cedă cu un suspin și spuse: „Bine, hai să dormim.”
Se întinse pe canapeaua extensibilă, odihnindu-se pe o parte și cu fața la perete. După un timp, simți cealaltă parte a patului coborând ușor, apoi îl auzi pe He Yu așezându-se la mică distanță în spatele lui.
Xie Qingcheng se simțea încă puțin neliniștit. Nu-i plăcea să aibă pe cineva dormind lângă el, mai ales pe cineva ca He Yu, care era tânăr și avea o temperatură corporală ridicată. Chiar dacă nu erau foarte apropiați, Xie Qingcheng era pe deplin conștient de căldura și mirosul lui în această cameră mică și înghesuită. Odată ce tăcerea se așternu peste ei, putea chiar să audă sunetul slab al respirației lui He Yu.
În plus, instinctul lui Xie Qingcheng de patriarh și protector îl ținea în alertă și îl împiedica să se relaxeze cu adevărat. Când era foarte tânăr, Xie Xue era cea care dormea lângă el; mai târziu, a fost Li Ruoqiu. Singurele persoane pe care le-a lăsat să intre în teritoriul său – și asta cu mare greutate – erau femeile care depindeau de el.
Dar aura unui băiat de optsprezece sau nouăsprezece ani nu era aceeași. Hormonii masculini îl puneau pe Xie Qingcheng în alertă. Senzația de invadare pe care i-o dădea He Yu era prea puternică și străină pentru el.
Așa că închise ochii și încruntă sprâncenele, apropiindu-se puțin mai mult de marginea patului.
Doar puțin mai aproape.
Doar...
„Dacă continui să te miști așa, o să dormi pe jos”, spuse brusc o voce rece din spatele lui.
He Yu se ridică brusc în poziție șezândă. Înainte ca Xie Qingcheng să poată reacționa, He Yu era deja aplecat peste el, jumătate din corpul său fiind deasupra lui, suficient de aproape încât să-l atingă. Parfumul unic al băiatului îl învălui pe Xie Qingcheng într-un val puternic și impetuos.
Xie Qingcheng deschise ochii lui de culoarea florilor de piersic. „Ce faci?”
He Yu înțelese greșit intențiile lui Xie Qingcheng, crezând că acesta se îndepărta din dezgust față de boala lui. Așa că, cu un pic de răutate, se aplecă și mai jos, lipindu-și buzele de gâtul lui Xie Qingcheng și lăsând vârfurile dinților să-i atingă pielea bărbatului mai în vârstă, în timp ce îi spunea în șoaptă: „Boala mea se agravează. Vreau să te omor ca să taci. Vrei să fugi?”
Nici vorbă că boala lui se agrava!
He Yu nu se comporta deloc așa când se agrava. Xie Qingcheng îl vedea clar și știa că era doar o criză de furie adultă, așa că îi spuse pe un ton foarte rece și dur: „Dă-te mai întâi jos de pe mine.”
„Îmi iau telefonul.” He Yu nu numai că refuză să se dea jos, ci se aplecă și mai jos.
Indiferent dacă chiar voia să-și ia telefonul sau nu, Xie Qingcheng nu putea accepta această intruziune în spațiul său personal. He Yu era mult prea aproape de el și, pentru o clipă, fiecare respirație era plină de căldura emanată de corpul celuilalt bărbat.
Xie Qingcheng își întoarse fața pentru a îndura, dar în scurt timp disconfortul deveni prea greu de suportat. Se ridică brusc și îl apucă pe He Yu de încheieturi. Spatele i se arcui ca al unui ghepard, iar omoplații i se întinseră ca aripile unei fluture, în timp ce îl răsturnă cu forță și îl imobiliză pe He Yu sub el.
„De ce te arunci asupra mea?” întrebă He Yu, nedumerit. ”Nu ți-e frică de mine?”
„De ce mi-ar fi frică de tine? Te învăț cum să te comporți.”
He Yu se uită fix la el pentru o clipă, apoi suspină ușor. „Ge, mă doare, știi?” He Yu își dădu seama că aversiunea lui Xie Qingcheng provenea doar din faptul că era bărbat, nu din cauza bolii sale mentale, așa că încetă să se mai opună strânsorii lui Xie Qingcheng.
În liniște, Xie Qingcheng se putea vedea reflectat în privirea apatică și neliniștitoare a tânărului, în timp ce vorbea cu o voce la fel de apatică. „Bine, bine. Mă voi comporta frumos”, spuse He Yu. „Te rog să-mi dai telefonul, te rog.”
Xie Qingcheng nu suporta deloc să fie constrâns, dar îi era mult mai ușor să suporte asta când era el cel care îl privea de sus pe celălalt tânăr. Nu-i plăcea să se simtă invadat și supus de un alt bărbat, dar apropierea nu-l deranja atât de mult când el era cel care deținea controlul.
Cu He Yu suficient de supus, Xie Qingcheng se ridică să caute în zona din lateralul canapelei și, într-adevăr, găsi telefonul lui He Yu. Probabil îl lăsase acolo din neglijență mai devreme.
Îi înmână telefonul.
„Mulțumesc.” He Yu îl luă și înclină capul înapoi în timp ce glisa pe ecran. Remarcă cu nonșalanță: „Doctor Xie, poate că suntem amândoi bărbați, dar suntem siguri de sexualitatea noastră, nu-i așa? Atunci de ce ești atât de tensionat? N-ai mai dormit niciodată cu un bărbat?”
„Sunt obișnuit să fiu singur”, răspunse Xie Qingcheng, cu o expresie și o voce extrem de reci.
He Yu râse. Încă se uita la telefon, iar lumina ecranului îi făcea genele lungi să pară acoperite de un strat de gheață. Acestea tremurau ușor la fiecare respirație. Pe un ton batjocoritor, He Yu întrebă: „Atunci, tu și Saozi ați dormit în paturi separate?”
În ciuda aparenței apatice, Xie Qingcheng știa că He Yu simțea un fel de durere empatică după ce văzuse astăzi acei pacienți cu boli mintale, ceea ce îi afectase starea de spirit. Cu toate acestea, indiferent cât de proastă era dispoziția lui He Yu, Xie Qingcheng nu avea nici datoria, nici obligația de a deveni locul unde acesta își vărsa furia.
În plus, nici el nu era într-o stare prea bună.
Xie Qingcheng îl privi cu severitate pe He Yu. „Mă culc, așa că nu mă mai deranja”, îl mustră el pe tânăr înainte de a se întoarce și a se întinde din nou. Din păcate, lui Xie Qingcheng îi era greu să adoarmă. He Yu, pe de altă parte, nu avea deloc de gând să doarmă; se întinsese doar pentru a sta mai confortabil. Se uită la Xie Qingcheng în tăcere pentru o vreme, întrebându-se cum putea această persoană să fie atât de autoritară și să-l certe ca și cum ar fi fost propriul său fiu.
Ideea că, dacă ar avea ocazia, ar trebui să cumpere o rochie de mireasă și să-l oblige pe Xie Qingcheng să o îmbrace îi plăcea lui He Yu mai mult ca niciodată. Dacă Xie Qingcheng ar purta-o, atunci ar putea să uite să mai ridice capul în fața lui He Yu pentru tot restul vieții.
Cu acest gând și cu mult timp de pierdut, He Yu deschise un site de cumpărături online pe telefonul său și tastă „rochie de mireasă” în bara de căutare.
Modelele care au apărut erau toate perfect normale, fiecare extrem de frumoasă și demnă; cu toate acestea, el simțea că niciuna dintre ele nu putea obține efectul dorit pentru ceea ce avea în minte.
După ce s-a gândit o vreme, He Yu a aruncat o privire spre spatele lui Xie Qingcheng. Apoi, s-a uitat în jos și a adăugat un alt cuvânt cheie.
„Umilire”.
De data aceasta, rezultatele căutării au fost o mină de aur.
Jartiere din mătase neagră, jartiere din mătase albă, jartiere din mătase dantelată, bondage kink, fuste transparente... Tot ce îți putea trece prin cap – o colecție completă într-o varietate infinită de stiluri – era la îndemâna lui. Pe măsură ce He Yu derula pagină după pagină, sprâncenele lui se ridicau tot mai sus.
Era destul de interesant; imaginația umană era cu adevărat nelimitată când venea vorba de căutarea plăcerii.
De fiecare dată când găsea un articol interesant, ținea telefonul în fața spatelui lui Xie Qingcheng, imaginându-și cum ar arăta Xie Qingcheng dacă într-o zi ar ceda controlului lui He Yu și ar fi legat și îmbrăcat în astfel de haine. În timp ce își imagina umilința lui Xie Qingcheng în mâinile sale, oboseala lui He Yu dispărea fără urmă.
Când era mic, îi era destul de frică de Xie Qingcheng, dar era pur și simplu natura băieților ca, cu cât un munte era mai înalt și mai apăsător când erau mici, cu atât mai mult voiau să-l cucerească când creșteau. Abia când ajungeau pe vârfurile acoperite de zăpadă și se ridicau chiar mai sus decât vârful muntelui, tinerii simțeau că au ajuns cu adevărat la maturitate, că au pus în sfârșit mâna pe premiul pe care îl căutau de atâta timp.
De aceea, He Yu simțea că a se confrunta cu Xie Qingcheng era ceva care îi aducea cea mai mare plăcere.
Poate pentru că era prea absorbit de navigarea pe telefon, He Yu a apăsat din greșeală pe un link către un live stream – incredibil, uitase să-și pună telefonul pe silențios.
În această mică sală de pauză înghesuită, cu o suprafață de mai puțin de zece metri pătrați, se auzi vocea timidă și feminină a unei streamere live. „Această rochie de mireasă sexy este cu adevărat incredibil de frumoasă. Dacă o porți în noaptea nunții, soțul tău își va pierde cu siguranță controlul...”
He Yu opri repede sunetul și îngheță, cu ochii ațintiți pe spatele lui Xie Qingcheng.
În cameră era o liniște apăsătoare.
He Yu spera din tot sufletul că Xie Qingcheng adormise deja.
Dar speranțele lui nu au fost împlinite. Xie Qingcheng se întoarse și îl privi cu o privire extrem de rece, exact ca în trecut; ca o lamă ascuțită, de parcă voia să-i taie inima lui He Yu.
„Ce faci?”
Nu avea rost să se ascundă. Zâmbind ușor, el răspunse politicos: „Mă uit pe site-uri de cumpărături.”
„Cumperi o rochie de mireasă?”
„Ce, nici măcar nu am voie să mă uit?”
Incredibil de enervat la simpla lui vedere, Xie Qingcheng zâmbi sarcastic și întrebă: ”De ce te uiți la rochii de mireasă? Cine o să le poarte?”
He Yu își mută privirea, ca și cum ar căuta în mintea lui răspunsul potrivit. Oare m-ar omorî imediat dacă i-aș spune „tu”?
O crimă la secția de poliție era o idee groaznică – funcționarii publici ar fi fost teribil de incomodați.
Așadar, reprimându-și tendințele răutăcioase, He Yu spuse pur și simplu: „Cred că asta nu are nimic de-a face cu tine.”
„Oprește telefonul”, îi porunci Xie Qingcheng cu o expresie rece ca gheața. „Nu te mai uita la prostiile astea. Ești atât de tânăr și nici măcar nu ai început să ieși cu cineva, așa că ce rost are să te uiți la astfel de lucruri?”
He Yu fu surprins să constate că se simțea puțin supărat din cauza tonului incredibil de rece al lui Xie Qingcheng și a privirii lui pline de dezgust.
Ce drept avea să se amestece atât de mult în treburile lui?
Oricum, ce relație aveau ei?
Dorința lui He Yu de a-l provoca se intensifică din nou.
Se uită în tăcere la ochii lui ca florile de piersic, apoi un zâmbet batjocoritor și plin de semnificație îi apăru încet pe buze. „Nu trebuie să-ți faci griji pentru mine, Xie-ge. O să încep să ies cu cineva foarte curând.”
Făcu o scurtă pauză, apoi continuă: „Când va veni momentul, o să-ți cer sfatul. Ești mai în vârstă decât mine și ai multă experiență, având în vedere că te-ai căsătorit și chiar ai divorțat deja. Cu toată experiența asta, sigur știi și cum să te porți cu fetele. Așa că, domnule profesor Xie, când o să vin să-ți cer sfatul, nu uita să-mi dai multe ponturi.”
Ochii lui He Yu sclipiră, iar zâmbetul său pătrunzător și răutăcios se intensifică.
„Dar sunt curios să aflu un lucru. Tu și Li-sao ați fost căsătoriți atât de mult timp, de ce nu ați avut copii?”
Expresia lui Xie Qingcheng se întunecă. Nu răspunse.
Acest student, care se prefăcea cult și rafinat și dădea dovadă de mare stăpânire de sine în fața tuturor, cu excepția lui Xie Qingcheng, era, în acel moment, o fiară răutăcioasă care se întorsese în peștera sa și își scosese masca umană.
He Yu își lăsă ochii migdalați în jos, leneș, și, cu un ton batjocoritor, întrebă: „Pentru că nu reușeai s-o ridici?"
Tăcerea umplu camera pentru câteva secunde, înainte ca Xie Qingcheng să-l apuce pe puști de guler și să-l arunce cu putere pe podea, urmat de perna și pătura lui, îngropându-l pe He Yu în așternuturi.
Deși He Yu voia să-l provoace, nu se așteptase să provoace o reacție atât de violentă. Xie Qingcheng clocotea de furie. Sigur, nu era pasionat de sex – de fapt, era destul de indiferent față de el – dar puștiul ăla nu spunea decât prostii!
„He Yu.” Xie Qingcheng îl privi fix, cu ochii și vocea pline de gheață. ”Cât de imatur ești?”
Se ridică, își aranjă hainele și ieși din camera de odihnă, trântind ușa cu putere, trădându-și furia.
Xie Qingcheng ieși în holul secției, aprinse o țigară și trase un fum adânc.
Disprețuia simpla menționare a numelui lui Li Ruoqiu, dar He Yu știa întotdeauna cum să-i înfigă cuțitul în punctul slab pentru a-i provoca durere maximă.
Xie Qingcheng se sprijini de un stâlp și trase încă o dată din țigară. Hainele și părul îi erau în dezordine, departe de aspectul său obișnuit, meticulos și sever. În timp ce norii negri se adunau din nou, distanța dintre sprâncene se micșoră deasupra ochilor lui injectați. Mușcă filtrul țigării cu buzele aspre și crăpate, în timp ce privea absent în noapte, o imagine a frumuseții decadente, în ciuda stării sale dezordonate.
Polițiștii care treceau pe lângă el nu se puteau abține să nu-l privească. După un timp, un tânăr polițist se repezi la el și îi întinse o cutie rece de bere. „Tovarășe, una din zilele alea, nu? Înțeleg. Ce s-a întâmplat în seara asta... Eh? Xie-ge? De ce ești aici?”
Recunoscând brusc vocea, Xie Qingcheng ieși din meditația sa și se uită la polițist.
„...Chen Man?”
Chen Man era o cunoștință a lui Xie Qingcheng prin intermediul fratelui său mai mare, care fusese și el polițist și discipol al tatălui lui Xie Qingcheng. Din păcate, fratele lui Chen Man murise în timpul serviciului.
Chen Man a urmat pașii fratelui său, mergând la universitate pentru a deveni polițist, iar acum avansa încet în ierarhie. Xie Qingcheng îl întâlnise chiar de câteva ori la secția de poliție locală.
Numele lui Chen Man era de fapt Chen Yan, dar pentru că întotdeauna făcea lucrurile puțin prea repede, familia lui îi dăduse porecla „Chen Man”, în speranța că va încetini puțin. Cu timpul, toată lumea a început să-i spună Chen Man, și numele i-a rămas.
„Xie-ge, cum ai fost implicat în cazul ăsta?”
„E o poveste lungă.” Xie Qingcheng a suspinat cu țigara încă în gură și a deschis berea. S-a înclinat ușor în direcția lui Chen Man, în semn de mulțumire, apoi s-a întors să se sprijine posomorât de stâlp și să privească în întuneric.
Chen Man stătu tăcut lângă el o vreme, dar, realizând că acesta nu avea intenția să dea detalii, hotărî să schimbe subiectul. „Xie-ge, nu ți-e frig? Îți dau jacheta mea...”
"Nu-i nevoie, nu mi-e frig. Cum să-mi fie frig într-o zi atât de călduroasă?"
„După calendar, e deja toamnă...”
Xie Qingcheng era deja destul de supărat, iar acest puști care vorbea despre lucruri fără importanță nu-i îmbunătățea deloc starea de spirit. „Poți să pleci”, spuse el fără să se uite înapoi la Chen Man. „Nu prea am ce să spun. Mulțumesc pentru bere, totuși.”
„Ești sigur că ești bine?”
„Sunt bine.”
Abia atunci Chen Man plecă cu reticență, uitându-se înapoi la fiecare doi pași.
„Așteaptă”, îl strigă brusc Xie Qingcheng. ”Întoarce-te.”
Chen Man se întoarse fără ezitare.
Spre surprinderea lui, Xie Qingcheng îl apucă de uniforma de polițist. Având în vedere familiaritatea dintre ei, Xie Qingcheng nu se preocupa prea mult de politețe și scoase din buzunarul lui Chen Man un pachet de țigări.
Deși Chen Man nu fuma, majoritatea celorlalți polițiști fumau, așa că era util să aibă un pachet de țigări în buzunar când lucra cu diferite unități.
După ce a luat țigările, Xie Qingcheng i-a aranjat uniforma lui Chen Man și i-a dat o palmă pe umăr. „Acum poți pleca.”
„... Oh. Nu fuma prea mult, Ge. Ai fumat prea mult în ultima vreme.”
Preocuparea lui Chen Man a rămas fără ecou, deoarece Xie Qingcheng s-a sprijinit de stâlp pentru a-și termina țigara, fără să bage de seamă că polițistul plecase.
Totuși, răgazul său nu avea să dureze mult, deoarece se auziră din nou pași în spatele lui.
„Nu ai de lucru în seara asta?”, întrebă Xie Qingcheng fără niciun pic de răbdare.
„Ce treabă să am eu?”
Nu era vocea lui Chen Man. Xie Qingcheng întoarse capul pentru a se asigura că cel care îl deranja era He Yu. Văzând că era într-adevăr el, expresia lui Xie Qingcheng deveni și mai rece, iar el își întoarse din nou privirea fără să spună un cuvânt.
He Yu rămase în tăcere lângă el pentru o vreme, înainte de a rupe cu greu tăcerea. „Doctore Xie, îmi pare rău. În legătură cu tine și Saozi, îmi pare foarte rău...”
Asta a fost picătura care a umplut paharul pentru Xie Qingcheng. He Yu era cu adevărat prea lipsit de tact și îl împinsese peste limita lui. Xie Qingcheng era impasibil din fire, dar asta însemna doar că se abținea constant.
Această scuză nu era altceva decât o batjocură, care nu făcea decât să-l înfurie și mai tare. Putea să facă față impudenței lui He Yu, dar furia lui izbucni în clipa în care îl auzi pe He Yu cerându-și scuze în acest mod fals și pretențios. Lipsa de sinceritate a lui He Yu era exact ca a părinților săi, oameni care tratau relațiile personale și cele de afaceri în același mod, care făceau totul doar de formă, pentru a păstra armonia. Era ca și cum scuzele lui erau inspirate din Manifestul capitalist.
Această scuză i-a spart masca stoică, iar iritarea reprimată i-a invadat inima, determinându-l să arunce berea pe care Chen Man i-o dăduse peste fața lui He Yu.
„Pentru ce îți ceri scuze?” Berea picura din părul lui He Yu și îi curgea pe față, lichidul fiind rece ca gheața. Dar tonul lui Xie Qingcheng era și mai rece. ”Nu a fost niciun strop de sinceritate în scuzele tale. Prefăcătoria ta poate că te ajută în fața altora, dar cu mine nu are niciun efect. Nu-ți dai seama că-ți cunosc toate trucurile?"
He Yu nu spuse niciun cuvânt. Era prima dată când cineva îndrăznea să-i arunce o băutură în față. Încă încerca să înțeleagă ce se întâmplase când Xie Qingcheng continuă atacul verbal.
„De asemenea, nu mai spune «Saozi». Am divorțat deja și, chiar dacă nu am fi divorțat, nu sunt fratele tău biologic, așa că ea nu ar fi Saozi a ta. Doar văzându-te mă irită în acest moment, așa că nu mă mai lăsa să te văd în seara asta!”
He Yu a analizat cuvintele lui Xie Qingcheng pentru o clipă, apoi a spus, cu accent deliberat: „Atunci ce vrei să fac? Să retrag ce am spus?”
He Yu era cu adevărat tulburat. Picături de bere îi curgeau între sprâncenele întunecate, în timp ce un zâmbet se forma încet pe buzele sale, un zâmbet atât de blând încât era înfricoșător. „Sau... Poate ar trebui să îngenunchez și să-mi cer iertare? Pentru a-mi arăta sinceritatea, adică.”
„Nu trebuie să faci nimic.” Xie Qingcheng strânse cu putere cutia goală de bere din mână în timp ce vorbea. Se uită fix în ochii lui He Yu în timp ce arunca cutia în coșul de gunoi.
„He Yu, ține minte: chiar dacă sunt un ratat în dragoste, nu ai dreptul să râzi de mine. Cu felul tău înșelător și bolnav de a trata oamenii, nimeni nu te va plăcea sincer vreodată. Nu ai spus adineauri că vei mărturisi în curând cuiva sentimentele tale? Încearcă și vei vedea.„
He Yu se limită să-l privească fix.
”Nu-mi pasă de cine te îndrăgostești – dacă ea va rămâne cu tine mai mult de o lună, îți voi adopta numele tău nenorocit."
Capitolul 16: Dar ne-am certat până ne-am despărțit din nou
He Yu și Xie Qingcheng s-au ignorat reciproc pe tot parcursul restului anchetei.
Când au fost eliberați, Xie Qingcheng și-a permis să cheme un taxi pentru el și Xie Xue. Xie Xue voia să-l aștepte pe He Yu pentru a pleca împreună, dar Xie Qingcheng a refuzat categoric și a împins-o de ceafă, înghesuind-o în mașină fără niciun cuvânt de explicație.
He Yu s-a sprijinit în liniște de un stâlp, cu mâinile încrucișate la spate, privind scena. Nu a scos un sunet și nici nu a încercat să forțeze lucrurile. Arăta ca un câine care știa că a fost abandonat, dar nu putea să-și urmărească stăpânul; acest lucru a făcut-o pe Xie Xue să se simtă extrem de incomod.
„He Yu... Ge, de ce nu-l așteptăm...?”
„Urcă.”
„Dar...”
„Urcă!”
„... Atunci, He Yu? Anunță-mă când ajungi acasă, bine?” spuse Xie Xue încet.
„Ai terminat?” spuse Xie Qingcheng brusc. "Plecăm.
Xie Xue voia să mai spună ceva, dar He Yu îi făcu semn cu capul, indicându-i să nu mai vorbească.
Odată ce Xie Xue se așeză cu reticență în mașină, el îi făcu doar cu mâna, apoi privi cum mașina lor se îndepărta.
Xie Xue se afundă în scaun și nu se putu abține să nu suspine. „Ge, ce se întâmplă cu voi doi de data asta?”
Xie Qingcheng nu avea chef să răspundă. Deschise pachetul de țigări pe care îl furase de la Chen Man și era pe punctul de a aprinde una când își aminti că Xie Xue era în spatele lui, pe scaunul din spate, și se opri. Ținu țigara între dinți, sprijinindu-și cotul de geamul deschis și privind cu o expresie absentă peisajul nocturn al orașului.
„He Yu a greșit cu ceva și te-a supărat...?” îndrăzni Xie Xue în șoaptă.
Xie Qingcheng îi răspunse cu un tăcere de piatră.
„Ge, nu-l învinovăți prea mult. E cam impulsiv uneori, dar în fond e un om bun. Am auzit că, de data asta, dacă nu era el, voi doi nu v-ați fi dat seama la timp că lipsesc și nu v-ați fi grăbit să veniți, iar lucrurile ar fi putut fi mult mai grave. El...„
”El ce?", îl întrerupse Xie Qingcheng. Ținu țigara între degete și continuă pe un ton mustrător. ”Ți-am spus să stai departe de el, așa că de ce stai tot timpul cu el?”
Xie Xue se simțea și ea puțin nedreptățită. „Dar e un om bun, se poartă frumos cu mine și e respectuos cu tine...”
Xie Qingcheng era atât de dezgustat încât nici nu putea să vorbească.
Respectuos.
Pe naiba era respectuos!
Era și fusese întotdeauna doar o mască pe care o purta în fața celorlalți. Dar chiar și așa, nu putea să-i spună lui Xie Xue despre boala lui He Yu. Xie Xue nu vedea decât masca obișnuită de eleganță și gentilețe a lui He Yu. Chiar dacă ar fi vorbit despre umilințele pe care le suferise din partea lui He Yu, nici măcar propria lui soră nu l-ar fi crezut. Nu putea decât să-și muște limba și să îndure.
„Ge...”
„Taci!”
Xie Xue îngheță.
Așa se întâmpla întotdeauna în familie. În momentul în care supraviețuiau unei calamități, toți se gândeau: Nu ne vom mai certa niciodată în viața asta! Vom trăi fericiți împreună și vom comunica frumos, vorbindu-ne cu blândețe.
Dar afecțiunea intensă provocată de șocul evenimentelor traumatice nu era decât o iluzie, iar odată ce aceasta dispărea, cel care impunea disciplina revenea la vechile obiceiuri, iar cel care era disciplinat revenea la vechile obiceiuri. Toată lumea revenea la rolurile familiare, iar schimburile de replici erau la fel de vulgare ca întotdeauna.
Era doar un panaceu temporar.
Xie Xue se simțea nedreptățită, dar nu putea face nimic. Cine îl făcuse fratele ei mai mare?
Ah, nu contează, dacă nu-l răsfăța ea, atunci cine o făcea? Trebuia să-i îngăduie temperamentul părintesc.
La acest gând, își încrucișă brațele și își strânse buzele, oarecum exasperată. Nu știa de ce fratele ei îi spunea să păstreze distanța față de un băiat atât de talentat, rafinat și moral ca He Yu; ajunsese la un punct în care părea că fratele ei avea o obiecție majoră față de el, dar care putea fi aceasta? Era cu adevărat derutant...
După un timp, Xie Xue vorbi din nou. „Oh, apropo...”
Xie Qingcheng nu se obosi să-i răspundă, dar Xie Xue știa că tăcerea fratelui ei însemna: ”Dacă ai ceva de spus, spune naibii odată."
Așadar, ea spuse cu precauție: ”Mai devreme, când mă odihneam, el... a sunat... și a întrebat ce s-a întâmplat, eu...”
Xie Qingcheng nu a întrebat cine era „el”, ca și cum cei doi frați ar fi convenit tacit să se refere la „el” în acest fel.
„Ce i-ai spus?”, întrebă Xie Qingcheng.
„Ce altceva puteam să spun? I-am spus doar că totul e în regulă. Nu am vorbit prea mult cu el.”
Xie Xue făcu o pauză. ”Ge, te simți mai bine acum?”
„Crezi că el m-ar face să mă simt mai bine?”
Rămânând fără alte opțiuni, Xie Xue nu putu decât să se apropie și să întindă capul din spate. Se agăță de marginea scaunului pasagerului ca o pisicuță, parcă încercând să-i atragă atenția fratelui ei cu drăgălășenia ei. „Atunci uită-te la mine, uite că sunt bine, nu te simți mai bine?”
„... Pe viitor, nu mai merge singură în locuri atât de periculoase", spuse Xie Qingcheng. Tonul lui se înmuiase în sfârșit puțin.
„Bine, voi avea grijă...”, răspunse repede Xie Xue, în timp ce mașina plecă în viteză, ridicând un nor de praf.
A doua zi, știrile despre Spitalul Psihiatric Cheng Kang erau pe prima pagină a ziarelor.
Articolul se baza pe declarațiile date poliției de toate persoanele care fuseseră forțate să urce pe acoperiș. Acesta descria în detaliu cum acest caz de crimă și incendiu, provocat de recidiva bolii lui Jiang Lanpei, era de fapt povestea unei femei care dusese o viață mai rea decât moartea în cei aproape douăzeci de ani de închisoare. Dar, din păcate, Liang Jicheng era deja moartă, Liang Zhongkang murise înaintea fratelui său mai mic, iar ceilalți superiori care ar fi putut cunoaște detaliile cazului erau și ei decedați, mai mulți dintre ei murind chiar în acest infern.
Era ca și cum focul răzbunării aprins de Jiang Lanpei căpătase viață proprie și îi înghițise pe toți cei care fuseseră implicați în această crimă.
Exact cum prezisese He Yu, ziarele au ales cea mai urâtă fotografie a lui Jiang Lanpei pentru a o tipări în paginile lor. Chiar și așa, ea arăta încă foarte frumoasă – femeia acum moartă privea direct din ziar, expresia ei trăda o urmă de hotărâre, dar se putea vedea și o urmă de nedumerire...
Sub fotografia ei, reporterul a scris: „Există posibilitatea ca Jiang Lanpei să nu fie numele ei real, deoarece aceste informații au fost procesate înainte de introducerea înregistrărilor digitale. Poliția efectuează în prezent teste genetice pe rămășițele doamnei Jiang, dar, din cauza timpului scurs, rezultatele ar putea fi neconcludente. Dacă membrii publicului larg au vreo informație, vă rugăm să contactați departamentul relevant la numărul de mai jos.”
În vila sa, He Yu închise ziarul.
În ultima vreme, subiectul spitalelor psihiatrice și al bolnavilor mintali devenise obiectul atenției publice. De la unchi slinoși până la fetițe naive, toată lumea discuta despre asta cu un aer de logică imperturbabilă, de parcă ar fi fost toți experți în sociologie sau medicină.
În ochii majorității oamenilor, se obișnuiseră să eticheteze bolnavii mintali ca „ei”, antiteza lor naturală fiind „noi”. Era imposibil ca „ei” să devină „noi”, oricât de demni de milă ar fi fost.
Dar cum au apărut atunci bolile mintale?
He Yu își aminti ceva ce îi spusese odată Xie Qingcheng.
„Marea majoritate a bolilor mintale sunt reacții normale ale oamenilor la circumstanțe anormale. Tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburarea depresivă majoră, tulburarea bipolară... În viața de zi cu zi a acestor pacienți, există cu siguranță una sau mai multe situații anormale care îi supun unei presiuni mari. De exemplu, hărțuirea la școală sau hărțuirea cibernetică, violența sexuală împotriva femeilor sau inegalitatea socială – aceste tipuri de situații anormale, adică principalii vinovați care le cauzează cele mai mari daune psihice, în mod ironic, provin aproape toate din familiile lor, de la locul de muncă, din societate – provin de la „noi”.
„Cred că persoanele cu boli mintale nu ar trebui închise, cu excepția cazului în care nu există altă alternativă. Mai degrabă, ar trebui să li se permită să se plimbe liberi în lume, la fel ca orice persoană normală. Astfel își pot vindeca starea psihică și pot deveni din nou ca noi. Cuștile ar trebui rezervate pentru criminali, nu pentru pacienți care au suferit deja atât de mult.”
He Yu nu-l plăcea pe Xie Qingcheng, dar era de acord cu el în această privință.
Motivul pentru care i-a permis lui Xie Qingcheng să rămână atât de mult timp lângă el era tocmai această perspectivă. He Yu simțea că, cel puțin, Xie Qingcheng îl considera un om viu, care respira.
Astfel, după ce s-a întâmplat ieri, realizând că a mers prea departe și l-a jignit pe Xie Qingcheng, a simțit că ar trebui să-și ceară scuze.
Dar cine ar fi putut ști că familiaritatea lui Xie Qingcheng cu deghizarea lui îl va face să creadă că chiar și scuzele lui erau false și va sfârși prin a-i arunca bere în față?
Doar gândindu-se la asta, He Yu se umplu de tristețe. Închise ochii, hotărât să scape de sentimentul umilitor al picăturilor reci de lichid care încă îi curgeau pe față.
O să uit... Nu mă mai gândesc la asta.
Cel puțin Xie Qingcheng doar îl înjurase și îi aruncase o băutură în față – alții ar fi tratat o persoană cu probleme mentale ca el ca pe un animal. Dacă familia lui l-ar fi internat într-un azil de nebuni ca Cheng Kang, boala lui s-ar fi agravat de mult.
Jiang Lanpei rămăsese acolo timp de douăzeci de ani. Boala ei se îmbunătățise sau se agravase în cele din urmă? Poate că nu ar fi ajuns pe această cale dacă nu ar fi fost internată.
Lao-Zhao bătu la ușa camerei lui He Yu. După ce primi permisiunea, intră cu cățelul galben care îl urma, scuturând prudent coada. „Domnule He, toate instrucțiunile tale au fost îndeplinite.” El a continuat să-l informeze pe He Yu despre starea lucrurilor în mai multe privințe. „Am anunțat deja Serviciile pentru Persoane fără Adresă și i-am explicat intențiile tale directorului He. S-au făcut aranjamente pentru ca Zhuang Zhiqiang să rămână la centrul nostru de reabilitare pentru moment. Nu va fi trimis la Wanping.”
„Bine. Mulțumesc pentru tot efortul tău”, a spus He Yu.
Zhuang Zhiqiang a fost, de asemenea, foarte norocos – camera lui era la un etaj inferior și a fost salvat rapid de pompieri. Dacă nu în alt fel, cel puțin au fost uniți de o coincidență a sorții. Așadar, He Yu nu avea de gând să-l abandoneze după ce trecuseră prin toate acestea.
În plus, Xie Xue ar fi fost cu siguranță îngrijorată pentru el.
Toți cei care fuseseră implicați în incendiul uriaș de la Cheng Kang au primit aproximativ o săptămână de concediu pentru a se recupera atât fizic, cât și psihic. Cu această experiență în spate, acum trebuiau să privească spre viitor. Având în vedere că scăpaseră din focul purgatoriului, ar fi trebuit să-și trăiască viața fericiți și în pace de acum înainte, inclusiv He Yu.
He Yu își lăsă gândurile să se întoarcă la acea noapte din secție.
Nu spusese Xie Qingcheng că nimeni nu ar fi dispus să fie cu el? Nu spusese Xie Qingcheng că, dacă cineva ar putea rămâne cu el mai mult de o lună, i-ar lua numele de familie?
Foarte bine. Atunci nu-i rămânea decât să fie împreună cu Xie Xue.
Voia să fie alături de persoana cea mai apropiată de Xie Qingcheng, să-i fure sora mai mică de lângă el — iar când va veni momentul, Xie Qingcheng va trebui să-și respecte cuvântul și să-și schimbe numele în He Qingcheng. He Yu nu putea decât să-și imagineze cum se va simți acel bărbat când se va întâmpla asta.
Gândul acesta îl încânta.
Fața aceea insuportabil de arogantă și rece... oare va dezvălui o expresie pe care nu o văzuse niciodată?
După o săptămână de odihnă, He Yu se întoarse în campusul universitar cu o motivație reînnoită.
Era pregătit să-l facă de râs pe Xie Qingcheng și să-i mărturisească sentimentele celei mai iubite surori a lui Xie Qingcheng.
Lămpile exterioare de pe balconul vilei erau suficient de luminoase pentru a atrage câteva insecte care zburau în căutarea luminii. Picături de umezeală se lipiseră de sticla lămpii ca un strat de sudoare rece, iar un fotoliu cu spatele spre ușile mari ale balconului era învăluit în lumina sa slabă.
Cineva stătea în fotoliu.
Subordonatul care împinse ușa pentru a intra nu putea vedea decât o bucățică din silueta ascunsă a persoanei, cu cotul sprijinită de brațul fotoliului.
„Așa să fie? A existat un caz în care pacienții au reușit să evadeze într-un timp extrem de scurt?”
„Da, Duan-laoban.”
„Fascinant…” Duan-laoban chicoti încet din fotoliu. „Puterea muncii în echipă? Cheng Kang este un spital de psihiatrie, nu o grădiniță unde învață copiii mici bunele maniere și cum să se comporte. Este într-adevăr destul de neobișnuit.”
O sudoare rece se formă pe fruntea subordonatului. „Duan-laoban, supravegherea de la Cheng Kang era deja învechită, iar niciun echipament nu a rezistat incendiului. Vrem să extragem imaginile incidentului, dar este foarte dificil...”
„Nici nu speram să extragem imagini utile din moartea acelui risipitor de Liang Jicheng.”
Duan-laoban făcu o pauză.
„Au fost vești de la poliție?”
„Da, de fapt. Câțiva pacienți au spus că un coleg le-a dat cheile și le-a spus să se ajute reciproc să deschidă ușile, dar asta e tot ce știu.”
Duan-laoban râse încet. „Chiar dacă le-ai fi dat cheile și le-ai fi spus să deschidă ușile, te-ar fi ascultat?”
Răspunsul fu tăcerea.
„Era un infern în flăcări”, continuă Duan-laoban. „Era un moment critic între viață și moarte.”
Subordonatul tremură. ”Duan-laoban, vrei să spui că...”
Bărbatul din fotoliu nu mai spuse nimic. Lumina slabă lumina bucata de hârtie pe care o aruncase neglijent în fața lui.
Două cuvinte scrise în partea de sus, încercuite și punctate cu un semn de întrebare. Toxină sanguină?
Capitolul 17: Noi doi am fost blocați împreună
Supraviețuind incidentului de la Spitalul Psihiatric Cheng Kang, Xie Xue a devenit o profesoară legendară la școală.
Când s-a întors la catedră, niciun elev nu a întârziat sau a plecat mai devreme fără un motiv întemeiat. Sala de clasă era arhiplină la fiecare curs, iar elevii din alte clase participau la lecție dacă nu erau ocupați – chiar și frumosul din clasa de teatru din anul IV a dat buzna să o vadă. Toți elevii voiau să o vadă pe norocoasa care scăpase din ghearele unei ucigașe nebune și violente.
Și mai ciudat, erau unii care credeau că, dacă tipărești fotografia lui Xie Xue și o agăți pe ușa dormitorului, toți colegii tăi vor promova examenele.
Dar Xie Xue nu băga de seamă toate acestea. Ea era convinsă că motivul pentru care cursurile ei de scenaristică și regie erau atât de populare era că metodele ei de predare erau extrem de interesante.
„Aiya, chiar trebuie să fiu o profesoară genială, care predă în cel mai bun mod posibil”, îi spuse Xie Xue veselă lui He Yu, care venise să-i aducă temele clasei. ”Oh, da, He Yu, te simți mai bine? Școala vrea să-ți acorde un premiu – desigur, modul în care te-ai aruncat cu imprudență în foc nu trebuie imitat, dar rectorul universității a spus că gestul tău altruist și curajos este lăudabil...”
He Yu zâmbi. „Mă simt mult mai bine. Oricum, premiul acela este mai mult pentru părinții mei.”
He Jiwei și Lü Zhishu aflaseră ce se întâmplase, dar nu făcură eforturi speciale să se întoarcă acasă când auziseră că fiul lor nu era rănit grav. Era o decizie surprinzătoare, în special pentru Lü Zhishu, care se ocupa întotdeauna de clienții ei cu zâmbetul pe buze, spunând glume una după alta. Cei care nu o cunoșteau bine aveau impresia că era foarte fermecătoare și că acorda o mare importanță familiei și vieții.
Dar cei care o cunoșteau mai bine, precum Xie Xue și Xie Qingcheng, știau prea bine că umorul și bunătatea ei erau doar o fațadă. În ceea ce o privea, afacerile ei departe de casă erau, firește, mult mai importante decât fiul ei cel mare, care trecuse doar printr-o experiență oarecum neplăcută. Ea s-a limitat să sune la administrația școlii și să le spună membrilor consiliului de administrație să facă presiuni asupra școlii pentru a-l consola cum se cuvine pe He Yu.
Prin urmare, lui He Yu nu-i păsa deloc de aceste premii frivole.
Xie Xue nu știa ce să spună. Îi era milă de He Yu, dar, nevoind să se amestece în treburile familiei lui He Yu, a schimbat repede subiectul, trecând la unul mai ușor. „Uh, umm, deci, vineri școala organizează o excursie de explorare a campusului. Ai trecut prin multe în ultima vreme, așa că este o ocazie perfectă să te relaxezi și să te distrezi cu colegii tăi. De ce nu vii și tu?”
„Nu pot. Am ceva de făcut vineri.”
„Înțeleg...” Xie Xue s-a întristat. ”Păcat. Voiam să te rog să-mi ții companie.”
Expresia distantă a lui He Yu se însenină puțin când se uită la ea și o întrebă: „Tu te duci?”
„Trebuie.” Xie Xue scoase un cap uriaș de vulpe din spatele biroului și, după ce căută puțin mai mult, scoase și o coadă albă ca zăpada. „Uite aici.”
„Ce e asta?”
„Un costum pentru o mascotă vulpe cu nouă cozi. Școala a organizat asta, astfel încât fiecare departament trebuie să aleagă un profesor care să poarte un costum și să întâmpine oaspeții. Norocul meu e atât de putred, încât nu numai că m-am oferit voluntară, dar am și tras la sorți cel mai plictisitor loc de desfășurare a activității.”
„Nu întotdeauna cei proști au cel puțin noroc? Atunci cum se face că tu nu numai că ai un IQ scăzut, dar și norocul îți lipsește?”
Fața lui Xie Xue se încruntă. Nici măcar nu voia să se obosească să răspundă la remarca sarcastică a lui He Yu.
He Yu oftă și întrebă: „Unde ești exilată?”
„Pe insula Neverland, recent renovată, din lacul central. Știi, locul ăla blestemat se numește Neverland, dar serios? Chiar dacă studenții au agățat niște felinare și au proiectat o imagine a cerului nocturn peste acel loc inutil, este cam la fel ca întotdeauna. În plus, este atât de departe... Ah, totul trebuia să fie anulat anul acesta, dar decanul consideră acest eveniment o tradiție, așa că până la urmă l-am păstrat...”
Ea aruncă cu dezamăgire capul și coada de vulpe și se lăsă moale pe scaun.
He Yu ridică coada albă ca zăpada pe care ea o aruncase pe birou și o privi gânditor pentru o clipă. Nu spuse nimic, dar îi veni o idee.
Vinerea sosise într-o clipită.
Aroma de unt a prăjiturii calde se răspândea în sala de clasă a brutăriei. He Yu a adăugat cu grijă ultimele retușuri prăjiturii proaspăt coapte, a acoperit-o cu o foaie de hârtie cerată albă și a împachetat-o într-o cutie. Apoi, a curățat cu sârguință sala de clasă a brutăriei pe care unul dintre profesori i-o pusese la dispoziție și a ieșit.
Evenimentul de explorare a campusului era în plină desfășurare.
„Nu am timp să stau pe aici”, spuse Yu, plimbându-se liniștit prin campus, cu o mână ținând prăjitura cu mousse de mango și frișcă, preferata lui Xie Xue, iar cealaltă mână în buzunar.
A vizitat un labirint cu tema călătoriilor în jurul lumii și a câștigat o mică jucărie de pluș, un câine Samoyed alb care arăta ca un înger zâmbitor, cu ochi rotunzi, de culoarea ciocolatei negre, care îl priveau în timp ce îl strângea în brațe.
„Uite!”
Un grup de eleve stăteau în apropiere, cu pumnii mici lipiți de gură. Fragmente din conversația lor ajungeau din când în când la urechile lui He Yu.
„Este He Yu-xuezhang! Xuezhang care și-a salvat profesoara din incendiu! Este și mai frumos în realitate decât în poze!”
„Ce xuezhang, prostuțo. E un xuedi!! E în clasa de scenaristică și regie 1001!”
„Huh? Dar e atât de înalt... pare că are aproape 180 de centimetri. Stai, nu. Trebuie să aibă vreo 190...”
„Am un prieten în clasa lui care mi-a spus că familia lui He Yu e super bogată, iar el e frumos și are note perfecte.”
„Nu e exact ca Wei Dongheng-xuezhang?”
„Las-o baltă, Wei Dongheng nu se comportă deloc ca un bărbat. E atât de îngâmfat și mai frumos decât o floare, și tu tot vrei să-i spui „xuezhang”? Mai bine i-ai spune „xuejie”. E un lăudăros, se laudă cu averea familiei și e clar răsfățat. Săptămâna trecută, cea mai frumoasă fată din clasa de teatru 5 i-a mărturisit că îl iubește, și știi ce i-a răspuns?”
„Ce?”
„Tu? De ce nu te uiți în oglindă? Vrei să-ți trimit un set de produse pentru îngrijirea tenului?”
Prima fată nu a putut să răspundă la asta.
„Dar He Yu nu e așa. Are o personalitate atât de deschisă și este atât de bine crescut, încât nici măcar nu ridică vocea la oameni. La naiba, chiar și-a riscat viața ca s-o salveze pe Xie-laoshi! Unde poți găsi un băiat atât de drăguț?”
Auzindu-le vorbind astfel despre el, He Yu le zâmbi ușor. Elevele țipară încet „ne-a auzit!” și apoi se împrăștiară imediat în depărtare, rușinate.
Cu manierele sale obișnuite, blânde și rafinate, He Yu își reținu un al doilea zâmbet în timp ce le privea plecând, privirea întunecându-i-se. Xie Qingcheng ar trebui să vadă asta.
Cum ar putea cineva să nu-l placă?
De fapt, nu era interesat de aceste eleve. Dar acea persoană...
Aceea era singura pe care o dorea.
Telefonul din buzunarul său vibră, scoțându-l din gânduri. He Yu verifică mesajul.
„He-laoban, chiar vrei să tai podul de frânghii?”
Era de la un membru al clubului de recreere în aer liber din anul al doilea.
Insula Neverland se afla în mijlocul lacului din grădina Universității Huzhou; în centrul insulei era amenajat un camping de către clubul de recreere în aer liber al universității. Mesajul era de la seniorul care se ocupa de obicei de acesta.
He Yu a răspuns: „Podul de frânghii nu a mai fost reparat de mult timp. Ar fi periculos să-l lăsăm așa. În plus, tăierea lui ar facilita înlocuirea lui de către decan.”
Studentul din anul al doilea a răspuns: „Dar decanul tocmai a trimis muncitori să facă o verificare la începutul semestrului. Clubul nostru este responsabil de administrarea insulei Neverland, așa că, dacă s-ar rupe într-un timp atât de scurt, clubul nostru de recreere în aer liber ar trebui să plătească pentru reparații. Chiar dacă este doar un mic pod plutitor, repararea lui ar costa cel puțin 3.000 de yuani...”.
Ca răspuns la acest mesaj, He Yu a rezolvat problema cu câteva atingeri pe ecran. Și-a imaginat sunetul brusc al monedelor care se loveau, pe care îl făcea telefonul colegului său în acel moment, însoțind mesajul: „5.000 de RMB au fost transferați în contul tău Alipay.”
Mesajul directorului He a urmat imediat. „Asigură-te că îl tai bine.” Metodele de comunicare ale burgheziei erau atât de simple și decisive.
Membrul clubului fără un ban a rămas fără cuvinte.
Conform indicațiilor de pe harta evenimentului de explorare a campusului, vulpea cu nouă cozi urma să aștepte studenții la doc, apoi să-i însoțească pe cei care doreau să ia bărcile în formă de rață către Insula Neverland.
He Yu se îndreptă spre malul lacului acoperit de frunze uscate și crengi moarte. Așa cum se aștepta, o văzu pe Xie Xue îmbrăcată în costumul alb de vulpe cu nouă cozi și așteptând studenții care veneau să se plimbe cu barca.
Vulpea albă stătea liniștită în barcă, aparent neconștientă că una dintre cele nouă cozi îi căzuse pe suprafața apei, provocând valuri care se propagau de la barca care se legăna.
Se apropie de vulpe, frunzele căzute scârțâind ușor sub picioarele lui. Mascota vulpe cu nouă cozi, cu mintea în altă parte, nu îl auzi apropiindu-se până când nu ajunse lângă mal.
„Xie Xue.”
Vulpea cu nouă cozi rămase uimită pentru o clipă, apoi întoarse capul și îl privi surprinsă.
He Yu zâmbi. „Pun pariu că nu credeai că voi veni.”
Aruncă o privire în jur. „Chiar te-au trimis departe de toți. Mă îndoiesc că altcineva s-ar fi deranjat să vină aici, așa că, dacă nu aș fi venit eu, ai fi rămas aici toată ziua.”
Vulpea cu nouă cozi îl privi în tăcere, ca și cum nu era de acord cu ceea ce spusese.
„Cine altcineva crezi că ar veni să te viziteze? Fratele tău?”
După o pauză, He Yu spuse blând: „Fratele tău se apropie de menopauză și totuși este obligat să participe la întâlniri aranjate cu femei de vârsta lui. Își petrece toate zilele atât de supărat pe acele fetițe încât are nevoie să bea Tonic calmant pentru femei ca să se calmeze; probabil că nu are timp sau energie să-i pese de tine.”
Vulpea cu nouă cozi nu reacționă.
He Yu păși grațios pe barcă. „Haide, merg cu tine. Pe Insula Neverland.”
Un lac din campusul unei universități nu putea fi prea mare, așa că, deși insula se afla în centrul lacului, le-a luat mai puțin de două minute să ajungă la acel petic de pământ numit Neverland.
Insula arăta la fel de jalnică și pustie pe cât se așteptau. Câteva șiruri de felinare erau agățate doar pentru decor, iar în jurul taberei erau împrăștiate materiale pentru construirea corturilor, acoperite de un strat gros de praf acumulat. Erau prea mulți țânțari în acel moment, așa că, deși trecuse deja o lună de la începerea școlii, clubul de recreere în aer liber nu organizase încă niciun eveniment.
He Yu spuse: „Eu voi fi clientul tău. Deci, de unde iau ștampila?”
Vulpea cu nouă cozi mișcă în tăcere capul, arătând într-o anumită direcție.
He Yu se uită la costumul de vulpe care acoperea tot corpul și amuzamentul îi reapăru pe chip. „E atât de cald astăzi, nu te simți încinsă în costumul ăla? Ce-ar fi să te ajut să-l dai jos?”
Văzându-l că se apropie, vulpea cu nouă cozi făcu un pas rapid înapoi, ridicând labele în fața ei.
„... Nu vrei?”
Ea încuviință din cap.
„Ah, bine, atunci continuă să-l porți. Să nu vii să plângi la mine dacă ți se face prea cald.”
Vulpea cu nouă cozi coborî indiferentă labele albe ca zăpada și încrucișă brațele.
He Yu o privi. „Sincer, ești destul de drăguță. Dacă arăți așa, Gege îți va da nota maximă la evaluarea de performanță de mai târziu.”
Din nou, tăcerea se așternu între ei.
„Arată-mi drumul, atunci”, spuse He Yu.
Ștampila se afla în mijlocul insulei Neverland, pe un birou mic și simplu. Vulpea cu nouă cozi se sprijini în tăcere de un copac și întoarse capul pentru a privi în depărtare.
He Yu se întoarse să o privească după ce luă ștampila. Deși îi părea amuzant, simțea că costumul trebuie să fie prea greu pentru Xie Xue. Ca să nu mai vorbim de faptul că, având în vedere predispoziția lui de a-i necăji pe ceilalți, cu cât Xie Xue nu voia să dea jos costumul, cu atât mai mult voia el să i-l scoată.
Așadar, văzând că vulpea cu nouă cozi se întorsese în altă direcție, a fost cuprins de un capriciu brusc. Așezându-și lucrurile pe jos, s-a apropiat în tăcere și, odată ce a fost suficient de aproape, a apucat brusc capul și, cu un zâmbet larg pe față, l-a tras în sus.
„Xie Xue...”
Ce? Cum este posibil?!
Fața acoperită de părul răvășit care apărea de sub nu era deloc a lui Xie Xue! Era clar furiosul Xie Qingcheng!
Ambii bărbați rămăseseră fără cuvinte.
Profesorul Xie deschise și închise gura de mai multe ori la rând. După ce își strânse buzele cu putere pentru o clipă, își dădu părul dezordonat din ochi și aruncă o privire care îl străpuse pe He Yu ca un pumnal. Vârfurile dinților lui albi abia se vedeau sub buzele subțiri, în timp ce strângea din dinți.
El rupse tăcerea cu o voce îngrozitor de rece: „Ești nebun?!”.
Expresia directorului He se întunecă în momentul în care îl văzu pe Xie Qingcheng. „Nu, dar de ce te-ai băgat în costumul ăsta stupid de mascotă fără să-mi spui?”
Xie Qingcheng aruncă capul de vulpe în brațele lui He Yu și ieși din costum, încruntat. Era cu adevărat o ocazie rară; profesorul Xie, un om de elită, era întotdeauna impecabil, așa că He Yu nu și-ar fi putut imagina vreodată că va putea vedea ceva atât de mizerabil ca Xie Qingcheng ieșind cu greu din costum, cu părul răvășit.
„De ce ți-aș fi spus? Ai vorbit numai prostii tot drumul până aici, când aș fi avut ocazia? Dacă ai terminat cu ștampilele, pleacă odată.”
He Yu îl privi nemulțumit. „Unde e Xie Xue?”
„I s-a părut prea cald și m-a rugat să îi iau locul. Acum, cine e cel ocupat cu întâlnirile matrimoniale și are nevoie să bea din nou Tonicul calmant pentru femei?”
He Yu nu răspunse.
Întâlnind privirea incisivă, ascuțită ca un bisturiu, a lui Xie Qingcheng, He Yu și-a amintit ce spusese mai devreme și a zâmbit. „Te rog, nu te supăra. Erau doar remarci fără importanță.”
Era prima dată când se întâlneau de când se despărțiseră la secția de poliție. După ce groaza inițială provocată de situație s-a estompat, atmosfera a devenit puțin ciudată, mai ales pentru Xie Qingcheng. La scurt timp după ce îi aruncase bere în față lui He Yu, simțise că gestul său fusese complet inutil. Era obișnuit să-și păstreze calmul, dar în acea zi, presiunea emoțiilor îl copleșise. Așa că, când He Yu îi atinsese un punct sensibil, își pierduse cumpătul și se încăierase cu tânărul. În circumstanțe normale, nu s-ar fi coborât atât de jos încât să se certe cu un băiat cu treisprezece ani mai mic decât el.
Acum, în timp ce He Yu îi cerea din nou scuze, Xie Qingcheng se opri și își trecu mâinile prin părul dezordonat. Tonul său se înmuiă ușor, rupând atmosfera tensionată, și răspunse: „Lasă. Nu erai ocupat azi?”
„Da. De unde ai știut?”
„Xie Xue mi-a spus că te-a întrebat pentru că voia să te roage să o înlocuiești, dar tu ai spus că ești ocupat astăzi și nu ai timp, așa că i s-a părut ciudat să te roage.”
He Yu rămase tăcut pentru o lungă perioadă de timp. În loc să-i răspundă lui Xie Qingcheng, puse capul mascotei și plușul Samoyed deoparte. Stătea cu mâna pe frunte, încercând să înțeleagă situația. Apoi, se întoarse și se îndreptă spre doc, cu geanta cu prăjitura cu mousse de mango în mână.
„... Ar fi trebuit să verific almanahul înainte să ies din casă.”
Cu toate acestea, când He Yu s-a întors la docul insulei Neverland cu o fărâmă de speranță în inimă, tot ce a văzut au fost bărcile în formă de rață care deja erau ancorate pe malul opus. Bărcile se legănau înainte și înapoi, ciocurile lor aurii distorsionate în zâmbete batjocoritoare de lumina deformată reflectată de valuri.
Abia atunci He Yu își aminti că îi ceruse personal xuezhang-ului său să întrerupă toate mijloacele de transport după ce va ajunge pe insulă, pentru a o putea izola pe Xie Xue aici și a-i mărturisi sentimentele sale.
Asta însemna să-ți tragi singur un glonț în picior?
He Yu ridică ușor sprâncenele.
„Ce s-a întâmplat?”
Sunetul pașilor se apropia din spate; nu era nevoie să se întoarcă pentru a ști că singurul alt biped fără pene de pe insulă era Xie Qingcheng. He Yu planificase inițial ca un singur bărbat și o singură femeie să rămână pe insulă – un scenariu perfect pentru o poveste de dragoste. Dar acum, nu numai că doi bărbați singuri erau prinși pe insulă, dar celălalt era bărbatul pe care îl detesta cel mai mult.
Cu cât se gândea mai mult, cu atât se simțea mai rău. Ajunsese în punctul în care voia să-i pună cătușe lui Xie Qingcheng la mâini la spate, să-l lege de un copac și să-l tortureze toată noaptea în această sălbăticie pustie, până când tenul lui Xie Qingcheng ar fi devenit palid și corpul său ar fi fost acoperit de bucăți de iarbă, până când ar fi leșinat, până când ar fi murit. Oricum nu mai venea nimeni, iar dacă nu putea să-i mărturisească dragostea lui Xie Xue, atunci mai bine îl distrugea personal pe acest om. În orice caz, nu trebuia să irosească acest teren neutru pe care îl construise cu atâta grijă.
Oricum, cine îi ceruse să-i strice planurile?
După ce și-a dat jos costumul de mascotă, silueta lui Xie Qingcheng părea înaltă și zveltă, iar aura lui s-a schimbat brusc. Când îl ajunse din urmă pe He Yu și se apropie de el, He Yu simți din nou acel miros rece și insuportabil de medicamente și dezinfectant.
He Yu se stăpâni și înăbuși dorința nerealistă de a comite o crimă, în timp ce se întoarse încă o dată.
„Nu știu de ce toate bărcile sunt pe partea cealaltă.”
„... Poate sunt operate din camera de control?” Xie Qingcheng își băgă mâinile în buzunare și se gândi o vreme, fără să-și schimbe expresia. ”Nu-i nimic, mai e podul de frânghii. Urmează-mă.”
Cinci minute mai târziu, Xie Qingcheng privea în tăcere podul de frânghii, acum aproape complet scufundat, cu o expresie de neîncredere pe chip.
"Se pare că și podul de frânghie s-a rupt."
„Ah, ce ghinion. Probabil că cineva a făcut o glumă proastă.” Deși He Yu se prefăcea calm la exterior, în interior era destul de descurajat. Uită-te la asta! Nu sunt oare consecințele propriilor mele acțiuni? După un timp, vei descoperi că nici semnalul telefonului nu funcționează.
Inițial, el plănuise să rămână pe insulă cu Xie Xue până în jurul miezului nopții. În acest scop, reușise chiar să pună mâna pe un set de dispozitive de bruiaj a semnalului, folosite la examenele de admitere la universitate pentru a preveni copiatul. De fapt, se putea spune că erau chiar mai eficiente decât cele folosite la examene, deoarece el însuși le reprogramase.
He Yu era destul de priceput în acest domeniu. Adesea, când se plictisea, își distrăgea atenția concentrându-se asupra studiului modului de spargere a sistemelor informatice și de interferență a semnalelor. Având în vedere firewall-urile adversarilor săi, spargerea programelor informatice era o cursă contra cronometru. Era destul de eficient pentru a-și distrage atenția de la durere și pentru a-și ține boala sub control. După atâția ani de practică, devenise fără să vrea un hacker redutabil de primă mână.
Desigur, nu i-ar fi spus seniorului său că dispozitivul de bruiaj era opera lui. I-a cerut doar să activeze dispozitivul de pe malul celălalt, asigurându-se astfel că Xie Xue nu va primi niciun răspuns, indiferent ce ar fi făcut. Dacă cineva ar fi încercat să vină pe Insula Neverland, xuezhang-ul său le-ar fi spus că această activitate era prea plictisitoare și că fusese deja oprită.
He Yu crezuse inițial că era un plan perfect.
De dragul succesului, se asigurase chiar să sublinieze detaliile complicelui său. „Nu uita să aștepți pe malul opus până la miezul nopții înainte de a trimite bărcile înapoi.”
„Am înțeles, He-laoban.”
„Trebuie să ne ignori, indiferent cât de mult vom striga după ajutor în acest timp. Vreau să joc un rol convingător în fața ei, altfel va deveni foarte suspicioasă.”
„Nicio problemă, He-laoban.”
În acel moment, în timp ce He-laoban privea silueta zveltă și elegantă a lui Xie Qingcheng, simți o ușoară durere de cap.
Cum adică, nicio problemă? He Yu se certă în sinea lui. Problema asta devine cam prea mare...
„Stai puțin, e cineva pe partea cealaltă.” Xie Qingcheng ocolise jumătate din insula Neverland și descoperise membrul senior al clubului care stătea de pază pe malul celălalt. „Îl strig eu.”
„E inutil să o faci tu.” He Yu suspină, adunându-și ultimele fărâme de speranță. ”Mai bine o fac eu.”
Xie Qingcheng întrebă: „De ce?”
„Sunt doar un fiu devotat. Respect bătrânii și prețuiesc tinerețea – este un motiv suficient pentru tine?”
He Yu simțea că ajunsese cu adevărat la capătul puterilor și nu mai voia să-și irosească energia cu Xie Qingcheng. Începu să facă cu mâna către colegul său de pe malul celălalt, dar fără rezultat.
Cincisprezece minute mai târziu, tânărul stăpân He, cu gura uscată, se lăsă pe trunchiul copacului.
Xie Qingcheng îl batjocori ușor: „Acum că ai terminat cu respectul față de părinți, mai ai energie?”
Tinerii adulți care tocmai împliniseră vârsta majoratului aveau un ego foarte mare; pentru ei, cel mai insuportabil lucru era să audă că sunt impotenți. Cu toate acestea, He Yu nu avea cu adevărat nicio explicație de oferit, așa că se întoarse pur și simplu cu spatele, nevoind nici măcar să-l privească pe Xie Qingcheng. Alese o tulpină de iarbă de vulpe lungă până la genunchi și o lovi cu frustrare, alungând țânțarii care zumzăiau în jurul lui.
Cu cât stătea mai mult acolo și se gândea, cu atât He Yu devenea mai iritat. Aruncă firul de iarbă cu o mișcare rapidă și se întoarse să intre în pădure.
„Unde te duci?”, întrebă Xie Qingcheng.
„Mă duc să beau niște apă din tabără.” Vocea băiatului era deja răgușită de la țipete.
După ce s-a îndepărtat puțin, He Yu a scos un alt telefon, care nu era blocat, și i-a trimis complicelui său un mesaj cu o expresie dezgustată. „Ceva nu a mers bine. Te rog, ajută-ne să plecăm de pe insulă.”
Membrul senior al clubului a răspuns imediat și nici măcar nu a uitat să-l lingușească pe acest membru al burgheziei. „Foarte impresionant, domnule He! Joci foarte bine! Chiar și mesajul ăsta e fals, nu?”
Au mai trecut câteva secunde și a sosit un alt mesaj.
„Domnule He, îmi amintesc că mi-ai spus să nu vă las să plecați, indiferent ce ați spune. Mă ocup eu de tot, așa că nu-ți face griji. Vin să vă iau după miezul nopții. Dacă altcineva încearcă să se apropie de Insula Neverland, îi alung. Așa că nu-ți face griji și bucură-te de timpul petrecut împreună.”
He Yu nu a găsit un răspuns potrivit.
Cum să se bucure pe insula asta pustie?
Să se bucure de Xie Qingcheng?
Dacă crima nu ar fi fost ilegală, l-ar fi legat cu lanțuri, l-ar fi aruncat într-un morman de paie și s-ar fi distrat toată noaptea, dar ce putea să facă acum?
Capitolul 18: Mi-am amintit ziua în care și-a părăsit slujba
Având în vedere că trăia într-o societate respectuoasă legii, He Yu nu putea să-l arunce pe Xie Qingcheng în tufișuri pentru a-l tortura din răzbunare. Dar, în orice caz, nu aveau cum să plece, așa că cei doi s-au resemnat și s-au întors în tabără, fără altceva de făcut decât să se privească și să poarte conversații fără rost.
Poate că asta s-a întâmplat de fapt cu Adam și Eva – nu erau cu adevărat îndrăgostiți, pur și simplu nu aveau altă opțiune decât unul pe celălalt. La urma urmei, nu puteau să-și petreacă tot timpul vorbind cu șarpele din copac.
„Micule diavol”, spuse Xie Qingcheng.
În afară de Xie Qingcheng, nimeni altcineva nu-i spunea lui He Yu „mic diavol”.
Mai mult, ori de câte ori îi spunea așa, însemna de obicei că Xie Qingcheng intenționa să poarte o conversație serioasă cu el.
He Yu se întoarse. „Mm?”
„Ți s-a vindecat rana de la mână?”
„Da.” He Yu zâmbi. „Doctore Xie, de ce îți faci griji pentru mâna mea? În ziua aceea, la secția de poliție, păreai pe jumătate tentat să mă înjunghii din nou.”
„Știi că nu vreau să aud pe alții vorbind despre trecut.”
„Atunci știi că încercam sincer să-ți cer iertare în ziua aceea?”
Xie Qingcheng ridică privirea fără să spună nimic.
He Yu zâmbea în continuare, dar ochii lui erau reci și indiferenți când întâlni privirea lui Xie Qingcheng. „Așa sunt eu, Xie Qingcheng. Nu eram nesincer în ziua aceea și nici nu vorbeam, așa cum ai spus tu, ca un membru al burgheziei care dă o declarație de relații publice. De când eram mic, voi ați fost cei care mi-ați cerut să-mi controlez emoțiile. Oare a trecut prea mult timp de când ți-ai părăsit slujba și ai uitat ce mi-ai spus tu însuți?”
După câteva secunde de tăcere, Xie Qingcheng spuse: „E adevărat că a trecut mult timp de când mi-am părăsit slujba.”
„Au trecut patru ani.”
„Și în tot acest timp, încă nu am avut ocazia să te întreb cum ești”, spuse Xie Qingcheng. "Cum o duci?"
„Mult mai bine.” He Yu zâmbi din nou. „Nu trebuie să-ți faci griji. Indiferent de părerea mea despre tine ca persoană, am considerat întotdeauna că filosofia ta medicală este corectă și am ținut minte instrucțiunile pe care mi le-ai dat.”
Xie Qingcheng observă expresia indiferentă a tânărului și spuse: „Asta e minunat. Boala ta cere să te salvezi pe tine însuți. Indiferent de medicul pe care îl ai, cel mai important lucru este propria ta mentalitate.”
He Yu rămase tăcut pentru o clipă, apoi coborî capul și zâmbi. „Ascultă ce spui – cuvintele astea ale tale, de ce îmi sună atât de familiare? Ah”, se opri, ochii lui devenind reci și strălucitori. „Acum îmi amintesc. Mi-ai spus cuvintele astea odată, doctore Xie. Era în ziua în care ai plecat…”
Ziua în care Xie Qingcheng renunțase să mai fie medicul lui.
Cu o zi înainte, după ce He Yu și Xie Xue terminaseră de citit la bibliotecă, începuse să plouă. He Yu îl conduse pe Xie Xue acasă sub umbrela lui.
„Mulțumesc că m-ai condus până aici.”
„Nu-i nimic.”
„Vrei să intri puțin? Casa mea e cam mică, totuși...”
„Nu te deranjez?”
„Nu. Mă temeam doar că te-ai simți incomod.” Xie Xue zâmbi, trăgându-l pe He Yu de mână și conducându-l spre aleea unde se afla casa ei.
Xie Qingcheng nu era acasă, dar Li Ruoqiu era.
Femeia stătea la birou și era în mijlocul unei conversații telefonice, cu un zâmbet irepresibil pe față. Nici măcar nu a ridicat privirea când cumnata ei a intrat în casă și a spus: „Xie Xue, te-ai întors”.
He Yu interacționa rar cu Li Ruoqiu. Când a intrat în casă, a spus foarte politicos: „Li-sao, scuze pentru deranj”.
Li Ruoqiu se sperie auzind vocea lui și ridică capul. „... Ah, un VIP, un VIP. Repede, ia loc.”
Se ridică în grabă să-i pregătească ceaiul.
He Yu surâse. „Saozi, nu te deranja. Doar am condus-o pe Xie Xue acasă, așa că plec imediat.”
„Ce spui? Ia loc, mă duc să-ți aduc ceva de mâncare.”
Se întoarse și plecă.
Xie Xue se aplecă și îi spuse: „Saozi e o persoană foarte bună și foarte entuziastă. Dar dacă o refuzi, se va supăra.”
Li Ruoqiu era într-adevăr o femeie foarte hotărâtă; He Yu își dăduse seama din cele câteva întâlniri fugare pe care le avusese cu ea. Ca să nu mai vorbim de faptul că ce fel de femeie obișnuită ar vrea să se mărite cu un bărbat rece și patriarhal ca Xie Qingcheng?
Așa că se așeză ascultător. Casele vechi de pe străduțele din Huzhou erau foarte înghesuite. Aceasta era o garsonieră împărțită cu perdele. Băiatul de gimnaziu ajunsese deja la pubertate și trecuse prin perioada de creștere rapidă și toate schimbările care o însoțeau.
Era prima dată când intra pe teritoriul personal al lui Xie Qingcheng. Privirea lui se opri asupra mobilierului din cameră și se oprise pentru o clipă asupra patului dublu, pe jumătate ascuns în spatele perdelelor de dantelă. Un sentiment ciudat îi apăru în inimă.
Îi era greu să-și imagineze ce făceau Xie Qingcheng și Li Ruoqiu acolo.
He Yu își întoarse privirea foarte politicos.
„Iată ceaiul. Am adus și niște gustări. Nu știu dacă ești obișnuit să mănânci astfel de lucruri.” Li Ruoqiu se ocupa de treburile casnice cu un zâmbet pe buze. A adus un ceainic cu ceai fierbinte și niște prăjiturele; pe tavă era chiar și un platou cu fructe tăiate. ”Gustă. Eu am făcut prăjiturelele.”
„Saozi, te-ai deranjat prea mult.”
Li Ruoqiu își acoperi gura cu o mână și râse. Ochii ei isteți îi evaluau pe rând pe He Yu și Xie Xue.
Deși între cei doi copii era o diferență semnificativă de vârstă, băieții adolescenți creșteau foarte repede. În plus, He Yu nu purta uniformă școlară, ci era îmbrăcat în haine de toamnă: o cămașă neagră cu guler înalt, blugi și o șapcă de baseball. De asemenea, avea deja aproape 180 de centimetri, așa că nu arăta deloc ca un elev de gimnaziu. Când se așeză lângă Xie Xue, care era cu câțiva ani mai mare decât el, înălțimea și aspectul lor erau, de fapt, destul de potrivite.
O scurtă tăcere cuprinse camera.
După câteva minute, neputându-se abține, Li Ruoqiu izbucni într-un râs și făcu un semn cu mâna. „Bine, voi doi, stați de vorbă. Eu mă duc să o vizitez pe mătușa Li.”
„Ah”, spuse Xie Xue. ”Saozi...”
Dar Li Ruoqiu ieșise deja din cameră.
Chiar și un idiot ar fi știut ce gândea, având în vedere zâmbetul cu care îi onorase înainte de a pleca. Xie Xue se simți imediat puțin stânjenită, iar fața ei mică se înroși vizibil.
„Um, He Yu, îmi pare rău. Cumnata mea adoră serialele cu idoli și, cu cât se uită mai mult, cu atât are tendința să analizeze prea mult lucrurile.”
„Nu-i nimic.” He Yu privi în jos și bău o gură de ceai cald. Neînțelegerea lui Li Ruoqiu îl făcea destul de fericit, așa că zâmbi și spuse: ”Nu-mi pasă.”
Îi plăcea foarte mult de Xie Xue, așa că Li Ruoqiu nu înțelesese greșit deloc.
„Oh, da. Fratele tău nu lucrează mâine, dar vine la mine acasă să se ocupe de niște treburi. Vrei să vii cu el? După ce termină, te scot la un grătar.”
Auzind că va fi mâncare, Xie Xue a acceptat cu bucurie.
Cu toate acestea, când He Yu a ajuns acasă în seara aceea, a văzut că luminile erau aprinse în sufragerie. Lü Zhishu stătea înăuntru și citea ziarul când a intrat – o priveliște surprinzătoare.
Lü Zhishu și He Jiwei erau rareori acasă. Familia He avea două vile permanente: una în Huzhou și cealaltă în Yanzhou, care era reședința principală. He Yu locuise doar în Yanzhou când era foarte mic. La cinci ani, fusese dus să locuiască în Huzhou. Dar pentru fratele său mai mic era altfel, care trebuia să învețe și era obișnuit să facă ravagii cu prietenii săi bogati și petrecăreți din zonă. Avea un atac de cord de fiecare dată când îl vedea pe fratele său mai mare, care excela în toate domeniile, așa că stătea aproape exclusiv în reședința principală.
Așa se face că frații locuiau pe maluri opuse ale fluviului Yangtze, iar când părinții lor erau liberi, erau firește mai dispuși să stea cu fratele mai mic, prețios, inocent și drăguț. Dacă nu aveau treburi importante de rezolvat, veneau foarte rar să stea cu He Yu.
„De ce te-ai întors?”, întrebă He Yu ezitant.
„Am avut niște treburi”, a răspuns Lü Zhishu, punând jos ziarul. „Stai jos, am ceva să-ți spun.”
În schimb, adolescentul și-a dat jos rucsacul și pantofii și a intrat în cameră, așezându-se în fața mamei sale, care a ridicat privirea spre el.
He Yu a coborât privirea. „Spune.”
Lü Zhishu își turnă un pahar de vin roșu, luă o înghițitură, apoi spuse: „Mâine va fi ultima zi în care doctorul Xie vine să te trateze. După aceea, nu va mai fi medicul personal al familiei noastre.”
He Yu îngheță de șoc. Nu se așteptase la asta.
După mult timp, spuse cu un ton aparent calm: „De ce așa de brusc?”
„Mm. Nu ți-am spus dinainte pentru că mi-era teamă că vei face o scenă dacă aflai.”
„De ce?”
Lü Zhishu nu îi răspunse direct la întrebare. În schimb, spuse: „Deja suntem în proces de a încheia totul și de a achita factura medicală. Mâine, când va veni să-mi raporteze, îți va spune și ție la revedere. Cât despre după aceea...„, luă o altă înghițitură de vin înainte de a da lovitura finală, ”ar trebui să încetezi orice legătură cu familia lor."
He Yu tăcu.
„Înțelegi intențiile mele? Nu suntem membri ai aceleiași clase. Lao-Zhao mi-a spus că ai vizitat casa doctorului Xie pe aleea Moyu împreună cu sora lui când l-am rugat să te ia în după-amiaza aceasta.” Lü Zhishu suspină. „Sincer să fiu, m-ai dezamăgit destul de mult. Mama lui Mencius s-a mutat de trei ori, alegând cu grijă cartierele în care să locuiască. Toți părinții speră ca fiii lor să fie înconjurați de prieteni potriviți.”
Ea îl evaluă pe băiat, care era deja înalt și bine făcut. Apoi, își mută privirea în sus, spre fața lui He Yu, care era deja distinct frumoasă.
„Mai ales prietene.”
Tăcerea a planat asupra sufrageriei pentru o lungă perioadă de timp, înainte ca He Yu să întrebe în cele din urmă: „Acestea sunt intențiile doctorului Xie?”
„Demisia este intenția lui. A ta este să păstrezi distanța față de familia lor.” Lü Zhishu a vorbit sincer, zâmbind și apropiindu-se de He Yu. A ridicat privirea și i-a netezit bretonul cu mâna.
„Dar cred că și doctorul Xie îmi înțelege intențiile. Nici el nu ar vrea să mențină legături inutile după ce își termină treaba. Este o persoană foarte rațională; este unul dintre motivele pentru care tatăl tău și cu mine îl apreciem și avem atâta încredere în el.”
Când He Yu nu răspunse, Lü Zhishu adăugă: „Dacă nu mă crezi, poți să-l întrebi mâine chiar tu.”
A doua zi, Xie Qingcheng veni.
După ce a semnat și a predat documentele, i-a făcut lui He Yu un ultim control medical. Când a terminat, i-a spus încet băiatului întins pe canapeaua medicală: „Mama ta probabil că ți-a spus deja.”
He Yu nu spuse nimic.
„Începând de mâine, nu voi mai lucra pentru familia ta. Dacă te simți rău în viitor, nu-ți distrage atenția rănindu-te singur, așa cum ai făcut în trecut. În plus, indiferent de medicul care te va trata în viitor, amintește-ți că cel mai important lucru este propria ta atitudine.”
Așa cum era de așteptat, când tânărul doctor a rostit aceste cuvinte, nu a lăsat să se vadă niciun sentiment personal.
Lü Zhishu avea dreptate. Pentru Xie Qingcheng, granița dintre He Yu și el însuși fusese întotdeauna foarte clară. Familiile lor proveneau din lumi complet diferite; He Yu era tânărul stăpân al familiei He, fiul lui He Jiwei, iar Xie Qingcheng era doar un doctor angajat de familia lor.
Nici pentru He Yu nu ar fi fost benefic să se bazeze mereu pe un doctor pentru a-și gestiona problemele mentale.
Xie Qingcheng era foarte calm pentru că înțelegea acest lucru mai bine decât oricine altcineva.
El le oferea pacienților săi îngrijire, sprijin și încurajare mentală puternică, dar nu exista sentimentalism în rămas-bunurile sale. El trata întotdeauna relațiile dintre doctor și pacient în acest mod clar și curat. Așa că, în cele din urmă, el spuse doar: „În regulă, micuț diavol. Îți doresc o recuperare rapidă.”
Băiatul care tocmai ajunsese la pubertate își reprima furia din inimă și îl privea fix. „Nu mai ai nimic să-mi spui?”
Așteptă o vreme, dar Xie Qingcheng nu răspunse.
He Yu spuse:„Bine. Dacă tu nu spui nimic, atunci spun eu.”
Xie Qingcheng tot nu spuse nimic.
„Xie Qingcheng, am văzut mulți medici în ultimii ani. Mi-au dat medicamente, mi-au făcut injecții și m-au privit cu o expresie care spunea că sunt un pacient singular, unic. Tu ai fost singurul care a fost diferit. E adevărat că nu te plac deloc, dar am ascultat fiecare cuvânt pe care l-ai spus, pentru că ai fost singurul care m-a tratat ca pe cineva care poate și trebuie să se integreze în societate. Mi-ai spus că medicamentele și injecțiile nu sunt cele mai importante, că cel mai important pentru mine este să stabilesc legături cu ceilalți și să-mi construiesc un puternic sentiment de identitate – că acesta este singurul mod în care pot să rezist și să merg mai departe.”
He Yu făcu o scurtă pauză. „Doctore Xie, nu suntem foarte apropiați, dar totuși... eu...”
În acest moment, He Yu se simți incapabil să continue pentru mult timp. Se uită fix la fața lui Xie Qingcheng cu ochii lui migdalați. „Credeam că mă vezi ca pe o persoană normală, cu sentimente, nu doar ca pe un pacient.”
„Te văd ca pe o persoană normală, cu sentimente”, răspunse Xie Qingcheng.
„Și totuși pleci așa, brusc, fără niciun cuvânt?” Furia adolescentului radia din corpul său matur într-o aură înfricoșătoare de presiune tangibilă, în timp ce se străduia să-și stăpânească emoțiile. „Așa sunt relațiile între doi oameni normali?”
Xie Qingcheng a avut nevoie de un moment pentru a-și alege cuvintele. „He Yu. Știu că s-ar putea să ți se pară brusc și cu siguranță ar fi trebuit să te anunț mai devreme, dar părinții tăi și cu mine am discutat deja această chestiune. Nu pot să mă opun dorințelor lor, mai ales ale tatălui tău. Nu numai că poate fi considerat un vechi prieten al meu, dar este și angajatorul meu. Prin urmare, atâta timp cât nu îmi trădez propriile principii, trebuie să respect mai întâi dorințele lui...”
„Dar dorințele mele?”
Xie Qingcheng spuse: „Eu sunt doar un doctor.”
„Și eu sunt angajatorul tău.” He Yu îl privi fix. „De ce nu m-ai întrebat ce vreau eu?”
Xie Qingcheng oftă. „Controlează-te, tinere. Nu vreau să te jignesc, dar ești încă un elev. Nu-ți poți permite salariul meu.”
He Yu nu știa ce să creadă. În acest moment al vieții sale, era deja foarte calm și stăpân pe sine și putea să se descurce în relațiile cu adulții fără să-și piardă cumpătul. Dar când se gândi că Xie Qingcheng și Xie Xue urmau să plece, se simți brusc extrem de neajutorat și izbucni: „Am o alocație mare, pot să...”
„Păstreaz-o să-ți cumperi prăjituri.”
He Yu îl privi în tăcere.
„Nu sunt o felie de tort pe care o poți cumpăra doar pentru că tatăl tău nu ți-o dă”, îi explică Xie Qingcheng. ”Am venit să te tratez cu multă bunătate, în mare parte ca un favor pentru el. Nu pot să mă opun dorinței lui, înțelegi?”
„De ce vrea să pleci?”
„El nu a vrut să plec”, spuse Xie Qingcheng. „A fost alegerea mea. Nu m-ai întrebat chiar acum dacă o astfel de despărțire, acest sfârșit al relației noastre, este normal între oameni?” Xie Qingcheng îl privi în ochi pe He Yu în timp ce continua: „Este. Deși te văd ca pe o persoană normală, cu sentimente, relația pe care am stabilit-o între noi este cea dintre un doctor și pacientul său. Relațiile dintre oameni trebuie să se sfârșească întotdeauna; nici măcar părinții tăi, cei mai apropiați oameni, nu te pot însoți toată viața."
Xie Qingcheng făcu o pauză, lăsând cuvintele să se imprime în mintea lui He Yu. ”Acum, relația noastră medic-pacient a ajuns la sfârșit, așa că trebuie să plec. Este o concluzie foarte normală pentru relațiile dintre oameni normali.”
He Yu nu răspunse.
„Tatăl tău și cu mine am convenit de la început că durata acestei relații va fi de șapte ani.” Xie Qingcheng îl privi din nou în ochi pe He Yu. „Nu este potrivit ca cineva să rămână lângă tine în această etapă a bolii tale. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să te bazezi pe tine însuți pentru a scoate umbrele din inima ta. Înțelegi?”
„Deci, gândești la fel ca mama mea – că după ziua de azi, nu ar trebui să mai existe niciun contact între noi, între Xie Xue și mine?”
„Dacă ai nevoie de ajutorul nostru, ne poți contacta oricând”, spuse Xie Qingcheng. După o pauză, adăugă: „În restul timpului, nu este deloc necesar.”
He Yu își mușcă limba.
„De asemenea, mama ta mi-a spus că ai ieșit singur cu Xie Xue”, spuse Xie Qingcheng. „În calitate de tutore al ei, consider că acest lucru este destul de nepotrivit.”
El îl evaluă pe adolescent și spuse cu o voce calmă și rațională: „Știu că între voi doi este o diferență mare de vârstă, că ceea ce simți pentru ea este doar un sentiment de dependență și că nu ai alte intenții. Dar este inevitabil ca, în timp, să apară anumite zvonuri urâte, iar asta nu ar fi bine pentru niciunul dintre voi.”
He Yu nu i-a corectat gândirea excesiv de arhaică și naivă. A spus doar: „Deci, ești de acord cu metodele mamei mele”.
„Da”.
He Yu l-a privit fix pentru o lungă perioadă de timp. Apoi, s-a așezat la loc și s-a afundat în scaun. Și-a sprijinit bărbia în mână și a zâmbit ușor. Zâmbetul acela părea ca niște nori care ascundeau soarele, acoperind complet și în întregime milimetrul de emoție autentică pe care îl dezvăluia cu atâta dificultate.
He Yu spuse: „Doctore, ești într-adevăr... atât de calm. Pare că ești chiar mai lipsit de inimă decât mine, deși nu ești bolnav. Foarte bine. Din moment ce s-a ajuns la asta, poți pleca. Voi ține minte ce ai spus. Mă voi salva, foarte calm, și voi trăi mai departe, foarte calm. În plus, îți doresc mult succes și o carieră fără obstacole în viitor. Cu toate acestea", spuse He Yu schimbând subiectul, ”deși Xie Xue este sora ta, ea are dreptul să ia propriile decizii. Așadar, indiferent ce vei spune, eu voi continua să o caut.”
Xie Qingcheng se încruntă, iar privirea lui deveni ascuțită ca un cuțit. „E o fată, iar tu ai deja paisprezece ani. Ar trebui să respecți o anumită distanță. De ce insiști să stai lângă ea?”
„Pentru că ea nu e ca tine.”
O rază de lumină tăie decisiv pământul, unul dintre ei rămânând în lumină, iar celălalt în întuneric, ca două fragmente rupte în două.
„Ea e singura mea legătură cu lumea exterioară.”
Xie Qingcheng a ezitat o clipă înainte de a răspunde: „Atunci ar trebui să-ți găsești altă legătură.”
Venise momentul. Avea alte treburi de rezolvat și nu putea continua discuția cu He Yu, așa că plecă.
În restul zilei, de la apus până în miezul nopții, He Yu stătu pe scaun fără să miște un mușchi.
He Yu se gândea că Xie Qingcheng era un om foarte viclean. Xie Qingcheng vorbea întotdeauna în mod rezonabil. El era cel care îi spusese lui He Yu că spera ca acesta să se considere o persoană normală; el era cel care îi spusese că oamenii pot ieși singuri din umbra inimilor lor. El era chiar cel care îl făcuse pe He Yu să creadă că, oricât de apropiat ar fi devenit de Xie Xue, Xie Qingcheng, ca frate mai mare al ei, îl va accepta în continuare.
Dar în acea zi, acțiunile lui Xie Qingcheng l-au făcut să-și dea seama că se avântase prea departe.
Când venea vorba de relații sociale, cea dintre angajator și angajat era cea mai simplă și mai clară dintre toate. Indiferent dacă era menținută de zece sau douăzeci de ani, toate socotelile puteau fi încheiate fără niciun fel de implicare emoțională atunci când relația se termina, fără a lăsa nimic nerezolvat.
În mod similar, un medic personal putea pleca după ce era plătit pentru serviciile sale, deoarece nu avea niciun motiv să rămână. În comparație cu ceilalți medici pe care He Yu îi văzuse în trecut, Xie Qingcheng nu era de fapt atât de special. De fapt, era chiar mai crud decât cei care îl vedeau pe He Yu ca pe o specie diferită, pentru că îl mințise cel mai mult și beneficia cel mai mult de sângele și durerea lui. Xie Qingcheng era cel care îl făcuse pe He Yu să creadă în mod eronat că relațiile pe care le construise puteau dura; el era cel care îl făcuse să creadă în mod eronat că afecțiunea lui pentru Xie Xue era ceva ce tutorele ei parental putea accepta.
Dar se înșelase în toate privințele.
Acum, pe această insulă izolată, He Yu privea chipul lui Xie Qingcheng în timp ce se gândea la această parte a trecutului său.
Trecusera atâția ani de atunci. Xie Qingcheng era încă fratele mai mare al familiei Xie și, în cele din urmă, nimic nu se schimbase cu adevărat. Încă nu era dispus să o lase pe Xie Xue singură cu el, încă stătea de pază în fața surorii sale, într-o poziție tiranică, dictatorială și protectoare — chiar și cuvintele pe care le folosea pentru a-l mustra pe He Yu erau complet identice.
Xie Qingcheng era poate un medic excelent, cu filosofii medicale demne de laudă, o gândire corectă și un puternic simț al responsabilității față de pacienții săi, dar, din păcate, nu avea inimă.
„Încă te gândești la ce s-a întâmplat în trecut?”, vocea lui Xie Qingcheng îl readuse pe He Yu în prezent.
Ieșind din meditația sa, He Yu spuse: „Tu ai adus vorba, așa că mi-am amintit. Acum că mă gândesc la asta, probabil că nu-ți amintești cum vorbeam în trecut.” He Yu zâmbi în sfârșit. „În cele din urmă, relația dintre noi doi este doar o relație medic-pacient care s-a terminat deja, nu-i așa?”
Înainte ca Xie Qingcheng să poată răspunde, o rază de lumină străluci brusc deasupra capetelor lor. Se auzi o bubuitură puternică, în timp ce un foc de artificii înflori pe cerul nopții. Erau artificiile strălucitoare care marcau finalul explorării campusului în fiecare an. Nenumărate flori izbucniră în aer, într-o ploaie de explozii.
„Așa este”, spuse Xie Qingcheng.
În mijlocul acestei străluciri orbitoare, se auzi brusc un bubuit surd de tunet – începuse să plouă. În cele din urmă, flacăra delicată născută din artificii nu a putut rezista frigului cumplit al fulgerelor și s-a predat rapid înfrântă. În depărtare, studenții chicoteau în timp ce se repezeau în sălile de curs sau în cămine pentru a se feri de ploaia care cădea în picături mari cât boabele de soia pe lumea aglomerată de jos.
Sub cerul întunecat, He Yu păstra acel zâmbet mic pe față în timp ce spunea: „Atunci să ne ascundem împreună de ploaie, doctore Xie. Dacă folosesc stilul tău de raționament limpede pentru a analiza situația, în afară de relația noastră doctor-pacient, ești și fratele mai mare al profesoarei mele. Dacă vei ajunge ud leoarcă, îmi va fi greu să-i explic.”
Se opri pentru o clipă, iar vocea lui căpătă din nou un ton batjocoritor. „Pentru doi oameni care au încetat deja relația doctor-pacient, a se ascunde împreună de ploaie ar trebui să fie un comportament normal, care nu încalcă niciun fel de limite ale bunului simț, nu-i așa?”
Xie Qingcheng știa că He Yu încă îi purta pică, dar nu avea răbdarea sau mărinimia necesare pentru a-l mai convinge. Răspunse cu un ton rece: „Da.”
He Yu zâmbi. ”E o peșteră mai în față. După tine.”
În timp ce He Yu și Xie Qingcheng căutau un loc unde să se adăpostească de ploaie pe insulă, seniorul lui He Yu continua să se ocupe cu precauție de treburile sale. El continua să păzească intrarea în doc și să împiedice orice alt participant la evenimentul din campus să se apropie.
Membrul clubului se gândi puțin. Probabil că toată lumea se distrase deja și era puțin probabil ca cineva să nu aibă absolut nimic mai bun de făcut decât să vină până la Insula Neverland pentru o ștampilă, așa că se detinse puțin.
„Aiya, ploaia asta e prea puternică.” Se așeză cu regret pe barca în formă de rață, privind cu uimire spre insulă, în speranța că va zări ceva, dar insula era prea departe. Mai devreme, abia putea să-i distingă vag pe He Yu și pe cineva cu o siluetă destul de înaltă și zveltă. Această frumoasă doamnă părea să aibă aproape 180 de centimetri — poate purta tocuri înalte? Era miop și nu putea să-i vadă prea clar, așa că nu putea să spună cu siguranță.
Dar părea clar că tânărul domn He avea gusturi unice, pentru a-i plăcea fetele înalte, mai ales una atât de înaltă.
Ah... viața burgheziei era cu adevărat de invidiat.
Un sentiment de ispită i se ridică în inimă când îi trecu gândul prin minte; voia cu adevărat să știe ce făceau cei doi de pe insulă în ploaia torențială. Niciunul dintre ei nu adusese umbrelă, iar singurul adăpost de pe Insula Neverland era o peșteră; era un punct mort în sistemul de supraveghere al campusului școlii și elevii mergeau rar acolo, deși membrul clubului auzise că unor cupluri le plăcea să meargă la peșteră în miezul nopții pentru o întâlnire amoroasă în aer liber. Se gândea că He Yu, cu aspectul și originea sa, și după ce depusese atâta efort pentru a o cuceri pe frumoasa de 180 de centimetri, probabil că reușise deja în misiunea sa.
Ar trebui să-i trimită un mesaj acelui membru al burgheziei și să-i amintească să se protejeze?
La acest gând, scoase telefonul.
Să mergi până la capăt în noaptea unei declarații de dragoste – asta ar fi potrivit doar pentru cineva care trăiește o viață trăită la maxim, nu-i așa?
Așa că a compus mesajul. Plănuia să-l trimită pe telefonul deblocat al lui He Yu, pentru a câștiga și mai multă favoare din partea acelui membru al burgheziei.
„He-laoban, în peștera de pe insulă este o trusă de prim ajutor. În al doilea compartiment sunt cutii cu prezervative. Dacă ai nevoie, poți să te uiți în trusă și nu uita să-mi trimiți un pachet roșu după aceea...”
Capitolul 19: În sfârșit am încetat să ne mai certăm
Membrul senior al clubului tocmai terminase de scris și de trimis mesajul când, brusc, a auzit o voce în spatele lui.
„Micuțule student.”
Pierdut în gândurile lui murdare, membrul clubului, un tip dubios, s-a speriat și era să cadă în apă.
Cel care vorbise era foarte agil și a stabilizat imediat barca. Zâmbi și întrebă: „Micuțule student, te-am speriat?”
„Ah, nu, deloc.”
Membrul clubului ridică privirea și văzu un bărbat cu barbă neîngrijită, care avea cel puțin treizeci sau patruzeci de ani. Arăta ridicol de neîngrijit cu tricoul alb și șlapii, dar avea o sclipire în ochi. Cine știa ce treabă avea aici.
Șlapii zâmbi și îl întrebă: „Folosești barca aia?”
„Ah, barca?” Membrul clubului gândi repede și răspunse: „Barca e stricată.”
„E stricată?”
„Da, are o gaură în fund. E inutilizabilă și poate fi acostată doar în zona puțin adâncă.”
Șlapii mormăi gânditor. „Ce coincidență. Se pare că și podul de frânghie care duce la insula asta s-a rupt.”
„Sigur că da.” Membrul clubului vorbi cu convingere. „Eu l-am tăiat” – tuși – „Cineva trebuie să-l fi tăiat. Tu cine ești?”
Șlapii zâmbi, arătându-și dinții. ”Sunt electricianul școlii. De fapt, am primit un mesaj să vin pe insulă să arunc o privire. Uite, mi-am adus chiar și cutia cu scule."
Membrul senior al clubului se simți vinovat imediat ce auzi că bărbatul era angajat al școlii. Tuși de câteva ori, aruncând priviri în stânga și în dreapta înainte de a se apropia încet și a spune: ”Dage, o să fiu sincer cu tine. Astăzi, un student nou îmbogățit a ieșit pe insulă să-și declare dragostea. A plătit ca să aibă insula doar pentru el. Gândește-te, n-ar fi o mișcare de nemernic să-i stai în cale? Bineînțeles că ar fi.”
Acesta înțelese imediat. Ochii îi străluceau, iar el răspunse la fel de prostesc. „Ah, să rezervi insula ca să-ți declari dragostea? Ce romantic. Voi, tinerii, știți să vă distrați.”
„Nu e asta.” Membrul clubului se lovi peste coapsă și ridică cealaltă mână pentru a face un gest care simboliza banii, frecând degetul arătător și cel mijlociu cu degetul mare. „Principalul lucru este că e bogat.”
Celălalt zâmbi larg. Era surprinzător de înțelegător. „Bine, atunci. Când va fi disponibilă barca ta?”
„Probabil după miezul nopții. Îmi fac griji mai ales că micuții nu se vor putea abține după ce el îi va mărturisi ce simte. Știi cum e să gusti fructul interzis pentru prima dată și să nu te mai poți opri. E posibil să dureze chiar mai mult.” Văzând cât de amabil era unchiul, începu și el să bârfească.
Bărbații. Când se adunau și vorbeau despre astfel de lucruri, inevitabil apărea o sclipire depravată în ochii lor.
Membrul clubului îl imploră obraznic pe bărbatul mai în vârstă: „Unchiule, de ce nu te întorci mâine dimineață? Până atunci vor pleca cu siguranță. Unul dintre ei este xueba, nu are cum să chiulească de la ore.”
Un râs zgomotos răsună din gâtul lui Șlapi. „La naiba, nici măcar o femeie frumoasă nu poate împiedica un xueba să meargă la ore.”
„Păi, normal. Altfel, cum ar putea fi xueba?”
Unchiul mai discută puțin cu membrul clubului, apoi pleacă cu cutia cu scule. Ajuns într-un loc pustiu, se opri, aprinse o țigară și scoase un telefon mobil din cutia cu scule. Era cel mai vechi model de telefon mobil, un produs care aproape dispăruse de pe piață. „Alo. Căpitane Zheng, poți să mai amâni termenul cu câteva ore? Nu voi putea ajunge pe insulă în seara asta. Uh, e vreo problemă? Nu e nicio problemă. Doar că doi studenți au rezervat insula pentru o escapadă romantică. Mhm, da, da, știu, voi merge mâine dimineață devreme."
A scuturat cenușa de la țigară și a suspinat exasperat. ”Sincer, nu e puțin prea precaut spionul nostru? Nici măcar nu trimite mesaje. De fiecare dată când are informații de raportat, trebuie să le scrie în cartea de oaspeți a studenților. Și ce scuză e asta, „ca să nu trezească suspiciuni”… Ahh… la naiba, mă întorc la centru. Știi, am venit aici să iau raportul cu informații și am ajuns să fiu bombardat cu gesturi de afecțiune de niște copii răsfățați. Meseria asta nu e deloc ușoară…”
Șlapii plecă într-un vârtej de mormăieli nemulțumite.
Peștera de pe Insula Neverland nu era deosebit de mare și era foarte întunecată în interior. Dacă nu ar fi fost ploaia torențială, Xie Qingcheng ar fi crezut că nimeni nu s-ar fi deranjat să intre aici. Cu toate acestea, abia când se ghemui ca o pisică și intră în peșteră își dădu seama că se înșelase.
În lumina slabă a telefonului său, putea vedea câteva echipamente de recreere în aer liber împrăștiate în interiorul peșterii artificiale: lămpi de urgență, pânză impermeabilă, scaune pliante din pânză oxford, lanterne Wolf-Eyes și chiar o mică plită de camping.
„O utopie secretă.”
„Ce?” Xie Qingcheng se întoarse.
He Yu lumină cu lanterna telefonului unul dintre pereții peșterii. ”Așa scrie aici.”
Abia atunci Xie Qingcheng a descoperit capodoperele scrise pe pereții umezi ai peșterii, lăsate în urmă de generații de exploratori curajoși – erau toate graffiti-uri ale studenților care descoperiseră din greșeală acest loc secret.
Cele mai mari cuvinte erau „Utopie secretă”.
Xie Qingcheng nu era interesat de aceste scrieri. După ce le-a aruncat o privire scurtă, s-a așezat la intrarea în peșteră pentru a privi ploaia.
Dar He Yu era student la scenaristică și regie și era mai mult decât dispus să citească cu atenție toate cuvintele care apăreau în fața lui.
„Buddha a salvat oamenii aducându-i la țărmul iluminării, dar de ce nu mă scoate pe mine din marea academiei?”
„Zhou-xiansheng este iubirea vieții mele, dar cum se poate ca, atunci când ne-am întâlnit, el să fi devenit deja soțul altei femei? Îl doresc, dar nu-l pot avea și înnebunesc, într-un mod de nedescris, pentru că singurul lucru care mi-a mai rămas este așteptarea fără sfârșit.”
He Yu ridică telefonul, luminând pereții în timp ce citea cu voce tare cuvintele, și clătină din cap. „Atât de poetic, atât de mizerabil.”
Apoi ilumină cealaltă parte.
Acum, partea aceea era cu totul altceva — plină cu tot felul de conținut. El citit: „Fie ca matematica avansată să dispară odată din programa școlară”.
„În curând voi absolvi, sper să devin un regizor celebru. Jiayou„.
„Adăpostindu-ne aici de ploaie, noi...” Vocea lui He Yu se stinse și el încetă să mai citească.
Acest lucru nu făcu decât să-i stârnească curiozitatea lui Xie Qingcheng. „Noi ce?”
„... Nimic”.
Xie Qingcheng nu-l crezu, așa că se întoarse să se uite și rămase imediat fără cuvinte.
„Adăpostindu-ne aici de ploaie, ne-am îndrăgostit. Mulțumim cerului că ne-a oferit această ocazie providențială.”
Acești doi îndrăgostiți ambițioși își lăsaseră chiar și numele sub text, încercuite într-o inimă uriașă.
În această situație, stânjeneala era inevitabilă. Nu era de mirare că He Yu nu terminase de citit. Xie Qingcheng spuse apatic: „Au trecut doar câțiva ani de când ne-am văzut ultima oară, și deja ai dezvoltat dislexie. Nu ai de ales decât să citești totul cu voce tare.”
„Nu crezi că e destul de interesant? Cine știe unde sunt acești oameni acum – poate că au uitat complet ce au scris aici.” He Yu întinse mâna și atinse o linie de scris mâzgălit. „Poate că unii dintre ei s-au transformat deja în țărână, dar aceste cuvinte încă rămân.”
Xie Qingcheng spuse rece: ”Atunci de ce nu lași propria ta capodoperă scrisă pentru ca generațiile viitoare să o admire?”
El voia doar să-l batjocorească pe He Yu și a fost puțin surprins când acesta a ridicat o bucată subțire de piatră de pe jos, a ales un loc liber pe perete și a spus gânditor: „Ai dreptate. Ce crezi că ar trebui să scriu?”
He Yu i-a aruncat chiar o privire lui Xie Qingcheng. În ochii lui se citea un dispreț de neînfrânat. Așa este... Aici, ne adăpostim de ploaie și ne unim în dragoste, mulțumind cerurilor că ne-au oferit această ocazie providențială – câte povești de dragoste clasice au început așa? Șarpele Alb zâmbind în timp ce îi cerea lui Xu Hanlin să-i împrumute o umbrelă în barcă, în timp ce Benigni întindea un covor roșu pentru Nicoletta în ploaie, ca ea să poată coborî treptele.
Dacă ar fi fost Xie Xue, poate că ar fi considerat această noapte mult mai plăcută. Poate că ar fi putut urma exemplul predecesorilor lor și ar fi sculptat cuvintele „la fel și noi” sub scrisul xuezhang și xuejie, care s-au cuplat datorită ploii.
Păcat că persoana blocată pe insulă împreună cu el era Xie Qingcheng.
Era extrem de plictisitor pentru doi bărbați heterosexuali să fie blocați împreună, mai ales când nu se înțelegeau prea bine.
Xie Qingcheng îi simți privirea morocănoasă și îi răspunse cu o expresie și mai morocănoasă. „De ce te uiți la mine?”
„Îmi pare rău, dar nu am la cine altcineva să mă uit.” He Yu aruncă piatra în aer de câteva ori, apoi scrise neglijent câteva cuvinte. „Fie ca visele mele să se împlinească.”
În timp ce scria, pietricelele căzură cu un șuierat.
Când termină de scris, He Yu aruncă piatra și se întoarse. „Doctore, de ce nu încerci și tu să fii puțin imatur?”
Ochii lui Xie Qingcheng s-au luminat ușor, dar, în cele din urmă, și-a îndreptat privirea înapoi spre ploaia torențială de afară. În lumina caldă, tulbure, asemănătoare ceții, silueta lui era subțire ca o foaie de hârtie fină pentru caligrafie, care putea fi împrăștiată de o simplă adiere de vânt.
„Nu e nevoie. Dorința mea este o fantezie.”
„Oh?” spuse He Yu cu indiferență, ”Atunci de ce nu-mi spui ce fel de vis cu ochii deschiși este. Pot să te întreb? Sper că nu te ofensez.”
Pentru o vreme, singurul sunet era urletul vântului și ploaia care bătea afară. Tocmai când He Yu se gândea că nu mai vrea să se obosească să vorbească cu el, Xie Qingcheng a vorbit cu voce calmă, privind șiroaiele de apă care curgeau peste pietrele din spatele peșterii. „Nu am vrut să fiu doctor.”
„Nici nu ești, cel puțin în momentul de față.”
„Niciodată nu am vrut să studiez medicina când eram tânăr.”
În acest moment, He Yu era puțin perplex. Ridică ochii migdalați pentru a-l examina pe bărbatul mai în vârstă. „Atunci ce voiai să studiezi?”
Xie Qingcheng se ridică și se adânci în peșteră. Se uită la «Fie ca visele mele să se împlinească» pe care He Yu le sculptase, apoi spuse: „A trecut prea mult timp, nu-mi mai amintesc.”
Era o minciună spusă fără niciun pic de sinceritate, atât de superficială încât nici măcar nu se obosise să-și ascundă dezamăgirea frustrată din ochi. He Yu aproape că bănuia că folosea asta ca pe o ocazie de a-i insulta inteligența.
Xie Qingcheng se întoarse, de parcă nu voia să mai discute subiectul. Se duse înapoi în centrul peșterii și îl întrebă pe He Yu: „Ai ceva de mâncare?”
Era într-adevăr ora cinei. Singura mâncare pe care He Yu o adusese pe insulă era tortul de mousse de mango pe care îl pregătise inițial pentru Xie Xue.
Dar acum, părea că va trebui să fie sacrificat pentru rațiile lor.
Oricum, He Yu nu era prea interesat de Xie Qingcheng, așa că, dacă acesta nu voia să vorbească despre planurile sale de viitor, nici el nu avea de ce să-l întrebe.
Scoase tortul și îi dădu o bucată lui Xie Qingcheng. Xie Qingcheng probabil că era lihnit de foame, pentru că devoră desertul imediat, fără să-i arunce nici măcar o privire.
„Ai șervețele?” Xie Qingcheng era foarte exigent cu curățenia, așa că, după ce a terminat de mâncat, i-a cerut secretarului He șervețele.
Secretarul He se uită în jur și zări o trusă de prim ajutor pe masa de pânză. Gândindu-se că acest tip de trusă ar putea conține șervețele și alte lucruri similare, se duse și o răscoli. Lumina era prea slabă, așa că căută cu mâna și, când găsi un pachet care părea să aibă aproximativ dimensiunea potrivită pentru șervețele, i-l aruncă lui Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng a prins pachetul și era pe punctul de a-l deschide când și-a dat seama că textura nu era tocmai potrivită – de ce era o cutie de carton în loc de ambalajul obișnuit din plastic?
A examinat cutia, apoi a suspinat. „Ce este?”
Fără să spună un cuvânt, Xie Qingcheng i-a aruncat cutia de Durex înapoi lui He Yu.
„Ai ochi sau nu?”
He Yu se uită la ea, se opri câteva secunde, apoi puse înapoi cutia în trusa de prim ajutor.
Fantastic.
Și era chiar din cele cu textură și lubrifiant cu efect întârziat.
Desigur, amândoi erau destul de insensibili în acest domeniu. În general, era dificil să-l scoată din sărite pe He Yu, iar aceasta era doar o greșeală, așa că nu era nimic pentru care să se facă atâta caz.
Cât despre Xie Qingcheng, el era calm și stăpân pe sine din fire și rareori se lăsa copleșit de emoții. În plus, era deja un bărbat care se căsătorise și divorțase. Deși nu era deosebit de interesat de astfel de lucruri, vederea produselor pentru adulți nu putea să-i ofenseze sensibilitatea delicată.
Xie Qingcheng doar încruntă sprâncenele. „De ce sunteți voi, studenții din ziua de azi, atât de depravați?”
„Nu e chiar așa de rău”, spuse He Yu cu blândețe. „Nici măcar nu ai văzut ce e mai rău.”
În timp ce vorbea, observă un caiet lângă trusa medicală.
Cartea de oaspeți Utopia.
Aceste caiete serveau de obicei ca confesiuni anonime, autorii adăugând comentarii la cele anterioare de-a lungul timpului. Chiar dacă autorii anteriori nu ar fi văzut niciodată comentariile ulterioare, cei care veneau mai târziu puteau continua discuția și adăuga propriile povești picante. Era destul de interesant să citești aceste cuvinte de la cap la coadă, mai ales având în vedere că, de obicei, conțineau povești romantice sau de prietenie.
He Yu a avut brusc o idee. A luat caietul și l-a întrebat pe Xie Qingcheng: „Doctore Xie, vrei să arunci o privire? Caietul ăsta ar trebui să conțină multe informații care te-ar ajuta să înțelegi mai bine modul de gândire al tinerilor de azi.”
Neavând altceva de făcut, cei doi au început să citească împreună.
Așa cum se aștepta, caietul era plin cu tot felul de scrieri de mână. Cei care au contribuit au scris în principal despre declarații de dragoste, începuturi de prietenie, mărturisiri secrete și altele asemenea.
Răsfoiau caietul când He Yu a scos un sunet de surprindere.
„Xie Qingcheng, cineva te-a menționat aici.”
Capitolul 20: Doar ca să mă prindă în flagrant
Inițial, Xie Qingcheng nu acorda prea multă atenție caietului, dar când a auzit ce a spus He Yu, s-a uitat din nou la pagină. A descoperit că în colțul paginii de hârtie ra un chenar cu inscripția „Chat de grup pentru homosexuali”, în care numele său apărea foarte des.
Xie Qingcheng a avut un presentiment neplăcut.
Într-adevăr, pe măsură ce cei doi citeau această secțiune, s-a dovedit că era scrisă de un întreg grup de băieți pasivi care erau angajați într-o discuție aprinsă despre „băieții activi ideali” din colegiile și universitățile din jur. Pe scurt, erau prea mulți pasivi, prea puțini activi și toți căutau să facă sex.
Prima mențiune a numelui lui Xie Qingcheng era scrisă cu pix. Scrisul era estompat și oarecum vechi. Autorul scria: „La facultatea de medicină din vecinătate este un profesor nou, pe nume Xie Qingcheng. Este extrem de sexy și are o aură foarte rece și alfa. Vreau neapărat să mi-o tragă”.
În comentariile de mai jos, oamenii au început să-l batjocorească pentru că era atât de curvar.
Dar, la scurt timp după aceea, a apărut un nou comentariu. Atunci atmosfera a început să devină puțin absurdă. „Sfinte Sisoe! Studenții mai mari ar trebui să înceteze să mai râdă. Dacă veți citi vreodată din nou această carte de oaspeți, trebuie să mergeți la facultatea de medicină și să-l vedeți cu ochii voștri. E atât de frumos încât vă face pe toți să vă udați. Are picioarele atât de lungi, umerii lați și talia îngustă; e atât de înalt și tot corpul lui e drept ca o suliță. Aproape că mor când îl văd în costum și cravată. După ce l-am cunoscut, am avut vise erotice cu el trei nopți la rând...”.
Comentariile care au urmat au fost și mai scandaloase.
„Vreau atât de mult ca Gege să aibă grijă de mine.”
„Am auzit că profesorul Xie e divorțat. Poate e ca noi.”
„Doamne, vorbești serios? Dacă e ca noi, aș fi dispus să rămân singur toată viața dacă m-ar fute măcar o dată.”
După ce a citit această secțiune, He Yu a tăcut mult timp. Chiar nu mai putea suporta.
Ar fi fost un idiot dacă ar fi renunțat la șansa de a-l batjocori pe Xie Qingcheng pentru asta. Glumele se scriau practic singure!
Așa că He Yu a zâmbit. „Doctore Xie, cine ar fi crezut că ești partenerul ideal pentru toți cei pasivi. Văzând că toți vor să te fută, de ce nu te sacrifici pentru echipă și îți alegi o concubină?”
Fața lui Xie Qingcheng se contorsionă într-o expresie extrem de urâtă în timp ce încerca să întoarcă pagina.
He Yu apăsă pe hârtie, oprindu-l. „Nu am terminat de citit.”
„Întoarc pagina.”
„Mai așteaptă puțin.”
„O întorc.”
He Yu insistă cu un zâmbet batjocoritor: ”Doar puțin.”
Simțindu-se umilit, Xie Qingcheng a întors pagina cu forța. Râsul lui He Yu era deosebit de crud în timp ce continua să citească, căutând alte mențiuni despre Xie Qingcheng mai târziu.
Cu toate acestea, abia răsfoise câteva pagini când râsul i se stinse.
Pentru că He Yu își văzu propriul nume.
Era scris în același stil ca „Chatul de grup pentru homosexuali” din paginile anterioare. Evident, Xie Qingcheng observase și el, și cei doi începură să citească din nou împreună.
„De ce toate paginile anterioare erau pline de chat-uri între pasivi? Oricum, acesta este chatul activilor. Are cineva recomandări pentru băieți drăguți din școală?”
După o serie de nume aleatorii, apăru numele lui He Yu.
„Oh, He Yu. Pare drăguț cu toată lumea, dar oare chiar este? E extrem de arogant și distant. Ca să nu mai vorbim de faptul că arată mult prea delicat și rafinat. Poate că e înalt, dar are pielea palidă ca a unei fete. Totuși, l-am văzut jucând baschet și e destul de puternic. Sunt sigur că ar fi grozav să i-o trag.”
„OP, ai înnebunit? E tânărul stăpân al familiei He.”
„Tocmai statutul ăsta îl face și mai futabil! Mă excită la culme.”
„Nu știi că He Yu nu numai că e bun la baschet, dar e și foarte bun la bătăi? Da, arată bine, dar nu i-ai văzut corpul de înotător când se dezbracă la piscina școlii? Te-ar omorî dintr-o singură lovitură.”
„Dar eu tot îl vreau...”
Xie Qingcheng se întoarse spre He Yu, care era palid ca ceara, după ce termină de citit. „Uimitor. Pe viitor, ar trebui să iei cu tine o lanternă de autoapărare când ieși noaptea. În cel mai rău caz, poți să mă suni dacă ți-e prea frică. Având în vedere că ne cunoaștem de mult, pot să te conduc acasă.”
„Întoarce pagina”, spuse He Yu.
„Nu am văzut destul.”
He Yu tăcu.
O tristețe apăsătoare se așternu asupra lui He Yu pentru o lungă perioadă de timp. În cele din urmă, părea că nu mai avea chef să-și irosească energia certându-se cu Xie Qingcheng; pur și simplu rupse cele două pagini din caiet și le aprinse cu o brichetă.
După ce a redus paginile la cenușă, a mers până acolo încât a scos un șervețel pentru a-și șterge degetele cu care le atinsese, cu fața lipsită de emoție în timp ce lucra.
Xie Qingcheng a continuat să răsfoiască în tăcere caietul, în timp ce He Yu stătea lângă el cu fața impasibilă.
Multă vreme, singurele sunete din peșteră au fost ecourile ploii care bătea afară.
Furtunile de vară nu durau însă mult, așa că, când ceasurile telefoanelor lor arătau ora opt, furtuna puternică se transformase deja într-o ploaie ușoară. Xie Qingcheng ridică o mână palidă și subțire pentru a închide caietul, dar, chiar înainte ca acesta să se închidă complet, ceva ciudat îi atrase atenția în colțul unei pagini.
Mâinile lui Xie Qingcheng înghețară. Aprinse lampa cu petrol și fixă privirea pe acel loc, cu o expresie atentă, dar gravă...
Câteva secunde mai târziu, He Yu auzi vocea lui Xie Qingcheng plutind în aer, tonul său fiind atât de rece încât părea puțin ciudat.
„He Yu, vino să te uiți la asta.”
Era o frază scrisă într-un colț foarte neînsemnat al caietului.
„WZL va fi ucis în curând.”
Cuvintele erau scrise cu un stilou, cu o caligrafie strâmbă; părea că cineva le scrisese cu mâna stângă. Totuși, ceea ce făcea acest mesaj atât de intrigant era faptul că persoana își scrisese numele la sfârșit.
Era un nume pe care nimeni nu se aștepta să-l vadă aici:
„Jiang. Lan. Pei.”
Afară se auzea un tunet, dar în peșteră se putea auzi și o muscă zburând.
„Jiang Lanpei nu a fost închisă într-un spital de psihiatrie timp de douăzeci de ani?” He Yu a rupt în cele din urmă tăcerea cu o voce calmă.
Xie Qingcheng s-a încruntat, gânditor. „Deși, în cele din urmă, a obținut o cheie și a avut multe ocazii să vină și să plece după bunul plac...”
„Dar probabil era limitată la teritoriul Spitalului Psihiatric Cheng Kang.” He Yu a continuat firul gândurilor lui Xie Qingcheng. ”Crezi că ar fi putut pleca și se întoarce fără să o observe nimeni? Și să fugă în peștera asta de pe Insula Neverland, la Universitatea Huzhou, și să lase un mesaj ca ăsta într-o carte găsită într-un copac?”
Desigur, era imposibil.
„În plus, scrisul pare foarte recent, de parcă ar fi fost lăsat în ultimele zile.” Xie Qingcheng examină cuvintele roșii scrise în carte, sub lumina reflectorului. "Și cine este acest WZL..."
Cei doi se gândiră îndelung la acest caiet vechi și uzat.
He Yu spuse brusc: ”Tocmai mi-am amintit de un zvon pe care l-am auzit acum câteva zile în campus!”
„Ce era?”
„Unii studenți consideră că, deși Jiang Lanpei este înfricoșătoare, este și o figură tragică, genul care dă naștere la legende. În plus, când a murit, purta o rochie roșie, asociată cu spiritele răzbunătoare. Acei studenți au inventat o zicală: dacă ai ceva cu cineva, poți să-ți imaginezi cum va muri acea persoană și să scrii pe o foaie de hârtie. Apoi, scrii numele lui Jiang Lanpei cu un stilou roșu, iar fantoma ei îți va ucide dușmanul.”
He Yu a făcut o pauză și a adăugat: „Dar dușmanul tău trebuie să fie bărbat; nu funcționează dacă este femeie.”
„De ce?”
„Pentru că ziarele au publicat un articol despre ceea ce a pățit Jiang Lanpei, așa că studenții care au inventat acest zvon au crezut că ura lui Jiang Lanpei se va îndrepta doar împotriva bărbaților.”
He Yu se uită din nou la ce era scris în caiet.
„Spune-mi, crezi că cineva ar fi putut veni recent pe insula asta și și-ar fi amintit de zvonul despre fantoma ucigașă a lui Jiang Lanpei când a răsfoit acest caiet și a citit mesajele lăsate de alții? Poate că acea persoană îl ura pe tipul ăsta WZL la fel ca autorul mesajului anterior, așa că i-a venit ideea să transforme această simplă înjurătură într-un blestem adevărat?”
Scuturând din cap, Xie Qingcheng scoase telefonul și făcu o fotografie pentru documentare. Apoi spuse: „Voi duce acest caiet mai târziu la biroul de securitate publică. Am senzația că există o legătură între Jiang Lanpei și Universitatea Huzhou.”
Lumina din ochii lui He Yu pâlpâi, iar el spuse încet: ”Sunt de acord.”
„Oh?”
„Uniforma școlară.”
Xie Qingcheng oftă și privirea i se înăspri. „Deci suntem pe aceeași lungime de undă. Presupun că și Departamentul de Securitate Publică gândește la fel – am văzut ofițeri în civil la școala ta în ultimele zile. Unii dintre ei sunt chiar ofițeri veterani care au lucrat cu părinții mei. Se pare că investighează ceva.”
În ziua în care Jiang Lanpei l-a ucis pe Liang Jicheng, a existat un detaliu aparent neînsemnat, dar extrem de ciudat: de ce s-a deranjat Jiang Lanpei să-i scoată uniforma Universității Huzhou lui Xie Xue și să o pună pe cadavrul lui Liang Jicheng înainte de a-l dezmembra și mutila?
„Persoanele cu probleme psihice rareori acționează fără motiv, mai ales când este vorba de ceva atât de intenționat și neobișnuit”, a spus Xie Qingcheng. „După părerea mea, ancheta cazului lui Jiang Lanpei va implica mai devreme sau mai târziu anumite persoane din școala ta.”
He Yu a ridicat mâna și a zâmbit. „Cu siguranță nu voi fi inclus printre acele persoane.”
Xie Qingcheng nu a răspuns.
„Poate că nici nu eram născut când a fost închisă.”
Exasperat, Xie Qingcheng spuse: „Nu e ceva de care ar trebui să ne facem griji. O să predau caietul poliției după ce ieșim de aici – să-i lăsăm pe ei să-și dea seama.”
He Yu mormăi în răspuns. De vreme ce vorbeau despre Spitalul Psihiatric Cheng Kang, îi veni brusc o idee. ”Da, exact.”
„Ce?”
„Mă întrebam recent cum ar fi fost acum dacă Xie Xue ar fi fost ucisă cu adevărat când ne-am grăbit să ajungem acolo în ziua aceea.”
Xie Qingcheng își fixă privirea indiferentă asupra lui He Yu. „De ce nu poți să te gândești la ceva bun măcar o dată?”
„Îi doresc mai mult bine decât oricui altcuiva.”
În supărarea lui, Xie Qingcheng nu înțelese sensul cuvintelor lui He Yu. El doar îi răspunse iritat, fără să-i acorde atenție. „Și eu.”
„Dar dacă i s-ar fi întâmplat ceva...”
„Atunci aș continua să trăiesc așa cum trăiesc acum, atâta timp cât nu aș fi mort.”
Nu era ca și cum Xie Qingcheng nu ar fi trecut prin ceva similar înainte.
Atunci când se întâmplase acel incident devastator, nu avusese nici măcar șansa să se întoarcă sau să încerce să se revanșeze.
În mijlocul unei ploi torențiale, văzuse cadavrele înghețate ale părinților săi întinse pe pământ. În spatele lui se afla banda galbenă și albă a poliției care izola zona. Sirene târzii și asurzitoare îi umpleau urechile. Partea din față a unui camion era cuprinsă de flăcări violente. În lumina focului înalt, putea vedea că doar jumătate din corpul mamei sale era intact. Ochii ei mari îl priveau fără expresie. O mână, tăiată de roata camionului, zăcea lângă vârful pantofului său.
Atunci, crezuse că nu mai avea cum să continue să trăiască.
Dar de atunci trecuseră deja nouăsprezece ani.
He Yu nu știa la ce se gândea Xie Qingcheng. Dar când auzi răspunsul bărbatului mai în vârstă, rămase tăcut pentru o vreme. Îl privi pe Xie Qingcheng cu o expresie imposibil de descifrat în ochi, apoi îi zâmbi foarte ușor, rece. „Așa cum mă așteptam de la tine, Xie Qingcheng. Trăiești fiecare clipă a vieții tale cu atâta calm încât nu-ți pierzi controlul nici măcar pentru un minut."
„Oamenii nu pot trăi toată viața în durere”, spuse Xie Qingcheng. ”Când te lovește o tragedie, chiar dacă îți este imposibil să o accepți imediat, în cele din urmă vei reuși să digeri încet ceea ce s-a întâmplat. În loc să te complaci în durerea ta și să refuzi să mergi mai departe, mai bine nu irosi acest timp și adună-te pentru a face lucrurile care trebuie făcute, pentru a preveni alte tragedii.”
„Ah”, spuse He Yu încet. ”Un pragmatic rece ca gheața, într-adevăr.”
Cu o dispoziție apăsătoare, nu voia să mai rămână în peștera aceea cu Xie Qingcheng. Deoarece ploaia se potolise puțin, ieși singur afară.
He Yu petrecu ceva timp calmându-se, până la miezul nopții, când văzu semne de mișcare pe malul opus. Se pare că membrul său conștiincios și dornic de bani își terminase treburile și vâslea cu barca în formă de rață pentru a se întoarce la Insula Neverland la timp.
S-a înveselit imediat ce l-a văzut pe He Yu, ridicându-se și făcând cu mâna frenetic din barca care se legăna. „Cum a fost? Sunt foarte punctual, nu-i așa? Declarația de dragoste a avut succes?”
A privit cu nerăbdare în spatele lui He Yu în timp ce vorbea.
„Huh? Unde e frumoasa domnișoară?”
Ce declarație de dragoste?
Singura persoană de pe insulă era un pragmatic rece ca gheața; cui ar fi trebuit să-i declare dragostea?
He Yu i-a răspuns prostului de pe barcă zâmbind. „Nu cred că ar trebui să fi indiscret în privința asta.”
„Uită-te la tine, ești timid. Ha ha ha, am înțeles, am înțeles.” I-a făcut cu ochiul lui He Yu cu o expresie sugestivă, apoi a scos codul QR Alipay de pe telefonul său.
„Restul plății.”
He Yu a dat ochii peste cap și și-a scos telefonul. Încă nu avea semnal. L-a deblocat cu o expresie rece. „Te rog, oprește mai întâi dispozitivul de bruiaj.”
Membrul senior al clubului a făcut cum i s-a spus, apoi a întrebat cu mare entuziasm: ”Ai văzut mesajul pe care ți l-am trimis? Pe celălalt telefon.”
„Ce mesaj?”
He Yu a scos celălalt telefon și s-a uitat la el.
„He-laoban, în peștera de pe insulă este o trusă de prim ajutor. În al doilea compartiment sunt cutii cu prezervative. Dacă ai nevoie, poți să te uiți în trusă și nu uita să-mi trimiți un pachet roșu după aceea...”
Complicele său se apropie în tăcere, cu o expresie curioasă pe față.
„Sunt chiar din cele cu lubrifiant special cu efect întârziat, garantat că o vor epuiza pe partenera ta.”
He Yu zâmbi ușor. „Nu mai pune astfel de lucruri în trusa de prim ajutor. E teribil de imoral, nu crezi, Xuezhang?”
În cele din urmă, observă starea proastă a membrului burghez. După un scurt moment de șoc, își dădu seama brusc că asta se întâmpla pentru că He Yu nu obținuse nimic!
Membrul senior al clubului nu putu să nu simtă o admirație imensă pentru acea frumusețe necunoscută de 180 de centimetri.
Inițial, crezuse că motivul pentru care frumoasa femeie nu venise la mal cu He Yu era că rămăsese atât de slăbită după ce primise pentru prima dată afecțiunea lui, încât nu se putea ridica.
Dar acum, se părea că frumusețea impunătoare era, de fapt, o amantă rece, neimpresionată de bogăție și avere!
Tânărul stăpân He era atât de trist. Cum a ajuns să se îndrăgostească de cineva atât de pretențios? Tsk, tsk. Ce risipă de bani... Ce risipă de bani...
Membrul clubului tăcu. Chiar și după ce a primit ultima tranșă din plată, s-a comportat profesional și a sunat un prieten să aducă un caiac din depozit. Cei doi au plecat primii, lăsând barca în formă de rață pe mal, pentru ca He Yu să o folosească.
He Yu termină de curățat locul faptei și era pe punctul de a se duce la peșteră să-l cheme pe Xie Qingcheng. Dar în clipa în care se întoarse, îngheță.
Bărbatul stătea deja în pădurea luminată de lună, cu mâinile în buzunare, sprijinindu-se de un cedru și uitându-se la He Yu cu o expresie inexpresivă. Cine știa de cât timp stătea acolo, ascultând în tăcere din umbra copacilor?
He Yu tăcu.
Xie Qingcheng aprinse o țigară și, ca un polițist care conduce un interogatoriu, spuse: „Îți dau o singură șansă să explici.”
El expiră încet un inel subțire de fum cenușiu și se uită fix la He Yu. „Spune.”
Capitolul 21: În schimb, am prins-o în flagrant
În acel moment, sala de sport a Universității Huzhou era plină de zgomot și agitație neobișnuită, datorită studenților care instalaseră mai multe rânduri de standuri temporare în interiorul sălii.
Acesta era unul dintre locurile pe care participanții la evenimentul de explorare a campusului le vizitau cel mai rar, dar din cauza ploii de afară, evenimentele în aer liber nu puteau continua. Astfel, o mulțime de studenți participanți se adunaseră aici.
„Oh, uite. E o cutie poștală pentru scrisori de dragoste aici.”
„Era aici? Da! În sfârșit am găsit-o! Am căutat-o o veșnicie.”
Un grup de studente zâmbitoare se înghesuiau în jurul unei cutii poștale în formă de capsulă, căzând unele peste altele pentru a scrie numele destinatarilor scrisorilor lor de dragoste și a le introduce în cutie.
Era o cutie poștală special pregătită pentru persoanele timide și anxioase, pentru a evita stânjeneala de a înmâna personal o scrisoare de dragoste. Era instalată în fiecare an în timpul evenimentului de explorare a campusului și era foarte populară printre studenți.
Xie Xue stătea într-un colț, bând lapte cald, după ce terminase de scris scrisoarea și o sigilase într-un plic alb. Se uită la plic, apoi scrise cu grijă, cu o tușă delicată, numele băiatului de care era îndrăgostită în secret.
Un zâmbet satisfăcut i-a luminat fața când s-a ridicat și s-a îndreptat spre cutia poștală. Totuși, chiar când era pe punctul de a lăsa scrisoarea de dragoste, o picătură de sânge a căzut brusc de sus, pătând suprafața plicului.
Xie Xue a răsuflat surprinsă.
„Ah, Xiao-jiejie, îți sângerează nasul...” O trecătoare atentă scoase repede un pachet de șervețele din geantă și i-l întinse lui Xie Xue. „Poftim, șterge-te la nas înainte să mai picure.”
Xie Xue își ridică repede capul în timp ce își acoperea nasul cu șervețelul. „Mulțumesc.”
Cum putea să aibă ghinionul să-i curgă sânge din nas?
Nu i se mai întâmplase de mult timp. Acum că se gândea la asta, ultima dată când se întâmplase, era încă un copil.
„Scrisoarea ta... Ce-ar fi să-ți aduc alta...”
„Ah, nu-i nimic, nu-i nimic, nu-i nimic! Am scris-o fără niciun motiv! Doar așa, din joacă! Nu e important! Nu contează deloc!" Temându-se că cineva ar putea vedea numele de pe plic și ar râde de ea, Xie Xue se strecură repede prin mulțime. Împinse în grabă scrisoarea pătată de sânge în cutia poștală, apoi se întoarse și fugi fără să se mai uite înapoi, ținându-se încă de nas.
Abia atunci studentul care stătea lângă cutia poștală își dădu seama: „Eh? Cred că era Xie-laoshi...”.
După ce alergă o distanță considerabilă, Xie Xue se gândi că ar trebui să-și sune fratele și să-l întrebe ce înseamnă când cuiva îi curge brusc sânge din nas.
Cu toate acestea, când formă numărul lui, tot ce auzi fu: „Alo, utilizatorul pe care îl sunați are telefonul închis. Vă rugăm să sunați mai târziu”.
Xie Xue a fost luată prin surprindere. Ahh... oare fratele ei se întorsese deja la cămin și se culcase?
Xie Xue nu și-ar fi putut imagina niciodată că fratele ei mai mare nu dormea deloc, ci că, pentru că îi luase locul de vulpe cu nouă cozi, era prins cu He Yu pe o insulă de câteva ore bune.
Și, în ciuda planului său minuțios, He Yu fusese prins în flagrant de fratele ei mai mare.
Cei doi domni stăteau la marginea apei, cu mâinile în buzunare, privindu-se cu priviri reci.
Xie Qingcheng aștepta răbdător explicația lui He Yu.
„...Reflexia lunii în apă este o priveliște frumoasă.” He Yu și-a ridicat fața spre cer și a vorbit în sfârșit, fără grabă: „Luna este foarte frumoasă în seara asta. Înțelegi ce vreau să spun?”
„Vorbește normal.”
„Și cred că ești foarte frumos și vreau să ies cu tine.”
„Ai puțină rușine.” Xie Qingcheng a scuturat cenușa din țigara pe care o ținea în mână. „Nu glumesc.”
Încet, zâmbetul lui He Yu se estompă. În cele din urmă, își scoase masca frivolă, probabil pentru că știa că Xie Qingcheng o putea vedea, și expresia lui se întunecă. „Dacă m-ai auzit deja, ce mai pot să-ți explic?”
Îi întâlni din nou privirea aspră și rece a lui Xie Qingcheng și, după o pauză și un suspin, îi expuse lucrurile în termeni simpli.
„Foarte bine. Îmi place de cineva. Inițial, voiam să-i spun în seara asta, dar ea nu a venit. Înțelegi în sfârșit?”
Xie Qingcheng avea o vagă bănuială că ceva nu era în regulă, dar nu putea să-și dea seama exact ce anume în acel moment.
Era distras de faptul că He Yu avea o fată de care îi plăcea.
„Cineva de la școala ta?”
„Da.”
„Cine?”
He Yu zâmbi. „Nu e treaba ta.”
Xie Qingcheng își îndreptă picioarele, apoi se apropie încet de He Yu. Deși era mai scund decât He Yu, poziția mai înaltă în care se afla îi permitea să-l privească pe tânăr de sus. Ochii lui ca florile de piersic păreau ușor înghețați de lumina lunii.
„He Yu, știi ce boală ai?”
He Yu răspunse indiferent: „Ebola psihologică.”
„Atunci ce încerci să faci, să te întâlnești cu cineva înainte să te fi recuperat complet și să-ți controlezi simptomele?”
He Yu nu reacționă.
Era ca și cum anticipase de mult o astfel de reacție din partea lui Xie Qingcheng.
După un moment de tăcere, He Yu se uită înapoi la el și spuse încet: „Nu tu ai fost cel care a spus odată că ar trebui să leg relații cu ceilalți și să construiesc o punte către societate? Tu m-ai încurajat să interacționez cu alți oameni, să-mi fac prieteni și să găsesc afecțiune, să caut dragostea. Ca să nu mai spun că tu ai fost cel care a spus că nu am avut niciodată o relație, că voi rămâne pentru totdeauna un mic diavol?”
„Am spus asta la mânie.” Ochii lui Xie Qingcheng erau ascuțiți ca niște lame. „Ești atât de isteț, ar trebui să poți face diferența între adevăr și provocare.”
„Mulțumesc că ai o părere atât de bună despre mine”, a spus He Yu. „Dar am doar nouăsprezece ani. Nu sunt atât de perspicace pe cât crezi tu.”
Expresia lui Xie Qingcheng s-a înăsprit. „Ai face bine să fii mai atent, He Yu. Știi câți oameni devin depresivi după o despărțire? Chiar și oamenii obișnuiți pot înnebuni din dragoste, suferind teribil și balansându-se între viață și moarte. Ai nevoie de o stare de spirit stabilă și calmă. Odată ce toate analizele tale vor reveni la normal, poți să te întâlnești cu cine vrei, și nu va avea nicio legătură cu mine. Nici măcar nu mă voi deranja să te întreb.”
He Yu se gândi brusc la zâmbetul cu gropițe al lui Xie Xue.
Era destul de amuzant că Xie Qingcheng habar n-avea că persoana pe care o plăcea He Yu era Xie Xue. Habar n-avea, și totuși reacționa așa. Dacă ar fi știut că persoana pe care intenționase inițial să o prindă în capcana acestei insule era iubita lui soră mai mică, Xie Qingcheng probabil că i-ar fi dat deja o palmă zdravănă peste față.
„Ai reușit vreodată să-ți controlezi complet emoțiile în ultimii ani?”, întrebă Xie Qingcheng. „Dacă nu, atunci ce drept ai să curtezi pe cineva?”
He Yu îi întâlni privirea lui Xie Qingcheng cu ochii lui negri. „Faptul că am luat o astfel de decizie înseamnă că cred că mă pot controla.”
"Ești cu adevărat prea încrezut."
„Încrezut?” repetă He Yu cu un chicotit. Apoi, întrebă încet: ”Doctore Xie, am rănit vreodată pe cineva în acești nouăsprezece ani?”
Xie Qingcheng nu răspunse.
„Doar îmi place cineva, atâta tot.” He Yu făcu o pauză. „Dar nu am dreptul, nu-i așa?”
„Nu ai idee cum se va manifesta această boală în viitor„, îl avertiză Xie Qingcheng. ”Ca să nu mai vorbim de faptul că ești un pacient cu varianta toxină sanguină, tu..."
„Profesore Xie.” He Yu îl întrerupse calm pe bărbatul mai în vârstă. ”Nu mai ești medicul meu personal. Știu că ești singur la vârsta ta și că asta îți provoacă nopți nedormite. Așa că e perfect normal să-ți bagi nasul în treburile tinerilor. Dar, sincer să fiu, cred că problema mea nu are nimic de-a face cu tine.”
Provocat de tonul lui He Yu, Xie Qingcheng își pierdu și el cumpătul. „Crezi că vreau să-mi bag nasul în treburile tale? Fac asta doar din respect pentru tatăl tău. Ca să nu mai vorbim că te-am tratat timp de șapte ani. Nu e deloc nerezonabil să-ți pese de un câine pe care l-ai îngrijit timp de șapte ani, cu atât mai puțin de un om.”
He Yu coborî capul cu un zâmbet ironic, trecând cu vârful limbii peste dinți. „Ah, ce păcat că nu sunt câinele tău.”
Xie Qingcheng nu putu decât să-l privească fix.
„E târziu. Nu vreau să mai stau aici să hrănesc țânțarii. Urci în barcă sau nu?” He Yu slăbi lanțul de fier care fixa barca și îi spuse lui Xie Qingcheng pe un ton ușor batjocoritor: „Probabil te doare spatele după ce ai stat jos atât de mult. Ai nevoie de ajutor?”
În cele din urmă, cei doi se despărțiră din nou în termeni neprietenoși.
După ce se întoarse în cămin, Xie Qingcheng făcu un duș și se gândi la evenimentele recente. Deși era cam târziu, îl sună pe He Jiwei.
„Oh, doctore Xie! Nu ne-am mai vorbit de mult, nu ne-am mai vorbit de mult.” He Jiwei era surprinzător de politicos când vorbea cu Xie Qingcheng: ”Ce coincidență, tocmai mă gândeam să te sun.”
„Domnule director He, ai vrut să mă suni pe mine?” Xie Qingcheng era puțin surprins.
„Da. Voiam să te întreb despre incidentul de la Spitalul de Psihiatrie Cheng Kang.”
Era logic.
He Jiwei oftă adânc. „În ultimele zile, am reușit să aflu în mare ce s-a întâmplat. Băiatul acela, He Yu, mă îngrijorează foarte mult. Am auzit că ai fost cu el tot timpul.”
„Da.”
„Ofițerii de la secția de poliție mi-au spus că ai avut grijă de el toată ziua. Trebuie să-ți mulțumesc.”
Părea că He Yu nu îi spusese lui He Jiwei toată povestea.
Lui Xie Qingcheng nu-i plăcea să i se mulțumească fără motiv, așa că i-a povestit lui He Jiwei pe scurt ce s-a întâmplat în timpul incidentului Cheng Kang, omițând, bineînțeles, orice mențiune despre toxina din sânge. He Jiwei a tăcut pentru o clipă după ce a terminat de povestit. „Deci asta s-a întâmplat. Micuțul obraznic. Ah…”
După un moment de reflecție, Xie Qingcheng spuse: „Domnule He, ai fost bun cu mine în trecut, așa că, deși nu mai lucrez pentru familia He, totuși sunt atent la starea lui când îl văd. Așadar, dacă nu te superi, aș vrea să te întreb cum a fost He Yu în ultimii ani?”
„Datorită ție, se simte mult mai bine. Nu ai spus atunci că trebuie să devină independent odată ce ajunge la acea etapă? La început eram destul de îngrijorat, dar cine ar fi putut să se aștepte că are un astfel de nivel de autocontrol? Mai face ocazional injecții sau ia medicamente când nu se simte bine, dar nu a mai avut alte probleme.”
„Atunci, ai spune că este dependent de medicamente?”
„Păi...” He Jiwei ezită puțin, apoi reușește să râdă. „Știi foarte bine că atât mama lui, cât și eu suntem foarte ocupați cu munca. Sincer să fiu, nu putem să fim foarte atenți la cât medicamente ia... Conform menajerei, nu e prea rău, nu ia prea multe medicamente. De ce? S-a comportat ciudat?”
„Nu.” Xie Qingcheng ezită o clipă. În ciuda îngrijorării sale, nu intenționa să-i divulge lui He Jiwei planurile de întâlnire ale lui He Yu. „Nu e nimic, serios. Doar întrebam, atâta tot.”
He Jiwei spuse: „Poți să te întorci oricând, dacă vrei. Ești cel mai potrivit pentru cineva ca He Yu. Nu mai e nimeni ca tine.”
„Domnule He, mă flatezi, cu siguranță”, spuse Xie Qingcheng. ”Am părăsit sistemul medical de atât de mult timp, încât mi-a expirat chiar și licența medicală.”
„Păi, erai doar student când ai venit la noi... Ah, lasă... Dacă nu vrei, nu insist. Totuși, doctore Xie, având în vedere că tu și He Yu locuiți destul de aproape unul de celălalt, aș putea să te rog să ai grijă de el din când în când? Poate părea matur, dar este încă destul de tânăr. Adesea acționează impulsiv și face lucruri nechibzuite. Mama lui și cu mine nu putem să-l supraveghem, așa că uneori suntem foarte îngrijorați pentru băiat.”
He Jiwei a adăugat: „Dar, te rog, nu te simți obligat dacă nu ai timp...”
„Nu, nu-i nimic. La urma urmei, a fost pacientul meu mult timp”, a spus Xie Qingcheng. „Ca să nu mai vorbim că este fiul tău, director He. Sunt lucruri pe care trebuie să le fac.”
Cei doi au mai discutat puțin, apoi au închis telefonul.
Xie Qingcheng se lăsă pe spătarul scaunului și își masă tâmplele. Pentru el, He Yu era un pacient unic, prins într-o rețea foarte complicată de relații personale.
Dar, la urma urmei, He Yu crescuse și devenise independent — poate că nici nu mai asculta ce-i spunea He Jiwei. Erau anumite lucruri care scăpau cu adevărat de sub controlul său.
Xie Qingcheng nu putea decât să observe, deocamdată.
Cu capul dureros, Xie Qingcheng își uscă părul cu foehnul și se schimbă în haine curate. Chiar dacă He Yu nu era cu adevărat pregătit pentru o relație, nu era nicio garanție că biata fată ghinionistă ar fi acceptat dacă el ar fi invitat-o în oraș.
Xie Qingcheng trebuia să aștepte și să vadă ce o să se întâmple.
Cu acest gând în minte, luă caietul pe care îl adusese acasă de la Utopia Secretă și împinse ușa pentru a coborî scările. Acolo, chemă un taxi și se îndreptă spre secția de poliție locală.
La finalul evenimentului de explorare a campusului, cei câțiva studenți responsabili cu curățarea locului mutau echipamentele folosite pentru activități, printre care se afla și cutia poștală uriașă pentru scrisori de dragoste.
„Capsula pentru scrisori de dragoste e mult prea grea anul ăsta…”
„Câte scrisori de dragoste sunt?”
„Toată lumea e atât de timidă și nu vrea să-și declare sentimentele? Ahh...”
„Hei! Nu călca pe piciorul meu... Aiyo!!
Într-o vâltoare de brațe și picioare, cei doi studenți care se ocupau de cutia poștală au căzut împreună cu cutia la pământ. Capacul din plastic ieftin s-a spart la impact, iar scrisorile din interior s-au împrăștiat cu un foșnet pe suprafața sintetică a benzii de alergare. O rafală de vânt de noapte a împrăștiat scrisorile în toate direcțiile, de parcă ar fi prins aripi.
Unul dintre studenți a pălit de spaimă. „Oh, nu!”
Aceste scrisori de dragoste de la acei tineri bărbați și femei nici măcar nu fuseseră încă livrate destinatarilor lor – cum puteau să le piardă? Studenții s-au ridicat în grabă și s-au scuturat de praf înainte de a alerga după plicurile zburătoare.
Dar erau prea multe scrisori împrăștiate de vânt pentru ca cei doi să poată spera să le adune singuri. Au fost nevoiți să ridice vocea și să strige disperat trecătorilor să le dea o mână de ajutor. Toți studenții erau foarte entuziaști și au încercat să prindă scrisorcile, adunându-le cu mâinile din toate părțile.
He Yu tocmai trecea pe acolo când s-a petrecut scena.
Așa cum era de așteptat de la un tânăr bogat, cald, amabil și blând, un model perfect pentru cei din jur, He Yu nu a ezitat să-i ajute pe xuezhang și xuejie să adune toate scrisorcile de dragoste care zburau în toate părțile.
„Mulțumesc, mulțumesc mult!”
Xuejie era atât de ocupată încât nici nu ridică privirea în timp ce se înclina repetat.
Fata de lângă ea o ciupi și îi șopti: „E He Yu!”
„Ah!” Xuejie țipă și ridică privirea. Într-adevăr, era He Yu. Cu inima bătând ca o rachetă, ea se bâlbâi: „Bună, bună, Xuedi...”
He Yu zâmbi și îi dădu scrisorile înainte de a continua să ajute la strângerea altora.
Era o scrisoare lipită de tufișurile de lângă terenul de baschet. He Yu se apropie și luă plicul alb imaculat. Îi scutură praful, dar se opri brusc.
Pe scrisoare erau pete de sânge.
Sub pete, se mai vedeau un rând de cuvinte scrise extrem de frumos.
„Pentru Wei Dongheng.”
Wei Dongheng era idolul clasei 1 din promoția de seniori a departamentului de artă dramatică al Școlii de Arte Frumoase. Era, de asemenea, cineva pe care He Yu îl cunoștea de foarte mult timp.
În cercurile sociale ale oamenilor de afaceri bogați din Huzhou, numele lor erau cele mai des menționate atunci când se vorbea despre tinerii stăpâni ai diferitelor familii influente. Motivul era altul decât faptul că tânărul domn He și tânărul domn Wei erau foarte asemănători în multe privințe – chiar și zilele lor de naștere erau în aceeași zi, deși erau născuți în ani diferiți. Cu toate acestea, rezultatele educației lor erau complet diferite: în acest cerc social, tânărul domn He era renumit pentru educația sa bună și rafinamentul său, în timp ce tânărul domn Wei era cunoscut pentru comportamentul său libertin și desfrânat.
Familia Wei era o familie aristocratică de militari. Cu toate acestea, unul dintre mormintele lor ancestrale fusese, din păcate, renovat și transformat într-un club de noapte sau ceva similar. Din această cauză, oamenii probabil că le profanau clanul dansând pe mormânt în fiecare noapte, și poate că așa se explică de ce o familie atât de rafinată a reușit să dea naștere unui degenerat ca Wei Dongheng.
Încă din copilărie, Wei Dongheng și-a petrecut zilele participând la curse de mașini, chiulind de la ore și turând motoarele împreună cu niște golani cu reputație proastă; el a provocat nenumărate probleme familiei Wei. Dacă nu ar fi fost influența familiei lor, probabil că ar fi ajuns de mult într-o oală cu tocană de porc. În acest cerc social, de nenumărate ori părinții au plâns de rușine și furie: „Uită-te la He Yu! Uită-te la tine! La ce ești bun?” era exact egal cu frecvența cu care copiii lor în lacrimi răspundeau: ”Uită-te la Wei Dongheng! Uită-te la mine! Ce e în neregulă cu mine?”
Toată Universitatea Huzhou știa că Wei Dongheng era incredibil de sălbatic. Când școala a oferit studenților de la teatru oportunități de audiție, Wei Dongheng nu a participat la niciuna. Motivul pentru care era student la teatru era că era singura specializare din cadrul Facultății de Arte Frumoase care avea cea mai mică notă de admitere; pe scurt, era acolo doar pentru a trece și a obține o diplomă.
Ce fată cu deficiențe de vedere i-ar scrie o scrisoare de dragoste? se gândi He Yu, oarecum sceptic.
Se pregătea să returneze plicul când se opri, brusc cuprins de sentimentul că ceva nu era în regulă.
Aruncă încă o privire la plic...
Pentru Wei Dongheng... Pentru Wei Dongheng...
Apoi, îngheță.
Scrisul de mână.
Nu putea să se înșele.
Se simți ca și cum ar fi fost lovit de o forță invizibilă și copleșitoare.
Era scrisul lui Xie Xue!
„O, Doamne, ce se întâmplă? Au căzut scrisorile?” Un grup de studenți care tocmai terminaseră un meci de baschet ieșiră de pe teren, ștergându-și transpirația. Unul dintre ei aruncă o privire întâmplătoare și văzu scrisoarea din mâinile lui He Yu.
Un zâmbet i-a apărut imediat pe fața studentului, care s-a întors și a spus: „Domnule He, ai avut o recoltă bogată și anul acesta!”
Un alt student a ieșit de pe terenul de baschet. Era cam de înălțimea lui He Yu și avea o față sinceră și respectabilă, dar părul îi era decolorat și vopsit într-un argintiu strident, iar în urechi avea cinci piercinguri. Avea o expresie nepăsătoare, de degenerat fără inhibiții.
Era chiar Wei Dongheng.
Wei Dongheng și He Yu se priviră în ochi.
Wei Dongheng salută primul. „Domnule He.”
He Yu îi răspunse, dar cuvintele «Pentru Wei Dongheng» continuau să-i danseze în fața ochilor, fiecare tușă și fiecare linie purtând acele ornamente familiare.
De obicei, Wei Dongheng nu era interesat de aceste scrisori de dragoste idioate, dar, întrucât aceasta era în mâinile lui He Yu, nu a putut să-și reprime dorința de a arunca măcar o a doua privire. Atunci a observat pata de sânge de pe plic.
Wei Dongheng a încruntat sprâncenele. „O scrisoare de amenințare?”
He Yu părea extrem de indiferent, chiar și mișcările buzelor sale erau foarte ușoare. ”Așa se pare. Vrei să o arunc pentru tine?„
”Nu mă interesează scrisorile de dragoste. Toate ajung la coșul de gunoi. Sunt sigur că domnul He înțelege. Dar este prima dată când primesc o scrisoare de amenințare! Trebuie să mă întorc să o citesc cu atenție.„ Wei Dongheng îi zâmbi lui He Yu și îi luă scrisoarea din mâini. ”Mulțumesc.„
Din obișnuință, He Yu răspunse fără entuziasm: ”Nicio problemă."
După ce Wei Dongheng plecă, trecu mult timp până când He Yu reuși să-și limpezească mintea.
Încă nu îndrăznea să creadă că ceea ce văzuse era într-adevăr scrisoarea de mărturisire a lui Xie Xue către Wei Dongheng. Cu coada ochiului, observă că cele două fete responsabile de cutia poștală îl priveau cu entuziasm pe el și pe Wei Dongheng. Se îndreptă spre ele.
„Scuzați-mă, în legătură cu scrisoarea pătată de sânge...”
„Oh, fata aceea norocoasă, Xie-laoshi, a scris-o.”
„Da, ea a fost. Poate din cauza că e atât de uscat toamna, dar i-a început să-i curgă sânge din nas în timp ce scria. Eu i-am dat un șervețel.”
„... Bine.” După un moment, He Yu spuse încet: ”Mulțumesc.”
He Yu s-a întors în dormitorul său în acea seară și, după ce s-a spălat, s-a întins în pat și a petrecut o noapte albă gândindu-se la Xie Xue și Wei Dongheng.
Xie Xue îl cunoștea și ea pe Wei Dongheng de mult timp.
Când erau mici, tânărul stăpân al familiei Wei venea să se joace. Xie Xue era și ea acolo, iar ea și He Yu se aliau întotdeauna împotriva lui Wei Dongheng. Pe atunci, He Yu credea că Xie Xue nu-l plăcea pe acest băiat arogant care se credea mai presus de toate.
Dar, la vremea aceea, niciunul dintre ei nu se întreba: de ce ar deranja cineva pe cineva dacă nu-i pasă cu adevărat de el?
Xie Xue și Wei Dongheng au fost la același liceu.
Când Xie Xue era în clasa a II-a, Wei Dongheng era în clasa a IX-a.
Când Xie Xue era în clasa a III-a, Wei Dongheng era din nou în primul an.
Mai târziu, când Xie Xue a absolvit, Wei Dongheng era încă în primul an.
Acest glumeț a folosit de fapt faptul că a repetat de două ori pentru a deveni o legendă în cercurile lor și chiar a prezentat acest lucru ca pe o realizare impresionantă, deoarece a deținut titlul de idol al clasei I timp de trei ani consecutivi.
Întotdeauna a încălcat regulile – când Xie Xue era șefă de clasă, Wei Dongheng a trecut pe lângă ea cu indiferență totală pentru a mânca grătar în afara campusului. Ea l-a avertizat furioasă să nu o facă, dar el a ignorat-o. Chiar și gașca de huligani care îl urmărea a început să o ridiculizeze.
„Wei-ge, asta e micuța ta saozi? Te ține cu lesa scurtă. A spus că îți va scădea puncte dacă îndrăznești să ieși! Oh, sunt atât de speriat, ha ha ha ha!”
„Saozi, nu numai că ești foarte scundă, dar ești și plată ca o scândură.”
„Wei-ge! Fetița asta chiar scrie în caietul ei că ai încălcat regulile! De ce nu încerci să o faci fericită?”
Delincvenții fluierau și huiduiau. Xie Xue, care purta banderola roșie de șefă de clasă, s-a enervat atât de tare încât ochii i s-au umplut de lacrimi. Ea se repezi spre figura arogantă a lui Wei Dongheng, care se îndepărta cu rucsacul aruncat peste umăr, se ridică pe vârfuri și strigă furioasă: „Wei Dongheng! Ești un gunoi! Ești cea mai enervantă persoană din univers!!”
Dar, în ciuda acestui fapt, de ce a venit la Facultatea de Arte Frumoase a Universității Huzhou pentru a fi profesoară după absolvire?
Era cea mai bună din clasa ei și obținuse note excepționale, așa că ar fi putut încerca să obțină un post la Academia de Artă Dramatică din Yanzhou, unde salariul era mai bun și programul mult mai prestigios. Dar pe atunci, îi spusese lui He Yu pe WeChat că nu avea încredere în ea însăși. De aceea, decisese să accepte oferta Universității Huzhou, care era ceva mai puțin provocatoare.
He Yu avea îndoieli la momentul respectiv.
Xie Xue fusese întotdeauna o persoană foarte curajoasă. În afară de Xie Qingcheng, He Yu nu văzuse niciodată pe cineva mai curajos decât ea. De ce i-ar fi lipsit încrederea în sine pentru a aplica pentru un loc de muncă?
Abia acum He Yu înțelegea că ceea ce urmărea Xie Xue era de fapt Wei Dongheng, care studia la Universitatea Huzhou.
Iar He Yu nu bănuise nimic, respingând ofertele unor universități de top din străinătate pentru a o urma....
Ce ridicol.
He Yu a zăcut toată noaptea în pat, tăcut și amorțit, continuând să mediteze la situație până când cerul a început să se lumineze odată cu venirea zorilor.
„He Yu, avem cursuri dimineața. Te trezești? Hai să mergem să luăm micul dejun”, îl îndemnă colegul său de cameră din spatele perdelei.
He Yu a fost de acord și s-a ridicat.
Dar, o clipă mai târziu, pieptul i s-a contractat brusc, cu o durere ascuțită care s-a răspândit rapid în tot restul corpului.
Și-a susținut fruntea ușor rece cu o mână și a luat o pastilă de pe noptieră. „Nu mă simt prea bine”, a spus el cu voce joasă. „Mergeți voi înainte.”
He Yu se simțea rău, dar noaptea lui Xie Qingcheng nu fusese cu mult mai bună.
Când a ajuns la secția de poliție, se simțea deja puțin rău.
Xie Qingcheng nu era sigur dacă răcise pe insulă sau ce se întâmplase, dar se simțea amețit și auzea un zgomot slab în urechi.
Îi înmână caietul cu mesajul suspect unui polițist de serviciu și îi explică circumstanțele descoperirii, apoi se pregăti să plece.
Cu toate acestea, abia ajunsese la scări când s-a prăbușit brusc.
„Xie-ge?!”
Xie Qingcheng a întors capul cu dificultate și a văzut că era Chen Man, care îl ajuta pe un coleg să transporte niște dosare.
„Xie-ge!” În timp ce Chen Man alerga spre el, Xie Qingcheng a fost copleșit de o amețeală intensă; abia după ce Chen Man l-a prins de talie a reușit să se stabilizeze.
Chen Man îl privi îngrijorat. „Ce s-a întâmplat?”
„Nu știu. M-am simțit brusc puțin amețit...”
„Și fața ta e foarte roșie. Lasă-mă să arunc o privire. Aiya, de ce ești atât de fierbinte?” Chen Man îl ajută să se ridice și se întoarse să strige către colegul său: ”Xiao-Zhou, preia tu pentru mine, bine? Duc pe cineva la infirmerie!”
Capitolul 22: L-am chinuit până a făcut febră
Infirmeria secției nu avea prea multe echipamente de diagnosticare – conținea în principal consumabile pentru tratarea leziunilor externe – așa că Chen Man a ajuns să-l ducă pe Xie Qingcheng la spital.
Chen Man alerga încoace și încolo, înregistrându-l la urgențe, luând medicamente și așteptând rezultatele analizelor de sânge, în timp ce Xie Qingcheng stătea întins pe scaunul metalic rece ca gheața al spitalului și se odihnea cu ochii închiși.
După un timp, Chen Man s-a întors de la ghișeu cu un raport medical proaspăt tipărit în mână. Pe acest raport era scris un text care l-a făcut pe Chen Man să se întrebe dacă nu cumva orbise: reacție alergică la mango.
„Tovarășe, la vârsta ta nu ar trebui să știi la ce ești alergic?” Medicul de la urgențe și-a ridicat ochelarii și l-a certat pe Xie Qingcheng. ”Ai fost prea neglijent – uită-te la rezultatele analizelor. E îngrozitor.”
În timp ce vorbea, medicul flutura imperios stiloul și prescria o serie de medicamente cu o scriere indescifrabilă.
„De obicei, pacienților cu reacții alergice atât de grave le administrăm injecții cu antihistaminice, dar având în vedere gravitatea stării sale actuale, ar trebui să le primească timp de trei zile. Dacă este prea ocupat să-și ia liber de la serviciu, există un nou tip de soluție salină intravenoasă care va ameliora simptomele peste noapte. Gândiți-vă și decideți ce opțiune preferați.”
Lui Xie Qingcheng nu-i plăceau injecțiile cu antihistaminice. Îi displăcea și mai mult gândul că va trebui să meargă la spital trei zile la rând.
„Voi lua perfuzia”, spuse el, iar Xie Qingcheng și Chen Man fură conduși în sala de perfuzii.
Xie Qingcheng avea o constituție delicată și tindea să se simtă amețit și să aibă greață dacă perfuzia administra medicamentul prea repede, așa că, după ce asistenta plecă, el însuși încetini perfuzia.
Chen Man se ocupă cu rapiditatea necesară de formalitățile administrative, apoi se așeză lângă Xie Qingcheng, care se odihnea cu ochii închiși.
Chen Man se uită la profilul lui o vreme, apoi spuse încet: „Ge, nu eviți mereu să mănânci mango?”
Simțindu-se incredibil de ghinionist, Xie Qingcheng spuse: ”Am avut ghinionul să orbesc, bine?”
Chen Man era deja obișnuit să fie înjurat fără motiv. Fratele său mai mare fusese ucenicul tatălui lui Xie Qingcheng, așa că îl cunoștea pe Xie Qingcheng din copilărie și era familiarizat cu personalitatea acestui dage. Când acest dage își pierdea cumpătul, era mai bine să te prefaci că nu vezi – dacă îndrăzneai să-i atragi atenția, ajungeai cu siguranță ca el, certat îngrozitor.
Chen Man a suspinat. „Stai liniștit. Mă duc să-ți aduc niște apă caldă."
S-a întors imediat și i-a întins lui Xie Qingcheng un pahar de hârtie. ”Ge, ar trebui să bei puțin."
Abia atunci Xie Qingcheng a deschis ochii pentru a primi paharul cu apă caldă cu degetele ușor reci și a bea câteva înghițituri.
„Deci, cine te-a păcălit să mănânci mango?” Chen Man îi observă aspectul bolnăvicios și mormăi: „Ce nemernic.”
După ce termină apa, vocea lui Xie Qingcheng părea să se fi încălzit într-o oarecare măsură. „A fost răzbunare...”
Așa a fost, nu-i așa? gândi el.
Niciodată nu se întâmpla nimic bun când dădea peste He Yu.
Desigur, Xie Qingcheng știa că era alergic la mango, și încă foarte puternic. Pielea nu numai că i se înroșea și ardea, dar îi și creștea temperatura. Știa de la șapte sau opt ani că trebuia să evite acest fruct ca pe o armă biologică; chiar și sora lui mai mică, care adora mango atât de mult încât saliva când îl vedea, trebuia să-l asculte. De fapt, pentru sănătatea și siguranța lui, ea nu aducea niciodată acasă alimente cu aromă de mango.
Trecuse atât de mult timp încât uitase cum avea gustul mango. Când He Yu a scos tortul pe Insula Neverland, era deja prea întuneric ca să vadă ce fel era, așa că a mâncat tortul cu mousse de mango crezând că era cu aromă de piersică.
Xie Qingcheng a suspinat. „O să dorm puțin. Te grăbești să pleci?”
„Oh”, a spus Chen Man în grabă. „Nu, nu mă grăbesc. Îți voi ține companie.”
Xie Qingcheng era cu adevărat prea obosit și se simțea mizerabil. A coborât pleoapele, s-a lăsat pe spătarul scaunului și a adormit.
Aerul condiționat era destul de rece în salonul de perfuzii, iar pacienții care primeau tratament intravenos erau sensibili la frig. Chen Man văzu o ușoară încruntare apărând pe fața adormită a lui Xie Qingcheng, ca și cum nu-i plăcea temperatura. În răspuns, Chen Man se ridică și își scoase jacheta albastră și o puse peste Xie Qingcheng.
Simțind căldura, fruntea lui Xie Qingcheng se relaxă încet.
Chen Man își fixă privirea pe trăsăturile frumoase și bine definite ale lui Xie Qingcheng și simți că timpul nu trecea deloc încet...
Ceva mai târziu, o asistentă medicală de la camera de urgență se apropie. „E timpul pentru o nouă perfuzie?”, întrebă ea.
Asistenta făcea rondul în timp ce prelua tura următoare, dar de îndată ce s-a apropiat și a văzut că pacientul care primea transfuzia intravenoasă era Xie Qingcheng, a rămas instantaneu fără cuvinte.
Era o veche colegă a lui Xie Qingcheng de la Spitalul nr. 1 din Huzhou, dar relația lor nu era dintre cele mai bune. Expresia ei se întunecă ușor, iar privirea îi sări de la Xie Qingcheng la Chen Man, înainte de a se opri câteva secunde asupra uniformei de polițist aruncate peste umerii lui Xie Qingcheng.
Chen Man, care nu observase nimic, răspunse cu cea mai mare politețe: „Da, mulțumesc.”
Asistenta râse fără niciun pic de umor și îi răspunse pe un ton batjocoritor: „Nicio problemă. Pot să te întreb cine este această persoană pentru tine?”
„... Este...”, obrajii lui Chen Man se înroșiră inconștient. „Prietenul meu.”
„Oh, prietenul tău.” Asistenta zâmbi. „Domnule ofițer, îți faci multe probleme aducându-ți prietenul aici în miezul nopții și supraveghindu-l atât de atent.”
Chen Man nu știa cum să răspundă. Cuvintele ei i se păreau puțin ciudate, dar nu le luă în seamă.
Asistenta medicală plecă după ce termină de schimbat perfuzia. În timp ce ieșea din cameră, scoase telefonul și scrise câteva mesaje în grupul de chat pe care îl avea cu colegii ei.
Era târziu în noapte când lui Xie Qingcheng i se pusese perfuzia, așa că, până când cele trei perfuzii îi intraseră în organism și se trezi, era deja dimineață.
Avea o constituție alergică – reacțiile lui erau intense, iar recuperarea lentă, așa că se simțea încă destul de rău chiar și după ce i se scoase acul perfuziei. Realizând acest lucru, Chen Man îi spuse: „Ge, păstrează haina mea pentru moment. Să nu răcești.”
Xie Qingcheng mormăi slab în semn de acord și ieși din sala de tratament îmbrăcat cu haina uniformei lui Chen Man.
Holul spitalului era deja plin de oameni când au ieșit – până la urmă, Spitalul nr. 1 din Huzhou era cel mai aglomerat spital din zonă. Chen Man a luat raportul medical pentru a lua rețeta, în timp ce Xie Qingcheng aștepta într-o zonă mai puțin aglomerată.
Xie Qingcheng se sprijinea de perete, cu ochii închiși și capul plecat. După un timp, a auzit pași apropiindu-se.
Cineva s-a oprit în fața lui.
Crezând că era Chen Man, Xie Qingcheng deschise ochii. „Ai terminat?”, întrebă el fără să se uite la nou-venit și pur și simplu se îndreptă. „Mulțumesc pentru astăzi. Acum, să mergem.”
„... Xie Qingcheng.”
Xie Qingcheng ridică brusc capul la auzul acelei voci.
În fața ochilor lui apăru un chip frumos, cu trăsături bine definite. Era vinovatul care îl adusese în starea aceea jalnică: He Yu.
He Yu îl privi fix. „De ce ești aici?”
Xie Qingcheng se încruntă instantaneu.
Lăsând la o parte faptul că tocmai se certaseră pe insulă cu o seară înainte, se părea că, de când Xie Qingcheng și He Yu se reîntâlniseră, de fiecare dată când se vedeau, ajungeau la certuri. He Yu crescuse și devenise un adult în perioada în care fuseseră despărțiți, așa că nu-l mai considera pe Xie Qingcheng atât de înfricoșător ca atunci când era copil și nici nu mai simțea același respect profund față de el. Mai mult, He Yu găsise multe modalități de a-l enerva pe acest bărbat și de a-l face să se simtă incomod, ceea ce îi provoca o satisfacție profundă.
Xie Qingcheng refuza categoric să lase un tânăr să râdă de el. Trăsăturile i se înăspriră și deveniseră reci, în timp ce stătea perfect drept, de parcă nu era deloc bolnav. „Nu e nimic. Aveam niște treburi de rezolvat.” Îl măsură din cap până în picioare pe He Yu. „Și tu ce cauți la spital?”
În timp ce vorbea, privirea îi alunecă în jos, aterizând pe punga cu medicamente pe care o ținea He Yu.
He Yu mută punga în spatele lui fără să clipească și răspunse blând: „Colegul meu de cameră e bolnav. I-am cumpărat niște medicamente, pentru că mie îmi e mai ușor să conduc.”
Cei doi se priviră în tăcere, ascunzându-și adevăratele intenții.
După un timp, He Yu spuse: ”Jacheta pe care o porți...”
Abia atunci Xie Qingcheng își dădu seama că uniforma lui Chen Man era încă aruncată peste umeri; peste cămașa albă ca zăpada, jacheta de polițist era într-adevăr destul de vizibilă. Nu era de mirare că He Yu îl zărise imediat în mulțimea aglomerată.
„E a prietenului meu.”
„Îl aștepți?”
Xie Qingcheng încuviință din cap fără tragere de inimă.
He Yu era încă într-o dispoziție proastă. Scrisoarea de dragoste a lui Xie Xue îl șocase atât de tare încât nu mai putea să-și suprime simptomele bolii cu medicamentele obișnuite, așa că venise la spital să-și ia o nouă rețetă. Sincer, când îl văzuse mai devreme, voise să-l ignore pe Xie Qingcheng, dar apoi își aduse aminte că acesta era fratele mai mare al lui Xie Xue și se gândi că ar trebui măcar să-l salute, având în vedere că se întâlniseră la spital.
Dar în acel moment nu voia să mai vorbească cu Xie Qingcheng și cu atât mai puțin să-i cunoască prietenul.
„Eu plec, atunci”, spuse He Yu. „Mai am treabă.”
Și plecă, pur și simplu.
Xie Qingcheng se încruntă ușor, urmărindu-l pe He Yu cum șerpuia prin mulțimea agitată. Știa că, atunci când boala lui He Yu se agrava, unele dintre medicamentele pe care le lua puteau fi prescrise doar de spitale de nivel provincial. Oare să fie...
„Xie-ge.” În acel moment, Chen Man se întoarse, întrerupând gândurile lui Xie Qingcheng. ”Ți-am luat medicamentele. Te duc acasă.”
El observă privirea lui Xie Qingcheng și o urmă, dar He Yu dispăruse deja.
Chen Man întrebă: „Ce s-a întâmplat?”
„... Nimic”, răspunse Xie Qingcheng.
Ce altceva putea să spună?
Că îl întâlnise pe vinovatul responsabil pentru toată această încurcătură?
Bineînțeles că nu. Așa că Xie Qingcheng a spus simplu: „Să mergem”.
„Oh, bine. Ge, ai grijă la trepte”.
Au ajuns o jumătate de oră mai târziu la căminul pentru profesori al Facultății de Medicină din cadrul Universității Huzhou, cu mașina lui Chen Man. Chen Man și-a agățat jacheta uniformei pe un cuier de lângă ușă și s-a dus în bucătărie să pregătească medicamentul. I l-a dat lui Xie Qingcheng și l-a privit cum îl bea încet.
„Ge?” Chen Man s-a gândit o clipă, apoi a spus: ”Ai dat peste vreun cunoscut la spital adineauri?”
Xie Qingcheng nu răspunse.
„Apropo, aseară a venit o asistentă să schimbe perfuzia, dar se comporta cam ciudat.”
De data aceasta, Xie Qingcheng îi răspunse. „Asistenta aceea avea fața lungă, un semn sub buză și părea să aibă vreo treizeci sau patruzeci de ani?”
„Da.”
„E asistenta Zhou. Lucra pentru un doctor mai în vârstă”, spuse Xie Qingcheng. „Nu-i nimic. Doar că nu ne înțelegem prea bine.”
După ce își luă medicamentele, Xie Qingcheng începu să se simtă din nou obosit. Se întinse pe canapea, acoperindu-și ochii cu mâna, și se enervă gândindu-se la asistenta Zhou și la He Yu.
Indiferent dacă era vorba de fosta lui colegă de la Spitalul nr. 1 din Huzhou sau de He Yu, amândoi îl iritau la culme. Când era supărat, îi plăcea să fumeze. Cu o seară înainte, nu apucase să pună mâna pe brichetă, pentru că fusese blocat în sala de perfuzii. Acum, își luă mâna de la ochi și îi spuse lui Chen Man: „Dă-mi o țigară.”
Chen Man păli de șoc. „Nu poți fuma! Rezultatele testelor tale! Uită-te la ele, sunt...”
„Să mă uit la ce? Cine e doctorul aici, eu sau tu? Dă-mi o țigară.”
„Nu am. Nu-ți dau!”
„Nu ai sau nu vrei?”
„Nu vreau! Eu... eu nu!” bâlbâi Chen Man.
Xie Qingcheng îl trase pe Chen Man de guler, îi scotoci rapid buzunarele și scoase un pachet de țigări marca Liqun din uniforma de polițist a lui Chen Man. Ridică ochii spre cer în timp ce deschise pachetul și scoase o țigară. Apoi o ținu între dinți și se uită la Chen Man așteptând.
Chen Man tăcu.
Xie Qingcheng spuse: „Dă-mi un foc."
Chen Man oftă adânc, cu adevărat la capătul puterilor. „Xie-ge, nu e bine să continui așa. Dacă ar afla mătușa și unchiul...”
Chen Man nu intenționase să aducă vorba despre părinții lui Xie Qingcheng. Când văzu cât de urâtă devenise expresia lui Xie Qingcheng, nu îndrăzni să mai spună niciun cuvânt. În schimb, murmură în șoaptă: „Îmi pare rău.”
Îi înmână bricheta lui Xie Qingcheng cu mare reticență și privi neputincios cum Xie Qingcheng continua să se otrăvească încet, chiar în fața ochilor lui.
Xie Qingcheng trase câteva fumuri din țigară, mâna lui palidă și subțire atârnând de marginea canapelei, în timp ce se întindea pe spate și privea tavanul cu o expresie goală.
„Ai fost ocupat toată noaptea”, îi spuse el lui Chen Man. „Și eu ți-am stat în cale. Mulțumesc. Poți să te duci acasă, o să fiu bine.”
„Cum poți să spui că mi-am stat în cale?”
Dar Xie Qingcheng nu voia să-l mai deranjeze pe Chen Man. „Du-te acasă și odihnește-te”, insistă el.
Cu reticență, Chen Man se gândi și spuse: „Ge, sunt îngrijorat pentru tine. Am impresia că reacția ta alergică la mango a fost plănuită de vreun ticălos răuvoitor. Dacă cineva încearcă să te hărțuiască, spune-mi. Acum sunt polițist și pot să mă ocup de el cu adevărat...”
„Ce poți să faci?” Xie Qingcheng își mută în sfârșit privirea și se uită la tânărul al cărui chip încă păstra o urmă de inocență copilărească. Ridică mâna și trase cu putere șapca de polițist până îi acoperi ochii. ”Vorbești despre asta și despre aia, dar ești încă un începător, așa că ce poți să faci? Îți spun să te întorci și să-ți faci datoria de polițist civil cum trebuie. Nu te da mare când nu se întâmplă nimic. Fratele tău a murit, iar tu ești singurul fiu rămas în familie, așa că nu-ți mai îngrijora părinții.”
„Am înțeles…” mormăi Chen Man, apoi coborî capul în tăcere.
Xie Qingcheng se lăsă din nou pe perna moale, epuizat și destul de apatic. ”Du-te acasă.”
Chen Man nu avu de ales decât să se supună.
Chen Man era un copil bun, dar era prea impulsiv și nerăbdător în tot ceea ce făcea. Xie Qingcheng știa că devenise polițist pentru că fratele său murise într-o operațiune împotriva bandelor și voia să se răzbune. Dar copilul prost era naiv și incapabil, așa că a ajuns să fie repartizat la o secție de poliție locală în loc de echipa de investigații criminale din care făcuse parte fratele său. Xie Qingcheng își dădea seama că Chen Man nu trecuse niciodată cu adevărat peste acest lucru.
Dar Xie Qingcheng credea că era mai bine așa.
Fratele lui Chen Man se apropiase prea mult de părinții lui Xie Qingcheng, fiind atras tot mai adânc, pas cu pas, în intrigi și pericole. Din această cauză, Xie Qingcheng avusese întotdeauna remușcări față de familia lui Chen Man.
Era mai bine pentru Chen Man să fie un polițist civil de bază și să-și petreacă zilele prindând hoți, găsind câini pierduți pentru bătrâni și alte lucruri de genul acesta. Ar fi fost și mai bine dacă ar fi rămas la acest nivel pentru tot restul carierei sale.
Alungând aceste gânduri, Xie Qingcheng a adormit într-un somn amețitor care a durat până a doua zi dimineață, când a fost trezit de sunetul telefonului.
„Alo?”
„Bună, Ge... eh?” Era Xie Xue, care îl suna în timp ce se pregătea în dormitorul ei. ”Ce s-a întâmplat cu vocea ta?”
„Nu e nimic. Nu am fost atent când mâncam și am mâncat niște mango.”
„Ce?! Ești alergic și totuși...”
„Ți-am spus că nu am fost atent. De ce mă suni?”
„Oh, nu-i nimic”, spuse Xie Xue. „Voiam doar să-ți spun că după ore avem o excursie de toamnă. Mergem la Nanshi.”
Xie Qingcheng tuși de câteva ori. Se simțea atât de fierbinte, de parcă ar fi luat foc. „Atunci du-te. Ai grijă pe drum și nu te duce singură în locuri izolate. Ți-am spus, ai avut noroc la spitalul Cheng Kang. Dacă...„
”Bine, am înțeles. Nu-ți face griji! Ge, ai grijă și tu de tine."
Îngrijorată că îi perturba odihna lui Xie Qingcheng, sora lui a mai schimbat câteva cuvinte cu el, apoi a închis. După ce a terminat convorbirea, a stat pe gânduri o vreme, apoi i-a trimis un mesaj vocal lui He Yu.
Xie Qingcheng adormise din nou.
Era cineva care se pricepea să aibă grijă de alții, dar nu era la fel de abil când venea vorba de el însuși. În afară de a lua două pastile după ce Chen Man îl adusese înapoi, nu făcuse nimic altceva decât să fumeze câteva țigări – nici măcar nu mâncase. Dar se simțea rău și nu avea chef să gătească, așa că era firesc să adoarmă din nou fără să mai facă nimic.
De data aceasta, a dormit cine știe cât timp. În timp ce adormea și se trezea, Xie Qingcheng a auzit un clic slab al încuietorii. Conștiința lui era ca un zmeu plutind în aer în timp ce visa, dar sunetul încuietorii a fost sfoara care l-a adus înapoi la realitate.
Nu deschise ochii, dar știa că venise cineva.
În starea lui confuză, crezu că era Xie Xue. Ea era singura care avea cheia de la dormitorul lui.
Nu trebuia să plece în excursia de toamnă? Era de prost gust ca profesorii noi să lipsească de la astfel de evenimente la universitate. De ce venise aici?
În ciuda îngrijorării sale, Xie Qingcheng se întoarse totuși, încercând să nu fie deranjat de sora lui. Instinctiv, voia să se ghemuiască sub pătură, dar, din păcate, nu era niciuna pe care să o poată apuca și își dădu seama că stătea întins pe canapea de când ajunsese acasă. Nici măcar nu-și descheiase nasturii de la manșete.
Tocmai când se încruntă iritat, o căldură bruscă îl învălui.
Persoana care intrase în casa lui se apropie, îl privi o vreme, apoi îi puse o pătură subțire de vară peste corp.
Xie Qingcheng voia să deschidă ochii, dar era cu adevărat epuizat. Înainte ca pleoapele grele să se închidă din nou, văzu doar imaginea încețoșată a unui tânăr înalt reflectată între genele sale care tremurau.
Când se trezi, era deja amurg. Cineva spălase cu sârguință podeaua dormitorului său și deschisese ferestrele pentru a lăsa aerul proaspăt să intre. O briză ușor umedă suflă prin perdele și făcu ca voalul alb ca zăpada să fluture în lumina apusului.
Xie Qingcheng strânse ușor ochii. Scoase un braț de sub pătura de vară încălzită de căldura corpului său și își acoperi ochii cu dosul mâinii.
Se auzea vocea altui bărbat în cameră, parcă vorbea la telefon. „Mm... bine. Atunci vin peste câteva zile. Nu-ți face griji. Nu cer mult timp. Și eu vreau să acumulez experiență în alt domeniu decât cel în care studiez, așa că nu e niciun problemă.”
„Stai liniștit, Feng-jie. Am cerut deja concediu. Știu că e dificil pentru tine. Nu vor fi surprize.”
„Mm, da. Atunci te las acum.”
Xie Qingcheng, bolnav, își dădu seama în sfârșit că era vocea lui He Yu.
Xie Qingcheng se ridică brusc și se întoarse în direcția vocii.
He Yu tocmai terminase convorbirea și ieșise din bucătărie cu o tavă de lemn în mâini. Se apropie de Xie Qingcheng și puse tava pe măsuța de ceai. Pe tavă se afla un castron mare din ceramică Mino. Era umplut până la refuz cu terci de pui care fuseseră fiert la foc mic foarte mult timp, până când capătase o culoare albă lăptoasă apetisantă. Terciul căpătase aroma supei de pui, fiecare bob absorbind supa bogată și lăptoasă care îl învelea. Bucăți de pui albe ca zăpada pluteau în terci, iar deasupra erau presărate semințe de susan albe, aromate și crocante.
„Oh, te-ai trezit? Dacă te-ai trezit, ar trebui să mănânci cât e cald. L-am preparat după o rețetă găsită pe internet.”
He Yu a făcut o pauză, apoi a spus: „Am văzut rezultatele analizelor și rețeta medicală pe biroul tău.”
Xie Qingcheng nu a răspuns.
„Ai fost la urgențe aseară pentru o perfuzie, nu-i așa?”
Cu o mână apăsată pe frunte, Xie Qingcheng a petrecut ceva timp adunându-și gândurile înainte de a-și ajusta poziția pe canapea.
După ce se asigură că vocea lui nu va suna la fel de patetică pe cât se simțea, spuse în cele din urmă: „De ce ai venit aici?”
Nici He Yu nu părea să fie în cea mai bună formă. Era calm, atât de calm încât se simțea o umbră de întuneric ascunsă în interiorul lui.
Chiar dacă Xie Qingcheng era bolnav, putea totuși să simtă vag ciudățenia lui He Yu. Își îndreptă privirea spre brațul lui He Yu și observă că avea bandaje înfășurate în jurul încheieturii mâinii. Se uită mai sus și văzu că ochii migdalați, care fuseseră coborâți tot timpul, păreau ușor roșii. Xie Qingcheng se gândi din nou la medicamentul pe care He Yu îl luase de la spital.
Dar înainte să apuce să-l întrebe pe He Yu despre asta, tânărul se aplecă și se întinse peste umărul lui Xie Qingcheng pentru a-și împinge mâna în canapeaua din spatele lui. He Yu se uită în jos la bărbat și spuse: „Xie Qingcheng, dacă ai o reacție alergică atât de severă la mango, de ce mi-ai spus că nu ai nimic la spital?”
„Xie Xue ți-a spus?”
„Da. Ea m-a rugat să vin să te vizitez, spunând că nu te simți bine și că aveai vocea răgușită când ai vorbit cu ea.”
Xie Qingcheng nu răspunse.
Băiatul îl privi cu atenție. „Eu ți l-am dat. Eu sunt cel care te-a făcut să ajungi în starea asta. De ce ai ascuns asta de mine? De ce nu ai venit să mă cauți? De ce nu mi-ai spus adevărul la spital?„
”Nu era nevoie„, spuse Xie Qingcheng pe un ton foarte calm și rece. ”Nu ai vrut să-mi faci rău. Nu știai că sunt alergic la mango. În plus, eram deja pe mâini bune."
Dar aceste cuvinte nu l-au satisfăcut pe He Yu; dimpotrivă, au declanșat apariția unei sclipiri ușor periculoase în ochii lui, în timp ce se uita fix la Xie Qingcheng. „Nu cred că sunt atât de rău încât să stau deoparte și să ignor pe cineva pe care l-am rănit într-un asemenea mod.”
Xie Qingcheng nu a spus nimic.
„Deci, cum mă vedeți voi toți?"
Toți? Xie Qingcheng încruntă sprâncenele în tăcere. În afară de el, cine mai era la spital? Dar, având în vedere starea de spirit în deteriorare a lui He Yu, Xie Qingcheng s-a abținut să întrebe.
He Yu se opri în fața lui. Poate că și el simțea că exagerase puțin. Se îndreptă încet și spuse: „Nu contează.”
Îi turnă lui Xie Qingcheng un pahar cu apă, apoi aranjă rezultatele examinării. Oftă la vederea datelor îngrozitoare tipărite în partea de sus, care detaliau reacția alergică.
„Dacă nu mai ai nevoie de nimic, eu plec.”
Din instinctul dobândit în cei șapte ani în care fusese medicul lui He Yu, Xie Qingcheng îl opri. „He Yu.”
„Ce este?”
Xie Qingcheng se încruntă ușor. ”S-a întâmplat ceva?”
„... Nu.”
„Atunci ce-i cu bandajele de la încheietura mâinii? Și medicamentele pentru care ai fost la spital?”
He Yu își aruncă jacheta peste umeri și răspunse fără să se uite înapoi: „Ți-am spus deja despre medicamente. Erau pentru un prieten. Am bandaj la încheietura mâinii pentru că aragazul tău era prea murdar și m-am ars în timp ce făceam curat.”
Își îndreptă brațul, iar bandajul dispăru sub mânecile largi ale jachetei. He Yu rămase nemișcat pentru o clipă, parcă încercând să se hotărască ce să spună. Întoarse ușor capul pentru a se adresa din nou lui Xie Qingcheng. „Trebuie să mă duc la cursurile de seară, așa că plec acum. Nu uita să o suni pe Xie Xue și să-i spui că am trecut pe aici.”
Xie Qingcheng încuviință din cap, dar tot simțea că era ceva în neregulă cu He Yu în timp ce îl privea pregătindu-se să plece. După ce se gândi puțin, întrebă: „Chiar și Xie Xue a plecat în excursia de toamnă, tu de ce nu ai mers?”
He Yu se opri o clipă în timp ce își lega șireturile. Din unghiul lui Xie Qingcheng, nu putea vedea clar întreaga față a tânărului, ci doar o parte din maxilarul său ascuțit și elegant, pe jumătate ascuns în umbră.
„E prea plictisitor. Majoritatea celor care merg în excursie sunt studenți la actorie. Nu am nimic în comun cu ei, așa că nu am vrut să particip.”
He Yu își legă șireturile cu o smucitură, împinse ușa și plecă înainte ca Xie Qingcheng să mai poată pune vreo întrebare.
Capitolul 23: Cazul de crimă în care eram implicați nu se încheiase încă
Xi Qingcheng și-a revenit complet din boală câteva zile mai târziu și lua masa împreună cu Xi Xue în cantina Universității Huzhou. Când a văzut terciul de pui din farfurie, și-a dat seama brusc că trecuseră câteva zile de când nu-l mai văzuse pe He Yu. De asemenea, nu găsise nicio postare a lui He Yu când îi verificase contul de WeChat Moments.
Se încruntă ușor, amintindu-și comportamentul ciudat al lui He Yu în ziua în care venise să vadă cum se simte în dormitorul său. Xie Qingcheng era o persoană extrem de rațională, dar nu era complet lipsit de inimă. În plus, îi promisese lui He Jiwei că îl va ajuta să-l supravegheze pe He Yu. Prin urmare, era normal să fie îngrijorat pentru băiat.
Așadar, odată ce Xie Xue a adus tava cu mâncare și s-a așezat la masa din fața lui, el a întrebat-o cum se simte He Yu în ultima vreme.
Cine ar fi crezut că, în răspuns la întrebarea fratelui ei, Xie Xue va deschide brusc ochii și va spune: „Ce? Nu știi? A cerut liber și a plecat la Hangshi să filmeze un serial. Nu ți-a spus?”
Mâna lui Xie Qingcheng, care ținea bețișoarele, îngheță. „Nu studiază scenaristica și regia?”
„Ah, e doar pentru o perioadă scurtă. Îl ajută pe un alt actor și joacă un rol secundar. L-au remarcat când cumpăra micul dejun la poarta școlii și lui îi place destul de mult. Sinceră să fiu, cu aspectul lui, e cam greu de spus de care parte a camerei va lucra în viitor. E și o persoană foarte motivată, așa că sigur nu va rata ocazia de a acumula experiență.”
„Dar de ce așa brusc?”
„Păi, pentru că actorul care trebuia să joace rolul principal masculin a avut un accident. Puștiul era student la teatru, dar a intrat cu bicicleta într-un taxi în timp ce se plimba prin campus, înainte să ajungă la platou. A suferit o tăietură uriașă la față și a trebuit să i se pună multe copci. Echipa de producție avea nevoie urgentă de cineva care să-i ia locul și așa l-au găsit pe He Yu...”
În timp ce Xie Xue explica situația, Xie Qingcheng își aminti vag de telefonul pe care He Yu îl primise în acea zi acasă; se părea că despre asta era vorba în conversație.
Xie Xue continuă să vorbească. „Dar există un lucru care mi se pare puțin ciudat. Am văzut scenariul acestui serial. Este un serial web foarte prost. Având în vedere gusturile lui, m-aș fi așteptat să disprețuiască un astfel de serial, dar a acceptat brusc, fără să stea pe gânduri. Chiar dacă nu va dura mult – cam zece zile – tot nu înțeleg ce are în minte. Părea să fie într-o dispoziție destul de proastă când mi-a cerut liber. Era foarte distant când am vorbit cu el.”
Auzind asta, expresia lui Xie Qingcheng s-a întunecat.
S-a gândit la bandajul care fusese înfășurat neglijent în jurul încheieturii lui He Yu în acea zi și la punga cu medicamente de la spital...
„S-a întâmplat ceva rău cu He Yu în ultima vreme?”
„Bineînțeles că nu!” Din nu știu ce motiv, starea lui Xie Xue părea să se fi îmbunătățit considerabil de la excursia din toamnă; părea să emane o aură de floare de piersic înflorită. Mușcă gânditoare lingura de înghețată și abia după un timp începu să ezite și să spună: „Nici eu nu știu... Dar nu cred că s-a întâmplat ceva...”
Xie Qingcheng o privea gânditor pe Xie Xue, observând ochii ei strălucitori și starea ei de spirit remarcabil de bună. Putea simți că era extrem de fericită în ultimele zile, de când se întorsese în campus. Era cu capul în nori și scria mesaje pe telefon, răspunzând la unul după altul. Cine știa cu cine vorbea?
La fel era și pe WeChat Moments. În trecut, postările ei erau de genul „s-a deschis un restaurant nou pe strada xx, vrea cineva să mergem să-l încercăm?” Dar, recent, postările deveniseră brusc și inexplicabil mult mai artistice și rafinate. Erau fragmente din literatură pentru tineri pe care Xie Qingcheng nu le înțelegea,oricât se chinuia să le citească, sau fotografii ciudate, cum ar fi o porțiune de lac sau două frunze de copac. Ziua trecută, târziu în noapte, a postat chiar o fotografie cu o umbră proiectată pe perete, însoțită de cuvintele: „He he, micuț pufos alb”. Era greu de spus a cui era umbra, din cauza luminii difuze; poate era a ei.
Xie Qingcheng a comentat chiar el, întrebând-o: „Cine e micuțul pufos alb?”
După mult timp, Xie Xue a răspuns în sfârșit: „Un cățeluș drăguț”.
Xie Qingcheng a spus: „Nu mai posta lucruri fără sens în Momentele tale. Grăbește-te și du-te la culcare”.
Xie Xue a răspuns cu un emoticon cu o față care scoate limba. Câteva momente mai târziu, Xie Qingcheng a descoperit că ea își schimbase și fotografia de profil cu una în care apărea o lebădă cu spatele la cameră.
Amintindu-și aceste detalii, Xie Qingcheng a întrebat: „Dar tu? Ți s-a întâmplat ceva frumos în ultima vreme?”
Xie Xue s-a înroșit la obrajii. A întors fața și a continuat să muște lingura, ascunzând cu grijă în adâncul inimii incidentul secret care se întâmplase în timpul excursiei de toamnă. ”Oh, nimic.”
Xie Qingcheng și-a încrucișat brațele în timp ce îi observa în tăcere limbajul corpului și detaliile expresiei ei jenate. Privirea lui a devenit încet-încet pătrunzătoare.
„Oh, da, Ge?” Xie Xue, care se simțea puțin rușinată sub privirea fixă a lui Xie Qingcheng, a încercat să schimbe subiectul. ”Am adus niște prăjituri speciale din excursia de toamnă pentru tine și He Yu. Ești ocupat în weekend?”
„Nu, de ce?”
„Eu... Păi, am o conferință la școală și nu pot să-mi iau liber, dar prăjiturile se strică repede. Așa că, dacă ai timp, ai putea să te duci până la Hangshi să vezi ce face He Yu? Așa i-ai putea duce și prăjiturile.”
Xie Qingcheng se încruntă ușor. Avea impresia că Xie Xue îi ascunde ceva, dar nu o întrebă mai mult.
„Bine”, acceptă el. Era destul de îngrijorat pentru starea lui He Yu, așa că era o scuză convenabilă pentru a vizita echipa de producție și a vedea cum era He Yu.
În acea zi, la apus, ruinele Spitalului Psihiatric Cheng Kang erau pustii, delimitate de banda albă și galbenă a poliției. Când bătea vântul, banda poliției tremura, iar praful se ridica deasupra câmpului de pământ ars din spatele ei. În ultima vreme, mulți oameni veniseră în acest loc din oraș; unii erau aici pentru a plânge moartea victimelor, iar alții doar pentru a vedea ceva nou și a se alătura agitației.
În mulțimea aglomerată se afla un bărbat neînsemnat, cu ochelari cu rame groase. După ce s-a strecurat printre oameni, a privit cu groază și ezitare terenul carbonizat al Spitalului Psihiatric Cheng Kang, cu ochii ușor ieșiți din orbite.
„Da, sunt toți morți. Niciunul dintre șefii mari nu a supraviețuit.”
„Oare chiar spiritul răzbunător al lui Jiang Lanpei a venit să le ia viața?”
„Femeia aceea purta o rochie roșie când a murit. Am auzit că astfel de fantome sunt cele mai puternice, așa că nu e de mirare că focul părea să-i vizeze intenționat pe complicii lui Liang Jicheng.”
„Aiya, o să mă sperii de moarte!”
Pe măsură ce discuțiile din jurul lui se intensificau, bărbatul cu ochelari începu să tremure și mai tare. Într-o zi atât de toridă, era acoperit de sudoare și avea spatele aproape complet ud.
Înghiți saliva și se întoarse – trebuia să plece acasă.
Părinții lui trăiau separat de mult timp. El locuia cu tatăl său, care făcea și el parte din „organizație”. Dar printre bunurile comune ale părinților săi se afla un seif în vechea locuință în care locuise când era copil. În seif se aflau o grămadă de hârtii vechi și prăfuite, cu colțurile mâncate de molii.
Acelea erau dosarele reale ale lui Jiang Lanpei.
Tatăl său îi spusese odată că, dacă i se va întâmpla ceva, să predea documentele poliției și apoi să se predea. Nu ar fi fost nicio problemă dacă ar fi ajuns la închisoare, pentru că măcar ar fi rămas în viață.
Era un laș – urmând exemplul tatălui său, se implicase doar puțin în organizație. Era prea speriat să spună ceva și chiar vomitase în stare de șoc în ziua în care poliția fusese la el acasă pentru a investiga. Dar acum că își revenise... Acum știa că problema nu era deloc atât de simplă; lista morților publicată în ziar îi spunea asta.
Nu voia să moară. Nu voia să fie ucis. Era îngrozit și spera cu disperare să recupereze obiectele din seif și să fugă la poliție.
În trecut, se temea de sirenele poliției. Se trezea brusc din somn și tremura ca un șoarece de fiecare dată când auzea mașinile de poliție în coșmarurile sale. Dar acum, în retrospectivă, își dădea seama că numai poliția îl putea salva.
A început să alerge în momentul în care a intrat în mica comunitate de vile. Casele erau situate într-un cartier care ar fi putut fi considerat elegant în urmă cu douăzeci de ani. Era îngrozit, terifiat că „oamenii aceia” îl vor prinde, terifiat că fantoma lui Jiang Lanpei îl va prinde.
Limbi roșii de flăcări furioase, valuri roșii ale unei rochii fantomatice.
„Ah... AHH!”
Cu cât se gândea mai mult, cu atât devenea mai îngrozit. Nu se putea abține să nu țipe în timp ce alerga. Era pe punctul de-a face pe el, iar ochelarii îi alunecau de pe nasul unsuros.
Intră cu forța în grădina vechii vile și se repezi imediat spre uși.
Era speriat, atât de speriat încât nu se întrebă de ce ușa acestei case vechi, abandonate de mai bine de un deceniu, era descuiată, nici nu se întrebă de ce ușile principale erau doar pe jumătate închise...
Bărbatul cu ochelari era atât de dezorientat, încât capul îi era ca un vas cu terci. Gâfâia greu în timp ce se năpustea pe scările care duceau la subsol. Podelele putrezite păreau o aliniere de cadavre ale pacienților morți de la Spitalul Psihiatric Cheng Kang, care suspinau greu sub picioarele lui. Mintea lui era pe punctul de a ceda complet, iar buzele îi tremurau incontrolabil.
Ajutor...
Ajutor...
Cu un zgomot puternic, a spart ușa subsolului și s-a repezit spre seif.
Își amintea codul. Era ziua de naștere a mamei sale. Chiar dacă tatăl său era un libidinos murdar – motivul pentru care mama sa, o femeie cu voință puternică, îl disprețuise întotdeauna când era mai tânără și motivul pentru care divorțaseră mai târziu – codul nu fusese schimbat niciodată.
Acum că se gândea la asta, și mamei sale îi plăcea să-și onduleze părul și să poarte rochii roșii când era mai tânără. Moda din Hong Kong era populară pe atunci, și multor femei frumoase le plăcea să se îmbrace ca vedetele din Hong Kong din ziare – cea mai populară tendință erau rochiile roșii vaporoase.
Cu degetele tremurând, bărbatul cu ochelari a rotit încuietoarea, o dată, apoi încă o dată...
Ușa seifului s-a deschis cu un clic.
A întins mâna înăuntru.
Câteva secunde mai târziu, a fost cuprins de spasme, aproape convulsiv, ca și cum ar fi fost electrocutat.
Dispăruse!
Teancul acela de hârtii... dispăruse!
Imposibil... Cum era posibil?
În mijlocul dezamăgirii zdrobitoare și al sentimentului intens de groază, simți brusc ceva cald aterizând pe fruntea lui cu un sunet ușor.
Toate oasele din corpul său păreau gata să se întoarcă și să fugă, dar, prinse în carnea lui, nu puteau decât să rămână înăuntru, în disperare.
Din nou, se auzi același sunet și se simți aceeași senzație.
Încă o picătură caldă căzu. De data aceasta, ateriză pe buzele lui.
Mirosea a metal.
Ochii bărbatului se bulbucară brusc. Respira rapid și i se contorsionară trăsăturile în timp ce ridică încet privirea.
Văzu o femeie.
O femeie care murise pe scări, cu un pistol încă în mână. Fusese împușcată în cap, iar sângele ei se scurgea pe podea. Explozia îi distrusese ochii, dar fața ei era încă abia recognoscibilă, orbitoarele privind fix în direcția lui.
Femeia părea că se sinucisese, dar bărbatul cu ochelari știa cu certitudine că nu era așa.
Pentru că era...
„Mamă...”, strigă involuntar bărbatul cu ochelari, fără să se știe dacă din groază sau din durere. ”Mamă!! MAMĂ!!!! AH!! AHHHHH!!”
Mama lui nu locuia aici... Mama lui plecase deja de mai bine de zece ani și nu se mai întorsese niciodată...
Știa și ea despre aceste dosare? Voia și ea să ia aceste dosare pentru a-și proteja fiul?
Bărbatul cu ochelari s-a prăbușit pe podea. Fața îi era plină de lacrimi, muci, sudoare și sânge. Din gura lui ieșeau urlete bestiale, dar nici el nu știa pentru ce jelea.
Apoi, a auzit pași venind din spatele lui. Era sunetul tocurilor înalte lovind podeaua.
Toc, toc, toc.
Tocurile erau acoperite cu o protecție specială, realizată cu cea mai recentă și inovatoare tehnologie. Bărbatul cu ochelari nici nu apucă să întoarcă capul când simți ceva tare apăsându-i ceafa.
O voce feminină chicoti încet în spatele lui, pe un ton cântat. „Lasă, lasă, lasă batista, pune-o ușor în spatele prietenului tău, să nu afle nimeni...”
Femeia ținea un dosar îngălbenit în fața ochilor lui.
O respirație caldă îi mângâie tâmpla bărbatului, în timp ce nou-venita îl întrebă blând: „Asta căutai?”
„Tu...” Bărbatul cu ochelari nu îndrăznea să se întoarcă; dinții îi clănțăneau în timp ce tremura.
„La fel și mama ta.”
Bărbatul era prea îngrozit ca să poată vorbi.
„Bătrânul tău era un hamster laș, atât de neloial față de șeful său încât a ascuns chiar și așa ceva acasă.” Femeia îi șopti la ureche, elegantă ca o orhidee. „Chiar nu trebuia să facă asta... Credea că șeful nu va afla?”
„Cine ești... tu...”
Femeia zâmbi. „Ce fel de răspunsuri poate căuta un om neloial?”
El nu răspunse.
„Păstrează-ți întrebările pentru Iad.”
Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-a auzit bărbatul cu ochelari.
Câteva secunde mai târziu, un foc de armă asurzitor a ridicat praful din subsol.
Femeia se feri de mizeria de sânge înnegrit de pe podea și curăță locul cu un aer indiferent. Apoi, se uită în jos, răsfoi ea însăși dosarele lui Jiang Lanpei și ieși din clădirea veche și abandonată fără să se uite înapoi...
Capitolul 24: A intrat în camera mea de hotel
„Noaptea trecută, locuitorii din Grădina Magnolia de Aur au raportat că au auzit două împușcături. Când poliția a sosit la fața locului, au găsit cadavrele unui bărbat și ale unei femei într-o locuință abandonată. Victimele erau o femeie de 52 de ani și un bărbat de 26 de ani. Cei doi erau mamă și fiu, respectiv soția și fiul directorului administrativ al spitalului psihiatric Cheng Kang, Liang Jicheng. Poliția a descoperit în apartament bilete de adio scrise de cei decedați. Deoarece ambii erau implicați în cazul Cheng Kang, se suspectează că moartea lor a fost o sinucidere pentru a scăpa de pedeapsă...”.
Într-o seară de weekend, Xie Qingcheng stătea în trenul de mare viteză când a primit o notificare pe telefonul său cu privire la un articol de știri.
A încruntat ușor sprâncenele și l-a deschis.
Articolul nu era lung; de obicei, cu cât era mai gravă problema, cu atât erau mai puține cuvinte.
Soția și fiul lui Liang Jicheng...
Își aminti cum tânăra asistentă care îi întâmpinase în acea zi la Spitalul de Psihiatrie Cheng Kang spusese că Liang Jicheng avea o soție și un copil – exact cuvintele care îl făcuseră pe He Yu să-și dea seama că „Liang Jicheng” pe care o întâlnise Xie Xue era o impostoare.
Oare cei doi chiar se sinuciseră?
Ceva în acest caz îl neliniștea pe Xie Qingcheng, dar, în cele din urmă, el nu era polițist, iar detaliile erau prea puține. Articolul nici măcar nu includea o fotografie. Chiar dacă ar fi vrut, nu avea niciun indiciu pe care să-l analizeze, așa că închise ecranul telefonului și oftă ușor. Flăcările de pe acoperișul Spitalului Psihiatric Cheng Kang din acea zi păreau să pâlpâie în fața ochilor lui.
Jiang Lanpei râsese isteric și spusese că nimeni nu venise să o vadă în cei douăzeci de ani; nimeni nu se gândise vreodată la ea.
Voia să devină o fantomă răzbunătoare și să transforme tot Cheng Kang în Iad.
Era oare un fel de răzbunare karmică din lumea de dincolo?
„Bună seara, acesta este trenul regulat G12. Vom ajunge la stația Hangshi în zece minute. Vă rugăm să vă strângeți lucrurile și să vă pregătiți pentru coborâre. Vă mulțumim că ați călătorit cu noi astăzi. Următoarea stație este Hangshi.”
Sunetul anunțului trenului de mare viteză îl scoase pe Xie Qingcheng din gândurile sale.
Se scuză politicos față de tânăra care stătea lângă el. Fața ei se înroși când îi făcu loc să treacă. Ținând cutia cu cadou în mână, se îndreptă spre ieșire și așteptă să coboare din tren. Își alungă din minte gândurile legate de soția și fiul lui Liang Jicheng; la urma urmei, cazul Cheng Kang era de domeniul trecutului.
Producția la care se alăturase He Yu era o serie web cu buget redus.
Scenaristul era începător, regizorul era începător, actorii erau începători... Deoarece investiția era minimă, întreaga distribuție și echipa erau noi, iar recuzita era veche.
Totuși, erau și lucruri bune în a fi începători. Deoarece toți erau la fel de neexperimentați, fețele lor nu erau încă pătate de grăsimea banchetelor pline de fum ale celebrităților, iar tălpile pantofilor lor nu erau încă murdare de noroiul faimei pudrate. Cele mai multe dintre inimile lor încă se aflau în piept, învelite doar într-un strat subțire de carne, și puteau fi ușor expuse; deși era dificil de spus câtă sinceritate aveau, cel puțin nu erau complet falși. Potrivit lui Xie Xue, atmosfera generală era destul de plăcută.
Când taxiul lui Xie Qingcheng a ajuns la locul filmărilor, distribuția și echipa filmau ultima scenă înainte de pauza de cină.
Xie Xue anunțase deja echipa înainte de sosirea lui Xie Qingcheng, așa că, odată ajuns acolo, acesta a fost condus la scaunul de lângă monitorul de redare al regizorului, pentru a urmări filmările în timp ce aștepta.
He Yu era în mijlocul filmărilor.
Sincer, Xie Qingcheng nu știa la ce fel de producție participase He Yu înainte să vină. După ce a observat o vreme, și-a dat seama că era o poveste de dragoste melodramatică și extrem de clișeică, care se petrecea într-un campus.
În dramă, He Yu juca rolul unui personaj burghez, un fel de soldat de sacrificiu, care era îndrăgostit în secret de protagonista feminină de ani de zile; personajul se potrivea destul de bine cu personalitatea lui reală. În scena respectivă, capitalistul trebuia să-și declare dragostea față de protagonista feminină, să fie respins și apoi să plece de bunăvoie.
Scena trebuia filmată într-o furtună, iar deoarece era un serial cu un buget atât de mic încât chiar și mătușile și bunicile regizorului fuseseră aduse să joace roluri secundare, echipa de filmare voia, fără îndoială, să economisească bani pe efectele speciale. Așadar, când producătorul zgârcit a avut norocul să beneficieze de o furtună trimisă de cer, a început să adune actorii și să-i tortureze cu repetate duble.
Astfel, He Yu a trebuit să repete această scenă emoționantă și explozivă în ploaia torențială, de nenumărate ori.
Actoria nu era specialitatea lui și era prima dată când făcea asta. Dar He Yu a reușit să-și controleze foarte bine emoțiile în timpul filmării acestei scene. Nu părea deloc că joacă. Dimpotrivă, părea că își exprimă liber propriile emoții.
Xie Qingcheng a fost destul de surprins, și nu era singurul care simțea asta. Toți cei care stăteau în fața monitoarelor sub cortul improvizat erau la fel de șocați.
„Wow, chiar nu este actor de meserie...?” a spus un membru al echipei, rostind cuvintele într-un șoaptă extrem de scăzută.
Când au terminat de filmat scena, cerul era deja complet întunecat.
Echipa de producție, stânjenită de sărăcia mijloacelor, ridicase un cort improvizat special pentru ca actorii să se odihnească și să se schimbe. He Yu a intrat în cort după ce a terminat de filmat scena. Pentru o lungă perioadă de timp, nu s-a observat nicio mișcare în interior.
Xie Qingcheng i-a trimis un mesaj și, după aproximativ zece minute, un asistent tânăr a dat la o parte paravanul și a ieșit. Asistentul, care ținea o umbrelă mare neagră cu mâner din fibră de carbon, a alergat spre cortul în care aștepta Xie Qingcheng și l-a invitat în cortul în care se afla He Yu.
Cortul lui He Yu era foarte mic și avea doar o masă albă de plastic pentru exterior și câteva scaune. Când Xie Qingcheng a intrat, He Yu stătea pe unul dintre scaune și-și usca părul cu un prosop. Auzind mișcare, a ridicat capul și l-a privit pe Xie Qingcheng.
Privirea lui nu era chiar ceea ce se aștepta Xie Qingcheng.
Credea că starea lui He Yu va fi extrem de proastă. Interpretarea emoțională neîngrădită a lui He Yu de mai devreme îi afectase într-o oarecare măsură chiar și pe membrii echipei care priveau din cort și îi făcuse să verse câteva lacrimi, dar actorul însuși era neașteptat de apatic. He Yu stătea întins în cort, ascultând muzică cu căștile Bluetooth în urechi, iar mâna lui stângă, subțire și cu oase fine, bătea ritmul pe masă cu nonșalanță.
Dimpotrivă, starea lui mentală părea chiar mai normală decât atunci când se întâlniseră la spital.
„Xie Xue mi-a spus că vii.” He Yu scoase una dintre căști și o aruncă neglijent pe masă. Îi zâmbi chiar lui Xie Qingcheng. ”A mai trecut alergia?”
Xie Qingcheng se relaxă ușor. „Dacă nu ar fi trecut, aș fi murit.” Aruncă o privire la ecranul telefonului lui He Yu. „La ce te uiți?”
„La știri”, răspunse He Yu. „Urmările de la Spitalul Psihiatric Cheng Kang. Soția și fiul lui Liang Jicheng au murit aseară. Reporterul a spus că autoritățile suspectează sinuciderea. Ai văzut și tu, nu?”
Xie Qingcheng încuviință din cap.
He Yu zâmbi. „Chiar și un om ca el avea o soție și un fiu... Chiar și el a avut pe cineva care l-a iubit.”
Xie Qingcheng nu observă întunecimea din cuvintele lui He Yu. Împinse cutia cu cadouri pe care Xie Xue îl rugase să i-o aducă în brațele lui He Yu. „De la Xie Xue.”
Ținând cutia grea, He Yu rămase nemișcat pentru o clipă, apoi spuse: ”Mulțumesc.”
Xie Qingcheng îi acceptă mulțumirile cu conștiința curată. După ce stătu o vreme în cort, întrebă: „Gata cu Liang Jicheng, să vorbim despre tine. De ce ai vrut brusc să te apuci de actorie?”
„Vreau să încerc mai multe lucruri și s-a ivit ocazia. În plus, îmi place personajul ăsta.”
Xie Qingcheng dădu din cap. Trase un scaun, se așeză și își puse o țigară în gură.
Dar înainte ca bricheta să atingă țigara, îl auzi pe He Yu spunând: „Ai putea să nu fumezi?”
Xie Qingcheng nu spuse nimic.
He Yu îi privea adesea pe oaspeții părinților săi fumând în nori de fum când era mic, așa că dezvoltase o aversiune față de fumat care era greu de exprimat în cuvinte.
Xie Qingcheng a pus țigara înapoi în pachet, dar, din obișnuință, și-a mușcat subconștient buza.
He Yu l-a privit. „Înainte nu fumai.”
„... Mm.”
„Când ai început?”
Xie Qingcheng și-a strâns buzele și părea cufundat în gânduri. În cele din urmă, a ridicat privirea și a răspuns cu un ușor ridicat din umeri: ”Nu-mi amintesc.”
Bărbatul făcu o pauză, ca și cum ar fi ezitat să continue subiectul. Se uită la băiatul care stătea în fața lui, la masa simplă din plastic. „Joci destul de bine. Am crezut că te-ai identificat cu personajul.”
He Yu își apăsă vârful limbii pe dinții din spate, apoi zâmbi ușor. Zâmbea des, indiferent dacă era bine sau rău, dacă era posomorât sau vesel. În cazul lui, zâmbetul nu era un indicator al stării sale sufletești. Mai degrabă, era o mască pe care o purta din obișnuință când interacționa cu oamenii – un halucinogen extrem de seducător pe care îl folosea după bunul plac pentru a-i împiedica pe ceilalți să-i descopere adevărata față.
„Nu, nu sunt atât de prost. E un scenariu scris de altcineva. Cine l-ar lua în serios?”
„Atunci cum ai jucat rolul?”
„E ca și cum ai minți. Nu am mințit în toți acești ani?” He Yu se uită fix la Xie Qingcheng. Vocea lui era atât de joasă încât celălalt abia o auzea. ”Am o boală, dar mă prefac că sunt o persoană normală.”
He Yu se lăsă pe spate și se jucă leneș cu căștile de pe masă, învârtindu-le ca pe un titirez.
„M-am gândit că poate ți s-a întâmplat ceva și că asta era doar o modalitate de a-ți exprima sentimentele”, spuse Xie Qingcheng.
He Yu ridică capul și îl privi pe Xie Qingcheng. ”Chiar joc atât de bine?”
„Nu e rău. Cum e arsura de la încheietura mâinii?”
He Yu își atinse inconștient încheietura, apoi își retrase repede mâna.
Îi arătă calm, cu nonșalanță, aproape neglijent, lui Xie Qingcheng.
„E în regulă. Dar nu pot să am prea multe cicatrici la vedere pe ecran. Au rezolvat problema, într-un fel.”
Make-up artiștii îi desenaseră niște tatuaje delicate pe braț, multe dintre ele în sanscrită. Solemnitatea textelor budiste se estompa și se împletea cu îndrăzneala tatuajelor într-un mod care se potrivea foarte bine cu personalitatea introvertită și sumbră a personajului.
„Arată bine?„, întrebă He Yu.
„Arată groaznic. Arată și mai rău în combinație cu uniforma ta școlară.”
„El nu are tatuaje în liceu, așa că, când ne vom schimba costumele, vor trebui să refacă machiajul și să găsească o modalitate de a acoperi cicatricile”, explică He Yu. „O să rămâi să te uiți? Probabil că filmările vor dura până târziu.”
„Nu mă uit. Te-am văzut în uniformă școlară aproape zece ani. Ochii mei au văzut destul.”
Dar, deși a spus că nu se va uita, Xie Qingcheng a întrebat totuși: „Ce filmezi în seara asta?”
„O scenă de examen”, a răspuns He Yu cu un zâmbet ironic. „Nu e mare lucru de văzut. De ce nu mă ajuți să duc lucrurile astea la hotel? Îți dau cardul de acces la camera mea.” He Yu a ezitat o clipă, apoi a întrebat: ”Stai la același hotel cu actorii și echipa de filmare în seara asta? Nu-ți face griji dacă nu. Le duc eu înapoi după ce termin filmările.”
Xie Qingcheng a verificat mesajul cu planurile pe care i le trimisese Xie Xue mai devreme.
„Sunt în 8062.”
„E chiar lângă mine.”
Xie Qingcheng acceptă rugămintea lui He Yu. Deoarece se asigurase că boala lui He Yu nu se agravase, luă cardul de acces la cameră pe care i-l înmânase acesta și se ridică să se îndrepte spre hotel, pentru a se odihni. La urma urmei, trebuia să prindă trenul devreme a doua zi, pentru a ajunge la timp la cursuri.
Când Xie Qingcheng a trecut cardul și a intrat în camera lui He Yu, nu a observat nimic neobișnuit.
Camera era așa cum te-ai aștepta de la un student: câteva haine nespălate aruncate pe pat, o minge de baschet în colț, câteva perechi de pantofi sport și câteva cărți pe masă.
Xie Qingcheng a pus cutia cu prăjituri lângă biroul lui He Yu, apoi s-a întors în camera lui de alături pentru a face un duș. Îmbrăcat în halatul alb și larg al hotelului, era în mijlocul procesului de uscare a părului cu prosopul când telefonul a început să sune.
Era Chen Man.
„Xie-ge, am venit să te vizitez la cămin; de ce nu ești acasă astăzi?”
„Sunt în Hangshi.”
Surprins, Chen Man spuse: „Abia te-ai recuperat. Ce cauți în Hangshi?”
„Verific un pacient.”
„Ce pacient? Nu ai renunțat la meseria de doctor de mult timp?”
Xie Qingcheng aprinse o țigară, bucuros că putea în sfârșit să fumeze. „Un mic diavol de vârsta ta”, spuse el, apoi făcu o pauză. „De fapt, puțin mai mic decât tine.”
Din nu știu ce motiv, Chen Man rămase tăcut câteva secunde la celălalt capăt al firului.
Apoi, foarte brusc, întrebă: ”Băiat sau fată? Ge, de ce te-ai deranjat să-l vizitezi?”
Xie Qingcheng inspiră adânc fumul din țigară. Comportamentul lui Chen Man îl nedumerea, dar totuși îi răspunse: „Băiat. Tatăl lui și cu mine ne cunoaștem, iar eu i-am tratat boala. Altfel, nu m-aș fi deranjat. De ce ești atât de curios?”
În mod inexplicabil, tonul lui Chen Man se relaxă din nou. Râzând, spuse: ”Întreb așa, fără niciun motiv.”
„Atunci de ce ai mers să mă cauți la școală?”
„Oh, voiam să-ți dau niște sos de icre de crab făcut de mama mea. E foarte bun cu tăiței.”
„Poți să-l lași la Xie Xue.”
Alarmat, Chen Man spuse: „Nici gând! Ea are un apetit uriaș, nu ar mai rămâne nimic pentru tine. Las-o baltă, o să aștept până te întorci."
”Bine."
”Ge, pari destul de obosit. Nu te mai deranjez, să te odihnești…"
Xie Qingcheng a răspuns apatic: ”Mm.”
Nici cu Chen Man nu s-a mai obosit să facă politețuri și a închis telefonul.
Chen Man nu era atât de lipicios în trecut, dar după ce fratele său a murit, a fost deprimat pentru o lungă perioadă de timp. Xie Qingcheng mergea des să-l vadă în această perioadă de doliu. Mai târziu, după ce Chen Man și-a revenit, venea din când în când la Xie Qingcheng acasă. Abia când Xie Qingcheng a început să-l considere enervant, a încetat să mai vină.
Dar Chen Man avea dreptate. După o zi întreagă petrecută pe fugă, era într-adevăr puțin obosit. Așa că, îmbrăcat într-un halat de baie, se întinse în pat și închise ochii pentru a se odihni puțin.
Această odihnă scurtă se transformă într-un pui de somn lung. Când se trezi, ceasul digital de pe masă arăta ora 23:10.
He Yu ar fi trebuit să se fi întors de ceva vreme, dar Xie Qingcheng probabil dormea prea adânc ca să-l audă.
Nu avea altă opțiune – pleca dimineața la prima oră, iar He Yu începea și el filmările devreme, așa că era greu de spus dacă se vor mai întâlni. După un moment de gândire, Xie Qingcheng luă cardul subțire de pe masă și se îndreptă spre camera lui He Yu de alături; în orice caz, trebuia să se asigure că îi înapoiază cardul.
Xie Qingcheng bătu de câteva ori la ușă, dar nu se auzea niciun zgomot din camera lui He Yu. Amintindu-și că He Yu petrecuse seara filmând scene repetate în ploaia torențială, Xie Qingcheng presupuse că băiatul adormise de oboseală. Lăsă mâna în jos și se ghemui, intenționând să strecoare cardul sub ușă și apoi să-i trimită un mesaj lui He Yu pentru a-i spune, astfel încât să-l vadă când se va trezi dimineața.
Dar înainte să strecoare cardul sub ușă, Xie Qingcheng își dădu brusc seama...
Luminile erau aprinse în camera lui He Yu.
Nu era foarte luminos – doar una dintre lămpile de podea era aprinsă – dar putea să vadă foarte clar prin spațiul de la baza ușii și să confirme că luminile din cameră erau într-adevăr aprinse.
Xie Qingcheng a început să tremure inexplicabil de surprindere. S-a îndreptat și, simțind că ceva nu era în regulă, a bătut instinctiv puțin mai tare: „He Yu, ești acolo? Am venit să-ți înapoiez cardul de acces.”
Nu a primit niciun răspuns.
Xie Qingcheng a scos telefonul și a format numărul lui He Yu. O clipă mai târziu, a auzit tonul de apel al lui He Yu prin ușă.
Xie Qingcheng nu putea să-și alunge îngrijorarea cu privire la starea lui He Yu. A bătut încă de câteva ori la ușă, apoi a ridicat vocea și a strigat prin ușa gri-maro bine închisă: „He Yu, dacă nu răspunzi, deschid ușa și intru.”
Nu a primit niciun răspuns.
„Mă auzi?”
Tot niciun răspuns.
Xie Qingcheng apăsă cardul destul de uzat pe senzorul încuietorii și, cu un ușor bip, ușa se deschise.
Perdelele groase erau trase, iar un miros puternic de alcool impregna camera.
Xie Qingcheng a fost imediat copleșit de un sentiment sumbru.
A aruncat o privire prin cameră și l-a zărit pe băiat, ghemuit într-un colț.
Cele mai mari temeri ale sale se adeveriseră. Xie Qingcheng era atât de furios încât nici nu știa de unde să înceapă. „... Tu!”
Ca un mic dragon într-o cușcă, băiatul se mișcă ușor, dar nu răspunse.
Xie Qingcheng înțelese în sfârșit deghizarea lui He Yu. Intuiția lui fusese corectă: He Yu nu venise până aici pentru acest rol și pentru a pierde timpul cu echipa de producție fără un motiv întemeiat. Venise aici pentru a găsi o ieșire, o supapă pentru mintea lui tulburată.
De fapt, boala lui He Yu începuse să se agraveze de când aflase că Xie Xue îl plăcea pe Wei Dongheng. Totuși, încă nu ajunsese la apogeu și putea fi ținută sub control.
Când și-a dat seama că nu se simțea bine, He Yu s-a dus imediat la spital pentru a obține o nouă rețetă, înainte de a se alătura echipei de producție, în încercarea de a-și distrage atenția. Dar, deși putea să se prefacă calm și stăpân pe sine în fața celorlalți în timpul zilei, nu se putea controla când era singur noaptea. A ajuns să se trateze singur, luând la întâmplare toate medicamentele pe care le adusese pentru a preveni agravarea bolii. Și când asta nu a funcționat, a început să bea alcool. Astfel, când Xie Qingcheng a intrat în cameră, a fost întâmpinat de sticle de vin și cutii de medicamente împrăștiate pe podea.
He Yu lua pastile la întâmplare.
Xie Qingcheng îl informase în mod expres pe He Jiwei despre importanța controlului strict al consumului de medicamente al lui He Yu înainte de a-și părăsi locul de muncă. Dacă aceste medicamente își pierdeau eficacitatea, singura opțiune rămasă atunci când boala lui He Yu se agrava era să fie imobilizat fizic într-un spital.
Nici măcar nu a menționat cuvântul „tratament”.
Pentru că ar fi ajuns exact în aceeași situație ca pacienții de la Spitalul de Psihiatrie Cheng Kang – imobilizat cu forța, legat cu cătușe, supus terapiei electroconvulsive, închis – nimic din toate acestea nu ar fi dus la recuperare; l-ar fi făcut doar să se transforme într-o fiară sălbatică și l-ar fi obligat să poarte cătușe și botniță pentru a nu putea face rău altora.
He Yu ar fi devenit un nebun în toată regula.
Niciun medic nu putea suporta să vadă un pacient distrugându-se în felul acesta. Xie Qingcheng s-a apropiat de He Yu și i-a spus cu voce plină de furie: „... He Yu.”
Niciun răspuns.
„He Yu.”
Tot nimic.
„HE YU!”
Băiatul se mișcă în sfârșit, iar ochii lui frumoși, migdalați, se ridică de sub genele lungi și dese. Privirea lui se îndreaptă încet spre haloul de lumină proiectat de lampa de podea, unde stătea Xie Qingcheng, îmbrăcat într-un halat de baie. „Tu ești”, murmură el.
Înainte ca Xie Qingcheng să poată răspunde, He Yu își rezemă capul de noptiera de lângă pat și spuse încet: „Serios... Pentru ce ai venit aici?”
Xie Qingcheng îl ignoră.
„Sunt doar obosit de la muncă și am băut puțin vin. Nu e nimic, bine? Poți să pleci.”
Alcoolul îi permitea să-și controleze setea violentă de sânge, dar îi și încețoșa mintea; He Yu, care era de obicei inteligent, se trezi brusc incapabil să inventeze minciuni convingătoare. De fapt, era atât de obosit încât nu mai voia deloc să inventeze povești. „Pleacă, nu-ți băga nasul în treburile mele.”
În schimb, a fost apucat cu putere de încheietura mâinii și ridicat cu forța de pe podea. Înainte să-și revină, a fost aruncat pe fotoliu. Privind în jur cu ochii încețoșați, He Yu nu a putut vedea decât chipul familiar și sever al lui Xie Qingcheng.
O pereche de ochi ca florile de piersic.
De parcă ar fi fost înjunghiat, He Yu își întoarse imediat fața și se uită fix la tabloul decorativ complet nevinovat și neimplicat care atârna în colț: „Noaptea înstelată” de Van Gogh.
Vocea lui He Yu suna foarte înfundată când vorbi, în ciuda eforturilor sale. „Xie Qingcheng, am spus că sunt bine, deci de ce mai ești aici? O să-mi supraveghezi și consumul de alcool?”
Xie Qingcheng a răspuns: „Crezi că vreau să te supraveghez? Uită-te la tine acum – ce fel de comportament este ăsta?”
He Yu nu s-a obosit să-i răspundă și și-a acoperit ochii cu mâna.
În acel moment, Xie Qingcheng a putut în sfârșit să-i vadă bine încheietura mâinii, în lumina slabă a lămpii de podea.
Tatuajul care fusese desenat deasupra, precum și corectorul folosit de make-up artist, fuseseră deja spălate, dezvăluind o tăietură adâncă și recentă pe încheietura goală a lui He Yu.
Inima lui Xie Qingcheng a înghețat imediat.
„Iar te-ai tăiat, la naiba!”
„Ce treabă ai tu?! Nu e ca și cum ți-aș tăia ție încheietura!”
Xie Qingcheng chiar nu voia să se amestece.
Dar, având în vedere Ebola psihologică și luând în considerare ceea ce îi spusese He Jiwei înainte, Xie Qingcheng spuse totuși, strângând din dinți: „Bine. Nu mă cert cu tine. Nu mă cert cu tine, bine?”
Se îndreptă spre biroul lui He Yu, pe care se afla o cutie – o cutie cu pastile.
Xie Qingcheng se întoarse de la birou cu o cană mare de apă fierbinte. Scoase cele două pastile pe care le alesese, cele cu proprietăți calmante, și i le dădu lui He Yu, care stătea încă pe jos, ghemuit. „Grăbește-te și ia-le”, îi porunci Xie Qingcheng.
He Yu întoarse ușor capul într-o parte.
„Le iei singur sau vrei să ți le bag pe gât?”
He Yu rămase tăcut.
„Ia-le. După ce termini, nu mă mai bag în treburile tale.”
He Yu nu voia cu niciun chip să pară patetic în fața lui Xie Qingcheng, mai ales că era puțin amețit de la atâta băutură. Ridică privirea palid și luă pastilele și apa din mâna lui Xie Qingcheng, apoi le înghiți împreună cu o gură de apă din paharul pe care îl ținea în mână.
"Le-am luat. Acum poți să pleci?"
Dar Xie Qingcheng nu era genul de bărbat care să-și țină cuvântul indiferent de situație, așa că îl apucă pe He Yu de încheietură. „Stai jos.”
He Yu își retrase mâna cu o expresie rece.
„Am spus să stai jos”, îi porunci Xie Qingcheng cu fermitate.
„Nu ai spus că mă vei lăsa în pace după ce iau pastilele?!” He Yu se lăsă pe spate, cu fața întoarsă în sus, mărul lui Adam mișcându-se.
Xie Qingcheng nu-i răspunse.
He Yu închise ochii. „Lasă-mă să mă calmez singur, bine?” Genele lui lungi fluturară, iar protuberanța gâtului i se mișcă în sus și în jos. „Nu mă mai deranja.”
Părea că era cu adevărat deprimat. Un pește pe moarte încă se zbate când mai are voință de viață, dar în acel moment, He Yu părea să se fi resemnat complet cu soarta, așteptând doar ca ultima suflare să-i iasă din plămâni.
Xie Qingcheng îl apucă de încheietură pe He Yu și se uită la el cu ochii lui de floare de piersic. Cu severitate, îl întrebă: „Ce s-a întâmplat cu tine?”
He Yu nu răspunse.
Xie Qingcheng spuse: „Ai o boală mintală; nu trebuie să-ți fie rușine. Vina este a tulburării, nu a ta. Au trecut șapte ani, He Yu — credeam că până acum nu-ți mai ascunzi problemele și nu mai refuzi să ceri ajutor, dar te degradezi în felul acesta.”
He Yu rămase tăcut. Stătea pur și simplu acolo, cu sprâncenele încruntate, fața întoarsă în sus și încheietura mâinii încă ferm strânsă de Xie Qingcheng. Inima lui se lupta cu efectele alcoolului și ale medicamentelor, bătând atât de repede încât aproape că sărea din piept.
Xie Qingcheng putea simți acest puls din ce în ce mai neregulat prin mâinile sale în jurul încheieturilor lui He Yu. Ca de nenumărate ori în trecut, intuiția și cunoștințele lui Xie Qingcheng despre He Yu au pătruns direct prin fațada lui, pentru a vedea toate gândurile și simptomele pe care acesta încerca cu atâta străduință să le ascundă.
Simțind că nu poate continua așa, He Yu a început instinctiv să se zbată și a încercat să-și smulgă încheietura din strânsoarea lui Xie Qingcheng. Cei doi au început să se lupte, dar pe măsură ce efectele beției lui He Yu îl copleșeau, el s-a sprijinit de perete și a privit în sus, gâfâind.
„Xie Qingcheng, refuzi să-mi dai drumul?”
Băiatul își întoarse fața. Când se întoarse, ochii îi erau roșii de sânge, dintr-un amestec de beție și ură. Rânji: „Ai dreptate, sunt nefericit. Sunt supărat. Nu mă pot controla. Totul este exact cum ai spus. Ai prezis totul. Ești mulțumit acum? Voiai să râzi bine. Acum râzi?”
Cu o expresie sumbră, Xie Qingcheng răspunse calm: „Chiar crezi că ești atât de amuzant? Am grijă de tine în numele tatălui tău. Îmi fac griji că vei intra în belele.”
„Îți faci griji că voi intra în belele?” spuse He Yu, cu voce plină de batjocură și ochii înroșiți. „Relația noastră medic-pacient s-a terminat, așa că de ce faci asta, huh? Te-a plătit să ai grijă de mine? Îl lași pe tata să te înșele!”
He Yu își retrase mâna cu o mișcare violentă. De data aceasta, reuși să se elibereze din strânsoarea lui Xie Qingcheng, care rămase ușor uimit.
Xie Qingcheng nu știa ce înseamnă „să te înșele” în limbajul tinerilor de astăzi. Indignat pentru o clipă din cauza neînțelegerii, îl certă aspru pe He Yu: „Ce naiba spui?! Să mă înșele? E tatăl tău! Ce imaginație ai?!”
„Ești atât de ascultător față de tatăl meu, faci totul din considerație pentru reputația lui. Dacă așa stau lucrurile, du-te și caută-l – vino înapoi după ce te plătește. La urma urmei, eu sigur nu-mi permit serviciile tale.„ He Yu era beat criță și extrem de deprimat. Rânji și se uită fix la Xie Qingcheng. ”Dacă insiști să mă dădăcești, atunci nu pot decât să te înșel. „A înșela” înseamnă a nu plăti, doctore Xie — ești de acord cu asta?"
Xie Qingcheng se uită în ochii lui He Yu fără să spună nimic.
Erau uzi, goi și plini de dispreț pentru amândoi. În ciuda genelor groase și a penumbrei din jur, acei ochi puteau încă să arate emoții atât de contradictorii. He Yu înclină capul înapoi și întoarse fața într-o parte. Xie Qingcheng crezu că vede lacrimi în colțurile ochilor lui, dar poate că era doar un joc al luminii.
He Yu se lăsă pe spate și îl privi cu furie pe Xie Qingcheng, întrebându-l: „Nu merită, nu-i așa? Xie Qingcheng? Nu o vei face, nu-i așa? Atunci ce rost are să-ți bagi nasul în treburile altora…? Dacă îmi tai venele, nu mor, așa că de ce nu mă lași să mă relaxez puțin fără să te simți vinovat? Am încercat din răsputeri – n-am ucis pe nimeni și n-am dat foc la nimic, așa că de ce nu pot să mă tai, la naiba? Deprimarea mea te deranjează? Vreți să mă hărțuiți până mor, la naiba?! Nu v-ați săturat?!”
Mintea lui He Yu era din ce în ce mai confuză. Conștiința îi dispărea vizibil. De obicei, nu-i spunea multe lui Xie Qingcheng – doar când era beat devenea irascibil și vorbăreț.
Xie Qingcheng se uită la el și, pur și simplu, îl ascultă multă vreme, apoi brusc întinse mâna și îi acoperi ochii lui He Yu.
Acțiunea neașteptată îl uimi pe He Yu pentru o clipă, dar apoi îl apucă cu forță pe Xie Qingcheng de încheietură.
Vocea lui era aproape șoptită când spuse: „Xie Qingcheng?” Buzele vizibile de sub palma care îi acoperea ochii se despărțiră. „Ce încerci să faci?”
Capitolul 25: L-am sărutat
„Xie Qingcheng. Ce încerci să faci?”
Logic, ca medic și persoană mai în vârstă, răspunsul adecvat ar fi fost să-l consoleze pe celălalt.
Dar Xie Qingcheng nu a făcut asta.
S-a aplecat, lăsând mâna mai mare a lui He Yu să-l strângă puternic de braț.
„He Yu, sincer, nu am multă răbdare cu tine”, a spus Xie Qingcheng. ”Când iei droguri în mod imprudent și te rănești așa, îmi trebuie toată voința doar pentru a vorbi cu tine în mod corespunzător. Așa că, fă ce e bine pentru tine și nu te mai uita la mine cu atâta dezgust. Închide ochii și calmează-te. Nu te mai gândi la astfel de prostii fără importanță.”
He Yu nu avea cum să răspundă.
Xie Qingcheng îl apăsa cu multă forță. Cuvintele lui nu erau deloc reconfortante, dar parcă o forță puternică trecea prin mâna lui și pătrundea în inima lui He Yu.
He Yu încetă treptat să se mai zbată, dar capul îi era încă destul de amețit. Așa că rămase acolo, nemișcat, și îl lăsă pe Xie Qingcheng să-i acopere ochii.
După un timp, He Yu clipi, genele lui atingând palma lui Xie Qingcheng.
Simțind că se calmase puțin, Xie Qingcheng era pe punctul de a se relaxa când ceva îi atrase atenția – pe lângă rana de la încheietura mâinii, He Yu avea și o mică vânătaie pe obraz.
Xie Qingcheng rămase fără cuvinte. „Ce ai pățit la față? Te-ai rănit la față, chiar dacă trebuie să apari în fața camerei?”
„Am căzut pe o pantă stâncoasă când repetam.”
„Vrei că te cred?”
„Dacă nu mă crezi, atunci las-o baltă. Pleacă”, spuse He Yu, nerăbdător ca Xie Qingcheng să plece. Iritarea îi făcea mintea să se tulbure din nou.
Buzele subțiri ale tânărului, încă expuse sub palma lui Xie Qingcheng, se deschideau și se închideau în timp ce încerca din răsputeri să-și păstreze luciditatea.
„Ieși afară.”
Văzându-l în starea asta, Xie Qingcheng se înfurie. „Să lămurim ceva, He Yu. Chiar dacă crezi că nu te înțeleg și nu pot să empatizez cu tine, o boală trebuie tratată. Nu e nimic rușinos în asta. Dacă te simți inconfortabil, poți cere ajutor pentru a-ți alina durerea. Dacă inima ta e împovărată, atunci trebuie să-ți iei medicamentele la timp. Dacă medicamentele sunt prea amare, poți spune ceva sau poți mânca o bomboană. Nimeni nu te va învinovăți dacă ceri o linguriță de zahăr pentru a înghiți medicamentul. Nu trebuie să înduri așa și cu siguranță nu trebuie să-ți faci rău.”
He Yu a rămas tăcut.
„Ai doar nouăsprezece ani, He Yu. Sincer să fiu, mai ai trei ani până să te poți căsători legal – ești încă un copil. Poți plânge când te doare, poți cere dulciuri. Nu există niciun medic sau asistent medical care să râdă de un pacient pentru că îi este frică de durere și suferință. Am trecut chiar și prin marea catastrofă de la Spitalul Psihiatric Cheng Kang – ar trebui să fii fericit că ai reușit să scapi cu viață. Ce te-a supărat atât de tare?”
He Yu se sprijini în tăcere de perete, respirația lui fiind greoaie.
Xie Qingcheng îl privi în liniște pe He Yu, a cărui respirație se relaxa încet și devenea mai lină. Încă îi acoperea jumătatea superioară a feței, așa că nu putea vedea expresia din ochii migdalați, dar simțea că He Yu nu se mai zbătea atât de tare.
Xie Qingcheng ezită puțin, apoi ridică cealaltă mână și îi netezi părul ud de transpirație, care era răvășit și lipit de fruntea tânărului.
He Yu se retrase ușor.
Din centrul palmei lui Xie Qingcheng se simți o senzație distinctă.
Xie Qingcheng tresări surprins — simțea umezeala pe palma mâinii.
Nu putea fi sigur — și nu îndrăznea să se asigure — pentru că rareori îl văzuse pe He Yu plângând. Cel mult, marginile ochilor i se înroșeau. Pentru o clipă, nu îndrăzni să-și retragă mâna, ajungând să se întrebe: Oare îmi joacă feste simțurile tactile?
Dar nu știa că discursul său îl făcuse pe He Yu, amețit și beat, să cadă într-un abis indistinct între vis și realitate.
He Yu se gândea la Xie Xue.
Xie Xue îi spusese odată ceva similar. Când era mică, ea își înclină capul și îl întrebă pe băiatul care părea atât de politicos, dar nu băga pe nimeni în seamă: „Didi, ești supărat?”
He Yu nu răspunse.
„Am auzit că fratele meu îl cunoaște pe tatăl tău. Lucrează pentru tatăl tău, așa că ne vom vedea des în viitor.”
Fetița îl apucă de mână în timp ce vorbea. „Să-ți spun ceva. Dacă ești nefericit, poți să-i ceri ciocolată fratelui meu, asta dacă nu ai carii și nu poți mânca dulciuri, desigur. Dar, în caz contrar, nu va râde de tine și nu te va refuza. Eu îi cer ciocolată tot timpul! Vezi? Am primit una chiar azi dimineață!”
În timp ce vorbea, căută puțin în buzunarul rochiei sale cu imprimeu floral și scoase o bucată de ciocolată cu lapte, așa cum promisese. Gura i se deschise într-un zâmbet larg în timp ce îi punea ciocolata moale și dulce în palma rece ca gheața a lui He Yu.
„Poți s-o iei, chiar dacă ai o casă mare, nu ai ciocolata fratelui meu.”
He Yu rămase fără cuvinte.
„Eu mă numesc Xie Xue. Tu ești He Yu, nu? După ce mănânci ciocolata asta, vei fi prietenul meu.”
El era complet uluit.
„Trebuie să fii fericit în viitor, bine? Dacă ești supărat, vino să te joci cu mine. Sunt foarte pricepută la a înveseli oamenii. Pot să stau cu tine toată ziua...”
Copiii erau cu adevărat cei mai ușor de mulțumit. Pentru ei, o zi întreagă era deja suficientă. Era o perioadă lungă de timp, aproape egală cu ceea ce însemna pentru adulți o viață întreagă. Așadar, copiii vorbeau despre o zi întreagă cu atâta seriozitate, în timp ce adulții vorbeau despre o viață întreagă ca și cum nu ar fi fost nimic.
În starea lui de beție, lui He Yu i se părea că era încă acea după-amiază de acum zece ani.
El și Xie Xue aveau încă o zi lungă înainte.
He Yu oftă. După un timp, strânse brusc mâna. Ținând încheietura bine definită a lui Xie Qingcheng, îi trase cu forță mâna cu care acesta îi acoperea ochii, puțin câte puțin.
Lumina caldă a lămpii strălucea în ochii tineri, încețoșați și confuzi. În acel moment, poate pentru că încă nu se obișnuiseră cu trecerea de la întuneric la lumină, ochii lui He Yu păreau puțin neclari.
Brusc, nu mai putea distinge cine era persoana din fața lui.
Rămase nemișcat în același loc pentru o vreme.
Cât despre Xie Qingcheng, el putea să-și vadă clar propria reflecție în acei ochi migdalați, de la o distanță atât de mică.
„Cuvintele acelea...”, șopti în cele din urmă He Yu. Se uită fix la Xie Qingcheng, dar vederea îi era încă puțin încețoșată și neclară. ”Mi le-ai mai spus odată.”
Xie Qingcheng încruntă sprâncenele, simțind vag că ceva nu era în regulă, în timp ce respirația caldă și amețitoare a tânărului îi invada fiecare por.
Dar nu avea de unde să știe că He Yu își amintea de prima dată când o întâlnise pe Xie Xue, și nici nu-și dădea seama că mintea lui He Yu era deja atât de confuză încât nu-l mai recunoștea. Xie Qingcheng considera doar că vorbele lui erau inexplicabile și ciudate.
„Acum, spune-mi: dacă sunt devastat, cât timp poți rămâne cu mine de data asta?”
Xie Qingcheng nu răspunse.
„Cât timp?” întrebă He Yu din nou, de data aceasta mai tare.
Xie Qingcheng își reveni în fire. „Ce prostii spui?”
„Îți pun o întrebare.”
Xie Qingcheng tăcu din nou.
„Răspunde-mi”, insistă He Yu.
În acest moment, tonul lui He Yu devenise deja puțin ostil și excesiv de insistent. Era prima dată când avea o strălucire sălbatică în ochi, ca un mascul care privește o femelă hotărâtă să-l părăsească. Nu-i arătase niciodată o astfel de privire lui Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng simți instinctiv un fior rece pe ceafă – acea privire era suficientă pentru a-l face chiar și pe un tip dur ca el să se simtă neliniștit.
„Ești beat. He Yu, ar trebui să te ridici mai întâi.”
Alcoolul începuse să-și facă efectul, provocând un haos din ce în ce mai mare în mintea lui He Yu. El mormăi în răspuns, dar nu-i dădu drumul, privindu-l fix în ochi, în timp ce privirea lui devenea treptat încețoșată. „Minți. Crezi că și eu sunt prost.”
Xie Qingcheng nu știa ce să spună.
Sub o astfel de privire, Xie Qingcheng se încordă și mai mult, codul genetic cel mai primitiv din adâncul ființei sale începând să dea alarma după ce simți pericolul.
Era imposibil să mai comunice cu He Yu.
Tânărul era deja pe jumătate în criză. Era ca o insulă îndepărtată, complet izolat. Spunea doar ce voia să spună și respingea pe oricine încerca să pătrundă în interiorul său.
În acel moment, Xie Qingcheng își dădu seama că nu se aflau la reședința familiei He, cu restricțiile și tranchilizantele speciale. Nu avea niciun instrument care să-l ajute să se ocupe de He Yu.
De fapt, nu ar fi trebuit să rămână singur cu He Yu în starea în care se afla.
He Yu își luase deja medicamentele și, având în vedere potența lor, ar fi adormit în curând. Orice ar fi avut de discutat, era mai bine să lase asta pentru dimineața următoare, când ar fi fost puțin mai lucid.
„Las-o baltă”, spuse Xie Qingcheng ridicându-se în picioare. ”Ar trebui să te odihnești în seara asta...”
Din păcate, realizarea aceasta îi venise puțin prea târziu, deoarece He Yu îi apucase mâna atât de strâns încât nu putea să se miște.
He Yu îl privise în ochi – partea care semăna cel mai mult cu sora lui – tot timpul. Erau exact aceiași ochi de floare de piersic, diferind doar prin caracter. Ochii lui Xie Xue erau foarte calzi, emanând constant curiozitatea și pasiunea ei pentru viață. Pe de altă parte, ochii lui Xie Qingcheng erau de-a dreptul reci – dintre toate formele de ochi din lume, aceasta era cea mai expresivă, dar aura lui îi făcea privirea ascuțită și incisivă.
În circumstanțe normale, He Yu nu ar fi putut să-i confunde niciodată. Dar în acel moment, în starea lui deprimată și amețit de băutură, sub luminile slabe ale hotelului, ceea ce vedea somnoros și încețoșat erau ochii persoanei cu care voia să se culce.
He Yu se uită și se uită, până când, în cele din urmă, nu mai putea să-i deosebească deloc.
„Bine. Încă mai insiști să pleci, nu-i așa?”
„Ce faci?”
Tânărul îi ignoră întrebarea. „Te întreb. Încă mai vrei să pleci, nu-i așa?”
Xie Qingcheng se smulse din strânsoarea lui He Yu. „Ce naiba încerci să faci?”
He Yu lăsă capul în jos și zâmbi sarcastic. Trăsăturile sale, de obicei elegante și rafinate, nu puteau ascunde natura sa deviantă și sinistră, care se ascundea sub ele odată ce își pierdea controlul.
Un fior îi străbătu șira spinării lui Xie Qingcheng când observă zâmbetul slab care îi încolți la colțurile buzelor tânărului.
Se ridică brusc în picioare, hotărât să plece, dar abia făcuse un pas când He Yu îl apucă din nou de încheietură, lovindu-l ușor.
Înainte ca Xie Qingcheng să poată reacționa, He Yu îl trase spre el cu forța unui tânăr. Cu o mână strângându-i încheietura lui Xie Qingcheng și cu cealaltă mână înfășurată în jurul taliei lui, He Yu se ridică și îl apăsă cu forță pe masa lungă de ceai din apropiere!
Capul lui Xie Qingcheng se lovi zgomotos de suprafața dură. El scoase un geamăt înăbușit și lumea se învârti în fața ochilor lui. „He Yu!”
Nu putea fi învinuit că nu a reacționat la un atac atât de brutal și brusc. Era ca și cum un dragon malefic care zăcea adormit în bârlogul său a suportat un intrus zgomotos până când și-a pierdut ultima fărâmă de răbdare, întinzându-și aripile enorme și terifiante și lovind cu furie pereții peșterii, împingând cu violență pe un pat de pietre ofranda care îi încălcase teritoriul. Intrusul nu avea nicio șansă, în timp ce ghearele sale puternice aruncau o ploaie de resturi și îi sfâșiau gâtul cu dinții.
În realitate, având în vedere puterea lui Xie Qingcheng, el ar fi putut să se elibereze în acest moment. Din păcate, Xie Qingcheng era prea rigid și a ezitat, gândindu-se că setea de sânge violentă, care era un simptom al bolii lui He Yu, era pe cale să se manifeste. Imaginația lui nu se extindea la alte posibilități, așa că a ratat ultima șansă de a scăpa.
În timp ce cei doi se împiedicau și se ciocneau unul de altul, picioarele lor s-au prins în prelungitorul lămpii de podea. Lampa a căzut pe covorul gros cu un zgomot surd, cufundând camera în întuneric. Între timp, când Xie Qingcheng și He Yu s-au împiedicat, He Yu l-a doborât pe Xie Qingcheng și a sfârșit prin a-l imobiliza cu putere în mijlocul mesei.
Respirația lui era agitată și sacadată, mirosind a alcool.
Doar siluetele lor puteau fi văzute în lumina slabă a felinarelor orașului dincolo de fereastră. Privirea lui He Yu urmă cu atenție aceste contururi, până când se opri asupra acelei perechi de ochi de culoarea florilor de piersic, care îi erau atât de familiari.
Datorită alcoolului și luminii slabe, mintea și vederea lui He Yu s-au încețoșat. Când a coborât capul pentru a privi în ochii care se aflau la doar câțiva centimetri distanță, ruptura din inima lui a început să se extindă violent spre exterior.
Toată nemulțumirea, durerea, goliciunea și iubirea neîmpărtășită pe care le reprimase atâta timp izbucniră la suprafață și sfărâmă straturile acumulate de rocă sedimentară, transformându-se în durere sufletească, manifestându-se în tremurul genelor sale, devenind forța neclintită a mâinii cu care îl apucă pe Xie Qingcheng de încheietură, acumulându-se în lacrimile fierbinți care îi căzură pe obraji în semn de tristețe.
He Yu nu știa unde căzu acea lacrimă.
Dar Xie Qingcheng încetă să se mai zbată când simți ceva cald picurând pe pieptul său.
„He Yu, tu…”
Înainte ca Xie Qingcheng să poată termina propoziția, tânărul care se aplecase peste el, cu capul plecat și gâtul înfundat de suspine, îi cuprinse brusc ceafa cu mâinile. Apoi, cu ochii închiși, se aplecă mai aproape și îi cuprinse buzele ușor reci ale lui Xie Qingcheng cu buzele sale calde și umede.
Xie Qingcheng se simți ca și cum ar fi fost lovit de fulger. Ochii i se deschiseră brusc, timpul se opri, iar mintea i se golise.
Nu putea înțelege nimic în haosul acela; nici măcar nu-i trecu prin minte să-l împingă pe He Yu. He Yu îl săruta, fiecare respirație a lui arzând de pasiune. Forța din spatele acestui sărut era ceva intens și arzător, presant și totuși tulburător. Nu simțise niciodată așa ceva.
Și nu era ca și cum Xie Qingcheng nu sărutase niciodată pe nimeni. El și Li Ruoqiu se culcaseră împreună, desigur, dar nici el, nici Li Ruoqiu nu simțiseră nicio pasiune pentru acest act – întotdeauna se simțiseră ca și cum ar fi făcut-o doar din obișnuință.
Dar acum era imobilizat sub un tânăr robust care îl luase prin surprindere și îl sărutase. În timp ce buzele lui He Yu se presau pe ale lui, Xie Qingcheng era asaltat de mirosul febril al adolescenței. Spre deosebire de un adult matur, tânărul nu avea tehnică, dar sărutul lui era teribil de fierbinte. Când buzele lor se uneau și se împleteau, Xie Qingcheng începu să se zbată din instinct, dar He Yu îl ținea ferm pe loc.
„Mmph!”
Dorința tinerilor era prea intensă pentru a fi stăpânită, de parcă ar fi suferit neputincioși până la moarte dacă nu i-ai fi ajutat să-și găsească alinare. Totuși, dacă nu ai fi scăpat la timp, căldura corpului lor s-ar fi răspândit necontrolat până te-ar fi topit până în măduva oaselor.
Fiecare nerv din capul lui Xie Qingcheng părea să se rupă într-o clipă.
Se simțea de parcă înnebunise – era real sau era un coșmar? Abia când o altă lacrimă a lui He Yu a căzut, picurând pe obrazul lui și rostogolindu-se pe fața lui până la părul de la tâmple, Xie Qingcheng s-a trezit brusc din această poziție șocant de imorală și a început să se opună. Dar, din păcate, He Yu îl confundase cu Xie Xue; nu avea de gând să-l lase pe Xie Qingcheng să scape așa ușor. He Yu îl încolăci cu forța cu o mână în jurul gâtului pulsând, trăgându-l ușor înapoi, apoi se aplecă pentru a-l atrage într-un alt sărut.
Xie Qingcheng era foarte puternic, dar șocul îi paralizase atât mintea, cât și corpul. Nici măcar nu apucase să reacționeze când He Yu îl apucă de talie și îl trase spre pat.
„He Yu... HE YU! Deschide ochii... La naiba...” Xie Qingcheng era mult prea masculin ca să suporte așa ceva. Era încă îmbrăcat în halatul de baie cu care ieșise neglijent din cameră, iar când He Yu îl apucă de talie, căldura pe care o simțea din palma tânărului prin stratul subțire de material era imposibil de ignorat.
Scalpul lui Xie Qingcheng era practic amorțit. Începu să se opună avansurilor lui He Yu, dar, deși era un bărbat în toată firea, cu o înălțime de cel puțin 180 de centimetri, He Yu era mai tânăr și mai înalt decât el. Și, deși puștiul avea un chip frumos, cu buze roșii și dinți albi, era într-o formă fizică excelentă. Abdomenul îi era bine definit când își scoase tricoul, iar forța lui era cu adevărat explozivă, înfricoșătoare.
Xie Qingcheng își limpezise mintea, dar între acea forță și faptul că He Yu avea avantajul, nu era ușor să se elibereze. Ca să nu mai vorbim că acesta era și primul sărut al lui He Yu!
Cum era pentru un virgin de nouăsprezece ani, care nu fusese niciodată cu cineva și își reprimase dorințele atâția ani, să sărute pe cineva pentru prima dată?
Era practic la fel ca un animal care gusta carne pentru prima dată după un an de foamete.
He Yu era beat și bolnav, conștiința îi era încețoșată, dar încă putea simți plăcere și excitare. Îl trăgea violent de păr pe Xie Qingcheng pentru a-l împiedica să scape, iar marginile ochilor lui Xie Qingcheng se înroșiră – poate din cauza durerii, dar mai probabil din cauza furiei și frustrării.
Băiatul care gustase din dorința carnală refuza să-l lase să plece. He Yu simți că lupta furioasă a lui Xie Qingcheng era într-adevăr dificil de înfrânt, așa că își luă mâna din părul bărbatului și o strânse cu putere de ceafă.
Xie Qingcheng ridică piciorul într-o lovitură sălbatică, dar He Yu folosise pur și simplu forța acestei mișcări pentru a-l imobiliza pe bărbatul care prefera să moară decât să se urce în pat.
„Tu...!”
Xie Qingcheng simți că întreaga lume se învârte în jurul lui în timp ce cădea greoi pe salteaua moale și elastică. O clipă mai târziu, greutatea lui He Yu apăsă asupra lui.
Pieptul lui Xie Qingcheng se încordă de șocul copleșitor, iar pupilele i se contractară...
Lângă el, pe pat, se aflau câteva uniforme de liceu nespălate și îmbibate de transpirație, pe care He Yu le purtase pentru piesa de teatru. Lângă pernă se aflau chiar și câteva manuale pe jumătate citite. Patul, cu atmosfera sa de școală, îl făcea pe Xie Qingcheng să se simtă ca și cum ar fi fost pângărit de un licean.
He Yu nu mai putea să-l recunoască pe cel din fața lui. Condus de dorința sa, strânse în tăcere gâtul lui Xie Qingcheng și îl privi fix, așteptând ca forța prizonierului său să se epuizeze în timp ce zăcea sub el.
După aproximativ douăsprezece secunde, fața lui Xie Qingcheng era roșie de lipsă de oxigen. A fost un moment scurt în care privirea lui He Yu părea extrem de înfricoșătoare, de parcă voia să-i scoată ochii de piersică ai lui Xie Qingcheng din cap.
Dar, odată ce acel moment a trecut, a devenit brusc extrem de neajutorat și disperat din nou. Speriat, a slăbit încet strânsoarea de pe gâtul lui Xie Qingcheng...
Aerul se întoarse în plămânii lui Xie Qingcheng, care începu să respire cu greu și să tușească violent.
„... Îmi pare rău...”, spuse He Yu, care părea să-și fi revenit puțin, deși privirea îi era încă confuză. Deși îi vorbea lui, încerca de fapt să-i spună «ei»: „Îmi pare rău... Nu am vrut... Nu am vrut să-ți fac rău... Eu doar...”
Neștiind ce să spună, coborî capul și închise încet ochii. Vârful nasului său elegant se frecă de gâtul lui Xie Qingcheng, iar el îi sărută ușor, în repetate rânduri pe vânătăile care îi acopereau gâtul bărbatului mai în vârstă.
Buzele lui fierbinți murmură la urechea lui: „Nu am vrut să te rănesc...”
Xie Qingcheng tremura de furie. Vasele de sânge din capul său erau pe punctul de a exploda.
După ce îi sărută gâtul, He Yu îl privi din nou, înainte de a-l săruta din nou cu pasiune pe Xie Qingcheng. Îi sugea cu nerăbdare buza inferioară a lui Xie Qingcheng și își îngropă degetele în părul negru și dezordonat al bărbatului mai în vârstă, în timp ce era obligat să îndure sărutul jefuitor...
He Yu a mers chiar până acolo încât a încercat să-i despartă dinții lui Xie Qingcheng pentru a-și băga limba în gura lui!
Incapabil să mai suporte asaltul, Xie Qingcheng l-a mușcat cu sălbăticie pe He Yu de buză. Mirosul sângelui a umplut aerul. Profitând de ocazie, Xie Qingcheng și-a întors fața pentru a evita respirația fierbinte a tânărului și a început să țipe la el.
„Ai înnebunit?! Dă-mi drumul...! Ai băut atât de mult încât ți s-a tulburat mintea! Ridică-te naibii!”
Xie Qingcheng îl împinse pe He Yu cu mâna pe piept, dar tânărul îi prinse mâna peste a lui. Ajunse chiar să-și împletească degetele.
Scalpul lui Xie Qingcheng i s-a încordat, iar pielea i s-a făcut ca pielea de găină pe tot corpul și a trebuit să se lupte cu impulsul de a-l arunca violent pe He Yu de pe el.
În acel moment, He Yu a vărsat a treia lacrimă.
A căzut chiar lângă ochii lui.
Degetul lui He Yu a urmat lacrima, urmărind conturul ochilor lui Xie Qingcheng, care erau ca niște flori de piersic.
Înainte ca Xie Qingcheng să poată să-l certe din nou, îl auzi pe He Yu suspinând ușor. Privirea lui He Yu era neconcentrată în timp ce se uita la fața lui Xie Qingcheng și își curba un deget pentru a-i atinge obrazul. „Xie...”.
Vocea lui se îndulci și se opri, permițându-i lui Xie Qingcheng să audă doar „Xie”, dar nu și „Xue” care urma.
Xie Qingcheng nu știa cum să răspundă.
He Yu se aplecă și îl prinse pe Xie Qingcheng sub el cu umerii lui largi. Își întoarse capul și murmură încet la urechea lui Xie Qingcheng: „Te plac... Te plac foarte mult...”
Capitolul 26: După ce mi-am revenit
Cu capul aplecat, tânărul se ridică ușor, respirația lui gâdilând spațiul mic de deasupra buzelor lui Xie Qingcheng. Bretonul lui lejer îi cădea peste frunte, ca o perdea peste privirea lui confuză, dar arzătoare.
Îi strânse mâna lui Xie Qingcheng cu putere, dar acesta era atât de uimit de mărturisirea bruscă a lui He Yu, încât era aproape catatonic.
Până atunci fusese doar furios și nedumerit, dar șocul acesta îi trimise un curent electric paralizant prin tot corpul.
Era atât de confuz, încât uită chiar să se opună...
Cine îl plăcea pe cine?
He Yu îl plăcea pe el?
Cum era posibil...
Amândoi erau bărbați, iar He Yu nu dăduse niciodată semne de homosexualitate; fără să mai menționăm că Xie Qingcheng era cu treisprezece ani mai în vârstă decât el...
În timp ce zăcea pe patul de hotel al lui He Yu, cu halatul de baie desfăcut și corpul ud de transpirație, Xie Qingcheng ridică încet privirea pentru a se uita în ochii băiatului care stătea aplecat peste el în întuneric. Dar nu avea habar că, atunci când acest băiat îl privea, vedea doar fata care semăna cu el.
„Te iubesc atât de mult... Ascultă-mă: să nu te întâlnești cu el...”
Abia după această frază, Xie Qingcheng și-a revenit în sfârșit din uimire. „... La naiba!”, a înjurat el strângând din dinți.
He Yu băuse prea mult și îl confundase cu altcineva!
Xie Qingcheng își luă privirea de pe fața lui He Yu, în timp ce misterele dinainte se legau între ele ca perlele pe un șir: He Yu se alăturase producției de teatru, izbucnirea bruscă a bolii sale, ceea ce spusese pe Insula Neverland despre declararea iubirii sale față de o fată, cuvintele rostite în stare de ebrietate pe care le murmura încontinuu... toate piesele se potriveau.
Xie Qingcheng înțelesese totul.
He Yu își exprimase sentimentele și fusese respins de biata fată...
Xie Qingcheng își apăsă degetele pe frunte. Toată lupta furioasă din meciul lor de dominare îi acoperise fruntea lui Xie Qingcheng cu sudoare. Își dădu la o parte din față bretonul dezordonat și ud, iritat, în timp ce pieptul îi urca și cobora cu fiecare respirație.
Gâtul încă îl durea de unde îl apucase He Yu, dar nu îl durea atât de tare ca și capul. Incidentul din acea noapte fusese incredibil de oribil, un haos infernal, dar nu putea să nu se bucure pentru fata fără chip pe care încă nu o cunoscuse.
Cel puțin dezastrul acesta nu o lovise pe ea.
Apoi, mai era problema lui He Yu.
În primul rând, pacienții cu Ebola psihologică trebuiau să rămână calmi; puteau să-și mențină raționalitatea și autocontrolul reducând la minimum fluctuațiile de dispoziție. Romantismul putea perturba foarte mult starea de spirit, așa că era mai bine să-l evite pe cât posibil. Dar He Yu părea să fi dezvoltat „sindromul de stres posttraumatic Xie Qingcheng” – era dispus să asculte literalmente orice sfat, atâta timp cât nu venea de la Xie Qingcheng.
Atât despre respectarea indicațiilor medicului.
Nu era de mirare, așadar, că He Yu ajunsese în starea actuală.
Cu toate acestea, era un noroc că nu se prăbușise complet, pentru că încă mai putea fi salvat.
Xie Qingcheng era încă imobilizat sub corpul înalt, lat și fierbinte al tânărului. Dar, după ce și-a pus ordine în gânduri, și-a apăsat din nou mâna pe pieptul lui He Yu, cu o expresie sumbră. „Tu... Dă-te naibii de pe mine. Dă-te jos!!”
Intensitatea din ochii lui He Yu se estompase deja. Proprietățile calmante ale medicamentului începuseră în sfârșit să-și facă efectul. El încă se uita fix la Xie Qingcheng, dar strânsoarea lui începu să slăbească încet și, pe măsură ce respirația i se stabiliza treptat, semnele nebuniei sale dispărură.
A fost chiar un moment în care o sclipire de luciditate îi străfulgeră ochii, înainte de a se risipi din nou.
Xie Qingcheng profită de ocazie pentru a-l arunca pe He Yu de pe el. Strângând mai tare halatul, se ridică din pat. Încă îi pulsa dureros încheietura mâinii.
He Yu se liniști în cele din urmă, deși ar fi fost mai corect să spunem că medicamentele îi potoliseră în sfârșit sălbăticia. Nu se mai zbătu după ce fusese împins cu brutalitate, ci doar deschise ochii, cu privirea pierdută. După un timp îndelungat, șopti: „Știai? Nu mai găsesc podul...”.
„Ce?”
„Nu-l găsesc... Nu pot ieși de aici... Eu... Nu pot ieși de aici, indiferent ce aș face...”
Aceste murmure șoptite nu erau adresate lui Xie Qingcheng sau altcuiva. He Yu avea o expresie goală. Părea pierdut, vorbind ca un nebun care delira în întuneric.
He Yu închise încet ochii, cu genele tremurând.
Xie Qingcheng habar n-avea despre ce pod vorbea He Yu. Evenimentele din seara aceea aproape că îl înnebuniseră. Își stăpâni furia și disconfortul, îl aruncă pe He Yu pe pat cu o expresie tensionată și aruncă pătura peste el. Apoi se duse în baie să se spele pe dinți și să se clătească pe gură.
Xie Qingcheng era oarecum apatic față de sex și nu-i plăcea să aibă contact fizic inutil cu alții, cu atât mai puțin să fie sărutat de cineva de același sex, așa că era îngrozitor de dezgustat. Cu apa curgând din robinet, se clăti bine în gură și își stropi fața cu o mână de apă. Aplecat peste chiuvetă, reuși în sfârșit să se calmeze în timp ce se uita în oglindă la propria față, care era încă udă.
Relațiile dintre tineri erau pur și simplu un accident feroviar în așteptare; cea mai mică denivelare a șinelor și totul ar fi deraiat imediat. Dacă acest incident nu i s-ar fi întâmplat personal, nici nu s-ar fi deranjat să se ocupe de această încurcătură.
Serios, ce naiba? Ce naiba, la dracu?
Luând în considerare toate aspectele, He Jiwei ar trebui să-l plătească – ar fi de neiertat dacă n-ar face-o. Mai târziu, ar trebui să-l caute pe He Jiwei pentru a-i cere despăgubiri.
Xie Qingcheng avea o expresie sumbră în timp ce-și apăsa mâna pe tâmpla dureroasă, închise robinetul, se îndreptă spre canapeaua de lângă pat și se așeză amețit.
Medicamentul îl adormise deja pe He Yu când Xie Qingcheng ieși din baie. Băiatul docil care se învelea cu o pătură pe pat era aproape de nerecunoscut față de elevul model care era de obicei și complet diferit de bestia care se agățase de el mai devreme.
Starea lui Xie Qingcheng se înrăutăți când îl privi pe He Yu. Deschise o sticlă cu apă minerală din partea hotelului și era pe punctul de a lua o înghițitură pentru a-și potoli furia, dar o durere bruscă îl străbătu în momentul în care gura îi atinse sticla. Gâfâind, își ridică mâna la buze, doar pentru a descoperi că fuseseră mușcate până la sânge de He Yu. În toți cei treizeci și doi de ani ai săi, nimeni nu îndrăznise să-i sfâșie buzele în felul acesta. Expresia lui Xie Qingcheng se întunecă complet.
Aruncă sticla de apă, aprinse o țigară și începu să fumeze chiar acolo, în cameră, fără să-i pese de preferințele lui He Yu. Abia după ce îl obligă pe micul ticălos care dormea pe pat să inhaleze o cantitate excesivă de fum, stinse țigara.
... Las-o baltă. Las-o baltă! gândi Xie Qingcheng, furios până în măduva oaselor. Dacă tot m-a sărutat, atunci așa să fie. Ce altceva se mai poate face?
Ca bărbat, nu avea nimic de pierdut; în afară de un sentiment de dezgust, nu era niciun problemă. Ca să nu mai vorbim că, în cele din urmă, nu era vorba decât de o neînțelegere.
Xie Qingcheng era o persoană prea rațională pentru a-și irosi energia pe o neînțelegere stupidă.
Obiectiv vorbind, cel mai important lucru în acel moment era starea actuală a lui He Yu.
În sfârșit, experimentase personal una dintre crizele lui He Yu în stadiul actual. Era adevărat că He Yu era dezechilibrat, dar era doar o criză parțială, deoarece își păstrase într-o oarecare măsură controlul asupra acțiunilor sale.
Întrebarea era: ce se va întâmpla când He Yu se va îmbolnăvi complet și va avea o criză în toată regula? Cât de oribil va fi?
Poate că prognosticul său nu era atât de optimist pe cât părea la prima vedere.
Xie Qingcheng închise ochii. De mult timp prevăzuse că starea lui He Yu va fluctua într-o anumită măsură dacă se va îndrăgosti. În ziua aceea, pe insulă, când încercase să-l avertizeze pe He Yu să nu-și urmeze sentimentele, nu o făcuse doar din considerent pentru fata aceea, ci și pentru He Yu însuși. Cu toate acestea, cuvintele lui căzuseră în urechi surde.
He Yu îi spusese: „Doctore Xie, am rănit pe cineva în acești nouăsprezece ani? Doar îmi place cineva, atâta tot. Dar nu am dreptul la asta, nu-i așa?”
În acel moment, Xie Qingcheng se uitase în ochii lui He Yu și nu mai putuse să scoată un cuvânt.
Îl văzuse pe He Yu crescând și știa că boala lui era prea gravă. He Yu rătăcise între abisurile gemene ale stării sale mentale și fizice de aproape douăzeci de ani, dar încă nu găsise o cale de ieșire. Mințile pacienților cu Ebola psihologică erau măcinate de o răutate intensă; când boala lor mentală se agrava, puteau deveni extrem de violenți și sângeroși.
Cu toate acestea, He Yu a ales să-și îndrepte această răutate împotriva lui însuși.
Fie că urla de durere sau se lovea cu capul de pereți, se retrăgea întotdeauna în bârlogul lui de dragon malefic ori de câte ori simțea că lucrurile scapă de sub control. Mai degrabă decât să riște să rănească persoane nevinovate, prefera să îndure chinul în întunericul izolat.
Deci, acea fată misterioasă era lumina de la capătul tunelului pe care o urmărea He Yu?
Gândindu-se la lacrimile pe care He Yu le vărsase în acea noapte și amintindu-și cum băiatul plângea spunându-i cât de mult o iubea, Xie Qingcheng nu se putu abține să nu se întoarcă încă o dată și să se uite la tânărul care dormea pe pat.
Oare de aceea He Yu părăsise școala, de aceea nu mai putea suporta, de aceea boala care zăcea latentă în inima lui fusese declanșată?
Xie Qingcheng a ridicat mâna în mod inconștient și a atins locul de pe buze unde He Yu îl sărutase. He Yu era poate o fiară respingătoare, dar Xie Qingcheng nu putea să nu se gândească că era și o fiară demnă de milă.
Cu toate acestea, Xie Qingcheng era prea șocat pentru a putea gândi prea profund. El încă credea că „Xie” pe care He Yu îl rostise în starea lui de confuzie se referea la el însuși și nu i-a trecut prin minte că He Yu s-ar fi putut gândi la Xie Xue.
Și de ce ar fi făcut-o? Chiar dacă He Yu și Xie Xue erau din aceeași generație, între ei era o diferență de vârstă de cinci ani. Pentru Xie Qingcheng, această diferență de vârstă însemna că era improbabil ca ei să dezvolte sentimente romantice unul pentru celălalt, așa că nu a bănuit niciodată că He Yu ar fi avut sentimente nepotrivite pentru Xie Xue.
Ca să nu mai vorbim de vârsta lui He Yu. Nouăsprezece ani – încă un adolescent. În vremurile de demult, nici nu ar fi avut încă ceremonia de maturitate. Ar fi fost încă considerat minor.
Sincer, pentru Xie Qingcheng, rigid și tradițional, nouăsprezece ani era încă o vârstă mult prea fragedă pentru a avea o relație. Băieții de nouăsprezece ani abia aveau păr pe piept și erau încă la școală, iar el se gândea la romantism? Nici măcar nu știa încă cine era, așa că cât putea dura această relație? Și dacă din întâmplare o lăsa gravidă, putea să o ducă la Biroul de Afaceri Civile și să o facă o femeie cinstită? Putea să fie suficient de independent pentru a întreține o familie de trei persoane, având în grijă două perechi de părinți în vârstă? Fără sprijinul financiar al părinților, ar fi putut câștiga suficienți bani pentru a crește copilul și a se asigura că soția lui nu va trebui să-și facă griji în legătură cu traiul în timpul sarcinii?
Prostii, nu putea face nimic din toate astea.
Așadar, era încă un băiat, nu un bărbat.
Xie Qingcheng nu ar fi putut niciodată să-l considere pe un astfel de om viitorul său cumnat, așa că era firesc ca acest gând să nu-i treacă prin minte.
Studentul adormit pe pat își încruntă sprâncenele elegante, parcă supărat de ceva din vis. Xie Qingcheng nu voia să-l mai privească și voia și mai puțin să se uite la patul acela dezordonat.
Se ridică și ieși pe ușă.
Era deja dimineață devreme când He Yu se trezi. Deschise ochii amețit, își trecu mâna prin părul dezordonat care îi acoperea fruntea și apăsă pe fruntea ușor rece.
Amintirile sale din noaptea precedentă erau ca niște fragmente de porțelan sparte: era dificil să nu te tai cu marginile ascuțite atunci când încercai să le pui la loc.
He Yu îndură durerea spasmodică de cap, în timp ce în mintea lui se conturau vag evenimentele din noaptea precedentă. Dar în clipa în care își aminti sărutul greșit, tot corpul lui îngheță când își dădu seama...
Se părea că... îl sărutase pe Xie Qingcheng...
Reacția imediată a lui He Yu fu să spere că era un coșmar, dar pielea ruptă de pe buza mușcată era încă puțin însângerată. Când o lingea, simțea o durere care îl trezea la realitate și îi arăta clar că tot ce se întâmplase noaptea trecută fusese real.
Fiind un elev model încă din copilărie, He Yu își dezvoltase o rezistență extrem de mare și un timp de reacție fulgerător, caracteristice tuturor xueba de elită. Totuși, nimic nu îl putea pregăti pentru așa ceva.
Era palid și stătea pe pat, amețit.
În timp ce mintea lui se străduia să dea un sens amintirilor, auzi sunetul unui card magnetic care era introdus în ușă. He Yu privi neputincios cum ușa lui se deschise brusc și victima hărțuirii sale sexuale din noaptea precedentă intră cu o expresie calmă și stăpân pe sine.
Xie Qingcheng rămăsese treaz toată noaptea. După ce se întorsese în camera sa, petrecuse câteva ore pierdut în gânduri, ceea ce îi dăduse suficient timp să se calmeze. Tocmai terminase pregătirile pentru ziua respectivă înainte ca He Yu să se trezească. Intrând în cameră, a văzut imediat că micul nebun, cu părul răvășit, era deja treaz și îl privea fix cu ochii migdalați.
Incredibil, He Yu părea sincer nedumerit. Această expresie, pe lângă fața lui drăguță și delicată, făcea să pară că el era adevărata victimă în această situație.
Bestia aia.
Xie Qingcheng a luat imediat tricoul lui He Yu de pe canapea și i l-a aruncat în față bestiei xueba, ascunzându-i privirea iritantă.
„Ridică-te”, i-a poruncit el cu un ton rece.
Bestia xueba a smuls tricoul de pe față și a spus cu mare dificultate: „Xie Qingcheng, noaptea trecută, noi... Tu și cu mine... Eu am...”.
În mod terifiant, Xie Qingcheng răspunse: „Da”.
Expresia lui He Yu se spulberă.
„Dar nu e nevoie să discutăm inutil despre o chestiune atât de stupidă”, adăugă Xie Qingcheng.
He Yu a reacționat din nou cu surprindere. Nu și-ar fi imaginat niciodată că atitudinea lui Xie Qingcheng ar fi atât de rece și de dură în momentul în care a deschis gura. Dacă nu ar fi fost sigur că nu greșea cu nimic, ar fi pus la îndoială adevărul despre ceea ce se întâmplase în noaptea precedentă – că nu sărutase persoana greșită într-un moment de confuzie, ci că Xie Qingcheng avusese un plan premeditat de a profita de moment pentru a-l agresa sexual.
Xie Qingcheng, rece și insensibil, se sprijini de suportul televizorului și își încrucișă brațele. Se uită la He Yu cu o expresie gravă și apatică și spuse: „Îmbracă-te. Trebuie să vorbim.”
Noaptea trecută, trăiseră împreună un moment atât de jenant de contact fizic. Chiar dacă fusese o neînțelegere, era suficient pentru ca He Yu să se simtă vinovat.
Văzând că el era cel care inițiase sărutul, He Yu nu știa ce să spună. În circumstanțe normale, s-ar fi revoltat împotriva lui Xie Qingcheng, dar astăzi încă se chinuia să înțeleagă ce se întâmplase. Așa că nu putea decât să urmeze întocmai cuvintele lui Xie Qingcheng.
„I-ai spus fetei alea că o placi?”
„... Nu.”
„Încă încerci să mă minți? Ai uitat ce mi-ai spus aseară?”
He Yu își amintea vag o parte, dar încă nu era complet treaz. După un timp, spuse în cele din urmă: „Te-am confundat cu altcineva. Nu i-am spus nimic, am aflat că îi place altcineva... Lasă. De ce îți spun toate astea? Dacă vrei să râzi, atunci râzi.”
Ridică privirea. „Știu că ești extaziat. Totul s-a întâmplat exact cum ai spus: nimeni nu mă place și nu mă pot controla. Nu te bucuri? Toate predicțiile tale s-au adeverit.”
Xie Qingcheng îl privi fix. ”Mă bucur că nu ai înnebunit complet.”
Se opri când văzu expresia precaută a lui He Yu. Părea că He Yu se aștepta să spună: „Dragă pacient, după o noapte de reflecție, am găsit două opțiuni de tratament. Te rog să le studiezi și să decizi dacă vrei să fii castrat chimic sau fizic. Poți să alegi oricare dintre ele.”
Xie Qingcheng oftă. Sincer, nu avea niciun chef să insiste. Era copilăresc și o pierdere de timp, așa că spuse simplu: „Las-o baltă, He Yu. În legătură cu asta, cu noaptea trecută... uită tot.”
He Yu îl privi. Xueba erau obișnuiți să-și spună părerea și să-și dovedească valoarea la fiecare ocazie; xueba deosebit de brutal care stătea pe pat nu făcea excepție. Așadar, He Yu întrebă: „Totuși?”
„Totuși”, profesorul Xie îi aruncă o privire severă lui He Yu, nemulțumit de faptul că acesta luase cuvântul. „M-am gândit bine și ceea ce s-a întâmplat aseară mă face să cred că starea ta actuală este extrem de gravă. Sincer să fiu, când am vorbit anterior cu tatăl tău la telefon, mi-a cerut să te verific regulat. Abuzul tău nediscriminatoriu de medicamente când boala ta se agravează și încercările tale de a ascunde adevărul de toată lumea sunt extrem de nepotrivite. Prin urmare...”
„Tatăl” lui He Yu – directorul Xie – începu să-i țină o predică.
Cu toate acestea, el a reușit să audă doar începutul discursului „tatălui” său. He Yu nu își revenise încă complet, iar capul îi era puțin amețit, gândurile rătăcindu-i în altă parte. Fiecare cuvânt rostit de Xie Qingcheng intra pe o ureche și ieșea pe cealaltă. Despre ce altceva putea vorbi Xie Qingcheng dacă nu despre faptul că nu îl va ierta niciodată?
Dar, dacă se gândea bine, el nu-l rugase pe Xie Qingcheng să vină să aibă grijă de el. Xie Qingcheng era cel care intrase în camera lui și se apropiase de el. Amândoi erau bărbați heterosexuali care nu aveau nici cel mai mic interes pentru persoane de același sex, așa că era doar o chestiune de ghinion pentru amândoi. El nu-i datora nimic lui Xie Qingcheng.
Din fericire, He Yu nu rostise ieri numele lui Xie Xue. Altfel, ar fi fost și mai greu să curețe mizeria asta...
„... Cam asta e esența.”
La un moment dat, „tatăl” său terminase deja predica și rezumase punctele principale.
„M-ai auzit?”
He Yu ridică capul și întâlni privirea rece a lui Xie Qingcheng.
Uscat de la atâta vorbă, Xie Qingcheng luă sticla cu apă de izvor pe care o lăsase neatinsă cu o seară înainte, desfăcu capacul și bău o gură. „Dacă ești de acord, atunci considerăm problema rezolvată”, spuse el cu indiferență rece.
În realitate, He Yu nu reușise să înțeleagă nimic din ce spusese Xie Qingcheng. Capul lui mahmur și dureros înregistrase doar ultimele cuvinte: „vom considera problema rezolvată”. Cu toate acestea, fiind obișnuit să fie un student eminent, el încuviință instinctiv din cap.
Xie Qingcheng îl privi cu dispreț. „Bine. În acest caz, vino să mă cauți la facultatea de medicină după ce termini filmările și te întorci în campus.”
Abia atunci He Yu își reveni din stupoare. Realizând că, în timp ce era cu gândul în altă parte, părea să fi acceptat o condiție, se trezi complet și întrebă cu voce răgușită: „Stai. Scuze, ce ai spus?”
Expresia lui Xie Qingcheng se întunecă imediat. „Mai ai și alte condiții pe care ai vrea să le discuți cu mine?”, întrebă el rigid.
Ce condiții?
Nu înțelesese niciun cuvânt din ce spusese Xie Qingcheng, nici măcar ceea ce Xie Qingcheng parafrazase în mod aproximativ în timp ce mișca buzele cu un moment în urmă...
La naiba, ce îi promisese lui Xie Qingcheng?
Între timp, Xie Qingcheng simțea că era destul de indulgent cu He Yu. Nici măcar nu-l certase pentru nenorocirea care se întâmplase noaptea trecută.
Desigur, motivul principal era că nu voia să aducă din nou în discuție acel sărut care îi făcuse pielea de găină.
În ceea ce privea starea medicală actuală a lui He Yu, era una să nu o vadă, dar din moment ce o văzuse, nu putea să stea deoparte și să nu facă nimic. Chiar dacă nu era vorba de He Jiwei, chiar dacă era doar un pacient obișnuit care se comporta astfel în fața lui, Xie Qingcheng nu ar fi putut rămâne un spectator pasiv.
Nu putea să-l trateze pe He Yu ca în trecut, ca medicul său personal, dar putea măcar să-l ajute să-și stăpânească puțin emoțiile și să-i dea câteva sfaturi.
Și nu era rău că, în timpul acestui proces, putea să-l pună pe He Yu să facă niște treburi mărunte pentru el. Abilitatea lui He Yu de a face muncă manuală era destul de utilă când era ascultător. Era inteligent și isteț, robust și puternic. Dacă Xie Qingcheng putea să-l folosească așa cum o făcuse în trecut, ar fi fost o modalitate de a egala scorul după ce fusese lins de un câine.
Ar fi putut să omoare două păsări cu o singură piatră.
Observând că He Yu era cu gândul în altă parte, el repetă nerăbdător propunerea în termeni simpli. „După ce termini filmările, vino la facultatea de medicină și antrenează-te sub supravegherea mea. În acest timp, te voi pune să faci niște treburi pentru mine, ca să-ți distragi atenția. Nu-ți petrece tot timpul lamentându-te și gândindu-te prea mult. Din moment ce ai pe cineva pe care placi, ar trebui să-ți ajustezi rapid starea mentală și să înveți să-ți controlezi emoțiile cât mai repede posibil. Este pentru binele tău.”
După un moment de tăcere, He Yu spuse: „Ea are pe cineva pe care îl place în acest moment, și nu sunt eu.”
Xie Qingcheng suspină. ”Fata pe care o placi este tânără, nu-i așa?”
„... Da.”
„Viitorul este imprevizibil. Ca să nu mai vorbim că, chiar dacă ea nu se va îndrăgosti de tine în viitor, s-ar putea să-ți placă altă fată. Dacă poți să-ți controlezi simptomele când va veni momentul, atunci ar fi bine.”
He Yu se gândi o clipă, apoi întrebă: „De ce nu mă întrebi de cine îmi place?”
„Ce treabă are asta cu mine?”
He Yu a plecat capul și o umbră de batjocură i-a trecut prin ochii coborâți. „Adevărat.”
S-a gândit la conversația lor de la secția de poliție.
La momentul respectiv, Xie Qingcheng spusese că nu exista absolut nimeni care să se îndrăgostească de cineva ca He Yu, că era sortit eșecului.
Se simțise ca și cum ar fi fost pălmuit cu putere peste față. Atunci, se gândise că, dacă ar fi reușit să se cupleze cu Xie Xue, ar fi insistat să-l vadă pe Xie Qingcheng pierzându-și controlul. Voia să-l vadă pe Xie Qingcheng prăbușindu-se. Dar acum, totul se inversase.
Xie Qingcheng era cel care îl vedea în această stare de patetică de nedescris.
Dacă ar fi dat înapoi în acest moment, atunci și-ar fi pierdut cu adevărat toată mândria în fața lui Xie Qingcheng...
He Yu închise ochii pentru o clipă, apoi zâmbi. „Fii sincer. Până la urmă, ai venit doar să mă vezi cum mă fac de râs?”
„Poți să crezi ce vrei.”
He Yu nu știa ce să spună.
Când întâlni privirea apatică, dar ușor provocatoare a acelui bărbat, întunericul din inima lui He Yu se adânci.
Nu-i plăcea deloc să vadă acest tip de expresie pe chipul lui Xie Qingcheng. O văzuse de nenumărate ori în timp ce creștea și, de fiecare dată, simțea vivid apatia lui Xie Qingcheng, precum și aura lui iritantă de putere.
He Yu a meditat destul de mult timp înainte de a-l privi în sfârșit pe Xie Qingcheng și a întrebat: „Vrei să mă distragă munca pentru tine? Ce vrei să fac mai exact?”
„Nu m-am hotărât încă”, răspunse Xie Qingcheng, cu indiferență totală. „Dar ai mai lucrat pentru mine și știi ce fel de om sunt. Ca să-ți dau o lecție de viață, nu sunt genul de om care te lasă să scapi așa ușor.„
”... Faci asta ca să mă pedepsești, domnule profesor?„
Xie Qingcheng a făcut o pauză, apoi a ridicat ușor sprânceana. ”Ți-e frică?"
Având deja mândria zdrobită, He Yu nu voia să-și piardă și demnitatea. ”Domnule profesor, cred că glumești. Nu mi-e frică de nimic.”
Auzind răspunsul lui, Xie Qingcheng a coborât capul și a scos o țigară. A ținut-o între dinți și a mormăit: „Sper că vorbești serios. Să nu începi să plângi și să spui că vrei să renunți după doar trei zile. Bricheta e lângă capul patului, dă-mi-o.”
He Yu l-a ignorat și s-a dat jos din pat. S-a îndreptat spre baie să se spele pe dinți și să se clătească. Chiar dacă gustul sărutului de ieri dispăruse de mult, He Yu era încă profund dezgustat. La gândul că ieri greșise persoana și sărutase cu atâta pasiune un bărbat, se simțea incomod în tot corpul și era hotărât să se spele bine.
Înainte de a intra în baie, se întoarse să arunce încă o privire către persoana care fusese ieri obiectul avansurilor sale pasionale. De data aceasta, mintea îi era limpede – un domn exemplar, de parcă persoana care îl imobilizase pe Xie Qingcheng și îl sărutase ca pe un animal în călduri fusese cu totul altcineva. „A mă obliga să inhalez fumul de țigară nu poate fi considerat parte din antrenamentul meu; nu este cu nimic diferit de o crimă lentă. Dacă vrei să fumezi, te rog să o faci afară.”
Cu aceste cuvinte, He Yu închise ușa băii și se duse să se spele.
În fața oglinzii din baie, He Yu atinse gânditor buzele pe care Xie Qingcheng le mușcase până la sânge noaptea trecută...
Se aplecă să se spele pe față și apucă robinetul.
Tendoanele îi ieșeau ușor din dosul mâinii în timp ce strângea cu forță robinetul; apa se opri instantaneu. Se îndreptă și se uită la persoana din oglindă.
Ce antrenament? Xie Qingcheng nu voia doar să râdă pe seama lui, să-l chinuie și să-l exploateze?
De data asta, chiar calculase greșit când se luase de bătrânul pervers Xie Qingcheng.
Capitolul 27: S-a dus să-l vadă pe Chen Man
Xie Qingcheng, frigid, drept ca o săgeată și masculin, nu și-ar fi putut imagina niciodată că va veni o zi în care un băiat îl va înjura în gând ca pe un pervers bătrân.
Nici nu ar fi putut visa că acel băiat se urcase peste el în noaptea precedentă ca un mic pervers și îl sărutase cu o asemenea pasiune încât aproape îi băgase limba în gură.
Se părea că unii elevi din zilele noastre alegeau calea complet irațională de a-și folosi frumusețea, notele excelente și faptul că ar fi fost considerați minori cu câteva secole în urmă pentru a acționa cu atâta nesăbuință.
He Yu era unul dintre acești xueba complet iraționali, care folosea actoria într-un serial ca mijloc de a-și alina durerea provocată de iubirea neîmpărtășită. Dar el fusese înlocuit în ultimul moment pentru un rol destul de nesemnificativ, iar serialul era scurt. În consecință, filmările s-au încheiat repede și el s-a întors la facultate.
Înainte de a pleca, i-a trimis un mesaj lui Xie Qingcheng, apoi a părăsit hotelul cu valiza după el.
În ziua în care He Yu s-a întors la facultate, Chen Man l-a invitat pe Xie Qingcheng să meargă cu el la cimitir, dis-de-dimineață.
Micul polițist tocmai rezolvase primul său caz singur și simțea că această ocazie merita să fie comemorată, așa că voia să stea de vorbă cu fratele său mai mare.
„A fost un caz interprovincial.” Chen Man purta un coș cu fructe și bani de hârtie în timp ce se îndrepta spre mormântul fratelui său. Se mișca în grabă și aproape că se împiedică de un tufiș.
„Un caz de furt interprovincial comis de o bandă de hoți de biciclete”, spuse Xie Qingcheng.
Chen Man se înroși la față. ”Bicicletele sunt și ele vehicule. Sunt bunuri ale poporului...”
Xie Qingcheng nu-i dădu atenție. Luă coșul cu fructe, îl așeză în fața mormântului ca ofrandă și aprinse banii de hârtie. Căldura flăcărilor crea un halou de distorsiune în aer. Xie Qingcheng se uită la fotografia tânărului polițist impresionant de pe piatra funerară și la rândul de caractere trasate cu praf de aur.
În memoria lui Chen Lisheng.
Viața lui Chen Lisheng fusese curmată la vârsta de douăzeci și ceva de ani. Impresia pe care Xie Qingcheng o avea despre el era deja vagă – își amintea doar că, spre deosebire de Chen Man, Chen Lisheng era un tânăr serios și echilibrat. Când îl adusese pe Chen Man, care era încă foarte tânăr pe atunci, în vizită la familia Xie, fiecare a doua frază din gura fratelui său mai mare părea să fie „mulțumesc” sau „îmi pare rău pentru deranj”.
Chiar și ultimul mesaj pe care îl trimisese colegilor săi înainte de a fi ucis era: A intervenit ceva astăzi. Probabil voi întârzia. Îmi pare rău pentru deranj.
Xie Qingcheng se uită la piatra funerară neagră ca smoala și spuse: „Fratele tău mai mic a devenit și el polițist, capabil să se ocupe singur de cazuri”.
Chen Man adăugă repede: „Eu voi fi și mai grozav în viitor! Vreau să fiu transferat la Departamentul de Investigații Criminale”.
Xie Qingcheng scutură din cap. „IQ-ul tău e prea mic”.
Chen Man nu găsi niciun răspuns la asta.
„Din păcate pentru tine, fratele tău a moștenit toată inteligența.”
Chen Man știa că Xie Qingcheng nu voia să urce pe scara ierarhică. Cu cât urca mai sus, cu atât vântul era mai puternic – un singur pas greșit și ar fi fost doborât și ar fi căzut într-o moarte groaznică. Așadar, în felul său de a-l proteja, Xie Qingcheng îl descuraja mereu în acest fel.
Chen Man nu se supără. În schimb, murmură câteva cuvinte în șoaptă către fratele său mai mare, aprinse o țigară și o așeză în fața altarului fratelui său.
Închise ochii și spuse cu palmele lipite una de alta: „Ge, într-o zi voi rezolva cazul tău nerezolvat.”
Tăcerea se așternu între ei. Xie Qingcheng știa că Chen Man se referea la cazul uciderii părinților săi.
Cazul era frustrant. Oricine avea ochiul format putea să-și dea seama că nu fusese un accident de mașină obișnuit cel care îi ucisese pe părinții lui Xie Qingcheng. La fel, toți cei de la poliție aveau suspiciuni. Dar chiar și așa, ce se putea face? Mama și tatăl lui Xie Qingcheng nu muriseră în timpul unei anchete, așa că nu puteau fi onorați postum ca eroi căzuți la datorie.
În plus, persoana care orchestrase accidentul nu lăsase niciun indiciu că ar fi fost vorba de o crimă. Pentru a complica și mai mult lucrurile, erau prea mulți suspecți care ar fi putut avea ceva cu părinții lui, deoarece amândoi fuseseră membri de rang înalt ai forțelor de ordine și fuseseră implicați în nenumărate cazuri criminale importante. Ar fi putut fi implicate atât grupuri criminale, cât și organizații de trafic de droguri. În cele din urmă, toate dovezile indicau că vina era a unui vehicul mare, scăpat de sub control, iar poliția nu a putut decât să închidă cazul în consecință. Era absolut imposibil să se deschidă o anchetă într-un caz nerezolvat ca acesta.
Xie Qingcheng a făcut tot posibilul pentru a găsi răspunsuri cu privire la moartea părinților săi, dar în cele din urmă a renunțat. Era încă o luptă pentru cineva atât de calm să privească spre viitor, chiar și atunci când lacrimile nu se uscaseră încă și inima îi murise deja.
Xie Qingcheng a terminat de aranjat tămâia. Văzând că Chen Man mai avea nevoie de puțin timp, a început să se plimbe.
Mormintele părinților săi nu se aflau în acest cimitir. Un loc în acest cimitir era foarte scump; prețul unor morminte care includeau un mausoleu putea ajunge cu ușurință la prețul unei case într-un oraș de rangul al doilea. Numai taxa anuală de întreținere era, de asemenea, șocant de mare. Doar cei bogați și influenți își puteau permite să fie înmormântați aici.
În timp ce Xie Qingcheng se plimba printre morminte, se trezi în fața unei statui.
Efigii funerare erau un tip de practică funerară inspirată din stilul european, în care o figură în mărime naturală a defunctului era de obicei sculptată în marmură și așezată peste piatra funerară. Această statuie din cimitirul liniștit era a unui doctor îmbrăcat într-un halat alb. Avea ochelari cu rame groase și stătea pe un scaun, uitându-se la cartea din mâini.
Sub statuie era inscripționat:
Qin Ciyan (1957–2017)
În cele din urmă, singurul lucru pe care nu l-a putut vindeca a fost natura umană.
Xie Qingcheng îl cunoștea pe Qin Ciyan.
Cei doi fuseseră colegi.
Qin Ciyan era un absolvent renumit al Facultății de Medicină din Huzhou și o figură impresionantă în domeniul neurochirurgiei. Absolvise cu câteva decenii în urmă, plecase în Statele Unite pentru a-și continua studiile și se întorsese după terminarea studiilor. Fusese profesor la alma mater, unde condusese o echipă de cercetare. Eforturile de o jumătate de viață au culminat cu realizarea a mai mult decât ar fi putut realiza majoritatea într-o viață întreagă; nu era niciun dubiu că deja obținuse succesul și recunoașterea și că ar fi putut să se bucure de o viață liniștită, stând cu o ceașcă de ceai cald sub lumina lămpii în anii bătrâneții, dar domnul Qin a ales să rămână în prima linie.
Era imposibil pentru un chirurg să renunțe la bisturiu în favoarea stiloului.
Așadar, când profesorul Qin s-a pensionat din Yanzhou la vârsta de șaizeci de ani, s-a întors în orașul natal și s-a reangajat la Spitalul Popular nr. 1 din Huzhou. Acolo a devenit coleg cu Xie Qingcheng.
Cu toate acestea, într-o seară, în urmă cu patru ani, când Qin Ciyan, în vârstă de șaizeci de ani, era în biroul său, împachetându-și geanta și pregătindu-se să plece acasă pentru a sărbători ziua de naștere a soției sale, un tânăr cu barbă neîngrijită, ținând în mână un coș cu fructe și un steag de mătase, a apărut brusc în ușă. Bărbatul a spus că era membru al familiei unui pacient și că venise tocmai la spital pentru a-i mulțumi personal directorului Qin pentru darul vieții pe care i-l oferise mamei sale.
Qin Ciyan avea mulți pacienți de acest fel. Văzând că bărbatul era acoperit de sudoare și avea tenul palid, doctorul Qin a dedus că probabil călătorise mult și l-a invitat în biroul său să bea o ceașcă de ceai.
Dar nimeni nu putea anticipa că, în momentul în care bătrânul doctor s-a aplecat să toarne apă pentru ceai, acest tânăr timid s-a ridicat în picioare în tăcere și a scos un cuțit ascuțit din fundul coșului cu fructe, lama de oțel strălucind în lumina rece. În timpul necesar lui Qin Ciyan pentru a termina de pregătit ceaiul și a se întoarce zâmbind, expresia bărbatului se schimbase complet. Ochii îi ieșiseră în afară în mod îngrozitor și, cu un țipăt puternic, a comis o crimă brutală.
Acesta a fost cazul de crimă medicală Yi Beihai care a șocat națiunea în urmă cu patru ani.
Conform imaginilor de supraveghere colectate ulterior de poliție, criminalul Yi Beihai îl imobilizase pe bătrânul doctor Qin Ciyan la perete și îl înjunghiase de treisprezece ori în piept și abdomen. Sângele proaspăt împroșcase tot biroul relativ mic. De la dosarele pacienților scrise de mână de pe birou până la steagul de mătase pe care criminalul îl adusese ca acoperire, totul era vopsit într-un roșu înfiorător.
Când cei care au auzit zgomotul au intrat în fugă în cabinet, Yi Beihai era deja acoperit de atâta sânge încât era greu de distins dacă era om sau demon. În fața tuturor și a strigătelor lor de șoc, el a ridicat în aer cadavrul bătrânului care își dedicase întreaga viață profesiei medicale și l-a aruncat pe fereastră.
Aruncat de la o asemenea înălțime, cadavrul mutilat s-a zdrobit complet, făcând o grămadă de carne și sânge când a lovit pământul cu un zgomot surd.
Văzând ce a făcut, Yi Beihai și-a retras capul de la fereastră și a rămas în picioare, bucuros, în baltă de sânge, ținând în mână cuțitul picurând și strălucind. A zâmbit spre cer și a strigat: „Răzbunare! Pentru că ai înșelat oamenii! Te voi ucide! Te voi ucide!”
Dar ce a provocat această ură sângeroasă și adâncă?
Ce anume l-a determinat pe tânărul membru al familiei unui pacient să facă un lucru atât de inuman unui doctor bătrân, cu părul cărunt?
Concluziile raportate de poliție după anchetă au înfuriat toate păturile societății, iar opinia publică a clocotit ca uleiul încins.
S-a aflat că mama lui Yi Beihai era bolnavă de cancer la creier, având un gliom. Tumora era malignă și localizată într-o zonă periculoasă a creierului. Deși fusese la mai multe spitale, niciun medic nu a vrut să o opereze.
Mama singură se temea că vizita la medic ar fi o risipă de bani, așa că nu a vrut să o trateze, preferând să aștepte moartea. Cu toate acestea, fiul ei, care depășise deja treizeci de ani, încă se aștepta să fie servit cu devotament și lenevea toată ziua fără să-și caute un loc de muncă. Temându-se că nimeni nu va avea grijă de fiul ei incompetent după ce ea va muri, nu îndrăznea să moară încă.
Starea ei a continuat să se deterioreze în timp ce se gândea ce să facă. În cele din urmă, a auzit că secția de neurologie de la Spitalul Huzhou First era foarte renumită și că medicii de acolo aveau un puternic simț al eticii medicale. Pe lângă faptul că aveau cele mai bune abilități chirurgicale, unii membri ai personalului cu inimă de Buddha erau dispuși să ajute la găsirea de fonduri pentru pacienții săraci sau să reducă costurile medicale din milă.
Cu inima plină de speranță, mama a luat un sac de pânză plin cu specialități locale din fructe de mare din orașul natal și s-a urcat în trenul verde care o ducea în această metropolă necunoscută.
Dar, după ce a ajuns, a fost complet dezorientată de oraș, cu miile sale de clădiri suprapuse și zecile de mii de străzi terasate. Femeii, care nici măcar nu știa să facă plăți electronice, i-a luat o eternitate să găsească spitalul. Deși a reușit în cele din urmă să-și găsească drumul, nu știa cum să se înregistreze pentru o programare. Din cauza naturii sale timide, a sfârșit prin a sta o zi întreagă în holul aglomerat al spitalului.
La sfârșitul zilei de lucru, un medic a observat în sfârșit această femeie care emana un miros înțepător, de pește.
Medicul a întrebat-o care era scopul vizitei sale și i-a cerut informații. I-a dat chiar și numărul său de telefon și i-a spus femeii că o va ajuta să găsească o soluție.
După această întâlnire, dosarul medical al femeii a fost predat Departamentului de Neurochirurgie al Spitalului Huzhou Nr. 1. Nimeni nu știa ce s-a discutat în spatele ușilor închise, dar, în cele din urmă, mama a primit într-adevăr reducerea pe care o sperase și operația a fost programată. Cu inima plină de recunoștință, a început să aștepte zorii unei noi vieți.
Între timp, fiul ei, dependent de jocuri de noroc, a rămas în orașul natal îndepărtat, fără să-și însoțească mama nici măcar o zi.
Taxa pentru operație a fost redusă, dar într-un loc opulent ca Huzhou, unde pământul era pavat cu perle și aurul nu era cu mult mai prețios decât fierul, cheltuielile de trai erau încă imense pentru această mamă. Trăia modest într-o cameră mică de hotel, înghesuită cu opt paturi și mirosind a mucegai. Pentru a se hrăni, împărțea o singură chiflă Gaozhuang în trei mese și bea apă fierbinte de la un stand de caritate.
La sfârșitul lunii, telefonul mobil vechi și uzat al femeii a sunat. Cel care o suna era fiul ei, iar conținutul convorbirii era previzibil – voia bani.
„Sunt în Huzhou pentru tratament și trebuie să cheltuiesc bani pentru multe lucruri. Chiar nu mai am nimic în această lună...”.
„Ce?!” Tânărul de la celălalt capăt al firului izbucni imediat într-o furie care aproape îi spargea timpanele bătrânei bolnave. „Nu ai bani?! Atunci ce mă fac luna asta? Cine o să aibă grijă de mine? Nu-mi pasă! Trebuie să găsești o soluție! N-am nici măcar mâncare!”
Femeia se aplecă și strânse telefonul zgâriat între mâini. Bâlbâi ca și cum ar fi făcut ceva greșit. „Chiar nu mai am bani. Când am ajuns aici, nu știam drumul și a trebuit să cheltuiesc bani pe autobuz. Dar acum că am învățat drumul, pot merge pe jos. Și cheltuielile medicale mi s-au redus... O să mai economisesc puțin, ca să am bani luna viitoare... Nu-ți face griji...”
„Cine ți-a spus să te tratezi în Huzhou?”, a continuat bărbatul să strige furios. ”Ți-am spus deja! Locul ăla e bun doar pentru a înșela idioți bogați care au prea mulți bani! De ce te implici și tu? Nu ai destul de văzut în județul nostru? Mănânci și bei cât vrei toată ziua. Ce boală gravă ai putea avea?! Ce risipă de bani!"
În timp ce femeia asculta, lacrimi mari îi curgeau din colțurile ochilor și cădeau pe podeaua murdară a micului han.
Între timp, fiul ei continua să țipe. „De ce ești atât de dornică să plătești doctorii ăia, huh? Nu știi că vor doar banii tăi? În fiecare zi, fac o avere pe seama vieții oamenilor, sperând că idioți ca tine se vor îmbolnăvi, ca să stea la coadă să le dea bani! Cum altfel ar putea să-și țină spitalele deschise? Și acum, că i-ai lăsat să te jefuiască, nici măcar nu poți să ai grijă de propriul copil!”, îi spuse el cu dispreț.
După ce o înjură, Yi Beihai trânti telefonul, nevoind să mai irosească cuvinte cu femeia aceea. Își aruncă furios hainele pe el, scoase ultimii cincizeci de yuani pe care îi mai avea de sub pat și se îndreptă spre sala de jocuri ilegale de la intrarea în sat.
Pentru o clipă, copleșită de durere, femeia nu mai voia să se trateze. În cele din urmă, medicii de la spital au consolat-o și l-au contactat pe Yi Beihai.
În cele din urmă, Yi Beihai a acceptat nerăbdător că, atâta timp cât nu încercau să-i ia banii, ea putea să facă operația dacă dorea. Nici el nu voia să piardă timp și energie mergând până la Huzhou, așa că a verificat riscurile operației la telefon și a lăsat un mesaj vocal în care spunea că, atunci când va veni momentul, mama lui putea să semneze singură formularele de consimțământ medical.
Procesul a fost oarecum contrar standardelor, dar, în ciuda obiecțiilor din interiorul spitalului și din respect pentru prestigiul lui Qin Ciyan, întreaga procedură s-a desfășurat conform planului. Spitalizarea, reabilitarea, informarea preoperatorie... Totul a fost aranjat metodic și executat sistematic.
În sfârșit, a sosit ziua operației, iar medicii au revizuit încă o dată riscurile procedurii chirurgicale cu femeia singură, informând-o că localizarea tumorii era extrem de periculoasă. Dacă nu se supunea procedurii, probabil că nu mai avea decât trei luni de viață, dar operația prezenta și un risc grav: în cazul unui eșec, putea muri pe masa de operație.
„Atunci... atunci aș dori să mai dau un telefon, dacă se poate”, a spus femeia întinsă pe patul de spital, cu o oarecare timiditate.
I s-a dat telefonul mobil și femeia a format un număr cu mâinile tremurânde, sperând să mai schimbe câteva cuvinte cu fiul ei înainte de a păși pe poarta dintre viață și moarte.
Dar, după ce a așteptat sunetul interminabil al telefonului de la celălalt capăt al firului, singurul răspuns pe care l-a primit a fost aceeași voce rece și automată a robotului telefonic pe care o auzise cu o zi înainte.
Yi Beihai era dependent de jocuri de noroc. Își pierduse orice simț al rațiunii în momentul în care a pariat pentru prima dată; nu avea cum să găsească timp să răspundă la telefoanele mamei sale în vârstă.
În cele din urmă, femeia a pus încet telefonul jos, cu ochii umezi. Ștergându-și nasul, a zâmbit. „Mulțumesc, doctore. Um...”
„Ce este?”
Femeia ezită ușor, vizibil în conflict, ca și cum i-ar fi fost rușine să întrebe.
Tânărul doctor responsabil cu procedurile preoperatorii îi spuse blând: „Mătușică, poți să spui orice vrei. O să fie bine.”
Vocea femeii tremura ușor când întrebă: „O să doară?”
„Mm?”
„Operația, o să doară?”, întrebă femeia, simțind că i se înroșesc obrajii, în timp ce o ușoară rușine încerca să iasă la suprafață de sub paloarea cerată a pielii ei.
„Oh.” Tânărul doctor înțelese și o liniști zâmbind. „Nu o să doară, mătușă. O să folosim anestezie – este un medicament care o să te adoarmă pentru puțin timp. Nu o să doară deloc. Când o să te trezești, totul va fi terminat."
Auzind asigurarea blândă a tânărului doctor, ceva asemănător dorului se revărsă în ochii femeii.
Deci, nu o să doară deloc...
În timp ce era dusă în sala de operație, se uită la tavanul alb imaculat al coridorului spitalului și la medicii și asistentele medicale din jurul ei, îmbrăcați în halate sterile și pregătiți să dea tot ce au mai bun. În mintea ei, încă se gândea la ultimele cuvinte pe care le auzise, iar buzele ei subțiri se curbară într-un zâmbet slab, ușor umil.
Chirurgul care se ocupa de operație era Qin Ciyan. Qin Ciyan era în vârstă și deja efectuase trei intervenții chirurgicale majore în acea zi, așa că nu era în cea mai bună formă. Cu toate acestea, era singurul căruia i se putea încredința o operație atât de dificilă.
Minutele și secundele treceau, iar transpirația îi udă treptat halatul verde de protecție al medicului în vârstă.
„Forceps.”
„Tifon.”
„Mai dă-mi două bucăți de tifon.”
Calm și stăpân pe sine.
Mușchii îi erau încordați și nu clipea din ochi nici măcar o dată în momentele cele mai cruciale.
Primul care și-a dat seama că ceva nu era în regulă a fost asistentul chirurgului. Când a luat tava chirurgicală din mâinile lui Qin Ciyan, a observat că corpul medicului se clătina ușor.
Medicii sunt medici, dar uneori, medicii sunt și pacienți.
În momentul în care asistentul chirurgului îl privi neliniștit pe Qin Ciyan, acesta își dădu seama că nu mai putea continua. Încet și cu atenție, termină pasul pe care îl începuse. Apoi, cu o voce calmă, care să nu alarmeze pe ceilalți, spuse: „Văd încețoșat și am amețeli.”
În timp ce vorbea, a făcut câțiva pași înapoi. Era pe punctul de a spune altceva când lumea i s-a întunecat și a leșinat...
Era prima dată când i se întâmpla așa ceva lui Qin Ciyan. Avea colesterolul ridicat și suferea de tromboză jugulară internă severă. Din cauza stării sale, avea adesea greață și dureri de cap, dar niciodată nu fuseseră atât de severe încât să provoace amețeli sau leșin.
Deși astfel de accidente se întâmplau rar într-un spital, nu erau ceva nemaiauzit. În timpul rezidențiatului, medicii erau învățați cum să ducă la bun sfârșit o operație împreună cu ceilalți medici în cazul în care apărea o situație neprevăzută. Dar localizarea tumorii femeii era prea riscantă. Chiar dacă ceilalți medici au făcut tot posibilul, operația s-a soldat cu un eșec.
Mama murise.
Dintr-o dată, fiul a devenit foarte devotat; nu-și putea permite să fie nerecunoscător, deoarece aștepta cu nerăbdare mica alocație pe care mama lui i-o dădea în fiecare lună. Mai mult, când ea a murit, menajera, bucătăreasa și servitoarea lui... toate au dispărut. Yi Beihai se simțea de parcă ar fi căzut în iad; nu putea accepta asta.
După ce s-a gândit mult, a ajuns la concluzia că vina era a medicilor.
Probabil că o păcăliseră pe mama lui să se opereze și să rămână în spital pentru că voiau să-i ia și ultimii bani.
Asistență? Reduceri la taxe?
Cum putea să cadă din cer o astfel de găină cu ouă de aur? Probabil că se gândiseră că nu îi luaseră destulă bani și că această bătrână scheletică putea fi folosită ca cobai gratuit în experimente medicale. Acei escroci probabil că o păcăliseră pe biata lui mamă, pierdută și singură într-un loc necunoscut, pentru a muri pe nedrept sub bisturiul chirurgului.
Cu cât se gândea mai mult, cu atât Yi Beihai devenea mai convins. Zăcea în pat, în noaptea adâncă și întunecată, în timp ce strigătele ciudate ale bufnițelor din satul mic începuseră să semene cu râsete, roind în capul lui până când se transformară într-un vârtej de ură care îl trăgea în adâncuri.
A doua zi, Yi Beihai, sărac și înapoiat cultural, care datora bani tuturor, a găsit acasă un cuțit de măcelărie ruginit, l-a ascuțit pe o piatră până a strălucit și l-a înfășurat într-un prosop gros și murdar.
Apoi s-a dus la micul magazin de la intrarea în sat și l-a amenințat pe negustor să-i dea toți banii pe care îi avea, înainte de a pleca spre Huzhou.
Câteva zile mai târziu, vestea uciderii lui Yi Beihai a explodat în toată țara ca un trăsnet, lovind în inimile oamenilor.
Știrile și platformele de socializare erau pline de șocul provocat de incident, de resentimente față de criminal și de amintiri despre Qin Ciyan. Dar, treptat, niște șerpi alunecoși și scorpioni veninoși au început să iasă din cuiburile lor în mijlocul acestui haos.
„Oare Qin Ciyan era într-adevăr atât de bun și de milos pe cât părea?”
„Este adevărat că moartea mamei lui Yi Beihai este destul de suspectă.”
„Yi Beihai merită compasiune. El și mama lui trăiau într-o sărăcie atât de mare, fără să știe de unde vor lua următoarea masă, așa că este normal ca mintea unui astfel de copil să se deformeze...”
Datorită anumitor conturi oficiale și verificate de WeChat și Weibo, aceste articole și argumente senzaționale au început să circule. Pentru a atrage atenția, mulți oameni au început să se îndoiască de Qin Ciyan, de la lucrările sale academice până la caracterul său moral. Unii chiar credeau că ar fi trebuit să se retragă, având în vedere vârsta sa înaintată – la urma urmei, nu era nevoie să se agațe egoist de poziția și autoritatea sa doar pentru a face rău atât altora, cât și lui însuși.
Mai mult, au început să caute informații despre Qin Ciyan și familia sa. Au pus la îndoială motivul pentru care fiica sa s-a căsătorit cu un străin și s-a mutat în străinătate – ce era atât de bun la un străin? Nu era același lucru cu a întreține un trădător cu banii patriei?
Au întrebat de ce soția lui Qin Ciyan s-a căsătorit cu el, când era cu mai mult de zece ani mai tânără decât el, concluzionând că era cu siguranță din cauza averii lui. Poate că nici măcar nu era soția lui legală!
„Toată lumea, căutați mai mult; poate vom afla că era de fapt o amantă care a înlocuit soția de drept!”
Viața personală a victimei a devenit un drog pentru public, blocându-le capacitatea de a simți mirosul sângelui încă neabsorbit din spital și permițându-le să se scufunde în voie în petrecere, în timp ce dărâmau zidurile intimității și își abandonau conștiința.
A mai fost și un alt utilizator verificat de Weibo care a scos la iveală un documentar din adâncurile internetului. Acesta data de mai bine de un deceniu și prezenta călătoria lui Qin Ciyan pe frontul unei operațiuni de ajutorare a victimelor unui dezastru, pentru a trata răniții.
Autorul acelui cont știa cum să creeze agitație fără a fi pedepsit. A decupat cu măiestrie o parte din context care îl arăta pe Qin Ciyan și colegii săi stând într-o ambulanță și a prezentat-o fără comentarii. Un tânăr medic, care se simțea rău văzând cât de obosit și de însetat era mentorul său, i-a dat lui Qin Ciyan o sticlă cu soluție de dextroză.
Unele dintre comentarii spuneau:
„Nu vreau să fiu lipsit de respect față de bunătatea lui Qin-laoshi, dar trebuie să întreb: nu sunt extrem de limitate proviziile în aceste zone afectate de dezastru? Cu siguranță nu sunt suficiente provizii pentru toți pacienții, dar el a luat o înghițitură atât de mare... S-a gândit măcar la pacienții pe moarte din paturile de spital?”
„A plătit pentru soluția de dextroză...?”
„Profesioniștii au multă putere. Uite, poate renunța la taxa de operație după bunul plac, așa că nu se poate să fi plătit soluția de dextroză. Cunosc pe cineva din personalul Spitalului nr. 1 din Huzhou – mi-a spus că toți profesioniștii sunt corupți. Taxele de operație nu sunt mai mici de cinci cifre, așa că, dacă vezi că includ o reducere, înseamnă doar că uneori folosesc acei pacienți pentru proceduri experimentale riscante. Altfel, cum și-ar perfecționa abilitățile medicale?”
Dar cel mai șocant și dezamăgitor dintre toate a fost raționalizarea acțiunilor lui Yi Beihai.
Când rezultatele anchetei au fost făcute publice, s-a dezvăluit că Yi Beihai era un pacient cu tulburare psihotică tranzitorie.
Conform articolului 18 din Codul penal, „Dacă un pacient cu tulburări psihice provoacă consecințe dăunătoare într-un moment în care nu este capabil să-și recunoască sau să-și controleze propriul comportament, după verificarea și confirmarea prin proceduri legale, acesta nu va fi tras la răspundere penală...”.
Cu toate acestea, probele colectate în cadrul anchetei au demonstrat în cele din urmă că Yi Beihai era sănătos mintal când l-a ucis pe Qin Ciyan, că nu și-a pierdut deloc controlul. În consecință, Yi Beihai a fost totuși condamnat la moarte. Cu toate acestea, mulți medici și asistente medicale s-au simțit nemăsurat de resentimentari și răniți din cauza modului în care s-a prelungit disputa, precum și din cauza unor opinii derutante exprimate de opinia publică la acea vreme.
Chiar și acum, mai erau încă oameni care rămâneau obsedați de aceste incidente și le comentau...
Cu evenimentele din trecut în minte, Xie Qingcheng privi piatra funerară cu o expresie goală pentru o vreme, înainte de a se apropia de ea.
„Xie Qingcheng?”
Sunetul pașilor care se apropiau, însoțit de vocea uimită a unei femei, se auzi brusc din spatele lui. „De ce... ești tu aici?”
Capitolul 28: L-am văzut și pe Chen Man
Xie Qingcheng se întoarse. Ce coincidență. Oare era o reducere mare la cimitir astăzi? Toată lumea venea în număr mare să viziteze mormintele.
Micul grup de oameni care stătea în fața lui era format din foștii lui colegi de la Facultatea de Medicină din Huzhou.
Sincer, nu erau chiar colegi, deși Xie Qingcheng îi numea așa. Mai degrabă erau studenții lui Qin Ciyan, majoritatea specializați în neurochirurgie, un departament diferit de cel al lui Xie Qingcheng.
„... Nu ne-am văzut de mult”, spuse Xie Qingcheng după o lungă pauză.
Printre acești medici se afla și asistenta Zhou, cea care îi schimbase perfuzia lui Xie Qingcheng în secția de urgențe în noaptea aceea. Spre deosebire de Xie Qingcheng, asistenta Zhou era o persoană directă, cu un temperament irascibil, ceea ce făcea destul de dificilă înțelegerea dintre ei. După ce l-a privit fix pentru o vreme, nu s-a putut abține să nu spună: „Xie Qingcheng, ce înseamnă asta? Ce... ce faci, venind la mormântul lui Qin-laoshi?„
Xie Qingcheng rămase tăcut.
„Grăbește-te și pleacă de aici. Cineva ca tine nu ar trebui să-și prezinte omagiile la mormântul lui Qin-laoshi.”
„Nu am intenția să-mi prezint omagiile”, spuse Xie Qingcheng. „Doar treceam pe aici.”
„Tu...!”
Auzind această persoană vorbind cu o astfel de atitudine, ceilalți medici care stăteau în apropiere nu s-au mai putut abține.
„Profesorul Xie probabil că o duce bine la Facultatea de Medicină din Huzhou, nu-i așa?”, a râs unul dintre ei.
„Trebuie să fie frumos să ai atât de mult timp liber încât să poți veni să te plimbi într-un cimitir. Profesorii chiar o duc mai bine decât medicii.”
Xie Qingcheng îi privi cu indiferență. „Ce s-a întâmplat, oameni buni? Am comis vreo crimă sau am făcut ceva rău? Dacă vreți să deveniți următorul Qin Ciyan, n-aveți decât. Nu e nevoie să vă așteptați ca toată lumea să-i calce pe urme.”
„Xie Qingcheng!” Asistenta Zhou era scandalizată de cuvintele lui. Fața ei de cal se lungi și mai mult de dezgust. „Nu ți-e rușine?!”
„Nu sunt iluminat”, răspunse Xie Qingcheng. ”Am instinctul de autoconservare.”
„... Pleacă! Grăbește-te și pleacă!”
„Așa e! Și să nu te mai vedem pe aici!”
Tinerii medici nu-și puteau controla emoțiile și erau pe punctul de a-l strangula pe Xie Qingcheng chiar acolo, în cimitir.
Zgomotul deveni atât de puternic încât unul dintre îngrijitorii cimitirului, îmbrăcat în haine gri, se apropie și opri în grabă altercația. „Ce faceți? Amintiți-vă să fiți solemni și respectuoși! Și nu mai faceți atâta zgomot!”
În timp ce îi certa, arătă spre un semn din depărtare.
Apoi, a adăugat sever: „Comportamentul vostru îi deranjează pe cei care se odihnesc. Dacă aveți vreo nemulțumire sau vreo datorie, mergeți să le rezolvați afară. Odată ieșiți din cimitir, puteți să faceți cât zgomot vreți, așa că nu mai strigați aici!”
Asistenta Zhou a dat ochii peste cap atât de tare, încât aproape că i-au ieșit din orbite. „Cine ar vrea să se întâlnească cu tipul ăsta odată ce a ieșit din cimitir? Doar văzându-i fața, simt că mă sufoc de furie...”
„Și eu consider că vederea unor proști ca voi este de rău augur”, a replicat Xie Qingcheng cu răceală.
„Xie Qingcheng, tu...!”
„Xie-ge!” strigă Chen Man, grăbindu-se să vină. Auzise zgomotul în timp ce îi prezenta omagiile fratelui său și venise să-l ajute. „Ce se întâmplă?”
Îmbrăcat în uniformă de polițist, oamenii din jur se liniștiră imediat.
Asistenta Zhou îl recunoscu imediat și îngustă ochii.
Era din nou acel tânăr polițist, cel care rămăsese lângă Xie Qingcheng toată noaptea...
„Ce s-a întâmplat?", întrebă Chen Man.
„Nu e nimic.” Ochii lui Xie Qingcheng, frumoși ca florile de piersic, trecură rapid peste fețele tuturor doctorilor. Apoi se întoarse spre Chen Man și spuse: „Să mergem.”
„Oh...” Chen Man bănuia că trebuie să fi apărut vreun conflict între ei, dar Xie Qingcheng probabil nu voia să piardă timpul discutând despre asta, așa că spuse: ”Xie-ge, ai grijă. Tocmai a plouat și pământul e destul de alunecos.”
În timp ce cei doi se pregăteau să plece, asistenta Zhou nu mai putea suporta dezgustul. Gândindu-se la ce se întâmplase înainte la Spitalul nr. 1 din Huzhou și văzând figura sobră și corectă a lui Xie Qingcheng, o undă de ură violentă îi invadă pieptul.
Nici ea nu știa ce gândea, dar văzând cât de apropiați erau Chen Man și Xie Qingcheng, îl scuipă și îi spuse: „Xie Qingcheng, ți-am luat apărarea când circulau zvonuri în spital că ești homosexual. Dar acum văd că profesorul Xie este capabil să ademenească chiar și polițiști în patul său. Cu un mic polițist care te încălzește noaptea și îți îndeplinește toate dorințele ziua, servindu-te și protejându-te, cu siguranță pari în siguranță acum. Nu va trebui să-ți mai faci griji că vei fi...„
”Ce dracu' spui?!"
De data aceasta, Chen Man era cel furios. Nici măcar nu a lăsat-o pe asistenta Zhou să termine înainte de a se pregăti pentru o bătaie.
Xie Qingcheng îl apucă. „Nu te deranja.”
„Dar felul în care te-a insultat...”
„Să mergem, Chen Man. Ești încă în uniformă. Gândește-te la reputația ta”, îl avertiză Xie Qingcheng. Avertismentul fu ca o stropire cu apă pe față și îl aduse pe Chen Man înapoi la realitate. Cu pieptul ridicându-se și maxilarul încleștat, el îi privi cu răutate pe acei oameni încă o dată, înainte de a părăsi în cele din urmă cimitirul împreună cu Xie Qingcheng.
Deși medicii ofensatori nu mai erau în vizor, Chen Man era încă furios și continua să înjure în șoaptă în mașină, pe drumul de întoarcere.
„Cum au putut să te insulte așa..."
„Xie-ge, decizia ta a fost corectă de la început..."
„Ce drept au să te șantajeze emoțional așa, ce drept au să-ți vorbească așa...”
Dar Xie Qingcheng era destul de calm, de parcă nu auzise nimic din ce au spus, de parcă nu se întâmplase nimic și nu întâlniseră pe nimeni.
„Ge, de ce nu ești deloc supărat?!” exclamă Chen Man.
„De ce aș fi supărat?”
„Ei... au vorbit așa despre tine...”
„Ei sunt ultimii elevi ai lui Qin Ciyan. Iar asistenta Zhou a fost angajată personal de Qin Ciyan. E perfect normal să aibă ceva cu mine.”
„Au spus chiar că tu și cu mine, că noi... noi...”
„Că suntem gay?”
Chen Man nu știa cum să răspundă.
„Nu sunt gay, dar oamenii pot spune ce vor. Nu mă afectează.” În timp ce Xie Qingcheng vorbea, luă și deblocă telefonul pe care nu-l privise deloc în dimineața aceea. De când erau la cimitir, telefonul său era pe modul silențios, așa că abia acum observă că He Yu îi trimisese un mesaj.
„M-am întors azi la școală. Când începem aranjamentul nostru?”
Xie Qingcheng se încruntă ușor.
Își aminti brusc sărutul pasional care avusese loc în haosul camerei de hotel și nu putu să nu se simtă puțin neliniștit. La urma urmei, zvonurile de la Facultatea de Medicină din Huzhou că era gay începuseră din cauza acestui puști, He Yu.
He Yu venise la spital să-l caute într-o zi. Puștiul era al naibii de înalt; deși era doar un elev de liceu, ajunsese deja la aproape 180 de centimetri. Nu purta uniforma școlară, așa că o păcălise complet pe tânăra asistentă Zhou, care nu era încă măritată. Ea a presupus că era un tânăr de vreo douăzeci de ani și a alergat să-i ceară numărul de telefon. Dar cine știa ce gândea degeneratul ăla de He Yu. Poate că încerca să nu o rănească pe asistenta Zhou sau poate că voia să evite o situație jenantă, dar i-a zâmbit la rugămintea ei și i-a spus: „Ah, dar eu sunt iubitul doctorului Xie. Îl aștept să termine programul.”
Doar gândul la asta l-a enervat pe Xie Qingcheng, așa că a suspinat și și-a blocat din nou telefonul, neavând chef să-i răspundă lui He Yu.
„O să dorm puțin”, i-a spus lui Chen Man. ”Am cursuri după-amiază.”
Chen Man încă mai mormăia, dar când a auzit cuvintele neașteptate ale lui Xie Qingcheng, a tăcut.
„Oh... atunci dormi, Ge. Te trezesc eu când ajungem acolo.”
Xie Qingcheng adormi.
Lumina se filtra printre ramurile copacilor și se revărsa prin fereastră, luminând chipul bine conturat al lui Xie Qingcheng și linia elegantă a gâtului său subțire, iluminându-i pielea palidă înainte de a se ascunde sub cămașa lui bine croită...
Totul la acest bărbat emana un sentiment de calm, reținere și putere.
Din nu știu ce motiv, când Chen Man se gândi la vulgaritățile pe care le aruncase asupra lor asistenta Zhou la cimitir și la acuzația ei că Xie Qingcheng sedusese un polițist, inima îi tresări, iar furia îi crescuse, însoțită de un sentiment ciudat.
Privirea lui se opri asupra sprâncenelor, ochilor și punții nasului lui Xie Qingcheng, pentru a se opri în cele din urmă asupra buzelor reci ca gheața ale bărbatului. Când Xie Qingcheng era treaz, cuvintele care ieșeau de pe buzele lui erau rareori cordiale. Chiar și tonul lui era întotdeauna foarte rigid. Dar acum, cu ochii închiși în somn, buzele lui păreau foarte moi...
Chen Man îl privea, hipnotizat de priveliștea din fața lui, respirația lui caldă devenind puțin mai fierbinte decât de obicei.
Toamna a pus capăt zgomotului puternic al greierilor de la Universitatea Huzhou, dar, parcă iritate de liniștea care se așternuse peste lumea oamenilor, frunzele uscate cădeau una după alta, scrâșnind sub picioarele studenților care treceau pe lângă ele, mutând zgomotul de pe ramurile copacilor pe pământ.
Când He Yu se întoarse cu bagajele după el, avu norocul să o întâlnească pe Xie Xue, care stătea rezemată de ușa micului magazin de lângă poarta școlii, cu capul ridicat.
„... Ce faci?”, o întrebă He Yu, în semn de salut.
La început, voia să ocolească și să se prefacă că nu o văzuse, dar apoi a simțit că nu era nevoie să o evite. Nu îi spusese ce simțea, iar Wei Dongheng s-ar fi putut să nu-i accepte sentimentele. Cel puțin, ei doi puteau continua să interacționeze ca prieteni, pentru moment.
Xie Xue avea un șervețel apăsat pe nas și vocea îi era nazală când vorbea. „Nu știu, poate e din cauza vremii uscate de toamnă, dar îmi curge din nou sânge din nas, ugh... Oh, stai, te-ai întors! De ce nu mi-ai spus mai devreme?”
„Ce rost are? Dar tu... dacă îți curge nasul tot timpul, ar trebui să te duci să te consulte un doctor. Ia-ți liber și mergem împreună la spital.”
„E în regulă, nu-i nimic. Nu e mare lucru.”
„Cum adică nu e mare lucru?” He Yu se încruntă. „Când m-am îmbolnăvit în trecut, ai promis mereu că vei merge cu mine la spital. Nu poți să consideri asta ca o întoarcere a favoarei?”
Xie Xue rămase cu gura căscată pentru o clipă. Poate că sângerarea nazală îi scăzuse IQ-ul. „A trecut atât de mult timp, că nici nu-mi mai amintesc ce am spus atunci...”
He Yu oftă, apoi scoase un pachet de șervețele și i-l dădu. „M-am obișnuit. Nu știu cum ai reușit să intri la universitate și să devii profesoară cu memoria ta.”
O privi pe Xie Xue acoperindu-și nasul cu un șervețel curat. „I-ai spus fratelui tău despre sângerările nazale?”
„Fratele meu e ocupat. Nu vreau să-l deranjez.”
În acel moment, Xie Xue zări pe cineva venind de la distanță. Persoana aceea îi făcu cu mâna, iar fața lui Xie Xue se înroși brusc.
Înainte ca He Yu să observe ce o tulburase brusc pe Xie Xue, ea întinse mâna și îl împinse ușor cu mâna liberă. „Uhhh, nu tocmai te-ai întors? Grăbește-te și despachetează. Nu-ți face griji! Dacă îmi mai curge sânge din nas, mă duc la infirmerie să mă uite cineva. Și dacă e ceva grav, mă duc la spital. Am o ședință cu profesorii, așa că trebuie să plec.”
„... Bine, du-te”, spuse He Yu.
Așa că Xie Xue plecă.
He Yu s-a gândit că comportamentul ei era puțin ciudat, dar nu i-a dat prea mare importanță și și-a târât valiza spre dormitor.
Nu avea de gând să-i spună lui Xie Xue ce simțea pentru ea. După evenimentele recente, mai ales după ce își pierduse controlul și îl sărutase cu forța pe Xie Qingcheng în hotel, își dăduse seama că, deși nu renunțase complet la rațiune, era totuși un pacient cu o afecțiune potențial periculoasă.
Nu putea fi sigur dacă va putea să-și mențină starea actuală de raționalitate în viitor.
Dacă va deveni și mai nebun?
Poate că Xie Qingcheng avea dreptate...
Ar trebui să se controleze mai întâi și să se străduiască să ajungă la o stare stabilă pe care Xie Qingcheng ar aproba-o. În acel moment, nu ar fi prea târziu să-i spună lui Xie Xue ce simte.
În orice caz, așteptase deja atâția ani, așa că nu ar fi stricat să mai aștepte puțin. În plus, He Yu se gândea că un ticălos ca Wei Dongheng nu s-ar fi cuplat cu Xie Xue.
Când He Yu s-a întors în dormitor, toți colegii lui erau plecați. A petrecut ceva timp despachetându-și lucrurile, iar când s-a așezat să se odihnească, a văzut că avea un mesaj necitit pe telefon.
Era de la Xie Qingcheng.
După ce l-a lăsat toată ziua fără răspuns, Xie Qingcheng s-a învrednicit în sfârșit să-i acorde onoarea unui răspuns.
„Ora 18:00. Așteaptă-mă în fața Laboratorului nr. 3 al facultății de medicină.”
He Yu trebuia să-și respecte înțelegerea cu Xie Qingcheng și să înceapă așa-zisa „pregătire”.
He Yu a ajuns la laboratorul principal al facultății de medicină la ora stabilită, dar a mai trecut încă jumătate de oră până când Xie Qingcheng a apărut în sfârșit.
Halatul alb și îngrijit al profesorului Xie indica faptul că probabil tocmai terminase un curs specializat. Era cald în Huzhou la începutul toamnei, orașul fiind încă învăluit de căldură și umiditate, așa că, odată terminat cursul, profesorul Xie și-a descheiat halatul alb, dezvăluind sacoul gri deschis și pantalonii croiți impecabil.
Cu o mișcare rapidă a cardului de identitate atârnat la gât și un bip, Xie Qingcheng ieși pe ușile glisante ale clădirii principale. Haina îi flutură în curentul de aer, iar el o strânse reflex cu clipboardul din mână, fără să se oprească, coborând calm și imperturbabil scările înalte ale laboratorului.
He Yu îl privea rece, cu o mână înfășurată în cureaua geantei sale și cealaltă băgată în buzunar.
„Ai un simț al timpului foarte slab.”
„Cursul a ținut mai mult”, a spus Xie Qingcheng. „Ai așteptat mult? Hai să mâncăm mai întâi.”
Mâncarea de la cantina facultății de medicină era excelentă, mult mai bună decât cea de la Universitatea Huzhou. Profesorul Xie și He Yu se îndreptară spre cantină.
Ora cinei trecuse deja, așa că mai erau deschise doar câteva posturi care preparau mâncare la comandă. Câțiva studenți întârziați erau împrăștiați prin sala de mese spațioasă.
Xie Qingcheng trecu cardul de angajat în aparatul de la una dintre ghișeele de comandă, apoi se întoarse la masa lui cu bonul scris de mână de doamna de la cantină în mână.
În timp ce așteptau mâncarea, doi studenți s-au apropiat de ei – surprinzător, se țineau de mână. Xie Qingcheng nici nu a observat la început, dar mai târziu, după ce cei doi s-au așezat unul lângă altul și au discutat o vreme, cel mai înalt dintre ei s-a aplecat și l-a sărutat tandru pe obraz pe celălalt student, care avea pielea deschisă la culoare.
Xie Qingcheng și He Yu au privit înmărmuriți cu groază acest cuplu gay.
Apoi, cei doi bărbați heterosexuali homofobi s-au mișcat într-un mod uimitor de sincronizat. Fără să aștepte reacția celuilalt, s-au ridicat amândoi și s-au mutat la masa cea mai îndepărtată.
„De ce...”, a început He Yu.
„Nu pot suporta.”
„... Nu ești doctor?”
„Filozofia mea medicală și perspectiva mea asupra vieții personale sunt două lucruri separate.” Xie Qingcheng împinse una dintre berile pe care le luase din frigider spre He Yu, apoi deschise propria cutie cu un pocnet. Spuma albă și cremoasă se ridică până la margine. Luă o înghițitură. ”De ce ar fi bărbații împreună cu cineva de același sex... Nu ar fi foarte ciudat?”
He Yu deschise și el cutia de bere și o atinse de cea a lui Xie Qingcheng. „Trebuie să recunosc, doctore Xie, că sunt de acord cu unele dintre ideile tale. Un coleg de clasă gay m-a invitat chiar să ieșim odată... Mi-a dat un buchet imens de trandafiri.”
„Și ce s-a întâmplat?”
„I-am rupt tibia.”
Xie Qingcheng nu știa ce să răspundă.
Doamna de la cantină a scos capul pe fereastră și a strigat din toate puterile: „Numărul 19 e gata! Două oale picante, veniți să le luați!”
Xie Qingcheng s-a ridicat și s-a dus să ia mâncarea.
Dintre cele două oale picante, una era de un roșu aprins, plină până la refuz cu cubulețe de pui prăjite cu ardei iute uscat, ardei iute și boabe de piper Sichuan. Cuburile crocante de pui erau ascunse într-o mare de ardei iuți prăjiți, presărați cu bucăți strălucitoare și fragede de ceapă verde tocată. Feliile de usturoi prăjite la foc mare emanau o aromă extrem de apetisantă de unde se aflau, deasupra muntelui de pui și ardei iuți uscați.
Aceasta era comanda lui Xie Qingcheng.
Cât despre celălalt fel de mâncare, deși se numea oală uscată picantă, nu era deloc picant. Era o oală cu coaste de porc amestecate cu tofu fermentat și praf de ceapă, apoi prăjite până au devenit crocante la exterior și suculente la interior. Feliile groase de carne de porc, tăiate în formă de cruce, se curbau, în timp ce bucățile de praz tăiate gros scoateau cu sârguință sucul aromat din ciuperci și carne. Deși lumina din sala de mese nu era prea puternică, acest fel de mâncare fierbinte, aromat și consistent avea un aspect apetisant și moale, fără a mai menționa mirosul de usturoi și tofu fermentat care părea să pătrundă direct în stomac.
Xie Qingcheng împinse oala cu coaste prăjite spre He Yu.
He Yu se încruntă la felul de mâncare.
Xie Qingcheng îi aruncă o privire. „Nu-ți place?”
„Nu prea îmi plac mâncărurile prăjite”, spuse He Yu. „În plus, sunt alergic la tofu fermentat.” Zâmbi. „Profiți de ocazie să te răzbuni că ți-am dat să mănânci mango?”
„... Un prieten apropiat al meu, nu cu mult mai în vârstă decât tine, comandă asta de fiecare dată când vine aici. Credeam că tuturor băieților tineri le place acest fel de mâncare. Dacă ești alergic, nu mânca. Comandă altceva.”
„Care prieten? Îl cunosc?”, întrebă He Yu cu nonșalanță.
„Nu-l cunoști. E cel care era la spital data trecută, dar nu l-ai întâlnit.”
În momentul în care Xie Qingcheng termină de vorbit și era pe punctul de a-i înmâna lui He Yu legitimația de angajat, telefonul său sună brusc. Aruncă o privire la ecran și lăsă jos bețișoarele. „... Vorbeam de lup. Stai să răspund.”
„Alo? Xie-ge, sunt lângă școala ta.” Vocea lui Chen Man se auzi din telefon. Nu se auzea foarte clar, dar He Yu reuși să înțeleagă vag câteva cuvinte. „Ai terminat cursurile?”
Xie Qingcheng se uită la He Yu. „ Sunt cu un pacient. Trebuie să vorbesc puțin cu el în seara asta. De ce ai venit?”
Chen Man făcu o pauză de câteva secunde. „Tocmai am ieșit de la serviciu și am trecut pe aici. Ai uitat din greșeală caietul în mașină azi dimineață, așa că am vrut să ți-l aduc. Dacă ești ocupat, nu te deranjez.”
He Yu era destul de interesat să-l vadă pe acest diavol. Oricine reușea să aibă o relație stabilă cu Xie Qingcheng era o curiozitate, așa că, după o clipă de gândire, spuse: „Nu-i nimic, dacă tot e aici, să luăm cina cu el. Oricum nu pot să mănânc asta, și nu ai spus că lui îi place?”
„Nu te deranjează?”
„Deloc.”
Așa că Xie Qingcheng l-a invitat pe Chen Man să li se alăture.
He Yu s-a întors la fereastră și a comandat o oală de terci de fructe de mare ușor condimentat și încă câteva cutii de bere.
Tocmai când terminase de comandat, Chen Man a intrat în sala de mese cu o pungă de hârtie în care se afla caietul lui Xie Qingcheng.
Ținând trei beri într-o mână și ascunzând cealaltă mână în buzunar, He Yu se îndreptă cu nonșalanță spre masa lor. Privirea îi era fixată în față, iar geanta de umăr îi atârna pe umăr.
Se întâlniră în fața mesei lui Xie Qingcheng și se priviră unul pe celălalt.
Ambii tineri erau atrăgători. Chen Man avea un aspect proaspăt și plin de viață și emana o energie pozitivă, în timp ce He Yu era extrem de frumos și elegant. Oricine s-ar fi oprit să-i privească.
Când privirile lor s-au întâlnit, amândoi au înghețat pentru o clipă.
He Yu simțea că Chen Man îi părea cunoscut, iar sentimentul părea să fie reciproc.
Dar niciunul dintre ei nu-și putea aminti unde se mai întâlniseră.
Chen Man era o persoană foarte amabilă. Înlăturând sentimentul ciudat, i-a zâmbit primul lui He Yu. Între timp, He Yu și-a pus, ca de obicei, masca rafinată, destinată publicului, și i-a oferit lui Chen Man un zâmbet politicos. Pentru a face o comparație oarecum nepotrivită, dacă i-am schimba sexul și l-am plasa într-un cadru antic, tânărul domn He ar fi ca o tânără domnișoară de pe o moșie bogată, cineva care nu și-ar pierde atât de ușor simțul decenței în fața unui străin intrigant.
„Bună”, spuse Chen Man.
„Bună, domnule ofițer”, răspunse He Yu.
Chen Man tresări surprins. „Mă cunoști?”
„Profesorul Xie mi-a vorbit despre tine”, răspunse He Yu. De asemenea, l-am văzut pe Xie Qingcheng purtând uniforma ta în spital.
Xie Qingcheng se uită la cei doi care stăteau acolo ca o consortă nobilă care întâlnea o concubină de rang inferior într-un serial despre harem și încruntă sprâncenele. „De ce stați acolo? Veniți să luați loc.”
Ca ofițer de poliție, Concubina Chen avea natura modestă a unui funcționar public. Zâmbi și spuse: „Tovarășe, te rog să iei loc.”
Obișnuit să se afle în mediul de afaceri alături de părinții săi încă din copilărie, nobila consortă He a urmat etichetele capitalismului, așa că i-a răspuns zâmbind. „După tine, domnule.”
Fiind brusc adresat cu «domnule», polițistul civil a fost luat prin surprindere. S-a scărpinat pe cap și s-a așezat cu precauție.
La fel, membrul burgheziei a fost surprins să fie brusc numit «tovarăș», dar a acceptat fără probleme. Cu zâmbetul încă intact, se așeză și el.
Niciunul dintre ei nu se obosi să facă prezentări detaliate.
Interacțiunea socială în zilele noastre era exact așa. Oamenii nu-și dezvăluiau adesea numele complet când întâlneau prieteni ai prietenilor – nu era nevoie. Aceasta era o barieră stabilită de convenția comună, deoarece ambele părți înțelegeau că doar luau masa împreună și nu aveau de gând să interacționeze la un nivel mai profund.
Dar asta nu i-a împiedicat deloc pe cei doi tineri să poarte o conversație prietenoasă. La urma urmei, erau de aceeași vârstă și aveau multe interese comune. În plus, dorința lui He Yu de a-i observa pe ciudații care făceau parte din cercul de cunoștințe al lui Xie Qingcheng a făcut ca conversația să curgă de la jocuri la vedete sportive, iar de la vedete sportive la campionate, fără ca vreunul dintre ei să-și dezvăluie numele.
Spre sfârșitul conversației, cei doi tineri arătoși, Chen Man și He Yu, erau numai zâmbete. Comunistul și capitalistul aveau o interacțiune foarte prietenoasă și amicală, aproape ca și cum Partidul Comunist Chinez și Partidul Naționalist Chinez ar fi convenit să prezinte un front unit.
Diferența de generație dintre ei doi și Xie-dage era la fel de mare ca Marea Vale a Riftului din Africa de Est. El privea de pe margine, incapabil să contribuie cu un singur cuvânt.
„... Ha ha ha ha, nu-i așa? Lovitura aia a fost incredibilă.”
„O eliminare completă – asta e chiar rar.”
„Ai văzut meciul împotriva Angliei?”
„Am fost de gardă în ziua aceea, dar am văzut reluarea...”
Bărbatul de vârstă mijlocie începuse să se sature de pălăvrăgeala celor doi tineri. „Voi doi mâncați sau nu?”
Chen Man a reacționat imediat. Și-a dat seama că discuta puțin prea amabil cu colegul său, așa că i-a dat repede lui Xie Qingcheng o cutie de bere. „Ge, bea ceva.”
He Yu a coborât capul fără să clipească și și-a apăsat ușor un deget îndoit pe tâmplă, ascunzând zâmbetul batjocoritor care îi juca în colțurile gurii.
Desigur, o făcuse intenționat.
Chen Man îl însoțise pe Xie Qingcheng la spital, așa că relația lor trebuia să fie destul de bună. He Yu era curios să afle mai multe despre personalitatea acestui polițist, așa că voia să vadă ce fel de persoană putea să-l suporte pe un bărbat paternal ca Xie Qingcheng.
Acum, putea vedea că Chen Man era într-adevăr un mic prostănac cu o fire extrem de veselă.
Mustrarea morocănoasă a lui Xie Qingcheng îl făcu pe Chen Man să se îngrijoreze că îl neglijează pe bărbatul mai în vârstă, așa că nu îndrăzni să mai discute cu He Yu. În schimb, începu să vorbească aiurea cu Xie Qingcheng.
Pe măsură ce se apropia sfârșitul mesei, He Yu și-a dat seama că nu mai era nimic de spus. Zâmbind, a spus: „Profesore Xie, să vorbim despre afaceri? Plec imediat ce terminăm.”
Nici Xie Qingcheng nu intenționa să-l rețină, așa că îi înmână lui He Yu o listă cu nume. „Aceștia sunt câțiva studenți care chiulesc des de la cursuri. Îți dau o săptămână să vorbești cu fiecare dintre ei și să vezi dacă se schimbă comportamentul lor după aceea.”
He Yu acceptă foaia de hârtie și o privi. ”De ce sunt toate studente?”
„Studenții sunt pe lista mea.”
He Yu examină lista cu atenție.
„Numărul de elevi de pe lista mea este același cu al tău”, spuse Xie Qingcheng. ”Voi vorbi și eu cu ei în cursul acestei săptămâni. Voi face prezența la cursul de săptămâna viitoare și, dacă reușești să convingi mai puțini elevi să se întoarcă la ore decât mine, pierzi. Dacă pierzi, va trebui să faci treburile murdare pentru mine.”
„Nu va fi foarte dificil pentru mine să reușesc?”, întrebă He Yu. ”Dacă tu ești profesorul, nu vor veni dacă îi ameninți că îi pui cu nota mică?”
„Cum poate ceva ușor să se numească antrenament? Mai bine mi-ai cere să te hrănesc cu lingurița.”
He Yu nu voia să mai piardă timpul certându-se cu el. Un xueba nu se temea de provocări, așa că a îndesat lista în geanta sa. „Eu plec. Vei vedea rezultatele peste o săptămână.”
Apoi, i-a făcut un semn cu capul foarte politicos lui Chen Man. „Mănâncă în pace, domnule ofițer. Poate ne mai vedem”, a spus el zâmbind.
După ce He Yu plecă, Chen Man se întoarse spre Xie Qingcheng. „Ge, e pacient? Pare destul de vesel.”
„... Problema lui e minoră. A fost respins de fata pe care o place. Tatăl lui e îngrijorat pentru el și a vrut să-i dau niște sfaturi.”
Chen Man era uimit. „Ce? Tipul ăla a fost respins? Cu fața aia frumoasă? Fata aia are standarde mult prea ridicate...”
„La ce folosește o față frumoasă?” Când a auzit de probleme în relații, Xie Qingcheng s-a gândit la Hangshi; când s-a gândit la Hangshi, s-a gândit la sărutul fără discernământ al lui He Yu; iar când s-a gândit la acel sărut, s-a simțit destul de incomod. I-a spus lui Chen Man cu o expresie rece: ”Uită-te la el. Ți se pare că e genul de tip care știe să câștige bani sau să întrețină o familie?”
Din nu știu ce motiv, Chen Man rămase nemișcat pentru o clipă, apoi izbucni în râs. „Ge, eu pot câștiga bani și pot întreține o familie.”
Xie Qingcheng nu luă deloc în seamă acest lucru. Îl consideră doar un fel de impuls competitiv bizar între tineri arătoși. ”Minunat, acum du-te și găsește-ți o parteneră cât încă ești tânăr.”
Chen Man rămase mut de uimire.
„Mănâncă-ți legumele”, îi spuse Xie Qingcheng cu indiferență.
„Bine...”
Capitolul 29: A încălcat regulile
Câteva zile mai târziu, la Facultatea de Medicină din Huzhou, un băiat plângea amarnic în biroul lui Xie Qingcheng.
„Waahhh, domnule profesor Xie, am greșit! Am greșit foarte tare! Sunt fără inimă! Nu merit să fiu om! Am trădat încrederea ta, am trădat partidul și așteptările țării față de mine. Nu voi mai chiuli niciodată, waaaah...”
Xie Qingcheng stătea în fața biroului său, stiloul său alunecând peste hârtie în timp ce bifa numele de pe lista de prezență. „Bine. Poți pleca”, spuse el fără să ridice privirea.
Băiatul plecă, încă plângând.
Xie Qingcheng avea multe metode de a se descurca cu elevii problematici. Acel student la medicină clinică poate că intrase cu aer superior, dar ieși cu lacrimi curgând pe obraji. În drum spre ieșire, se înclină de mai multe ori în fața lui Xie Qingcheng și îi promise, cu vocea sufocată de suspine, că va începe o nouă viață și se va comporta cum trebuie, că nu va mai chiuli niciodată de la ore; chiar dacă ar fi făcut-o, nu ar fi fost la ora profesorului Xie.
Xie Qingcheng închise caietul și își împreună degetele în fața lui.
Toți studenții problematici cu atitudini discutabile față de studiu îi promiseseră deja că se vor îndrepta în viitor. Dacă He Yu nu reușea să le convingă și pe toate studentele de pe listă, el chiar ar fi pierdut această rundă.
Așezat cu spatele drept pe scaunul din birou, Xie Qingcheng simțea că victoria era aproape și a început să se gândească liniștit la modul în care îl va instrui pe micul xueba învins.
După ce s-a gândit la opțiunile sale, gândurile i-au fost întrerupte de sunetul telefonului.
„Alo?”
„Profesore Xie, eu sunt.”
Cea care sunase era o elevă din primul an la specializarea criminalistică.
La fel ca He Yu, și ea era o xueba. Deși apărea pe lista persoanelor cu care He Yu trebuia să vorbească, era una dintre cele mai disciplinate studente ale lui Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng îi pusese intenționat numele pe listă.
Fiind o femeie impasibilă, care studia cadavrele mai mult decât Dior și Chanel, ea era scutită în mod special de la cursuri, pentru simplul motiv că această regină a gheții putea învăța materia mult mai repede prin studiu individual.
O zeiță academică ca ea era de obicei destul de nesociabilă. Rar interacționa cu colegii ei și nu asculta întotdeauna ce aveau de spus profesorii, dar îl respecta foarte mult pe Xie Qingcheng.
Primul motiv era că Xie Qingcheng era cel mai bun în profesia sa și putea trezi admirația xueba pentru cei mai puternici decât ea. Al doilea motiv era că școala îi respinsese cererea când solicitase pentru prima dată să studieze independent și cedase abia după ce Xie Qingcheng luptase pentru ea, spunând că o instituție ar trebui să-și învețe elevii în funcție de aptitudinile lor. Prin urmare, îi era foarte recunoscătoare pentru eforturile depuse în numele ei.
„Profesore Xie, băiatul pe nume He Yu a venit să mă caute.”
„Ce a spus?”
„Nu a încercat să mă convingă imediat să mă concentrez pe studii. A spus că tu l-ai trimis la mine pentru a avea o discuție sinceră și apoi a aranjat să bem o cafea mâine.”
„Poți să te duci, dar nu-l asculta.”
„Știu. Poți să te bazezi pe mine.” a spus femeia xueba. „Dar domnule Xie, el este de la Universitatea Huzhou de alături, nu de la facultatea noastră de medicină. Cum l-ai cunoscut? Este rudă cu tine?”
„Este fiul unui cunoscut apropiat", a răspuns Xie Qingcheng. ”Tatăl lui m-a ajutat în trecut, așa că îi dau lecții fiului său din când în când, când are probleme.”
Era și adevărul. Dacă nu era He Jiwei, Xie Qingcheng poate că nu ar fi avut grijă de He Yu atât de mult timp.
„Oh.” Xueba nu mai puse alte întrebări. ”În cazul ăsta, lasă-mă pe mine. Nu te voi dezamăgi. Mă duc să învăț. La revedere.”
Xie Qingcheng încheie convorbirea și își aruncă telefonul în buzunar înainte de a-și strânge materialele didactice și de a se întoarce în dormitor.
Desigur, Xie Qingcheng știa că He Yu nu era o persoană ușor de gestionat. Privea cu ochii reci ai unui spectator cum fetele distrase se întorceau una câte una în clasă, numărul lor crescând treptat. Până joi, toate cele unsprezece fete de pe listă, cu excepția xueba, își schimbaseră comportamentul și se întorseseră la cursuri.
Xueba era ultima care rezista.
Joi seara, ea veni să-l roage pe Xie Qingcheng să o ajute cu o problemă din caiet. După aceea, el o întrebă: „He Yu a vorbit cu tine?”
„Da”, a răspuns fata îngrijită și competentă, cu părul strâns într-o coadă de cal. „Ne-am întâlnit de două ori săptămâna trecută și am luat ceaiul de după-amiază de ambele dăți.”
Dar, după ce a spus asta, a ezitat puțin înainte de a adăuga: „Dar el... nu mi-a vorbit despre chiulit sau ceva de genul ăsta. Chiar m-a scos doar la plimbare și am stat de vorbă.”
Xie Qingcheng a încruntat ușor sprâncenele.
Era deja joi, iar He Yu încă nu vorbise despre problema în cauză?
Mai erau trei zile până la sfârșitul săptămânii. Ce plănuia He Yu?
În timp ce era pierdut în gânduri, fata xueba tuși încet. „Profesore Xie?”
„Hm?” El ridică privirea și o privi absent, cu ochi indiferenți.
„Aș vrea să te întreb ceva.”
„Te rog.” Xie Qingcheng luase deja de pe masă stiloul cu care rezolvase problema anterioară.
Dar, auzind întrebarea ei, puse capacul la stilou.
Ceea ce voia ea să știe nu avea absolut nimic de-a face cu învățatul. ”He Yu este din clasa 1001 de scenaristică și regie de la Universitatea Huzhou?”
Doar un bărbat atât de masculin ca Xie Qingcheng putea fi atât de nepăsător față de fanteziile feminine încât să nu înțeleagă motivul întrebării ei. Se încruntă și o măsură din cap pe fata formidabilă din fața lui. De ce îl întreba asta?
El încuviință cu rigiditate. „Da. Ce-i cu asta?”
„Nimic important”, răspunse ea cu fermitate. Își deschise caietul și îi distrase atenția profesorului cu studiile. „Domnule profesor Xie, acestea sunt întrebările legate de domeniul tău pe care le-am adunat în cursul acestei săptămâni. Te rog să mă ajuți să ghicesc răspunsurile.”
Duminica a venit într-o clipită.
Fata xueba i-a trimis un mesaj. „Domnule profesor Xie, ești liber diseară? Am petrecut toată ziua gândindu-mă și am ajuns la o concluzie. Pot să discut cu tine despre asta?”
Astfel, Xie Qingcheng a ajuns la ușa biroului său la ora convenită, 18:30.
Biroul său se afla la capătul unui hol sinuos din clădirea 5 a facultății. În timp ce mergea pe coridorul lung, nu a recunoscut-o deloc pe studenta care stătea lângă balustradă, lângă biroul său.
Când a ajuns la ușa biroului său, a început să caute cheile pentru a deschide ușa, fără să observe prezența fetei. Chiar și când ea a deschis gura și l-a strigat: „Profesore Xie!”, prima lui reacție nu a fost să se uite la tânăra domnișoară, ci să se uite în jur, încercând să găsească studenta cu părul drept, nearanjat, care purta mereu tricouri și blugi, cu care stabilise să se întâlnească.
„... Profesore Xie, sunt aici.”
Xie Qingcheng se întoarse și îngheță.
După o clipă, făcu inconștient un pas înapoi, lovindu-se cu capul de ușa de securitate din aluminiu a biroului său cu un bubuit puternic. Gâfâind de durere, își atinse capul cu o mână și strânse ochii.
„Profesore! Ești bine?”
„... Sunt bine.”
Nu se lovise la cap, dar apariția fetei din fața lui era o problemă mult mai mare.
Fata xueba nu arăta deloc ca de obicei.
Își desfăcuse părul din coada obișnuită și îl aranjase la coafor. Era machiată cu grijă și purta o rochie vaporoasă, albă ca zăpada. Picioarele ei subțiri păreau sculptate din jad, formând linii drepte care se terminau cu o pereche de tocuri din satin negru. Tocurile înalte aveau catarame argintii și curele care se înfășurau în jurul gleznelor ei delicate, punând în evidență unghiile roz nude.
Xie Qingcheng a trebuit să se asigure de mai multe ori înainte de a concluziona fără niciun dubiu că nu era vorba de o impostoare, ci de persoana reală.
Durerea de cap i se intensifică brusc, în timp ce începu să simtă un vag sentiment de neliniște.
Femeia xueba nu pierdu timp și îi dezvălui fără menajamente motivul pentru care ceruse să se întâlnească. „Profesore Xie, am venit să-ți spun că am ieșit din nou cu He Yu. De data asta, mi-a vorbit despre întoarcerea la cursuri, dar mi-a spus și despre înțelegerea dintre voi doi.”
Xie Qingcheng rămase fără cuvinte.
„Profesore Xie, te respect foarte mult, dar nu cred că este bine să profiți de cineva care se află într-o situație dificilă. Nu este ceva ce ar trebui să facă un profesor.”
Mâna lui Xie Qingcheng, care era pe punctul de a apuca cheia și a deschide ușa, se opri. „... Ce ți-a spus He Yu?”
„Mi-a spus totul. Mi-a spus că declarația lui de dragoste s-a soldat cu un eșec, așa că ai vrut să se antreneze mai mult și i-ai dat niște provocări extrem de dificile.”
Xie Qingcheng ridică mâna pentru a-și trece degetele subțiri prin breton. Coafura lui îngrijită sfârși prin a fi dezordonată și răvășită; câteva șuvițe întunecate îi căzură peste ochi.
O privi prin părul său dezordonat, cu ochii săi reci și pătrunzători, ca florile de piersic. Apoi, scoțând un sunet, își întoarse privirea și spuse: „Nu e atât de simplu pe cât crezi.”
După o pauză, continuă: ”Lasă. Poți pleca.”
Dar ea nu plecă. Îl privi intens, cu tenacitatea unei adevărate xueba. „Laoshi, trebuie să te pui în locul lui He Yu și să nu-i mai complica viața în acest moment. De asemenea, cred cu adevărat că tu ești cel care greșește. Sper că îi vei cere scuze lui He Yu în viitor, când va apărea ocazia.”
În tăcerea care a urmat, Xie Qingcheng a avut un gând: He Yu a folosit toxina din sângele său asupra ei, nu-i așa?
Expresia lui Xie Qingcheng se răci. Sub bretonul dezordonat, ochii lui erau pătrunzători. „Ți-am spus să pleci. M-ai înțeles?”
„Da. Dar înainte să plec, voiam să fiu sinceră cu tine, domnule profesor. I-am spus deja lui He Yu despre înțelegerea noastră secretă.”
Xie Qingcheng rămase fără cuvinte.
„N-am avut de ales. El a fost sincer cu mine și nici eu nu voiam să-l mint. Faptul că m-ai pus pe lista lui ca să câștigi... Nu mai puteam să-ți țin secretul.”
Micuța trădătoare nici măcar nu a uitat să-i facă o plecăciune politicoasă lui Xie Qingcheng la sfârșitul discursului.
„Te rog să mă ierți.”
În timp ce ultima silabă îi ieșea dintre buze, tânăra fată s-a întors și a plecat cu pași grațioși, pe tocuri. În mersul ei se simțea chiar un pic de legănare, pe care Xie Qingcheng nu o văzuse niciodată de când o cunoștea.
Xie Qingcheng simți o durere de cap puternică începând să se instaleze, dar nu voia să se certe cu studenta. Așa că doar strânse din dinți și mormăi cu voce joasă: „He... Yu...”.
O umbră se mișcă.
Se auzi sunetul unor pași venind de undeva din apropiere.
Apoi, el apăru.
„Profesore Xie, mă cauți?”
Xie Qingcheng ridică brusc capul, părul lui devenind și mai dezordonat, în timp ce privirea lui se fixă în direcția vocii.
Un băiat înalt stătea cu mâinile în buzunare și un rucsac aruncat peste un umăr. Expresia lui era calmă și indiferentă, iar sub fruntea netedă și expusă, o pereche de ochi migdalați și disprețuitori priveau de sub genele coborâte și o gură curbată într-un zâmbet aproape imperceptibil.
He Yu se ascunsese tot timpul în spatele unui stâlp gotic mare de la capătul coridorului. Nici Xie Qingcheng, nici femeia xueba nu știau că el îi urmărea.
Când fata lupta cu înverșunare împotriva nedreptății în numele lui, când Xie Qingcheng era certat atât de tare de această studentă încât nu putea scoate niciun cuvânt, He Yu stătea de fapt acolo, cu mâinile băgate în buzunare, ascultând din spatele acelui stâlp gotic blestemat, care era atât de mare încât era nevoie de trei persoane pentru a-l înconjura.
Era oare om?
Cu fața palidă și o privire ucigătoare, Xie Qingcheng spuse: „Tu...”
„Oh, nu poți da vina pe mine.” He Yu ridică mâna și făcu un gest care îi poruncea să tacă. Ochii lui ușor îngustați căpătară o expresie ștrengărească, imperceptibilă pentru oricine în afară de Xie Qingcheng.
Îl privi pe Xie Qingcheng de sus în jos, apoi râse rece. „Ai pus pe cineva să comploteze împotriva mea, pentru a te asigura că nu pot câștiga. Dacă aș folosi metode similare împotriva ta, nimeni nu m-ar putea acuza că sunt meschin, nu-i așa?”
Xie Qingcheng nu se obosi să-i răspundă.
Deja pierduse. Orice ar fi spus, ar fi pierdut și mai mult din demnitate.
Așa că Xie Qingcheng strânse din dinți și își ținu limba.
După o lungă tăcere, întrebă în cele din urmă: „Cum ai păcălit-o? Uită-te la ea în ținuta asta – așa ar trebui să arate o elevă? O rochie mini cu bretele...”
„Ce e în neregulă cu asta?” He Yu se apropie, micșorând distanța dintre el și Xie Qingcheng, cu o mână în buzunar și cealaltă înfășurată în jurul curelei rucsacului. La această distanță, singura diferență era că modul în care He Yu își cobora pleoapele pentru a-l privi pe Xie Qingcheng devenea și mai evident.
„Atunci spune-mi, cum ar trebui să arate o elevă?”
He Yu se apropie și mai mult, de parcă voia să-l fixeze pe Xie Qingcheng de ușă.
„Un tricou cu imprimeu, blugi, coadă înaltă și fără machiaj?
„Doctore Xie”, a suspinat el. „De fapt, voiam să-ți spun asta de ceva vreme: nu sunt singurul care e bolnav. Ar trebui să te duci și tu la un control. Ești mult prea autoritar. Nu știi de «cancerul bărbaților heterosexuali»? În ce an suntem și încă crezi că nu e decent ca o fată să poarte o rochie cu bretele?”
He Yu făcu încă un pas înainte, aducându-i aproape nas în nas.
Dacă ar fi fost de sex opus, o astfel de distanță ar fi fost periculoasă într-un mod sugestiv, dar, fiind amândoi bărbați heterosexuali, apropierea căpătă un caracter agresiv și invaziv, care se infiltră fără cuvinte în carnea și oasele lui Xie Qingcheng.
Cu He Yu aplecându-se asupra lui, Xie Qingcheng nu avu de ales decât să se sprijine de panourile reci ca gheața ale ușii. Disconfortul extrem al acestei poziții îl aduse în cele din urmă pe Xie Qingcheng înapoi în realitate. Nevrând să mai piardă timpul cu He Yu, Xie Qingcheng întinse mâna și o apăsă pe pieptul larg și puternic al acestuia.
„Las-o baltă. Nu voi vorbi prostii cu tine. Dă-te la o parte.”
Xie Qingcheng îl împinse cu putere pe He Yu, apoi își frecă încheietura mâinii. Coborî brațul, îi aruncă o privire furioasă lui He Yu, apoi trecu greoi pe lângă el și plecă.
„... Stai puțin, Xie Qingcheng.”
După ce se îndepărtă câteva zeci de metri, He Yu se întoarse din nou și îl strigă pe un ton lejer din spatele lui.
Expresia lui Xie Qingcheng era deja extrem de înnorată, dar după ce a stat acolo cu o expresie sumbră pentru o clipă, s-a întors totuși. „Ce?”, întrebă el, cu fața palidă.
He Yu scoase lista cu nume din geantă și o flutura acum în fața lui Xie Qingcheng. „Ai pierdut runda asta.”
Dar nu se opri aici. Degeneratul băgă lista înapoi în geantă, apoi scoase ceva învelit în hârtie roz.
Îl privi pe Xie Qingcheng cu o expresie distantă, în timp ce trăgea încet de panglica din jurul pachetului. „Profesore, chiar dacă joci un joc de antrenament cu mine, ar trebui să existe consecințe și când pierzi”, spuse el, cu voce calmă. „Altfel, n-ar fi prea plictisitor?”
Xie Qingcheng îl privi în tăcere.
„Spune-mi, ca profesor, membru al generației mai în vârstă și fostul meu medic personal, cum ar trebui să te pedepsesc pentru că ai încălcat regulile în felul acesta? Ce ar trebui să fac pentru a-ți da o mică lecție?”
Poți pierde un pariu cu cineva, dar nu ar trebui să-ți pierzi niciodată comportamentul elegant. Dacă ai fost dispus să pariezi, atunci trebuie să fii dispus să accepți și pierderile.
„Ce vrei?”, întrebă Xie Qingcheng impasibil.
„Ce păcat, încă nu m-am hotărât”, a răspuns He Yu cu blândețe. „Poți să-mi rămâi dator pentru moment – când mă gândesc la ceva, poți să-mi plătești totul dintr-o dată.”
„Dintr-o dată?”
„Mm. Cred că o să pierzi din nou în fața mea în viitor.”
Xie Qingcheng avea dificultăți în a-și controla temperamentul. „He Yu, nu te lăsa purtat de val.”
„N-aș îndrăzni.” He Yu zâmbi. În ciuda cuvintelor sale, «îndrăznea» să-l privească pe Xie Qingcheng cu o provocare deschisă în ochi. ”Dar ar fi bine să nu mai trișezi în viitor, profesore Xie. Nu ești foarte bun la asta, iar mie îmi este foarte ușor să-mi dau seama când pui ceva la cale.”
Tonul său era încă politicos și amabil.
Dar, în timp ce vorbea, deja rupese hârtia roz de ambalaj, dezvăluind o bucată de ciocolată, deși deformată – nu părea cumpărată de pe raft, ci mai degrabă făcută stângaci de un amator.
„Nu m-ai întrebat adineauri cum am reușit să o cuceresc? De fapt, n-a fost mare lucru – am invitat-o de două ori la ceai, iar astăzi am mers la un curs de ciocolaterie. Știi, ea nu are mulți prieteni la școală. Ceilalți elevi o consideră ciudată și antisocială, dar, de fapt, e destul de ușor să te înțelegi cu ea. Doar că nimeni nu o invită să iasă cu ei când se distrează.”
În timp ce vorbea, rupse o bucată de ciocolată și luă mica bucată maro de unt de cacao între două rânduri de dinți albi ca perlele, apoi trecu pe lângă Xie Qingcheng, cu geanta de mesager aruncată peste umăr.
În timp ce se frecau unul de celălalt, elevul se uită drept înainte, fără să-i arunce nici măcar o privire lui Xie Qingcheng, în timp ce sugea ciocolata și o mesteca încet.
„Ce dulce.”
Și cu asta, xueba își văzu de drum, lăsându-l pe Xie Qingcheng cu imaginea siluetei sale elegante, luminată de soarele apus.
În acel moment, într-o vilă undeva în Huzhou, sub razele oblice ale amurgului, tocuri înalte de femeie pocneau pe cărămizile balconului. Tivul rochiei roșii îi atinse picioarele unui bărbat.
„Domnule Duan.” Femeia se așeză lângă bărbat, ghemuindu-se lângă el zâmbind, în timp ce îi aprindea o țigară.
„Totul a fost distrus în casa lui Liang Jicheng?”
„Totul a fost curățat.”
Duan-laoban zâmbi și acceptă țigara oferită, tragând un fum. Femeia își dădu la o parte părul lung și ondulat și se aplecă pentru un sărut, dar Duan-laoban întoarse fața și îi mirosi gâtul.
„Cu câți bărbați te-ai culcat azi? Le simt mirosul pe tine.”
„Nu e totul pentru tine?”, răspunse femeia cu lene. „Când putem merge la Universitatea Huzhou? M-am săturat să mă culc cu membrii consiliului de administrație, bătrânii ăia unsuroși.”
„Membrii consiliului sunt bătrâni, dar domnul Huang nu este? Se pare că îl placi destul de mult.”
Femeia își răsuci părul cu degetele, în mod seducător. „Directorul Huang e tânăr la suflet, așa că îmbătrânește ca un vin bun. Dar...” Zâmbi. „Tu îmi placi mai mult, director Duan...”
Duan-laoban ridică un deget și îl apăsă pe buzele ei moi. „Dacă continui să te comporți așa, va trebui să vorbesc cu directorul Huang”, o avertiză el blând. „Ghici – dacă află, crezi că se va supăra?”
Femeia îngheță ușor, apoi forță un zâmbet. „Doar te tachinez. De ce ești atât de serios?”
Duan-laoban se aplecă și îi mângâie părul cu o expresie calmă. „Fă ce trebuie să faci. După fiasco-ul de la Spitalul de Psihiatrie Cheng Kang, îmi dau seama că mulți oameni devin neliniștiți și nerăbdători. Continuă să te joci cu hamsterii ăia. Odată ce hackerii noștri vor primi echipamentul comandat din America, vom putea să le arătăm rozătoarelor alea cine e șeful.”
El ridică bărbia femeii și îi examină fața.
Cu o voce blândă și lentă, spuse: „Când va veni momentul, aspectele tehnologice vor depinde de hackeri, dar când va veni vorba de curățarea cuștilor hamsterilor de la Universitatea Huzhou, asta va depinde de tine și de ea.”
Lumina lămpilor ilumina fața delicată și frumoasă a femeii.
Fața instructoarei de la Universitatea Huzhou, Jiang Liping.
„Poți fi cât de răutăcioasă vrei.” Duan-laoban îi mângâie obrazul cu degetele. ”Știu că ai suferit multe nedreptăți în ultimii ani... Odată ce vom termina, nu va mai trebui să fii un șobolan printre acei hamsteri bătrâni...”
VOLUMUL 2 - Capitolul 30: Cine a spus că vreau lapte?
O săptămână a trecut într-o clipită.
În loc să rămână la facultatea de medicină în weekend, Xie Qingcheng s-a întors la vechea casă din centrul orașului Huzhou pentru a arunca o privire.
Aceasta fusese abandonată la scurt timp după ce frații Xie începuseră să studieze la universitate. La urma urmei, bărbații și femeile trebuiau să păstreze o anumită distanță din motive de decență, iar spațiul acela mic, de aproximativ o sută de metri pătrați, făcea viața destul de incomodă atât pentru Xie Qingcheng, cât și pentru Xie Xue.
Dar ei se împrieteniseră foarte bine cu toți vecinii, inclusiv cu mătușa Li, care îi iubea ca pe propriii copii. Frații Xie se întorceau din când în când pentru câteva zile, ca să ia cina cu ea.
Xie Qingcheng fusese foarte ocupat în ultima vreme, așa că nu mai fusese acasă de multă vreme. Din întâmplare, în săptămâna aceea era liber, așa că o sună pe Xie Xue.
„Mergem în vizită la mătușa Li în weekend. Vin să te iau cu mașina.”
Spre surprinderea lui, Xie Xue îi răspunse: „Am trecut pe acolo acum câteva zile. Am fost deja în vizită la ea.”
„... De ce nu mi-ai spus?”
„Eu...” Xie Xue schimbă subiectul cu stângăcie. „Doar mă plimbam pe acolo.”
„Trebuie să schimbi trei linii de metrou pentru a ajunge de la Universitatea Huzhou la Aleea Moyu, și nu sunt mall-uri mari în apropiere. Ai ajuns acolo din întâmplare?”
„Da, așa este.”
„Xie Xue, nu mă minți.” Vocea lui Xie Qingcheng a devenit brusc rece. ”Mi-ai ascuns ceva în ultima vreme?”
Xie Xue ezită, dar nu reuși să găsească nicio scuză. În cele din urmă, exclamă pur și simplu: „Ge, mi se descarcă bateria telefonului.”
„Xie Xue!”
„Chiar se descarcă – închid, bine? Ge, sunt ocupată în weekend, așa că poți merge singur. Nu uita să o saluți pe mătușa Li din partea mea! Pa-pa!”
Xie Qingcheng era pe punctul de a protesta, dar tot ce a primit în răspuns a fost o serie de bipuri de conexiune întreruptă. A închis și a aruncat telefonul pe birou cu o expresie rece. Apoi s-a dus pe balconul dormitorului și a fumat o țigară întreagă, frustrat.
Chiar dacă Xie Xue nu venea cu el, tot trebuia să se ducă să o viziteze pe mătușa Li și să facă ordine în casă. Deși stăteau rar acolo, era totuși casa lui și a lui Xie Xue.
Așadar, vineri seara, după cursuri, Xie Qingcheng își strânse câteva lucruri personale și luă metroul spre Aleea Moyu.
Era una dintre puținele longtanguri dărăpănate din oraș care încă nu fuseseră demolate. Construită în epoca concesiunilor străine, clădirea avea cărămizi roșii închise și margini albe pudrate. Guvernul aloca fonduri în fiecare an pentru a renova exteriorul, dar nu putea schimba soarta clădirii, ca o frumusețe care își depășise apogeul. Cu rufele întinse pe sârme, ca niște riduri pe care machiajul nu le putea ascunde, și vopseaua exfoliată, care semăna cu rujul estompat, aceste clădiri scunde și joase, intercalate între zgârie-norii moderni, eleganți și spațioși ai orașului, aduceau aminte de o fotografie de grup cu bunicile și tinerii din vremurile de demult, foarte caracteristică epocii lor.
Când Xie Qingcheng a intrat pe alee, mătușile și unchii care erau ocupați să strângă rufele l-au salutat.
„Profesore Xie, te-ai întors?”
„Ai mâncat, doctore Xie? Am niște porumb în plus, nu pot să-l termin; ți-l aduc mai târziu.”
După ce le-a răspuns, Xie Qingcheng s-a îndreptat spre ușa clădirii, în fața căreia erau împrăștiate biciclete uzate, și a intrat pe poarta casei sale.
Vecinii îi spuneau „Xiao-Xie” până când Xie Xue a crescut și a început să petreacă mai mult timp cu ei decât el. Ea vorbea și mult mai dulce, motiv pentru care vecinii i-au dat ei porecla afectuoasă, dar i se adresau lui politicos cu „profesorul Xie” sau „doctorul Xie”.
Mătușa Li era singura persoană în vârstă care nu folosea aceste formule de politețe.
Apartamentul ei se afla în același bloc cu cel al lui Xie Qingcheng, așa că, după ce a ajuns acasă și și-a pus hainele de schimb, a bătut la ușa ei roșie. Nimeni nu a răspuns, chiar și după ce a bătut o vreme.
„Cine face zgomot? Vrei să mori? E miezul nopții...”, a înjurat bătrânul unchi care locuia la mansarda de deasupra. Deschisese fereastra și abia reușise să-și scoată capul chel afară. Când l-a văzut pe Xie Qingcheng, a încetat să mai înjure. „Oh, s-a întors doctorul Xie.”
„Unchiule, unde e mătușa Li?”
„Ah, a văzut-o pe Xiao-Xie acum câteva zile și a crezut că nu te vei întoarce atât de repede, așa că a plecat la prietena ei în dimineața asta.”
„La prietena ei?” Xie Qingcheng se încruntă.
„Da. Aiyo, știi cum e ea. Devine foarte agitată în preajma altora. Se pare că face un fel de prezentare de modă cu qipao împreună cu prietenele ei, în ciuda vârstei. Îi place să facă astfel de lucruri, așa că bănuiesc că nu se va întoarce câteva zile."
Xie Qingcheng nu știa cum să răspundă.
„Doctore Xie, ai mâncat deja?” După ce a terminat de vorbit, unchiul a spus: ”Dacă nu ai mâncat, vino să mănânci cu mine.”
Xie Qingcheng nu se obosise niciodată cu amabilități cu vecinii. „Ce mănânci?”
„Mango.” Unchiul întinse mâna bătrână și ridată, care arăta ca scoarța unui copac, pe fereastră și îi oferi lui Xie Qingcheng un mango mare, curățat.
Xie Qingcheng se uită fix la el.
Cu firele rare de păr fluturând în vânt, bătrânul ticălos chicoti când văzu expresia lui Xie Qingcheng. „Uită-te la tine, uită-te la tine. Ești atât de serios, cu fruntea încruntată”, spuse el, râzând isteric. „Ce amuzant!”
„... Lasă. Mănâncă singur. Eu mă duc acasă.” Cu aceste cuvinte, Xie Qingcheng intră în casă, trântind ușa în urma lui.
Apartamentul era împărțit în două jumătăți de o perdea albastră simplă. Spațiul lui Xie Xue era lângă fereastra care dădea spre peisajul din exterior. Deși era îngust și mic, erau câteva ghivece cu plante suculente drăguțe și trandafiri în plină floare. Patul prințesei, pe care Xie Qingcheng i-l cumpărase când era în gimnaziu, era acoperit cu păpuși și perne colorate. Pe peretele de lângă el erau lipite postere decolorate cu vedete.
Xie Qingcheng aruncă haina pe patul său și își strecură degetele subțiri în nodul cravatei, desfăcând-o cu un suspin de ușurare.
Patul său era lângă ușă și separat de restul camerei printr-o perdea transparentă. Nu era foarte pretențios în privința acestor lucruri, așa că patul său era unul vechi, din lemn, moștenit de la părinții săi. Mobilierul vechi era construit să reziste și era încă foarte fiabil și durabil, chiar și după mai bine de treizeci de ani de serviciu.
După o săptămână de muncă intensă, Xie Qingcheng era epuizat. Își turnă un pahar cu apă, luă niște medicamente, apoi se întinse pe pat să tragă un pui de somn. Când se trezi, cerul era deja complet întunecat.
Deoarece mătușa Li nu era acasă, era prea leneș să pregătească o masă adecvată, așa că scoase telefonul și comandă la întâmplare ceva de mâncare.
O notificare WeChat a apărut înainte ca el să poată închide aplicația. Era un mesaj de la He Yu.
„Unde ești?”
Xie Qingcheng nu s-a obosit să răspundă.
A apărut un al doilea mesaj.
„Am venit la facultatea de medicină să te caut, dar nu te-am văzut.”
Xie Qingcheng era atât de obosit încât nu avea chef să scrie, așa că a răspuns folosind un număr minim de taste. „Acasă.”
În schimb, He Yu nu era deloc zgârcit cu cuvintele. „Ești acasă? Ai plecat acasă? E și Xie Xue acolo?”
Când cineva care era mereu tensionat se întorcea în locul în care se simțea în largul său și se putea relaxa complet, era foarte greu să-l scoți din starea aceea.
Exact așa se simțea Xie Qingcheng în acel moment. Întins pe patul său vechi, cu cravata slăbită și primii doi nasturi ai cămășii descheiați, tot corpul îi era cuprins de letargie și abia putea să miște vârfurile degetelor. Apăsă butonul pentru mesaje vocale și spuse cu o voce răgușită de oboseală: „De ce mă deranjezi? Nu e cu mine. E weekend. De ce mă cauți? Nu am lapte pentru tine. Nu știi să comanzi singur mâncare la domiciliu?"
Xie Qingcheng nu îi vorbea de obicei atât de dur lui He Yu. Dar i se părea destul de umilitor că He Yu îl prinsese că triase la pariul lor. Încă nu găsise o modalitate de a-și recăpăta demnitatea, așa că nu îl căutase pe micul diavol toată săptămâna.
Acum, însă, că He Yu îl găsise din proprie inițiativă, Xie Qingcheng începea să se enerveze – voia să se odihnească, nu să-și facă griji pentru nebunul ăsta.
Așa cum era de așteptat, nebunul tăcu.
Trecu mult timp până când primi un alt mesaj.
„Mă plictisesc.”
Xie Qingcheng îi răspunse cu un alt mesaj vocal rece. „Du-te și joacă-te cu colegii tăi.”
"Vreau să vin să te văd."
„Nu înțelegi ce-ți spun, He Yu? E weekend. Vreau să mă odihnesc și sunt acasă. Oricum, ai venit doar de câteva ori când erai mic, așa că nu-ți amintești cum să ajungi aici.” Xie Qingcheng îl respinse cu nerăbdare, dar poate pentru că era obosit și stătea întins în pat, vocea lui avea inevitabil un ton nazal și moale.
He Yu răspunse: „Nu-ți face griji, îmi amintesc foarte bine.”
Xie Qingcheng rămase fără cuvinte.
Bineînțeles că He Yu își amintea – cum altfel ar fi putut fi un xueba?
„Nu veni. Nu am energie să te distrez. Doar dacă nu ești bolnav. Ești bolnav?”
”Nu sunt bolnav."
„Atunci nu veni.”
Dar He Yu nu se lăsă descurajat. „Ai pierdut ultima dată, dar încă nu ți-am cerut nimic, nu-i așa?”
Xie Qingcheng se uită apatic la tavan. În lumina albăstruie a ecranului telefonului, fața lui părea și mai posomorâtă.
„... He Yu, ce vrei mai exact?”
De data aceasta, răspunsul lui He Yu nu veni imediat, de parcă se gândea ce să spună.
Tocmai când Xie Qingcheng era pe punctul de a-și pierde răbdarea și de a arunca telefonul deoparte pentru a se întoarce la somn, He Yu a trimis un alt mesaj. Surprinzător, de data aceasta era un mesaj vocal. Vocea tânărului era în stare excelentă și părea rezervată, ca un izvor adânc de căldură.
Dar cuvintele pe care le rostea erau complet lipsite de rușine.
„Boala mea nu se agravează, dar nu mă simt prea bine. Trebuie să mă prefac în fața celorlalți, iar asta e foarte obositor. Dar nu trebuie să fac asta când sunt cu tine, așa că vreau să vin să te caut, să mă distrez și să mă relaxez.”
„... Sunt cumva un loc de joacă pentru tine, unde vii să te distrezi când nu ai nimic mai bun de făcut?” Xie Qingcheng se înfurie la auzul acelei voci plăcute. ”He Yu, ce fel de problemă psihică ai? Înainte fugeai de mine mai repede decât un câine de bătaie, iar acum că ai gustat puterea, te întorci la mine de bunăvoie? Ești dependent?”
Nici He Yu nu avea habar ce se întâmpla cu el.
Poate era din cauză că în trecut îl urmărea constant pe Xie Xue, așa că mereu avusese ceva la care să spere. Acum nu mai avea nimic în care să-și pună speranțele și nu voia ca Xie Xue să observe că era fixat pe ea, așa că nu putea decât să-și îndrepte privirea în altă parte.
În mijlocul acestei confuzii neputincioase, și-a dat seama în cele din urmă că Xie Qingcheng era cea mai potrivită distragere a atenției. Xie Qingcheng îl înțelegea foarte bine și, în plus, ochii lui semănau cu ai lui Xie Xue.
He Yu știa că nu era ceva real, dar măcar îi aduceau un pic de alinare. Ca să nu mai vorbim de sentimentul interesant de a-l vedea pe Xie Qingcheng pierzând în fața lui – era ceva ce nu se așteptase și nici nu-și imaginase vreodată.
Poate că Xie Qingcheng avea dreptate – He Yu era un pic dependent.
Așteptase și așteptase ca Xie Qingcheng să-i dea din nou ordine – dar ordinele nu au venit niciodată. După o săptămână întreagă de așteptare, se simțea puțin iritat, așa că în cele din urmă se înjosise să-i trimită el însuși un mesaj lui Xie Qingcheng în seara aceea. Acum, cu Xie Qingcheng respingându-l în repetate rânduri, nu se putu abține să nu treacă de la mesaje text la mesaje vocale, cu o expresie rece pe față, sperând că celălalt bărbat va putea auzi nemulțumirea din vocea lui.
„Vin imediat.”
Xie Qingcheng era atât de enervat încât aruncă telefonul spre perete. Vocea lui He Yu, care parcă cerea să fie pedepsit, continuă fără întrerupere în camera veche și înghesuită. „Nu ai venit să mă cauți o săptămână întreagă, domnule profesor. Nu ți-e frică, nu-i așa?”
Xie Qingcheng oftă. „Pe naiba să mă tem de tine.”
He Yu era un om de acțiune; dacă spunea că vine, cu siguranță apărea. Xie Qingcheng spera că He Yu va greși drumul și va ajunge la casa altcuiva, dar când o serie de bătăi regulate se auziră la ușa veche și ponosită, Xie Qingcheng știa că a spera ca IQ-ul lui He Yu să scadă era mai puțin realist decât a spera că va cădea într-un canal în drum spre șantier.
Bătaia neîncetată a continuat.
Întins pe pat, Xie Qingcheng își mișcă ușor degetele. Era atât de obosit, încât parcă i se oprise alimentarea cu energie a corpului. Nu avea niciun chef să se ridice.
He Yu întruchipa etosul rafinat al unui student universitar modern, afișând atitudinea civilizată și respectuoasă a cuiva care respectă bătrânii și prețuiește tinerii. Nu-l grăbea pe Xie Qingcheng, dar nici nu pleca. Pur și simplu continua să bată din când în când cu articulațiile degetelor în ușă, lovind cu măsură, chiar și în timp ce Xie Qingcheng zăcea pe pat.
He Yu nu era deloc nerăbdător.
Dar, oricât de răbdător ar fi fost He Yu, bătrânul energic și cu urechi ascuțite de la etaj începea să devină irascibil. Deschise fereastra mansardei și strigă: „Bați în ușă încontinuu – nu ar trebui să întrebi dacă e cineva acasă înainte să bați atât de mult?! Ce? Nu te cunosc, tinere. Pe cine cauți? Ai venit să faci muncă în folosul comunității, să arăți bunăvoință față de bătrânii singuri?”
Ce jenant.
Xie Qingcheng, bătrânul singuratic care se prefăcea mort pe pat, a fost obligat să se ridice și să deschidă cu forța ușa de siguranță. „E în regulă, unchiule”, a strigat el spre etaj. „E cineva cunoscut.”
Xie Qingcheng îl apucă de guler pe tânărul care stătea în fața ușii pe jumătate deschise și îl trase în casă.
„Intră.” Ușa ponosită se închise în urma lor cu un zgomot puternic, iar forța excesivă făcu ca semnul «noroc» de pe ușă să tremure și să se încline într-o poziție strâmbă.
Xie Qingcheng îl împinse pe He Yu la perete cu o expresie sumbră pe față.
„Ce naiba faci?”
He Yu se lăsă pe spate, lângă perete, emanând un parfum ușor de detergent de rufe, alături de mirosul viguros al tinereții unui tânăr care petrecuse prea mult timp la soare. Mirosul acela se răspândi în camera lui Xie Qingcheng, amestecându-se cu mirosul rece și mohorât al tutunului care plutea în aer.
He Yu ridică o sprânceană și arătă în sus. „Nu a spus deja unchiul? Am venit să arăt bunăvoință față de persoanele în vârstă singure.” În timp ce vorbea, se furișă pe lângă Xie Qingcheng și aprinse lumina din cameră cu un clic. Se mișcă extrem de fluid, fără niciun pic din reținerea pe care ar fi avut-o un voluntar adevărat; practic se comporta de parcă locuia acolo.
Cel mai enervant lucru era că, după ce a rătăcit prin casă, acest voluntar s-a întors pentru a-i cere politicos „bătrânului singur” pe care venise să-l consoleze.
„Xie-ge, mi-e puțin foame. Poți să-mi dai ceva de mâncare?”
Xie Qingcheng era atât de supărat încât era pe punctul de a-și pierde cumpătul. Își trecu degetele prin păr pentru a-și da bretonul la o parte și spuse: „De ce nu te duci să bei niște lapte?”
„Ai lapte pentru mine?”
Rămas fără cuvinte, Xie Qingcheng căută furios într-o cutie de carton și aruncă o cutie de lapte Shuhua către He Yu.
He Yu aruncă o privire spre ea. „Laptele ăsta nu e suficient de pur. Nu beau niciodată marca asta.”
Privindu-l cu ochi ucigători, cu buzele strânse într-o linie subțire și rece, Xie Qingcheng spuse: ”Atunci, domnule, ce ai vrea să bei? Vrei să chem pe cineva să-ți aducă lapte?”
Capitolul 31: Era cu adevărat nerușinat
Laptele impur a fost refuzat.
Între timp, comanda pe care Xie Qingcheng o făcuse consta doar din două chifle, una cu carne și una cu legume.
Lui He Yu nu-i plăceau chiflele cu carne pentru că le considera prea grase, dar dacă îi dădeai o chiflă cu legume, avea impresia că legumele nu fuseseră spălate suficient – atitudinea lui era exact ca a unei concubine bogate din epoca republicană. În cele din urmă, șeful Xie a deschis frigiderul cu o expresie rece și, cu efort considerabil, a scos o pungă de tăiței din adâncul congelatorului.
Șeful Xie o întrebă pe concubina He: „Vecinul meu le-a făcut. Este ultima pungă. Sunt naturale și fără conservanți – este singura mâncare care mi-a mai rămas. Îi vrei sau nu?”
Aruncând o privire la ochii șefului Xie, concubina He își dădu seama că ultimele fărâme de răbdare ale acestui patriarh viril se epuizaseră. He Yu venise aici să se relaxeze, așa că nu avea niciun rost să-l supere cu adevărat pe Xie Qingcheng.
Așa că zâmbi, arătând în mod neașteptat o oarecare rezervă cu chipul său frumos și chipeș, chiar dacă era falsă. „În acest caz, te rog să mă servești.”
Scena care a urmat părea o parodie absurdă a voluntariatului. Doctorul Xie, bătrânul singuratic care trebuia să fie consolat, avea o expresie sumbră și buzele strânse, în timp ce supraveghea o oală cu apă care fierbea pe aragazul electric, ținând în mână o lingură cu mâner de lemn. Între timp, He Yu, studentul voluntar care venise să-l consoleze, stătea foarte conștiincios cât mai departe posibil de privirea lui Xie Qingcheng. Locul unui domn nu era în bucătărie, așa că examina camera cu indiferență calmă, ca și cum ar fi făcut exact ceea ce trebuia să facă.
Când He Yu era în gimnaziu, venise aici de mai multe ori cu Xie Xue. Li Ruoqiu era încă în viață pe atunci, iar fotografiile de la nunta ei cu Xie Qingcheng erau expuse în această cameră.
Acum, fotografiile dispăruseră toate.
Dar se părea că nu doar fotografiile lui Li Ruoqiu dispăruseră. În mai multe locuri se vedeau urme lăsate de fotografii vechi, care fuseseră îndepărtate cu mult timp în urmă. Nu se vedeau decât dacă te uitai atent, așa că He Yu se gândi că probabil fotografiile acelea dispăruseră deja când venise aici în gimnaziu. Totuși, atenția lui era concentrată pe Xie Xue, așa că nu fusese foarte atent.
„Vrei oțet?”, a întrebat Xie Qingcheng.
„Da”, a răspuns He Yu. „Îl pun eu.”
În cameră era o liniște apăsătoare, dar se auzeau fragmente de sunete din casele înghesuite ale vecinilor de pe aleea Moyu. Oamenii de pe pământ erau ca celulele din corp, mișcările lor fiind fermecător de nesincronizate între ele – celulele se replicau în momente diferite, iar oamenii trăiau după propriul ritm. Când familia din est spăla vasele și curăța bețișoarele, cea din vest abia aprindea aragazul cu o scânteie audibilă.
Aplecat pe rama ferestrei, He Yu a văzut un cameleon târându-se pe pervaz. A întins mâna. Surprinzător, cameleonul nu s-a speriat și i-a permis să-l mângâie pe cap. Așa era aura lui He Yu – animalele cu sânge rece aveau întotdeauna o afinitate deosebită față de el și nu fugeau niciodată; poate pentru că îl considerau unul de-al lor.
Dar animalele preferate ale lui Xie Xue erau cele pufoase, cu sânge cald; ea era îngrozită de creaturi precum insectele și reptilele. Dacă Xie Xue ar fi văzut acest cameleon, ar fi țipat de frică și l-ar fi alungat.
În timp ce He Yu mângâia capul cameleonului, acesta își strângea ochii de plăcere.
Poate că el și Xie Xue erau într-adevăr prea diferiți în anumite privințe, gândi el. Poate de aceea îi plăcea Wei Dongheng.
În acel moment, în timp ce stătea în locul în care Xie Xue își petrecuse copilăria și adolescența, urmele vieții ei de aici, care odată îi alinau sufletul, deveniseră o tufă luxuriantă de spini, cu rădăcinile adânc înfipte în pământ și ramurile înălțându-se spre cer.
Dacă în inima cuiva creștea un câmp de mărăcini, lumea din jur nu-i aducea decât durere.
He Yu începu să se simtă puțin rău, așa că își luă în liniște rămas bun de la cameleon și se îndepărtă de pervazul ferestrei lui Xie Xue.
Când Xie Qingcheng luă tăițeii, se întoarse și descoperise că, fără să știe, studentul voluntar He Yu se întinsese pe patul lui și își acoperise fața cu perna.
„... Ce faci? Măcar ai făcut un duș înainte să te întinzi pe patul meu?”, întrebă Xie Qingcheng.
He Yu nu răspunse. Își ținea perna peste față, ca și cum ar fi încercat să se ascundă ca un cameleon.
Xie Qingcheng întrebă din nou. „Nu răspunzi?”
He Yu rămase tăcut.
„Dacă nu te miști, voi presupune că ai murit sufocat și voi chema morga să te ia.”
După câteva secunde de tăcere, poate pentru a evita ghinionul de a fi trimis la morgă, He Yu ridică în sfârșit o mână și trase ușor perna în jos, dezvăluindu-și profilul. Ochii lui migdalați erau plini de dispreț. „Patul tău miroase a tutun.”
Xie Qingcheng puse castronul jos. „Dacă nu-ți place mirosul, nu mai sta întins acolo și vino să mănânci. Cu cât termini mai repede, cu atât pleci mai repede. Vreau să mă odihnesc.”
„Data trecută când am fost aici, mirosul nu era atât de puternic.”
„Aia a fost cu mult timp în urmă.”
Într-adevăr, gândi He Yu.
Pe vremea când Li Ruoqiu era încă prin preajmă, Xie Qingcheng nu fuma. Probabil că Saozi nu-l lăsa. Xie Qingcheng era o persoană destul de rece, dar avea un puternic simț al responsabilității, mai ales când venea vorba de îndatoririle sale de bărbat. Dacă soției sale nu-i plăcea ceva, el găsea cu siguranță o modalitate de a-i face pe plac.
În timp ce He Yu stătea întins pe patul lui Xie Qingcheng, privind profilul său indiferent, nu putea să nu-și amintească prima dată când a vizitat casa lui Xie Qingcheng. Li Ruoqiu se dusese să-i pregătească gustări și ceai, zâmbind, iar în timp ce o aștepta, el aruncase din întâmplare o privire la patul mare, pe jumătate ascuns în spatele perdelelor de tifon. La momentul respectiv, lui He Yu i se păruse destul de ciudat, pentru că își imagina cu greu că Xie Qingcheng ar putea dormi cu o femeie.
Oare existau momente în care fața severă și solemnă a lui Xie Qingcheng era pătată de dorință?
Xie Qingcheng se încruntă. „La ce te gândești?”
„La misterele vieții”, răspunse He Yu cu o voce blândă și rafinată.
Xie Qingcheng nu știa ce să răspundă.
„Xie-ge, ai mai avut vreo întâlnire aranjată după ultima?”
„Nu intenționez să mă recăsătoresc.”
„Ai doar treizeci și ceva de ani”, spuse He Yu încet. „Nu te simți singur?”
Xie Qingcheng îl privi, nepăsător. „Întrebările tale sunt cam îndrăznețe, doctore băgăcios.”
He Yu zâmbi. Probabil pentru că Xie Qingcheng nu avea apetit sexual.
„Mănânci tăiței? Dacă nu, îi arunc.”
He Yu era de fapt flămând, așa că în cele din urmă ascultă îndemnul lui Xie Qingcheng și se ridică să se așeze la măsuța mică. Scaunul pe care Xie Qingcheng îl pusese pentru el era același pe care îl folosise Xie Xue când era copil. Era mic, jos și foarte incomod pentru He Yu, care avea 1,89 metri înălțime. Xie Qingcheng îi aruncă micuțului o sticlă de oțet și o lingură, apoi îl întrebă rece: „Vrei un șervețel?”
He Yu nu se obosi să se certe cu el. Își întoarse fața și zâmbi ușor, părând foarte ascultător. Cu toate acestea, duritatea care îi ardea în ochi trăda intențiile ostile. „În cazul ăsta, de ce nu mă hrănești tu, doctore?”
Xie Qingcheng nu-l amuză cu un răspuns.
„Poftim.” He Yu îi înapoie lingura de argint lui Xie Qingcheng.
„Mănâncă singur”, spuse Xie Qingcheng rece.
Dar tăițeii erau într-adevăr puțin prea fierbinți. He Yu voia să-i lase să se răcească mai întâi, așa că luă telefonul și începu să tasteze pe el pentru o vreme.
Xie Qingcheng nu-și putu stăpâni impulsurile paterne. „Dacă vrei să mănânci, mănâncă. Nu te juca pe telefon.”
He Yu nici măcar nu ridică capul, în timp ce degetele îi zburau pe ecran. „Nu e un joc.”
Xie Qingcheng se uită în jos la ecran și văzu că într-adevăr nu era un joc, ci un fel de cod care se derula rapid.
„Ce e asta?”
„Exersez. Sunt comenzi de hacking.”
„Hackerii nu folosesc calculatoare?”
„L-am configurat eu”, spuse He Yu calm. ”Telefonul meu poate face tot ce poate face un computer.”
Xie Qingcheng nu era foarte interesat de astfel de lucruri și nici nu le înțelegea foarte bine, dar avea o vagă idee despre abilitățile lui He Yu și bănuia că era foarte competent. Totuși, He Yu trata atacarea firewall-urilor altor oameni ca pe un joc care necesita concentrare sporită; nu depășise niciodată cu adevărat limita.
„Două minute.”
He Yu apăsă în sfârșit butonul Enter și datele înghețară pe ecranul de bypass al unui site web cunoscut. Se uită la ceas. „De data asta am fost destul de rapid – poate pentru că mă grăbesc să mănânc tăiței.”
Închise pagina zâmbind. Nu-l interesau deloc datele lor, voia doar să se joace cu firewall-ul lor, ca un hoț excentric căruia îi plăcea să deschidă tot felul de încuietori sofisticate, dar care nu se obosea să fure nimic odată ce încuietorile erau sparte.
Xie Qingcheng privi în tăcere cum He Yu punea telefonul jos. În acel moment, tăițeii erau la temperatura perfectă, așa că He Yu aplecă capul și începu să mănânce încet.
Tăițeii făcuți manual erau rareori disponibili în magazine; He Yu termină în liniște tot castronul, dar încă se simțea nesatisfăcut, așa că se întoarse spre Xie Qingcheng.
„De ce te uiți la mine? Nu am niciun cod pe față.”
„Aș mai vrea un castron.”
„Crezi că e un joc cu premii? Încă un bol? Vecinul meu le-a făcut și mi le-a dat, iar ceea ce ai mâncat tu era ultima pungă. Nu mai sunt.”
„Atunci știi să le faci?”
Xie Qingcheng scoase o țigară și o ținu în gură, mormăind: „Chiar dacă aș ști, nu aș face-o pentru tine.” Cu asta, aprinse bricheta și întoarse ușor capul pentru a aprinde țigara pe care o ținea între dinți.
He Yu se încruntă profund. „Xie Qingcheng, când ai ajuns să fii atât de dependent de tutun? Nu poți să te lași? Camera asta e mică și acum că ai umplut-o de fum, abia pot să respir.”
„Casa asta e a ta sau a mea?” Xie Qingcheng trase un fum și îl expiră în direcția lui He Yu fără niciun pic de politețe, apoi îl privi prin ceața cenușie. „Tu vii în casa mea, mănânci tăițeii pe care i-am gătit eu, stai pe scaunul meu și te întinzi în patul meu cu perna mea pe față. Nu faci decât să-mi ceri lucruri, dar te comporți de parcă ai fi foarte politicos. Dacă nu poți respira, poți să te duci acasă. Vila familiei tale este înconjurată de verdeață; aerul trebuie să fie foarte proaspăt. Ușa este în direcția aceea."
He Yu rămase fără cuvinte.
Xie Qingcheng scutură cenușa de la țigară. ”Pleci?”
Răspunsul fu tăcerea.
„Dacă nu pleci, atunci să speli vasele. Ești destul de politicos când ești în casa altora. Nu fi leneș acum că ești aici.”
Bine, era doar o treabă simplă. La urma urmei, acest tânăr stăpân trăise în străinătate, așa că nu era ca și cum nu știa să spele vasele.
Însoțit de sunetul apei curgând, Xie Qingcheng fumă o țigară întreagă, sprijinindu-se de fereastră. Era destul de obosit înainte, dar după ce se certase cu He Yu, oboseala dispăruse treptat. Țigara pe care o fumase după ce oboseala trecuse îl făcuse să se simtă mai treaz.
Îl examină pe He Yu cum spăla vasele la chiuvetă. Nu avea breton și arăta proaspăt cu fruntea frumoasă la vedere – deși în acel moment, cu capul aplecat în timp ce freca vasele, câteva șuvițe de păr îi cădeau peste frunte. Pielea lui era catifelată și netedă și, în ciuda luminii slabe, profilul său părea să emane o strălucire blândă.
Arăta extrem de tânăr și delicat. Și era și inteligent pe deasupra. Trebuia să te apropii foarte mult pentru a simți mirosul degenerării sale bestiale.
Privindu-l, Xie Qingcheng se gândi: Dacă nu ar fi fost boala lui mintală, ar fi fost complet invincibil; ar fi putut avea orice fată ar fi vrut. Mă întreb ce fel de fată l-a considerat neînsemnat.
„Ar trebui să schimbi robinetul ăsta; abia curge apă.”
După ce tânărul stăpân He s-a învrednicit să spele castronul, a închis apa, a lăsat jos mânecile pe care le suflecase și s-a șters pe mâini.
„Nu venim prea des pe aici în ultima vreme”, a răspuns Xie Qingcheng. ”Nu merită să-l schimbăm.”
Tânărul stăpân nu credea că era mare lucru și spuse: „Atunci data viitoare o să-l pun pe Lao-Zhao să găsească pe cineva să-l înlocuiască, împreună cu lampa asta...”
Expresia lui Xie Qingcheng se încruntă. ”Ce are lampa?”
„E prea slabă. Face ca locul ăsta să pară o casă bântuită. Dacă se întunecă și mai mult, nici nu vei mai putea să vezi cine stă în fața ta.”
Xie Qingcheng se enervă pe tonul disprețuitor al lui He Yu – ce fel de om începe să caute nod în papură imediat ce pune jos bețișoarele după masă? „Sunt destul de sigur că asta nu e casa ta”, spuse el batjocoritor. „În plus, tu ești cel care se chinuie să recunoască persoana din fața lui, nu-i așa, He Yu?”
He Yu nu știa ce să răspundă. Era adevărat că îi era greu să accepte ce se întâmplase la hotelul Hangshi – că îl confundase pe Xie Qingcheng cu o femeie, îl imobilizase și îl sărutase de la masă până în pat. Își coborî imediat vocea. „Ai spus că nu vei mai aduce vorba despre asta...”
Xie Qingcheng a ridicat ochii la cer. „Crezi că eu am vrut? Doar pentru că nu pot să te fac să-ți ții gura.”
Tocmai când stânjeneala începea să se instaleze, s-a auzit o bătaie în ușă.
Concubina He a văzut asta ca pe o ocazie de a scăpa de acest subiect incomod, așa că și-a limpezit gâtul și a reușit să adopte un ton destul de respectuos. „Deschid eu.”
„Bună seara, sunt de la Shunfeng Express Shipping. Aici este adresa domnului Xie?”, se auzi din afară.
He Yu deschise ușa și văzu un tânăr care își ștergea sudoarea.
„Sunteți domnul Xie? Ați făcut o programare astăzi pentru a expedia ceva și m-ați rugat să vin să ridic coletul de la ușa dumneavoastră.”
He Yu se întoarse și spuse destul de politicos: „Domnule Xie, Shunfeng a venit să ridice coletul tău.”
„Da, am ceva de expediat”, își aminti Xie Qingcheng. Scoase o cutie din lucrurile pe care le adusese și se îndreptă spre el. „Este un produs de uz zilnic care trebuie expediat la Sushi. Te rog să verifici bonul de comandă.”
„În regulă, nicio problemă!”
După ce curierul verifică că totul era în ordine și se pregătea să împacheteze, He Yu, care stătea în apropiere cu brațele încrucișate, simți brusc că ceva nu era în regulă. „Stai puțin.” Îl opri pe curier să sigileze cutia, o deschise și scoase articolul de îmbrăcăminte din interior.
Urmă o tăcere apăsătoare.
He Yu, care cu câteva momente în urmă era servil și respectuos, emana o aură întunecată în timp ce ridica tricoul și întorcea încet capul. „Xie Qingcheng.”
Fără nicio schimbare de expresie, Xie Qingcheng întrebă: ”Ce este?”
„... Ai revândut tricoul pe care ți l-am împrumutat pe Xianyu?”
„Tu însuți ai spus că nu-l mai vrei. Chiar și ca articol second-hand, tricoul tău se vinde la prețul ridicat de cinci mii de yuani. Dacă l-aș păstra, ar ajunge să fie o cârpă de curățat”, a recunoscut calm Xie Qingcheng. ”Care e problema?”
„Cum adică ce e problema? Nu știi că am germofobie? Mai degrabă îmi distrug lucrurile decât să le dau unor străini.”
Xie Qingcheng rămase impasibil. „Asta e una dintre manifestările bolii tale mentale. E ocazia perfectă să o depășești.”
În timp ce vorbea, apucă cutia și o împinse în mâinile livratorului nedumerit. „Expediază-o. Cumpărătorul a spus că va plăti taxa de livrare când ajunge.”
„Xie Qingcheng!”
Livratorul ezită și se uită în ambele părți. „Atunci... o expediez sau nu?"
Concubina: ”Nu o expedia."
Patriarhul: ”Expediază-o."
Livratorul își șterse fruntea. „De ce nu mai discutați puțin între voi?”
„Nu e nimic de discutat. Dacă eu spun să o expediezi, atunci expedieaz-o." Autoritarismul lui Xie Qingcheng ieși din nou la iveală. Îi aruncă livratorului o privire severă. „Grăbește-te. Eu am făcut comanda.”
Nu mulți oameni puteau face față privirii ucigătoare a lui Xie Qingcheng, așa că livratorul a acceptat obedient comanda și a plecat în grabă. Au rămas He Yu, care părea că are un nor negru deasupra capului pentru că lucrurile lui personale fuseseră vândute, și Xie Qingcheng, care era într-o dispoziție excelentă pentru că tocmai câștigase cinci mii de yuani.
„Ești nefericit?”, îl întrebă Xie Qingcheng. ”Atunci te invit la o gustare de miezul nopții. Haide.”
He Yu a rămas acolo o vreme, dar nu a mai putut suporta. Cu fața inexpresivă, și-a luat geanta de pe pat, l-a împins pe Xie Qingcheng din cale cu umărul și a ieșit pe ușă fără să se uite înapoi. „Poți să mănânci singur!”, a șuierat el prin dinți. „Ai grijă să nu cheltui toți cei cinci mii de yuani pe care i-ai câștigat vânzând tricoul meu. Păstrează-i! Și dacă nu ai destul de mâncare, dă-mi un telefon și vin personal să te hrănesc eu!”
Aruncând cu ură aceste cuvinte dure în urma lui, tânărul părăsi casa lui Xie Qingcheng cu geanta aruncată pe spate.
Șoferul său îl aștepta de mult în fața aleii. Cu o expresie tulbure pe chip, He Yu își băgă picioarele lungi în mașină și îi spuse șoferului să închidă geamul. Nu aruncă nici măcar o privire spre agitația vieții de zi cu zi din afară.
„Domnule, te simți bine?”, îl întrebă șoferul. ”Vrei să te duc la spital?”
„Nu e nevoie.” He Yu se lăsă pe spate, morocănos. ”Azi nu vreau să văd pe nimeni în halat alb.”
Telefonul îi vibră când un bărbat în halat alb îi trimise un mesaj.
„Lunea viitoare, vino la biroul meu pentru muncă.”
Cu o expresie posomorâtă, tânărul stăpân He închise imediat telefonul.
Capitolul 32: Chiar am fost acuzat pe nedrept
Indiferent cât de supărat era, He Yu s-a dus totuși la facultatea de medicină de alături în următoarea zi de luni, cu geanta aruncată peste umăr, și a bătut la ușă.
Profesorul cel mai apropiat de ușă a spus: „Intră”.
„Bună ziua, îl caut pe profesorul Xie”, spuse He Yu într-un mod rafinat și politicos.
„Xie Qingcheng, elevul tău e aici.”
Xie Qingcheng ieși din camera din interiorul biroului. Spre surprinderea lui He Yu, astăzi purta o pereche de ochelari. Xie Qingcheng nu fusese miop până atunci.
„Ai venit la țanc”, spuse Xie Qingcheng pe un ton sec. ”Intră.”
He Yu nu se putu abține să nu-l mai arunce câteva priviri. Era destul de chipeș cu ochelarii aceia – îl făceau să pară mai puțin sever și mai intelectual, iar He Yu se simțea mai puțin iritat când se uita la el.
Din păcate, când Xie Qingcheng deschise gura și începu să vorbească, atitudinea lui insuportabilă reveni în forță. „Vreau să folosești aceste materiale de curs pentru a face niște prezentări PowerPoint pentru clasa mea. De asemenea, sunt niște documente aici care trebuie digitalizate. Multe dintre ele conțin informații medicale, dar nu am încredere în acuratețea OCR-ului, deoarece este ușor să apară greșeli când imaginile sunt convertite în text. Asigură-te că verifici de două ori munca după ce o tastezi manual, ai înțeles?„
He Yu se uită la cărțile medicale groase îngrămădite pe biroul său. Majoritatea erau atât de mari încât ar fi putut fi folosite ca arme contondente. ”Profesore Xie, nu știi că tehnologia poate elibera omenirea?"
Xie Qingcheng aruncă câte un exemplar din Psihologie generală și Psihologie socială în fața lui He Yu, făcând masa să se cutremure și ecranul computerului să vibreze. „Știu. Dar știu și că oamenii nu trebuie să devină prea dependenți de tehnologie. Acum treci la treabă, începând cu conținutul din cărțile pe care le-am marcat cu roșu.”
Privind cele două cărți groase ca cărămizile, umplute cu atâtea foi de adnotări încât practic își dublase grosimea, He Yu încercă din răsputeri să-și păstreze calmul. La urma urmei, se afla în biroul lui Xie Qingcheng și mai erau încă câțiva profesori care nu plecaseră. Îi șopti lui Xie Qingcheng: „Încerci să mă omori?”
Stând lângă el, Xie Qingcheng luă o înghițitură din cafeaua sa. „Nu. Încerc să-ți antrenez răbdarea și voința.”
He Yu rămase fără cuvinte.
„Nu cer mult. Doar fă-ți treaba cu atenție.” Xie Qingcheng îi aruncă un Red Bull, apoi se întoarse să-și vadă de treburile sale.
He Yu strânse ușor ochii migdalați. Deschise computerul lui Xie Qingcheng și mută cursorul peste pictograma Word, ochii lui întunecându-se în spatele genelor lungi.
„Să vedem…”
Când vine vorba de computerul personal sau telefonul mobil al unui bărbat de treizeci de ani ca Xie Qingcheng, era firesc să conțină materiale care nu erau potrivite pentru o companie politicoasă. Desigur, pentru a evita moartea prin rușine socială, un astfel de domn ar fi setat cu atenție o parolă pentru dispozitivul său, ar fi creat foldere ascunse și s-ar fi abținut să-l împrumute.
Dar lui Xie Qingcheng nu-i păsa.
Îi dăduse lui He Yu propriul computer personal pentru a-l folosi în birou. Cu intenția malefică de a găsi un avantaj pe care să-l poată folosi împotriva lui Xie Qingcheng, He Yu și-a folosit toate abilitățile de hacker de top pentru a căuta conținutul computerului. Inițial, crezuse că va găsi măcar un videoclip sau două indecente, dar, până când He Yu terminase o cutie întreagă de Red Bull, nu găsise nimic.
Nu-i venea să creadă. Schimbă codul și căută din nou, dar rezultatul fu același.
Computerul personal al lui Xie Qingcheng era impecabil și curat; nu conținea nimic altceva decât fișiere academice și rapoarte salariale. Întregul dispozitiv era atât de curat încât era aproape deranjant.
He Yu se încruntă și se lăsă pe spătarul scaunului de birou, jucându-se cu cutia goală cu degetele sale subțiri. După ce se gândi o clipă, schimbă codul și adăugă o altă secțiune, apoi apăsă Enter pentru a căuta.
De data aceasta, găsi un folder pe care Xie Qingcheng îl folosea des când nu era la serviciu. Mai mult, numele folderului, „Fericire”, era și el suspect.
Având în vedere personalitatea directă și șovină a lui Xie Qingcheng, sistemul său de denumire a folderelor era simplu: fișierele importante erau editate pentru a indica „Materiale de curs #1” și „Materiale de curs #2”, în timp ce fișierele neimportante păstrau numele implicite pe care le atribuise computerul. Nici măcar nu se obosea să miște degetele pentru a corecta titlurile. Astfel, schema de denumire „Folder nou” ajunsese deja la #23.
Acest dosar „Fericire” nu se potrivea cu personalitatea lui Xie Qingcheng; când a apărut, ochii lui He Yu s-au luminat imediat. Energia lui a crescut și spatele i s-a îndreptat, concentrându-și toată atenția asupra ecranului. A mutat cursorul peste dosarul galben-pal și a dat dublu clic.
Dosarul s-a deschis.
Răsfoindu-l rapid, expresia lui He Yu s-a schimbat imediat de la entuziasm la calm. Apoi, s-a încruntat, gândindu-se că Xie Qingcheng era complet de neînțeles.
În dosarul intitulat „Fericire”, nu a văzut decât câteva fotografii cu meduze de apă dulce și câteva videoclipuri. He Yu a deschis clipurile și a găsit doar mai multe meduze. Videoclipuri cu meduze din toată lumea, de la meduze lunare la meduze flacără, din toate unghiurile imaginabile. Unul dintre videoclipuri dura peste o oră — He Yu a tras bara de progres de mai multe ori, dar conținea doar imagini cu meduze plutind ca niște fâșii de fum.
He Yu era nedumerit.
Deci, fericirea lui Xie Qingcheng era să se uite la aceste videoclipuri cu meduze?
Erau destul de frumoase – forme de viață străvechi plutind în ocean ca o ceață care se scufundă sau lumina lunii care se revarsă în apă – dar, chiar și așa, He Yu nu putea înțelege gusturile bătrânului, așa că a închis videoclipul și a părăsit pagina.
Puțin nemulțumit de descoperirea sa, He Yu și-a sprijinit bărbia într-o mână și a schimbat de câteva ori metodele de depanare, dar computerul personal al lui Xie Qingcheng era într-adevăr ca lumea după o ninsoare – alb pur și perfect imaculat. A aruncat mouse-ul deoparte și a renunțat.
He Yu se jucă cu cutia goală, pierdut în gânduri. Dacă Xie Qingcheng era un bărbat normal, ar fi trebuit să aibă totuși o urmă de dorință...
Își întoarse privirea spre ecranul computerului, ajungând la concluzia că Xie Qingcheng era într-adevăr prea frigid – era, fără îndoială, hiposexual. Dacă era așa, He Yu trebuia să-și schimbe metodele.
Renunță la planul de a căuta videoclipuri porno pe computerul lui Xie Qingcheng. Trecându-și ușor limba peste dinți, își recăpătă concentrarea, în timp ce îi veni o altă idee.
Xie Qingcheng avea curs în după-amiaza următoare. Din coincidență, He Yu era liber atunci și, întrucât era responsabil cu digitalizarea fișierelor de curs pentru Xie Qingcheng, se hotărî să se ducă la facultatea de medicină și să se așeze în ultimul rând al sălii multimedia pentru a asista la un curs gratuit.
La început, Xie Qingcheng nu voia să-l lase să vină. „De ce un student la scenaristică și regie vrea să asiste la un curs de psihiatrie?”
He Yu îi răspunse politicos: „Ge, eu sunt pacient psihiatric.”
Xie Qingcheng îi aruncă o privire.
„În plus, eu sunt cel care ți-a făcut prezentarea aseară. Dacă apare vreo problemă, o pot rezolva imediat, nu?”
Xie Qingcheng se gândi. Consideră că He Yu avea dreptate, așa că îl lăsă să facă cum voia.
Dar în clipa în care He Yu a intrat în clasă, Xie Qingcheng a început să regrete – uitase de pariul lor. He Yu vorbise cu toate studentele de pe lista pe care i-o dăduse. Cele unsprezece fete, care studiau psihiatria ca materie opțională, au deschis ochii mari când l-au văzut pe He Yu intrând, iar pe fețele lor au apărut imediat zâmbete rare, pline de admirație.
Una dintre ele îl strigă pe He Yu. „Bună, frumosule. Ce faci aici?”
He Yu îi făcu cu mâna, dar apoi îi făcu semn să tacă și arătă spre locul unde stătea Xie Qingcheng, în fața catedrei.
„Oohhh!” Fata își coborî imediat vocea și dădu din cap. Apoi, foarte cooperantă, întoarse capul și privi cu atenție spre catedră, pregătindu-se pentru ora de curs.
He Yu se așeză în ultimul rând de scaune, lângă fereastră. Își aruncă geanta lângă el, se lăsă pe spate cu brațele încrucișate și scoase căștile pe care le purtase tot drumul până aici, în timp ce se uita spre Xie Qingcheng.
Mesajul său nu putea fi mai clar: „Uită-te la mine, nu sunt foarte politicos? Chiar dacă prelegerea ta este o aiureală pentru mine, voi asculta cu atenție tot ce spui din respect.”
Din păcate, atitudinea lui nu a stârnit decât o privire disprețuitoare din partea lui Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng își așeză manualul pe masă cu un aer indiferent. După ce își luă privirea de la He Yu, întrebă cu o expresie posomorâtă: „De ce vă uitați toți la el? N-ați mai văzut niciodată pe cineva de la școala vecină la ora voastră?”
Toți elevii au tăcut, intimidați de presiunea exercitată de profesorul Xie, dar au schimbat priviri pe ascuns. Chiar nu mai văzuseră așa ceva până atunci. Cu excepția serialelor cu idoli despre iubiri între școli.
Unele dintre studente, în special cele care îl cunoșteau deja pe He Yu, au început să se lase pradă fanteziei. Cele ale căror neuroni funcționau cel mai repede deja se hotărâseră asupra maternității în care își vor naște copiii. Una după alta, și-au ajustat postura pentru a părea cât mai elegante, sperând că acest tânăr chipeș le va remarca din locul său din ultimul rând.
Era imposibil ca Xie Qingcheng să nu observe această scenă din locul său de la catedră. Acest profesor rigid și corect, care suferea de apatie sexuală, considera totul dezgustător, dar, din cauza personalității sale cavalerești, nu era genul care să dea vina pe studentele sale pentru un astfel de comportament. În schimb, îl considera pe He Yu responsabil. După ce l-a privit fix pe He Yu încă câteva secunde, a spus în cele din urmă cu o voce foarte rece: „Ora începe, așa că deschideți cărțile. Pentru lecția de astăzi, aveți interdicție să vă uitați în spate. Cei care nu sunt capabili să-și țină gâtul drept vor primi șase puncte în minus la nota finală. Gândiți-vă singuri la consecințe.”
Toți studenții au tăcut.
Între timp, He Yu, subiectul întregii scene, nu se putu abține să nu coboare capul și să zâmbească. Anterior, încercarea lui Xie Xue de a-și intimida studenții i se păruse destul de ridicolă. Acum, descoperise în sfârșit sursa acestei prostii: bineînțeles, o învățase de la Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng a început cursul trecând în revistă cu studenții întrebările din exercițiile de după cursul de ieri.
„... Conform CCMD-3, tulburările mentale includ episoade maniacale, episoade depresive, tulburări bipolare, ciclotimie, distimie...”
Deși majoritatea studenților își petreceau patru ani din tinerețe în cămine, dormind pe paturi simple din lemn, relaxându-se și luând-o ușor după examenele de admitere la facultate, studenții la medicină nu se încadrau cu siguranță în această categorie de studenți care trăiau o viață de nemuritori. În schimb, ei puteau petrece cel puțin cinci ani retrăind stilul de viață mizerabil din „ultimul an de liceu”.
Un exemplu elocvent era Xie Qingcheng, care petrecea jumătate din ora de curs repetând o temă obișnuită, dovadă a lungimii acesteia.
În ceea ce-l privește pe He Yu, studentul care asista la curs, cel puțin avea conștiința faptului că venise neinvitat și era destul de tăcut. Stătea în colțul ultimului rând, cu brațele încrucișate, urmărindu-l pe Xie Qingcheng.
A descoperit că, deși modul în care Xie Qingcheng și Xie Xue își amenințau elevii era identic, metodele lor de predare erau complet diferite. Xie Xue făcea tot posibilul să trezească energia din clasă, încercând să dea viață tuturor materiilor pe care le preda. În contrast, Xie Qingcheng practic ignora întreaga clasă.
Stătea drept ca un băț în spatele catedrei, arătând de parcă nici nu aparținea acestei lumi. Realitatea nu avea nicio legătură cu el; era ca și cum jumătate din el se scufundase într-un spațiu iluzoriu, unde cunoștințele și datele dobândeau forme materiale care pluteau în aer în spatele lui.
Era clar că aparținea facțiunii profesorilor pasionați de cercetare. Nu voia să-și îndrume cu răbdare și sistematic studenții în timp ce le transmitea cunoștințe, nici nu intenționa să-și piardă timpul și efortul convingându-i să învețe și să studieze. În schimb, Xie Qingcheng era ca un mesia înalt care ieșise din templul sacru al cunoașterii cu degetele lungi și subțiri pătate de cerneală, expirând parfumul cărților dintre buzele subțiri. Cu o expresie concentrată și conștientă de sine până la punctul de a recunoaște efemeritatea sinelui, el emana un aer de extremă noblețe.
Părea că nu-i păsa dacă învățai sau măcar te uitai la el, dar ținuta sa la catedră era în sine cea mai perfectă reprezentare a devotamentului său față de idealul cunoașterii.
He Yu bănuia sincer că, în orice moment, ar fi putut spune ceva de genul: „Acest Exaltat a coborât în lumea muritorilor pentru a vă împărtăși cunoștințele sale, studenți. Toți cei prezenți ar trebui să îngenuncheze în semn de recunoștință pentru această favoare divină”. În timp ce He Yu se gândea la asta, îl privea pe bărbatul de la catedră cu expresie indiferentă. Era încă cufundat în lumea medicinei.
„Bine, asta e tot pentru întrebările de ieri. Acum, concentrați-vă atenția asupra acestei prezentări.”
Aceste cuvinte îl scoaseră pe He Yu din gândurile sale. Ridică ochii și relaxă brațele pe care le ținea încrucișate pe piept. Își împletise degetele, își așeză mâinile pe masă și se aplecă ușor în scaun.
Era o postură care denota anticipare – și cu siguranță nu exista niciun motiv pentru care He Yu ar fi trebuit să simtă o anticipare intensă la cursul lui Xie Qingcheng. Din păcate, profesorul Xie se obișnuise să fie disprețuitor față de ceilalți și se simțea și mai dezinteresat de idioți ca He Yu, care participau la cursuri în timpul liber, așa că nu observă scânteia de tensiune care apăru brusc pe fața oaspetelui său.
Deschise laptopul, se conectă la internet și reglă proiectorul. Sub privirile atente ale studenților, cursorul se mută pe prezentarea pe care He Yu o numise „Materialul de curs nr. 1”.
Cu un dublu clic, prezentarea se deschise.
Xie Qingcheng nici măcar nu se uită la ecran înainte de a ridica capul. „Astăzi vom discuta despre halucinații. Halucinații proprioceptive, halucinații adevărate, pseudohalucinații...”
A vorbit mult timp, complet absorbit de propria sa prelegere. Abia când un student din primul rând nu s-a mai putut abține și a coborât capul râzând, Xie Qingcheng și-a dat seama că ceva nu era în regulă. Totuși, nu s-a uitat la prezentare. Doar a încruntat sprâncenele și l-a întrebat pe studentul neînfricat: „Ce este?”
De data aceasta, studentul nu mai era singurul care nu se putea abține să râdă.
„Domnule profesor Xie, PowerPoint-ul tău. . .”
Abia atunci Xie Qingcheng s-a uitat din nou la ecranul său.
Din preocuparea pentru educația studenților, rectorul universității depusese eforturi considerabile pentru modernizarea echipamentelor hardware ale instituției. Proiectorul multimedia nou înlocuit în sala de curs era foarte luminos și clar și proiecta diapozitivele PowerPoint cu o precizie remarcabilă.
Pe ecran era afișat un grup de meduze drăguțe, redate digital, ale căror forme aminteau oarecum de meduzele lunare chibified. Imaginea era chiar un gif animat, cu meduzele mici repetând o serie de mișcări adorabile, însoțite de subtitrări precum „bebelușul e supărat”, „bebelușul a leșinat” și „bebelușul s-a săturat să se joace cu tine, pa pa”.
Impactul acestei animații copilăroase și dezgustătoare a fost atât de puternic încât Xie Qingcheng a rămas fără suflare. Fără să se gândească, a încercat să scoată o țigară pentru a-și stăpâni șocul.
He Yu nu s-a putut abține să nu-și întoarcă fața, umerii tremurându-i în timp ce își pleca capul râzând. Xie Qingcheng s-a întors furios și l-a zărit pe vinovat, care stătea confortabil, sprijinit de scaun, cu pleoapele coborâte. Simțind privirea lui, He Yu a ridicat capul, dezvăluind un zâmbet subțire, complet nedisimulat, care îi curba colțurile buzelor.
Micul diavol...
Privirea lui Xie Qingcheng era pe punctul de a-l străpunge pe He Yu și de a-l țintui de scaun.
He Yu era sigur că Xie Qingcheng nu ar recunoaște că a recrutat un om apt de muncă pentru a-i face prezentarea în fața unei mulțimi. Așadar, He Yu și-a desfăcut degetele, a ridicat o mână zâmbind și cu sprânceana ușor ridicată și a bătut ușor pe telefonul mobil care se afla pe birou.
Gestul său era elocvent – îi sugera lui Xie Qingcheng să-și verifice notificările.
Xie Qingcheng se întoarse la catedră și închise prezentarea cu o expresie extrem de sumbră. „Este ceva în neregulă cu materialele pentru curs. Vă rog să așteptați un moment.”
Era extrem de rar ca studenții să-l vadă pe profesorul Xie făcând o greșeală, cu atât mai puțin una atât de stupidă. Dacă nu ar fi fost reputația prestigioasă a lui Xie Qingcheng, ar fi izbucnit de mult în râs isteric. Toți se străduiau din răsputeri să se abțină, dar nu era ușor. Cine ar fi putut să observe tensiunea tumultuoasă dintre profesorul lor și studentul de la universitatea vecină care venise să asiste la curs?
Xie Qingcheng profită de ocazie pentru a-și deschide telefonul mobil, cu fața mohorâtă. Așa cum se aștepta, avea un mesaj de la He Yu trimis cu două minute în urmă:
„Vrei PowerPoint-ul adevărat?”
„Ce vrei?”
He Yu tastează...
Trecu o clipă.
Fereastra de chat încă afișa: „He Yu tastează...”
Nerăbdător, Xie Qingcheng ridică din nou privirea, trecând cu ochii peste studenții care se sufocau de râs, pentru a-l fixa pe tânărul rafinat, care stătea relaxat în scaun și scria fără grabă.
Era ca și cum He Yu voia să-l provoace pe Xie Qingcheng, prelungind această scenă jenantă care îl putea face pe profesorul Xie să moară de rușine. He Yu nici măcar nu se uită la Xie Qingcheng, întinzând un singur deget subțire și alunecându-l pe ecran, introducând câteva cuvinte, apoi ștergându-le și repetând mișcările, ca și cum ar fi cântărit cu seriozitate condițiile schimbului lor.
Păcat că starea de spirit fericită a lui He Yu, ascunsă sub masca civilizației, a fost dezvăluită când a ridicat sprâncenele în semn de satisfacție pentru succesul planului său malefic.
Tocmai când Xie Qingcheng era pe punctul de a-și pierde cumpătul și de a se îndrepta spre locul unde stătea He Yu pentru a lovi cu pumnul în masă, mesajul a sosit în sfârșit.
Xie Qingcheng și-a deblocat imediat telefonul care vibra.
„Îți amintești tricoul meu pe care l-ai vândut?”
Xie Qingcheng rămase cu privirea fixă.
„Trimite-mi 5000 de yuani și vin să te ajut să-ți rezolvi problema cu PowerPoint.”
Apoi, după o altă lungă tăcere.
"Dacă tot sunt aici, să te avertizez: dacă continui să mă ignori, în zece minute laptopul tău va descărca automat și va reda niște videoclipuri destul de vulgare. Chiar dacă vei încerca să-l oprești, nu va avea niciun efect. Așa că, domnule profesor, te rog să ai grijă . S-ar putea să măresc prețul în câteva minute, cine știe?"
După ce a terminat de tastat, hackerul a pus jos instrumentul pe care îl folosise pentru a comunica în secret cu Xie Qingcheng, la vedere. Apoi și-a aruncat un braț în spate, și-a sprijinit cotul de spătarul scaunului și și-a ridicat bărbia spre proiector, într-un unghi care nu putea fi văzut de cei din jur. Ridică cealaltă mână pentru a-și trage neglijent gulerul, dezvăluind un zâmbet inocent, dar întunecat, către Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng îl privi cu o expresie malefică pe He Yu, în timp ce își ridică încet telefonul mobil. Deschise pagina de transfer de fonduri din aplicația Alipay, strânse din dinți și introduse suma cerută de He Yu.
O secundă mai târziu, telefonul lui He Yu vibră pe masă.
El a privit în jos, genele ascunzându-i ochii migdalați, și a văzut că cinci mii de yuani fuseseră depuși în contul său Alipay. Apoi, s-a ridicat în picioare. Așa cum era de așteptat de la un actor care apăruse într-un serial de duzină, He Yu nu mai avea abilitățile unui începător. El s-a prefăcut cu abilitate că este îngrijorat pentru Xie Qingcheng în timp ce se îndrepta spre catedră. „Îmi pare rău pentru asta, domnule profesor Xie. Se pare că am apăsat din greșeală pe materialele tale de curs ieri, când făceam o copie de siguranță a fișierelor surorii tale pe computerul tău. Îmi pare foarte rău.”
Profitând de ghinionul acestuia, studentul He Yu a adunat cu multă politețe resturile de demnitate ale profesorului Xie de pe podea, apoi s-a aplecat pentru a începe să aranjeze lucrurile pe laptopul lui Xie Qingcheng.
Curând după aceea, He Yu a scos din fișierele sale prezentarea PowerPoint pe care o pregătise.
A ridicat mâna și s-a retras respectuos și elegant în lateral, oferindu-i locul lui Xie Qingcheng. „E gata, domnule profesor.”
Și astfel, incidentul a fost aplanat, iar He Yu a ieșit din nou victorios.
Totuși, expresia lui Xie Qingcheng era mai sumbră decât norii negri de pe Ziua Judecății pentru restul clasei, ca liniștea dinaintea furtunii. Ochii lui erau mai reci ca niciodată, de parcă ar fi fost străpunși de cioburi de gheață. He Yu nu se îndoia nici o secundă că, dacă „privirile ucigătoare” ar fi fost un fenomen fizic, ar fi fost perforat de mult, încât ar fi putut fi folosit ca sită.
Dar această presupunere teoretică era clar nefondată, așa că zâmbi și acceptă fiecare privire ucigătoare cu o șiretenie care nu fu observată de cei din jur.
„... Asta e tot pentru cursul de astăzi.” În sfârșit, Xie Qingcheng încheie partea de prezentare a orei cu cinci minute înainte de terminarea programului, extrem de ușurat că a încheiat această chestiune.
„Voi posta temele pentru această săptămână pe intranetul școlii, așa că asigurați-vă că le descărcați pe toate.” Relaxat, profesorul Xie a închis PowerPoint-ul și a deschis browserul de internet. După ce a introdus adresa web a școlii, a apăsat Enter cu un clic hotărât.
Câteva secunde mai târziu...
„VIDEOCLIPURI PENTRU ADULȚI NELIMITATE, GRATUITE, FETE SEXY DIN ZONA TA, PESTE 1.000.000 DE VIDEOCLIPURI PORNO SEXY, CLIC AICI: nuîncercaastaînbrowserultăuprostule.com/nuenimicdevăzutaici”
O fereastră publicitară a apărut pe ecranul proiectorului. O femeie îmbrăcată sumar poza cochet, privindu-i pe membrii clasei uimiți.
Toți elevii au amuțit.
Xie Qingcheng s-a uitat imediat la He Yu.
He Yu a rămas cu gura căscată.
Era doar ghinionul lui.
De data asta chiar nu avea nicio legătură...
Capitolul 33: A intrat direct într-o capcană
După incidentul cu materialele de curs, He Yu i-a explicat de nenumărate ori lui Xie Qingcheng.
Dar Xie Qingcheng nu era doar excesiv de paternal. Era și profesor. Poate că ar fi putut să treacă cu vederea alte greșeli, dar nu avea cum să treacă cu vederea acest incident. Pentru o lungă perioadă de timp, Xie Qingcheng a refuzat să-l bage în seamă pe He Yu.
Să-l ajute pe He Yu să-și gestioneze starea mentală era una, dar faptul că He Yu îl provoca era cu totul altceva. He Yu călcase pe terenul minat al lui Xie Qingcheng, iar acesta nu putea decât să-și arate colții.
Justiția nu era oarbă; ocazia de a-l pune la punct pe He Yu nu a întârziat să apară.
În acea zi, Xie Xue l-a sunat pe Xie Qingcheng.
„Ge, Universitatea Huzhou și Facultatea de Medicină Huzhou sărbătoresc centenarul de la înființare, ai auzit?”
„Ce fac?”
„Oh, unul dintre punctele de pe ordinea de zi este ca cele două școli să colaboreze la realizarea unui film – nu unul care va fi difuzat, ci unul care va fi postat pe site-ul universității, iar ei vor organiza o proiecție festivă.”
Fratele ei nu o întrerupse, așa că Xie Xue continuă: „E doar un film de exercițiu, realizat pentru distracție, dar pentru că este centenarul Universității Huzhou și al Facultății de Medicină Huzhou, administrația ia proiectul foarte în serios și alocă fonduri considerabile. Vor ca profesorii să organizeze filmările cu studenții de la specializările relevante. E o ocazie foarte rară, așa că am început deja să lucrez la scenariu. Poți să vii să fii consultant medical?”
Xie Qingcheng nu era interesat de asta. Dar, din moment ce Xie Xue era cea care îi ceruse asta, a spus: „Trimite-mi propunerea, o să mă uit.”
„Oooh, sigur! Desigur! Trebuie să mă încurajezi!”
La scurt timp după ce a închis, Xie Xue i-a trimis lui Xie Qingcheng fișierele pentru propunerea planificată. Personalul și studenții Universității Huzhou aveau deja o idee generală despre direcția generală a filmului. Deoarece era o colaborare cu facultatea de medicină din vecinătate, titlul provizoriu al acestui proiect aniversar din planul lor era „The Many Faces of Malady” (Multele fețe ale bolii): o serie antologică despre experiențele diverselor grupuri de pacienți și alte grupuri marginalizate.
Xie Qingcheng era în biroul său, bând cafea neagră. După ce a răsfoit rapid dosarul, a constatat că proiectul necesita un număr considerabil de actori. Xie Xue notase deja rolurile pentru care se oferiseră voluntari studenții, dar mai rămăseseră încă vreo douăsprezece roluri nealocate.
Era genul de producție plină de viață la care studenții ar fi fost, în general, interesați să participe. Prin urmare, rolurile care nu fuseseră revendicate erau probabil cele care nu erau foarte plăcute.
Xie Qingcheng aruncă o privire și era exact cum se așteptase.
Printre rolurile pentru care nimeni nu manifestase interes se aflau îngrijitori care trebuiau să se ocupe de paturile pacienților, femei însărcinate cu simptome fizice puternice și homosexuali care trebuiau să aibă interacțiuni intime cu partenerii lor de scenă.
Având în vedere atitudinea Universității Huzhou, atâta timp cât numele universității apărea pe film, studenții erau obligați să joace rolurile cu adevărat, chiar dacă era vorba doar de un film de exercițiu. Asta însemna că cei care jucau rolul îngrijitorilor trebuiau să se ocupe cu adevărat de paturile de spital, cele care jucau rolul femeilor însărcinate trebuiau să vomite cu adevărat, iar cei care jucau rolul homosexualilor trebuiau să se sărute și să se îmbrățișeze cu partenerii lor de scenă. În plus, era vorba de centenarul fondării ambelor școli, așa că totul trebuia să fie perfect.
Dacă nimeni nu se oferea voluntar pentru aceste roluri dificile, studenții ar fi fost recrutați cu forța.
După ce a analizat cu atenție planul, Xie Qingcheng și-a amintit brusc ce îi făcuse He Yu cu materialele sale de curs. Nu s-a putut abține să nu strângă din ochi... Apoi, după un moment de reflecție, a luat telefonul și a sunat-o înapoi pe Xie Xue.
„Am terminat de citit e-mailul tău.”
Se lăsă pe spătarul scaunului de birou, învârtind stiloul în mână, în timp ce vorbea pe un ton calculat. „Pot să fiu consultantul tău medical, dar am o singură cerere.”
„Ce cerere? Ge, spune-mi!”
Profilul personajului dintr-un anumit rol gay care fusese afișat pe ecran se reflecta în ochii lui Xie Qingcheng, frumoși ca florile de piersic. Trecu cu privirea indiferent peste rândurile de text care alcătuiau întregul slide PowerPoint. „Cred că este un rol aici pe care ar trebui să-l joace He Yu.”
Chiar dacă Xie Xue era complet nedumerită să-l vadă pe Xie Qingcheng trăgând sforile pentru a-l introduce pe He Yu în rol, ea presupuse că probabil era din cauză că fratele ei și He Yu se înțelegeau bine. La urma urmei, Xie Qingcheng îl veghease pe He Yu crescând de când avea doar opt ani – poate voia să-i dea copilului o șansă să se antreneze.
În plus, He Yu era student la una dintre facultățile conexe. Și, pe lângă faptul că era chipeș, se oferise să joace în acel serial de proastă calitate. În acel moment, studia scenaristica și regia, dar nu se știa pe ce parte a camerei va ajunge să lucreze în viitor.
Așadar, Xie Xue a acceptat cu bucurie propunerea lui Xie Qingcheng.
Deoarece profesorii îl selectaseră personal ca „voluntar”, He Yu nu putea refuza rolul. Așadar, câteva zile mai târziu, după ce a terminat sesiunea de studiu de seară, He Yu s-a alăturat distribuției și echipei serialului antologic The Many Faces of Malady pentru repetiții.
Urma să joace în The Malady of Love, un scurtmetraj care reflecta realitatea actuală a bărbaților homosexuali.
Când Xie Qingcheng a sosit, He Yu era în mijlocul repetiției cu celălalt actor principal. He Yu era un student nou și nu era specializat în artă dramatică. De obicei, nu era nevoie să participe la repetițiile de dimineață și nu luase multe cursuri de artă dramatică. Deși intrase în distribuție ca al cincilea personaj masculin secundar în acea producție mizerabilă, personajul respectiv îl atrăsese personal, așa că îi fusese ușor să-l interpreteze. Dar acum, că primise un rol de homosexual, era o adevărată tortură.
Xie Qingcheng se sprijini de un perete din lateral și privi o vreme. Comparând cu momentul în care vizitase platoul de filmare din Hangshi, abilitățile actoricești ale lui He Yu erau practic la pământ. La o a doua gândire, era prea generos – ar fi mai corect să spui că abilitățile actoricești ale lui He Yu se prăbușiseră în Marele Rift din Africa de Est.
Ce naiba făcea? Scenariul descria o întâlnire romantică între protagonistul masculin și iubitul lui – amândoi trebuiau să exprime dragoste și dorință tinerească și neexperimentată. Dar, după ce l-a observat îndelung, Xie Qingcheng nu a văzut nici măcar o urmă de dragoste în interpretarea lui He Yu. Chiar și o inteligență artificială ar fi făcut o treabă mai bună.
„Cât de mult mă iubești? La ce ai renunța pentru mine?” Studentul care juca alături de He Yu era destul de talentat, punând multă emoție în interpretarea sa, în timp ce îl întreba pe He Yu cu brațele în jurul gâtului.
He Yu a răspuns fără entuziasm: ”Te iubesc foarte mult. Pot renunța la orice, dacă îmi ceri.”
„Atunci uită-te în ochii mei.”
A urmat o pauză de tăcere stânjenitoare.
He Yu trebuia să se uite lung în ochii primei sale iubiri și apoi, într-un acces de pasiune, să-și piardă controlul și să se aplece pentru a-l săruta. Cu toate acestea, în timp ce He Yu se uita la celălalt student, expresia lui a devenit extrem de neplăcută, de parcă partenerul său nu era prima lui iubire, ci dușmanul care îi ucisese tatăl.
Deoarece erau doar la repetiții, nu trebuiau să se preocupe prea mult de continuitatea scenei. Văzând că He Yu tăcuse și rămăsese nemișcat, elevul care îl îmbrățișa de gât își mișcă ușor brațele și îi vorbi cu voce blândă. „Ge, sărută-mă.”
Ar fi fost în regulă dacă studentul nu ar fi folosit tonul acela blând, dar, de îndată ce și-a înmuiat vocea, He Yu l-a împins. Chiar nu mai putea suporta. Cu fața palidă, l-a întrebat pe regizor: „Îmi pare rău, putem filma dintr-un unghi diferit?”
Persoana responsabilă de acest scurtmetraj era o studentă în anul al doilea de masterat, cea mai bună din specializarea regie și o xuejie extrem de încăpățânată și rece. Ea a dat din cap fără milă. „Poate că poți negocia asta cu altcineva, dar nu cu mine. Am spus clar când am stabilit cerințele pentru actorii mei. Nu folosesc niciodată unghiuri de filmare.”
He Yu a rămas fără cuvinte.
„Bine, acum suntem doar la repetiții, așa că nu trebuie să-l săruți cu adevărat.” Regizoarea xuejie s-a întors din nou către celălalt student și i-a spus: ”Și tu, nu exagera. Trebuie să-l ajuți pe He Yu să-și depășească blocajul mental, bine? La urma urmei, el nu ești tu. Tu ești homosexualul renumit al școlii noastre, iar el e heterosexualul renumit.”
Pe tânăr nu-l deranja să fie numit homosexual. Era diferit de colegii săi care nu-și asumau orientarea sexuală, dar era puțin extremist, crezând că toată lumea trebuie să accepte persoanele LGBT, iar cei care nu o fac ar trebui îngropați alături de împărăteasa Cixi în catacombele istoriei, ca eretici.
He Yu era o persoană relativ rezervată, așa că, deși era homofob, nu o arăta deschis. Așadar, crezând că partenerul său era genul care putea fi convertit cu forța, tânărul acționase cu un entuziasm nestăvilit.
A-l forța în mod deliberat pe He Yu să joace acest rol era o metodă extrem de eficientă de a-l hărțui, lovindu-l exact acolo unde îl durea. Xie Qingcheng simți în sfârșit că iritarea îi dispare, văzând că lui He Yu îi era greață, fața lui fiind verde ca o prună acră atârnând de o ramură în luna mai.
He Yu era un copil nepretențios, dar de când se reîntâlniseră, atât ambițiile, cât și statura lui fizică atinseseră noi culmi. Nu-l mai respecta deloc pe Xie Qingcheng și îndrăznea chiar să-l provoace.
Abia acum, în timp ce Xie Qingcheng privea cu dispreț cât de neajutorat devenise He Yu în fața crizei, își aminti în sfârșit cum se simțise când îl călcase în picioare pe băiat în trecut. Fața lui rece și solemnă, cu trăsături bine definite, se înmuiă la gândul acesta.
Era într-adevăr destul de amuzant.
„Oh, domnule profesor Xie.” Regizoarea l-a zărit pe consultantul medical pentru The Many Faces of Malady. Se întâmpla să fie pauză, ceea ce i-a dat lui He Yu puțin timp să-și revină, așa că a început o conversație cu Xie Qingcheng.
„He Yu nu e prea grozav. A jucat foarte prost în rolul ăsta.”
„Serios?”
„Hei, de ce nu vorbești cu el? Spune-i că homosexualii sunt exact la fel ca oamenii obișnuiți și că nu există nicio diferență când vine vorba de iubire. Uită-te la felul în care joacă – parcă e un zombie. Chiar nu pot să-l suport...”
Aprinzând o țigară, Xie Qingcheng a spus: „Foarte bine, spune-i să vină aici.” S-a dus în spatele cortinei grele a scenei sălii de repetiții să aștepte, deoarece zona din față era prea zgomotoasă.
După un timp, He Yu, cu fața palidă, dădu la o parte pânza atârnată și intră. Perdelele roșii catifelate se închiseră în urma lui. Nu era nimeni altcineva acolo și, de îndată ce perdelele îl ascunseră de privirile potențialilor curioși, He Yu îl împinse pe Xie Qingcheng la perete cu putere, atât de tare încât cenușa căzu din țigara lui Xie Qingcheng.
„Xie Qingcheng, vrei să te distrug?”, îl întrebă el. „Asta vrei?”
Xie Qingcheng era și el foarte înalt, așa că, deși He Yu îl ținea strâns lipit de peretele rece ca gheața, nu părea deloc slab. Îl privi pe He Yu de sus în jos cu ochii lui apatici, ca florile de piersic. „Ți-am spus că trebuie să rămâi calm în orice circumstanțe.”
He Yu îl privi cu ură.
O batjocură blândă, parfumată cu mirosul tutunului, plutea între respirațiile lor. Xie Qingcheng întrebă cu voce joasă: „Nu înțelegi?”
He Yu nu răspunse.
„Dă-mi drumul.”
Câteva secunde mai târziu, realizând că nu putea să-l sugrume cu adevărat pe Xie Qingcheng, He Yu îl împinse cu violență.
„Mă obligi să joc acest rol, chiar dacă știi că disprețuiesc homosexualitatea.”
„Și?” Xie Qingcheng își băgă țigara în gură. Din acest unghi, He Yu îi putea distinge vag dinții albi și delicați. „Dacă nu-ți poți controla emoțiile când vine vorba de ceva atât de nesemnificativ, atunci ce mai e de spus despre orice altceva?”
”Abuzezi de puterea ta pentru a te răzbuna."
Zâmbetul lui Xie Qingcheng era ușor batjocoritor. „Poți să spui asta... Dar ce poți face în privința asta?”
He Yu nu știa ce să răspundă.
„Du-te și joacă-ți rolul cum trebuie.” Xie Qingcheng îi îndreptă gulerul lui He Yu. În întunericul creat de perdelele grele, îl privi calm pe tânărul pe care îl chinuise până la disperare. „Am mari așteptări de la tine.”
„He Yu, întoarce-te! Începem!”, strigă regizorul din afară.
He Yu zăbovi o clipă, aruncându-i o privire amenințătoare lui Xie Qingcheng. „Așteaptă doar.”
„Du-te, atunci”, spuse Xie Qingcheng, complet nepăsător.
He Yu ieși cu o expresie sumbră pe chip.
Repetiția se reluă.
De data aceasta, era și mai rău. Înainte, He Yu părea că are rău de mașină; acum, părea ca și cum ar fi avut rău de mare extrem, grav, care îi punea viața în pericol. Cu cât studentul se agăța mai tare de el și încerca să-l tragă mai adânc în scenă, cu atât He Yu se opunea mai vehement. Era literalmente ca și cum ai împinge capul unui bou sub apă când acesta refuză să bea.
A repetat scena cu celălalt student de mai multe ori, dar interpretarea lui He Yu era cu adevărat dezastruoasă. Fiecare replică, fiecare gest și mișcare din interpretarea sa erau presărate cu peste o duzină de greșeli. Nici o singură dublă nu a ieșit bine.
Din nou, regizoarea rece a strigat: „Tăiați!” Apoi, a rulat scenariul și l-a certat aspru pe He Yu. „Doamne, omule! Ești robot? Poți să relaxezi puțin brațele și picioarele?! Și nu te mai comporta de parcă ai fi pe punctul de a fi agresat violent, bine? Tu îl iubești! Îl iubești foarte mult! Este prima ta iubire și ai doar cincisprezece ani – ești foarte inocent, foarte îndrăzneț și impetuos. Crezi că aveți un viitor frumos în față. Inima ta este plină de curaj și ești pregătit să înfrunți întreaga societate. Înțelegi acest sentiment? Dage! Este a cincea oară! Poți să pui puțin suflet în asta?”
Datorită imaginii publice a lui He Yu, un tânăr cu un temperament grozav, fără niciun indiciu al personalității sale antisociale, toată lumea îl considera un elev model, iar regizoarea nu se temea să-l certe în felul acesta. Dar He Yu nu avea energia mentală necesară pentru a-i purta pică xuejie-ei sale. Entuziasmul fervent și privirea sinceră a colegei sale îl împingeau la marginea nebuniei.
Când xuejie a strigat „tăiați”, el a lăsat-o să-l certe după bunul ei plac, în timp ce își apăsa mâna pe tâmplele pulsând și se învârtea în cerc încercând să se calmeze.
În timp ce făcea asta, l-a zărit pe principalul vinovat, Xie Qingcheng, sprijinindu-se de perete cu picioarele lungi încrucișate lejer. He Yu a trebuit să se abțină să nu se năpustească asupra bărbatului și să-l sugrume de furie. Xie Qingcheng i-a zâmbit rece, apoi a coborât capul și a scos telefonul – era pe cale să-i dea lui He Yu o lecție. Trei secunde mai târziu, telefonul lui He Yu vibră în buzunar.
„... Scuze, tocmai am primit un mesaj. Lasă-mă să-l verific înainte să începem.”
„Grăbește-te! Te comporți ca o divă, când joci atât de prost!”
He Yu deschise mesajul pe care Xie Qingcheng i-l trimisese, în fața tuturor.
1 mesaj necitit de la Nașul.
„Nașul„ era porecla pe care He Yu i-o dăduse lui Xie Qingcheng în telefon. Considera că Xie Qingcheng era prea mult ca un patriarh feudal, până la punctul în care se comporta mai mult ca tatăl său decât tatăl său real.
Mesajul lui Xie Qingcheng spunea: ”Ce dedicare. Aștept cu nerăbdare scena ta de sărut."
Expresia lui He Yu deveni rece, provocând teamă fetei de lângă el.
„Ce s-a întâmplat?”, îl întrebă ea.
Xie Qingcheng întoarse capul și strânse buzele, părând rece și calm, de parcă faptul că He Yu își pierduse mințile nu avea nicio legătură cu el. He Yu respiră adânc și își fixă ochii migdalați pe Xie Qingcheng, fără să clipească, de parcă voia să-l imobilizeze și să-l fixeze pe perete cu privirea.
„... Nu e nimic.”
În acel moment, vocea distinctă și puternică a regizoarei xuejie răsună din cealaltă parte a camerei. „Huh? Serios? E adevărat?”
Atenția mulțimii se îndreptă spre ea. Se pare că consultantul de actorie se dusese la ea și îi spusese ceva care o uimise atât de profund încât nu putu să nu fie sceptică. Dar, dacă nu altceva, această Xuejie își respecta superiorii, așa că, în cele din urmă, după o clipă de ezitare, dădu din cap. „Bine. Nu strică să încercăm, așa că să facem cum ai spus. Doar nu poate juca mai rău de atât.”
Îi făcu cu mâna lui He Yu de la distanță. ”Xuedi, vino aici o secundă!”
După o scurtă introspecție, He Yu își dădu seama că în cei nouăsprezece ani de viață nu se temuse niciodată de nimic, dar când o văzu făcându-i semn, se trezi că nu voia să se apropie.
Xie Qingcheng stătea nonșalant pe scaun, cu picioarele încrucișate. Îl îndemnă pe He Yu să se apropie, fără să scoată un cuvânt, articulând „Du-te”.
He Yu nu a putut decât să-i arunce lui Xie Qingcheng o privire care spunea „Ești mort! Așteaptă să vezi!” înainte de a se îndrepta spre regizoare ca și cum ar fi urcat la spânzurătoare.
Nimeni nu putea prevedea cuvintele absolut de neimaginat care au ieșit atât de natural dintre buzele roșii ale regizoarei. „He Yu, de ce nu încerci să schimbi partenerul de scenă?”
Uimit, He Yu a încruntat sprâncenele. ”Să-mi schimb partenerul?”
„Exact”, răspunse regizoarea, făcând un gest nerăbdător cu mâna. Văzând că tânărul care juca alături de He Yu era șocat și voia să protesteze, îl liniști înainte să apuce să spună ceva. ”Liniștește-te, e doar o schimbare temporară. Oricum nu mai avem mult timp la dispoziție în seara asta.”
Se întoarse spre He Yu. „Poți alege pe oricine de aici, pe oricine îți place. Îți dau puțin timp să discutați, apoi voi urmări o scenă scurtă și voi vedea dacă e vreo îmbunătățire.”
He Yu nu a înțeles la început, dar când a început să-și dea seama, a strâns ochii și a întors încet capul. Și-a trecut limba peste dinți în timp ce se uita înapoi, zâmbetul lui lărgindu-se atât de mult încât i se vedeau caninii.
„Deja am ales, doamnă regizoare.” S-a uitat la Xie Qingcheng, care încă urmărea spectacolul cu entuziasm, și a spus zâmbind: ”Îl aleg pe el.”
„...Vrei ca consultantul medical să joace scena asta cu tine?”
„Nu e în regulă?”
Regizoarea a făcut o grimasă și i-a spus lui He Yu în șoaptă: „Mai bine ai alege pe altcineva. Nu e de la școala noastră și e un profesor atât de renumit, va fi greu să-l convingem.”
„Nu simt nimic pentru ceilalți. El e singurul de aici care mi se pare oarecum atrăgător.” He Yu spuse încet: „Xuejie, te rog, lasă-mă să încerc cu el.”
Deși această regizoare părea severă, în adâncul sufletului era o femeie foarte sinceră. Îi era foarte greu să rămână impasibilă când era curtată atât de gentil de un tânăr chipeș.
„Bine, atunci... Mă duc să vorbesc cu el...”
„Nu e nevoie. Îl cunosc, pot să vorbesc eu cu el.” He Yu zâmbi și se îndreptă deja spre Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng auzise deja vag conversația lor și îl privea pe He Yu cum se îndrepta spre el cu o expresie subtilă. He Yu era foarte politicos în fața celorlalți; îl luă pe Xie Qingcheng de mână într-un mod manierat și îl conduse în zona pustie din spatele cortinei. În momentul în care cortina roșie căzu, însă, expresia domnului se schimbă — de la blândă și rafinată la degenerată și depravată.
Înconjurat de perdelele roșii fluturând, He Yu se aplecă și murmură încet la urechea lui Xie Qingcheng. „Profesore Xie, știai că există în această lume un lucru numit răsplată karmică?”
Capitolul 34: Așa că am continuat și am jucat scena
În timp ce He Yu și Xie Qingcheng discutau în culise, regizoarea calmă și-a dat seama că probabil nu vor reuși să termine la timp în seara aceea. A încercat să o sune pe regizoarea principală a acestei antologii de filme, Jiang Liping-laoshi, în speranța că aceasta va putea să-i anunțe pe administratorii clădirii și să prelungească programul de funcționare al sălii. Apelul a fost preluat, iar regizoarea a așteptat ca Jiang Liping să răspundă.
Într-unul dintre camerele de hotel ale universității, telefonul lui Jiang Liping, care era pe pat, a început să vibreze.
Dar vibrația telefonului era aproape imperceptibilă, având în vedere mișcările mult mai intense care aveau loc pe pat. Femeia nu a răspuns la apel, fiind prea ocupată să-și împletească membrele cu ale unui bărbat, cu o expresie senzuală și îmbătată pe chip.
A trecut mult timp până când mișcările lor s-au oprit în sfârșit.
„Dacă nu era apelul acela care te-a grăbit, aș fi putut continua și mai mult”, i-a spus bărbatul musculos femeii din patul său, în timp ce aprindea o țigară.
Jiang Liping se lăsă leneșă pe el, cu ochii seducători. „M-ai răvășit deja destul, ce mai vrei?”
Lăudat, bărbatul chicoti, arătând extrem de mulțumit. „Cum mă compar cu ceilalți bărbați ai tăi?”
„Aiyo, ce mod de a distruge atmosfera”, spuse Jiang Liping, bosumflată. „Toți ceilalți bărbați vin și pleacă, dar tu ești singurul meu soț. Aștept să mă ceri în căsătorie.”
Bărbatul se simțea de parcă ar fi mers pe nori. O îmbrățișă și îi spuse: „Ei nu te pot satisface. Eu sunt singurul care se ridică la înălțimea sarcinii. În acest caz, să ne mai bucurăm de aventura noastră secretă încă puțin, cât timp soția mea este în călătorie de afaceri în Statele Unite.”
Jiang Liping chicoti, corpul ei moale și voluptuos tremurând. ”În sfârșit te-ai înveselit. Uite cât de distras ai fost în ultima vreme!„
”Hei, asta a fost din cauza..." În acest moment, bărbatul tremură și se opri din vorbit.
Jiang Liping se prefăcu că nu știe nimic, zâmbind în timp ce se cuibări lângă el. ”Laogong, cum îndrăznești să fii distras când sunt eu aici? Ce-ar fi să ne mai jucăm puțin? Îți dau tot ce vrei.”
Ea reuși să-l ademenească. Bărbatul înghiți în sec, gata să se rostogolească din nou în cearșafuri cu ea. „... Tu chiar... mă faci să uit de toate grijile... Haide, iubito... vino să te joci cu mine...”
Zâmbind, Jiang Liping se alătură lui.
În auditoriu, regizoarea închise din nou telefonul. „Nu răspunde”, suspină ea către xuemei de lângă ea, scărpinându-se pe cap în semn de neputință. „Atunci trebuie să ne grăbim. Unchiul care se ocupă de auditoriu e foarte băgăcios, ridicol de strict și foarte greu de convins. Spune-i lui He Yu să se grăbească.”
Xuemei răspunse: „He Yu încearcă să-l convingă pe profesorul Xie chiar acum.”
„Să-l convingă”? Cu greu – era clar că cei doi erau în mijlocul unei dispute.
În spatele cortinei, He Yu îi evalua expresia lui Xie Qingcheng cu un zâmbet subtil. Nici în cele mai îndrăznețe vise nu și-ar fi imaginat Xie Qingcheng că He Yu ar fi mers atât de departe – și că l-ar fi târât și pe el în asta? Nu fusese suficient de dezgustător pentru He Yu ce se întâmplase în camera de hotel?
Xie Qingcheng spuse rece: „Vrei să repetăm împreună?”
„Nu e în regulă?”
„Ai înnebunit.” Xie Qingcheng se pregăti să plece.
„Tu ai vrut-o.” He Yu îl imobiliză și îl privi intens, de parcă voia să-i smulgă oasele lui Xie Qingcheng și să le facă praf. ”Mai bine nu te gândi să fugi acum, că am ajuns în punctul ăsta. Tu ai vrut să mă chinui, așa că, dacă va fi vreo pedeapsă, o vei îndura împreună cu mine.”
„Tu ai început, sabotându-mi computerul”, spuse Xie Qingcheng.
„Acea fereastră pop-up a fost un accident. Ți-am explicat asta de multe ori. În cel mai rău caz, treci printr-o criză a vârstei, dar cu siguranță nu ai ajuns încă senil, nu-i așa?”
Acesta era genul de om pe care Xie Qingcheng îl ura cel mai mult – se purta cuminte și corect, blând și rafinat în fața altora, fără să arate nici cea mai mică urmă de supărare în public, astfel încât toată lumea îl considera un tânăr exemplar. Dar, în momentul în care îl încolțea pe Xie Qingcheng, masca cădea și începea să arunce cu vorbe goale. Nu rostea niciodată vulgarități, dar insultele lui erau de trei ori mai dure decât dacă ar fi făcut-o.
Xie Qingcheng îi răspunse rece: „Tu ești cel care se comportă ca un adolescent cu retard mental.” Încercă să scape de mâna lui He Yu, care îi strângea încheietura mâinii stângi. „Nu am energie să mă joc cu tine. Nu sunt actor. Du-te și găsește-ți o fetiță cu care să te joci.”
„Cât de ciudat ar fi cu o fată?”, spuse He Yu. „O poveste gay nu ar trebui să fie jucată de persoane de același sex?”
”Atunci du-te și găsește-ți un băiețel."
”Ce spui, Ge? Niciunul nu se poate compara cu tine." He Yu fusese cu adevărat adus la limită de tacticile murdare ale lui Xie Qingcheng. Renunțase la orice urmă de fațadă în fața lui Xie Qingcheng. Felul în care spuse „ge”, furios și disprețuitor, îl făcea să pară exact ca o fiară îmbrăcată în haine omenești.
„Chiar ești...”, suspină Xie Qingcheng, evaluându-l cu ochi complet noi pe acest puști pe care îl crescuse timp de șapte ani, ”prea bolnav la cap. Complet bolnav. Cum de te-a lăsat să ieși de pe strada Wanping 600?”
He Yu arătă spre el, cu privirea coborâtă. Pe buzele lui se citea o umbră de șiretenie, imperceptibilă din acest unghi pentru oricine altcineva în afară de Xie Qingcheng. „Uite, te-ai enervat atât de tare încât ți-a ieșit accentul din Huzhou.”
Xie Qingcheng rămase fără cuvinte.
„Știi, de fapt ai o voce destul de blândă, iar când vorbești în dialectul din Huzhou, devine și mai blândă. Nu sună deloc a înjurături.”
„Să joci scena asta cu mine... nu-ți vine să vomiți?” întrebă Xie Qingcheng, cu fața palidă.
În mod neașteptat, nemernicul zâmbi blând. Apoi, expresia lui se întunecă imediat. ”Ge, chiar dacă vomit, o să vomit în gura ta. Nu o să irosesc nici măcar o picătură din vomă.”
„... Du-te dracului!”
He Yu i-a întors celălalt obraz lui Xie Qingcheng, zâmbetul ne dispărând de pe fața lui. Și mai incredibil, și-a amintit să-i reamintească lui Xie Qingcheng: „Este filmul surorii tale. Nu vrei să joc bine? Eu m-am sacrificat deja; nu e nimic rău dacă împărtășești ghinionul meu.”
„Dacă e filmul lui Xie Xue, nu vrei tu să joci bine?" a replicat Xie Qingcheng.
„Oh, nu sunt atât de sigur de asta.” He Yu s-a îndepărtat ușor și l-a privit, sinceritatea din vocea lui fiind greu de descifrat. „Nu e ca și cum aș plăcea-o. Suntem doar prieteni obișnuiți, așa că, dacă m-aș supăra cu adevărat, crezi sincer că m-aș mai gândi la ea? Când va veni momentul, ea va fi cea care va avea probleme, nu eu.”
Xie Qingcheng îl privi cu furie.
Ochii de floare de piersic se întâlni cu ochii migdalați, iar între ei se simți o undă de violență. He Yu încă îi ținea strâns încheietura mâinii stângi a lui Xie Qingcheng, cei doi fiind blocați într-o poziție de impas. Putea simți pulsul lui Xie Qingcheng sub vârfurile degetelor; ritmul său vibra prin oasele lui, prin locurile în care pielea lor se atingea, prin venele lui cenușii-albăstrui și ajungea cu precizie și fără greș în centrul sistemului nervos al lui He Yu.
„... Bine.” Strângând din dinți, Xie Qingcheng aruncă prudența la o parte. „Bine. În regulă. O voi face.” În timp ce vorbea, dădu din cap într-un mod care arăta clar cât timp îi va purta pică. „O voi face, la naiba, bine? Ești mulțumit?”
Un zâmbet abia schițat se întinse pe fața lui He Yu în timp ce îl privea pe Xie Qingcheng. Era un zâmbet blând, dar, dintr-un motiv inexplicabil, îți făcea părul să se ridice pe cap. He Yu îi dădu drumul la încheietura subțire a mâinii lui Xie Qingcheng și se întinse să-l ajute să-și îndrepte halatul alb de laborator și cămașa de dedesubt, pe care le trăsese din loc.
Xie Qingcheng îl lăsă pe He Yu să-i aranjeze gulerul, cu privirea rece. „Dar să fim clari. Asta nici măcar nu se pune ca repetiție oficială. Și regizorul tău student știe asta, că e doar ca să te familiarizezi cu scena, așa că nu poate fi ceva real. Trebuie să fie o filmare din unghi.”
He Yu îi șopti la ureche: „Sună bine. E destul de dezgustător să te țin în brațe. Crezi că aș vrea să te sărut cu adevărat?" Cu aceste cuvinte, He Yu lăsă mâinile în jos și îi dădu o palmă ușoară pe umăr lui Xie Qingcheng. Zâmbetul îi dispăru instantaneu, fiind înlocuit de o expresie sumbră, în timp ce spuse: ”Xie Qingcheng, după ce se va termina această tortură reciprocă, vom fi chit. Hai să facem pace, altfel chiar o să vomit."
Xie Qingcheng se gândi: Oare dacă îmi fură replicile primește o pulpă de pui în plus la cină sau ceva de genul ăsta?
Cei doi dădură la o parte perdelele și ieșiră. Amândoi păreau foarte calmi, de parcă conversația intensă nu avusese loc niciodată.
Repetiția se reluă.
„Cât de mult mă iubești? La ce ai renunța pentru mine?” Xie Qingcheng a spus cu indiferență, cu o aură rece și apăsătoare. Nu părea deloc că rostea cuvinte de dragoste, ci mai degrabă era imaginea perfectă a unui patriarh care conducea un interogatoriu din scaunul preceptorului imperial.
Nu ar fi părut deloc deplasat dacă și-ar fi încheiat discursul cu „Dacă nu-mi dai o explicație, îți rup picioarele”.
„La naiba. Nu pot...”, a spus regizoarea, acoperindu-și fața cu mâinile și pe punctul de a striga „Tăiați!”, când consultantul de actorie a oprit-o.
„Mai așteaptă puțin.”
„Partenerul lui de scenă e groaznic. Nu se poate..."
Consultantul de actorie, un actor veteran, zâmbi și spuse: „Nu e nevoie să te grăbești. Să mai urmărim.”
Între timp, He Yu răspundea deja la replica lui Xie Qingcheng. ”Te iubesc foarte mult.”
Surprinsă, regizoarea se întoarse din nou.
Huh? Nu părea atât de groaznic pe cât își imaginase.
Nu putea fi considerată o performanță extraordinară, dar măcar de data asta, interpretarea lui He Yu era acceptabilă.
He Yu spuse: „Te iubesc foarte mult. Pot renunța la orice, dacă îmi ceri.”
Xie Qingcheng continuă să-și recite replicile fără emoție. „Atunci uită-te în ochii mei.”
He Yu se uită cu adevărat direct în ochii lui.
Privirea aceea fierbinte era aproape tangibilă, alunecând de la sprâncene la nas și la buze, lăsând o ușoară mâncărime în urma sa, înainte de a coborî de la buze la gât.
„Ge, te privesc în ochi...”
În tot acest timp, Xie Qingcheng nu a cooperat deloc prin limbajul corpului. Așa că, după ce l-a privit fix pentru o vreme, He Yu a coborât brusc capul și s-a apropiat de gâtul lui Xie Qingcheng, unde pielea era ca o foaie subțire de gheață, iar artera carotidă se afla chiar sub ea. Instinctul natural de autoconservare a trezit un sentiment de pericol în Xie Qingcheng, făcându-l să se tensioneze imediat. Era gata să renunțe la interpretare și să-l împingă pe He Yu, privind în altă parte.
Buzele lui He Yu se opriră la doar câțiva centimetri deasupra arterei din gâtul lui.
„Mi-ai spus să te privesc în ochi, dar de ce nu mă privești serios?” He Yu începu să improvizeze, respirația lui caldă purtând această întrebare, la fel de liniștită ca un suspin, în urechea lui Xie Qingcheng, pătrunzând direct prin porii pielii lui și șerpuind prin arterele lui pentru a se lovi de inima lui.
Xie Qingcheng simți că i se amorțește scalpul, cuvintele „ești nebun?” rămânând blocate între dinți, în timp ce își întoarse privirea spre He Yu, uitându-se la el cu neîncredere.
Totuși, aceasta fusese o decizie greșită.
He Yu se descurcase destul de bine, chiar mai bine decât se așteptase consultantul de actorie. Inițial, vechiul consultant voia ca He Yu să schimbe partenerul de scenă, deoarece își dăduse seama de marea diferență dintre nivelul de imersiune în rol al lui He Yu și al partenerului său inițial. Partenerul său inițial era un bărbat homosexual declarat și era clar interesat de He Yu. Cu toate acestea, deoarece He Yu nu era obișnuit cu acest gen de atenție, nici măcar nu voia să intre în contact cu bărbatul homosexual.
În aceste circumstanțe, nu numai că era imposibil ca partenerul său să-l atragă în scenă, dar ar fi stârnit o rezistență puternică din partea lui He Yu și l-ar fi împiedicat să intre în starea de spirit potrivită pentru rolul său. La fel cum o persoană beată și una trează nu pot conversa pe aceeași lungime de undă, He Yu avea nevoie de cineva care să fie aproximativ la același nivel de sobrietate pentru a-l ghida.
Și, deși Xie Qingcheng nu știa cum să se comporte, era evident că efectul pe care îl avea asupra lui He Yu era extraordinar.
He Yu nu era deloc rezervat față de el. Amândoi erau conștienți de orientarea sexuală a celuilalt. Erau doar doi bărbați heterosexuali, așa că, indiferent dacă se sărutau sau se îmbrățișau, ce sentimente ar fi putut fi implicate? Având această înțelegere, He Yu s-a comportat extrem de natural, așa că, când Xie Qingcheng s-a uitat la el, a întâlnit o pereche de ochi plini de emoție pasională.
He Yu a înclinat capul, intrând în pielea personajului, un băiat de cincisprezece ani care nu-și putea controla iubirea și dorința secretă. Respirația i s-a accelerat și privirea i s-a umplut de dorință, în timp ce buzele i s-au mutat de la gâtul lui Xie Qingcheng la gura lui.
A lăsat o mică distanță între ei, dar fiecare urmă de aer din respirația lor s-a amestecat, ca firele de salivă rămase lipite de buze după un sărut pasional. Cuprins de personajul său, adolescentul îl privea pe bărbatul din fața lui, respirația lui fierbinte și rapidă, de parcă era pe punctul de a se solidifica în aer și de a se scufunda violent și adânc în carnea și sufletul lui.
Întregul corp al lui Xie Qingcheng s-a înțepenit.
Amintirile acelei nopți din hotelul din Hangshi i-au revenit în minte. Când He Yu era beat, îl privea pe Xie Qingcheng cu o privire la fel de arzătoare. Acea căldură și dorință specifice tinerilor îl copleșeau fără milă.
Emoțiile și experiențele necunoscute erau întotdeauna oarecum incomode, iar acești ochi care îl fixau de la o distanță atât de mică și cu o intensitate atât de nesăbuită erau extrem de necunoscute pentru Xie Qingcheng.
Mai târziu, Xie Qingcheng avea să gândească cu amorțeală că era perfect normal să se simtă atât de șocat, să devină atât de incredibil de tensionat încât fața i se albise și tot corpul îi intrase în stare de alertă maximă, nu-i așa?
De ce râdeau toți cei din jur?!
„Bine, tăiați!”
Regizoarea era mai mult decât mulțumită de această dublă și a oprit imediat filmările. Xie Qingcheng, cu o expresie sumbră, l-a împins imediat pe elevul mult mai tânăr. Privirea blândă din ochii lui He Yu a dispărut și ea într-o clipă. A privit gânditor buzele lui Xie Qingcheng pentru o lungă perioadă de timp, gândindu-se la Dumnezeu știe ce.
Apoi l-a privit pe Xie Qingcheng de sus în jos de câteva ori, cu un zâmbet pe buze.
„... Întotdeauna joci mai pasional când îmbrățișezi un bloc de gheață?”, l-a întrebat regizoarea pe He Yu, sprijinindu-și obrazul într-o mână. Ea stătuse tot timpul cu ochii lipiți de acest proces.
He Yu a coborât pleoapele. „Poate că am prins tehnica."
Trucul era că el credea cu tărie că, cu cât era mai sincer în interpretare, cu atât îl dezgusta mai mult pe Xie Qingcheng. Și uitându-se acum la fața palidă a lui Xie Qingcheng, era evident că își atinsese scopul.
Regizoarea era încântată. Se uită la ceas; se părea că mai era destul timp pentru a termina filmarea. „Minunat! În cazul ăsta, să ne grăbim și să filmăm scena acum. Haideți...”
Îi făcu semn partenerului lui He Yu să se apropie. „Xiao-Zhao, vino aici. Să încercăm să terminăm asta dintr-o singură dublă! Toată lumea, dublați eforturile. Înainte să se închidă sala în seara asta...”
Bang!
Înainte să apuce să termine de vorbit, cineva deschise cu putere ușile sălii.
Toți se întoarseră surprinși și îl văzură pe administratorul sălii strigând la ei, gâfâind și pufăind. „Închidem, închidem! Grăbiți-vă și terminați ce aveți de făcut!”
Regizoarea era furioasă. ”Hei, nu s-a terminat timpul! Uite, mai sunt încă patruzeci de minute. Cum adică...”
Înainte ca administratorul să apuce să spună ceva, un cor de voci monotone și mecanice răsună brusc în încăpere.
„Aruncați... aruncați... aruncați batista, puneți-o ușor în spatele prietenului vostru, să nu-și dea seama...”
Toată lumea a rămas șocată. Vocea aceasta se auzea simultan din telefoanele tuturor!
„La naiba! Ce s-a întâmplat cu telefonul meu?!”
„A apărut un videoclip!”
„Și pe al meu. Nu pot să-l închid! Ce se întâmplă?!”
Xie Qingcheng scoase telefonul și îl deblocă — încă funcționa, aplicațiile pornind normal. Dar în colțul din stânga sus al ecranului apăruse o fereastră pop-up pe care nu o putea închide. Înainte să apuce să o examineze mai atent, un detașament de polițiști în uniformă intră în auditoriu.
Șeful echipei a spus cu voce gravă: „A avut loc un incident la școală și a fost deja înregistrat un caz de omucidere. Vom impune o stare de urgență în această seară, așa că grăbiți-vă și întoarceți-vă în dormitoare.”
În auditoriu s-a făcut o liniște mormântală pentru o clipă, apoi toată lumea a izbucnit în țipete de panică.
„Aaaaaaaaah!”
Capitolul 35: Ah, încă un caz de crimă
Xie Qingcheng și He Yu au fost ultimii care au părăsit auditoriul.
Când au ieșit afară, mulțimea de studenți era îndreptată spre cămine de către profesori și poliție. Un anunț răsuna prin sistemul de sonorizare al școlii. „Studenți, vă rog să păstrați calmul și să nu vă plimbați singuri. Dacă vă aflați într-o zonă îndepărtată, contactați imediat profesorii, colegii de cameră și colegii de clasă. Vă rog să vă întoarceți la cămine în mod ordonat...”
Dar volumul anunțului nu putea acoperi zgomotul pe care îl făceau aceștia.
Toți cei din exterior aveau ochii ațintiți fie pe telefoanele mobile, fie pe simbolul școlii – Turnul de Radio și Televiziune al Universității de Comunicații din Huzhou. Această clădire înaltă fusese construită special de școală pentru studenții de la facultatea de radiodifuziune. Construită fidel după modelul unei stații de televiziune reale, era înconjurată de lumini care puteau ilumina întregul turn.
Cu toate acestea, în acel moment, sistemul de control fusese preluat de hackeri, care transformaseră exteriorul turnului într-un roșu strălucitor. Arăta ca o sabie acoperită de sânge, înfiptă cu violență în pământ. Textul cu caractere aldine proiectat pe el putea fi probabil văzut clar de la câțiva kilometri distanță:
W,
Z,
L,
Jocul morții „Lasă batista” începe acum.
În plus față de turnul de transmisie, software-ul hackerilor interceptase semnalele tuturor smartphone-urilor de la Universitatea Huzhou. Toată lumea putea să-și folosească în continuare telefoanele, dar micul ecran pop-up care apăruse nu putea fi închis. În întunericul nopții, mii de astfel de ferestre mici transformaseră campusul Universității Huzhou într-un râu fluorescent de stele. Era păcat că fiecare dintre aceste stele sclipea cu o imagine îngrozitor de bizară.
Xie Qingcheng se uită din nou la telefonul său și văzu că cuvintele din videoclip erau aceleași cu cele de pe turn.
Ambele spuneau: W, Z, L, jocul morții „Lasă batista” începe acum.
În videoclip, însă, sub fiecare literă se afla un grup de păpuși electronice cu aspect extrem de ciudat. Păpușile stăteau așezate în cerc, iar în afara cercului se afla o păpușă fetiță care zâmbea și se legăna, cu o batistă roșie în mână, exact ca în jocul „Lasă batista” pe care îl jucau copiii. Sub litera W, păpușa deja aruncase batista în spatele uneia dintre păpușile băieți din cerc. Păpușa băiețel a fugit, iar păpușa fetiță l-a urmărit cu un zâmbet larg pe față.
Dintr-o dată, păpușa fetiță l-a ajuns din urmă, l-a apucat încântată de cap și, cu un zâmbet larg, i l-a smuls!
Câteva secunde mai târziu, toate telefoanele au început să redea în cor un fișier audio comprimat cu o melodie pentru copii. „Lasă, lasă, lasă batista, pune-o ușor în spatele prietenului tău, să nu afle nimeni...”
Difuzoarele nenumăratelor telefoane transformară acest cântec pentru copii într-un cor înfiorător care răsună în întregul campus.
Studenții deveniseră și mai îngroziți și alarmați, strângându-se unii în alții. Unii chiar refuzau să se întoarcă în cămine, considerând că era mai sigur pentru toți să rămână împreună afară. Unii dintre studenții mai fricoși începuseră deja să plângă. Telefoanele sunau neîncetat peste tot, suprapunându-se cu cântecul – toate apelurile erau de la părinții studenților. În era comunicării digitale, vestea despre ce se întâmplase la Facultatea de Comunicare ajunsese rapid pe diverse platforme de socializare și atrăsese o mare atenție, provocând un scandal uriaș.
„Alo, mamă? Sunt bine... dar mi-e foarte frică...”
„Wahhhh, tati! Sunt cu colegii mei! Mm! Nu fug nicăieri. Waahhhhh...”
În mijlocul acestui haos, și Xie Qingcheng a sunat-o imediat pe Xie Xue. Aflând că era acasă și pregătea tăiței cu mătușa Li, a răsuflat ușurat. I-a explicat situația în termeni simpli, i-a spus să aibă grijă de ea și să rămână acasă și i-a cerut să-l sune o dată pe oră. Apoi a închis fără să mai piardă timpul cu ea.
După ce a încheiat convorbirea, Xie Qingcheng a observat că He Yu îl privea calm. Când privirile lor s-au întâlnit, He Yu și-a îndreptat privirea în altă parte. Abia atunci Xie Qingcheng și-a dat seama că nimeni nu-și exprimase îngrijorarea pentru He Yu.
Practic, toți primiseră mesaje de la familie sau prieteni, dar telefonul lui He Yu rămăsese tăcut tot timpul, ca o baltă de apă stătătoare, la fel de nemișcat ca expresia feței tânărului.
Xie Qingcheng era pe punctul de a spune ceva când melodia „Lasă batista” s-a terminat și o fotografie uriașă a apărut brusc pe telefoanele tuturor. În momentul în care a apărut această imagine, Xie Qingcheng și He Yu au auzit un polițist de lângă ei înjurând încet.
Imediat după aceea, vocea furioasă a căpitanului acelui polițist răsună din stația radio. „E fotografia pe care poliția tocmai a făcut-o ca probă la locul crimei! Cum naiba au pus mâna pe ea?!”
Asta atrase atenția tuturor.
Fotografia în cauză era complet necenzurată, iar conținutul ei era bizar și extrem de șocant. Arăta cadavrul unui bărbat care fusese strangulat pe un pat mare și dezordonat. Limba cadavrului atârna din gură, iar acesta era complet gol, cu excepția unei perechi de pantofi cu toc roșu legați de picioare. Această cameră, cu patul său matrimonial, era un loc familiar pentru studenți – nu era acesta hotelul administrat de Școala de Comunicare?
La începutul fiecărui an școlar, mulți părinți care își însoțeau copiii înapoi la campus pentru înscriere alegeau să se cazeze la acest hotel. Mediul era destul de bun, iar oricine avea un card de student al Școlii de Comunicare beneficia de reducere. După ce întâmpina valul de părinți de la începutul anului, hotelul era susținut de clientela modestă, dar constantă, formată din studenți și iubiții lor.
De data aceasta, majoritatea exclamațiilor surprinse de „la naiba” care se auzeau în mulțime proveneau de la studenții bărbați. Acest lucru se datora faptului că studentele erau puțin mai timide, iar multe dintre ele erau deja cu lacrimi în ochi, acoperindu-și fețele și uitându-se în altă parte, departe de această imagine morbidă. Băieții erau mai toleranți la astfel de imagini tulburătoare, așa că mulți dintre ei recunoșteau că acesta era locul în care se rostogoleau adesea în așternuturi cu iubitele lor. La naiba, acel cuib al plăcerii devenise acum scena unei crime! Cum ar mai putea să închirieze vreodată o cameră acolo – doar văzând un pat similar i-ar face să se simtă rău.
Tânărul domn He nu fusese niciodată într-un hotel ca acesta și nici nu avea o iubită cu care să închirieze o cameră pentru noapte. Așadar, își încruntă sprâncenele, neînțelegând de ce în strigătele de „la naiba” ale tinerilor din jurul său se amestecau frustrarea sexuală și alarma. Totuși, observase un alt detaliu în imagine. Ignorând cea mai recentă ceartă pe care o avusese cu Xie Qingcheng, se întoarse să-l privească direct în ochi și văzu în ei aceeași suspiciune pe care o simțea și el.
Spitalul de psihiatrie Cheng Kang.
Modul de operare al acestui caz amintea subtil de crima anterioară din acel spital.
În primul rând, erau hainele – deși ambele victime erau fără îndoială bărbați, fuseseră îmbrăcați în haine feminine după moarte. Liang Jicheng era îmbrăcat complet în haine de femeie, iar cadavrul acesta avea tocuri roșii.
În al doilea rând, era muzica. Nici He Yu, nici Xie Qingcheng nu puteau uita melodia pe care Jiang Lanpei o fredonase în birou în timp ce dezmembra cadavrul. În acel moment, când credeau că Xie Xue fusese ucisă, auziseră cântecul încet și înfiorător de îndepărtat al acelei femei tulburate din camera alăturată. „Lasă, lasă, lasă batista, pune-o ușor în spatele prietenului tău, să nu afle nimeni...”
În al treilea rând, literele „WZL” se potriveau perfect cu cele din mesajul misterios pe care îl văzuseră în peștera de pe Insula Neverland.
Șoapte înspăimântătoare au cuprins mulțimea, pe măsură ce tot mai mulți studenți realizau asemănările dintre acest caz de omucidere și modul în care Jiang Lanpei își ucisese victima.
„... Jiang Lanpei...”
„Da, cânta melodia aia cu „Lasă batista” când l-a ucis. Am citit în ziare...”
„Nu sunt aceste tocuri roșii similare cu pantofii pe care Jiang Lanpei îi purta în fotografia publicată în ziare?”
„Dumnezeule... Am auzit că pantofii reprezintă energia malefică. De asemenea, pot simboliza trimiterea cuiva la moarte...”
Un student, care probabil se speriase atât de tare încât își pierduse controlul, țipă: „Este chiar Jiang Lanpei! Fantoma răzbunătoare a lui Jiang Lanpei a venit să se răzbune!”
Țipătul său a stârnit o agitație în mulțime.
He Yu îi spusese anterior lui Xie Qingcheng că, din cauza a ceea ce trăise Jiang Lanpei și a modului în care murise, la un moment dat după moartea ei tragică, începuseră să circule zvonuri printre elevi. Unii susțineau că, dacă scriai numele nemernicului care te necăjea, împreună cu cauza morții sale, și te semnai „Jiang Lanpei”, fantoma răzbunătoare a femeii venea și îi lua viața.
Această fotografie confirma fără îndoială povestea cu fantome din campus. Având în vedere că fotografia apărea acum pe nenumărate telefoane, elevii nu puteau să nu se simtă extrem de tulburați.
Poliția și profesorii responsabili de supravegherea studenților evacuați priveau cum scena din fața lor devenea din ce în ce mai haotică. Au ridicat megafoanele și au început să strige: „Liniște! Toți studenții! Nu vă mai înghesuiți aici și urmați-vă profesorii înapoi la cămine! Vom avea grijă să fiți în siguranță!”
Studenții erau împinși înainte ca o turmă de oi, dar ochii lor rămâneau fixați pe fotografia victimei.
Deoarece erau foarte protejați în viața de zi cu zi, elevii aveau o toleranță foarte scăzută la imagini macabre de acest gen. Cu toate acestea, nu erau în stare să-și ia ochii de la fotografie. Erau îngroziți și speriați, dar cu cât erau mai speriați, cu atât voiau să se uite mai mult, iar cu cât se uitau mai mult, cu atât deveneau mai agitați.
Evacuarea în siguranță a oamenilor în timpul unei situații de urgență era o sarcină dificilă de la bun început, dar pentru a o face și mai dificilă, imaginea de pe telefoanele tuturor s-a schimbat din nou.
Imaginea victimei crimei a dispărut, iar ecranul a revenit la mesajul „WZL, jocul mortal «Lasă batista» a început”.
Dar acum era o mică diferență.
În spatele literei „W” fusese scris numele victimei, Wang Jiankang. Păpușile electronice care jucau „Lasă batista” lângă numele lui se întunecaseră. Toți copiii zâmbitori care jucau jocul înghețaseră pe loc. Iar videoclipul se oprise pe cadrul în care capul băiețelului era răsucit.
Și sub „W, Wang Jiankang”, copiii electronici de sub litera Z, care înainte stăteau nemișcați, au început să se învârtă rapid. Fetița electronică zâmbea în timp ce alerga în cerc ținând o batistă roșie. Ea a rămas în spatele „prietenilor” ei, pregătindu-se să arunce batista în orice moment...
A început a doua rundă a jocului criminal.
Xie Qingcheng și He Yu s-au privit în ochi. Aceeași amintire le-a trecut prin minte: acea frază, „WZL va fi ucis în curând”, pe care o văzuseră în cartea de oaspeți de pe Insula Neverland. Amândoi presupuseseră că WZL erau inițialele numelui unei singure persoane. Nu bănuiau că erau de fapt inițialele numelor a trei persoane diferite...
W, Wang Jiankang, era mort.
Atunci, cine putea fi Z?
În acel moment, telefonul lui He Yu a sunat.
El a fost surprins. După ce a văzut numele apelantului, a ezitat o secundă înainte de a răspunde oarecum stânjenit. „... Tată.”
He Jiwei tocmai plecase de la aeroport când văzu știrea despre cazul de omucidere de la Școala de Comunicare și videoclipul ciudat, trimis de secretara lui. „Ce se întâmplă la școala ta? Ce face paza campusului? Cum au putut permite să se întâmple așa ceva?”
He Yu nu răspunse.
„Unde ești acum?”, întrebă He Jiwei.
„Lângă intrarea în sala de spectacole a școlii.”
„Îl voi ruga pe șeful Li să trimită pe cineva să te ia.”
„Nu e nevoie.” He Yu se uită în jur. Oamenii erau înghesuiți ca sardelele într-o conservă. În plus, Xie Qingcheng stătea chiar lângă el. Dacă ar fi venit o mașină de poliție să-l ia în acel moment, chiar dacă nu ar fi spus nimic, Xie Qingcheng probabil că l-ar fi privit pe He Yu cu și mai mult dispreț în viitor. „Nu-ți face griji. O mașină de poliție nu ar putea intra aici oricum. Mă întorc la cămin în scurt timp.”
„Dar dacă se întâmplă ceva...” În acest moment, He Jiwei auzi zgomotul haotic din fundal, din partea lui He Yu. Se opri și suspină. "Ai vreun cunoscut apropiat prin preajmă?"
He Yu aruncă o privire spre Xie Qingcheng. Nu știa dacă bărbatul putea fi considerat o cunoștință apropiată sau dacă relația dintre ei era încă cea convenită anterior – o relație simplă și directă, de doctor-pacient, pe care o avuseseră odată.
„Alo? He Yu, ești acolo?”
He Yu era pe punctul de a spune ceva când auzi vocea unui băiat la celălalt capăt al telefonului. „Tati, mai încet! Am uitat ceva în avion. Trebuie să mă duc să anunț personalul de bord.”
Auziind asta, expresia lui He Yu se răci semnificativ. „Nu-i nimic, tată. Sunt cu cineva cunoscut aici”, spuse el, aruncând o privire spre Xie Qingcheng. „Sunt cu doctorul Xie.”
„Xie Qingcheng?”
„Mm…”
„Ce faci cu el? Te tratează?”
Sincer, nici He Yu nu era sigur.
De când se întâmplase incidentul de la hotel, Xie Qingcheng continuase să-l critice fără să pară că face vreun efort serios pentru a-i trata starea psihică. Dar, cumva, starea lui He Yu părea să se fi îmbunătățit considerabil, deoarece atenția lui nu mai era concentrată exclusiv pe ceea ce se întâmplase cu Xie Xue.
Nu își dăduse seama până acum, pentru că în ultima vreme nu avea prea multă încredere în Xie Qingcheng. Avea mereu impresia că bărbatul îl necăjește intenționat, pentru a se bucura de suferința lui. Dar în acel moment, își dădu seama că poate asta făcea parte din tratamentul pe care i-l administra Xie Qingcheng.
Pe lângă simptomele fiziologice, Ebola psihologică avea un impact semnificativ și asupra stării mentale a pacientului. Xie Qingcheng nu era adeptul școlii de gândire care se baza exclusiv pe medicamente pentru tratament. Mai degrabă, el punea mai mult accent pe îndrumarea și stabilizarea lumii interioare a pacientului. Nu ar fi greșit să spunem că tindea spre idealism.
Acesta era și motivul pentru care Xie Qingcheng nu era potrivit pentru consultații pe termen scurt și era mai bun ca îngrijitor pe termen lung. Un terapeut ca el nu ar fi insistat în mod repetat: „Ești bolnav, hai să stăm de vorbă. Poți să-mi spui orice te preocupă”. Când efectua o intervenție psihologică, prefera să folosească metode cât mai apropiate de viața reală și, prin urmare, mai puțin susceptibile de a fi descoperite. Întotdeauna voia ca pacientul să se simtă ca o persoană normală.
Uneori, în psihoterapie, nu conta cât de specializate sau de superficiale erau cuvintele medicului atunci când interacționa cu pacienții.
Ceea ce conta cu adevărat era gradul de confort pe care îl obținea pacientul și modul în care starea lui psihologică se îmbunătățea.
Recentele certuri cu Xie Qingcheng l-au făcut pe He Yu să se gândească intens la soluții pentru obstacolele pe care acesta le pusese în calea lui și, astfel, a reușit să iasă din umbra primei sale iubiri eșuate.
Confruntându-se cu această realizare, a devenit ușor distras și a ridicat privirea spre Xie Qingcheng.
„De ce ai tăcut din nou?”, întrebă He Jiwei. „Ce s-a întâmplat?”
„Nimic.” He Yu își drese glasul încet și își îndreptă privirea departe de Xie Qingcheng. „Da, el mă tratează.”
„Acel Xie Qingcheng... În trecut, am vrut să-l păstrăm, dar el nu a vrut să rămână și a refuzat invitația noastră. Acum, insistă să se ofere voluntar.”
He Yu nu putea să-i spună tatălui său că el era cel care îl hărțuise pe doctorul Xie la hotel, în timpul unei crize, provocându-l pe bunul doctor până la punctul în care acesta nu mai putea să stea și să privească, și că de aceea avea grijă de He Yu în trecere. „El... el doar mă tratează din când în când”, spuse He Yu stânjenit. „Nu sunt programări regulate.”
He Jiwei se opri o clipă. „Foarte bine. În cazul ăsta, ar trebui să rămâi cu el. Nu te întoarce la cămin; nu e sigur să stai într-un loc aglomerat cu o grămadă de copii. Urmează-l pe doctorul Xie și întoarce-te cu el la căminul lui.”
„... Tată, nu e potrivit.”
„Cum adică nu e potrivit? El a avut grijă de tine de când erai mic. Nu l-ar deranja să te ajute cu un lucru atât de nesemnificativ."
„Nu mai e medicul meu."
„Nu amesteca lucrurile – bunătatea oamenilor există independent de locul de muncă, nu-i așa? Altfel, de ce ar continua să te trateze din când în când? În plus, a petrecut momente foarte plăcute cu familia noastră, așa că de ce să tratăm lucrurile atât de categoric? Dacă ți-e rușine să-l întrebi, dă-mi telefonul, vorbesc eu cu el.”
Vocea fratelui mai mic al lui He Yu se auzi din nou la celălalt capăt al telefonului. „Tată, de ce mergi așa repede? Cine e? He Yu?”
„... Înțeleg.” De îndată ce He Yu a auzit acea voce, nu a mai vrut să asculte. „Închid acum.” După ce a încheiat convorbirea, He Yu s-a uitat din nou la Xie Qingcheng și a tușit ușor. „Uh...”
Xie Qingcheng a spus: „Tatăl tău vrea să te întorci cu mine.”
„... Deci ai auzit.”
Xie Qingcheng a încuviințat din cap. El și He Yu merseră înainte împreună cu mulțimea. Campusul Școlii de Comunicații fusese deja izolat, așa că Xie Qingcheng nu avea cum să se întoarcă la Școala Medicală Huzhou, dar putea să se întoarcă la căminul lui Xie Xue. Tocmai vorbise cu Xie Xue despre asta și știa codul pentru încuietoarea electronică a ușii ei.
Cu mare dificultate, cei doi se alătură mulțimii aglomerate și se îndreptară spre cămin.
Xie Qingcheng deschise ușa. „Intră.”
Cu lumina din sufragerie aprinsă, atmosfera domestică a apartamentului spălă presiunea amenințătoare care era peste tot afară. Chiar dacă atacul terorist era încă în desfășurare, un astfel de mediu făcea să pară mai degrabă că asistau la un incendiu de peste râu sau că se uitau la un film cu polițiști care luptă cu criminali — nu mai era atât de sufocant.
Și pentru că era casa lui Xie Xue, primul lucru care îi întâmpină când intrară înăuntru fu o masă de ceai acoperită cu mâncare nesănătoasă și ursuleți de pluș. Erau chiar și două cutii goale de tăiței instant care nu fuseseră aruncate încă.
He Yu și Xie Qingcheng priviră în tăcere dezordinea.
Era într-adevăr foarte greu să te simți speriat.
Xie Qingcheng închise ușa și slăbi primul nasture al cămășii. Apoi, cu o expresie sumbră, a început să facă curat după Xie Xue.
He Yu s-a uitat în sufragerie, unde abia avea loc să stea. Mai fusese la Xie Xue acasă, dar ea întotdeauna făcea curat înainte să-l invite. Nu și-ar fi imaginat niciodată că camera ar fi putut arăta așa înainte să fie curățată – era practic comparabilă cu un centru de reciclare. Pentru o clipă, această descoperire i s-a părut chiar mai șocantă decât fotografia scenei crimei lui Wang Jiankang; era prea greu să-și imagineze această cameră mizerabilă în contrast cu aspectul proaspăt și curat al lui Xie Xue.
S-a sprijinit de ușă pentru o lungă perioadă de timp, cu mâinile încrucișate la spate, înainte de a îndrăzni să pună o întrebare. „... Ea e așa de obicei?”
„A fost întotdeauna așa.” Xie Qingcheng era obișnuit să se comporte ca tatăl ei. Cu o expresie impasibilă, a ridicat un ursuleț de pluș pe care Xie Xue îl aruncase pe podea, l-a scuturat și l-a pus înapoi pe dulap.
He Yu rămase fără cuvinte.
„Du-te și pune niște apă la fiert și fă două cești de ceai”, îi spuse Xie Qingcheng.
„... Bine.”
În timp ce He Yu pregătea ceaiul, observă că Xie Xue lăsase două seturi de ceainice în chiuvetă. Frunzele rămase în filtru erau de ceai negru, pe care Xie Xue nu-l prea agrea. Ceva îi trecu vag prin minte, dar înainte să apuce să se gândească mai mult, îl auzi pe Xie Qingcheng strigând din sufragerie: „Adu ceaiul tibetan de pe al treilea raft al dulapului de ceai, vreau să beau din acela.”
He Yu a încuviințat și, în loc să se gândească la ce găsise în chiuvetă, și-a concentrat atenția asupra căutării ceaiului tibetan pe care directorul Xie îl voia din dulapul lui Xie Xue, care era plin cu gustări și băuturi.
Camera a fost curățată foarte repede. Xie Qingcheng știa ce face; înfățișarea lui severă, distinsă și distantă, care îl făcea să pară complet detașat de banalitățile lumii umane, era doar o parte a personalității sale. Era firesc pentru un bărbat care își crescuse sora mai mică, cu opt ani mai tânără decât el, prin toate greutățile, încă de când era adolescent.
Când He Yu termină de preparat ceaiul și ieși cu tava în mână, Xie Qingcheng se aplecă să ridice ultima grămadă de cărți pe care sora lui le aruncase pe covor.
Silueta lui era fermecătoare când se aplecă, cu picioarele lungi și drepte și talia îngustă. Hainele i se întinseră când se aplecă, iar liniile taliei sale subțiri, dar puternice, se vedeau ușor prin cămașă.
Văzând că He Yu se întorsese, Xie Qingcheng se îndreptă și puse cărțile înapoi pe raft, apoi întoarse capul să-l privească. Ridică ușor bărbia, indicându-i micului secretar He să pună ceaiul tibetan pe masa de ceai, care acum strălucea de curățenie.
„Ți-am preparat «parfumul rece al câmpurilor înzăpezite»”, spuse secretarul He. ”Ăsta era ceaiul pe care îl doreai, nu-i așa?”
„Mm.”
După ce directorul Xie termină de pus totul la locul său și se spălă pe mâini, se așeză pe canapea și își slăbi gulerul.
În ciuda pereților care îi separau de agitația din afară, încă puteau auzi zgomotul mulțimii și sirenele. De fapt, dacă Xie Qingcheng ar fi întors ușor capul într-o parte, ar fi putut vedea chiar și turnul roșu ca sângele, strălucind ca o sabie a judecății prin fereastra sufrageriei.
Între timp, pe telefonul său, fetița care scăpase batista încă alerga în cercuri în spatele literei Z.
„Hackeri?”, întrebă Xie Qingcheng.
He Yu aprobă din cap. „Cu siguranță. Au țintit toate dispozitivele electronice mobile din această zonă, pe lângă turnul de radio și televiziune.”
Poate pentru că era enervat că ambele telefoane redau simultan acest videoclip, sau poate pentru că era el însuși un hacker competitiv, deschise telefonul și începu să tasteze câteva coduri de comandă.
„... Interesant”, spuse el încet după câteva momente. ”Folosesc echipamente de ultimă generație din Statele Unite; le-am mai întâlnit o dată. Aceste echipamente au o rază de transmisie largă, dar au un defect: de fapt, este destul de ușor să le spargi controlul.”
Se uită fix la codul de spargere a cifrului de pe ecran, încercând să pătrundă în sistemele de apărare ale adversarului său.
Așa cum era de așteptat, telefonul lui He Yu tăcu câteva minute mai târziu.
Acum că telefonul său nu mai era supus semnalului adversarului, îl aruncă neglijent deoparte.
„E atât de simplu?”
„Trebuie să recunosc că abilitățile mele nu sunt deloc de neglijat”, spuse modest He Yu, care se număra printre cei mai buni cinci hackeri de pe dark web. ”Nu ar fi trebuit să se pună cu mine.”
„Atunci poți bloca transmisia lor în întreaga zonă?”
He Yu zâmbi ușor. „Nu fără echipamentul adecvat. În plus, acest caz este sub jurisdicția poliției. Aș putea ajunge ușor ținta anchetei lor dacă mă implic. Și nici nu-ți voi proteja telefonul. Să-l păstrăm pentru a viziona videoclipul.”
Avea dreptate, așa că Xie Qingcheng acceptă.
He Yu se așeză în fața lui Xie Qingcheng și îl întrebă: „Apropo, îl cunoști pe Wang Jiankang?”
Xie Qingcheng era profesor la Facultatea de Medicină din Huzhou, iar He Yu presupunea că Wang Jiankang era probabil un membru al personalului Universității din Huzhou. Era doar o întrebare aruncată în treacăt, așa că a fost surprins când Xie Qingcheng a luat o înghițitură din ceai, a închis ochii, s-a lăsat pe spate pe canapea și a răspuns: „Da, îl cunosc.”
Capitolul 36: I-am luat telefonul lui Xie Qingcheng
Wang Jiankang, care era la începutul vârstei de 40 de ani, era șeful Departamentului de Schimburi Academice Internaționale de la Universitatea Huzhou. Din motive profesionale, avea un cerc larg de cunoștințe și ieșea adesea cu persoane din afara universității la mese de afaceri. Xie Qingcheng îl întâlnise de câteva ori și îl considerase foarte iritant. Ulterior, făcea tot posibilul să-l evite pe Wang Jiankang, așa că, cel mult, putea spune că „îl cunoștea”, dar nu că era familiarizat cu el.
„Nu cred în supranatural. Moartea lui are foarte probabil legătură cu Spitalul Psihiatric Cheng Kang.” Xie Qingcheng a mai luat o înghițitură de ceai și a spus cu blândețe: „Probabil că are legătură și cu cazul Jiang Lanpei.”
He Yu s-a întors să arunce o privire spre turnul de transmisie. „Incidentul Cheng Kang a creat destulă agitație. Probabil că nu este vorba doar de un simplu spital de psihiatrie.”
Xie Qingcheng nu avea nevoie ca He Yu să-i atragă atenția asupra acestui lucru.
Autorii aveau capacitatea de a prelua controlul asupra turnului de transmisie al universității, de a forța ilegal toate dispozitivele din raza de acțiune să redea același videoclip și chiar de a fura fotografii din ancheta poliției, în condițiile în care cazul era supravegheat atât de strict. În ritmul acesta, șeful Biroului de Siguranță Publică al orașului Huzhou ar fi avut probabil nevoie de o vizită de urgență la secția de cardiologie a spitalului.
Să facă așa ceva, cu o provocare atât de evidentă? Aroganța persoanei care se afla în spatele scenei era evidentă.
În plus, această chestiune implica Universitatea Huzhou, unde lucra în prezent Xie Xue... În timp ce Xie Qingcheng se gândea la asta, capul începu să-l doară. Fără să se gândească, scoase un pachet de țigări, dar după ce aruncă o privire la He Yu și își dădu seama că probabil ar fi avut din nou o problemă cu asta, sfârși prin a ieși pe balcon.
He Yu se întoarse când auzi clic-ul ușor al brichetei în spatele lui și văzu flacăra slabă a flăcării în întunericul nopții.
Xie Qingcheng ținu bricheta lângă țigară, iar lumina slabă îi evidenția contururile faciale și lungimea genelor, învăluindu-l într-o aură delicată de roșu intens. Apoi puse bricheta deoparte și nu mai rămase decât lumina tremurătoare a țigării.
Exact ca un licurici.
Xie Qingcheng fumă toată țigara. Apoi tuși ușor în timp ce se întorcea de la balcon și închise ușa glisantă din sticlă în urma lui.
„O să pregătesc o gustare târzie.” Se simțea încă destul de agitat și se gândi că va fi dificil să adoarmă în noaptea aceea, așa că ar fi mai bine să mănânce ceva în timp ce stăteau treji să vadă ce se întâmplă. Îl întrebă pe He Yu: „Vrei ceva?”
„Caviar și sashimi de arici de mare.”
„Du-te naibii.”
„... Orice e bine.”
Cu asta, Xie Qingcheng se duse în bucătărie.
Era foarte abil și ordonat când gătea, de parcă ar fi fost un chirurg – totul era la locul său, curat și ordonat. Când se auzi sunetul hotei, He Yu se uită în jos la telefonul său mobil.
Mesajele de pe WeChat explodaseră.
Majoritatea erau din grupurile de chat ale colegilor săi, toate referitoare la evenimentele care avuseseră loc în seara aceea. Probabil că nu era nici o persoană la Universitatea Huzhou care să închidă ochii în noaptea aceea. Chiar dacă rămâneau cuminți cu prietenii și colegii lor în cămine, toți aveau ochii lipiți de videoclipurile de pe telefoane.
„Oare cine este Z?”
„Z trebuie să fie inițiala numelui de familie al țintei. Slavă Domnului că mă cheamă Xu, eu sunt în siguranță.”
„Waahhhh, la naiba, salvați-mă! Numele meu de familie este Zhang!”
„Nu-i nimic, al meu este Zhao. Niciodată nu mi-a displăcut atât de mult numele meu. Nici eu nu voi putea dormi.”
Au fost chiar și niște idioți care au creat spontan grupuri de chat pentru colegii de clasă ale căror nume de familie începeau cu Z și L, spunând că se pot strânge împreună pentru a se încălzi și a se consola reciproc.
Altcineva a subliniat: „Dacă începe din nou melodia ”Lasă batista„, înseamnă cu siguranță că ținta a fost ucisă. Toți colegii mei de cămin se uită la videoclipul ”Lasă batista', e foarte înfricoșător...".
Incidentul ajunsese și în topul știrilor. Cu toate acestea, când He Yu a încercat să deschidă articolul, browserul i-a afișat doar că conținutul fusese deja șters de autorul postării originale – probabil că poliția internetului lucra peste program pentru a șterge mesajele relevante. He Yu înțelegea de ce – situația scăpase de sub control și nu existau răspunsuri. Cum se va desfășura în cele din urmă următorul pas? Care erau mizele ascunse? Cine era implicat? Nimic nu era clar. Autoritățile nu puteau permite ca astfel de știri să se răspândească atât de repede, deoarece acest lucru putea duce foarte ușor la răspândirea necontrolată a zvonurilor și la panică la scară largă.
He Yu avea un grup de chat de familie, dar nimeni nu vorbea niciodată acolo. Avea motive întemeiate să bănuiască că părinții și fratele său mai mic aveau propriul grup de chat, în care erau doar ei trei. Oricum, un nebun ca el ar fi fost mereu marginalizat, exclus din familie. Dar, având în vedere incidentul care avusese loc la Universitatea Huzhou, Lü Zhishu trimisese totuși un mesaj în grupul de chat: "Tatăl tău mi-a spus ce se întâmplă. Anunță-ne când ajungi acasă cu doctorul Xie."
He Yu: ”Suntem la cămin."
He Jiwei: ”Trimite-ne o poză."
He Yu oftă. Credeau că poate minte și îl întrebau doar ca să-l poată supraveghea.
Se ridică și deschise ușa bucătăriei. ”Xie Qingcheng, tata vrea să-ți fac o poză."
Xie Qingcheng se încruntă. „O să-l sun mai târziu.”
He Yu spera să spună asta, pentru că nici el nu mai voia să răspundă la grupul de chat „familia iubitoare”. Aruncă telefonul deoparte și se apropie de Xie Qingcheng, care pregătea tăiței; mirosea destul de bine.
„Ce faci aici?”
„Te privesc cum gătești. Vreau să învăț puțin.”
Așa că Xie Qingcheng nu l-a alungat. Era pe punctul de a face două ouă prăjite, dar abia după ce a spart ouăle într-o tigaie cu o singură mână și-a dat seama că, distras fiind, uitase să-și pună șorțul.
Deși știa să gătească, ura mirosul de grăsime și fum, dar trebuia să fie cu ochii pe ouă, așa că înclină ușor capul și îi spuse lui He Yu: „Fă-mi o favoare. Adu-mi șorțul și ajută-mă să-l pun.”
He Yu rămase fără cuvinte. Chiar devenise micul secretar al lui Xie Qingcheng.
„La ce te uiți? Nu sta acolo, grăbește-te.”
He Yu nu putea face altceva decât să se ducă să ia șorțul din spatele ușii. Își dădu seama imediat că nu era al lui Xie Xue – era un șorț foarte curat și simplu, probabil unul pe care Xie Xue îl păstra pentru Xie Qingcheng.
„Cum se leagă chestia asta?”
„... Chiar nu ai lucrat niciodată în viața ta.”
„Nu că nu știu să-l leg – am mai purtat unul – dar nu l-am legat niciodată pentru altcineva.”
„Descoperă singur.”
He Yu se descurcă după un moment. Nu era o sarcină dificilă, așa că se apropie de Xie Qingcheng și înfășură șorțul în jurul lui.
În timp ce îl lega, He Yu observă din nou cât de subțire era talia lui Xie Qingcheng. Până atunci fusese doar o observație detașată, dar de data aceasta, el înfășura șorțul în jurul taliei și chiar făcea un nod la spate.
He Yu era puțin mai înalt decât Xie Qingcheng, așa că, cu Xie Qingcheng în fața aragazului și He Yu în spatele lui, He Yu putea să-l privească pe Xie Qingcheng în timp ce lega cu grijă șnururile șorțului. Când He Yu a ridicat privirea, ochii lui au căzut pe gâtul îndoit al lui Xie Qingcheng.
Era palid, de culoarea porțelanului aproape translucid.
Pe partea din spate a gâtului, într-o parte, era un mic semn roșu.
He Yu nu se uitase niciodată la gâtul lui Xie Qingcheng din acest unghi. Când era mai mic, nu era la fel de înalt ca Xie Qingcheng, așa că nu putea să-l vadă, iar după ce s-au reîntâlnit, nu a avut niciodată ocazia să examineze cu atenție ceafa lui Xie Qingcheng. Așadar, abia acum a descoperit că gâtul lui Xie Qingcheng era destul de frumos. Instinctiv, a spus: „Xie Qingcheng, ai o aluniță pe gât, în lateral.”
După o pauză, a adăugat: „E roșu”.
Vocea lui era foarte aproape, iar fața lui era aproape lipită de gâtul lui Xie Qingcheng.
Instinctele masculine ale lui Xie Qingcheng l-au făcut să se simtă puțin amenințat, așa că și-a întors capul brusc, fără avertisment.
Băieții heterosexuali proști chiar erau al naibii de proști.
În aceste circumstanțe, se întorsese doar din cauza instinctului său masculin de teritorialitate. Voia să se asigure că era în siguranță și să creeze o distanță între ei.
Dar idiotul ăsta heterosexual nu se gândise, având în vedere proximitatea vocii lui He Yu – ca să nu mai vorbim de mâinile lui, care erau la talia lui, ajutându-l să-și lege șorțul – cât de mică era distanța dintre ei în acel moment. Gura lui He Yu a atins ușor urechea lui Xie Qingcheng și, pentru că niciunul dintre ei nu a reacționat la timp, buzele lui calde au atins chiar obrazul lui Xie Qingcheng.
Contactul a fost ușor ca o libelulă care zboară peste apă, dar la fel de stânjenitor ca un incendiu violent în prerie.
Ce situație jenantă.
Tăcerea a cuprins camera.
Partea laterală a urechii era un punct extrem de sensibil pentru majoritatea oamenilor, iar Xie Qingcheng nu făcea excepție. Contactul a fost scurt, dar pentru o clipă, a simțit respirația caldă și ușoară specifică băieților și presiunea și agresivitatea tânărului din spatele lui, aflat în plină pubertate. Xie Qingcheng l-a împins rece pe He Yu, îndepărtându-l.
Ambii s-au încruntat. Se priviră fix, dar niciunul nu știa ce să spună.
Poftim?
Dar Xie Qingcheng își întorsese capul din proprie inițiativă. Nu era nicio șansă ca He Yu să-și ceară scuze și cu atât mai puțin ca Xie Qingcheng să facă același lucru.
Ce faci?
...Era atât de evident încât nici nu merita o întrebare. Era doar o coincidență tragică cauzată de idioțenia unui bărbat heterosexual.
Se priviră cu stânjeneală pentru o vreme, până când, brusc, un miros ciudat se răspândi din tigaie.
He Yu își reveni în fire. „Arde, arde!”
Xie Qingcheng se întoarse imediat și, într-adevăr, ouăle se înnegriseră deja pe o parte...
De când începuse să prăjească ouă, la vârsta de opt ani, Xie Qingcheng nu le arsese niciodată. Era într-adevăr ziua lui nefastă.
Înăbușindu-și furia, Xie Qingcheng a dat tigaia la o parte, apoi s-a întors spre He Yu. „Ce faci aici? Ieși afară.”
După ce a terminat de vorbit, a scos un șervețel umed și, cu o expresie rece, și-a șters urechea și obrazul, acolo unde îl atinsese He Yu.
He Yu a rămas fără cuvinte.
O atingere accidentală a buzelor, ca aceasta, era diferită de scena pe care o jucase mai devreme, ca o glumă intenționată.
He Yu se simțea și el puțin neliniștit, așa că a plecat capul și a plecat fără să mai spună nimic. Întorcându-se în sufragerie, a simțit un disconfort în inimă – privirea lui Xie Qingcheng, dezgustul și disprețul evident, fuseseră mult prea reci.
Lui He Yu nu-i plăcea deloc acest sentiment.
Xie Qingcheng îl ținuse sub control încă de când era mic. Când He Yu l-a întâlnit din nou pe Xie Qingcheng, ca student la universitate, a încercat să remedieze încet umbrele psihologice pe care Xie Qingcheng le aruncase asupra lui încă din copilărie, mergând până la a prelua inițiativa în interacțiunile lor în mai multe rânduri.
Dar din cauza privirii lui Xie Qingcheng de acum, He Yu s-a trezit instantaneu cufundat în amintiri. Xie Qingcheng era tot Xie Qingcheng; el încă folosea acea privire tăioasă ca un pumnal pentru a-l privi cu dispreț și răceală pe He Yu.
În realitate, Xie Qingcheng încă ocupa o poziție de dominare absolută.
Tocmai când He Yu se lupta cu aceste gânduri, telefonul sună brusc.
Complet distras și presupunând că era He Jiwei care îl suna înapoi după ce își pierduse răbdarea, He Yu a răspuns fără să se gândească.
„Alo?”
„Alo? Xie-ge, tocmai am ajuns la telefon după ce am terminat treaba și am văzut că s-a întâmplat ceva lângă școala ta. Ge, așteaptă puțin. Vin imediat. Sunt destul de îngrijorat pentru tine…”
He Yu ținea telefonul puțin mai departe de el — își dădu seama brusc că luase din greșeală telefonul greșit și răspunseseră la apelul lui Xie Qingcheng.
Identificatorul apelantului arăta că era cineva pe nume „Chen Man”. După voce, părea un tânăr agitat și nerăbdător. Și cu cuvântul „ge” care îi ieșea din gură de fiecare dată când deschidea gura, modul său de a vorbi era degajat și intim.
He Yu și Chen Man se cunoșteau – cei doi luaseră cina împreună cu Xie Qingcheng în sala de mese și discutaseră destul de mult. Din păcate, niciunul dintre ei nu se prezentase pe atunci. De asemenea, trecuse destul de mult timp de atunci, iar vocile sunau întotdeauna puțin distorsionate la telefon. Așadar, niciunul dintre ei nu reuși să-l recunoască pe celălalt la telefon.
Din nu știu ce motiv, He Yu se simțea destul de incomod. Aruncă o privire spre Xie Qingcheng, care era încă în bucătărie, curățând tigaia pentru a mai prăji două ouă. Apoi se ridică și ieși pe balcon.
„Ge, de ce nu spui nimic? Tu..."
He Yu închise ușa balconului și întrebă cu cea mai mare politețe: ”Pot să întreb cine ești?"
„Ce? Nu ești Xie-ge?” Celălalt bărbat părea uimit. „Cine ești?”
„Sunt prietenul doctorului Xie.”
„Oh. Atunci poți să-l chemi pe ge să răspundă la telefon?”
He Yu zâmbi, dar vocea lui deveni mai rece când spuse: „Nu cred că Xie Qingcheng are un frate mai mic. Ce fel de rudă ești? Nu l-am auzit niciodată să te menționeze.”
Chen Man se opri. Nu era prost – își dădea seama că celălalt îl cicălea intenționat. La urma urmei, ofițerul Chen era polițist. El era cel care îi interoga pe alții; nu întâlnise niciodată pe cineva care să aibă curajul să vină la el și să înceapă să-l interogheze imediat.
Ca să nu mai vorbim că, ascultând mai atent, părea că celălalt era un tânăr de vârsta lui. Să stea cu Xie Qingcheng la ora asta, după ce se întâmplase ceva de genul ăsta... Cine putea fi acest tânăr? Chen Man nu se putea gândi la nimeni în acel moment, uitând de persoana cu care se înțelesese atât de bine în timpul mesei pe care o împărțiseră.
A devenit precaut și suspicios față de He Yu. „Și tu cine ești? Care prieten? Xie-ge nu are foarte mulți prieteni – sunt destul de sigur că îi cunosc pe toți.”
He Yu a zâmbit în timp ce privea turnul de transmisie roșu, lumina acestuia făcându-i pupilele să pară destul de mici. Nu era nevoie să se prezinte, dar totuși a spus: „Eu sunt He Yu.”
„Nu mi-a vorbit niciodată despre tine.”
Expresia lui He Yu rămase neschimbată. Se uită la turn ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu știa ce. Își dădu seama brusc că cercurile sociale ale lui și ale lui Xie Qingcheng nu se suprapuneau prea mult.
Tipul ăsta Chen...
„He Yu, ce se întâmplă?” Ușa glisantă din spatele lui fu deschisă brusc de Xie Qingcheng.
„... Te-a sunat cineva. Am răspuns din greșeală.”
„Cine este?”, întrebă Xie Qingcheng.
„Chen Man.”
În clipa în care Xie Qingcheng a auzit numele, s-a dus și a luat telefonul de la He Yu. Apoi s-a întors și a intrat în apartament pentru a răspunde la apel.
He Yu l-a privit în tăcere, nemișcat.
Xie Qingcheng era o persoană indiferentă, care nu era înclinată să-și exprime interesul sau îngrijorarea față de alte persoane. În afară de Xie Xue, nu era aproape nimeni care să-i atragă atenția. Dar acest Chen Man părea să fie o excepție.
Inexplicabil, He Yu începu să se simtă și mai rău.
Capitolul 37: Părinții lui au murit în accident
"Prietenul tău?", întrebă He Yu fără o introducere, după ce Xie Qingcheng închise telefonul și se întoarse în cameră.
Xie Qingcheng nu intenționa să-i ofere lui He Yu prea multe explicații. Având în vedere stereotipul conform căruia oamenii importanți au memoria scurtă, se aștepta ca He Yu să fi uitat deja de Chen Man, cineva cu care împărțise doar o singură masă, din întâmplare. Așa că a răspuns simplu: „Da, mai mult sau mai puțin. A spus că tocmai a ieșit de la serviciu și voia să treacă pe aici. I-am spus să nu vină.”
După ce l-a respins pe Chen Man, Xie Qingcheng a adus din bucătărie tăițeii pe care îi terminase de gătit. În timp ce Xie Qingcheng era ocupat, tânărul domn He stătea deoparte și privea ca și cum ar fi fost un om important. Nu avea nicio intenție să se apropie pentru a-l ajuta; voia doar să afle mai multe despre Chen Man.
„De ce era atât de nerăbdător să te vadă?”, îl presă el.
„Ți-am spus deja, e prietenul meu.”
„E destul de tânăr, nu-i așa? Câți ani are?”
„Cam de vârsta ta.”
„Profesore Xie, ai atât de multe prietenii care depășesc barierele vârstei”, a spus He Yu. „Nu este o problemă diferența de vârstă dintre voi?”
Xie Qingcheng a considerat că He Yu era ridicol, așa că a pus jos bețișoarele cu zgomot și a spus rece: „Crezi că poți interoga oamenii după bunul tău plac? Ești prea indiscret. Ce treabă ai tu cu cercul meu de prieteni?”
He Yu a tăcut.
Era adevărat... nu era treaba lui. Acum că își dădea seama ce făcuse, îi veni în minte că se comportase într-un mod cam nebunesc – de ce ar trebui să-și facă griji pentru astfel de lucruri?
Xie Qingcheng împinse în fața lui He Yu un castron cu tăiței acoperiți cu un ou prăjit. „Mănâncă. Mă duc să-l sun pe tatăl tău.”
Între timp, într-una dintre clădirile universității Huzhou, Zhang Yong stătea ghemuit într-un colț întunecat al unui birou, cu ușa bine închisă.
Picături mari de sudoare îi curgeau pe frunte. Le ștergea cu o batistă, dar materialul era deja atât de ud încât se putea stoarce.
Ochii lui mici și rotunzi, ca de porc, erau fixați pe ușa metalică, singura intrare în această cameră. Se uita la ea de foarte mult timp. De când fusese dezvăluită fotografia cadavrului lui Wang Jiankang, știa că el va fi următoarea țintă.
La urma urmei, și el participase la selectarea victimelor experimentelor biologice care fuseseră târâte împotriva voinței lor la Spitalul Psihiatric Cheng Kang. De asemenea, se bucurase de beneficiile aduse de femeile care își pierduseră capacitățile mentale și deveniseră parte a tranzacțiilor tacite de putere și sex, în timp ce bărbații încheiau afaceri importante.
Spitalul psihiatric avea și câteva paciente cu adevărat frumoase, dintre care unele fuseseră chiar studente la Universitatea Huzhou, care fuseseră păcălite să se interneze acolo pentru tratament. Aceste femei erau cuminți și ascultătoare, trezind dorința de a le viola în mulți bărbați, și reprezentau opțiuni sigure: aproape nimeni nu acorda atenție stării lor psihologice și nu le lua în serios cuvintele. Unele dintre aceste femei erau chinuite până la nebunie, ajungând chiar să sufere de amnezie și să uite complet lucrurile pe care le făcuseră bărbații aceia.
Dacă rămâneau însărcinate, nici asta nu era o problemă – acei bărbați lucraseră cu Liang Jicheng mulți ani, iar Liang Jicheng știa foarte bine cum trebuiau rezolvate astfel de situații. Știa cum să găsească cercetători discreți care să șteargă dovezile crimei.
Totuși...
Totuși, el nu era cel care voise să facă acele lucruri depravate! Era clar că bătrânul său senior îl târâse pe Zhang Yong în asta, ademenindu-l cu beneficii imense și o sursă nesfârșită de plăceri carnale. Seniorul îl pusese să se ocupe de treburi, spunându-i că erau toți frați în aceeași barcă; dacă se întâmpla ceva, ar fi suportat împreună responsabilitatea.
După ce Spitalul de Psihiatrie Cheng Kang a ars din temelii, acel om i-a consolat, spunându-le că totul a fost curățat cum trebuie. I-a asigurat că, în cel mai rău caz, ancheta se va opri la nivelul lui Liang Jicheng. Iar în ceea ce-i privește pe ceilalți, morții nu pot vorbi, așa că nu aveau de ce să-și facă griji.
Dar Wang Jiankang a avut un sfârșit teribil și brusc, exact așa.
Numele de familie al lui Zhang Yong și al unui alt frate al său au fost, de asemenea, afișate în acel videoclip cu crima, urmate de insinuarea terifiantă a jocului „Lasă batista”. Când Zhang Yong a zărit pentru prima dată turnul de transmisie, tocmai ieșise dintr-o clădire de învățământ. S-a speriat imediat; în timp ce fugea înnebunit, l-a sunat în panică pe colegul său mai în vârstă.
Apelul a fost preluat. Zhang Yong a auzit în fundal o muzică plăcută și relaxantă și vocea indistinctă a unei maseuze străine care întreba cât de tare să apese.
Viețile lor erau pe punctul de a fi curmate în mod groaznic, iar tipul ăsta era încă la spa.
„Alo... Alo?” Ochii lui Zhang Yong erau practic ieșiți din orbite de ură și frică. Deși își coborî vocea, îi era imposibil să-și stăpânească furia, cu atât mai puțin să-și controleze teroarea. „Alo?!”
„Oh.” Bărbatul de la celălalt capăt al firului chicoti. „Director Zhang. E târziu. S-a întâmplat ceva?”
Zhang Yong era atât de furios încât toate vasele de sânge din creierul său erau pe punctul de a exploda. Cu vocea deformată de furie, el a spus: „Pe cine încerci să păcălești?! Wang Jiankang este mort! Este mort! Ai spus că Cheng Kang a fost deja eliminat și ne-ai spus să nu ne facem griji, așa că ce se întâmplă acum?! Spune-mi!”
"Mm... Ce bine e. Puțin mai tare lângă umăr„, îi spuse bărbatul în engleză maseuzei. Apoi se adresă din nou lui Zhang Yong, cu o voce exasperant de lentă. ”Prietene, Cheng Kang a fost deja eliminat. Dar câinii încă mai adulmecă pe acolo și nu lasă pe nimeni să scape. Insistă să urmeze dâra de sânge și să o urmărească până la ușa noastră. Ce crezi că ar trebui să facem?"
„Nu-ți pasă?!” strigă Zhang Yong. „Trebuie să găsești o soluție! Tu ești cel care a beneficiat cel mai mult de asta. Tu…”
Celălalt bărbat îl întrerupse râzând. „Director Zhang, majoritatea lucrurilor din această lume nu sunt corecte. Ești adult, n-ar trebui să înțelegi asta?”
Zhang Yong era ud leoarcă de transpirație. Privind fix la telefonul său, își dădu seama că această persoană nu va mișca un deget să-l ajute; ba chiar ar putea să-i facă rău. O situație ca aceasta era doar rezultatul inevitabil al încercării de a convinge un tigru să-și sacrifice propria piele.
Zhang Yong privea turnul de televiziune roșu ca sângele, ca și cum tocmai se trezise dintr-un vis. Aruncă telefonul mobil într-un tufiș, pentru ca nimeni să nu-l poată folosi pentru a-l urmări, apoi se repezi înapoi în clădirea facultății.
Acum tremura într-unul dintre birouri.
Universitatea Huzhou avea atât de multe clădiri – probabil că erau mii de birouri și săli de curs în total.
Își scosese chiar și ceasul inteligent cu GPS, așa că simțea că ar trebui să fie în siguranță ascuns în această cameră. Dacă trecea cu bine de noapte, se hotărî, se va preda autorităților. Nu se va mai lăsa pradă iluziilor – dacă se va preda, ar putea primi o pedeapsă mai ușoară. Ar fi mult mai preferabil decât sfârșitul lui Wang Jiankang – dezbrăcat și strangulat până la moarte...
Amintirea îl făcu pe Zhang Yong să tremure din nou. Înghiți cu greu o gură de salivă, imaginându-și că aproape putea vedea silueta lui Jiang Lanpei legănându-se în fața lui, o femeie fantomatică în rochie roșie și pantofi roșii, care venise să-l ia...
„Pah!” Tremurând, cu o voce slabă, încercă să se încurajeze. "Pah, pah, pah! Ce gândești! Nu poate fi o fantomă! Fantomele nu există!"
Dar, ca pentru a-l contrazice, sunetul râsului liniștit al unei femei răsună brusc în camera încuiată. ”Hee hee…"
Zhang Yong sări în picioare, cu trăsăturile contorsionate de frică. ”Cine e acolo? Cine?!"
Dar tăcerea se așternu din nou, ca și cum acel râs ușor ar fi fost doar rodul imaginației sale.
Spatele flasc și transpirat al lui Zhang Yong era lipit de peretele rece ca gheața. Alesese intenționat acest birou, pentru că nu avea ferestre, ci doar o singură ușă. Camera era minusculă, nici măcar nu avea un dulap în care să se ascundă cineva. De unde venea sunetul acela? Zhang Yong era complet ud de transpirație, ca un pește proaspăt scos din apă, iar inima îi bătea atât de tare încât parcă îi ieșea din piept.
Și apoi, exact ca într-un joc de crimă care cerea un moment ceremonial, muzica a început din nou.
„Lasă... lasă... lasă batista... pune-o ușor în spatele prietenului tău, să nu-și dea seama...”
Dar Zhang Yong nu avea telefon la el!
De unde venea muzica electronică? Unde era telefonul? Se consola cu ultima fărâmă de speranță: oare cineva își uitase telefonul în birou?
Zhang Yong se strădui să se ridice în picioare în timp ce căuta sursa sunetului. Încet, își mută ochii, care erau ieșiți din orbite ca ai unei broaște-taur, spre tavan... și se uită deasupra capului...
„Aaaaaaaaah!”
Țipătul lui era atât de puternic încât se auzea în întreaga clădire.
Cântecul venea din panoul de acces al sistemului de aer condiționat!
Ventilația se deschisese la un moment dat. O femeie brunetă, îmbrăcată într-o rochie roșie, stătea în spațiul îngust și se uita la el cu indiferență. Zâmbea ușor.
Zhong Yong avea deja probleme cu inima; în acel moment, fața i se albi imediat, devenind palidă ca a unei fantome, iar buzele i se învinețiră rapid. Amuleta budistă îi sărea pe pieptul robust, în timp ce acesta se ridica și cobora violent.
Brusc, respirația i se opri. Strângând pieptul, făcu doi pași înapoi și se prăbuși la pământ cu un zgomot surd.
Tavanul clădirii didactice avea o serie de grinzi orizontale, cu un spațiu mare și gol deasupra. Elevii se obișnuiseră să audă pisici și șoareci alergând pe acolo. În ceea ce privește aparatul de aer condiționat, era un model vechi, cu o carcasă exterioară detașabilă care acoperea panoul de acces pentru întreținere. Zhang Yong nu își dăduse seama că spațiul de acolo era suficient de mare pentru a încăpea confortabil o persoană.
Femeia a sărit jos din panoul de acces, cu un pumnal rece și strălucitor în mână.
„Tu... Tu ești...!”
În ciuda faptului că era îngrozit, Zhang Yong a reușit totuși să recunoască fața femeii. Era de o delicatețe și o frumusețe de nedescris. Dar în acel moment, în ochii lui, era fața unui spirit malefic care ieșise din iad!
Jiang Liping!
Era Jiang Liping!
„Din moment ce mi-ai văzut fața, nu vei mai trăi după ziua de azi.” Jiang Liping se apropie de el zâmbind. „Cum ai vrea să mori? Cu un cuțit? Cu un pistol? Oricare dintre ele ar fi foarte rapid și ușor...”
„Ești cu ei?! Nu ești doar o târfă, ci și... lucrezi pentru ei!”
„Așa este, sunt cu ei.” Jiang Liping zâmbi dulce. „De ce altfel aș petrece tot timpul ascunzându-mă printre niște nemernici bătrâni și unsuroși ca tine?”
Zhang Yong se retrase, pas cu pas... Strângându-și pieptul, se împiedică și zări cu coada ochiului ușa metalică a camerei din spatele lui. Apoi...
Bang!
Nu știa de unde găsise energia – poate provenea din dorința lui profundă de a trăi – dar, cumva, o luă la fugă ca un animal sălbatic, trântind ușa cu violență și ieșind în fugă din clădire.
Ochii lui Jiang Liping se întunecară.
Zhang Yong fugea?
Chiar și așa, nu conta.
Această zonă era deja înconjurată de capcane periculoase la fiecare pas; el doar alesese un mod diferit de a muri.
Jiang Liping știa că nu era nevoie să-l urmărească pe acest om care deja înnebunise pe jumătate — și oricum nu putea să-l urmărească, având în vedere prezența poliției afară. De ce altfel ar fi ales să se furișeze prin tavanul fals?
Ea apăsă un microfon personalizat pe buzele ei roșii și vorbi încet în el. „Laoban, Zhang Yong a evadat din sala de clasă 4406. A plecat în direcția ușii 3. Eu ies pe ușa 6. Trimite niște oameni să mă ia.”
Chiar dacă era practic mort de frică, Zhang Yong a reușit să evadeze din clădirea facultății. Atrași de țipetele și zgomotul lui, polițiștii s-au apropiat rapid de locul în care se afla, în mașinile de patrulare.
Zhang Yong nu ar fi putut niciodată să viseze că va veni o zi în care sirenele poliției, care odinioară erau cel mai mare coșmar al său, vor suna ca o salvare divină. Picături de sudoare îi curgeau pe față în timp ce striga până a răgușit. „Ajutor! Ajutor! Mă predau! Am informații! Salvați-mă... E un criminal în clădirea aia...!”
Gâfâia din greu în timp ce alerga, amuleta lui balansându-se pe piept. Nici acum nu descoperise lumina electronică slabă care pâlpâia din micul orificiu al talismanului...
Știind că păcătuise, se ruga la zei cu vinovăție în suflet, dar ce îi aduceau rugăciunile sale?
Din păcate, doar demoni și monștri.
Planul conspiratorilor fusese pus în mișcare cu mult timp în urmă. În momentul în care ai îngenunchiat să ceri ajutorul zeilor, deja o pereche de ochi te urmărea, observându-ți slăbiciunea și ezitarea.
Zhang Yong era carnea putrezită a organizației, sortită să fie tăiată mai devreme sau mai târziu.
„Salvați-mă... Salvați-mă... Ahhhhh, ajutor!”
Țipetele lui au adus imediat în fugă grupul de polițiști de serviciu, înarmați până în dinți. Ochii lui Zhang Yong străluceau intens în timp ce folosea toată puterea pentru a alerga spre poliție. Era ca un om care se îneca, prins într-o furtună, înotând disperat spre țărm...
Nu voia să moară, nu voia să moară...
Era aproape...
Aproape...
Deja putea vedea fața nervoasă, dar hotărâtă a celui mai apropiat polițist. Plângând, întinse mâna...
„Salvați-mă, voi vorbi, vă voi spune totul, eu...”
Bang!
Un zgomot asurzitor, înspăimântător, îi întrerupse brusc mărturisirile.
A urmat un moment de liniște mormântală.
În clipa în care Zhang Yong a traversat intersecția, cu câteva momente înainte de a ajunge la poliție, unul dintre camioanele frigorifice ale cantinei, parcate lângă intersecție, a pornit brusc cu viteză. A accelerat și l-a lovit pe Zhang Yong chiar când acesta era pe punctul de a se preda!
Toată lumea s-a oprit în loc și a privit cu ochii mari cum Zhang Yong a zburat prin aer și s-a izbit de perete cu un zgomot surd.
Cu un zgomot ascuțit, craniul i s-a spart, iar sângele a țâșnit peste tot. Înainte ca trupul său fără vlagă să se zdrobească de pământ, Zhang Yong își dăduse deja ultima suflare. Cadavrul a fost iluminat pentru o clipă de farurile camionului, înainte ca vehiculul să treacă peste el, zdrobind imediat jumătate din ceea ce fusese odată Zhang Yong, până la a-l face de nerecunoscut...
După câteva momente de tăcere terifiantă, un polițist cu ochii ageri strigă brusc: „Căpitane Zheng!” Vocea îi era tremurândă de șocul teribil pe care tocmai îl suferise. „Repede, uitați-vă! Nu e nimeni în scaunul șoferului camionului! Nu era nimeni la volan! Camionul s-a mișcat singur! Cum s-a întâmplat asta?!”
Ofițerul de poliție care se ocupa de acest caz neașteptat era Zheng Jingfeng, un anchetator criminalist veteran. El stătea aproape de intersecție și a văzut întâmplător scena foarte clar. În timp ce privea, bătrânul anchetator și-a amintit brusc ceva: un caz de acum nouăsprezece ani care părea să se repete în fața lui. În timp ce acele imagini cumplite din trecut îi treceau prin fața ochilor, expresia lui Zheng Jingfeng s-a schimbat brusc.
A strigat din toate puterile: „La pământ! Toată lumea, la pământ!”
Un zgomot colosal de explozie s-a auzit în timp ce flăcări au izbucnit brusc din camionul frigorific fără șofer. În câteva secunde, întreaga parte din față a camionului a fost cuprinsă de un infern furios...
Tușind și scuipând sânge, Zheng Jingfeng se ridică cu greu de la pământ. Respira cu greu în timp ce privea spre mașina de oțel în flăcări. Vehiculul fără șofer, cabina care luase foc spontan după ce lovise pe cineva și cadavrul de pe pământ, parțial zdrobit... În lumina flăcărilor, expresia de pe fața bătrânului anchetator criminalist deveni extrem de urâtă...
Era ca și cum ar fi fost transportat înapoi în acea zi de acum 19 ani...
Scena din fața ochilor lui era aproape identică cu cea din acea zi. Singura diferență era că persoanele care zăceau sub roțile vehiculului erau doi dintre colegii lui apropiați, un cuplu căsătorit.
Xie Ping și Zhou Muying.
„Lasă, lasă, lasă batista, pune-o ușor în spatele prietenului tău, să nu afle nimeni...”
A doua victimă era moartă.
Din nou, de pe nenumărate dispozitive mobile, rima sinistră a cântecului pentru copii răsună în aerul de deasupra Universității Huzhou.
Întregul campus semăna cu burta unui uriaș; după câteva secunde de tăcere, începu să se agite, în timp ce un număr necunoscut de profesori și studenți strigau alarmati, ca un sunet asurzitor, care zguduia pământul și se răspândea prin universitate.
Nenumărate capete s-au plecat, iar toată lumea s-a uitat înspăimântată la ecranele telefoanelor mobile. Micile figuri electronice care stăteau în spatele literei Z au rămas nemișcate în momentul în care fata l-a prins pe băiat. Băiatul s-a prăbușit la pământ, o batistă roșie strălucitoare zăcând în spatele lui, în timp ce flăcări izbucneau peste corpul său.
Câteva secunde mai târziu, videoclipul cu crima s-a schimbat din nou. De data aceasta, a apărut o altă fotografie, o imagine în prim-plan, făcută de sus cu un teleobiectiv. Aceasta arăta limbi de foc care înghițeau partea din față a unui camion frigorific. Cadavrul lui Zhang Yong zăcea în fața bestiei în flăcări, jumătate din corp deja zdrobit și transformat în carne sfâșiată...
„A mai fost ucis cineva!”
„Îl cunosc! Zhang Yong! Este directorul Oficiului pentru Schimburi Academice Internaționale!”
„Deci Z era Zhang Yong...”
Această imagine se reflecta în ochii a mii de oameni prin ecranele diverselor dispozitive. Printre ei se afla o pereche de ochi pătrunzători, de culoarea florilor de piersic, care priveau scena cu uimire și neîncredere.
Xie Qingcheng era înghețat din cap până în picioare. Sângele din venele sale părea să se transforme instantaneu în gheață.
Nu și-ar fi putut imagina niciodată că astăzi, chiar în această zi, în timpul seriei de crime din videoclip, va vedea exact aceeași scenă: o mașină care lovește spontan o persoană și apoi explodează în flăcări...
Era ca și cum o mână invizibilă l-ar fi apucat brusc de gât și l-ar fi tras într-o întunecime tulbure. Imaginea corpului lui Zhang Yong din videoclip se suprapunea cu coșmarul din care nu putea scăpa.
Coșmarul care îl bântuia de 19 ani...
Și răspunsul pe care îl căutase în zadar atâta timp, înainte de a renunța în cele din urmă...
În timp ce o întunecime rece îl cuprindea, ceașca lui Xie Qingcheng îi alunecă printre degetele reci și se izbi de podea, spărgându-se în bucăți.
„Xie Qingcheng, ce s-a întâmplat?” He Yu simțise că ceva nu era în regulă cu persoana de lângă el. Reacția lui Xie Qingcheng la această fotografie era complet diferită de cea la prima.
Când Wang Jiankang fusese ucis, Xie Qingcheng reacționase ca o persoană normală. Se uitase la fotografie, o analizase, se conformase ordinelor poliției și se întorsese în dormitorul său. Făcuse ceea ce trebuia și stabilise clar regulile. Dar după ce văzuse fotografia lui Zhang Yong, Xie Qingcheng nu-i acordase niciun fel de atenție lui He Yu; nu spusese niciun cuvânt de analiză. În schimb, după ce s-a gândit o clipă, tot ce a făcut a fost să ia telefonul și să formeze un număr, cu fața palidă. Apoi, fără să mai spună nimic, a intrat în dormitorul lui Xie Xue și a închis ușa în fața lui He Yu.
He Yu a reușit să-l audă spunând persoanei de la telefon: „Căpitane Zheng, eu sunt...”.
Capitolul 38: Xie Qingcheng, nu te-am uitat niciodată
Fotografia cadavrului lui Zhang Yong dispăruse deja. Singurul lucru care mai rămăsese era ultima literă scrisă cu sânge.
L.
Ultima rundă a jocului mortal „Lasă batista” începuse oficial.
În dormitor, Xie Qingcheng trase cu putere din țigară. Avea o mână sprijinită de perete, iar cu degetele celeilalte apăsa pe tâmplă. Ochii lui ca florile de piersic priveau fix pata de lumină sângerie de pe turnul de transmisie din depărtare, în timp ce îi spunea persoanei de la capătul firului: „Dă-mi lista cu suspecții pe care i-ai întocmit pentru L.”
Căpitanul Zheng răspunse cu câteva cuvinte solemne și sincere.
„Nu am timp de discuții”, spuse Xie Qingcheng, stăpânindu-și emoțiile. „Dă-mi lista cu nume.”
La celălalt capăt al firului se făcu liniște.
„Nu demult, am lăsat la secția de poliție un registru de vizitatori pe care l-am găsit la Universitatea Huzhou”, continuă Xie Qingcheng.
„Cineva scrisese în paginile ei că «WZL» va fi ucis în curând. Mesajul era semnat ”Jiang Lanpei„. Am crezut că ar putea fi util poliției, așa că l-am adus. Nu trebuie să-l ascunzi de mine – acel caiet nu a apărut acolo fără motiv, mai ales că conținea un mesaj care se potrivea cu videoclipurile din cazul de crimă de astăzi.”
„Xiao-Xie…”
„Acesta era mesajul lăsat de informatorul tău, nu-i așa?”
Xie Qingcheng a mers direct la jugulară; celălalt bărbat nu a putut rosti niciun cuvânt de negare.
Strângând din dinți, Xie Qingcheng a spus: "Deci, toți știați foarte bine că WZL erau în pericol de a fi uciși, dar probabil că informatorul avea unele lacune importante în cunoștințele sale. El nu putea scrie în caiet decât ceea ce știa, ca avertisment pentru voi, ca să descifrați mesajul. Dacă facem calculele, trebuie să fi meditat cu toții foarte mult timp asupra mesajului despre WZL, suficient cât să reduceți lista de ținte. Zheng Jingfeng, să nu îndrăznești să-mi spui că nu o ai."
Căpitanul Zheng a scos un suspin lung. „Nu pot să-ți ascund nimic, Xiao-Xie. Ascultă, înțeleg cum te simți. Dacă ar fi fost altcineva în locul tău, nici el nu ar fi putut suporta. Totuși...”
În timpul acestei pauze, capătul aprins al țigării lui Xie Qingcheng i-a ars marginile degetelor, făcându-l să se cutremure ușor.
„Totuși, trebuie să păstrăm confidențialitatea...”
Xie Qingcheng izbucni brusc, dezvăluind un grad neobișnuit de agitație. "Confidențialitate? Ce confidențialitate? Nu ați găsit nimic când au murit mama și tata. În final, ați concluzionat că a fost doar un accident de mașină! Cât timp am petrecut vorbind cu voi toți atunci? Cât am sacrificat deja pentru a căuta un răspuns?! Voi știați totul, dar tot nu ați găsit nici o dovadă! După atâția ani... Am o soră mai mică, așa că am renunțat în cele din urmă – nu puteam face mai mult... Dar acum acești oameni fac necazuri chiar sub ochii mei, și voi încă vreți să-mi vorbiți despre confidențialitate?"
”Xie Qingcheng, în cele din urmă, nu ești polițist. Trebuie să te calmezi..."
”Sunt fiul a două victime nenorocite!"
Zheng Jingfeng nu spuse nimic.
„S-ar putea să găsesc astăzi pe cineva care să-mi spună cine mi-a ucis părinții.” Xie Qingcheng avea ochii roșii și fruntea lipită de rama rece a ferestrei. „Spune-mi, cum să mă calmez?”
La celălalt capăt al firului era tot tăcere.
"Cum să am încredere în voi, Zheng Jingfeng? Au trecut 19 ani și încă nu mi-ați dat un răspuns. În acest moment, nici măcar nu puteți opri hackerii din spatele acestui videoclip să intre în sistemele voastre. Nu trebuie să-mi spui, știu deja că răutatea lor va crește pentru a face față provocării. Care sunt șansele ca ei să scape din nou nevătămați de data asta?"
„Zheng Jingfeng, domnule ofițer Zheng, știi cum e să fii ținut în întuneric timp de 19 ani, fără să afli niciun strop de adevăr?! Am îndurat și am așteptat tot acest timp.”
„... Știu. Dar...”
„Înțeleg cum au fost acești 19 ani pentru voi toți, dar puteți voi înțelege cum a fost această singură zi pentru mine?”
„... Înțeleg, înțeleg”, mormăi Zheng Jingfeng, parcă neștiind ce să spună.
Xie Qingcheng făcu o pauză. Părea că sângele îi curgea din fiecare cuvânt pe care îl rostea. „Căpitane Zheng. Dacă înțelegi cu adevărat, atunci dă-mi lista cu numele pentru L.” După o altă pauză, adăugă: „Altfel, voi găsi eu o cale să o aflu.”
După câteva secunde de tăcere, Zheng Jingfeng spuse în cele din urmă: „Ah, Xiao-Xie, ascultă sfatul unchiului tău Zheng...”
El rosti câteva cuvinte solemne și sincere de împăcare, dar aceasta fu picătura care umplu paharul pentru Xie Qingcheng. Un val de furie îl cuprinse. Dădu cu piciorul în scaunul de lângă el.
„Du-te dracului! La ce folosește asta? Nu-mi mai spune prostii!”
Aruncă telefonul pe masă și își lipi fruntea de perete. Era atât de supărat încât îl lovi atât de tare încât îi rămase o vânătaie roșie-violetă. Nici o singură persoană pe lume, nici măcar Xie Xue, nu îl văzuse vreodată în halul acesta. Pieptul îi tresărea violent, iar ochii îi erau complet injectați de sânge.
Rămase nemișcat pentru o clipă, apoi se uită din nou spre turnul de transmisie.
Transmisia live care rula pe mii de telefoane din campus era proiectată și pe peretele clădirii. Sub litera L, jocul cu batista era în plină desfășurare.
Xie Qingcheng se forță să se calmeze. Cu mâinile tremurânde, luă din nou telefonul. După ce își controlă respirația, formă numărul lui Chen Man.
Bip... bip...
„Bună, Xie-ge.”
„Chen Man.” Vocea lui Xie Qingcheng era răgușită. „Am nevoie de o favoare. Poți să mă ajuți?”
Chen Man se opri. „Ge, voi face orice îmi ceri. Dar...” O notă de durere îi tensionă cuvintele. „Dar știu ce încerci să faci acum.”
Xie Qingcheng ajunsese la limita răbdării. Căută o țigară și o ținu între dinți, dar aceasta refuză să se aprindă.
Iritat, aruncă bricheta și mușcă filtrul țigării. „Știi?”
„Știu. Toți agenții de securitate publică din Huzhou monitorizează acest incident. Toate turnurile de semnal din Universitatea Huzhou au fost piratate și forțate să difuzeze acest videoclipmacabru. Am interceptat deja hackerul, dar am primit o amenințare anonimă că, dacă oprim videoclipul, mai multe locații din Huzhou vor fi bombardate. Nu putem verifica dacă amenințarea este reală, dar nu ne putem permite să riscăm.” Vocea lui Chen Man părea epuizată. „Xie-ge, știu ce vrei să faci.”
Xie Qingcheng nu spuse nimic.
„Am văzut aceleași lucruri ca și tine. Știu că vrei să-l găsești pe L, să împiedici să fie ucis și să-l întrebi despre ucigașul părinților tăi și despre organizația din care fac parte.” Chen Man începea să pară ușor sufocat. „Știu și eu... Știu și eu că încerci să afli adevărul pentru tatăl tău, pentru shifu-ul lui, așa că el... el...”
Chen Man se auzea suspinând la celălalt capăt al telefonului.
Gâtul lui Xie Qingcheng se strânse și amărăciunea îi inundă gura.
Chen Man nu plângea în fața lui, ci doar la telefon, dar totuși simțea că lacrimile lui Chen Man îi curgeau direct în inimă.
„Deci nu poți să-mi faci această favoare?”, întrebă Xie Qingcheng în șoaptă.
„Nu pot... Astea sunt regulile... Eu... eu am doar cel mai mic grad; nu am acces la informații atât de secrete... Și eu... eu sunt polițist... Eu...”
Xie Qingcheng nu mai spuse nimic. Ar fi putut să-l înjure pe Zheng Jingfeng pentru acest caz, chiar dacă Zheng Jingfeng era mai în vârstă decât el. Dar când era vorba de Chen Man, era exclus.
Spuse doar, cu o voce extrem de obosită: „Bine, atunci.”
„Xie-ge, eu...”
Xie Qingcheng închise deja telefonul.
Se întinse pe pat, în timp ce minutele treceau. Tot corpul îi era rece ca gheața, de la vârful degetelor până la inimă...
„Tată! Mamă!”
„Nu te duce acolo! Xie Qingcheng! Nu!”
În acea noapte furtunoasă de acum 19 ani, când a realizat în sfârșit că cele două corpuri reci ca gheața prăbușite în baltă de sânge erau părinții lui, și-a pierdut controlul și a încercat să alerge spre ei. Colegii tatălui său l-au ținut, iar câțiva dintre ei s-au repezit să-l oprească.
„Cine e criminalul? Cine e criminalul? Cine e șoferul?”
Nimeni nu a răspuns.
„Dați-mi drumul... Lăsați-mă să văd mai bine. Poate a fost o greșeală, poate ați greșit persoanele...?”
Toți polițiștii plângeau, dar mâinile care îl țineau refuzau să-i dea drumul.
„Xiao-Xie, nu fi așa.”
„Șoferul a fugit, dar vom investiga... Vom descoperi adevărul și îți vom da o explicație...”
Dar ce explicație îi dăduseră?
Abia mai târziu a aflat că nimeni nu fugise. Când au fost recuperate înregistrările camerelor de securitate, s-a văzut că camionul era fără șofer. Părea să fi fost controlat de la distanță, comandat să se îndrepte direct spre părinții lui și apoi să se autodistrugă. A luat foc rapid, eliminând orice dovadă care ar fi putut fi în cabina șoferului.
Curățenie impecabilă.
Atât de curată încât, chiar și după 19 ani, cazul a rămas nerezolvat.
Xie Qingcheng zăcea pe pat, înghețând din ce în ce mai tare. Îi tremurau mâinile atât de tare încât nu putea să-și aprindă țigara. Cu dificultate, a deblocat telefonul și a deschis un document pentru a privi imaginile din interiorul acestuia, iar și iar.
Ușa dormitorului s-a deschis cu un clic.
Până atunci, Xie Qingcheng închise ecranul telefonului și închise ochii. Telefonul începu să sune, apelurile venind unul după altul – foștii colegi ai părinților săi, Xie Xue, Chen Man. Dar el nu răspunse la niciunul. În schimb, rămase întins acolo, lăsând tonul insistent al soneriei să-i străpungă dureros timpanele.
Brusc, sunetul se opri. Apoi se auzi sunetul telefonului care se descărca.
Xie Qingcheng stătea întins, cu brațul acoperindu-i ochii și fruntea. Abia acum deschise ușor ochii pentru a-l privi amorțit pe tânărul care îi închise telefonul.
„Am auzit totul”, spuse He Yu.
Xie Qingcheng se uită doar la el.
„Nu mi-ai spus niciodată că părinții tăi au murit așa.”
Xie Qingcheng înclină capul. Nu plânsese până la urmă; ochii îi erau doar extrem de roșii. Voia să se ridice și să plece — He Yu nu putea să înțeleagă aceste lucruri. Xie Qingcheng nu voia să vorbească cu el despre ele.
Se ridică și duse țigara la gură cu mâna încă tremurândă. Încercă de mai multe ori să o aprindă, dar nu avea putere în mâini, iar țigara nu voia să ia foc de la flacăra brichetei.
Bricheta îi fu smulsă din degete. Cu un clic sec, He Yu aprinse bricheta Zippo și apropie flacăra de țigara din gura lui Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng acceptă ajutorul fără să spună nimic. Când a tras în sfârșit un fum din țigara aprinsă, tremurăturile care îi cutremurau tot corpul s-au potolit încet.
He Yu se așeză lângă Xie Qingcheng și îl privi în tăcere până când acesta termină țigara.
Xie Qingcheng este de fapt destul de impresionant, gândi He Yu. Chiar și în fața unei încercări atât de grele, își pierduse doar o parte din calm, fără să-și piardă controlul sau să sufere o cădere nervoasă.
He Yu îi vedea rar partea neajutorată. Xie Qingcheng pe care îl cunoștea era o figură neînfricată, dar acum părea atât de slab. Fragilitatea pe care o arăta, după ce apelase la toți cei pe care îi cunoștea și nu găsise pe nimeni care să-l ajute, îi trezi lui He Yu un impuls pe care nu-l mai simțise niciodată: dorința de a-i oferi ajutorul.
He Yu îl simți brusc pe Xie Qingcheng, în starea lui disperată, dar tăcută, ușor familiar. Se uită la el mult timp... înainte să-și amintească în sfârșit.
Era exact ca atunci când boala lui se agravase, când avea opt, nouă sau zece ani... după ce Xie Qingcheng devenise medicul său personal. Ori de câte ori durerea era cea mai puternică, He Yu era la fel de neajutorat și tăcut, nevoind să spună nimic nimănui.
Cum îl tratase Xie Qingcheng atunci?
Fusese cu atât de mult timp în urmă.
He Yu era surprins – de ce își mai amintea acest incident?
În acea zi, vila era tăcută ca un mormânt părăsit, atât de tăcută încât se putea auzi și o agrafă căzând. He Yu stătea singur pe treptele de piatră lângă niște hortensii înflorite. Fără să verse o lacrimă și fără să facă zgomot, a scos un cuțit ascuțit de argint și și-a tăiat calm pielea, ca și cum ar fi fost o geantă de piele fără nicio legătură cu sistemul său nervos.
Când boala lui He Yu se agrava, îi plăcea mirosul sângelui – chiar îl dorea. Deși nu avea dreptul să rănească pe nimeni, nimic nu era interzis când venea vorba de propriul corp. În timp ce privea cu răceală sângele care îi curgea pe mână, simțea că i se înfășoară mușchiul în jurul inimii, sadismul răspândindu-se din interiorul său către membre...
Deodată, o voce calmă se auzi din câmpul nesfârșit de hortensii de vară. „Hei, micule diavol.”
He Yu se sperie, dar ascunse imediat cuțitul fără să clipească. Cu mâna la spate, își schimbă expresia feței încă băiețești într-una de inocență pură, afișând naivitatea naturală a unui copil. Ridică privirea și văzu că Xie Qingcheng, încă tânăr, purtând o haină lungă și albă, ieșise din mijlocul florilor.
Xie Qingcheng ridică sprâncenele în timp ce se uită în jos la He Yu. „Ce ascunzi?”
„... Nimic.”
He Yu nu-și dezvăluise niciodată sentimentele nimănui. Speră că Xie Qingcheng va pleca pur și simplu. Cu lama ascuțită ascunsă în mânecă, apăsând pe piele, îi era foarte greu să-și stăpânească dorința de a o folosi împotriva cuiva.
Dar Xie Qingcheng îl apucă pe He Yu de încheietură și îl forță să-și întindă mâna. Cuțitul pătat de sânge căzu zgomotos pe pământ. Xie Qingcheng observă rana de la încheietura mâinii, care încă sângera.
He Yu se încordă în așteptarea mustrării lui Xie Qingcheng.
Dar, după o lungă pauză, doctorul îi adresă o singură întrebare. „... Nu te doare?”
He Yu era nedumerit. Părinții lui știau că era bolnav, dar considerau boala lui o rușine, mai ales mama lui.
„Nu poți răni pe nimeni, așa că trebuie să înveți să te controlezi”, îl mustra ea. „Îți înțeleg disconfortul fizic, dar cum poate un copil de vârsta ta să sufere atât de mult psihic? Pentru că nu ești suficient de puternic.”
Tânărul He Yu o asculta calm, la fel cum făcea cu toate celelalte lecții pe care le primea. Trăia conform cerințelor părinților săi, modelându-se după acele premii, trofee și complimente nesfârșite. Fusese zdrobit în bucăți, fiecare fragment din carnea lui fiind pus sub microscop pentru a fi examinat de cineva.
Nu putea face nicio greșeală.
De fiecare dată când avea o criză, își ascundea cu grijă durerea și o ascundea în inima lui împietrită.
Trebuia să fie excepțional; nu avea voie nici măcar să țipe când îl durea. Chiar dacă ar fi făcut-o, ar fi fost inutil; nimeni nu i-ar fi acordat atenție. Treptat, și-a pierdut capacitatea de a-și exprima durerea. De atunci, nimic nu a mai contat.
Era ca un dragon înfricoșător și rău dintr-un basm, care nu se aventurase niciodată dincolo de insula lui singuratică: își chinuia propria inimă și își rănea propriile membre, transformând acea boală aberantă, care nu făcea decât să dezamăgească oamenii, în cicatrici pe care nu le putea arăta nimănui.
Atâta timp cât nu făcea rău nimănui, atunci cu siguranță nu făcea nimic rău fiind bolnav, nu-i așa?
Fiecare pată de sânge dulce-amărui era un semn pe care îl lăsa pe propriul corp. Doar în numele încercării de a fi o persoană normală, a ales să se limiteze cu lanțuri create de el însuși. Singura ofrandă pe care a făcut-o vreodată acestei boli diabolice a fost propriul sânge. Se obișnuise de mult cu asta.
Cu toate acestea, medicul său personal voia să-l elibereze de lanțurile de metal pe care și le pusese singur pe mâini; voia să pășească în bârlogul rece și întunecat al dragonului său; voia să-i atingă cicatricile de pe corp, de toate mărimile și formele, și să-l întrebe: „Hei, micuț diavol, nu te doare?”
Un răget slab de dragon pui răsună în inima lui, slab, dar furios. Dar în momentul în care acest om întinse mâna să-i atingă rana, el își târî în panică corpul sângeros și rănit, coada lui spinoasă de dragon lovind cu nerăbdare pământul.
Nu era obișnuit să fie întrebat. Și cu atât mai puțin obișnuit să primească îngrijiri.
Nu doare.
Nu mă doare. Nu te mai uita așa la mine! Nu voi răni pe nimeni, așa că nu te mai deranja cu mine, nu mă mai întreba, nu te apropia de mine. Lasă-mă în pace...
Dar mâna lui fusese prinsă. Tânărul doctor îi trase mâneca, dezvelind antebrațul pe care îl ascunsese.
Lama rece căzu pe pământ.
Ceea ce văzu doctorul era că, pentru a-și stăpâni dorința de a răni pe alții în timpul unei crize, acest băiat tânăr și copilăros își făcuse tăieturi adânci pe corp. Sânge cald încă curgea din rănile încrucișate.
Se părea că puiul de dragon fusese atât de speriat încât își pierduse masca de om blând și inteligent pe care o purta, dezvăluind micul bot de dragon urât, acoperit de cicatrici și de o tristețe de nedescris. A lovit cu coada lui țepoasă de dragon și a scos colții ascuțiți în timp ce urla, folosindu-și toate forțele pentru a-l alunga pe intrus din bârlogul său: „Nu e treaba ta. Nu mă atinge.”
Tânărul doctor a ignorat obiecțiile lui. L-a ridicat pe copil și l-a așezat pe umăr. „Nu te mișca.”
He Yu a început să se zbată. Ura mirosul de dezinfectant care se lipise de Xie Qingcheng și parfumul slab de medicamente care se răspândea din mânecile sale. De asemenea, își pierduse orice capacitate de a-și ascunde propriile impulsuri violente. Șuieratul ușor dintre dinții strânși era o amenințare, dar și un avertisment. „Dă-mi drumul, sau s-ar putea să-ți fac rău...”
„Cum ai de gând să-mi faci rău?”, întrebă doctorul cu indiferență. „Ai vreun plan?”
Când au ajuns în camera special amenajată pentru bolnavi din vilă, doctorul l-a aruncat pe tânărul He Yu pe canapeaua moale pentru copii și a trântit ușa. Apoi, Xie Qingcheng a luat o mască de unică folosință din sertar și și-a pus-o. Când s-a întors, tot ce putea vedea He Yu erau ochii lui adânci, reci și pătrunzători.
Era prima dată când He Yu era privit ca mai mult decât un „copil model”. Sub o privire atât de intensă, era ca și cum ar fi devenit brusc un copil neîndemânatic, ale cărui greșeli și gafe ridicole puteau fi trecute cu vederea. Era ca și cum ar fi putut chiar să întindă mâna și să ceară bomboane, și nu ar fi fost nimic rău în asta.
Așa că a înghețat. A uitat chiar să fugă.
Xie Qingcheng se spălă și își dezinfectă mâinile la chiuvetă. „Dă-mi brațul”, îi spuse. „O să-ți pun un bandaj.”
„... Sunt bine. Nu-mi pasă.” He Yu întoarse capul și își strânse brațul sângerând, refuzând să aibă încredere în acest bărbat.
Xie Qingcheng ridică o sprânceană. „Te-ai obișnuit cu mirosul sângelui și al violenței, așa că nici măcar nu-ți mai pasă că te rănești, nu-i așa?”
He Yu spuse încet: „Da. Nu pot schimba asta, așa că nu vreau să-ți irosesc timpul tratându-mă.”
„Sunt plătit”, răspunse Xie Qingcheng indiferent.
He Yu se uită fix la el.
"Micule diavol, crezi că e corect să te rănești? Că a deveni sângeros și rău în interior este ceva ce ar trebui ignorat? De ce nu te prețuiești? Dacă te obișnuiești prea mult cu mirosul sângelui, vei pierde contactul cu toate emoțiile umane. Cu trecerea timpului, vei deveni din ce în ce mai insensibil și bolnav mintal și îți vei trăi întreaga viață ca un fir de iarbă sau o piatră. Nu vei regreta? Nu te doare?"
Era ca și cum această conversație ar fi avut loc ieri.
Chiar dacă Xie Qingcheng îl abandonase mai târziu și relația lor se estompase, He Yu își va aminti mereu acea zi.
Era prima dată când cineva îi întindea mâna și îl întreba: Nu te doare?
De ce nu te prețuiești...
He Yu îl privi pe bărbatul care își termina țigara cu capul plecat.
„Xie Qingcheng, vrei să știi cine crede poliția că este L, nu-i așa?”, îl întrebă He Yu fără o introducere.
Xie Qingcheng nu reacționă imediat.
„Nu te supăra. Poate te pot ajuta.”
Xie Qingcheng ridică brusc capul, ochii lui ca florile de piersic larg deschiși, privindu-l pe He Yu.
„Nu uita”, spuse He Yu, „și eu sunt hacker”.
Xie Qingcheng îl privi fix.
„Ei folosesc echipamente de ultimă generație. De fapt, am cercetat acest tip de echipamente imediat ce au apărut, din obișnuință. Tocmai am reușit să interceptez atacul lor pe telefonul meu, așa că am o idee generală despre software-ul pe care îl folosesc. S-ar putea să-i pot învinge pe tehnicienii angajați de acești oameni”.
He Yu nu glumea. Expresia lui era complet serioasă, aproape gravă, de parcă se afla în fața muntelui de neînvins care se înălța deasupra lui și spunea: Acum sunt adult; nu mai sunt băiatul neajutorat care stătea printre hortensiile nesfârșite de vară, cu atâția ani în urmă.
Xie Qingcheng a rămas pentru o clipă uimit. Mintea îi era goală, emoțiile se încurcaseră într-un nod complicat.
Ceva mai târziu, se auzi întrebând: „De ce... m-ai ajuta?”
He Yu rămase tăcut la început. Apoi, brusc, întinse mâna către Xie Qingcheng. Exact așa cum, cu ani în urmă, Xie Qingcheng avusese curajul să-i întindă mâna copilului care suferea de o criză a bolii sale, înecat în depresie și care se tăia pentru a-și potoli setea de violență.
„Pentru că odată ai făcut același lucru pentru mine.”
Tăcere.
„Niciodată nu te-am plăcut, Xie Qingcheng. Dar...”
Era ca și cum parfumul câmpurilor de hortensii se răspândise din acea vară înfloritoare, în timp ce persoana care stătea în picioare îi întindea mâna celui care stătea jos...
„Doctore Xie... Nici nu te-am uitat niciodată.”
Capitolul 39: Nici nu uitase vreodată ura pe care o simțea
În dormitorul lui Xie Xue se afla un laptop, iar ea era una dintre acele persoane excentrice, rar întâlnite în lumea modernă, care nu-și setaseră o parolă pe dispozitivul lor.
He Yu deschise laptopul. Degetele îi zburau pe taste, iar ochii migdalați erau fixați pe ecran. Rânduri întregi de coduri apăreau în privirea lui întunecată. Câteva minute mai târziu, He Yu apăsă tasta Enter cu un deget lung și subțire. Un pasaj de text decriptat apăru, reflectându-se în retine.
„Se pare că L nu mai este nici măcar o listă de suspecți”, spuse He Yu în șoaptă, în timp ce se uita la textul din caseta de dialog. „Se pare că poliția știa deja exact la cine se referea WZL.”
Xie Qingcheng se străduia să rămână calm, dar poate pentru că tocmai trecuse prin emoții intense, era acoperit de sudoare. Se încordă și stătea drept ca o săgeată lângă He Yu, înainte de a se apleca pentru a privi codul de pe ecranul laptopului.
He Yu interceptase trei comunicări interne. Mesajele erau parțial codificate, dar, deoarece cei doi înțelegeau deja o parte din ceea ce se întâmpla, era destul de ușor să ghicească semnificația lor.
„Wang Jiankang și Zhang Yong au fost uciși.”
„Avem un spion, schimbă canalul.”
„Găsește locația ultimului semnal al lui Lu Yuzhu. Grăbește-te.”
Să nu mai vorbim de Xie Qingcheng, chiar și He Yu era uluit. Ultima persoană era... Lu Yuzhu?
Lu Yuzhu era cea mai sinceră și directă persoană pe care o puteai alege dintr-o mulțime. Era o mătușă sinceră și vorbăreață, în jur de 40 de ani, care ajuta la infirmeria universității. He Yu și Xie Qingcheng fuseseră amândoi la infirmeria universității din diverse motive și chiar schimbaseră câteva cuvinte cu ea.
Cum putea fi ea...?
În acel moment, lângă una dintre clădirile universității din Huzhou și aproape de locul unde fusese ucis Zhang Yong, comisarul Zheng stătea rigid în mașina de poliție. Ochii lui, asemănători cu cei ai unei pantere, erau complet injectați, iar toți polițiștii din spatele lui erau tăcuți ca morții.
Au auzit cum Zheng Jingfeng era certat la telefon de un bărbat. Ofițerii mai în vârstă știau cine era acel bărbat, iar cei mai tineri, chiar dacă nu știau, puteau totuși să înțeleagă esența conversației.
Totuși, ceea ce îi făcea să rămână muți erau cele două cazuri de omor pe care nu reușiseră să le prevină.
Flăcările încă ardeau cu putere; un grup de polițiști era ocupat cu fotografierea, conservarea și colectarea probelor de la locul crimei.
Zheng Jingfeng deschise capacul termosului și luă o înghițitură, forțându-se să se calmeze. „Mai suntem în contact cu informatorul care ne-a furnizat raportul de informații?”
Protejatul său scutură din cap. "Informatorul nu a mai apărut de când a fost descoperit și adus la secție. A spus că era deja în pericol și că WZL era ultima informație pe care ne-o putea da."
Zheng Jingfeng se lăsă pe spate în scaun și își ciupi nasul. Oftă adânc. Membrii WZL de la Universitatea Huzhou urmau să fie uciși – asta îi avertizase informatorul lor. Jiang Lan Pei era semnalul pe care îl stabiliseră.
Dar această organizație misterioasă era impenetrabilă. Uneori, superiorii nici măcar nu comunicau între ei, iar când o făceau, foloseau adesea coduri. Nici informatorul nu știa ce înseamnă „WZL” când a transmis acest mesaj poliției. Nu a putut decât să transmită această informație secretă contactului lor, așa cum o primise.
Zheng Jingfeng a petrecut mult timp folosind tot felul de tehnici de investigație și punând cap la cap tot felul de indicii pentru a descifra în cele din urmă codul: WZL nu era o singură persoană, ci trei indivizi diferiți. Această organizație misterioasă folosise un cod intenționat înșelător.
Cele trei persoane identificate erau Wang Jiankang, Zhang Yong și Lu Yuzhu. Toți trei erau implicați în caz și urmau să fie eliminați în curând, în cadrul „curățării”.
După descifrarea codului, poliția a trebuit să protejeze informatorul și, în același timp, să comunice cu cele trei ținte și să le protejeze din umbră. Aceasta era, de fapt, o sarcină foarte dificilă. Nu puteau spune adevărul țintelor, deoarece acest lucru ar fi alertat organizația. Nu puteau decât să îi monitorizeze zi și noapte, gata să acționeze la cel mai mic semn de mișcare.
Dar, chiar dacă poliția îi supraveghea non-stop, era imposibil să fie pe urmele țintelor în fiecare secundă. În plus, informatorul știa doar aproximativ când vor fi uciși, nu exact când urmau să aibă loc crimele.
Wang Jiankang era un libidinos căruia îi plăcea să-și înșele soția. Din cauza acestui hobby, era deja obișnuit să ia anumite măsuri de contrasupraveghere atunci când se angaja în aventurile sale. A fost ucis în hotelul școlii. În drum spre hotel, s-a dus la o clădire de cămine și a schimbat mașina cu un coleg. În acea zi, la universitate avea loc o ședință, așa că personalul didactic și administrativ purta aceeași uniformă. După ce Wang Jiankang a schimbat mașina, polițistul în civil l-a confundat din greșeală cu colegul său. Drept urmare, a trecut puțin peste o oră fără ca nimeni să-l supravegheze.
Și o oră mai târziu, Wang Jiankang a fost strangulat în hotel. Ucigașul i-a pus apoi o pereche de pantofi cu toc înalt.
Zhang Yong era o persoană prudentă și lașă. Deși era lacom după bani, se temea de repercusiuni. Poate că simțea și că șefii organizației nu mai aveau încredere în el. Poliția voia să-l folosească pentru a se apropia de mințile din spatele operațiunii și îi promisese că îi va asigura siguranța dacă le va spune tot ce știa.
Dar Zhang Yong era și precaut, predispus la gânduri excesive și suspicios față de toată lumea. Când a fost abordat de un ofițer în civil, acest idiot s-a convins imediat că ofițerul în civil era un impostor trimis de organizație pentru a-i testa loialitatea.
Deoarece era hotărât să se protejeze, a refuzat să spună ceva. În plus, pentru a-și demonstra devotamentul, i-a povestit chiar superiorului său din organizație ce se întâmplase în acea zi.
După aceea, a devenit extrem de dificil și periculos să-l urmărească pe Zhang Yong. Așa cum se spune, mantisul vâna greierul, fără să știe că în spatele lui se afla un cintezoi mult mai periculos. În timp ce poliția îl urmărea pe Zhang Yong, membrii misterioasei organizații îi supravegheau pe polițiști din poziții mai bine ascunse.
Prin urmare, informațiile poliției despre locul în care se afla Zhang Yong au devenit inevitabil mai puțin precise, atât în ceea ce privește locația, cât și ora. El sunase la poliție cu câteva ore înainte de a fi lovit de mașină, dar după ce a văzut fotografia uciderii lui Wang Jiankang, s-a îngrijorat că GPS-ul telefonului său nu numai că ar ajuta poliția să-l găsească, dar ar putea permite și organizației să-i urmărească mișcările, așa că a aruncat telefonul.
Înainte de a o vedea pe Jiang Liping, încă spera că va avea norocul să scape de dezastru. În timp ce se ascundea în acel birou pustiu, se gândea că, din moment ce nu avea asupra lui dispozitive electronice care să permită urmărirea lui, ar putea fi în siguranță.
Dar Zhang Yong nu anticipase că organizația plantase deja un dispozitiv de urmărire în amuleta budistă pe care o purta la gât...
Ultima țintă în viață era Lu Yuzhu.
Lu Yuzhu era cea mai dificilă dintre cei trei.
Spre deosebire de bărbații lipsiți de scrupule și libidinoși menționați anterior, care ucideau pentru bani, ea nu era implicată din interes personal. Mai degrabă, din cauza nenorocirilor personale, ea nutrea o ură profundă față de forțele de ordine și societate.
Calea lui Lu Yuzhu către criminalitate a fost foarte neobișnuită. Cu ani în urmă, ea fusese prima femeie absolventă de studii superioare din județul ei. După terminarea studiilor, s-a întors acasă pentru a se dedica locului în care crescuse, devenind secretara comitetului județean al partidului din orașul natal, apoi ajungând la o vârstă fragedă în cea mai înaltă funcție politică din județ.
Cu toate acestea, câțiva ani mai târziu, un reporter stagiar a venit în județ din capitala provinciei, sperând să aibă un început fulminant în carieră și plin de idei simple despre justiție. Acesta era hotărât să conducă o anchetă secretă asupra comportamentului corupt și ilegal din aceste sate, dorind din tot sufletul să dezvăluie o știre senzațională.
Lu Yuzhu avea o personalitate destul de lipsită de griji. Și, întrucât localitatea era destul de izolată, luptătorii anticorupție s-au trezit inevitabil în conflict cu obiceiurile localnicilor. Deși Lu Yuzhu avea un discernământ impecabil când venea vorba de decizii importante, uneori îi scăpau câteva detalii minore. De exemplu, una dintre rudele sale acceptase niște cadouri în bani pentru un proiect guvernamental. Aceste cadouri erau mici, mai degrabă o expresie obișnuită a bunăvoinței dintre săteni. Cel mult, cadoul ar fi putut să le ajungă pentru a cumpăra un porc.
Dar jurnalistul a scos stiloul și a adăugat cu hotărâre o serie de zerouri la suma respectivă.
Ce absurditate – cum putea un oraș atât de mic să aibă un funcționar atât de corupt? Cu siguranță ar trebui să fie suspendat din funcție și anchetat amănunțit, nu?
Dacă această poveste ar fi fost verificată din start, ar fi fost imediat evident că jurnalistul imoral care a făcut de rușine 18 generații de strămoși ai săi a scris o minciună sfruntată. Dar Lu Yuzhu a avut un ghinion incredibil – se apropia realegerea secretarului comitetului județean al partidului, iar adversarul său în cursa electorală, aflat într-un impas, avea întâmplător o rudă care era prietenă bună cu funcționarul public care se ocupa de acest caz.
Orașul mic era izolat, iar afacerile se desfășurau adesea mai dubios decât în marile orașe. După ce i s-au înscenat mai multe acuzații, Lu Yuzhu a fost în cele din urmă condamnată pentru luare de mită.
Pe atunci, era încă foarte tânără – copilul ei avea doar doi ani și abia reușea să murmure cuvântul „mama” când a fost închisă. Când a ieșit din închisoare, soțul ei își găsise deja o nouă iubită. Fiica ei, care o privea cu teamă pe această femeie necunoscută și emoționată din brațele mamei sale vitrege, nu-și mai amintea de mama ei.
În cele din urmă, Lu Yuzhu și-a pierdut orice speranță. Nu a avut altă soluție decât să-și părăsească casa și micul lor orășel.
Jurnalistul credea că, prin reportajul său senzațional, făcea dreptate. Afacerile murdare din departamentele inferioare ale primăriei, de care superiorii nu știau nimic, slăbiciunea și trădarea soțului ei... Toate aceste evenimente au căzut asupra femeii ca o povară pe care trebuia să o poarte. Câteva fraze, câteva sume de bani și funcția de secretar al comitetului de partid al județului au fost suficiente pentru a distruge viața unei persoane obișnuite.
Din cauza cazierului său judiciar, Lu Yuzhu nu a putut găsi un loc de muncă bun după eliberare. A lucrat ca spălătoare de vase, asistentă medicală, menajeră... dar niciodată pentru mult timp. Odată ce angajatorii ei aflau despre trecutul ei, toți ajungeau să o concedieze, fie direct, fie discret.
Când a ajuns în cele mai grele momente, Lu Yuzhu a apelat la cea mai veche profesie din lume.
Printre diversele persoane care i-au solicitat serviciile, a întâlnit oameni din multe profesii diferite, inclusiv persoane care cu siguranță nu ar fi trebuit să se afle într-un astfel de loc.
În timp, unul dintre clienții ei a observat că era foarte agilă și inteligentă și că nu vorbea ca o persoană fără educație, așa că, din curiozitate, a întrebat-o despre trecutul ei. Lu Yuzhu inițial nu intenționa să spună prea multe, dar toată lumea are momentele sale de slăbiciune. În acea zi, incapabilă să se stăpânească, a sfârșit prin a-i povesti viața acestui client, sub lumina slabă a camerei private. Când a ajuns la sfârșitul povestirii, plângea atât de tare încât nu mai putea vorbi.
Clientul s-a gândit o vreme în timp ce fuma o țigară. Apoi a scris o adresă și i-a spus că, dacă dorește, poate merge acolo și să întrebe de prietenul lui. Prietenul lui îi va găsi un loc de muncă stabil și respectabil.
Așa a devenit Lu Yuzhu asistentă medicală la infirmeria Universității Huzhou.
Lucra acolo de mulți ani când, în urmă cu doi sau trei ani, oficiali de rang înalt din cadrul autorităților de securitate publică au venit să investigheze vechi cazuri de erori judiciare. După ce au analizat cazul de corupție și mită al lui Lu Yuzhu, i-au șters cazierul, l-au reținut și l-au sancționat pe jurnalist și au arestat funcționarii publici implicați în această chestiune.
Tânărul procuror a vizitat-o personal pe Lu Yuzhu pentru a-și cere scuze și a-i înmâna compensația bănească. Un membru nou numit al diviziei operaționale a autorității de securitate publică din județul lor era chiar în spatele lui.
Lu Yuzhu tocmai terminase de adunat medicamente pentru câțiva studenți. Văzând vizitatorii, a zâmbit și a spus destul de calmă: „Trecutul este trecut. Păstrați banii pentru voi. Nu-i vreau”.
Procurorul a întrebat-o de ce.
Ea i-a privit rece și a spus: „Crezi că acești bani sunt suficienți pentru a cumpăra viața cuiva?”
S-a așternut tăcerea.
„Viața mea a fost deja distrusă, la ce îmi mai folosește asta? Poți să mă duci înapoi la vârsta de 25 de ani? Poți să-mi dai înapoi copilul, soțul și familia?”
Nici procurorul, nici celălalt membru al personalului nu au putut să-i răspundă lui Lu Yuzhu.
„Vă rog să plecați.”
Totuși, procurorul a încercat să o convingă să accepte despăgubirea.
„În acest caz”, a spus Lu Yuzhu, "ar trebui să luați banii aceștia și să înființați o fundație sau ceva similar pentru a educa presa și a le cere să fie puțin mai prudenți, puțin mai corecți și mai rezervați înainte de a scrie despre o persoană sau o problemă. Sunt ca lăcustele care trec prin câmp – prea fericiți să-și fluture stilourile și să adune atenția și banii, dar ce lasă în urmă pentru oamenii implicați?"
Ea zâmbi – cea care fusese odată cea mai rapidă și mai capabilă secretară din județ avea acum riduri adânci în jurul ochilor.
”Răspunsul este o viață de tulburări și suferință."
O persoană ca Lu Yuzhu nu s-ar fi bazat niciodată pe ajutorul poliției. Dacă era ceva, ea era predispusă din naștere să păstreze distanța față de ei — și, pe deasupra, susținea și se supunea organizației necondiționat. Așadar, întrebarea era: de ce ar vrea organizația să „curățe” pe cineva ca ea?
"Lu Yuzhu nu are asupra ei niciun dispozitiv de comunicare electronică, dar este posibil să fi folosit telefonul mobil al altcuiva. Nu putem să-i stabilim locația.„ Polițistul responsabil cu culegerea informațiilor scria la tastatură în timp ce îi relata situația superintendentului Zheng. ”În prezent, există 15.580 de telefoane mobile care recepționează și transmit semnale în această zonă. Ar fi inutil să localizăm fiecare dintre ele."
O altă polițistă a terminat convorbirea telefonică și s-a apropiat de vehicul. Cu o expresie foarte solemnă, ea îi spuse superintendentului Zheng: „Căpitane Zheng, nu o putem urmări. Lu Yuzhu are cea mai bună abilitate de a evita detectarea pe care am întâlnit-o în ultimii ani. Nu există nicio îndoială că a fost antrenată și că i s-a dat un dispozitiv de bruiaj. Din ceea ce vedem, doar cei mai buni fugari ar putea să-i facă față.”
Zheng Jingfeng nu a răspuns nimic. Ochii lui de panteră erau încă fixați pe copiii electronici care se învârteau jucând „Lasă batista” pe turnul de transmisie.
Litera L stridentă arăta ca un cârlig curbat pătat cu sânge.
L...
Bătrânul anchetator se întrebase tot timpul dacă nu cumva decodaseră greșit mesajul în ceea ce privea litera L. Poate că nu însemna Lu Yuzhu. De ce anume superiorii unei femei atât de devotate ar simți nevoia să o ucidă?
Dintre aceste trei persoane, ea era singura despre care nu era sigur. Având în vedere motivele din spatele acestor crime, nu avea niciun sens să o ucidă și pe Lu Yuzhu.
Cu toate acestea, nu apăruseră alte ținte.
Totuși, până în acel moment, Zheng Jingfeng continua să se gândească... Oare litera L avea vreun înțeles ascuns pe care ei nu îl descoperiseră încă?
Capitolul 40: Să-i oprim împreună
Între timp, He Yu și Xie Qingcheng erau încă în căminul facultății Universității Huzhou.
„Istoricul vieții lui Lu Yuzhu este aici.” He Yu a adus rapid toate dosarele relevante și le-a studiat pe ecran împreună cu Xie Qingcheng.
După ce a citit ultima informație despre ea, He Yu a tras imediat o concluzie simplă. „Nu are rost să ucidă această persoană. E a lor din cap până în picioare.”
„Atunci de ce trebuie să fie «eliminată»?”, a întrebat Xie Qingcheng.
„Eliminată...”, a meditat He Yu asupra acestui termen, cufundându-se în gânduri.
Era nevoie de un hoț pentru a prinde un hoț.
Spre deosebire de Zheng Jingfeng, He Yu era hacker; ca atare, înțelegea mai bine diferitele moduri de a transmite informații și tindea să acorde mai multă atenție acestui gen de lucruri. Din punct de vedere logic, putea să-și înțeleagă adversarul la un nivel superior. Anii în care își ascunsese boala mintală și imitase stilul de viață al unei persoane obișnuite îi ascuțiseră mintea până când devenise distorsionată, alertă și incisivă.
Se gândi o vreme, privind spre turnul de transmisie dincolo de fereastră, care semăna cu o sabie însângerată străpungând cerul. După ce mormăi câteva momente, îi veni în minte ceva legat de expresia „curățenie”.
Sări în picioare, privind clădirea din spatele Turnului de Transmisie al Universității Huzhou, iar în ochii lui se aprinseră jocuri terifiante de lumini și umbre.
L.
Așa este... Pe parcursul întregului incident, a existat ceva care părea important pentru plan, dar era complet irelevant și redundant: turnul de transmisie.
Ce scop a avut pe parcursul întregii transmisiuni a crimelor? La o examinare mai atentă, nu părea să aibă o funcție specifică. Pentru moment, rolul său era de a urmări în timp real progresul crimelor, o funcție care se suprapunea în totalitate cu cea a telefoanelor mobile.
Atunci de ce au transformat în mod deliberat turnul de transmisie în ceva asemănător cu sabia unui călău? Oare doar pentru a provoca? Interferarea cu semnalul întregului oraș era deja suficient de arogantă – de ce să mai facă un pas în plus?
Expresia lui He Yu deveni sobră. Preluarea controlului asupra turnului de transmisie s-ar putea să nu fi avut deloc scopul de a afișa progresul crimelor, ci mai degrabă...
Undeva în apropierea turnului... se afla sursa unui semnal pe care trebuiau să-l controleze cu o precizie extremă!
Hackerii au preluat controlul turnului pur și simplu pentru că nu voiau să fie deranjați de semnalul clădirii. Și, în acest proces, au creat și un spectacol, conferind crimelor un caracter ritualic. Adevăratul lor scop era, de fapt, să stabilizeze acoperirea semnalului în zona înconjurătoare.
L... L...
Dintre clădirile din apropierea turnului de transmisie, care erau demne de atenție?
Sala de mese secundară... Sala de sport interioară... Și, de asemenea, clădirea pe care He Yu o fixase deja cu privirea: biblioteca.
Clădirea Arhivelor Bowen, una dintre bibliotecile campusului.
Jiang Lanpei fusese închisă în spitalul psihiatric Cheng Kang timp de aproape douăzeci de ani. Acum că cazul Cheng Kang și cazul omuciderii din turnul de transmisie al Universității Huzhou erau inevitabil legate între ele, organizația voia să facă curățenie...
L se referea doar la „Lu” din Lu Yuzhu?
Țintele lor pentru „curățenie” erau doar oameni?
O întunecime care se întindea pe mai bine de un deceniu implica cu siguranță numeroase dovezi scrise. Oamenii obișnuiți rareori aveau nevoie să fie ținuți sub control prin contracte, dar o astfel de organizație nu putea să stabilească acorduri doar prin discuții. Și în trecut, utilizarea copiilor digitale ar fi fost practic imposibilă.
Atunci, dacă existau într-adevăr dosare, fie că erau înregistrări ale persoanelor implicate sau ale faptelor lor, câte volume s-ar fi adunat în decursul a zece sau douăzeci de ani?
Cele mai importante dosare ar fi fost păstrate la îndemână, dar ce s-ar fi întâmplat cu fragmentele care nu erau atât de importante? Le-ar fi scos autorii și le-ar fi depozitat în domeniul aliaților lor, ca „contracte” folosite pentru a ține membrii sub control? Pentru a-și ține sub control complicii din umbră?
Wang Jiankang și Zhang Yong fuseseră amândoi înalți funcționari administrativi la universitate. Ca colaboratori ai misterioasei organizații, probabil că primiseră o parte din dosare, dar unde le-ar fi păstrat? Acele dosare puteau fi extrem de voluminoase, nepotrivite pentru a fi păstrate într-un seif bancar. Și nu ar fi vrut ca propriile familii să afle, așa că...
În întreaga universitate, unde erau păstrate cele mai multe dosare și documente și unde ar fi putut fi ascunse pentru a fi cât mai greu de găsit?
Răspunsul era clădirea de arhivă aparent tăcută și discretă, ascunsă în prezent sub strălucirea sângerie a turnului de transmisie.
Fiecare universitate renumită, veche de secole, avea o clădire plină cu volume uriașe de dosare ca acestea. Chiar dacă acum existau fișiere digitale, Universitatea Huzhou păstra încă tradiția veche de a documenta pe hârtie notele, tezele și examenele fiecărui absolvent. În clădirea dosarelor Universității Huzhou, se puteau găsi copii originale ale tezelor de licență ale studenților de acum mai bine de un secol. În incintă erau atât de multe dosare de arhivă încât zece zile nu ar fi fost suficiente pentru a le organiza pe toate.
L, Bibliotecă, Lu Yuzhu.
Dacă nu era ea persoana „curățată”, atunci era...
He Yu se întoarse. „Dacă ai încredere în mine, vino cu mine la arhiva dosarelor”, îi spuse el lui Xie Qingcheng. "Dar s-ar putea să mă înșel. Ne ia douăzeci de minute să ajungem acolo și trebuie să evităm să fim descoperiți de poliție, așa că s-ar putea să dureze mai mult. Și dacă presupunerea mea este greșită, am putea pierde șansa de a găsi pe cineva care ar putea ști ceva despre moartea părinților tăi. Gândește-te bine și decide ce vrei să faci."
Xie Qingcheng se obișnuise să dea ordine cu calm, să delege sarcini și să facă planuri pentru alții. Dar în acel moment, confruntat cu adevărul din spatele morții părinților săi – nerezolvată de nouăsprezece ani – gândurile îi erau confuze.
În consecință, chiar dacă Xie Qingcheng simțea vag că era ceva nepotrivit în toată situația, nu știa cum să aranjeze piesele de șah din fața lui. Nici nu-și imaginase vreodată că singura persoană care îi putea arăta o cale de urmat în acel moment era He Yu.
Că va fi acest mic diavol.
Cu gândurile în ceață, Xie Qingcheng luă pachetul de țigări de pe masă și îi aruncă lui He Yu o privire semnificativă.
Era o privire pe care Xie Qingcheng nu i-o aruncase niciodată lui He Yu. În trecut, He Yu avea mereu impresia că îl privește de sus. Chiar și când He Yu a devenit mai înalt decât el, aura care emana din ochii lui de culoarea florilor de piersic era tot cea a cuiva care privește un tânăr de la care cere supunere absolută.
Dar acum, Xie Qingcheng îl privea drept în ochi.
„Am încredere în tine”, spuse el.
Inima lui He Yu se cutremură.
Xie Qingcheng făcu o pauză. Privindu-l pe He Yu, spuse cu accentuare deliberată: „Mulțumesc.”
Trecură câteva secunde înainte ca He Yu să-și revină în fire. „Nu-i nimic.” Își reprimă tremurul inexplicabil din inimă și repetă: „Nu-i nimic.” Își luă telefonul, când îi veni brusc o idee. „A, da, Ge, stai puțin.”
He Yu se întoarse și se grăbi să conecteze computerul la internet și să intre pe dark web. Căută un program, îl plătise cu un card MasterCard, apoi îl descărcă pe telefon.
„Acesta este software-ul de mirroring de pe echipamentul folosit de hackeri”, spuse el. „Este doar o copie a părții celei mai de bază, dar ar trebui să fie suficient în cazul în care avem nevoie de el.”
În timp ce Xie Qingcheng îl privea, din nou îl cuprinse sentimentul neplăcut că era ceva în neregulă. Dacă ar fi fost în starea lui normală, și-ar fi dat seama imediat de ce se simțea așa. Dar în acel moment, gândurile lui erau ca un lipici pe jumătate uscat, imposibil de deslușit.
Astfel, când He Yu termină de instalat software-ul, își bagă telefonul în buzunar, se uită la el și spune: „Să mergem”, Xie Qingcheng ezită doar o clipă înainte de a accepta.
Se îndreaptă în grabă cu He Yu spre arhivă.
În arhivă, Lu Yuzhu avea o expresie relaxată în timp ce o conducea pe Jiang Liping spre lift și îi înmână un hard disk extern.
„Am adunat aici cele mai importante materiale. Directorul Duan știe parola.”
Jiang Liping a luat hard disk-ul și l-a strâns între mâini, cu capul plecat. După un moment, i-a spus lui Lu Yuzhu: „Lu-jie, de ce nu...”
„Nu voi pleca cu tine”, spuse Lu Yuzhu. "Cineva trebuie să ducă asta până la capăt. Prin agitația asta mare, șeful le transmite un avertisment sângeros tuturor colaboratorilor, că toți cei care se ascund în umbră trebuie să-și țină gura închisă. Le spune că trebuie să știe care sunt consecințele trădării lui – că, dacă el decide să acționeze, chiar și sub nasul poliției, nu vor putea să se salveze. Dar nu există nicio îndoială că acei câini de vânătoare, în special liderul lor, nu se vor opri de la nimic pentru a descoperi adevărul în acest caz. Altfel, și-ar pierde pozițiile de autoritate."
Ea zâmbi. „Știu prea bine cât de nebuni pot deveni acești oameni când le este în joc insigna.”
„Ești sigură?”, întrebă Jiang Liping.
„Sunt sigură”, confirmă Lu Yuzhu. "Eu am fost capul rețelei interne din spatele întregului caz. Trebuie să conving poliția că Jiang Lanpei avea legături cu puteri străine și că aceste puteri străine m-au pus să duc la îndeplinire acest complot pentru a-l răzbuna."
"Acum, am lăsat în urmă toate dovezile pe care poliția le-ar putea folosi în cadrul procedurilor standard. La finalul anchetei, singurele dovezi pe care le vor găsi vor demonstra că a fost vorba de o crimă internațională. Acum câteva luni, după o confruntare de zece ani, șeful acelui producător de mașini din străinătate a căzut în sfârșit sub controlul directorului Duan. Directorul Duan va aștepta să adune toate probele împotriva lor înainte de a-i ucide în afara țării. Acest gigant căzut ar trebui să fie perfect pentru a lua asupra sa vina pentru cazul Cheng Kang și pentru uciderea polițiștilor de acum nouăsprezece ani, în numele organizației noastre. În orice caz, morții nu vorbesc."
„Atâta timp cât anchetatorii interni mă pot folosi pentru a demonstra că cazul este închis, majoritatea acelor vânători vor fi trimiși în altă parte. Nu vor irosi efortul urmărind persoanele care au rămas în libertate. Unii ofițeri rămași ar putea fi nemulțumiți, dar va fi dificil pentru indivizi izolați să realizeze ceva fără sprijin suplimentar.”
Cu aceste cuvinte, Lu Yuzhu se uită în jos să verifice ora. Apoi îi spuse lui Jiang Liping: „Liping, ar trebui să pleci. Va fi imposibil să eviți să fii implicat în ceea ce s-a întâmplat cu Wang Jiankang și Zhang Yong. Dacă cazi în mâinile lor, totul se va termina pentru tine. Când trimite directorul Duan oameni să te ia?”
Jiang Liping se uită la Lu Yuzhu ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar în cele din urmă nu reuși. După un moment de tăcere, răspunse: „Oamenii lui sunt deja aici. Voi putea pleca imediat.”
„Atunci grăbește-te și pleacă de aici. Zheng Jingfeng nu e prost; odată ce va afla, s-ar putea să vină aici.”
„Lu-jie…”
„Du-te.” Lu Yuzhu o îmbrățișă pe Jiang Liping. Amândouă erau criminale sub acoperire din organizația ascunsă la Universitatea Huzhou și, într-un anumit sens, erau ca două surori care trecuseră împreună prin multe încercări grele. „Ai grijă, sunt informatori ai poliției în organizație. Dacă planul nostru nu ar fi fost divulgat dinainte, de data asta ar fi mers și mai bine.”
„Știu”, răspunse Jiang Liping.
„Informatorul acela încă nu s-a dezvăluit... Ne-a făcut rău atâta timp din umbră. După ce-l prinzi, asigură-te că șeful îl face bucăți...” În timp ce strângea din dinți, ochii lui Lu Yuzhu străluceau cu o lumină fanatică. „Este singura mea dorință înainte să mor. O să te privesc din iad.”
Jiang Liping închise ochii și o îmbrățișă strâns pe Lu Yuzhu, fără să spună nimic. Apoi se întoarse și intră în lift.
Ușile liftului se închiseră între cele două femei, formând o linie de demarcație între întuneric și lumină. În spatele ușilor, liftul urcă.
Lu Yuzhu se întoarse și se îndreptă spre subsolul bibliotecii.
Acolo, o serie de cabluri electrice și dispozitive explozive fuseseră deja îngropate. De asemenea, ea ucisese cei doi angajați ai arhivei. Chiar dacă informatorul divulgase această informație poliției, Zheng Jingfeng pierduse în fața ei în cele din urmă – nu reușise să o localizeze înainte ca ea să-și ducă planul la bun sfârșit.
Erau mereu atât de inutili – la fel ca acum zece ani, și nu se schimbaseră deloc de atunci.
Întotdeauna ajungeau prea târziu.
Dreptatea care venea prea târziu nu avea niciun sens. Odată, în trecut, ei îi învățaseră această lecție folosindu-și viața. Acum, în prezent, ea intenționa să-și folosească propria viață pentru a le da o lecție la rândul ei.
Lu Yuzhu se îndreptă spre centrul subsolului și inspectă din nou totul cu atenție. Organizația îi dăduse echipamentul cel mai performant. Deși nu avea experiență cu explozibilii, înțelegea procedurile necesare. Atâta timp cât asambla totul conform instrucțiunilor și apăsa un buton de pe dispozitivul exploziv, oamenii lor ar fi putut să-l controleze de la distanță și să detoneze întreaga instalație în mai puțin de cinci minute.
Lu Yuzhu a pășit în mijlocul acelei rețele de fire încrucișate. A rămas nemișcată și a privit calmă în jur. Imediat ce explozivii vor fi declanșați, întreaga bibliotecă de arhivă și toate dosarele, indiferent dacă erau de două decenii sau de peste un secol, vor fi cuprinse de flăcări. Și astfel, persoana care o salvase odată de o viață de mizerie va primi „curățenia” pe care și-o dorea atât de mult.
„Duan-ge”, spuse ea încet, rostind cu voce tare cuvintele pe care de obicei îndrăznea să le murmure doar în inima ei, într-un mod incredibil de îndrăzneț. „Am venit să fac curățenie pentru tine.”
Cu un râs liniștit, ea apăsă butonul de pe dispozitiv.
„Duan-laoban.” Într-o suită dintr-un hotel din Huzhou, un tehnician cu un trabuc în gură se uita la ecranul laptopului din fața lui cu o expresie foarte urâtă pe față. „Cineva a interceptat sistemul de control de la distanță al detonatorului.”
Un bărbat stătea în fața ferestrelor înalte, privind în jos spre Turnul de Radio și Televiziune al Universității Huzhou. „A fost interceptat de poliție?”, întrebă el cu răceală. „Am cheltuit atâția bani ca să te angajez, și tu nu ești în stare să-i învingi pe polițiști la propriul lor joc. Ai acceptat banii cu ușurință.”
„Nu e poliția.” Tehnicianul își șterse sudoarea de pe frunte. Era atât de anxios încât ochii îi ieșiseră din orbite ca ai unei broaște-taur în spatele ochelarilor cu lentile groase. „Portul de intrare pe care l-au folosit nu ne este familiar.”
Bărbatul părea ușor interesat. „Și care este?”
„Nu-mi dau seama acum, dar uitându-mă la tehnica lor, simt... simt că această persoană este...”
„Este?”
Tehnicianul înghiți. „Edward.”
Cuvintele lui fură urmate de câteva secunde de tăcere. Apoi, o voce de femeie se auzi din interiorul camerei.
Până în acel moment, femeia nu scosese un cuvânt, stând întinsă pe un fotoliu, derulând Weibo și uitându-se la discuțiile despre turnul de transmisie al Universității Huzhou. Deși astfel de conținut era rapid blocat și șters, mesajele continuau să curgă. Era suficient să reîmprospăteze pagina din când în când pentru a-i menține atenția.
Dar, auzind numele „Edward”, mâna femeii se opri.
„Ești sigur?”, îl întrebă ea pe tehnician.
„Nu pot fi sigur, dar având în vedere că a pătruns în sistemul meu într-un timp atât de scurt și având în vedere metoda pe care a folosit-o, nu mă pot gândi la nimeni altcineva dintre hackerii cunoscuți în acest moment, eu...”
Duan-laoban zâmbi ușor. "Ei bine, dacă este el, asta face lucrurile mai ușoare. Să vedem mai întâi dacă chiar este el."
El îi făcu semn cu capul secretarei de lângă el. ”Sună-l pe He Yu."
Tonul de apel sună de câteva ori.
”Duan-laoban, nu a răspuns."
Bărbatul o privi pe femeie impenetrabil. ”Trebuie să te felicit, doamnă Lü. Ai un fiu minunat."
Femeia se ridică de pe scaun, silueta ei generoasă fiind învăluită într-o rochie luxoasă din mătase, făcută la comandă. În timp ce se îndrepta spre fereastra care se întindea de la podea până la tavan, luminile orașului iluminau chipul ei – chipul blând și plăcut al unei femei de afaceri.
În mod surprinzător, această femeie nu era nimeni alta decât Lü Zhishu!
Lü Zhishu părea destul de jenată în timp ce își bea vinul din pahar. Cu toate acestea, ea forță câteva râsete. „Domnule director Duan, trebuie să te felicit și pe tine”, îi spuse ea bărbatului. „Dacă nu era el, ar fi fost foarte dificil să rezolvăm problema astăzi, nu-i așa? Dacă este el, cel puțin va fi ușor de rezolvat. Fiul meu nu este genul care să se implice în astfel de lucruri din proprie inițiativă. Trebuie să fie cineva cu el.”
În timp ce vorbea, se uită la telefonul ei.
Ultimul mesaj trimis în grupul de chat al familiei era de la He Yu. „Doctorul Xie și cu mine ne-am întors la cămin.”
Lü Zhishu îi înmână telefonul bărbatului cu o expresie complicată în ochi. „Te rog, încearcă să nu-i faci rău. Gândește-te la o modalitate de a-l opri cât mai repede posibil.”
Bărbatul aruncă o privire la ecran.
„Fiul tău cel mai drag și Xie Qingcheng sunt din nou împreună.”
„Se pare că se înțeleg destul de bine.” Lü Zhishu era prea dornică să-și distanțeze familia de această evoluție și să arunce întreaga vină pe Xie Qingcheng. "Îmi cunosc fiul — nu-i place personalitatea lui Xie Qingcheng, dar psihologic, l-a tratat întotdeauna ca pe un model de urmat și de depășit. Presupun că Xie Qingcheng a vrut să afle mai multe astăzi, așa că He Yu s-a aruncat cu capul înainte, sperând să se dea mare în fața idolului său."
”Idol?" Omul răsfoi istoricul conversației. După un timp, îi spuse lui Lü Zhishu: „În cazul ăsta, ce-ar fi să scoatem niște videoclipuri vechi? E timpul să distrugem... cum se numește asta? Preferința lui.”
Mergând spre computer, Duan-laoban a continuat să dea ordine. „Vreau tot ce este disponibil public pe internet și toate fișierele noastre interne. Îți voi spune ce videoclipuri anume să cauți.”
Cu un plan complet în minte, bărbatul zâmbi rece. Atâta timp cât He Yu făcea asta pentru Xie Qingcheng, totul avea să meargă bine. De fapt, nu putea fi mai ușor să-l oprească pe He Yu. Trebuia doar să vadă acele fragmente din trecutul lui Xie Qingcheng.
Cu siguranță, atunci fiul lui Lü Zhishu nu ar mai fi depus atâta efort pentru a-i da o mână de ajutor doctorului Xie.
Capitolul 41: Pentru că adevărul nu a fost niciodată lipsit de sens
Cinci minute, gândi Lu Yuzhu. În doar cinci minute, totul se va termina.
Clicurile detonatorului răsunau în subsol. Sunau ca ceasul cu pendul pe care îl păstrase în vechea ei casă din reședința județului, cu mulți ani în urmă. Pe vremea când viața ei era liniștită, ceasul acela răsuna cu un tic, tac, tic, tac, în timp ce pendulul se balansa dintr-o parte în alta.
Pe atunci, ea credea că va putea să-și trăiască întreaga viață fără probleme și în liniște.
Dintr-o dată, la fel cum tânărul jurnalist arogant îi distrusese viața, numărătoarea inversă către moartea ei se opri brusc.
În același moment, Lu Yuzhu auzi un zgomot înăbușit din liftul din spatele ei.
Se întoarse brusc și văzu ușile liftului deschizându-se încet. Înăuntru stătea un bărbat înalt, bine făcut, cu umeri lați și picioare lungi, cu ochi frumoși ca florile de piersic, care străluceau cu o flacără pătrunzătoare.
Xie Qingcheng ieși din cabina argintie a liftului, cu privirea fixată direct pe pieptul ei.
He Yu ghicise corect. Lu Yuzhu era într-adevăr acolo. Înainte de a intra în arhivă, copia programului pe care o descărcase pe telefon îi indicase un semnal puternic. Când He Yu căută conexiuni, descoperise chiar și o legătură către un detonator.
Mai multe detonatoare.
Singurul noroc în această nenorocire era că aceste detonatoare puteau fi controlate de copia software-ului lui He Yu, așa că a reușit să spargă firewall-ul adversarilor pentru a intra în program și a opri numărătoarea inversă.
He Yu și Xie Qingcheng nu anunțaseră poliția înainte de a intra; nu era suficient timp. În plus, deja confirmase că exista un spion în rândul polițiștilor, așa că anunțarea lor ar fi complicat lucrurile.
Situația era clară ca lumina zilei: Lu Yuzhu intenționa să folosească un atac sinucigaș pentru a-și ajuta binefăcătorul să „curățe” complet fișierele care serveau drept dovezi ale crimelor lor.
„Știu că mai sunt doar cinci minute până la expirarea timpului. Dar acum s-a oprit.” Xie Qingcheng se uită fix la femeie. „Putem vorbi?”
„Numărătoarea inversă s-a oprit…? Cum s-a putut întâmpla asta…”
„Totul datorită pasiunii șefului tău pentru tehnologia de ultimă generație.” O voce suavă se auzi din spatele lui Xie Qingcheng. Atunci Lu Yuzhu își dădu seama că mai era o persoană în lift.
Prezența lui Xie Qingcheng era prea copleșitoare. Când ieși din liftul care se deschidea încet, părea de neînfrânt, călcând pe inima ei cu fiecare pas. Ea nici măcar nu observase tânărul ascuns în umbra liftului spațios.
Acest tânăr purta un pulover negru simplu cu guler înalt și părea relaxat și calm. Când ieși din lift, se juca chiar pe telefonul său cu un aer nepăsător. Cu ținuta și înfățișarea sa, nu ar fi părut deloc deplasat într-o librărie sau într-un club social, mai degrabă decât în aceste arhive.
Tânărul îi zâmbi. „Lu-laoshi, tehnologia este cu adevărat un lucru minunat.”
Dar nu îi spuse prea multe – tehnicianul de vizavi încerca frenetic să pătrundă în programul pe care tocmai îl piratase. He Yu se limită la un salut blând și familiar, apoi se lăsă pe spate, sprijinindu-se de perete, pentru a continua această bătălie tăcută de programare. Expresia lui se înăspri pe măsură ce se concentra asupra sarcinii sale și nu mai acorda nicio atenție conversației dintre Xie Qingcheng și Lu Yuzhu.
Lu Yuzhu era o femeie care trecuse prin multe schimbări majore în viața ei. După un moment de șoc, își recăpătă calmul. Îi privi de sus în jos, iar mușchii încordați se relaxară ușor. „Nu sunteți de la poliție.”
„Nu suntem.”
„Câinii încă nu au ajuns aici, dar voi ați ajuns primii.” Lu Yuzhu îngustă ochii. „Cine sunteți?”
Xie Qingcheng nu intenționa să se învârtă în jurul cozii, așa că a trecut direct la subiect. „Acum nouăsprezece ani, părinții mei au murit într-un accident de mașină. Un vehicul fără șofer a intrat în ei, iar după ce au fost loviți, motorul a luat foc spontan, distrugând toate dovezile utile. Metoda a fost exact aceeași cu cea folosită de oamenii tăi pentru a-l ucide pe Zhang Yong adineauri.”
„Deci, părinții tăi erau trădători care meritau să fie eliminați sau doi polițiști?” întrebă Lu Yuzhu.
„Erau polițiști”, răspunse Xie Qingcheng.
„Atunci au murit pe merit, nu a fost deloc nedrept. Cu siguranță au fost onorați ca martiri după moartea lor, nu?” Fața lui Lu Yuzhu se transformă într-un zâmbet batjocoritor.
„Nu au fost.”
Zâmbetul lui Lu Yuzhu îngheță.
„Nu au murit în timpul unei misiuni și nu existau dovezi directe care să arate că au fost uciși. Toți colegii lor știau că nu a fost o coincidență, că nu a fost un accident de mașină obișnuit, dar atâta timp cât nu existau dovezi care să demonstreze contrariul, nu putea fi considerat decât un simplu accident.”
Ochii lui Lu Yuzhu se întunecară ușor, ca și cum își amintea propriul trecut.
„Am văzut dosarul tău. Știu prin ce ai trecut”, spuse Xie Qingcheng. Făcu o pauză înainte de a continua: „Știu cum e să nu primești un răspuns corect timp de atâția ani. Lu Yuzhu, nu toți polițiștii sunt complet răi.”
Lu Yuzhu nu răspunse imediat.
"Părinții mei au murit în timpul serviciului când aveam treisprezece ani. Din câte îmi amintesc, nu au făcut niciodată nimic reprobabil. În schimb, au fost uciși cu cruzime pentru că au căutat cu încăpățânare adevărul pentru oameni ca tine, încercând să îndrepte nedreptățile."
"Lu Yuzhu, știu că îl urăști pe reporterul care ți-a înscenat atunci și pe toți cei implicați în anchetă. Ai părăsit orașul natal și ai suferit atât de mult, încât pentru tine verdictul de acum trei ani a venit mult prea târziu – până la urmă, trecutul nu poate fi schimbat."
"Dar știi câți reporteri, polițiști și procurori necunoscuți și fără nume au luptat cu înverșunare, unii chiar sacrificându-și viața, pentru a face dreptate ție și altora ca tine, care ați fost acuzați pe nedrept? De ce își oferă sângele, tinerețea, viața pentru chestiuni din trecut care au fost deja rezolvate... pentru chestiuni care s-ar putea să nu fie iertate chiar dacă verdictul este anulat?"
„Pentru că, deși adevărul tardiv nu poate schimba trecutul...” Vocea lui Xie Qingcheng tremura ușor, ca și cum nu vorbea doar cu Lu Yuzhu, ci și cu partea din el însuși care a petrecut aproape două decenii epuizată până la oasele măduvei. "Cel puțin poate îndrepta viitorul pe calea cea bună. Le permite celor care au fost nedreptățiți să ridice din nou capul, martirilor fără viață și fără nume să se odihnească în pace, victimelor să scape de lanțurile grele de pe umeri, iar celor care sunt în afara legii să înțeleagă sensul dreptății."
Vocea lui Xie Qingcheng era calmă, iar emoțiile sale erau stăpânite în timp ce vorbea, dar ochii lui înroșiți trădeau inima lui deja frântă și zdrobită. "Nu poate vindeca rănile trecutului, Lu Yuzhu. Dar nu este fără sens. Adevărul nu este niciodată fără sens."
„Când procurorul te-a găsit și toți s-au închinat să-ți ceară iertare, n-ai simțit... un fel de bucurie când furia pe care o țineai în tine de zece ani s-a risipit? Chiar dacă era însoțită de o durere nemărginită, în acel moment ai putut în sfârșit să respiri.”
Lumina din ochii lui Lu Yuzhu a pâlpâit ușor.
„Așteptarea ta s-a sfârșit, Lu Yuzhu. Eu am așteptat aproape douăzeci de ani, dar nu se vede niciun sfârșit.”
Lu Yuzhu îl privi, tot în tăcere.
„Nu poți vedea oamenii care și-au vărsat sângele și s-au sacrificat pentru a respinge acuzațiile tale false”, a continuat Xie Qingcheng. "Nici măcar nu le știi numele, dar pentru cei morți și cei vii, ei caută mereu adevărul, urmărind dreptatea pentru greșelile pe care nu le-au comis... Crezi că asta nu are sens?"
"Timp de mai bine de zece ani, chiar dacă soțul tău te-a trădat și copilul tău te-a uitat, chiar dacă tu însăți ai uitat cum era Lu Yuzhu care fusese odată secretara comitetului de partid al județului Qingli, acești oameni pe care nici măcar nu i-ai cunoscut au refuzat să închidă dosarul tău. Crezi că au făcut toate astea doar pentru a obține o scuză pentru tine? Cel puțin părinții mei nu au făcut-o. Ca polițiști, au muncit pentru a-și întreține familia, considerând asta doar o carieră. Dar, chiar dacă asta ar fi spus, în final, au murit pentru cariera lor. Nu au lăsat în urmă mulți bani și nu au apucat să-și vadă copiii crescând. Când au murit, eu aveam doar treisprezece ani."
„Lu Yuzhu, și tu ești mamă. Îți poți imagina ce gândea mama mea în momentul în care a murit?”
Lu Yuzhu ascultase în tăcere, dar la aceste cuvinte, a tremurat brusc. Se simțea ca și cum o pereche de ochi plini de lacrimi, ochii unei femei care fusese forțată să-și părăsească copiii la fel ca ea, o priveau în tăcere de sus.
„Am văzut cu ochii mei. Jumătate din corpul ei era zdrobit. De oamenii tăi.”
Lu Yuzhu nu putea spune nimic.
"Cu ce a greșit, Lu Yuzhu? Nu a spus multe lucruri extraordinare în timpul vieții, dar încă îmi amintesc singura frază pe care a rostit cu gravitate. A spus că, chiar și când sunt epuizați, toți oamenii obișnuiți tânjesc după adevăr; oamenii din această lume trebuie să creadă în ceva luminos pentru a lupta pentru supraviețuire. Ea spera că insigna de polițist de pe umărul ei strălucea puternic, că era ceva în care cei neajutorați puteau avea încredere. Dar camarazii tăi, organizația ta și oamenii tăi au ucis-o. Epoleții ei au fost făcuți bucăți."
Lu Yuzhu tremura ușor.
”Nu poliția ar trebui să o urăști, ci criminalii care ți-au înscenat totul și te-au calomniat", spuse Xie Qingcheng. ”Întoarce-te, Lu Yuzhu. Unele lucruri nu ar fi trebuit să se întâmple așa."
Lu Yuzhu arăta ca o fantomă rătăcitoare, cu mai mult de un deceniu de viață complicată care îi răsucea și îi sfâșia trupul. În cele din urmă, ridică capul și îi spuse lui Xie Qingcheng cu o voce neașteptat de răgușită: „Regret.”
Acum era rândul lui Xie Qingcheng să rămână uimit.
„Regret...”, murmură ea. „Știai... că atunci când procurorul m-a găsit, asta era fraza pe care o repeta cel mai des?”
Lu Yuzhu spuse încet: „La momentul respectiv, mă întrebam ce voia să spună de fapt cu acele cuvinte. Voia să spună «ai trăit mizerabil, dar asta nu are nimic de-a face cu mine»”.
Ea îl privi pe Xie Qingcheng cu o expresie complicată.
După câteva secunde, continuă: „Dar acum îți spun că regret. Acum simt asta, așa că mă gândesc că poate... poate el nu a vrut să spună ”nu are nimic de-a face cu mine„. Poate că era cu adevărat tulburat pentru mine. Dar...”
Lu Yuzhu schimbă subiectul. Sub lumina rece și cenușie a subsolului, ea spuse încet: „Sunt unele lucruri de la care nu te poți schimba. Poate că oamenii noștri nu au avut de ales decât să implice persoane nevinovate. Și poate că a fost greșit, poate că a fost un păcat, dar în momentul meu cel mai disperat și insuportabil, oamenii noștri m-au salvat și mi-au dat un loc unde să aparțin.”
Xie Qingcheng rămase tăcut.
„Fără ei, s-ar putea să mă fi sinucis deja în timpul acestei lungi și lente căutări a adevărului. Era prea dureros; n-aș fi putut aștepta până când adevărul ar fi ieșit la iveală. Nu pot spune că ai greșit”, îi spuse Lu Yuzhu cu blândețe lui Xie Qingcheng. "Și știu că eu am greșit. Dar acum aparțin complet întunericului. Lumina îmi este străină. Corect sau greșit, el mi-a dat viața. Nu-l voi trăda, chiar dacă voi muri."
”Nu crezi că te-a salvat doar ca să te folosească?", întrebă Xie Qingcheng. ”Că te-a salvat pentru ziua de azi, ca să aibă pe cineva care să-și țină gura chiar dacă viața lui ar fi în pericol? Detonatorul are un cronometru de cinci minute și poate fi controlat de la distanță, așa că de ce nu te-au luat cu ei? Vor să mori în explozie împreună cu lucrurile pe care vor să le distrugă."
Lu Yuzhu zâmbi. ”Îi acorzi prea puțin credit."
Xie Qingcheng o privi fix.
”A spus că mă va lua cu el, că nu intenționa să mă lase în urmă. Dar eu am fost cea care a vrut să rămână. Cazul ăsta a stârnit prea multă vâlvă și a fost un avertisment clar pentru ceilalți; el avea mereu nevoie de câțiva oameni în țară ca să le dea polițiștilor un motiv să închidă cazul", spuse Lu Yuzhu. ”Dacă aș fi vrut să rămân în viață, aș fi putut foarte bine să fug după ce apăsam butonul; mi-a dat chiar timp să mă răzgândesc."
„Dar nu vreau”, a concluzionat ea. „Nu vreau să cad în mâinile poliției și nu vreau să mă întorc în locul în care am fost închisă atât de mult timp. Nu sunt dispusă să fiu interogată în niciun fel și nu vreau să cooperez. Moartea nu mă sperie deloc. Doar viața îmi provoacă o disperare fără sfârșit.”
În timp ce vorbea, Lu Yuzhu se retrase încet în adâncul subsolului, ieșind din lumină și intrând în întuneric.
Nu voia să facă un pas înainte. Nu mai putea să facă un pas înainte.
Își întinse mâna în spate – la nivelul taliei, avea un pistol.
Nu mai trăsese niciodată cu o armă. Era ultimul lucru pe care i-l dăduse organizația, pentru situația improbabilă în care ar fi avut nevoie de el. Nu era sigură că putea să țintească cu precizie, dar măcar merita să încerce...
Privirea îi căzu asupra tânărului îmbrăcat în negru care nu scosese un cuvânt de la început până la sfârșit și care continua să tasteze pe ecranul telefonului cu viteză maximă.
Era adevărat. Nu-și mai amintea de Lu Yuzhu care fusese odată secretara de partid a județului Qingli.
Inima îi tresări când strânse din dinți fără să scoată un sunet și deblocă arma cu mâna tremurândă...
Ding. Notificarea unui mesaj primit sună brusc.
He Yu se opri în mijlocul bătăliei sale de codare.
El instalase un firewall pentru a bloca orice mesaj primit, dar acesta fusese trimis de celălalt tehnician după ce îi spărsese bariera. În timpul confruntării lor, adversarul său reușise să-i trimită un mesaj anonim.
Conținea un videoclip.
Textul mesajului spunea: Edward, v-am identificat pe amândoi. Uită-te mai întâi la asta, apoi gândește-te dacă chiar vrei să mergi atât de departe pentru el.
Capitolul 42: Spune-mi, care este adevărul?
Ce era această înregistrare video?
Părea să aibă legătură cu Xie Qingcheng.
He Yu aruncă o privire impasibilă la codul care se derula rapid pe ecranul telefonului său. Adversarul său avea nevoie de ceva timp pentru a-l ajunge din urmă, dar nu ar fi durat mult. Era foarte posibil ca această înregistrare video să-i fi fost trimisă pentru a-i distrage atenția.
Închizând fereastra de chat, lăsă problema deoparte. Nu voia să-și piardă concentrarea.
Cu toate acestea, o clipă mai târziu, un al doilea mesaj apăru ca un spirit care refuza să plece.
Edward, știu că suferi de o tulburare psihologică rară. În timp ce atacai firewall-ul nostru, am cercetat și fișierele tale.
Degetele lui He Yu se opriră.
Deși starea lui era secretă, spitalul și medicul său personal aveau copii ale dosarului său medical. Abilitățile de hacking ale organizației erau atât de avansate încât, cu anumite indicii, nu era imposibil să-i determine adevărata identitate și să obțină documente importante într-un timp scurt.
Imediat după aceea, adversarul său a trimis un al treilea mesaj.
Xie Qingcheng te minte și se folosește de tine – nu ești curios să afli de ce a renunțat brusc la meseria de medic?
Un al patrulea mesaj.
Nu-ți mai irosi viața pentru el. De ce nu te uiți la acest videoclip?
Videoclipul a apărut din nou, urmărindu-l fără milă ca un șarpe veninos.
Voința lui He Yu nu era atât de slabă, așa că tot nu a dat clic pe el. Dar colții acelui șarpe veninos se înfipseseră într-adevăr în carnea lui, făcându-l să ezite o fracțiune de secundă.
Dacă adversarul său voia să-i distrugă rapid barierele mentale, trebuia să fie foarte viclean în alegerea punctului de atac. Iar informațiile pe care i le trimitea celălalt hacker erau într-adevăr o piatră în cârca lui de foarte mult timp.
De ce a trebuit să plece Xie Qingcheng?
Insistase cu atâta încăpățânare să plece. Chiar și după ce He Yu își lăsase mândria deoparte și îl rugase patetic să rămână, tot ce îi spuse Xie Qingcheng fu: Tatăl tău este cel care mă plătește. Tu nu-ți permiți să mă angajezi.
He Yu nu putea uita niciodată ceea ce simțise atunci.
În toată viața lui, fusese apropiat doar de două persoane. Una era Xie Qingcheng, iar cealaltă era Xie Xue. Dar în acea zi, în acea seară, amândoi deveniseră iluzii care ar fi putut la fel de bine să nu fi existat niciodată.
He Yu încercase din răsputeri să trăiască – să trăiască ca un om normal, refuzând constant să se supună demonilor din interiorul său. Încercase timp de șapte ani.
În acel moment, se prăbușea cu adevărat în interior.
Dar, la urma urmei, nu a simțit niciodată resentimente față de Xie Qingcheng. He Yu era obișnuit cu singurătatea și cu a înțelege tot felul de oameni. Ceva mai târziu, a ajuns să înțeleagă alegerea lui Xie Qingcheng.
La urma urmei, ceea ce aveau ei nu era altceva decât o simplă relație medic-pacient, o slujbă care îi asigura traiul lui Xie Qingcheng. Deoarece nu erau nici rude, nici prieteni, Xie Qingcheng avea tot dreptul să plece în orice moment. Și înainte de a pleca, Xie Qingcheng nu îl înșelase și nu îl mințise; îi explicase foarte clar motivele sale.
He Yu nu avea niciun motiv să-i poarte pică.
Era adevărat că He Yu nu putea să treacă peste plecarea bruscă a lui Xie Qingcheng. Dar mai târziu, He Yu se gândise că măcar această persoană venise la el și îi dăduse niște principii clare, astfel încât el să aibă curajul să trăiască în continuare. Măcar această persoană îi spusese odată că pacienții cu boli mintale trebuie să-și reconstruiască legăturile cu societatea și nu trebuie izolați, că el nu era o anomalie a societății.
He Yu credea că ar trebui să-l înțeleagă și să-l ierte pe Xie Qingcheng doar pentru asta.
Xie Qingcheng avea întotdeauna un mod de a câștiga oamenii de partea sa și de a le câștiga înțelegerea.
La fel ca conversația sa cu Lu Yuzhu de adineauri — He Yu auzise câteva fragmente din ea. Xie Qingcheng fusese întotdeauna un bun orator și, după atâția ani, încă putea convinge oamenii cu logica sa și apelând la sentimentele lor.
Când i-a trecut acest gând prin minte, He Yu a aruncat o privire la expresia lui Lu Yuzhu. Putea vedea clar că fusese afectată. Chiar dacă se afundase prea adânc în mizerie, chiar dacă această scurtă conversație nu putea în cele din urmă să se compare cu mai mult de un deceniu de suferință, ea era totuși cu adevărat mișcată.
Xie Qingcheng încerca să o convingă pe Lu Yuzhu să afle adevărul despre moartea părinților ei. Atunci cum se comportase Xie Qingcheng față de He Yu?
Fusese cu adevărat sincer, fără să ascundă nimic?
He Yu nu a dat clic pe videoclip. Dar privirea i-a rătăcit puțin. S-a uitat la Xie Qingcheng care se confrunta cu Lu Yuzhu.
Tocmai în acest moment de neatenție, comenzile adversarului său l-au prins pe nepregătite. Când He Yu și-a dat seama ce se întâmplase, aceștia deja îi spărseseră firewall-ul defensiv!
Bip-bip-bip...
Numărătoarea inversă până la detonare a reînceput, ticând și mai repede decât înainte. Tehnicianul inamic accelerase cronometrul de cinci minute — mai era doar un minut și câteva secunde până când bomba urma să explodeze!
He Yu și-a revenit brusc și a înjurat încet. Nu era momentul să se gândească la astfel de lucruri.
S-a concentrat imediat și a tastat o comandă pentru a închide cu forța distragerea atenției reprezentată de videoclip. Picături de sudoare i-au apărut pe fruntea netedă, în timp ce ochii migdalați priveau fix ecranul. Degetele i se mișcau atât de repede încât lăsau urme, mișcările lor estompându-se.
Între timp, în timp ce Lu Yuzhu îl privea pe He Yu, deveni sigură că el era vinovatul.
Acest tânăr era cel care folosea telefonul mobil pentru a interfera cu semnalul organizației. În acest caz, cea mai importantă persoană de acolo nu era Xie Qingcheng, ci acest tânăr.
Se îndreptă spre el, calmă și stăpână pe sine. Deși ochii îi erau ațintiți asupra lui Xie Qingcheng, ca și cum încă se confrunta cu el, în realitate îl urmărea pe He Yu cu coada ochiului.
Pe măsură ce se apropia încet, deblocă siguranța pistolului. În interior erau unsprezece gloanțe.
He Yu tastă rapid o serie de comenzi și apăsă pe confirmare.
Se văzu o lumină roșie.
Interceptat!
Numărătoarea inversă frenetică se opri din nou.
He Yu răsuflă ușurat și ridică privirea. Tocmai când era pe punctul de a-i face semn lui Xie Qingcheng că totul era în regulă, pleoapele îi tresăriră brusc. Un al șaselea simț îi provocă o senzație de înțepătură în ceafă și întoarse brusc capul...
În același moment, Lu Yuzhu scoase pistolul din spatele ei, îl îndreptă spre He Yu și apăsă pe trăgaci!
Un glonț a ieșit din țeavă cu un bang asurzitor. Reculul armei i-a amorțit brațul lui Lu Yuzhu, care a șovăit câțiva pași înapoi. Glonțul a ratat ținta și a lovit un dulap plin cu materiale de arhivă. Întreaga parte frontală a dulapului s-a prăbușit din cauza impactului, iar o pânză de păianjen de crăpături a acoperit vitrina de sticlă înainte ca aceasta să se spargă violent.
„He Yu!”
Xie Qingcheng s-a albăstrit și s-a repezit imediat spre Lu Yuzhu, trântind-o la pământ și imobilizând-o. Chiar și așa, Lu Yuzhu nu a dat drumul armei. Se zbătea și țipa la Xie Qingcheng în timp ce se luptau. Și deși Xie Qingcheng era în pericol de a fi împușcat în orice moment, din cauza faptului că pieptul său era atât de aproape de țeava armei, nici el nu a dat drumul.
„Dă-te la o parte!” a țipat Lu Yuzhu, cu părul răvășit și ochii ieșiți din orbite de furie. A îndreptat țeava neagră direct spre pieptul lui Xie Qingcheng, dar, din nu știu ce motiv, nu a tras. „Altfel te omor și pe tine!”
„Poți să-mi iei viața, Lu Yuzhu, dar nu poți să-l ataci pe el. Nu poți să ataci un copil.” Xie Qingcheng îi vorbi încet lui Lu Yuzhu în mijlocul haosului, strângând din dinți.
Din păcate, He Yu nu putea să-i audă cuvintele din cauza țipetelor lui Lu Yuzhu. Ea scoase un urlet inuman de furie.
Inima ei fusese eliberată de inhibiții; primul foc îi ucisese orice urmă de ezitare și compasiune. Orice motiv și căldură ar fi avut odată, acum începeau să se estompeze rapid.
Treptat, pierdu din vedere ochii plini de lacrimi ai mamei din cer. La urma urmei, era o femeie care fusese abandonată de copilul ei.
Fusese abandonată...
Imagini din trecut îi trecură prin fața ochilor.
Sprijinul locuitorilor din județ, fericirea de când a preluat funcția...
„Lu Yuzhu este uimitoare! Este prima femeie absolventă de studii superioare din județul nostru! A absolvit o universitate de top și s-a întors să fie secretara județului, prima femeie secretară! Impresionant! Asigură-te că vei face lucruri mărețe pentru județul nostru!”
„Doamnă secretară Lu, îți mulțumim că ai ajutat la repararea drumurilor din satul nostru și la construirea școlii elementare Hope. După atâția ani de tergiversări, pur și simplu nu erau dispuși să o facă.”
„Doamnă secretară Lu, îți mulțumesc. Dacă nu erai tu, mama m-ar fi obligat să mă mărit... Eu... eu încă vreau să studiez... Îți mulțumesc că m-ai ajutat și că mi-ai permis să-mi continui studiile... Îți mulțumesc, din suflet, îți mulțumesc...”
"Doamnă secretară Lu, de ce nu accepți cadourile noastre de mulțumire? Au venit și au plecat atâția secretari, dar niciunul nu a fost ca tine, care ne-ai luat în serios pe noi, sătenii, și ne-ai ajutat atât de mult...
„Mulțumesc.”
Mulțumesc...
Brusc, ca un trăsnet din senin, ea a căzut din înaltul norilor în abis.
„Lu Yuzhu, cineva te-a denunțat. Cineva te-a denunțat pentru delapidare și luare de mită. Te rog să vii cu noi la secția de poliție.”
„Yuzhu...”
„Ma... ma... Mama...”
Părea că la fundul prăpastiei se afla un copil care plângea în hohote, țipând neînțeles. Copilul acela întinse mâna spre ea și o privi cu lacrimi în ochi.
„Ma... ma...”, plângea neîncetat.
Când se întoarse ani mai târziu, fetița care odată se întinsese spre ea stătea acum timidă în spatele unei alte femei, temându-se să se apropie de ea.
„Cine ești...?”
Cine ești?
„Cine sunt eu?” se întrebă Lu Yuzhu.
Într-o spălătorie murdară de hotel, în mijlocul unor grămezi de fețe de masă și veselă murdară...
„Lu Yuzhu, mai repede. Nu ești de la țară? E doar puțină treabă, de ce ești așa lentă?”
„Știi, era studentă la master.”
„Eh? O studentă la master spală vase?”
„Cred că studia ceva destul de la modă, securitatea informațiilor informatice... Ce ciudat. Ce s-a întâmplat cu ea?”
„Lu Yuzhu, departamentul de resurse umane ți-a verificat din nou dosarul. Ești o fostă condamnată! Nu poți ascunde așa ceva când aplici pentru un loc de muncă. Ar trebui să pleci. Îți voi plăti salariul pe luna asta, dar nu mai trebuie să vii la muncă mâine.”
În sala de masaj cu miros de mucegai, între fețele bărbaților necuviincios de familiare...
„Frumoasa asta mică pare chiar cam jenată.”
„Te dai mare? Curvă! Nu te vinzi cumva? Spui atâtea prostii, chiar dacă ți-am dat deja bani! Faptul că te plac este deja un semn de respect! Și totuși îndrăznești să mă muști!”
O palmă peste față! Apoi încă una.
Tare, silențioase, corporale, intangibile, din întuneric, din toate direcțiile – palmă după palmă o loveau peste față.
Îngenuncheată, plângea în timp ce zgâria pământul până când mâinile i se acoperiră de sânge, de parcă voia să dezgroape un strop de lumină și adevăr pentru a le arăta.
Da, făcuse ceva greșit.
Făcuse ceva greșit – acceptase bani... dar era doar o sumă suficientă pentru a cumpăra un porc, o regulă nescrisă în sat, și nici măcar nu îi acceptase personal. Nici măcar nu știa...
De ce trebuia să ajungă în această situație, cu familia distrusă, singură și fără un loc unde să se ducă!
De ce...
Nu se putea apăra nici dacă ar fi avut o sută de guri. Totul era acoperit de o sentință de care nu putea scăpa.
Spera să găsească pe cineva în care să aibă încredere, care să-i dea speranță. A așteptat și a așteptat, până când inima i s-a uscat, dar tot ce a primit a fost o dezamăgire după alta.
„Numele meu este Duan. Tu te numești Lu Yuzhu, nu-i așa? Ai o diplomă universitară.”
Deodată, s-a aprins o scânteie.
Era flacăra brichetei unui client.
Bărbatul era acolo doar pentru a-și alunga plictiseala, pentru a vedea ceva nou, jucându-se cu niște prieteni buni de nimic. Nu avea nicio intenție să-și satisfacă dorințele și niciun interes pentru femeile din aceste localuri ieftine. O considera interesantă, așa că, în mijlocul acelor pete de lumină, a expirat încet fumul din țigară.
„Ai studiat atât de mult.” Aruncă bricheta pe măsuța de ceai și o privi. „De ce faci o astfel de muncă?”
Lu Yuzhu nu răspunse.
Poate pentru că privirea bărbatului era prea calmă, fără nici o urmă de dispreț. Ar fi putut spune chiar că era concentrată și sinceră, cu un interes real de a o înțelege.
În acel moment, o lovitură puternică a lovit brusc zidurile crăpate ale inimii lui Lu Yuzhu. A rezistat câteva secunde, sau poate câteva minute, dar în cele din urmă nu a mai putut suporta. A căzut în genunchi, și-a acoperit fața și a început să plângă amarnic, chiar în fața acelui client...
Era ca și cum plânsul și disperarea din zilele trecute se materializaseră din nou, în timp ce Lu Yuzhu îi spunea lui Xie Qingcheng: „Nu încerca să mă oprești să-l protejez!”
Era cu adevărat înfricoșător ce putea face o persoană când era încolțită. Nu se știa de unde găsise puterea, dar reuși să-l împingă pe Xie Qingcheng, care o ținea de braț, și să se întoarcă spre He Yu, care stătea deoparte.
He Yu nu fugise. Dimpotrivă, când și-a dat seama că Xie Qingcheng era în pericol, a venit să-și ajute tovarășul. În trecut, Lu Yuzhu probabil ar fi admirat un tânăr ca acesta. Dar acum, nu a ezitat. S-a străduit să-și ridice încheietura mâinii, răsucindu-și mâna... Cu mare efort, a apucat pistolul și l-a îndreptat spre He Yu — și a apăsat pe trăgaci!
Se auzi un bang asurzitor!
Primul ei foc a ratat. Ochii lui Lu Yuzhu erau deja roșii de sete de sânge, expresia ei era distrusă. Venele de pe frunte i se umflaseră violent în timp ce își arăta dinții, arătând mai puțin ca un om și mai mult ca o fiară captivă. Xie Qingcheng o împinse înapoi la pământ, dar ea refuză să renunțe la armă, trăgând cu gloanțe în direcția lui He Yu, ca și cum ar fi înnebunit.
Bang-bang-bang-bang-bang!
Ignorându-și propria siguranță, Xie Qingcheng a refuzat să-i dea drumul, în ciuda faptului că se afla atât de aproape de atac. Dar când Lu Yuzhu a explodat cu puterea cuiva care se luptă pentru viața sa, era imposibil pentru Xie Qingcheng să-i smulgă arma atât de repede în circumstanțe atât de haotice.
Lu Yuzhu nu a irosit niciun glonț pe Xie Qingcheng. A continuat să tragă în He Yu, bărbatul care o împiedica să arunce în aer arhivele.
Bang-bang-bang!
Deodată, s-a auzit un zgomot surd.
Xie Qingcheng a deschis larg ochii și s-a întors brusc, pupilele lui contractându-se. „He Yu!”
În cele din urmă, tânărul a fost rănit. Pentru că refuzase să plece, pentru că încă nu-l abandonase pe Xie Qingcheng și nu fugise, fusese împușcat.
Strângându-și umărul, He Yu se sprijini de perete. Era îmbrăcat în negru, așa că sângele care curgea din rana lui nu era foarte vizibil la început. Pe măsură ce sângele proaspăt și roșu se scurgea în materialul negru al hainelor sale, nu mai părea atât de strălucitor sub lumina slabă.
Dar când și-a pus mâna peste rana de glonț, apăsând cu degetele reci și palide, mâna i s-a umplut de sânge. Roșul sângeriu i-a acoperit pielea palidă, creând o imagine îngrozitoare.
Era ca și cum vederea lui Xie Qingcheng fusese vopsită în roșu.
Văzând că îl rănise, Lu Yuzhu respira greu, încă apăsată la pământ de Xie Qingcheng. Privind sângele care curgea din rana lui He Yu, ea își aruncă brusc capul pe spate și începu să râdă. Râsul acela asurzitor era trist și înspăimântător. Lacrimile începură să-i curgă pe obraji și să-i cadă în părul răvășit.
„Ha ha ha ha... Ha ha ha ha ha...”
Strânsoarea ei slăbi și arma căzu pe pământ.
Xie Qingcheng sări în picioare și alergă imediat spre He Yu. He Yu încercă să ridice din nou telefonul cu brațul rănit; voia să termine de tastat ultima sa comandă. Făcu două încercări, dar mâinile îi tremurau prea tare, așa că telefonul, cu ecranul deja acoperit de sânge, îi scăpă din mână și căzu zgomotos pe pământ.
„He Yu, tu...”
„... Sunt bine. Trebuie să plecăm, Xie Qingcheng.”
He Yu o privea fix pe Lu Yuzhu cu ochi fioroși și reci. Era palid ca moartea, iar sudoarea îi curgea de pe frunte. Cu toate acestea, cuvintele lui erau adresate lui Xie Qingcheng.
„Nu vei putea scoate nimic de la ea. E prea implicată.” Făcu o pauză. „Știu că vei regreta că ai ratat șansa cu martora asta, dar dacă nu plecăm acum, va fi prea târziu.”
Ca pentru a-i confirma cuvintele, celălalt tehnician a spart rapid firewall-ul și recâștigă controlul asupra detonatorului, acum că He Yu nu mai putea ține pasul cu bătălia de codare.
He Yu încruntă sprâncenele. Nu se temea prea mult de răni, iar sângele era pentru el ceva absolut banal. Ce îl îngrijora era faptul că mâna rănită nu mai putea strânge nimic.
Pierduseră controlul asupra situației.
„Să plecăm.”
276… 275… 274…
Numărătoarea inversă trecu repede, accelerând din nou. Susținându-l pe He Yu, Xie Qingcheng se întoarse să privească femeia prăbușită în mijlocul unei rețele de fire explozive, prin ochii lui roșii ca florile de piersic.
Lu Yuzhu era ca o molie prinsă în pânza unui păianjen. Din când în când, tremura de râs, dar lacrimile îi curgeau pe față. Ridică brațul și își acoperi ochii. Jumătatea superioară a feței era plină de lacrimi, dar jumătatea inferioară era încă contorsionată de un râs maniacal.
Xie Qingcheng închise ochii cu putere. În clipa în care se întoarse, simți că se mișcă cu încetinitorul, ca și cum ar fi privit în altă parte, departe de cadavrele înghețate ale părinților săi de acum nouăsprezece ani.
Dar mai era un glonț în pistolul lui Lu Yuzhu!
În timp ce plângea și râdea și își pierdea mințile, îi auzi plecând. Instinctiv, luă pistolul pe care tocmai îl aruncase și îl îndreptă spre ei...
„La pământ!”, strigă He Yu.
Xie Qingcheng era concentrat asupra rănilor lui He Yu și era cu spatele la Lu Yuzhu. Așadar, He Yu fu cel care observă mișcarea lui Lu Yuzhu de data aceasta.
Bang!
Cine știa ce gândea He Yu? Poate că nu gândea deloc, ci era doar instinctul unui dragon malefic care își proteja comoara. El l-a împins imediat pe Xie Qingcheng la pământ, iar asta a făcut ca ultimul glonț să-i lovească brațul deja rănit, puțin mai sus de prima rană de glonț.
Corpul lui He Yu se convulsiona de durere și se lăsă moale în brațele lui Xie Qingcheng, sângele împroșcând peste tot în timp ce Xie Qingcheng privea.
Scalpul lui Xie Qingcheng se înțepeni. Era medic, dar în acel moment era complet incapabil să se ocupe de această vărsare de sânge...
„De ce ai făcut asta...!”
He Yu nu scoase niciun sunet. Ochii lui întunecați erau plini de teamă în timp ce se uita la rana lui, de parcă și el se gândea: De ce am făcut asta?
Într-adevăr...
De ce...?
Cronometrul continua să ticăie frenetic, așa că Xie Qingcheng nu-și putea permite să mai piardă timp. Ridicându-l pe He Yu în picioare, îl apucă pe băiatul rănit și o luă la fugă pe coridor...
Sângele fierbinte al lui He Yu curgea din umăr. În timp ce Xie Qingcheng continua să alerge, nu se mai gândea la ce se întâmplase în trecut și la faptul că pierduse ultimul martor în viață.
Ținându-l strâns pe He Yu în timp ce alerga spre ieșire, îi spuse: „Totul va fi bine. Te scot de aici.”
„... Nu-ți face griji... Nu mi-e frică de lucrurile astea, Xie Qingcheng.” Vocea lui He Yu se auzi încet. Ajunseră prin hol în sala principală, pașii lor nesiguri răsunând în urma lor.
He Yu era încă foarte calm.
„Nu mi-e frică de moarte sau de sânge și nici nu-mi pasă de durere, îți amintești?”
Xie Qingcheng nu știa ce să spună.
„Probabil că tocmai pentru că nu mă tem suficient de moarte am făcut asta.” Culoarea începu să dispară de pe buzele lui He Yu. „E în regulă.”
Dar lui Xie Qingcheng îi păsa; îl durea. Îl strânse mai tare în brațe pe He Yu. Pentru că pierduse atât de mult sânge atât de repede, fața lui He Yu era deja alarmant de palidă.
Era un copil atât de tânăr, avea doar nouăsprezece ani. Un copil normal ar fi cerut încă bani de buzunar părinților, ar fi jucat jocuri vesele, ar fi citit cărți cu nonșalanță, ar fi simțit puterea tinereții curgând prin vene fără griji, ar fi așteptat cu nerăbdare un viitor cu perspective nelimitate.
Dar He Yu?
Știa foarte bine că în fața ochilor lui era doar întuneric; în fața lui se aflau doar cei trei pacienți cu Ebola psihologică, morți de mult, care îl priveau cu răutate, spunându-i că întreaga lui viață va fi o noapte lungă fără răsărit, un drum înfundat fără ieșire.
Totuși, strânse din dinți și se strădui să se târască spre acel viitor care încă mai părea să ofere o fărâmă de speranță.
Copilăria, inocența, râsetele, nepăsarea... Nimic din toate acestea nu avea legătură cu He Yu.
Avea doar nouăsprezece ani... Indiferent cât de impresionant sau capabil era, în cele din urmă, era tot un copil.
În acel moment, Xie Qingcheng s-a trezit în sfârșit din haosul în care îl cufundase dorința de a-și răzbuna părinții. În sfârșit a înțeles de ce avusese înainte senzația că ceva nu era în regulă: nu ar fi trebuit să-l implice pe He Yu în asta.
De ce a făcut așa ceva?
Cine era He Yu pentru el?
Băiatul acesta muncise deja destul. Xie Qingcheng îi acordase lui He Yu doar îngrijirea medicală de bază, în calitate de medic personal. Cum putea asta să fie suficient pentru ca băiatul să-și pună viața în pericol și să sară cu el într-un iad pe pământ?
Mâna lui Xie Qingcheng, care acoperea rana lui He Yu, tremura ușor.
Nu simțise niciodată prea multă tristețe pentru He Yu – cel mult, simțise un sentiment de responsabilitate, grijă și milă. Dar în acel moment, sângele cald al tânărului părea să-i curgă pe piele, să-i coboare pe șira spinării, să-i străpungă inima și să-i pătrundă adânc în măduva oaselor.
Așa era... Erau doar un doctor și un pacient, cu o relație de muncă care nu putea fi mai clară. Xie Qingcheng, din cauza unei datorii personale și a caracteristicilor unice ale Ebola psihologică, trebuia să acorde o atenție specială lui He Yu.
Cu toate acestea, nu se putea spune același lucru despre He Yu. He Yu nu îi datora nimic. Când se uita la Xie Qingcheng, nu ar fi trebuit să simtă nimic altceva decât ceea ce simte un pacient față de medicul său.
Cu toate acestea, He Yu îl însoțise la bibliotecă.
Doar pentru că Xie Qingcheng spusese: Vreau să aflu adevărul despre moartea părinților mei.
Voia cu disperare să găsească vinovatul. Dar asta nu avea nicio legătură cu He Yu...
În timp ce Xie Qingcheng alerga afară cu He Yu după el, apăsând cu putere pe umărul rănit al acestuia, spuse cu voce răgușită: „Te duc imediat la spital. Nu vorbi prea mult”.
He Yu era foarte tăcut.
Apoi, după un lung moment de tăcere, tânărul a râs ușor. „Sunt bine, serios. Totuși, voiam să te întreb ceva, doctore Xie.” Respirația lui îi atingea urechea lui Xie Qingcheng. Era fierbinte, dar părea să aibă o ușoară răcoare. "Vreau să știu cu adevărat – atunci, de ce ai renunțat brusc la meseria de doctor? A fost chiar atât de simplu, că ți-a expirat contractul?"
Xie Qingcheng tăcu.
”De ce, indiferent cât am încercat să te păstrez, m-ai refuzat?"
Xie Qingcheng tot nu răspunse.
„Au trecut șapte ani, Xie Qingcheng. Tatăl meu mi-a spus că, în afara relațiilor de muncă, între oameni există bunăvoință. Astăzi... Astăzi, vreau să te întreb cu adevărat.” He Yu încă sângera, dar nu se obosi să se uite în jos. În schimb, în noaptea terifiant de nesfârșită, ochii lui negri îl priveau fix pe Xie Qingcheng.
Privirea lui era aceeași ca în urmă cu atâția ani, când băiatul acela devenise brusc copilăros în neputința lui, atât de copilăros încât încercase să-l convingă pe Xie Qingcheng să rămână cu banii lui de buzunar. Indiferent cât de mare era toleranța la durere a acelui băiat sau cât de amorțită era mintea lui, după ce suferise aceste două răni de glonț, tot ar fi fost rănit.
Vocea lui He Yu era foarte blândă. Poate pentru că alergaseră prea repede, dar părea chiar puțin răgușită. „Xie Qingcheng... Atunci, chiar nu ai simțit niciun pic de compasiune pentru mine?”
Capitolul 43: Cine ar fi crezut că adevărul va fi așa?
Xie Qingcheng stătea tăcut, cu spatele la lumină. În întunericul nopții, He Yu nu-i putea descifra expresia; simțea doar că mâna care îl susținea tremura ușor.
He Yu puse o altă întrebare. „Xie Qingcheng, de ce a trebuit să pleci?” Chiar și în starea în care se afla, reușea să rămână calm. Era ca și cum cu cât situația era mai terifiantă și mai critică, cu atât devenea mai puțin îngrijorat.
Xie Qingcheng nu îi răspunse.
„M-ai mințit, nu-i așa? Nu ai plecat doar pentru că ți-a expirat contractul, nu-i așa?”
Privirea din ochii acelui copil.
Privirea din ochii acestui tânăr.
Amândoi erau calmi, copilăroși, încăpățânați, dar păreau și... indiferenți. Îl priveau fără să clipească, căutând tot mai adânc, dar fără să găsească răspunsul pe care îl căutau.
Xie Qingcheng simți brusc că nu putea face față privirii insistente. Închise ochii. „Lasă-mă să te scot de aici mai întâi.”
Nu mai era mult timp, așa că își dublă eforturile și continuă să alerge spre ieșirea din arhivă, cu He Yu în urma lui. Când în sfârșit ieșiră din clădirea tăcută și neiluminată în zgomotul din afară, cu luminile poliției și sirenele urlând, pentru o clipă se simțiră ca și cum ar fi fost aruncați într-un caleidoscop.
Zheng Jingfeng descoperise și el adevăratul înțeles al literei L. Odată dedusă locația, luminile roșii și albastre ale poliției se năpustiră asupra țintei ca un val care vine din toate părțile.
Când Xie Qingcheng îl aduse pe He Yu, care încă sângera, coborând treptele, jumătate sprijinindu-l, jumătate cărându-l, Zheng Jingfeng deschise ușa mașinii cu un bang și ieși din vehicul.
De data aceasta, expresia căpitanului unității de investigații criminale era rece. Îngrijorarea și furia străluceau din ochii lui de panteră, cele două emoții contradictorii trecând peste fața lui ca un joc de umbre, lamele lor de oțel strălucind în mod strălucitor când se loveau între ele. „Xie Qingcheng...”
„Arhivele sunt pe punctul de a exploda”, spuse Xie Qingcheng de îndată ce se apropie de Zheng Jingfeng. „Nu lăsa pe nimeni să intre.”
Zheng Jingfeng părea că ar fi vrut să-i apuce pe amândoi de gât și să le pună cătușe la mâini, dar apoi a întâlnit privirea lui Xie Qingcheng... Ochii acestuia seamănă atât de mult cu ai lui Zhou Muying, încât s-a trezit că își întoarce privirea în ultimul moment, incapabil să mențină contactul vizual.
Pe fața lui Xie Qingcheng era sânge. Zheng Jingfeng nu știa al cui era sângele, dar îl făcea să se simtă incomparabil de vinovat.
Era un fapt că nu putea permite ca Xie Qingcheng să se apropie prea mult de caz – Xie Qingcheng nu era ofițer de poliție și nu avea calificarea necesară pentru a se implica prea profund. Chiar dacă tot ce se întâmpla acum era legat de cazul nerezolvat al morții părinților săi de acum nouăsprezece ani, singurul lucru pe care i-l putea spune lui Xie Qingcheng era: Este secret, trebuie să ne predai cazul.
Cu toate acestea, un individ era inevitabil mai flexibil decât o organizație; cu cât organizația era mai strictă, cu atât acest lucru era mai adevărat. Nu mai era nevoie să menționăm că probabil exista un polițist corupt în rândul poliției sau că acești criminali păreau să facă parte dintr-o organizație criminală internațională cu o excelentă cunoaștere a tehnologiilor de ultimă generație. Deși Xie Qingcheng le încredințase acest caz de nouăsprezece ani, ei încă nu-i puteau da un răspuns satisfăcător. Chiar și în cazul acestei enigme legate de arhive, tot felul de obstacole făceau ca poliția să ajungă mai încet decât Xie Qingcheng.
Zheng Jingfeng nu a avut timp să-și exprime șocul sau să pună alte întrebări. „Retrageți-vă imediat”, a spus el în stația radio. „Arhivele vor exploda. Toată lumea, retrageți-vă!”
Apoi i-a condus pe Xie Qingcheng și He Yu în mașina de poliție și a închis ușa cu un zgomot. Toți ceilalți din mașină îl priveau pe Xie Qingcheng cu o expresie foarte ciudată în ochi.
Când Xie Qingcheng aruncă o privire spre turnul de transmisie, care nu era prea departe, acesta părea să fi revenit la aspectul său obișnuit, luminat puternic. Videoclipul cu jocul mortal „Lasă batista” în roșu aprins dispăruse, iar în locul lui, silueta unei persoane pâlpâia pe turn. Poate era o reclamă; Xie Qingcheng nu apucă să o vadă bine înainte ca motorul mașinii de poliție să pornească cu un zgomot puternic.
Până acum, străzile principale ale campusului erau aproape pustii. Mașina de poliție a accelerat fulgerător cu luminile roșii și albastre intermitente pentru câteva sute de metri, înainte ca...
Bang!
Un sunet cutremurător, ca un tunet înăbușit, se auzi din spatele lor. Urmat îndeaproape de...
Ka-booom!
Un zgomot cutremurător, însoțit de țipetele tuturor celor care au asistat la acest spectacol. Într-adevăr, arhivele explodaseră. Ca o alunecare de teren, cioburi de cărămidă și țiglă au îngropat trecutul într-o clipă.
Aplecat pe bancheta din spate a mașinii, Xie Qingcheng nu trebuia decât să se uite prin geamurile din spate pentru a vedea flăcările care se înălțau în aer din direcția arhivelor, ca o furtună care mătura totul în calea sa. Le transforma în praf, le spărgea în fragmente care nu mai puteau fi reasamblate.
Dar Xie Qingcheng nu s-a uitat înapoi. În schimb, a închis ochii.
Toate indiciile se dezintegrase... Nu putea să se uite înapoi.
A trecut mult timp până când exploziile asurzitoare s-au potolit.
În mașină era foarte liniște, toată lumea fiind concentrată asupra scenei crimei. După ce mașina s-a oprit, polițiștii au ieșit unul câte unul. Afară se auzea vântul șuierând, focul trosnind în depărtare și, de asemenea...
„Ești nemulțumită de ceva?”
Era vocea unui bărbat. Era destul de tare, deoarece se auzea simultan din mai multe telefoane mobile din mașină.
„Dacă ești nemulțumită de ceva, ar trebui să te adresezi spitalului.”
Xie Qingcheng se opri și deschise ochii – era atât de șocat încât auzea lucruri? Și propria lui voce, pe deasupra?
„Nu te certa cu mine aici.”
Nu, nu auzea doar lucruri. Ochii i se deschiseră larg când își dădu seama. Era acel videoclip! Hackerii nu încetaseră niciodată să difuzeze videoclipul!
În momentul în care Xie Qingcheng recunoscu videoclipul care era proiectat pe turnul de transmisie – precum și pe toate telefoanele din apropierea Universității Huzhou – înțelese imediat de ce polițiștii îl priveau cu expresii atât de ciudate. Videoclipul probabil rula deja de ceva vreme – când He Yu și Xie Qingcheng ieșiseră din clădire, turnul de transmisie fusese deja preluat de această scenă.
Telefonul lui Xie Qingcheng era încă oprit, dar când l-a pornit, a fost imediat deturnat de semnalul hackerilor și a primit videoclipul sincronizat cu cel care rula pe turn.
Îl arătape el, de acum câțiva ani.
Purta uniforma Spitalului nr. 1 din Huzhou: un halat alb, cu emblema albastră a spitalului brodată pe el, o plăcuță cu numele laminată și două pixuri prinse la piept. În jurul lui era haos – era înconjurat de pacienții spitalului, care îl priveau cum stătea în fața ușii secției sale, în fața unei femei dezordonate și neîngrijite.
Xie Qingcheng a înțeles imediat ce se întâmplă și când s-a întâmplat. Dar...
Cu o expresie subtil schimbată, s-a uitat la He Yu.
He Yu era încruntat, neînțelegând încă pe deplin ce se întâmplă. Totuși, își dăduse seama că acest videoclip era același pe care hackerul voia să-l deschidă mai devreme – videoclipul pe care trebuia să-l vizioneze pentru a vedea „dacă merită”.
Umărul încă îi sângera. Medicul de la unitatea de poliție care îi acorda primul ajutor îi spuse: „O să te ajut să cureți rana și să oprești sângerarea, dar o să doară – încearcă să reziști.”
He Yu răspunse indiferent: „Mulțumesc.”
Durerea, sângele, chiar și moartea – pentru el, nu însemnau nimic. Era complet concentrat pe turn și pe iluminarea sa în continuă schimbare.
Scena încă se derula.
Femeia neîngrijită din videoclip urla: "De ce trebuie să arăt un act de identitate? De ce trebuie să mă interogheze agenții de pază? Crezi că îmi este ușor să vin la doctor? Este foarte greu să te programezi la specialiștii din spitalul vostru! Speculanții au acaparat toate locurile! Trebuie să plătesc cinci sute de yuani doar pentru a obține o programare! De ce trebuie să fie așa? Se pare că oamenii săraci nu merită doar să moară, ci și să fim tratați cu dispreț de voi, doctorii, și discriminați, nu-i așa? Crezi că vreau să fiu murdară și împuțită așa? Imediat ce am închis taraba la patru dimineața, am venit să aștept la coadă în fața spitalului să deschideți. Crezi că am timp să fiu curată și îngrijită ca tine? Nu sunt o persoană rea!"
Dar tânărul Xie Qingcheng din videoclip stătea cu mâinile în buzunarele halatului alb, privind-o rece pe femeia care plângea și se ținea strâns de genunchi în fața lui. El a spus indiferent: ”Vii și stai în fața cabinetului meu, chiar dacă nu ești pacienta mea. De unde să știu ce ai de gând să faci după ce s-a întâmplat cu Yi Beihai?"
„Vreau doar să văd un doctor!”, plângea femeia.
Cu fața lipsită de expresie, Xie Qingcheng spuse: „Tu vrei să fii tratată, dar eu vreau să fiu în siguranță. Te rog să nu mai stai în fața cabinetului meu. Du-te unde trebuie, fie că e la interne sau la neurochirurgie. Unitatea mea nu are nicio legătură cu numărul tău de înregistrare.”
„Dar toate celelalte săli de așteptare sunt pline și nu am voie să stau pe podea. Mi-a fost foarte greu să găsesc acest loc. Vreau doar să mă odihnesc puțin. Am stat în picioare toată ziua...”
„Păstrează-ți energia pentru agenții de pază. Eu sunt doar un doctor care își câștigă salariul. Nu vreau să risc să mor în timpul serviciului.”
Pacienții care stăteau în jur nu au putut să nu simtă o undă de furie în inimile lor. Inițial, nu aveau intenția să intre în conflict cu un medic și făceau tot posibilul să-și stăpânească furia. Dar când femeia a izbucnit în lacrimi la auzul tonului dur și agresiv al lui Xie Qingcheng, cineva a strigat la el: "Ce faci? Nu ai mamă? Sigur nu vei condamna toți pacienții din cauza unui singur om rău? Yi Beihai era o excepție! Cineva atât de egoist ca tine nu se poate compara deloc cu domnul Qin Ciyan! Crezi că meriți să fii medic?"
Xie Qingcheng ridică privirea, dezvăluind o pereche de ochi ca florile de piersic, atât de pătrunzători încât păreau cruzi. ”Sunt medic, indiferent de părerea ta. Nu cred că merită să mor pentru un pacient, iar să fiu ucis de un nebun ar fi o pierdere atât de mare încât ar fi de râs. Medicina este doar o profesie — nu ar trebui să o idealizezi cu sacrificii altruiste și să mă faci să mă simt vinovat în felul acesta."
El a rostit clar cuvintele: ”Viața unui doctor va fi întotdeauna mai valoroasă decât viața unui nebun care nu se poate controla. Înțelegi?"
Pentru o clipă, toată lumea amuți.
Imaginile video deveniseră puțin haotice după aceea. În furia mulțimii, cineva îl împinse pe cel care filma, provocând tremurarea și estomparea imaginii. Se auzeau doar înjurăturile furioase ale pacienților.
Când videoclipul ajunse în acel moment, notificările din diverse grupuri de chat și mesaje directe începură să inunde nenumăratele telefoane care difuzau clipul.
Toate telefoanele din mașină care nu erau setate pe silențios, inclusiv al lui Xie Qingcheng, au început să vibreze neîncetat.
Se părea că videoclipul fusese răspândit rapid în toate colțurile internetului.
He Yu stătea în mașina de poliție, lăsând medicul să-i îngrijească rănile de glonț de la umăr. Își ținea fruntea lipită de geam, urmărind în tăcere videoclipul difuzat pe turnul de transmisie.
Era videoclipul pe care i-l trimisese adversarul său hacker, cel pe care el alesese să nu-l redea.
Xie Qingcheng simțea cum i se strânge inima.
Deci asta era.
Pentru a-l distruge pe He Yu, adversarii lor alesese să dezvăluie acest videoclip.
Xie Qingcheng ar fi vrut să-i spună ceva lui He Yu, dar nu știa ce să spună – sau dacă mai era ceva ce putea încerca să explice. A încetat să mai privească videoclipul; știa foarte bine ce spusese și ce făcuse atunci.
Păcatele pe care nu le putea explica și secretele pe care trebuia să le păstreze, ascunse în acel videoclip – în acel moment, toate fuseseră dezvăluite pentru ca toată lumea să le vadă.
Nu-i păsa. Știa când a făcut acele lucruri și a rostit acele cuvinte că va fi crucificat pentru asta după aceea, că va fi criticat toată viața, că totul are un preț. Era deja pregătit să păstreze secretul acela toată viața și știa foarte bine ce viitor îl aștepta dacă videoclipul ar fi fost făcut public.
Dar când privirea i-a căzut pe tânărul liniștit și nemișcat de lângă el...
Umărul lui He Yu încă sângera fără să dea semne că se va opri. Medicul îl tratase cu un garou, dar mirosul grețos al sângelui încă impregna mașina de poliție pe jumătate închisă. În mod inexplicabil, Xie Qingcheng se gândi la câteva ore în urmă, la prima dată când îl privise pe acest tânăr ca pe un egal. He Yu îi întinsese mâna. În acel moment, nimeni nu era dispus să-l ajute; chiar și Chen Man alesese să respecte regulile.
Dar He Yu îi spusese: „Te pot ajuta”.
Mâna întinsă era fină, largă, curată și frumoasă; chiar și unghiile erau tăiate îngrijit. Era clar că aparținea unui tânăr stăpân răsfățat, care avea grijă de el.
Fără sânge, fără răni.
Avea doar niște cicatrici ușoare pe încheieturi, dar acestea se vindecaseră deja.
„De ce... m-ai ajuta?”
„Pentru că tu ai făcut același lucru pentru mine odată.”
„Nu am uitat niciodată.”
Culoarea roșie aprinsă îl înțepa pe Xie Qingcheng în ochi.
În momentul în care imaginile din acel videoclip neîntrerupt au apărut în câmpul vizual al lui He Yu, scena proiectată pe turnul de transmisie s-a schimbat din nou. Acum se vedea o sală de conferințe din spital.
Părea că Xie Qingcheng tocmai susținuse o prelegere academică remarcabilă, iar administrația era în mijlocul recunoașterii realizărilor sale profesionale. Dar colegii lui care aplaudau din public nu erau deloc entuziasmați de situație. Se părea că acest videoclip fusese filmat la scurt timp după întâlnirea sa controversată cu pacienta respectivă.
Directorul i-a mulțumit. Xie Qingcheng s-a ridicat în picioare și a privit calm fiecare persoană de sub scenă. Nu a rostit niciun cuvânt de mulțumire. Ceea ce a spus a fost: „Aceasta va fi ultima dată când țin o prelegere în acest spital. Am decis să demisionez.”
Nimeni nu a spus nimic. Câțiva stagiari fără creier încă aplaudau mecanic, dar înainte să apuce să mai aplaude de două ori, și-au revenit. Ochii li s-au mărit de șoc, privindu-l fix pe Xie Qingcheng, cu gura căscată. Toți ceilalți din public aveau aceeași expresie uluită.
Xie Qingcheng era cel mai tânăr și mai promițător medic din instituția lor. Era atât de redutabil încât abia părea uman. Înainte de numirea lui, Spitalul nr. 1 din Huzhou nu avusese niciodată un director adjunct atât de tânăr. Chiar dacă recent făcuse câteva remarci nepotrivite, nu era nimic atât de grav încât oamenii să nu poată trece peste asta în cele din urmă. La urma urmei, ce medic nu a avut câteva conflicte cu pacienții de-a lungul carierei sale?
Dar Xie Qingcheng spunea că va demisiona.
Expresia directorului se înțepeni instantaneu. Cu un râs uscat, spuse: „Doctore Xie, de ce nu iei loc? Putem discuta problemele de serviciu după conferință.”
Șeful departamentului medical zâmbi forțat și preluă microfonul. "Doctore Xie, probabil că te simți supărat în ultima vreme. Nimeni dintre noi nu poate accepta ce s-a întâmplat cu profesorul Qin, iar tu erai apropiat de el, așa că probabil erați colegi apropiați. Ai fost chiar martor la sacrificiul profesorului Qin, așa că îți înțelegem sentimentele..."
”Nu-l cunoșteam foarte bine pe Qin Ciyan", îl întrerupse Xie Qingcheng. ”Nici nu sunt supărat din cauza profesorului Qin. Pur și simplu nu vreau să fiu următorul Qin Ciyan".
Câțiva dintre studenții lui Qin Ciyan din public nu au mai putut suporta. „Xie Qingcheng, ai grijă ce spui! Cum adică nu vrei să fii următorul Qin Ciyan? Profesorul meu și-a dedicat întreaga viață medicinei, cum îndrăznești să...”
„Dar nu vreau.”
S-a făcut liniște.
"Medicina este doar o carieră pentru mine. Îmi voi îndeplini toate responsabilitățile cu atenția cuvenită, dar nu cred că este normal să-ți dai viața în această meserie. Nici nu înțeleg de ce atât de mulți dintre voi, cei prezenți astăzi aici, sunteți atât de convinși de asta, încât considerați că este glorios, până în punctul în care ignorați propria siguranță pentru a trata pacienții fără a respecta procedurile corespunzătoare. Profesorul Qin merită respect, dar ceea ce i s-a întâmplat în final a fost vina lui. De ce a ales să opereze mama unui bărbat în stare instabilă, când documentele nu erau completate corespunzător?"
Studenții lui Qin Ciyan s-au ridicat în picioare. ”Xie Qingcheng, tu...!"
”Iertați-mă, dar nu înțeleg deloc."
Conferința se transformase într-un haos; durerea și furia simțite de tinerii medici nu mai puteau fi reprimate.
„Cum îndrăznești să râzi așa!”
„Cum adică a fost vina lui? Crezi că profesorul Qin este vinovat pentru propria moarte?”
„Xie Qingcheng, ai uitat cum vorbeai în trecut despre pacienții cu boli mintale? Tu erai cel care susținea din toată inima ca ei să trăiască în societate, spunând că ar trebui să-i acceptăm și să-i tratăm ca pe niște oameni obișnuiți! Cum de te-ai răzgândit? Te-ai speriat în clipa în care s-a întâmplat incidentul, nu-i așa? Ai văzut cu ochii tăi cum profesorul Qin și-a pierdut viața în timpul serviciului în acea zi, iar acum ți-e frică!”
„Ai văzut cum a fost aruncat într-o baltă de sânge, ai văzut sângele împrăștiat peste tot în biroul lui și te-ai speriat, nu-i așa? Ți-e frică că ți se va întâmpla și ție într-o zi! Toți pacienții cu care interacționezi sunt bolnavi mintal; ești într-un pericol mult mai mare decât el! Dacă ți-e frică, spune-o! Nimeni nu va râde de tine! Dar nu mai discredita sacrificiul profesorului Qin!”
„Da, mi-e frică”, răspunse Xie Qingcheng cu răceală.
Tânărul doctor scrâșni din dinți. „Și totuși ai tupeul să vorbești despre nediscriminarea bolnavilor mintali...”
„Spune-mi, cum vorbești cu pacienții cu cancer? Le spui: ”Oh, condoleanțe. Veți muri în curând„? Nu era nici cea mai mică urmă de expresie pe fața lui Xie Qingcheng; trăsăturile lui erau mai reci decât gheața. ”Sunt sigur că nu. Adevărul este una, iar cuvintele pe care le spunem sunt alta. Ca medic psihiatru, trebuie să le ofer pacienților mei speranță și încurajare. Trebuie să-i fac să se simtă tratați ca niște oameni normali. Dar întrebați-vă, toți. Chiar nu simțiți nicio teamă față de pacienții cu boli mintale care sunt considerați periculoși? Care dintre voi ar fi dispus să interacționeze singur cu ei și să-și pună viața în mâinile unor astfel de pacienți fără nicio rezervă? Ar putea vreunul dintre voi să facă asta?"
„Deci... tot ce ai spus nu au fost decât vorbe goale... Ești doar... Ești doar un fals demn de dispreț, care se dă mare și se preface!”
Xie Qingcheng nu s-a certat cu oamenii care își pierduseră cumpătul; ca întotdeauna, era extrem de calm, atât de calm încât părea aproape insensibil, atât de insensibil încât părea aproape rece. "Qin Ciyan ar fi putut fi un sfânt. Dar eu nu sunt altceva decât un om obișnuit. Când vin la serviciu și îmi pun hainele astea, sunt un doctor care își tratează pacienții. Când plec de la serviciu și îmi scot hainele astea, am o familie – am o soție și o soră mai mică de care trebuie să am grijă. Nu am atins nivelul de iluminare al lui Qin Ciyan."
Nimeni nu spuse nimic.
„Dacă vreți să deveniți Qin Ciyan, atunci faceți-o”, a spus Xie Qingcheng, scoțând medalia pe care tocmai o primise și punând-o înapoi în cutia de brocart căptușită cu catifea. Privirea lui era extrem de sobră și extrem de calmă. „Eu vreau doar să fiu un om obișnuit.”
În acest moment, videoclipul a clipit brusc, a pâlpâit și a dispărut.
Acum că numărătoarea inversă a jocului mortal WZL se încheiase, poliția nu putea permite făptașilor să-și continue comportamentul scandalos. Cu puțin timp înainte, reușiseră să recâștige controlul asupra canalelor de transmisie a informațiilor, dar nu îndrăzneau să acționeze pripit, de teamă că ar putea precipita un atac terorist asupra cetățenilor nevinovați din Huzhou. Așa că nu puteau decât să-și lase adversarii să facă ce voiau.
Dar acum, poliția nu mai putea permite ca videoclipul să continue să fie difuzat. La ordinul superiorilor, turnul de transmisie „sabia sângeroasă”, care fusese plin de activitate toată noaptea, părea să se trezească în sfârșit din starea de posedare demonică, odată ce alimentarea centrală cu energie electrică a fost întreruptă.
Un bubuit s-a auzit odată cu întreruperea masivă a curentului electric.
Ca niște cortine care coborau peste o scenă la sfârșitul unei piese, întregul turn de transmisie s-a întunecat, toate luminile sale dispărând într-o clipă. Ca o fiară uriașă care fusese sedată în mijlocul campusului școlii după ce petrecuse noaptea înnebunită, turnul revenise la o liniște mormântală, fără niciun semn de viață.
În spatele turnului de transmisie, incendiul încă făcea ravagii, flăcările înalte vopsind cerul nopții deasupra arhivelor în roșu aprins. Polițiștii au înconjurat zona din jurul clădirii vechi de secole care ardea în flăcări; cineva sunase la numărul de urgență 119.
Fiecare colț al campusului era în agitație; nimeni nu dormea în noaptea aceea.
Dar în interiorul mașinii era o liniște de moarte.
Videoclipul dispăruse.
Scena se terminase.
Dar ochii lui He Yu, care fuseseră fixați tot timpul pe turnul de transmisie, erau încă ațintiți asupra clădirii complet întunecate – nu mișcase niciun mușchi, era extraordinar de calm, până la a fi puțin înfricoșător.
"Marea majoritate a bolilor mintale sunt reacții normale ale oamenilor normali la circumstanțe anormale..."
„Inegalitatea socială, mediile anormale; principalii vinovați care le cauzează cele mai mari daune psihicului lor, în mod ironic, provin aproape în totalitate din familiile lor, de la locul de muncă, din societate – provin de la noi.”
„He Yu, mai devreme sau mai târziu, va trebui să te bazezi pe tine însuți pentru a ieși din umbra din inima ta.”
„Trebuie să reconstruiești punțile care te leagă de ceilalți oameni și de societate.”
„Îți doresc o recuperare rapidă.”
„Hei, micuț diavol.”
„Nu te doare…?”
Tăcere.
În acel moment, cuvintele pe care Xie Qingcheng le rostise atunci – cuvintele care îi deschiseseră lanțurile din inimă lui He Yu, încurajările care îl convinseseră pe He Yu să-l considere, cu reticență, pe Xie Qingcheng diferit de ceilalți, mângâierile pe care Xie Qingcheng i le oferise lui He Yu când trecea prin cele mai grele momente – toate păreau să plutească ca un nor de praf, devenind de o ridicolitate și o răceală de nedescris.
He Yu se uită la turn.
Ochii lui erau la fel de negri și înfricoșători ca acea clădire neiluminată.
Numărând zilele, nu putea fi mai mult de o lună de când fusese filmat acest videoclip când Xie Qingcheng demisionase din funcția de medic personal și dispăruse fără urmă. Era ca și cum Xie Qingcheng fugise din bârlogul unei fiare sălbatice sau poate fugise de cineva cu o boală contagioasă.
În timp ce medicul curăța rana de pe brațul lui He Yu, aceasta păru să pulseze brusc, provocând o durere chinuitoare. Altfel, de ce ar fi simțit un frig pătrunzător? Și de ce ar fi devenit atât de palid?
„He Yu.”
He Yu nu răspunse.
„Voiam să spun...”
He Yu auzi vocea lui Xie Qingcheng lângă el. Așteptă cu răbdare ca Xie Qingcheng să termine propoziția.
Trecu o secundă, apoi alta.
Dar Xie Qingcheng nu continuă.
Chiar spusese toate acele lucruri. Indiferent care era motivul, indiferent care era scopul său sau secretele ascunse în cuvintele sale, toate ieșiseră din gura lui. În urma uciderii lui Qin Ciyan, era adevărat că He Yu era cel pe care Xie Qingcheng îl sacrificase.
Adevărul era că nu avea nicio scuză pentru a-i da explicații acestui tânăr.
He Yu se simți brusc ridicol — nu-i plăceau doctorii, iar pe Xie Qingcheng îl displăcea în mod special încă de la început. Cum reușise acest om să-i câștige încrederea și să-l convingă să deschidă porțile inimii? Nu fusese tocmai din cauza acestui așa-zis „tratament egal” – pentru că Xie Qingcheng îl considerase parte din societatea normală, sprijinindu-l în timp ce ieșea din bârlogul dragonului întunecat și se aventura în lumina soarelui fără margini de afară?
Dar după uciderea lui Qin Ciyan și înainte de a-și părăsi postul, ce a spus Xie Qingcheng când He Yu nu era în preajmă, în locuri pe care el nici măcar nu le cunoștea?
He Yu închise încet ochii. Se simți ca și cum cineva l-ar fi lovit cu putere peste obraz. Acea palmă călătorise prin mulți ani lungi și grei înainte de a ajunge pe fața lui, așa că ar fi trebuit să-și piardă din forță. He Yu nu credea că ar putea simți vreo tulburare emoțională din cauza acestei palme.
Dar tot simțea o durere slabă și înțepătoare în carne.
"În regulă. Ți-am bandajat rănile pentru moment", spuse medicul poliției care supraveghease tratamentul lui He Yu. ”Voi chema pe cineva să te ducă la spital. Trebuie să te duci să te examineze cât mai repede posibil. Vino cu mine la cealaltă mașină."
He Yu nu răspunse.
”Hei?", îl întrebă medicul.
He Yu deschise ochii. Era prea calm, atât de calm încât părea puțin înfricoșător.
Telefonul lui Xie Qingcheng suna încontinuu, fie din grijă, din îngrijorare sau din dorința de a primi confirmarea... cei care sunau aveau diverse motive.
Xie Qingcheng nu răspunse. Se uita doar la profilul lui He Yu.
Cu un ton blând și rafinat, He Yu îi spuse medicului: „Mulțumesc pentru efortul depus.”
Apoi, cu un pas lung, a ieșit din mașină. A făcut câțiva pași înainte. Abia în acest moment, când era pe punctul de a pleca, a fost în sfârșit dispus să se oprească și să întoarcă ușor capul într-o parte. Luminile roșii și albastre ale mașinii de poliție îi iluminau fața impecabilă cu o margine de lumină care pâlpâia constant.
Zâmbi ușor, ochii lui întunecați strălucind ca focul. „Doctore Xie. Cine ar fi crezut că adevărul va fi așa?”
Xie Qingcheng nu spuse nimic.
„Trebuie să fi fost un sacrificiu enorm pentru tine să te prefaci atâția ani. Ai muncit din greu.”
Este cu adevărat prea ironic, gândi He Yu.
În toți acești ani, singurul lucru de care se temea cel mai mult era să fie tratat ca și cum ar fi fost diferit de ceilalți. Xie Qingcheng era cel care intrase în bârlogul său singuratic și îi oferise un set frumos de convingeri, dându-i pentru prima dată o armură cu care să treacă prin viață și permițându-i să creadă că într-o zi va găsi o punte pe care să o traverseze pentru a ajunge în restul societății.
Credea cu tărie în Xie Qingcheng. Indiferent cât de mult îl disprețuia He Yu, indiferent cât de clar trasese Xie Qingcheng linia dintre ei, indiferent cât de crud îl părăsise Xie Qingcheng atunci — He Yu îi înțelegea motivele și se agățase de acele cuvinte de încurajare ca un prost. Purtând armura pe care i-o dăruise Xie Qingcheng, continuase să lupte cu acest atașament încăpățânat atât de mult timp.
Dar, după cum s-a dovedit, interiorul acelei armuri era căptușit cu spini.
He Yu crezuse că îl va proteja de batjocura lumii din afară, dar, în momentul în care se aștepta mai puțin, sute de spini și mii de lame au fost eliberate din interior, străpungându-l din cap până în picioare.
Lucrurile pe care Xie Qingcheng i le încredințase erau false. Chiar și el îl mințise.
„Xie Qingcheng, dacă chiar te temeai atât de mult de mine, ai fi putut să-mi spui direct de la început. Nu era nevoie să te prefaci și, mai ales, nu era nevoie să-mi spui atâtea principii mărețe care contraziceau propriile tale convingeri. Cel puțin, nu ar fi fost atât de...”
He Yu se opri, lăsând propoziția neterminată.
Silueta lui părea teribil de singuratică, dar vocea lui era încă extrem de calmă — exact așa cum Xie Qingcheng își dorise odată pentru el, exact așa cum Xie Qingcheng îl învățase odată să se străduiască să fie. Întruchiparea calmului.
În cele din urmă, He Yu doar chicoti. Sângele pe care îl pierduse era încă pe mâinile lui Xie Qingcheng, dar râsul său batjocoritor se risipi deja în vânt.
Apoi, se întoarse complet și urmă polițiștii spre cealaltă mașină, fără să arunce nici măcar o privire înapoi.
Capitolul 44: Odată
Era ca și cum băiatul de treisprezece ani ar fi apărut din nou în fața ochilor lui, privindu-l cu încăpățânare și neputință, în timp ce el își stăpânea în tăcere sentimentele cu toată puterea.
În ziua în care Xie Qingcheng a părăsit familia He, a simțit că vede ceva prețios în ochii acelui tânăr, ceva care nu aparținea doar unui pacient. Dar inima lui era prea împietrită și, în plus, nu era foarte sensibil la anumite emoții. Pe deasupra, era prins în atâtea alte lucruri la momentul respectiv și nu era dispus să ia în considerare sentimentele unui copil. Astfel, instinctiv, se îndoise că acei ochi conțineau emoții care transcendeau relația medic-pacient.
Trebuia să plece.
He Yu era într-adevăr cineva pe care îl sacrificase, cineva pe care îl abandonase.
În haosul care a urmat după uciderea lui Qin Ciyan, He Yu era copilul pentru care Xie Qingcheng își întărise inima să-l lase în urmă...
Odată, când acel copil fusese târât într-un vârtej de curenți de către boala sa, îl privise pe Xie Qingcheng cu aceeași privire neclintită. Privirea lui He Yu era ca a unui dragon pui care își întinsese gheara mică către oameni și avusese încredere în ei, doar pentru a fi înșelat. Aripile îi erau rupte, coloana vertebrală sfâșiată, iar ghearele rupte. Rănit, zăcea pe stâncă în stare de amețeală, cu aripile și ghearele mici acoperite de sânge. Dar era un dragon; pentru a nu-și pierde demnitatea, nu îndrăznea să urle prea tare.
He Yu era o persoană mândră, așa că spuse cu cât mai multă stăpânire de sine: „Xie Qingcheng, în ultimii ani, am fost la mulți medici. Mi-au dat medicamente, mi-au făcut injecții și m-au privit cu o expresie care spunea că sunt un pacient singular, unic. Tu ai fost singurul care a fost diferit. Tu ai fost singurul care m-a tratat ca pe cineva care ar trebui să se integreze în societate. Mi-ai spus că medicamentele și injecțiile nu sunt cele mai importante lucruri și că cel mai important pas este să stabilesc legături cu ceilalți și să-mi construiesc un puternic sentiment de identitate – că asta este singura modalitate prin care pot rezista. Xie Qingcheng, nu suntem foarte apropiați, dar totuși...”
Xie Qingcheng nu a spus nimic când He Yu s-a oprit.
„Eu... credeam că mă vedeai ca pe o persoană normală, cu sentimente, nu doar ca pe un pacient.”
În ciuda mândriei sale, He Yu a fost totuși nevoit să spună ceva atât de copilăresc în final.
„Am o alocație mare, pot...”
Pot să te angajez.
Pot să te țin aici.
Te rog, nu pleca!
Te rog, poți să rămâi cu mine?
În acel moment, Xie Qingcheng crezuse că refuzul vehement al lui He Yu de a-l lăsa să plece era probabil din cauza lui Xie Xue. Poate că și He Yu crezuse același lucru.
Dar, în realitate, nu era așa.
Când Xie Qingcheng închidea ochii și se gândea la acea perioadă, își amintea cum îl lua pe He Yu, mult mai mic, în spate, când acesta refuza să primească vaccinul sau să ia medicamentele, cum mâinile lui He Yu se relaxau ascultătoare, cum aproape că simțea greutatea băiatului care se lăsa calm pe umărul lui.
„Doctore Xie.”
„Xie Qingcheng.”
Vocea aceea se transformase din una blândă și imatură într-una răgușită odată cu intrarea lui He Yu în adolescență. Chiar și mai târziu, ea ascundea o tristețe acoperită cu încăpățânare și indiferență: „Xie Qingcheng, poate că nu ești bolnav mintal, dar ești mai nemilos decât mine.”
Ești nemilos...
Boala mea nu s-a ameliorat încă. Este încă gravă, așa că de ce m-ai abandonat...?
Bang! Acea împușcătură asurzitoare, sângele care țâșni și se revărsă peste palma lui, ochii migdalați și reci ai acelui tânăr în întuneric.
Doctore Xie, cine ar fi crezut că adevărul va fi așa...? Să te prefaci atâția ani... Chiar ai muncit din greu.
Când un pui de dragon abandonat și rănit privește omul care i-a călcat în picioare inocența și entuziasmul, ar avea o expresie ca asta?
Greutatea caldă de pe umerii lui Xie Qingcheng părea să se estompeze. Închise ochii. Singura căldură care mai rămăsese era în locul în care sângele lui He Yu îi stropise palma.
Deodată, cineva vorbi din spatele lui. „Trebuie să fii foarte obosit.”
Greutatea de pe umerii lui Xie Qingcheng se întoarse când o mână apăsă exact în același loc.
Deschise ochii. Era la secția de poliție. Persoana care îi apăsa umărul era Zheng Jingfeng. În mijlocul haosului și al zgomotului, Xie Qingcheng se pierduse în amintirile sale din trecut cu He Yu.
Era deja foarte târziu. Xie Qingcheng stătea într-o cameră de interogatoriu, în fața unui tânăr polițist care petrecuse deja mai mult de o oră înregistrându-i mărturia. După ce l-a salutat pe Zheng Jingfeng, polițistul junior și-a strâns dosarele și a plecat.
Xie Qingcheng nu era rudă cu Zheng Jingfeng, dar acesta era foarte apropiat de părinții lui, așa că se recuzase din anchetă și abia acum intrase în camera de interogatoriu.
„Vrei o țigară?" Zheng Jingfeng încercă să inițieze o conversație cu Xie Qingcheng.
„Da, te rog”, răspunse Xie Qingcheng obosit.
Zheng Jingfeng îi dădu o țigară și se așeză în fața lui. După ce aprinse țigara, Xie Qingcheng mușcă filtrul și împinse bricheta înapoi peste masă.
În timp ce trăgea un fum, ridică încet ochii obosiți. Zheng Jingfeng îi întâlni privirea. Chiar dacă îl cunoștea destul de bine pe bărbatul din fața lui, Zheng Jingfeng se simți totuși puțin neliniștit de privirea lui Xie Qingcheng în acel moment. Era prea neclintită, prea tăioasă. Ca un pumnal sau un bolovan. Ca ochii părinților lui decedați.
Sau poate era chiar mai neliniștitor. Pentru că atunci când Zheng Jingfeng se uita la Xie Qingcheng acum, după tot ce se întâmplase în seara aceea, acei ochi nu mai aveau deloc o expresie vulnerabilă. Părea doar obosit.
Mâna cu care Zheng Jingfeng își aprindea țigara tremura involuntar.
„De ce nu spui nimic?” Vocea lui Xie Qingcheng era ușor răgușită, ceea ce îl făcea să pară puțin mai normal. „Nu ai venit doar ca să stai așa.”
„Pentru că nu simt nevoia să spun ce ar trebui să spun. Știai riscurile, și totuși ai insistat să faci ce ai făcut.” Zheng Jingfeng oftă adânc. „În plus, fie că crezi sau nu, înainte să intru, m-am gândit tot timpul cum să te consolez. Dar acum că sunt aici, mi-am dat seama că nu este cu adevărat necesar.” Lao-Zheng se uită la fața practic inexpresivă a lui Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng trase scrumiera spre el. Apoi, a scos țigara dintre buzele crăpate și a scuturat cenușa. „Într-adevăr, nu e necesar.”
„Dar, știi, uitându-mă la tine acum, sunt câteva lucruri la care nu pot să nu mă gândesc.”
„Cum ar fi?”
Zheng Jingfeng a suspinat adânc. ”Îmi amintesc de când erai mic...”
Xie Qingcheng nu a spus nimic.
„Când te-am cunoscut, erai încă la școala primară. Mama ta răcise în ziua aceea, așa că ai decis să vii singur la cantină să-i iei de mâncare.” Ochii de oțel ai lui Zheng Jingfeng se umeziră de emoție la amintirea aceea. ”Mamei tale îi plăcea supa de ouă cu roșii. Nu erai foarte înalt pe atunci, așa că nu ajungeai la polonic când stăteai lângă oala mare cu supă. Când te-am văzut, m-am dus să te ajut... Când ai ridicat privirea să-mi mulțumești, nu a fost nevoie de prezentări – am știut imediat, din momentul în care ți-am văzut ochii, că ești copilul lui Zhou Muying și Xie Ping. După aceea, veneai des la birou să-ți faci temele. Când oboseai, îți puneai haina mamei sau a tatălui pe umeri și trăgeai un pui de somn la masă, în timp ce așteptai să termine munca. Am cunoscut mulți copii din unitatea noastră, dar tu erai cel mai liniștit și cel mai matur dintre toți."
Zheng Jingfeng expiră un inel de fum și înclină capul înapoi, urmărindu-l cu privirea.
„Mai târziu, nu m-am putut abține să nu fiu curios. L-am întrebat pe tatăl tău: „Cum ai învățat copilul tău să fie atât de cuminte?” El a râs și mi-a spus că nimeni nu ți-a spus ce să faci. Că asta era pur și simplu personalitatea ta. Nu l-am crezut, am crezut că Lao-Xie se dădea mare, așa că am alergat să te întreb – nu știu dacă îți mai amintești, dar atunci te-am întrebat cum de ești atât de impresionant... Mi-ai arătat premiul pe care îl câștigasei în acea zi la o competiție de arte marțiale”, a spus bătrânul căpitan. ”Și apoi mi-ai spus..."
„Că vrei să devii polițist.”
În același timp, Xie Qingcheng a spus: „Voiam să fiu polițist”.
Cei doi au tăcut.
După un timp, Zheng Jingfeng a spus: „La vârsta aceea, majoritatea copiilor au doar idei vagi când îi întrebi despre visurile lor pentru viitor. Dar tu nu – de îndată ce am văzut lumina din ochii tăi, am știut că vorbești serios. Probabil că erai sigur de asta încă de când erai mic, așa că ai trăit întotdeauna mai solemn decât alți copii de vârsta ta din cauza acelui obiectiv concret.”
Xie Qingcheng termină de fumat țigara și aprinse alta.
Zheng Jingfeng spuse: „Nu ar trebui să fumezi atât de mult.”
„Nu-i nimic. Poți continua.”
Zheng Jingfeng a suspinat. „Dar, oricât de calm și de stăpân pe tine erai pe atunci, păreai totuși o persoană normală. Când te privesc acum, sincer, îmi fac griji pentru tine. O persoană obișnuită nu ar putea să-și reprime atât de puternic emoțiile. Ar înnebuni. Xiao-Xie, nu e nevoie să fii atât de tensionat.”
„Nu mă simt tensionat și nici obosit”, spuse Xie Qingcheng. ”Nu trebuie să-mi găsești puncte slabe. M-am obișnuit deja cu starea mea actuală. Slăbiciunea este pentru femei; nu este o problemă a mea.”
Asta îl enervă atât de tare pe Zheng Jingfeng, încât începu să-l doară capul. Arătă spre el. „Ce mod sexist de a gândi. Ar trebui să te schimbi. Bine că nu sunt aici colegele din unitatea noastră – dacă ar fi fost, oricât de chipeș ai fi, toate ar fi ridicat ochii la cer și, îndrăznesc să spun, ai merita-o. Bravo lor! Ce prostii demodate spui acolo?!”
Aceste lucruri nu aveau importanță pentru Xie Qingcheng. Se jucă cu filtrul țigării. „Gata cu vorbăria, căpitane Zheng. Să trecem la lucrurile importante.”
„Ce anume spui că nu e important?” Zheng Jingfeng îl privi cu furie. „Lasă-mă să te întreb ceva: viața ta nu e importantă? Videoclipurile scandaloase proiectate pe turnul de transmisie nu sunt importante? Nu ți-ai verificat telefonul – au o zi de sărbătoare pe internet. Ești incredibil, Xie Qingcheng, că ai supărat atât de tare organizația criminală încât au făcut tot posibilul să difuzeze gratuit videoclipul tău. Spune-mi, asta se consideră important? În plus, tu și micul tău prieten erați amândoi în arhivă când era pe punctul de a exploda – da, eu cred că lucrurile s-au întâmplat așa cum ați descris voi doi, dar chiar te aștepți ca oamenii din conducere să accepte asta? Chiar crezi că lucrurile funcționează așa? Va trebui să fii interogat, la fel și micul tău prieten. Asta se consideră important? Și încă ceva, tu...”
„Cum sunt rănile lui?” Xie Qingcheng a întrerupt torentul de cuvinte al căpitanului Zheng.
Lao-Zheng a fost surprins. De când intrase în cameră, aceasta era prima întrebare pe care Xie Qingcheng o pusese și care suna puțin uman.
Xie Qingcheng se simțea vinovat față de He Yu.
Foarte rar avea sentimente de vinovăție față de cineva, cu atât mai puțin față de cineva mult mai tânăr decât el. Ca să spunem lucrurilor pe nume, erau momente când Xie Qingcheng se uita la acești tineri și simțea că nu par a fi creaturi vii, care respiră.
Asta nu înseamnă că nu îi trata ca pe niște ființe umane. Pur și simplu, nu acorda prea multă importanță sentimentelor lor față de el.
He Yu nu era o excepție.
Chiar dacă Xie Qingcheng interacționase cu el atâția ani – de când He Yu avea șapte ani și până la vârsta de 14 ani, Xie Qingcheng fusese medicul personal al familiei He – nu îl pusese niciodată pe He Yu în aceeași categorie cu el și nici nu îl considerase vreodată cineva cu care putea vorbi în mod informal sau pe care îl putea trata ca pe un egal.
Îi spunea mereu lui He Yu ce să facă și, în afară de a-i da instrucțiuni în mod unilateral, nu încercase niciodată să obțină ceva de la el. Mai important, nu se gândise niciodată că ar putea obține ceva de la un tânăr ca el.
Acum, Xie Qingcheng își dădea seama pentru prima dată că He Yu crescuse deja, că avea emoții și dorințe personale pe care nu le putea ignora.
Se gândi la expresia glacială care îi umpluse ochii lui He Yu înainte de a pleca. Apoi, se uită din nou la sângele uscat de pe corpul său. Pentru prima dată, simți clar față de He Yu emoții care depășeau limitele a ceea ce simțea în mod obișnuit pentru un pacient.
Întrebă din nou: „Căpitane Zheng, cum este el?”
„Micul tău prieten probabil a luat medicamentul greșit astăzi.” Zheng Jingfeng scutură capul. „Nici măcar nu e rudă cu tine și totuși te-a urmat în arhivă? Iar tu... cum ai putut să-l lași să se implice în prostiile tale și să facă ceva atât de periculos?”
Xie Qingcheng coborî privirea în tăcere.
În acel moment, mintea lui era într-adevăr confuză, conștiința îi era distrusă și întreaga lui ființă era sfâșiată de cei 19 ani de agonie. Când el și He Yu se duseseră la arhivă, singurul lui gând era că poate va reuși în sfârșit să afle ceva despre organizația care îi ucisese părinții. Nu luase deloc în considerare faptul că acțiunile sale erau mult prea riscante.
Abia când Lu Yuzhu scoase arma, își reveni brusc în fire. Dar era deja prea târziu.
„Ar trebui să fii bucuros că Lu Yuzhu nu știa să folosească o armă, altfel ați fi murit amândoi în clădirea aia. Și chiar dacă tu ai fi supraviețuit, dacă el ar fi murit, cum ai fi putut să-i privești în ochi pe părinții lui?” Zheng Jingfeng își trecu degetele prin păr, profund supărat. ”Apropo, e fiul lui He Jiwei! Ai al naibii de mult curaj să-l folosești pe fiul lui He Jiwei pentru propriile tale scopuri. Părinții lui i-au sunat pe superiori noștri, întrebând ce naiba se întâmplă. Slavă Domnului că a fost împușcat doar în braț și nu a suferit fracturi. Altfel, eu... eu...” Arătă cu degetul spre Xie Qingcheng de câteva ori. ”Aș vrea să văd cum te descurci cu consecințele!”
Xie Qingcheng închise ochii. He Jiwei îl sunase de mai multe ori, dar nu știa ce să-i spună, așa că nu răspunse. Mai târziu, He Jiwei îi trimise un mesaj în care îl întreba: „De ce a făcut He Yu așa ceva cu tine?”
Nici Xie Qingcheng nu știa.
Poate că era pentru că He Yu îl apreciase cu adevărat pe el odată. Poate că cei șapte ani de prietenie îl făcuseră pe He Yu să creadă că relația lor era mai mult decât o simplă legătură între un doctor și pacientul său.
Dar acum, după ce fuseseră difuzate acele videoclipuri...
Răspunsul inițial nu mai conta.
Când a plecat, He Yu l-a privit cu răceală. La fel de rece ca la prima lor întâlnire, sau poate chiar mai rece, de parcă ar fi privit un impostor. După ce s-a gândit bine, Xie Qingcheng și-a dat seama că, oricât de mult ar fi spus He Yu că nu-l place, nu i-a arătat niciodată o astfel de expresie. Nu arătase niciodată nimănui o astfel de expresie.
Chiar și în timpul crizelor bolii sale, când era furios și însetat de sânge, rău și nemilos, își vărsa toată furia asupra lui însuși; tot răul pe care îl făcea era îndreptat împotriva lui. Xie Qingcheng era prima persoană pe care o privise cu acea expresie înfricoșătoare.
„Ah, bine, bine. Micul tău prieten nu este în pericol acum, așa că nu te gândi prea mult la asta.” Zheng Jingfeng interpretase greșit tăcerea lui Xie Qingcheng. Își încrucișă mâinile pe masă și își înmuiă puțin vocea. „La fel ca tine, va trebui să treacă prin toate procedurile și investigațiile necesare. Le vom explica totul părinților lui, dar în ceea ce privește dacă ar trebui să îi contactezi și să le ceri scuze, poți să te hotărăști singur.”
„Mm.” Xie Qingcheng se simțea agitat; deja terminase a doua țigară.
Întinse mâna după a treia, dar Zheng Jingfeng îi puse mâna pe pachet.
„Vrei să-ți distrugi plămânii sau ce? Fumezi și fumezi și fumezi... Cine fumează așa? Credeam că nu suportai să fumeze alții când erai mai tânăr. Ce s-a întâmplat cu tine?”
„Sunt iritat.”
„Chiar dacă ești iritat, nu poți fuma așa.”
Xie Qingcheng nu spuse nimic.
„Știu că ești al naibii de iritat astăzi. Și mie mă doare capul îngrozitor. Nepotul meu e în spital cu 39 de grade și nici măcar n-am avut timp să-l sun înapoi.” Zheng Jingfeng a bătut cu pumnii în masă. ”Așa că, descurcă-te! Așteaptă să termin de vorbit!”
Xie Qingcheng a suspinat. „Bine, vorbește.”
„Tocmai am ascultat mărturia ta în camera de supraveghere și cred tot ce ai spus. Dar îți spun...”. În acest moment, privirea lui Zheng Jingfeng a devenit puțin evazivă și, din nu știu ce motiv, vocea lui puternică a început să se înmoaie. „Nu-ți face speranțe. Bănuiesc că moartea lui Lu Yuzhu a fost planificată de mult timp și că ea era persoana pe care organizația a ales-o să-și asume vina. Au lăsat chiar și o serie de indicii care o implică direct în crimele din această seară – toate documentele necesare se vor potrivi, îndeplinind condițiile pentru închiderea cazului. Toată povestea asta a luat proporții prea mari, iar tu știi că, cu cât un incident este mai mare, cu atât este nevoie de o explicație rapidă. Polițiștii de la fața locului nu sunt idioți – știu că există lacune enorme în detalii, dar unii dintre superiorii lor nu pot face față unei presiuni prea mari și s-ar putea să nu analizeze prea în profunzime dacă totul se susține la o examinare atentă. S-ar putea chiar să fie nerăbdători să închidă cazul imediat."
Neavând voie să fumeze, Xie Qingcheng se juca cu bricheta, aprinzând-o și stingând-o în repetate rânduri. „Și au protecție printre superiorii lor, nu-i așa?”, spuse el, ridicând privirea tăioasă spre bărbatul din fața lui.
„Nu știm cine este sau cât de mare este influența lor, dar având în vedere că au îndrăznit să facă așa ceva, nu există nicio îndoială că au pe cineva care îi susține”, a răspuns Zheng Jingfeng. Apoi, înainte ca Xie Qingcheng să poată spune un cuvânt, a adăugat: „Nu mă întreba pe mine, habar n-am”.
"Într-adevăr, nu ar trebui să te întreb." Xie Qingcheng se lăsă pe spate în scaun. Era la secția de poliție – ce putea să spună Zheng Jingfeng? Și dacă ar fi știut cine era „protecția”, ar fi stat cu adevărat aici, așa?
„De fapt, obiectivele operațiunii lor din această seară sunt foarte clare”, spuse Zheng Jingfeng. ”În primul rând, să curețe orice urmă lăsată în arhive. În al doilea rând, motivul pentru care au făcut atâta zgomot a fost că au descoperit existența unor oameni ca Zhang Yong – oameni cu personalități slabe și legături fragile cu organizația, care ar putea să se întoarcă împotriva autorităților. Jocul mortal de la turnul de transmisie din această seară a fost un avertisment pentru toți cei ca Zhang Yong, pentru a le arăta că, chiar dacă sunt urmăriți și protejați de autorități, organizația îi poate ucide chiar sub nasul poliției. Își pun la punct toți colaboratorii și subalternii."
El a continuat: „În al treilea rând, au vrut să închidă cazul Cheng Kang. Au trimis-o pe Lu Yuzhu într-o misiune sinucigașă și s-ar putea să trimită și alți țapi ispășitori în viitor. Profită de cei care preferă să minimizeze impactul cazului și să se grăbească să-l închidă cât mai repede posibil. Chiar dacă vor exista polițiști care vor dori să investigheze mai departe în viitor, vor acționa singuri, cu propriile lor abilități limitate... Și nu exclud posibilitatea ca în poliție să existe un informator important.”
Privirea lui Zheng Jingfeng se opri asupra lui Xie Qingcheng. „Dar nu înțeleg ultima parte.”
Xie Qingcheng știa deja la ce se referea Zheng Jingfeng, dar totuși întrebă: ”Ce vrei să spui?”
„De ce ar fi difuzat acele videoclipuri cu tine la final?”
Probabil pentru că descoperiseră că cei care încercau să o oprească pe Lu Yuzhu erau Xie Qingcheng și He Yu. Tot ce trebuiau să facă pentru a ajunge la această concluzie era să fure o parte din înregistrările video ale școlii. Dar faptul că folosiseră această metodă pentru a-l împiedica pe He Yu să-l ajute pe Xie Qingcheng însemna că această organizație știa deja că He Yu era bolnav mintal și că Xie Qingcheng fusese odată medicul său personal.
Această informație nu era cunoscută de mulți. Zheng Jingfeng nu știa despre asta; nici măcar Xie Xue nu știa. În toți anii în care Xie Qingcheng a fost angajat de familia He, el le-a spus mereu celorlalți că munca lui era legată de un proiect pentru compania farmaceutică a lui He Jiwei. Având în vedere acest lucru, Xie Qingcheng îl suspectase chiar și pe He Jiwei pentru o fracțiune de secundă, dar era o idee destul de absurdă. He Jiwei era tatăl lui He Yu și îl ajutase foarte mult pe Xie Qingcheng – nu ar fi făcut așa ceva.
În plus, își dădu seama că secretul bolii mintale a lui He Yu nu era impenetrabil. Familia He avea mulți servitori care știau câte ceva; cu atâția oameni în casă, era inevitabil să nu se afle ceva. Asta făcea extrem de dificilă utilizarea acestui fapt pentru a restrânge cercul de suspecți la un anumit grup de persoane – ca să nu mai vorbim de faptul că mințile criminale aveau un hacker capabil să pătrundă în diverse baze de date online ca și cum ar fi fost neprotejate și să trateze datele confidențiale ca pe niște cadouri gratuite.
Zheng Jingfeng se scărpină iritat pe cap când îl văzu pe Xie Qingcheng cu gândul în altă parte. „Te-am întrebat ceva, Xiao-Xie.”
„Nu sunt sigur.” Chiar și acum, Xie Qingcheng nu îi spuse lui Zheng Jingfeng despre starea lui He Yu. „Probabil și-au dat seama că încercam să o opresc pe Lu Yuzhu și au vrut să-mi dea o lecție.”
Zheng Jingfeng îl privi cu o ușoară neîncredere. La fel, Xie Qingcheng îl privi pe Lao-Zheng fără să clipească.
În cele din urmă, Zheng Jingfeng suspină. „Minunat. În acest caz, și-au atins scopul.” Își împinse telefonul spre Xie Qingcheng. „Uită-te și tu.”
Internetul deja explodase de discuții. Pe de o parte, cuvintele lui Xie Qingcheng erau absolut crude și nepotrivite și atinseseră punctele sensibile ale multor oameni, fiind implicat chiar și respectatul profesor Qin Ciyan.
Pe de altă parte, această organizație criminală se deranjase să difuzeze un videoclip vechi cu Xie Qingcheng după ce terminase jocul mortal „aruncă batista”. Deși videoclipul circulase pe internet la un moment dat, nu îl văzuseră prea mulți oameni – după atâția ani, nu ajunsese nici măcar la câteva sute de vizionări. Era foarte puțin probabil ca organizația să-l fi difuzat doar pentru că îl considerau pe Xie Qingcheng chipeș. Nimeni nu putea ști că acest videoclip fusese ales special pentru a crea o ruptură între Xie Qingcheng și He Yu, hackerul care era cu el la momentul respectiv, așa că toată lumea a început să speculeze dacă Xie Qingcheng avea vreo legătură cu creierul din spatele atacului terorist.
Au apărut foarte repede tot felul de opinii. Xie Qingcheng, un fost medic obișnuit și actual profesor la Facultatea de Medicină din Huzhou, devenise de fapt un subiect de actualitate.
„Îți place ce vezi?” Zheng Jingfeng se simțea neputincios și nedreptățit că Xie Qingcheng nu-i asculta sfatul. Copleșit de emoții, cuvintele lui Zheng Jingfeng sunau un pic ca mustrarea unui tată față de copilul său.
În acel moment, unul dintre subordonații lui Zheng Jingfeng l-a chemat de afară, așa că s-a ridicat, i-a dat o palmă pe umăr lui Xie Qingcheng și a suspinat. „Ce impresionant. Nici vedetele nu sunt atât de frumoase ca tine. Doar că ai o gură atât de nesuferită. Ai luat medicamente greșite în ziua aceea? Nu pot să cred că ai spus așa ceva. Ce s-a întâmplat cu tine?”
„Nimic.”
„Cum adică „nimic”? Chiar tu erai? Cum să nu te cunosc? Dacă nu-mi explici totul cât mai repede, așteaptă să vezi ce se întâmplă. Opinia publică deja...”
„Crezi că mă cunoști foarte bine, ofițer Zheng?” Xie Qingcheng îl privi fix. ”Astea erau sentimentele mele sincere.”
„Adevăratele sentimente, pe naiba. Te cunosc pe tine și pe părinții tăi de 40 de ani, dacă aduni ambele generații. Cum să nu te cunosc...” Tonul lui Zheng Jingfeng se înmuiase din nou când întâlni privirea lui Xie Qingcheng. ”Las-o baltă. Dacă nu vrei să vorbești despre asta, atunci uită! Nu te voi forța și, în orice caz, nimeni nu te poate opri să faci ce vrei, chiar dacă vei sfârși bătut măr. Renunț, bine?”
Xie Qingcheng rămase tăcut.
„Ai grijă de tine și odihnește-te. După ce te recuperezi, du-te să-ți vezi micul prieten.” Era destul de evident că Zheng Jingfeng alesese să-i spună asta doar în ultimul moment. ”Din nu știu ce motiv, are febră mare, chiar dacă rana a fost tratată la timp, ca să nu se infecteze.”
Xie Qingcheng ridică privirea, strângând imperceptibil pumnii. Febra mare inexplicabilă era unul dintre simptomele lui He Yu când Ebola psihologică îi reapărea. Atunci el...
„Dar nu știu dacă ar vrea să te vadă. Părea să fie într-o dispoziție destul de proastă — nu a spus mai mult decât răspunsurile la întrebările necesare.” Zheng Jingfeng a suspinat. ”A mers deja la spital. Poți să-l contactezi tu mai târziu.”
Capitolul 45: Nu-i păsa dacă trăia sau murea
Desigur, He Yu a refuzat să-l vadă pe Xie Qingcheng.
Părea hotărât să dispară complet din viața lui Xie Qingcheng — fiecare mesaj pe care Xie Qingcheng i-l trimitea era ca o pietricică aruncată într-o mare fără fund. Xie Qingcheng se dusese la spital, dar He Yu nu era obișnuit cu agitația din spitalele publice și fusese transferat rapid la o clinică privată. Acolo, Xie Qingcheng s-a trezit blocat la ușă.
Următoarele câteva zile au fost, de asemenea, extrem de haotice pentru Xie Qingcheng.
Xie Xue, Chen Man, vecinii bătrâni care erau îngrijorați pentru el, colegii lui, șeful lui... Tot felul de oameni îl căutau să-l întrebe ce s-a întâmplat în acea noapte și de ce fața lui a fost proiectată pe un turn de transmisie de către o organizație criminală. Pe deasupra, era chemat din când în când la secția de poliție pentru interogatorii suplimentare și pentru a completa procedurile necesare.
Știa că internetul era în fierbere din cauza acestui incident, dar, surprinzător, acest lucru nu îl afecta deloc, deoarece nu avea absolut deloc timp să se așeze și să verifice rețelele sociale.
Bineînțeles, Xie Xue l-a sunat și i-a vorbit îndelung, plângând tot timpul. L-a întrebat unde se află, ca să poată veni să-l vadă, dar el a respins ideea categoric, refuzând să-i spună unde se află exact.
Din fericire, Xie Xue nu văzuse niciodată fotografii de la locul crimei părinților lor. Pentru a o proteja, Xie Qingcheng nu îi descrisese în detaliu moartea părinților lor; nu voia ca ea să devină ca el, prinsă în capcana disperării fără sfârșit. Xie Qingcheng dorea ca ea să știe cât mai puțin posibil.
Chen Man a venit și el să-l vadă.
Chen Man era diferit de Xie Xue, în sensul că el cunoștea toate detaliile situației. El fusese primul care trecuse pe la Xie Qingcheng, când acesta era încă în prima rundă de interogatorii. Nu aparținea departamentului lui Zheng Jingfeng, așa că fusese nevoit să-și ia liber pentru a veni în grabă. În clipa în care a pășit pe ușă, l-a îmbrățișat imediat pe Xie Qingcheng. Era o persoană impulsivă, dar i-a luat neașteptat de mult timp să scoată câteva cuvinte înăbușite.
„Ge, încerci să mă sperii de moarte?”
Xie Qingcheng a observat barba neagră care îi acoperea bărbia; se părea că în ultimele zile, puștiul ăsta nici măcar nu se obosise să se îngrijească cum trebuie. Oftând, l-a bătut pe Chen Man pe spate.
Mai târziu, când ancheta se apropia de final, Chen Man veni din nou să-l ducă pe Xie Qingcheng acasă.
În acea zi, Xie Xue intenționa inițial să vină și ea, dar din cauza stresului continuu la care fusese supusă, se simțea destul de rău; Xie Qingcheng o rugă să-și ia concediu medical și să se întoarcă pe Aleea Moyu, unde putea să se odihnească sub îngrijirea mătușii Li. Se întoarse la căminul facultății de medicină din Huzhou împreună cu Chen Man.
Locuințele facultății erau alocate în funcție de vechime, iar camera lui Xie Qingcheng era mai spațioasă decât a lui Xie Xue. Desigur, camera lui Xie Xue era în dezordine, plină de lucruri inutile, în timp ce apartamentul de burlac al lui Xie Qingcheng era practic doar patru pereți goi, complet rece și lipsit de veselie.
„Ge, ar trebui să te odihnești și să te întinzi puțin. Mă duc să-ți pregătesc ceva de mâncare.”
Chen Man a intrat în bucătărie. Fusese de câteva ori în dormitorul lui Xie Qingcheng și era familiarizat cu locul.
În timp ce hota se punea în funcțiune, Xie Qingcheng se întinse pe canapea, epuizat. Vag, simți că această scenă îi părea puțin familiară. Abia mai târziu își aminti: în ziua în care avusese o reacție alergică la mango și făcuse febră, He Yu venise la el și se agita în bucătărie exact așa.
Xie Qingcheng deschise agenda telefonului, trecând peste mesajele necitite până când ajunse la numele lui He Yu. Istoricul conversațiilor lor era încă blocat la mesajele pe care i le trimisese lui He Yu pentru a-l întreba de starea lui.
He Yu încă nu răspunse.
După un moment de gândire, Xie Qingcheng căută numărul de telefon al lui He Yu în agenda telefonică și îl sună din nou. Așa cum se aștepta, linia se întrerupse după câteva sunete.
Xie Qingcheng a suspinat ușor. Nu știa nici măcar cum să alinte o femeie, cu atât mai puțin un tânăr supărat. Ca să nu mai vorbim că acesta era un tânăr care nu era doar supărat în acel moment, ci și rănit și disperat. Neștiind ce să facă, și-a apăsat mâna pe frunte pentru o lungă perioadă de timp. Apoi a pus obosit telefonul deoparte și s-a îndreptat spre baie.
După ce se spălă și ieși îmbrăcat într-un halat de baie, Chen Man era în sufragerie, punând masa.
„Ge, vrei să...” Chen Man ridică privirea în timp ce vorbea, dar cuvintele îi rămăseseră pe buze. Îl văzu pe Xie Qingcheng îmbrăcat într-un halat de baie alb ca zăpada, sprijinindu-se letargic de rama ferestrei, în timp ce aprindea țigara pe care o ținea între buze.
Părul lui Xie Qingcheng era încă ud, dar nu se obosi să-l usuce. Picături strălucitoare de apă, pline de un dor ascuns și de nedescris, îi curgeau pe gât, topindu-se încet în umbra de sub gulerul halatului.
Xie Qingcheng era într-o stare de spirit destul de proastă, așa că nu a acordat prea multă atenție aspectului său. A tras un fum din țigară și a tușit încet în timp ce se întoarse să-l privească pe Chen Man. „Ce voiai să spui?”
„Oh, eu... eu am spus...” Fața lui Chen Man se înroșise, dar, din păcate, între starea lui mentală teribilă și lumina slabă din cameră, Xie Qingcheng nu observă.
„Am spus, vrei niște oțet? Am gătit niște găluște.”
Xie Qingcheng a răspuns absent: „Orice e bine.”
Chen Man s-a repezit înapoi în bucătărie, întorcându-se atât de repede încât aproape s-a împiedicat de un prelungitor.
Între timp, Xie Qingcheng a continuat să stea rezemat de fereastră și și-a terminat țigara. Apoi, după o clipă de gândire, i-a trimis lui He Yu încă un mesaj.
„În legătură cu problema de la arhivă, tot vreau să-ți mulțumesc.”
Firimituri de cenușă de țigară pluteau în aer, purtate de vânt ca meduzele care plutesc ușor în apă. Xie Qingcheng privi în tăcere ecranul pentru o clipă, apoi adăugă: „Eu sunt cel care nu s-a gândit bine. Îmi pare rău.”
Știa că He Yu nu voia neapărat să audă aceste două propoziții. He Yu fusese profund rănit de cuvintele pe care le rostise în videoclip. Dar Xie Qingcheng nu știa cum să se explice. Nu putea să explice, chiar dacă ar fi vrut.
„Ge, găluștele sunt gata. Vino să mănânci.”
Oprind ecranul telefonului, Xie Qingcheng se îndreptă spre masa din sufragerie.
Găluștele gătite de Chen Man fuseseră împachetate și aduse de mătușa Li. Aluatul subțire învelea o porție generoasă de muguri de bambus și carne de porc amestecate cu jeleu. Chen Man scoase găluștele și turnă supa într-un bol separat, pentru ca mâncarea să se răcească mai repede. Epuizat și flămând, Xie Qingcheng înghiți vreo treizeci de găluște dintr-o singură răsuflare.
Abia atunci Chen Man spuse încet: „Xie-ge, trebuie să încetezi să mai faci astfel de lucruri. Îți amintești cum m-ai sfătuit când a murit fratele meu? Mi-ai spus că, oricât de trist aș fi, nu pot schimba trecutul. Că, dacă vreau să trăiesc mai departe, trebuie să mă pun pe picioare mai devreme sau mai târziu.”
Xie Qingcheng nu răspunse.
"Mi-ai povestit și atunci ce s-a întâmplat cu mama și tatăl tău... Eram doar un copil pe atunci și nu înțelegeam prea multe, așa că te-am întrebat de ce nu ai continuat să cauți răspunsuri. Mi-ai spus că era foarte important să afli adevărul, dar că uneori nu poți rămâne blocat în noroi doar pentru a obține un răspuns. Voiai cu disperare să afli adevăratul motiv pentru care părinții tăi au murit, identitatea ucigașului care a orchestrat crimele lor... Dar dacă ai fi riscat totul pentru asta, nu ai mai fi putut să-ți întreții familia. Mai aveai o soră și..."
„Xie Xue a crescut”, a spus Xie Qingcheng. "Dacă ar fi fost acum zece ani, aș fi rezistat impulsului de a căuta adevărul, pentru că prețul obținerii lui ar fi fost unul pe care nu mi l-aș fi putut permite. Dar Xie Xue este adultă acum, iar eu nu mai am o soție sau un copil de crescut. Am fost egoist timp de nouăsprezece ani, dar acum că nu mai am niciun atașament de care să-mi fac griji, nu puteam să închid ochii când indiciile despre uciderea părinților mei erau chiar acolo."
Chen Man foarte rar ridica vocea în fața lui Xie Qingcheng, dar când a auzit asta, nu s-a mai putut abține. „Ge, ce naiba vorbești acolo? Vrei să spui că dacă ai muri acum, nici nu ar conta, nu-i așa? Pentru că ai reușit să-ți crești sora și ne-ai văzut devenind independenți, am putea accepta moartea ta, nu-i așa?! Xie-ge, tu... Cum poți spune asta?” Vocea lui tremura. „Cum poți gândi așa?”
Xie Qingcheng nu a răspuns.
Chen Man se simți brusc sincer speriat de acest om. Xie Qingcheng putea face un plan care lua în considerare siguranța tuturor celor din jurul lui, dar nu ținea deloc cont de propria lui viață. Când se gândea dacă își putea permite să moară, decizia lui nu depindea de dorința lui de a trăi, ci mai degrabă de faptul dacă oamenii de care avea grijă ar fi putut supraviețui independent dacă el murea.
În fața unui pericol enorm, era chiar autodistructiv.
„Tu trăiești doar... Trăiești doar pentru alții? Crezi că, atâta timp cât ai făcut aranjamentele necesare pentru toți, propria ta moarte nu contează, nu-i așa?”
Xie Qingcheng oftă și scoase o țigară. „Nu asta am vrut să spun...”
„Nu mai ai voie să fumezi.”
Chen Man sări în picioare și îi prinse mâna lui Xie Qingcheng, smulgându-i țigara, bricheta și pachetul, cu fața palidă. Apoi, le aruncă în coșul de gunoi din fața lui Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng nu se ridică de pe scaun. După mult timp, spuse: „Chen Man, nu cred că viața mea nu contează”.
„Atunci ce ai vrut să spui?”
„Nu am vrut să spun nimic, dar în viață trebuie să ai priorități. Creșterea lui Xie Xue a fost odată cel mai important lucru pentru mine; asta a trebuit să primeze întotdeauna în fața căutării adevărului. Dar acum am îndeplinit această sarcină și nu mai am nimic care să mă țină pe loc. Așa că acum căutarea adevărului este cea mai importantă.”
Ochii lui Chen Man erau roșii. „Dar și viața ta este foarte importantă. Pentru mine, este mai importantă decât adevărul.”
Xie Qingcheng a răspuns: „Ești polițist.”
„Dar sunt și Chen Man.”
Multă vreme, nimeni nu a vorbit în cameră; se auzea doar ticăitul continuu al ceasului de pe perete.
În cele din urmă, Xie Qingcheng nu a mai suportat să-l vadă pe Chen Man în starea aceea. A suspinat și a schimbat subiectul. „Stai jos. Mănâncă cu mine.”
Chen Man nu a spus nimic.
„Nu te mai agita, vino și stai jos.” În ochii lui Xie Qingcheng, el deja făcea o concesie spunând asta.
Deși Chen Man era reticent să cedeze, presiunea exercitată de aura lui Xie Qingcheng era prea puternică; el nu avea tăria necesară pentru a-i rezista mult timp. A rezistat cu încăpățânare încă câteva secunde, dar în cele din urmă nu a putut decât să se așeze încet sub privirea pătrunzătoare a lui Xie Qingcheng și să-și ia din nou bețișoarele... chiar dacă lacrimile îi curgeau în supă pe tot parcursul mesei.
Într-o vilă undeva în oraș, se auzi vocea unei femei.
„Ce?! Vrei să spui că He Yu are toxina din sânge?” Lü Zhishu rămase cu gura căscată de uimire în fața persoanei din fața ei, reușind să digere informația doar după un efort considerabil. „Domnule director Duan, sigur glumești...”
Duan-laoban întoarse o pagină din ziar. „Directoare Lü, ar trebui să fii foarte fericită să ai un fiu ca el.”
Lü Zhishu își trecu unghiile roșii ale degetelor scurte prin păr, cu ochii plini de șoc. Murmură pentru o vreme, apoi ridică privirea și îi spuse bărbatului din fața ei: "Ca... ca Numărul Patru, organizația l-a considerat întotdeauna un produs defect. În ultimii ani, l-am crescut ca pe un pacient obișnuit; nu m-am gândit niciodată că ar putea avea o abilitate legată de boala sa, nici că vreunul dintre voi l-ar putea considera valoros ca subiect de cercetare..."
Duan-laoban zâmbi. ”Atunci este clar că este firesc ca oamenii să greșească."
Ea nu răspunse.
„În timpul anchetei privind evadarea pacienților din Spitalul Psihiatric Cheng Kang, s-a descoperit că atât He Yu, cât și Xie Qingcheng s-au întors în clădirea în flăcări”, a spus el. "După ce au reintrat, mulți pacienți au fost salvați într-un ritm neobișnuit de rapid. Ei au spus poliției că asta s-a întâmplat pentru că unele uși nu aveau lacăt și erau doar zăvorâte din exterior – explicația asta ar putea convinge poliția, dar nu este suficientă pentru a ne convinge pe noi doi."
Duan-laoban a luat o înghițitură din ceaiul său pu'er puternic și i-a spus leneș lui Lü Zhishu: „Totuși, directoare Lü, nu trebuie să-ți faci griji, deoarece He Yu este fiul tău, este unul dintre ai noștri.”
Lü Zhishu a clipit și a scuturat capul. „Nu, cu personalitatea lui, mă tem că nu ar face...”
„Inima omului este din carne, iar sângele este mai gros decât apa. Chiar dacă nu o face încă, mai devreme sau mai târziu va fi de partea noastră. Ce fel de fiu și-ar nesocoti mama?” Duan-laoban îi zâmbi.
Lü Zhishu nu spuse nimic. Ceaiul pu'er vechi era dulce și bogat pe limbă. Duan-laoban mai luă o înghițitură.
Lü Zhishu spuse: „Domnule director Duan, în ceea ce privește această chestiune, nu îți pot garanta nimic. Dacă într-adevăr are toxine în sânge, nu ne-a spus niciodată...”.
Domnul director Duan râse cu voce tare.
"Directoare Lü, nu cumva ești prea părtinitoare? Chiar și eu știu că tu și soțul tău nu petreceți deloc mult timp cu fiul vostru mai mare. Este normal să fie distant cu voi doi. Dar după ce s-a întâmplat cu turnul de transmisie, cred că poate nu e chiar atât de indiferent – acel doctor Xie pe care l-ați angajat pentru el doar l-a însoțit pentru o scurtă perioadă și i-a arătat puțin respect, dar asta a fost suficient pentru ca el să facă atâtea pentru el."
La auzul acestor cuvinte, Lü Zhishu a devenit neașteptat de indignată. ”Dacă glonțul acela l-ar fi lovit într-un loc vital, atunci..."
„Nu-l ai și pe He Li? Cu siguranță He Li este mai important pentru tine, nu?” Amuzat, Duan-laoban examină fața lui Lü Zhishu — arăta ca un milkshake amestecat prost, acoperit cu pete colorate. "În viitor, tu și Lao-He ar trebui să vă amintiți să păstrați puțină devotament părintesc pentru cel mai mare dintre copii. He Li este un copil normal. Știu că îl placi. Dar acum că He Yu are toxine în sânge, ar fi ideal dacă ne-ar asculta necondiționat. Ne-ar scuti de multe probleme dacă nu ar trebui să-l forțăm." Duan-laoban își turnă încă puțin din lichidul roșu din ceainic și spuse blând: „Nu te grăbi, directoare Lü. Roma nu a fost construită într-o zi. Acordă-i puțin mai multă atenție și, în timp, îți va ierta neglijarea din trecut. Nu e nicio grabă.”
De data aceasta, turnă și lui Lü Zhishu niște ceai și îi făcu semn să ia ceșcuța. „Ceaiul pu'er pe care l-a adus Xiao-Shen din Yunnan este foarte bun. Directoare Lü, ar trebui să-l încerci.”
Văzând că Lü Zhishu era înghețată pe loc, privirea directorului Duan s-a schimbat ușor. "Oh, tu... ai fost foarte inteligentă tot timpul. De aceea ai reușit să-l înșeli pe Lao-He atâția ani. Abilitățile tale actoricești nu sunt mai slabe decât ale micilor idoli pe care directorul Huang îi ține în preajma sa. Dar când vine vorba de actorie, e posibil să te implici emoțional prea mult sau să greșești replicile. Directoare Lü, înțelegi ce vreau să spun?"
Lü Zhishu se clătină nesigură în locul în care stătea, de parcă cuvintele lui o înjunghiaseră în picior.
Directorul Duan zâmbi. „Colaborăm de mult timp. Te înțeleg chiar mai bine decât Lao-He al tău. Când vine vorba de chestiunile din trecutul tău, directoare Lü, atâta timp cât ești dispusă să cooperezi, te voi ajuta întotdeauna să-l ții pe He Jiwei în întuneric – nu-ți face griji. Ia loc.”
Îi împinse ceșcuța de ceai mai aproape de Lü Zhishu. „Încearcă. Nu-ți place ceaiul?”
În cele din urmă, Lü Zhishu se așeză încet pe canapeaua din fața lui. Atinse cu degetele marginea ceștii, care se răciseră de frică. Abia după ce se obișnuie cu căldura, ridică ceasca și luă o înghițitură.
Înghiți ceaiul, taninul amărând-o pe limbă.
Lü Zhishu forță un zâmbet. „E foarte bun.”
Directorul Duan privi expresia nesigură de pe fața ei și spuse blând: "Directoare Lü, dă tot ce ai mai bun — durează foarte mult timp să câștigi încrederea cuiva. Dar nu trebuie să te simți prea presată. Fiul tău are doar 19 ani. Diferențierea bolii Ebola psihologică devine mai pronunțată cu timpul, așa că lasă-l să-și antreneze abilitățile singur, încet, pentru moment; nu-ți arăta cărțile pe masă până mai târziu. Am încredere că, până atunci, va deveni de bunăvoie unul dintre membrii noștri."
”Atunci... care sunt planurile tale exact pentru pregătirea lui?"
„Să așteptăm și să vedem”, spuse directorul Duan cu o voce relaxată, de parcă ar fi jucat un joc extrem de interesant. "O să procedăm pas cu pas. A fost o surpriză neașteptată la început, așa că mă gândesc că nu ar trebui să facem planuri prea îndepărtate cu el încă. În plus, probabil că a fost profund rănit de doctorul Xie în ultima vreme. Când tinerii suferă un șoc, trebuie să li se permită să se adapteze singuri – să-l lăsăm în pace deocamdată."
Cu aceste cuvinte, se aplecă să mai pună ceai.
”Și noi avem multe de făcut. Videoclipurile cu crimele de data asta ar trebui să fi intimidat șobolanii care aveau nevoie de asta. Trebuie să supraveghem îndeaproape Cheng Kang și Universitatea Huzhou și să terminăm treaba curat. Le-am aruncat un os câinilor, așa că trebuie să-i urmărim până când îl rod până la capăt. Din moment ce i-am condus deja la țapul ispășitor din străinătate, trebuie să ne asigurăm că nu vin să miroasă pe aici."
După ce a terminat de vorbit, directorul Duan și-a turnat încă puțin ceai, cu un aer de satisfacție. „Fii mai blândă cu He Yu, dar nu uita că trebuie să pară natural. Dacă He Jiwei descoperă că ceva nu e în regulă, tu vei fi cea care va avea de suferit.”
Lü Zhishu se uită la imaginea feței sale obosite și fără formă, reflectată în ceașca de ceai. După un timp îndelungat, murmură: „Bine. Am înțeles.”
Capitolul 46: M-a înșelat tot timpul
He Yu într-adevăr înnebunise.
A trecut mult timp de la acea noapte de coșmar; de fapt, fusese externat din spital cu ceva timp în urmă, dar nu spusese nimănui și nici nu se întorsese acasă.
Toată lumea îi părea dezgustătoare și falsă acum. Avea un apartament într-unul dintre cartierele mai noi din centrul orașului Huzhou, pe care nu-l vizitase foarte des nici după ce primise cheile. Deocamdată, alesese să locuiască acolo singur. Fusese profund afectat când văzuse acele videoclipuri cu Xie Qingcheng, dar după ce și-a revenit, a refuzat să accepte că Xie Qingcheng era un laș care se temea de pacienții cu boli mintale.
La spital, după ce s-a calmat puțin, s-a întrebat dacă nu cumva el era cel care înțelesese greșit, dacă organizația criminală nu scosese din context videoclipurile vechi ale lui Xie Qingcheng pentru că avea un alt motiv. Xie Qingcheng nu era genul acela de persoană.
He Yu s-a dus acasă cu acest gând în minte, agățându-se de ultima lui speranță – voia să verifice singur faptele și nu voia să fie deranjat de nimeni. Dar nu se aștepta ca lucrurile pe care le-a descoperit să fie mult mai crude; videoclipul pe care îl văzuse era doar vârful icebergului.
Adevărul era prea îngrozitor. Cu cât investiga mai mult, cu atât se simțea mai rău.
Medicamentul destinat să-i controleze simptomele zăcea pe masă, neatins după ce luase câteva pastile, pentru că nu avea absolut niciun efect. Rezultatele investigației sale personale i-au distrus și mai mult încrederea în sine; câteva pastile nu mai erau suficiente pentru a-i controla spirala descendentă. Se simțea de parcă i-ar fi crescut licheni pe inimă, de parcă toate simțurile i-ar fi amorțit. Voia să ucidă. Voia să bea sânge. Moralitatea și legalitatea i se păreau brusc complet irelevante.
În timpul unei crize de Ebola psihologică, însăși viața lui părea lipsită de importanță; nu se temea de moarte, așa că de ce s-ar fi temut de regulile societății?
He Yu stătea într-un fotoliu negru. Telefonul său sunase de nenumărate ori, toate apelurile și mesajele erau de la Xie Qingcheng, dar el nu răspundea și nu citea nimic. Se uita doar la peretele alb din fața lui. Era înalt de aproximativ cinci metri, atât de lat și de înalt încât părea ecranul uriaș al unui cinematograf. Și în acel moment era acoperit cu proiecții dense de mesaje text.
Erau toate mesajele din ultimii ani pe care reușise să le recupereze din cloud folosind tehnologie ilegală. Mesajele private ale lui Xie Qingcheng – mesaje despre He Yu.
He Yu era un hacker de elită. Întotdeauna fusese extrem de talentat în acest domeniu, dar faptul că avea capacitatea nu însemna că ar fi făcut anumite lucruri – la fel cum erau mulți oameni în lume capabili să comită crime, dar puțini deveneau ucigași. În inima lui He Yu exista o graniță clară, pe care nu o depășise niciodată în trecut. Dar abia când a deschis acele uși prăfuite și a pășit înăuntru a văzut spectacolul care se desfășura acolo.
Ceea ce a văzut i-a înghețat sângele în vene. Chiar dacă trecuse prea mult timp și mesajele recuperate erau incomplete, ceea ce adunase era mai mult decât suficient pentru a-l zgudui din temelii.
Începând cu primul conținut recuperat, a văzut că tatăl său îi oferea un salariu mare lui Xie Qingcheng pentru a-l trata pe He Yu. Xie Qingcheng fusese destul de reticent la început, spunând că, deși cazul nr. 3 murise deja, aceștia aveau tendințe extrem de violente înainte de moarte. Chiar dacă era sensibil la situația lui He Yu, nu dorea să-și piardă timpul cu un pacient cu Ebola psihologică pe termen lung.
Xie Qingcheng: Tratarea unui pacient în acest fel nu va duce nicăieri și nici nu are prea mult sens. Vreau să folosesc acest timp pentru sarcini mai utile.
He Jiwei: He Yu este diferit. Este încă prea tânăr. Cu siguranță nu va ajunge ca pacientul din cazul nr. 3. Știu că nu consideri Ebola psihologică neinteresantă, doctore Xie. Având în vedere prietenia noastră din trecut, te rog să vii măcar să discutăm și să-l cunoști pe fiul meu.
Xie Qingcheng: Domnule He, am lucruri mai importante de făcut. Și nu pot susține metoda de tratament prin însoțire pe care ți-au sugerat-o alți medici. Menținerea unei relații pe termen lung cu un medic va duce la dependența pacientului de acesta; când va veni momentul, întreruperea forțată a tratamentului va fi ca renunțarea la un drog și va fi mai probabil să declanșeze reacții emoționale negative.
He Jiwei: Dar nu am altă opțiune. Este ultima mea șansă. Doctore Xie, te rog, măcar să te întâlnești o dată cu el, de dragul meu?
A fost foarte dificil să-l convingă pe Xie Qingcheng să vină, fiind nevoie de nenumărate rugăminți și apeluri.
Și în ziua în care a plecat?
În ziua în care și-a dat demisia, He Jiwei i-a trimis un mesaj.
He Jiwei: Doctore Xie, tot ai decis să renunți.
Xie Qingcheng: Da.
He Jiwei: Dacă nu altceva, mai există și legătura umană, pe lângă contract. Ai fost întotdeauna foarte bun cu He Yu. Uneori, chiar te certai cu mine pentru el.
Xie Qingcheng: Aș face același lucru pentru oricine. Pentru că asta face parte din atribuțiile mele.
He Jiwei: Dar He Yu a ajuns să depindă de tine. Trebuie să știi asta.
Xie Qingcheng: I-am spus domnului He chiar de la început că un tratament de lungă durată ar avea acest efect asupra pacientului. Sincer să fiu, era ceva la care ne așteptam.
He Jiwei: Pentru el, tu ești diferit, doctore Xie...
Xie Qingcheng: Dar pentru mine, el este la fel ca orice alt pacient. Nu este nicio diferență.
Conversația nu s-a încheiat aici.
He Jiwei: Xie Qingcheng, dacă ești atât de hotărât să pleci, nu te pot opri. Dar inițial am convenit asupra unui contract de zece ani; din moment ce se termină mai devreme, există unele remunerații pe care ți le-am promis și pe care nu le voi putea onora în totalitate.
Xie Qingcheng: Nu-i nimic, nu mă deranjează.
Odată ajuns în acest punct, He Jiwei și-a dat seama că orice i-ar spune lui Xie Qingcheng ar fi inutil.
După un moment lung de tăcere, și-a schimbat tonul.
He Jiwei: Atunci gândește-te cum o să-i spui. Pleci atât de brusc. Cel puțin, trebuie să găsești o modalitate ca el să accepte cât mai repede posibil.
În contrast, răspunsul lui Xie Qingcheng a fost surprinzător de direct.
Xie Qingcheng: Dacă domnul He nu are obiecții, intenționez să-i spun că contractul era inițial pe șapte ani. Asta îl va face să se simtă mai bine. Dar voi avea nevoie și de cooperarea ta.
He Jiwei: Xie Qingcheng, chiar nu se poate negocia? Te-a afectat atât de mult problema cu Qin Ciyan încât trebuie să acționezi atât de radical?
Xie Qingcheng: Domnule director He, nu este o chestiune definitivă. Este doar o slujbă.
Xie Qingcheng: Nu aș putea simți nimic mai mult și niciodată nu am simțit.
Xie Qingcheng: Trebuie să demisionez.
He Jiwei: Nu poți aștepta până la sfârșitul contractului?
Xie Qingcheng: Nu pot.
He Jiwei: Xie Qingcheng, inima ta este cu adevărat mai rece decât mi-am imaginat.
Xie Qingcheng: Pentru el, aceasta este cea mai blândă minciună.
Luminile orașului sclipeau dincolo de fereastră, iar panourile publicitare uriașe clipeau la intervale neregulate, revărsându-se în sufrageria lui He Yu ca niște valuri cristaline, ștergând nenumăratele mesaje proiectate pe perete, ca și cum ar fi spălat machiajul pe care Xie Qingcheng îl aplicase. He Yu avea senzația că astăzi îi văzuse în sfârșit adevărata față a lui Xie Qingcheng.
Răbdarea, egalitatea și acceptarea cu care îl tratase erau toate false. Era o repetiție mecanică, o interpretare a civilității, toate teorii goale – realizate pentru a-l liniști și a-l înșela. Chiar și perioada contractuală pe care o menționase la despărțire nu era adevărată.
Pe atunci, He Yu chiar crezuse – crezuse că Xie Qingcheng era hotărât să plece pentru că îi expirase timpul.
După cum se dovedea, acesta era adevărul...
Zece ani. Xie Qingcheng ar fi trebuit să-l însoțească până la absolvirea liceului. Dar după incidentul cu Qin Ciyan, Xie Qingcheng nu ezitase. Ar fi renunțat cu bucurie la salariul suplimentar dacă asta însemna că putea să-l părăsească pe He Yu. Cât de îngrozit fusese?
A conspirat cu He Jiwei să-l mintă pe He Yu, dar totuși a putut să vorbească cu atâta calm și convingere despre mari principii, spunându-i că așa se termină relațiile normale.
Toată raționalitatea îi aparținea lui Xie Qingcheng, în timp ce He Yu părea un clovn imatur și irațional.
Ce prostie...
Totul era o minciună!
O minciună!
Cuvintele pe care Xie Qingcheng i le spusese odată pentru a-l încuraja, cele care îi menținuseră încrederea în sine în timp ce se lupta cu agonia unei crize, nu erau altceva decât banalități goale pe care un psihiatru le spune pacientului său.
La fel cum un chirurg i-ar spune unui pacient în stadiu terminal de cancer: „Mai ai speranță dacă reziști”. Dar medicul știa deja că nu mai era nicio speranță.
La fel cum poliția ar convinge un tânăr pe punctul de a se sinucide spunându-i: „Nu ești urât. De ce gândești așa? Toată lumea este specială. Întotdeauna va exista cineva care te va iubi. Coboară, dă-mi mâna.” Dar oare poliția nu vedea cu adevărat fața hidoasă și corpul slăbit al tânărului?
Acestea erau doar cele mai goale cuvinte de consolare.
Opiniile lui Xie Qingcheng despre tratament și principiile care l-au ghidat pe He Yu să se integreze în societate i-au oferit lui He Yu zece ani de sprijin; chiar dacă Xie Qingcheng a ales să plece în cele din urmă, He Yu nu a simțit niciun fel de ură față de el.
S-a străduit să înțeleagă principiile despre care vorbea Xie Qingcheng, a încercat să înțeleagă sfârșitul unei relații între doi oameni normali, așa cum o descria Xie Qingcheng.
În cele din urmă, se împăcase cu alegerea lui Xie Qingcheng și cu el însuși. Dar nu se așteptase ca niciunul dintre cuvintele lui Xie Qingcheng să nu fie sincere, că erau doar o metodă de tratament a unui doctor, niște cuvinte frumoase. Chiar și perioada contractului despre care îi spusese Xie Qingcheng era o invenție.
He Yu s-a trezit gândindu-se la momentul în care el și Xie Qingcheng s-au întâlnit cu un cuplu gay în sala de mese; la momentul respectiv, amândoi se simțiseră foarte incomod și se ridicaseră la unison pentru a schimba locurile. El fusese puțin surprins și îl întrebase pe Xie Qingcheng: Tu nu ești doctor? Cum de nu poți să-i suporți nici tu?
Xie Qingcheng îi răspunsese atunci că filozofia medicală a unui doctor era complet separată de opiniile sale personale. Ca doctor, el credea că homosexualii nu aveau probleme mentale, dar ca Xie Qingcheng, ca individ, nu putea accepta deloc acest tip de relație.
Acum, He Yu înțelegea foarte clar.
În calitate de medic, Xie Qingcheng era dispus să-l îndrume spre societate, să-l trateze ca pe o persoană normală. Dar, ca Xie Qingcheng, nu dezvoltase niciun fel de legătură cu He Yu. Nu numai că Xie Qingcheng îl părăsise din proprie voință, dar He Yu nu putea să nu-și amintească că Xie Qingcheng o pusese și pe Xie Xue să păstreze distanța față de el.
Xie Qingcheng fusese speriat – fugise, preferând să nu câștige mai mulți bani dacă asta însemna că el și familia lui se puteau îndepărta mai mult de He Yu...
He Yu se lăsă pe spătarul fotoliului, privind totul cu bărbia sprijinită în palmă. Încet, începu să zâmbească. Buzele îi erau subțiri ca lama unui cuțit; privite din profil, curba lor ascendentă părea oarecum sinistră.
„Toți doctorii sunt atât de nesinceri?”, murmură el încet către peretele alb și singuratic. Rana de pe umăr era încă acoperită cu bandaje. Sângele se scurgea, urmat de o durere surdă care se răspândea din rană ca veninul unui șarpe până la vârfurile degetelor și la inimă.
„Ce deghizare grozavă porți... Xie Qingcheng.”
În acel moment, He Yu simți brusc că tot ce făcuse în trecut era ridicol, ca o glumă – ce rost avea să „îți controlezi inima”? Ce „lanțuri ale bolii” puteau fi aruncate?
În ultimii ani, pentru ce se străduise, ce susținuse și în ce crezuse?
Închise încet ochii. Odată cu pulsul dureros al rănii de glonț din umăr, cicatricile de pe încheieturi păreau să-l usture ușor. Se întrebă cum reușise Xie Qingcheng să meargă atât de departe cu minciunile sale, acoperindu-i ochii cu ambele mâini și făcându-l să-l urmeze atât de ignorant și de prost atâta timp.
Xie Qingcheng îi spusese că nu trebuie să se teamă de boală.
Xie Qingcheng îi spusese că poate spune „doare” când are dureri, că poate cere dulciuri, că nimeni nu va râde de el.
Cu fiecare cuvânt, Xie Qingcheng dărâmase fortăreața solidă din jurul inimii lui. He Yu crezuse odată că ceea ce îi întinsese Xie Qingcheng era o mână caldă, dar, în cele din urmă, nu fusese decât un cuțit rece ca gheața.
He Yu se protejase foarte bine, dar cuțitul lui Xie Qingcheng îi străpunsese adânc inima.
Era prea tragic.
He Yu trăise nouăsprezece ani purtând o mască impecabilă. Nu spusese niciodată nimic sincer celorlalți și nici nu primise prea multă sinceritate din partea lor. În acei nouăsprezece ani de durere și suferință, Xie Qingcheng fusese de fapt singurul care îl întrebase vreodată: „Nu te doare?”
Nu te doare...
He Yu se ridică încet din fotoliu, ridicând o mână și apăsând-o peste inimă.
Se uită la mesajele înghețate din fața lui, ca și cum ar fi stat în vântul înghețat al unei furtuni de iarnă. Coborî capul, se aplecă și începu să râdă încet...
Era atât de amuzant. Părea că experimentase cu adevărat, în mod real, cât de teribilă putea fi durerea.
Asta însemna să suferi? Această înșelăciune, toate luptele sale zadarnice, toată idioțenia și singurătatea lui...
Dacă asta era, mai bine ar fi continuat să trăiască amorțit pentru totdeauna. Ce era rău în a fi un fir de iarbă? De ce trebuia inima lui să fie devastată de minciuni?
A citit mai departe, pagină după pagină, fișier după fișier, mesaj după mesaj, studiind totul rând cu rând, fiecare cuvânt ca un cuțit în inima lui. Întotdeauna crezuse că inima lui era împietrită, dar în acel moment, îl durea atât de tare încât simțea că propria lui carne nu-i mai aparținea... nu-i mai aparținea...
He Yu a ridicat mâna să-și atingă fruntea. Vârfurile degetelor erau reci ca gheața și toate membrele îi erau amorțite. Aflase destul. S-a ridicat brusc, aruncând cu violență totul de pe măsuța de ceai din fața lui. Fragmente sparte s-au împrăștiat pe podea.
Gâfâind, s-a dus să caute telecomanda proiectorului, a luat-o și a încercat să închidă această cutie a Pandorei. Dar...
În acel moment, în mijlocul acestei explozii de mesaje, a văzut un SMS de la Xie Xue.
Fusese trimis acum șase ani. De ziua lui.
Xie Xue: Gege, mătușa Li e bolnavă. Am mers cu ea să-i pună o perfuzie. Când te întorci din călătoria de afaceri? Procedurile astea de la spital sunt atât de confuze, că mă doare capul. Aș vrea să fii aici...
Când He Yu a văzut pentru prima dată acest mesaj, tot ce a simțit a fost o ușoară tensiune în minte, ca o molie care încă nu își dăduse seama că aterizase într-o pânză de păianjen. Dar, după câteva secunde, a ridicat brusc privirea, uitându-se cu neîncredere la mesaj. Molia din pânza de păianjen a început să se zbată, bătând frenetic din aripi, praf multicolor căzând de pe ele, mișcările ei agitând un cutremur în amintirile lui.
Acum șase ani?
De ziua lui?
În ziua aceea...
În ziua aceea, Xie Xue nu era cu el?
Capitolul 47: Durea prea tare
Cu șase ani în urmă, în reședința rece și liniștită a familiei He, nu se auzea niciun râs și nu era nimeni cu care să-și petreacă timpul.
Deși personalul casei pregătise un tort pentru el, la porunca lui He Jiwei și Lü Zhishu, He Yu nu l-a mâncat. Era ziua lui, dar părinții lui nu erau prezenți, ci se aflau în Yanzhou cu fratele lui mai mic. Spuseseră că trebuie să se întâlnească cu un client important în acea zi și că vor trebui să aștepte până la sfârșitul discuțiilor pentru a vedea dacă pot să se întoarcă la timp. He Yu nu avea nici mulți prieteni, deoarece era mai degrabă cordial și distant cu colegii săi de clasă. Ar fi fost ciudat să invite pe vreunul dintre ei la petrecerea lui de ziua lui.
Nici Xie Qingcheng nu era în Huzhou în acea zi; era plecat într-o călătorie de afaceri, după cum scria în mesajul lui Xie Xue, participând la o conferință.
Nici cerul nu era de partea lor în acea zi; ploua torențial și bătea un vânt puternic. He Yu stătea în sufragerie și privea ferestrele în stil european, care se întindeau de la podea până la tavan, transformându-se într-un tablou încrețit, încadrând potopul de afară.
Un clopot a bătut o dată, de două ori, de trei ori...
Ceasul mare din reședință bătea la fiecare oră, anunțând cu precizie ora pe cadranul său.
De la după-amiază, la seară, până la căderea nopții.
„Tinere stăpân... nu mai aștepta. Directorul He și directoarea Lü au spus că nu vor putea să se întoarcă astăzi...” Ne mai putând să reziste, menajera se apropie cu precauție și îi pune o haină pe umeri lui He Yu. „Ar trebui să te culci.”
„Nu-i nimic. Doar nu e o sărbătoare oficială sau ceva de genul ăsta.” Când He Yu întoarse capul, zâmbea în continuare, în mod neașteptat. „Du-te și fă ce ai de făcut. O să mai privesc ploaia puțin, dar o să mă odihnesc în curând.”
Menajera suspină ușor și plecă.
Chiar era în regulă? Chiar nu conta?
Bineînțeles că nu. El doar aștepta.
Credea că trebuie să existe măcar o persoană pe lume care să-și amintească de el, care să-i ducă dorul, care să înfrunte vântul și ploaia pentru a-i ține companie în întuneric. Nu era un om atât de rău încât să merite să fie pedepsit cu o astfel de singurătate, nu-i așa?
A așteptat.
Și a așteptat...
„He Yu! He Yu!”
După un timp nedeterminat – părea că era chiar înainte ca ceasul să bată miezul nopții – auzi pe cineva bătând la ușă și vocea slabă a unei fete, care se auzea atât de indistinct prin vânt și ploaie, încât părea o iluzie.
He Yu deschise ușor ochii și se grăbi să deschidă ușa.
În fața ușii, gâfâind ușor, stătea Xie Xue, singura fată de care era apropiat. Singura prietenă care îi rămăsese alături atâția ani. Purta o pelerină de ploaie, iar fața ei udă de ploaie părea înghețată. Dar când a ridicat privirea spre el, ochii ei erau calzi.
Ștergându-și ușor nasul, și-a dat jos pelerina zâmbind și a dezvăluit tortul de ziua lui pe care îl ascunsese cu grijă dedesubt.
„Am ajuns la timp, nu?”
„De ce ai venit...”
„Nu voiam să-ți petreci ziua de naștere singur. Cât de trist ar fi fost?” Xie Xue își șterse apa care îi picura din păr și spuse: „Ți-am făcut tortul tău preferat, cu ciocolată. Doamne, era să mă înec acolo. Ce furtună groaznică, ce naiba...”
În acel moment, resentimentul lui He Yu părea să se risipească, pe măsură ce golul din inima lui se umplea. El o apucă pe Xie Xue de mâna înghețată și o trase înăuntru. Simțea că vocea îi era puțin răgușită când spuse: „Nici eu nu credeam că ar trebui să fiu singur...”.
„Cum e posibil? Cum ai putea fi singur? Mă ai pe mine. Voi rămâne mereu cu tine”.
He Yu nu spuse nimic.
„La mulți ani de ziua ta, He Yu.” Fata zâmbi strălucitor, devenind cea mai strălucitoare rază de soare din casa umbrită.
Trecusese atât de mult timp, încât He Yu nu-și mai amintea prea bine ce se întâmplase după aceea. Își amintea doar că, atunci când se dusese la frigider să caute o bucată din tortul de ciocolată neterminat, acesta dispăruse.
Desigur, deserturile pe care menajera le pregătise pentru el dispăruseră odată cu acea bucată de tort.
Văzându-i fața dezamăgită, menajera i-a explicat repede, înainte să apuce să se supere: „Nu mai sunt proaspete, nu-ți face bine să le mănânci, așa că le-am aruncat... Dacă vrei, mai facem diseară.”
Dar chiar dacă le-ar fi făcut din nou, tot nu ar fi fost tortul pe care Xie Xue i-l adusese în acea noapte ploioasă.
He Yu a spus: „Nu-i nimic, las-o baltă.”
Acum, He Yu se uita la proiecția din fața lui, cu spiritul prăbușit într-o baltă de gheață. Își amintea clar că Xie Xue venise la el acasă în acea zi.
În acea zi, el... el... era cu cineva; cineva își amintea de el...
Dar conținutul imaginilor proiectate în fața lui nu putea fi fals. El însuși adunase informațiile din copiile de rezervă din spațiul de stocare din cloud.
Xie Xue: Gege, mătușa Li e bolnavă. Am mers cu ea să-i pună o perfuzie. Când te întorci din călătoria de afaceri? Procedurile astea de la spital sunt atât de confuze, mă doare capul, aș vrea să fii aici...
Cum se poate?
Cum se poate?!
A scos computerul și degetele i-au zburat peste tastatură, cu o expresie contorsionată și ochii aproape nebuni, de parcă era pe cale să dezgroape un mormânt de informații, să deschidă sicriul și să exhumeze cadavrul, căutând un adevăr îngropat de secole.
A recuperat rapid mesajele din acele date.
Ale lui Xie Xue, ale lui Xie Qingcheng, ale lui He Jiwei, ale lui Lü Zhishu.
Adevărul era ca un cadavru incoruptibil și, din baza de date a cloudului, îi arunca un rânjet rece și înfiorător.
Minciuni...
Minciuni...
Minciuni!
Pentru că trecuse prea mult timp, majoritatea înregistrărilor din chat nu mai puteau fi recuperate, dar mesajele pe care le-a reușit să le restaureze erau suficiente pentru a dovedi că, în acea noapte, în noaptea în care avea cea mai mare nevoie de Xie Xue, ea... nu venise deloc.
He Yu a văzut chiar și mesajul pe care ea i-l trimisese lui Xie Qingcheng a doua zi.
Xie Xue: Ge, He Yu m-a întrebat dacă pot să merg la el acasă să ne jucăm și să-i sărbătorim ziua de naștere, dar mătușa Li era foarte bolnavă ieri și eu eram atât de ocupată încât am uitat să-i răspund. Mă simt foarte jenată. Poți să-i ceri scuze în locul meu? Nu am curaj să-i explic...
Xie Qingcheng: Nu e nevoie să te apropii atât de mult de el.
He Yu a continuat să caute.
Cronologia a avansat puțin...
Și a devenit și mai șocantă.
A găsit un anumit jurnal de chat.
Era o conversație între Xie Qingcheng și He Jiwei.
He Jiwei: He Yu pare să creeze un fel de iluzie atunci când este cel mai neajutorat, iar obiectul iluziei sale este sora ta mai mică. Recent, am descoperit întâmplător că unele dintre lucrurile pe care mi le-a spus nu s-au întâmplat deloc. Doctore Xie, acest gen de situație...
Xie Qingcheng: Este foarte normal pentru el. Știu despre acest comportament al lui încă de la început.
He Jiwei: Cum se poate...
Xie Qingcheng: He Yu are nevoie de un prieten de vârsta lui, dar nu este dispus să-și deschidă inima față de niciunul dintre colegii săi. Modul său de gândire este unic și precoce, așa că majoritatea copiilor de vârsta lui nu îl înțeleg prea bine. Din cauza izolării sale îndelungate, are nevoie de o supapă pentru a-și descărca emoțiile, iar în astfel de momente, cel mai apropiat coleg al său poate deveni foarte ușor propria lui reflecție.
He Jiwei: Propria lui reflecție?
Xie Qingcheng: Da. Unii copii cu autism sau alte tulburări psihologice își imaginează un prieten pe măsură ce cresc, iar acelui prieten îi pot încredința fără rezerve inima lor. Acel prieten poate să nu existe deloc sau poate să existe doar parțial. Pacienții îl inventează pentru a-și satisface dorința intensă din inimă.
Xie Qingcheng i-a trimis un alt mesaj explicativ lui He Jiwei.
Xie Qingcheng: De fapt, nu este vorba doar de copiii cu boli mintale. Și copiii normali dezvoltă anumite iluzii când se simt singuri. De exemplu, dacă sunt marginalizați în clasă și nu au prieteni, inventează un prieten și cred că sunt singurii care îl pot vedea și comunica cu el. Acesta este un mecanism instinctiv de apărare psihologică al copilului.
Xie Qingcheng: Dar persoanele care nu suferă de boli mintale sunt capabile să distingă imaginația de realitate și să realizeze că acestea sunt iluzii. Ei știu că acestea sunt rodul confortului pe care și-l doresc atât de mult. Dar pentru un copil ca He Yu, este greu să recunoască acest lucru, mai ales că iluzia lui este doar parțial imaginată.
He Jiwei: Prin „parțial imaginată” vrei să spui...?
Xie Qingcheng: Xie Xue există cu adevărat – este sora mea și cea mai bună prietenă a lui, care este într-adevăr foarte drăguță cu el. Dar o cunosc foarte bine pe sora mea. Este întotdeauna foarte entuziastă în preajma oamenilor și, deși He Yu este un bun prieten al ei, nu sunt încă foarte apropiați. Sunt anumite lucruri pe care ea nu le-ar face pentru el.
Xie Qingcheng: Cu toate acestea, în ceea ce-l privește pe He Yu, mintea lui are nevoie de sprijin. Lucrurile pe care el spera că Xie Xue le va face, dar ea nu le-a făcut, au fost completate de imaginația lui. El are o singură prietenă și nu vrea să fie dezamăgit de singura lui prietenă. Așadar, subconștientul lui va încerca să-l convingă în repetate rânduri că astfel de lucruri s-au întâmplat cu adevărat în trecut, că Xie Xue a făcut cu adevărat toate acele lucruri.
He Jiwei: Dar este atât de misterios încât mi-e greu să cred.
Xie Qingcheng: Nu este deloc misterios. Creierul uman este un instrument foarte complex și precis; un astfel de fenomen poate apărea dacă există o eroare în memoria unei persoane și eroarea este repetată în mod continuu.
Xie Qingcheng: Este exact ca atunci când unii oameni confundă visele cu realitatea, sau așa-numitul efect Mandela.
He Jiwei: Efectul Mandela?
Xie Qingcheng: Nu este un concept strict academic, dar este util ca explicație. Domnule He, îl poți înțelege ca atunci când întregi comunități de oameni împărtășesc discrepanțe în amintirile lor. Dacă cauți pe internet, poți găsi multe exemple. De exemplu, Mickey Mouse poartă salopetă?
De data aceasta, He Jiwei a avut nevoie de ceva timp pentru a răspunde, ca și cum ar fi fost șocat de întrebarea atât de drăguță pe care i-a pus-o Xie Qingcheng în timpul unei conversații atât de serioase.
He Jiwei: Așa cred.
Xie Qingcheng: El nu crede asta. Dar mulți oameni cred că el a purtat mereu salopete – acesta este efectul Mandela. Este o amintire eronată care a fost confirmată în mod repetat de creierul uman, rezultând în acest tip de impresie.
Xie Qingcheng: Domnule He, poți să te gândești la Mickey Mouse ca fiind echivalentul surorii mele – ea există, dar de fapt nu a purtat niciodată salopetă. Cu toate acestea, He Yu și-a folosit propria imaginație pentru a completa cele două bretele inexistente ale salopetei, crezând cu tărie că aceasta este adevărata realitate.
He Jiwei: Atunci, se consideră că este o tulburare delirantă?
Xie Qingcheng: Nu se poate numi așa. Pentru He Yu, acesta este un mod de a se proteja, de a se consola și de a se răscumpăra.
A trecut mult timp între acest mesaj și următorul.
Xie Qingcheng: Domnule director, cu tot respectul, tu și doamna director Lü nu petreceți suficient timp cu el. Chiar și copiii cu o mentalitate sănătoasă abia pot suporta o astfel de neglijare, darămite el, care suferă de o boală psihică.
Xie Qingcheng: Nu primește niciun fel de îngrijire și afecțiune, dar este încăpățânat să nu-și arate vulnerabilitatea. Poate că „încăpățânat” nu este cuvântul potrivit, dar el știe că este inutil să plângă sau să implore, pentru că nimic nu-i va oferi reacția pe care o dorește, așa că s-a obișnuit să internalizeze totul și să se apere. Xie Xue pe care și-o imagina era de fapt propria lui reflecție; era propria lui inimă care îl consola, împrumutând imaginea lui Xie Xue pentru a-i spune ceea ce voia să audă.
Citind aceste vechi mesaje, He Yu s-a gândit la dorințele ascunse adânc în inima lui...
De exemplu, Voi rămâne mereu cu tine.
De exemplu, cuvintele pe care nu a apucat să le audă niciodată față în față: „La mulți ani”.
Nu tânjea oare după cineva care să-i ofere aceste cuvinte?
Dar nu a apucat să le audă niciodată...
Xie Qingcheng: Deoarece nimeni nu i-a spus și deoarece este o persoană cu un puternic simț al respectului de sine, el nu și-ar spune niciodată astfel de lucruri. Prin urmare, creierul său s-a bazat parțial pe imaginație pentru a-i îndeplini dorința, menținându-i în același timp demnitatea. Acesta este un fel de mecanism psihologic de autoapărare pe care îl au oamenii, așa că nu trebuie să-ți faci prea multe griji.
He Jiwei: Știai despre asta de la început?
Xie Qingcheng: Am observat asta de ceva vreme. Nu pot să-i spun despre asta, pentru că șocul ar fi prea mare. Dar îi spun mereu lui Xie Xue să stea puțin mai departe de el. Xie Xue nu ar trebui să fie persoana de care dezvoltă o dependență emoțională. Niciunul dintre noi nu ar trebui să fie, domnule He. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să plecăm.
Xie Qingcheng: Sunt doctor, nu rudă cu He Yu. Nu pot să-mi irosesc întreaga viață pentru un singur caz medical, și Xie Xue cu atât mai puțin. Nu-i pot oferi decât îndrumare, nu iubirea de care are nevoie și pe care și-o dorește. La fel și sora mea.
He Yu nu a continuat să citească mesajele următoare; nu mai erau importante. Era suficient să știe asta.
Mai mult decât suficient.
Xie Qingcheng îl înșelase tot timpul, iar Xie Xue nu era reală. Dintre cei doi, unul era persoana care îi oferise odată cea mai puternică încurajare prin cuvintele sale de credință, permițându-i să creadă că va veni o zi în care se va putea întoarce în societate, iar cealaltă era persoana care îi oferise cea mai caldă companie, care se grăbea mereu să-i fie alături în momentele cele mai disperate.
La fel cum, în noaptea acelei ploi torențiale, ea îi bătuse la ușă strigându-l pe nume, își scosese haina de ploaie și îi oferise prăjitura cu ciocolată pe care o dorea.
Nu și-ar fi putut imagina niciodată că poate prăjitura aceea și Xie Xue... nu existaseră niciodată.
Între timp, Xie Qingcheng fusese martor la auto-consolarea lui jalnică și umilă; omul văzuse totul și știa foarte bine.
Nimeni nu îl iubise vreodată.
Era propria lui prostie! Era prea naiv, prea prost, prea disperat în dorința lui de a se plimba printre oamenii calzi. Pentru a deveni o persoană normală, pentru a-și ascunde fața hidoasă și macabră, își crease o strălucire slabă în interiorul propriului craniu sângeros.
Xie Qingcheng văzuse asta, dar spusese: Nu pot să-mi irosesc întreaga viață pe un singur caz medical, și cu atât mai puțin Xie Xue. Nu-i pot oferi decât îndrumare, nu iubirea de care are nevoie și pe care și-o dorește. La fel e și cu sora mea.
Dar dacă cineva avea iubire, de ce ar minți chiar și pe sine însuși? Ce fel de mincinos ar păcăli întreaga lume și ar ajunge să se înșele pe sine însuși cel mai mult? Doar cei mai săraci și mai nevoiași dintre mincinoși.
Avea prea puține lucruri și vărsase prea multe lacrimi. Chiar și „La mulți ani” era ceva ce putea obține doar prin propria imaginație. Dacă nu se mințea pe sine însuși, pe ce se putea baza pentru a continua să trăiască cu zâmbetul pe buze?
Așadar, chiar și în fața lui însuși, purta o mască zâmbitoare bine fixată pe față, pe care nu voia să o scoată. Se mințea chiar și pe sine însuși.
Xie Qingcheng avea dreptate. Avea respect de sine. Nu voia să fie văzut ca un pacient, un nebun. Știa că, având în vedere statutul familiei He, mulți oameni așteptau să-l vadă prăbușindu-se, să-l vadă că se face de râs, să-i privească cadavrul și să se bucure de sângele lui. Așadar, se străduia și mai mult să-și dovedească valoarea; nu voia să primească mila nimănui arătându-le cicatricile sale.
He Yu a stat mult timp în sufrageria goală.
A stat acolo atât de mult timp încât timpul părea să devină puțin neclar. Privirea lui era calmă, dar pătrunzătoare, trecând repetat peste valul rece de mesaje din fața lui. În cele din urmă, acea privire pătrunzătoare părea să fi fost erodată de valuri, devenind încețoșată și lipsită de concentrare.
Încet, a închis ochii.
Masca lui se lipise de piele, dar Xie Qingcheng i-o smulsese cu cruzime. A ridicat mâna și și-a atins fața în tăcere.
Durea.
Durea atât de tare...
Durea atât de tare încât îi făcea inima și tot corpul să tremure.
Se simțea de parcă ar fi pierdut totul peste noapte.
Convingerile lui Xie Qingcheng erau false, apropierea lui Xie Xue era falsă; consolarea pe care și-o oferise era falsă și, în final, chiar și respectul de sine, chiar și cochilia dură cu care se proteja, acea mască, fuseseră spulberate. Abia acum își dădea seama că, de fapt, fața lui ridicolă și caraghioasă fusese expusă în fața lui Xie Qingcheng de mulți ani.
Atunci pentru ce perseverase? Și de ce fusese atât de prost?! Își riscase viața pentru a-l însoți pe acel om în schimbul unui singur cuvânt de recunoștință sau pentru a răsplăti fărâmă de speranță pe care Xie Qingcheng i-o oferise odată...
Își ignorase propria viață pentru a câștiga favoarea unui mincinos, pentru o minciună care cuprindea totul!
He Yu începu să râdă încet. Se aplecă și se sprijiniră de perete, râsul devenind din ce în ce mai puternic, din ce în ce mai nebunesc, ca un fantomă răzbunătoare care se agita în mormântul său. Fantomele bolii din inima lui ieșiră în mantii cu glugă; își puse mâna pe frunte, în timp ce râsul său devenea nebunesc — părea furios și plin de ură, trist, dar și nebun, în timp ce lacrimile îi curgeau neîncetat pe obraji...
Chiar îl durea prea tare.
Îl văzu pe Xie Qingcheng întinzându-și mâna spre el, dar în palma lui se afla un bisturiu rece ca gheața. Acesta era adevărul.
O văzu pe Xie Xue oferindu-i o bucată de ciocolată cu un zâmbet, dar clipi din ochi și ea doar îl privea de la distanță.
Acesta era adevărul...
Și apoi a văzut... S-a văzut stând în fața ferestrei care se întindea de la podea până la tavan. Afară se dezlănțuia o furtună. Ceasul antic din vechea reședință a bătut de douăsprezece ori — era miezul nopții, iar el era înconjurat de întunericul nesfârșit.
Dar nimeni nu a bătut la ușă.
Nimeni nu bătuse vreodată la ușă.
A așteptat din întuneric până în zori. Furtuna se potolise, iar lunga noapte se luminase, dar nu a reușit să primească nici măcar o singură urare sinceră de „La mulți ani”.
Acesta era adevărul.
Apoi, s-a văzut legat de un pat, cu gura astupată, în timp ce ace îi străpungeau pielea. Se zbătea și urla ca un animal pe moarte, dar nu putea striga numele nimănui.
Era o insulă pustie.
Nu existau poduri.
Acesta era adevărul nenorocit! Adevărul!
Un copil căruia i se refuzase iubirea. Pentru a rezista demonilor din adâncul minții sale, pentru a continua să lupte să trăiască, a mințit pe toată lumea, chiar și pe sine însuși, timp de atâția ani...
He Yu se sprijină de perete. Deja își smulsese bandajele de pe umăr, lăsând rana să se deschidă. Sângele îi curgea peste tot. Numai mirosul acestuia îl putea mulțumi și îl putea ancora, făcându-l să simtă că era cu adevărat în viață! Avea un corp. Sângele pe care îl vărsa era cald. Era o persoană vie, care respira. Era în viață... Era în viață...
Își îngropă mâinile în păr, cu articulațiile albite și venele ieșite în relief. Era ca un dragon orbit, cu ghearele smulse. După ce pierduse comorile pe care le prețuia și adăpostul în care se refugiase, fusese forțat să iasă la lumina soarelui, sub cerul senin, cu fiecare dintre cicatricile sale urâte la vedere, pentru ca toată lumea să le poată vedea și ridiculiza după bunul plac.
În sfârșit, se trezise din vis.
Se chinuise aproape douăzeci de ani, dar era încă nebun.
Nimeni nu-l iubise vreodată, nimănui nu-i păsa de el.
Nu avea nimic în afară de o minciună stângace.
Nu reușise niciodată să câștige ceva.
Capitolul 48: Nebunia
Durea prea tare.
Minciuna despre contract, adevărul despre Xie Xue, înșelăciunea creată de Xie Qingcheng, felul în care a fugit fără să se uite înapoi...
Era ca și cum He Yu ar fi trăit ultimii 19 ani într-un vis. Credea că se deghizase foarte bine și că îi păcălise pe toți, dar, în realitate, el era nebunul mizerabil care fusese înșelat.
He Yu se strânse de cap și urlă cu durere, ca o fiară în capcană, îmbibată de sânge, care căzuse într-o capcană. Vocea care ieșea din gâtul său era atât de răgușită și distrusă, încât nici măcar nu părea a fi a unui om. În ochii lui, confuzia goală se amesteca cu nebunia frenetică. Stătea în colțul său, ghemuit, îmbrățișându-se ca și cum i-ar fi fost frică de frig.
Ce principii de credință?
Toate sunt minciuni!
Ce căldură?
O iluzie!
Era un nebun, un invalid delirant, un idiot urât, ridicol, absurd și comic, care își expusese cicatricile în fața tuturor fără să-și dea seama!
Părea extrem de jalnic, ca un făt pe cale să moară în pântecele mamei sale — izolat de lumea exterioară, cu cordonul ombilical tăiat, incapabil să respire, scufundându-se într-o sufocare apăsătoare fără sfârșit. Nu putea decât să strige din adâncuri, dar nimeni de pe mal nu-l auzea.
Nu putea decât să se agățe cu putere de sine. Singura căldură pe care o simțea provenea doar de la el însuși... Totul fusese doar încercările sale triste de a se consola.
He Yu își smulse părul, apoi rămase nemișcat pentru o perioadă. Ochii îi deveniseră din ce în ce mai roșii, pe măsură ce conștiința lui se estompa. În cele din urmă, încetă să mai plângă și se așeză calm, corpul său relaxându-se în timp ce înclină capul înapoi pentru a privi tavanul.
Apoi se ridică în picioare.
Privirea îi fu atrasă de vitrina în care se reflecta silueta lui insuportabil de mizerabilă.
Atât de înfricoșător de necunoscută.
Întunericul și violența reprimate în oasele sale izbucniră brusc când apucă un ornament metalic de pe o parte și îl zdrobii de dulap cu un zgomot puternic. Era ca și cum ar fi înnebunit!
Dragonul malefic fusese eliberat din lanțurile sale. Diavolul din interiorul său ieși din peșteră și se înălță în cer, chemând o furtună răzbunătoare în timp ce urla și răcnea. He Yu era complet cuprins de nebunie, urlând în timp ce spărgea practic totul din casă, sfâșiindu-și și mai mult rana în acest proces. Mirosul grețos al sângelui umplea aerul, dar lui nu-i păsa deloc.
A smuls perdelele și a spart televizorul, distrugând tot ce-i cădea în mână.
Cu siguranță, trebuiau aduse niște ofrande pentru a comemora moartea sinelui său interior.
Nu știa cât timp a durat această descărcare de nervi, dar, indiferent cât de bună era izolația fonică a clădirii, vecinul de jos nu a mai suportat și a urcat să bată la ușa lui. He Yu a deschis brusc. Mâna lui, care ținea o țeavă de oțel pe care o smulsese din fereastră, încă picura sânge. Camera din spatele lui era în dezordine.
He Yu se uită la vecin cu ochii injectați de sânge. „Te pot ajuta cu ceva?”
Vecinul era atât de îngrozit încât aproape că a făcut pe el, picioarele i s-au înmuiat, dar He Yu l-a apucat de guler și l-a ridicat în picioare. Un miros metalic puternic i-a invadat nările vecinului, iar sângele lui He Yu îi pătase halatul de noapte din mătase luxoasă.
He Yu îl întrebă din nou amenințător: „Te pot ajuta cu ceva?”
„Nu, nu, nu!” Vecinul nu se așteptase să se confrunte cu un spectacol atât de sângeros și violent. Tânărul palid cu chip frumos care stătea în apartament avea o aură atât de malefică încât părea unul dintre spiritele răzbunătoare nebune de la televizor. Vecinul nu îndrăzni să mai spună nimic. Cu bărbia tremurând și coapsele clătinându-se, își strânse mâinile într-un gest conciliator. "Ge, da-ge! Fă ce vrei, orice te face fericit, orice te face fericit."
He Yu îl împinse și închise ușa cu putere.
Împiedicându-se, vecinul practic s-a târât înapoi în lift. Înainte chiar să ajungă la ușa lui, începuse deja să plângă cu voce tremurândă: „Soție... soție, salvează-mă...”.
Furia lui He Yu fusese întreruptă de sosirea acestei persoane.
Respirând greu, întoarse capul și se uită în jur. Cum putea acest loc să semene cu o casă? Era clar locul unei bătălii haotice.
După ce inspectă camera cu ochii injectați de sânge, He Yu concluzionă că într-adevăr nu mai era nimic de spart. Aruncă țeava de oțel deoparte, păși peste ruine și intră în baie.
Se uită la fața lui cenușie în oglinda spartă. Reflecția lui era fragmentată, la fel ca multele fețe pe care le arăta societății.
He Yu se liniști și își lăsă respirația să revină la un ritm constant, în timp ce buzele îi încetară să mai tremure...
Durerea și nebunia lui trecuseră. Acum, singurul lucru care îi mai rămăsese era seninătatea — o seninătate înfricoșătoare. Își descărcase violent sentimentele, iar întreaga lui ascunzătoare era distrusă. Ce ar trebui să facă în continuare?
Tot trebuia să iasă afară. Ajunsese într-un punct în care nici măcar nu-i mai păsa dacă era normal sau nu – voia să-și dezvăluie înfățișarea anormală, să-și desfacă aripile aspre și să zboare din peștera lui întunecată pentru a urla la așa-zișii oameni normali.
Tânărul din oglindă ridică încet privirea. O mână plină de sânge îi mângâie obrazul, apoi îl zgârie încet. Un zâmbet slab apăru în colțurile gurii sale – părea elegant și rafinat, dar, în realitate, era mai lipsit de sentimente ca niciodată.
Între timp, departe, în căminul facultății de medicină din Huzhou, pleoapa lui Xie Qingcheng se mișcă de câteva ori, în timp ce un vag sentiment de neliniște îl învăluie.
El și Chen Man terminaseră de cinat și, după ce o ajută să strângă masa, Chen Man se pregătise să plece acasă.
Înainte de a pleca, Chen Man îi spune: „Ge, trec pe la tine mâine seară. Um...”.
„Hm?”
„Nu te conecta la internet în următoarele zile”, îi spuse el încet. „Nu merită.”
Xie Qingcheng știa că se referă la reacția internetului la videoclipurile care fuseseră afișate pe turnul de transmisie, dar Chen Man exagera. Xie Qingcheng nu era genul de persoană care acorda prea multă atenție știrilor online, mai ales când viața lui reală era deja un dezastru.
Dar el a fost de acord. După ce l-a condus pe Chen Man, a coborât să cumpere un alt pachet de țigări. A sunat-o pe Xie Xue în timp ce fuma.
Starea lui Xie Xue nu era mult mai bună, dar se simțea puțin mai confortabil, deoarece mătușa Li stătea cu ea. În timp ce frații vorbeau, Xie Qingcheng a primit brusc un alt apel. I-a mai spus câteva cuvinte lui Xie Xue, apoi a închis.
Era Zheng Jingfeng.
„Bună, Lao-Zheng.”
„Xiao-Xie, un membru al unității noastre tocmai l-a văzut pe puștiul care era cu tine la arhivă.”
Xie Qingcheng simți un nod în gât. „A fost externat din spital?”
Zheng Jingfeng mormăi afirmativ, dar era evident că nu asta voia să discute. "Da. Ah, da, câți ani are puștiul ăla? Optsprezece? Nouăsprezece? Am uitat..."
Xie Qingcheng a ezitat o clipă înainte să răspundă: ”De ce întrebi?"
”Crezi că eu vreau să știu? Nu tu mi-ai spus să te anunț dacă se întâmplă ceva?"
Xie Qingcheng încleștă pumnii. ”Ce s-a întâmplat cu el?"
"Nu e mare lucru. Ah, mi-am dat seama că există într-adevăr o prăpastie între burghezie și noi, proletarii. La naiba, la optsprezece sau nouăsprezece ani, eu încă îmi petreceam tot timpul antrenându-mă. Oricum, bănuiesc că, deși micul tău prieten a fost externat din spital, este încă într-o dispoziție proastă – a condus o mașină de lux până la clubul Skynight... Oh, uite, sunt chiar mesaje despre asta în grupul nostru de chat de la serviciu. Se pare că a condus mașina sport ca o rachetă și abia au reușit să-l oprească în fața clubului. A cooperat, dar atitudinea lui a fost de rahat. Când a ieșit din mașină, a trântit ușa și le-a spus să-i remorcheze mașina și să se ducă dracului, ca să nu mai aibă el bătaie de cap să-și caute șofer."
Xie Qingcheng nu a avut nimic de răspuns.
"Și tu cunoști clubul Skynight, nu? Nu e un loc decent deloc – nu poți spune că e ilegal, deoarece își desfășoară activitatea în mod corespunzător și nu depășește limita, dar toată lumea știe cât de dubioase pot fi lucrurile în localurile de divertisment nocturn..."
Xie Qingcheng a respirat adânc, iar chipul blând și gânditor al lui He Yu părea să-i apară din nou în fața ochilor. Indiferent dacă acea apariție era prefăcută, ea s-a transformat totuși în fața rece și pătată de sânge care se întorsese să-l privească în fața turnului de transmisie.
„Înțeleg.” Xie Qingcheng și-a apăsat o mână pe frunte, sprijinindu-se de fereastră. „Mulțumesc, Lao-Zheng.”
„Bine, atunci. Ar trebui să mă asculți mai mult pe viitor și să nu mai fii obsedat de cazul părinților tăi. Trebuie să-ți lași inima să respire. Nu suport să te văd așa.”
„Bine.”
După ce a închis telefonul, Xie Qingcheng și-a pus jacheta și s-a îndreptat spre clubul Skynight.
Se gândi la He Yu mai mic, stând în fața canapelei, nevoind să-și sacrifice demnitatea, dar nici să-l vadă plecând; băiatul trist și încăpățânat care se forțase să se comporte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în timp ce se uita la Xie Qingcheng.
"Xie Qingcheng, am o alocație mare. Pot să..."
Pot să te angajez.
Nu vreau să mă scufund în acest vârtej. Te rog, salvează-mă... salvează-mă, bine...?
El nu a auzit niciodată cuvintele pe care He Yu nu a putut să le rostească, strigătele de ajutor pe care nu a putut să le scoată din gură. Respectul de sine al lui He Yu i-a permis să-și păstreze ultima fărâmă de demnitate în fața lui Xie Qingcheng, dar a ratat ultima șansă de a cere ajutor.
În acel an, Xie Qingcheng l-a părăsit pe He Yu. Dar când s-au reîntâlnit, He Yu nu părea să-i poarte pică. Și în momentul în care Xie Qingcheng avea cea mai mare nevoie, acest copil a fost cel care l-a însoțit în bârlogul periculos al unei fiare și aproape că a plătit cu viața pentru asta.
Când He Yu i-a întins mâna lui Xie Qingcheng, a spus că cineva făcuse același lucru pentru el odată. Dar Xie Qingcheng făcuse asta din cauza poziției sale, din cauza slujbei sale, pentru că își îndeplinea îndatoririle așa cum era de așteptat de la el.
Atunci, de ce a făcut-o acest copil?
Xie Qingcheng închise ochii.
Cuvintele lui Zheng Jingfeng îi răsunau în urechi. El spusese că He Yu se dusese la clubul Skynight, că He Yu avea o atitudine josnică...
Xie Qingcheng știa că He Yu nu se comportase niciodată așa în trecut.
De dragul recunoașterii, de dragul privirilor celorlalți, de dragul reintegrării în societate și de dragul rezistenței obstinate împotriva bolii sale, He Yu nu a cedat niciodată dorințelor sale; nu a băut niciodată din vinul otrăvit al lui Mefisto. A refuzat să se afunde în depravare, a refuzat să admită înfrângerea; a trăit muncind de zece ori, de o sută de ori mai mult decât oamenii obișnuiți, străduindu-se să atingă perfecțiunea în tot ceea ce făcea. Îi era prea frică să nu-i dezamăgească pe ceilalți.
Ca pacient, a încercat să se bazeze pe propriile eforturi, pentru ca ceilalți să nu renunțe la el, pentru ca ei să nu-l considere la fel ca pe cazurile fără speranță nr. 1, nr. 2 și nr. 3.
A făcut tot ce a putut pentru a cere ajutor.
De aceea era atât de speriat să nu greșească, speriat că nu era suficient de remarcabil, speriat că ceilalți vor fi dezamăgiți de el.
Dar, în cele din urmă, fusese totuși abandonat.
„Xie Qingcheng, poate că nu ești bolnav mintal, dar ești și mai nemilos decât mine.”
Cuvintele conțineau o batjocură reținută, dar acea batjocură purta o rugăminte sinceră. Și deși Xie Qingcheng auzise acele cuvinte, nu reușise să audă implorarea ascunsă a băiatului, care plângea cu lacrimi de sânge.
Xie Qingcheng știa.
În toate acestea, îl dezamăgise cu adevărat pe He Yu.
Copilul acela avea atâta încredere în el. Chiar dacă nu fusese niciodată deosebit de amabil cu el, tratându-l întotdeauna într-o manieră strict profesională, era deja un gest de sinceritate și egalitate de tratament greu de obținut pentru He Yu.
He Yu nu greșise când îl blestemase. Xie Qingcheng era cel fără inimă, cel care greșise totul și nu reușise să facă nimic bine.
Managerul clubului Skynight era un bătrân isteț. Costumul îi era călcat impecabil, fața îi era aranjată excesiv, iar personalitatea îi era la fel de șireată ca a unui șobolan care ieșise dintr-o baltă de grăsime.
„Aiyo, domnule He”, se umili el. „Un oaspete rar, un oaspete rar...”
Auzise tot ce se întâmplase între He Yu și polițiștii rutieri. Deși He Yu nu venea foarte des la Skynight, era totuși considerat parte din clientelă. În trecut, când voia să-și extindă rețeaua de relații în numele familiei, aducea clienții aici să se relaxeze. De obicei, nu stătea decât puțin timp. Discuta puțin cu oamenii pe care îi aducea, cu manierele sale blânde și rafinate, animând atmosfera, apoi cobora și semna nota de plată, spunându-i managerului să pună suma pe cardul său înainte de a pleca.
Dar astăzi, lucrurile erau diferite.
Ochii managerului străluceau când a observat că tânărul domn He venise singur astăzi. Întregul oraș auzise deja despre ce se întâmplase la Universitatea Huzhou. Având în vedere rolul principal al lui He Yu în acel fiasco, managerul considera că era absolut normal ca acesta să se simtă neliniștit sau să se comporte ciudat. Presupunea că faptul că fusese împușcat îl făcuse pe acest tânăr să-și reconsidere viața și că ajunsese la concluzia că zilele sale trebuiau să fie mai pline de emoții. Astfel, după ce în sfârșit văzuse lumina, venise aici să caute adevăratul sens al vieții, la fel ca ceilalți tineri din generația sa.
Pentru manager, He Yu era un card American Express pe două picioare. Se grăbi să-l întâmpine cu un zâmbet. Chiar dacă tânărul stăpân He ar fi spus că vrea ca mama managerului să vină să stea de vorbă cu el, managerul probabil că nu ar fi ezitat să dea un telefon interurban și să-i cumpere un bilet pentru primul zbor disponibil.
„Domnule He, la ce etaj vrei să stai în seara asta? Îți voi aranja imediat cel mai bun serviciu...”
He Yu făcuse doar strictul necesar pentru a-și bandaja rana de glonț de la braț înainte de a pleca. Purta încă o cămașă simplă, cu mâneci lungi și guler înalt, de culoare neagră, și o pereche de blugi. Până și o șapcă de baseball îi dădea un aer de student. Dar, din umbra cozorocului, se putea vedea că ochii lui migdalați erau învăluiți de o întunecime neobișnuită.
Când He Yu ridică capul, luminile extravagante și orbitoare ale clubului Skynight îi străluceau în ochii încețoșați.
„La ultimul etaj”, spuse el.
Acest nivel era format dintr-o serie de camere private mari. Chelnerii din aceste camere erau extrem de discreți și fuseseră instruiți personal de proprietar, fiecare mai isteț decât celălalt. Era un loc perfect pentru a discuta tot felul de afaceri.
Desigur, prețul era pe măsură.
Cel mai mare descendent al familiei He era cu adevărat special, gândi managerul; nici măcar nu se obosise să se îmbrace corespunzător și totuși cerea acces la ultimul etaj. Avea noroc că astăzi dăduse peste managerul în persoană. Dacă ar fi avut de-a face cu unul dintre subalternii săi mai puțin isteți, cu ținuta asta incredibil de casual de student, tânărul domn He probabil că ar fi fost refuzat la intrare.
Managerul mulțumi norocului său că reușise să evite o astfel de scenă de carnagiu. Având în vedere aspectul și atitudinea neobișnuite ale lui He Yu din acea zi, acest tânăr ar fi putut să distrugă locul dacă ar fi fost enervat.
„Condu-mă”, spuse He Yu blând, în timp ce își băga mâinile în buzunarele blugilor.
Managerul se înclină repede și spuse zâmbind: „Da, da, pe aici, domnule He”.
Capitolul 49: Degradarea
Localurile în care se risipeau banii, cu mirosul lor de parfum, îl deranjau de obicei pe He Yu. Dar acum, acesta era singurul loc în care putea simți o urmă de căldură trupească a lumii umane.
„Domnule He.”
„Bună, domnule He.”
Gazda era plină de respect când deschise ușa camerei private; îl întâmpină cu capul plecat, fără să îndrăznească să ridice ochii.
Clubul Skynight era un cuib al decadenței, unde corpurile se contorsionau în desfrâu luxos. Era administrat ca un loc de divertisment complet legal, dar toate gazdele angajate nu erau doar frumoase și în formă, ci și excelente vorbitoare; chiar și petrecăreții de pe ringul de dans de la parter erau superbi. Mulți dintre acești bărbați chipeși și femei frumoase erau dispuși să fie scoși în oraș de clienți în timpul lor liber, iar când venea vorba de o relație privată între indivizi, ei bine, era doar o plăcere obișnuită căutată între cupluri în miezul nopții – doar o întâlnire întâmplătoare, nu? O simplă idilă. Nu era treaba nimănui să se amestece.
Atracția unor astfel de tentații făcea ca în fața ușilor clubului Skynight să fie mereu o coloană de mașini de lux, iar nenumărate perechi de picioare palide și albe se urcau în mașini și se cuibăreau lângă VIP-uri cu un zâmbet pe buze, în timp ce mașinile porneau în noapte.
He Yu venise aici în seara aceea cu intenția malefică de a se descărca. Căderea în noroi îi trezise o senzație autodistructivă.
Era aceeași mentalitate ca a unui student care își pusese toate eforturile și economiile în studii, dar nu reușise să obțină rezultate respectabile la examene. Indiferent cât de mult se străduise, când motivația de a continua în cele din urmă se epuizase, când eșuase din nou la examenul de admitere, se abandona inevitabil disperării.
He Yu înțelesese în sfârșit. De ce ar trebui să sufere atât de mult doar pentru a auzi minciuni frumoase?
Într-un loc ca Clubul Skynight, oamenii se înghesuiau să-l lingușească; putea auzi tot felul de vorbe plăcute și cuvinte dulci toată noaptea, fără ca vreuna dintre ele să se repete. Nu era nevoie să se mintă singur; atâta timp cât deschidea portofelul, erau destui oameni fericiți să-l înșele.
Ele nu ar fi fugit la jumătatea drumului ca Xie Qingcheng și cu siguranță nu i-ar fi disprețuit lipsa de chef în timpul fugii.
„Domnule He, acestea sunt cele mai frumoase hostess pe care le am în personal. Ele se vor ocupa de servirea în camera ta privată, așa că, dacă ai nevoie de ceva, nu ezita să le anunți.”
He Yu nu s-a deranjat să se ridice de pe canapea. A privit cu o expresie apatică cum managerul de serviciu, după ce a primit permisiunea lui, a adus două rânduri de hostess. Acestea erau cele mai bune angajate ale localului, fiecare dintre ele având un alt tip de frumusețe. Au intrat cu zâmbetul pe buze și s-au așezat în spatele managerului, care le-a prezentat pe rând. După aceea, managerul s-a retras cu abilitate, închizând ușor ușa în urma lui.
„Domnule He, vrei să joci ceva astăzi?”
Deși clientul avea o expresie destul de neprietenoasă, aceste hostess bine pregătite își păstrau zâmbetele dulci în timp ce îl tatonau cu precauție.
După un moment de tăcere, He Yu zâmbi. „Să comandăm ceva de băut. Mă simt prost că vă fac să stați aici așa incomod.”
Meniul greoi și aurit cu băuturi îi fu înmânat. Era un jaf de gradul întâi; sticlele care costau mai puțin de zece mii de yuani erau o raritate, dar erau multe vinuri cu prețuri de o sută sau două sute de mii de yuani.
Aplecat leneș pe canapea, He Yu verifică totul pe prima pagină fără să clipească. Apoi, privirea îi căzu pe un lichior de marcă numit Parfum de Prune 59.
Fusese aici de nenumărate ori cu clienții și știa exact ce fel de lichior era acesta. Șirul de zerouri de pe eticheta prețului băuturii, precum și cele trei simboluri în formă de inimă în flăcări de lângă acesta, îi asigurau clientului că știa ce fel de experiență îi va oferi această băutură. Când He Yu luase nota de plată la vizitele anterioare, văzuse „Parfum de Prune 59” pe aproape toate chitanțele.
„S-ar putea să crezi că miroase foarte sofisticat la început”, îi spusese un ticălos pe jumătate beat care i-o recomandase lui He Yu, râzând în urechea lui, „dar... este și foarte ieftină și depravată. Înțelegi ce vreau să spun, domnule He?”
He Yu bifă Parfum de Prune 59 și îi dădu neglijent lista de comenzi tinerei femei care era cea mai apropiată de el.
Hostessele s-au uitat una la alta, cu ochii plini de entuziasm și încântare. Când au intrat în cameră, credeau că He Yu va fi un client dificil. Însă, au descoperit că era de fapt chipeș și plăcut – și, pe deasupra, generos. Nici măcar nu a trebuit să-l convingă să comande cel mai scump turn de șampanie din meniu.
„Domnule He, joci zaruri?”
He Yu zâmbi și răspunse blând: „Da. Doar că mi-e teamă că nu veți putea ține pasul cu mine.”
Fata care pusese întrebarea îi reproșă flirtând: „Păi, dacă nu pot ține pasul cu tine, domnule He, ar trebui să fii un domn și să mă lași să câștig.”
„Așa este...”
Corpuri moi și calde se lipiseră de el, de brațe și de picioare, în timp ce He Yu le privea cu indiferență calmă. Într-adevăr, având în vedere statutul său actual, ce fel de lingușeli nu-și putea permite, atâta timp cât nu căuta sinceritate?
Sticlele au fost deschise și s-a construit turnul de șampanie. Fetele chicoteau extatic, devenind din ce în ce mai curajoase în lumina sclipitoare a lichidului.
„Domnule He, de ce ești singur astăzi? Unde sunt prietenii tăi?”
„Domnule He, ne poți povesti ce s-a întâmplat la Universitatea Huzhou? Zvonurile sunt nebunești și vreau să aud și versiunea ta...”
În mijlocul discuțiilor amuzante, telefonul lui He Yu a început să sune. El a aruncat o privire la el și expresia lui s-a schimbat subtil. Era Xie Qingcheng.
„Cine e?”
„Nimeni”, răspunse He Yu. După o clipă de tăcere, își sprijinise bărbia pe mână și glisase cu degetul pe ecran pentru a respinge apelul. Se întoarse spre fata din fața lui, care era în mijlocul unei glume. „Continuă.”
Văzând interesul lui He Yu pentru gluma ei, fata se entuziasmă și mai tare.
Câteva secunde mai târziu, Xie Qingcheng a sunat din nou.
Telefonul a sunat fără oprire, îndemnându-l să răspundă. O fată deosebit de îndrăzneață a ascuns un zâmbet în spatele mâinii, întrebând: „E iubita ta, domnule He?”
„Glumești.” He Yu a respins din nou apelul lui Xie Qingcheng.
De data aceasta, tăcerea a durat mai mult, dar puțin peste un minut mai târziu, telefonul a început să sune pentru a treia oară. He Yu era pe punctul de a respinge apelul, dar degetul i s-a blocat pe ecran.
De data aceasta, apelul nu era de la Xie Qingcheng, ci de la Xie Xue.
După o scurtă ezitare, a răspuns la telefon.
„He Yu”, a spus Xie Xue la celălalt capăt al liniei.
„Mm.”
„He Yu... Voiam să te întreb... despre ziua aceea din campus. Ce s-a întâmplat exact cu fratele meu când era cu tine?” Vocea lui Xie Xue era plină de lacrimi, făcând zâmbetul fals pe care He Yu îl afișa în fața tuturor acestor străini să se estompeze ușor. "De ce au apărut brusc vechile înregistrări ale lui pe canalul cu videoclipuri despre crime? La început mi-a fost frică să mă uit... dar astăzi am căutat bine pe internet și am găsit atât de mulți oameni care îl înjurau. Știi... că au fost chiar oameni care au postat adresa noastră pe internet și cineva a venit să ne vandalizeze ușa de la intrare... Eu chiar... sunt foarte supărată acum... și mi-e prea frică să-l sun pe fratele meu. Chiar dacă l-aș suna, nu mi-ar spune nimic, doar m-ar certa că am căutat toate aceste lucruri, deși mi-a spus să nu o fac. Eu..."
Xie Xue nu a mai putut suporta și a izbucnit în lacrimi. Tot ce mai rămăsese la telefon era sunetul suspinelor ei.
Hostessele acestui local în care se aruncau banii pe fereastră habar n-aveau ce se întâmplă. Zâmbeau în continuare în timp ce îi turnau vin lui He Yu.
He Yu a mângâiat cu o tandrețe ciudată părul lung al unei femei, dar, în timp ce asculta lamentațiile pline de lacrimi ale lui Xie Xue, lumina din ochii lui s-a stins, sunetele disperării ei trecând prin difuzor și pătrundând direct în inima lui.
„Nu mai știu ce să fac...”
Pentru o clipă, He Yu se gândi la Wei Dongheng. Chiar dacă el era cel de care Xie Xue era îndrăgostită, când se întâmpla ceva, ea alegea să meargă la He Yu. Se simți ușor alinat pentru o clipă, dar apoi își aminti că Wei Dongheng își luase concediu pentru a-și vizita tatăl în armată din cauza decesului unui membru mai în vârstă al familiei, așa că se afla într-o bază militară puternic fortificată, fără aproape niciun semnal. În plus, gândi He Yu, era doar o iubire secretă — Wei Dongheng probabil că nici nu știa ce predă Xie Xue, așa că era normal să nu-l caute.
„He Yu...” Xie Xue plângea convulsiv, cu vocea ca a unui pisoi rănit. „Ce să fac...? Voiam să-mi ajut fratele, așa că am început un livestream pentru a explica, dar...” Plângea în hohote. „Voiam să discutăm cum trebuie, dar nimeni nu a vrut să mă asculte cu calm să spun toată povestea... Au început să mă înjure sau pur și simplu nu m-au ascultat deloc... Au spus chiar că sunt o impostoare, că nu sunt sora lui, că sunt... că sunt...”
Ea a inspirat adânc, dar nu a continuat. A plâns o vreme, apoi a spus neputincioasă: „Au crezut că încercam să folosesc crimele pentru a deveni virală, așa că mi-au raportat videoclipul... Unii au spus chiar că părinții mei sunt adevărații vinovați din spatele scenei... He Yu, știi că au murit de ani buni. Morții trebuie respectați. Credeam că putem să-i lăsăm pe cei decedați în pace... dar ei... mi-au cerut să le arăt certificatul de incinerare al părinților mei...!”
Xie Xue plângea amarnic, incapabilă să mai continue.
Articulațiile lui He Yu erau ușor palide.
Era prea obișnuit să o trateze bine pe Xie Xue, așa că, auzind-o plângând, primul său instinct a fost să o consoleze, să o ajute să-și rezolve problema. Dar, chiar când era pe punctul de a vorbi, și-a amintit mesajele ei către Xie Qingcheng.
Căldura umană se retrase încet din inima lui bolnavă și putrezită. El tăcu.
O voce din interiorul lui suspină și încercă să-l convingă. Deși Xie Xue nu era atât de bună cu el pe cât își imaginase, la urma urmei, ea nu știa nimic. Cel puțin, era persoana cea mai apropiată de el și cea care îl trata cu cea mai mare tandrețe. Asta era suficient.
Dar o altă voce îl înjunghie în carne. Nu mai era nevoie să fie binevoitor sau grijuliu. De fapt, ar trebui să înceteze să mai fie atât de prost.
„Pot să te întreb ceva, Xie Xue?”, spuse în cele din urmă He Yu.
„Mm... Da... spune...”, șopti Xie Xue.
He Yu, așezat în luxoasa cameră privată, îi spuse fetei care stătea ghemuită în căsuța ei dărăpănată și sărăcăcioasă: „Când hackerii au difuzat acele videoclipuri pe toate dispozitivele mobile din jurul Universității Huzhou în acea zi, le-ai văzut și tu.”
„Da...”
„Fratele tău este medic într-un domeniu legat de psihiatrie. Este de înțeles că ar fi atacat dacă spune astfel de lucruri. Internetul favorizează un mediu mai instabil din punct de vedere emoțional; când nimeni nu trebuie să-și asume responsabilitatea pentru cuvintele pe care le spune sau le citește, oamenii se comportă mult mai agresiv. Nu mi se pare deloc ciudat că este înjurat.”
„Dar sunt doar câteva cuvinte... În toți acești ani, a fost mereu harnic și responsabil în ceea ce privește munca lui. Niciodată nu a făcut lucrurile cu neglijență, știi asta...”
„Știu”, o întrerupse He Yu. Nu o întrerupse aproape niciodată pe Xie Xue până atunci. „Dar știu și alte lucruri despre fratele tău, cum ar fi faptul că ți-a spus să stai departe de mine.”
Xie Xue părea să nu știe cum să răspundă, de parcă nu înțelegea motivul schimbării lui de atitudine.
He Yu, însă, era atât de calm încât era deranjant.
„Xie Xue, vreau să te întreb un singur lucru acum. Auzind avertismentele fratelui tău despre mine în toți acești ani, te-ai gândit vreodată că aș putea avea probleme psihice?”
„Eu...” Xie Xue îngheță la întrebarea neașteptată.
Oare?
Oare vreodată?
În nenumăratele zile care trecuseră, simțise vreodată măcar o fărâmă de ezitare față de He Yu din cauza cuvintelor lui Xie Qingcheng? Bănuise vreodată, în adâncul sufletului, că motivul pentru care Xie Qingcheng locuia de atâta timp în reședința familiei He și o mustra constant era pentru că și He Yu era un pacient? Chiar nu avea niciun fel de bănuieli?
„Eu…” Xie Xue nu se pricepea deloc să mintă. Se opri, ezitând mult timp, în timp ce ținea telefonul în mână, amețită. „Dar… dar cum ai putea… Chiar dacă ai fi, atunci… Nu, nu. Ești atât de remarcabil, cu siguranță nu ai face asta…”
Genele lui He Yu tremurară, aruncând umbre subțiri pe fața lui. Zâmbi ușor și spuse: „Ai dreptate, nu sunt.”
Una dintre gazde a aprins o țigară și a încercat să i-o dea lui He Yu. El a luat-o, a aruncat o privire, apoi i-a înapoiat-o zâmbind și scuturând politicos din cap. Părea calm la suprafață, dar în ochii lui se citea o întunecime tulburătoare.
„Atunci, He Yu, poți să...”
„Nu”, spuse He Yu cu blândețe. „Xie Xue, îmi pare rău. Nu pot.”
În timp ce vorbea, încă zâmbea, dar durerea surdă din inimă îi străpungea pieptul cu o forță atât de puternică încât părea că va sparge cerul. Degetele lui reci se jucau cu părul femeii.
„Am niște treburi de rezolvat în seara asta, așa că nu pot pleca. De ce nu găsești pe altcineva să-ți țină companie?” He Yu deschise buzele. „Nu suntem chiar atât de apropiați, nu-i așa?”
Fata de la celălalt capăt al firului era uluită. Nu mai văzuse niciodată această latură a lui He Yu. Nu-l auzise niciodată vorbind cu o voce atât de blândă și rafinată, dar lipsită de cea mai mică urmă de emoție.
Sau poate că emoțiile împletite în interior erau pur și simplu prea adânci, prea profunde. Atât de profunde încât l-au zdrobit pe acel tânăr – He Yu pe care ea îl cunoștea, He Yu pe care el însuși îl cunoștea – până când a devenit de nerecunoscut.
He Yu nu a așteptat răspunsul lui Xie Xue. A închis telefonul, zâmbind.
Avea perfectă dreptate. Prezența lui Xie Qingcheng făcuse toate eforturile sale din trecut complet inutile; el și Xie Xue nu ar fi putut fi niciodată împreună.
Nu. Poate că, din perspectiva lui Xie Qingcheng, He Yu nu ar fi trebuit să aibă o relație intimă nu doar cu Xie Xue, ci cu nimeni.
Văzând că el închise telefonul, fata care se agăța de el, cea mai frumoasă din încăpere, făcu o mutriță. „Domnule He, ce vrei să jucăm acum?” Degetele ei îi mângâiară coapsa în mod indecent.
He Yu a pus telefonul jos și s-a uitat disprețuitor la ea. Cu un ton blând, a spus: „Ia mâinile de pe mine. Nu-mi place când oamenii mă ating fără permisiune. Stai cum trebuie și nu mai face trucuri. Altfel, va trebui să te rog să pleci.”
Comportamentul său neobișnuit a speriat-o pe fată. În cameră s-a făcut liniște. Toate celelalte persoane au stat mai drepte, neștiind ce să facă.
He Yu le-a ignorat și a continuat să bea singur. A desfăcut chiar și sticla de Parfum de Prune 59.
„Domnule He”, a încercat să-l reamintească liderul grupului, „băutura asta...”
„Știu ce este.”
Era foarte conștient. Doar desfăcuse sticla – dacă și când o să bea depindea de starea lui.
Atmosfera devenise tensionată, iar fetele nu îndrăzneau să scoată un sunet. Au rămas nemișcate până când au început să le doară picioarele în pantofii cu tocuri de 20 de centimetri.
Apoi, s-a auzit un zgomot din afara camerei.
„Domnule, nu poți intra acolo…”
„Domnule…domnule…”
Dintr-o dată, ușa camerei private a fost deschisă brusc.
He Yu l-a privit cu suspiciune pe intrus.
Bărbatul care apăru în fața privirii reci ca gheața a lui He Yu, îmbrăcat într-o cămașă albă cu nasturi și pantaloni eleganți, era nimeni altul decât Xie Qingcheng. El nu răspunse la niciunul dintre apelurile lui Xie Qingcheng, așa că acesta veni singur, intrând cu forța.
Managerul de serviciu de la ușă păli de frică. „Nenorocitule! Cum ai putut să lași pe cineva să urce aici?”
Tenul agentului de pază care îl urma pe Xie Qingcheng devenise la fel de palid, dar înainte să apuce să spună ceva, He Yu vorbi leneș din locul său de pe canapea. „Lasă-l în pace.” Vocea lui avea o nuanță de dispreț, suficient de rece încât să înghețe oase. „E destul de puternic. Era de așteptat să nu-l poți opri. Din moment ce a ajuns aici, mai bine îl lași să intre.”
He Yu se adresa celor doi angajați, dar ochii lui rămăseseră fixați pe Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng venise în grabă, așa că respira greu, cu buzele întredeschise, respirația lui fiind puțin neregulată. Câteva șuvițe îi scăpaseră din părul său, de obicei îngrijit, și îi cădeau peste ochii pătrunzători, care străluceau ca niște flăcări, ca niște picături de cerneală roșie căzute în apă.
He Yu se uită fix la acei ochi pentru o clipă, apoi vorbi cu un calm surprinzător. „Doctore Xie, te rog să intri.”
„Ah... asta...” Paznicul care încercase să-l oprească pe Xie Qingcheng încă nu se adaptase la această schimbare bruscă de situație.
Managerul, însă, avea ochii ageri și reacționase rapid. Cum ar fi putut să nu-l recunoască pe Xie Qingcheng? În ultimele zile, fusese peste tot pe internet – suferise un șoc la Universitatea Huzhou, alături de He Yu. Era clar că între cei doi VIP-uri exista o dispută neobișnuită, iar cei din afară ar fi trebuit să stea cât mai departe pentru a evita să fie prinși în uraganul care se apropia.
El îi aruncă o privire semnificativă paznicului, iar cei doi s-au retras repede din fața ușii, închizând-o în urma lor.
Înăuntru, cei doi bărbați se priviră, fără să scoată un cuvânt. Dar, în clipa în care privirile lor se întâlni, amândoi știau ce gândea celălalt.
Trecuseră doar câteva zile de la ultima lor întâlnire, dar în acel moment, perspectivele lor se schimbaseră complet – pozițiile lor se inversaseră și totul se schimbase.
Capitolul 50: Nu mai eram cine am fost înainte
„Cum ai știut că sunt aici?”
He Yu și-a turnat un pahar de vin roșu. După ce i-a turnat și lui Xie Qingcheng, i-a făcut semn femeii de lângă el să-i dea paharul.
Xie Qingcheng nu l-a luat.
He Yu își încrucișă degetele și îl privi calm. După un moment, spuse: „Doctore Xie, dacă vrei cu adevărat să avem o conversație serioasă, ar fi bine să termini paharul ăsta de vin.”
Înăbușind o mulțime de emoții complicate, Xie Qingcheng îl privi de jos și se strădui din răsputeri să-și păstreze calmul. „He Yu, e timpul să pleci.”
„Nu spune asta, oamenii ar putea crede că avem o relație specială.” He Yu zâmbi. Femeia seducătoare de lângă el aprinse o altă țigară; surprinzător, de data aceasta el o acceptă. În timp ce îl privea fix pe Xie Qingcheng cu ochii lui migdalați, buzele i se deschiseră pentru a lua țigara. Trase un fum lent și adânc, apoi îl expiră grațios și fără grabă, împrăștiind un nor de fum cenușiu.
He Yu era un fumător social. Când socializa, accepta uneori o țigară cu un zâmbet superficial pentru a se integra. Dar nu-i plăcea să fumeze și nu se atingea niciodată de țigări în privat. Până acum, Xie Qingcheng nu avea idee că He Yu, care detesta fumatul, putea ține o țigară în mână într-un mod atât de natural, chiar și de experimentat.
„Dă-i și doctorului Xie o țigară.”
Femeia aprinse o altă țigară, așa cum i se ceruse, și i-o întinse lui Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng nu o luă. „Nu fumez.”
He Yu râse, apăsând mâna care ținea țigara pe frunte. „Doamne... Doctore Xie, ești cu adevărat un ipocrit, nu-i așa? Cum de nu mi-am dat seama până acum?”
„Sunt multe lucruri pe care nu le știi”, spuse Xie Qingcheng. „Dacă pleci cu mine acum, poți să mă întrebi orice vrei. Atâta timp cât pot să-ți răspund, îți voi spune totul.”
He Yu, care stătea leneș rezemat de canapea, se ridică la auzul cuvintelor lui Xie Qingcheng. Îndreptându-se, își sprijiniră cotul de spătarul canapelei, apoi dădu din cap cu un suspin.
„Așa e. Sunt multe lucruri pe care nu le știu.” Ridică ochii migdalați, asemănători cu ai unui cățeluș, deși în acel moment privirea lui era straniu de rece, mai degrabă asemănătoare cu a unui lup.
„De exemplu...”, îl îndemnă Xie Qingcheng.
„De exemplu, motivul pentru care ai refuzat brusc să mai lucrezi la spital atunci, sau de ce ai început brusc să mă eviți ca și cum aș fi un șarpe veninos sau un scorpion...”
He Yu se opri. Nu intenționa să-i menționeze încă lui Xie Qingcheng despre Xie Xue sau despre contract. Spusese deja destul. Ce rost avea să adauge mai multe și să-și scoată și mai mult în evidență propria prostie?
„Xie Qingcheng...” Pupilele lui He Yu se îndreptară în sus, în timp ce îl privea rece pe acel bărbat, făcând o pauză între fiecare cuvânt pe care îl rostea cu greu. „Nu știam nimic despre asta atunci.”
Xie Qingcheng închise ochii. „De aceea te-ai abandonat în acest cuib al nelegiuirii?”
Fetele din acest cuib al nelegiuirii amuțiră.
Zâmbetul lui He Yu se lărgi, dezvăluind amenințător caninii pe care îi ținea de obicei ascunși. Cu această schimbare subtilă, trăsăturile lui, de obicei blânde, deveniseră destul de sinistre.
"În primul rând, doctore Xie, acesta este un local legal, care nu se ocupă cu sex, jocuri de noroc sau droguri. Fetele care lucrează aici sunt frumoase și atente în serviciile pe care le oferă, dar asta nu ar trebui să conteze pentru tine. Dacă aș cheltui o sută de mii de yuani pe o sticlă de vin, nu m-aș aștepta să fiu servit de o adunătură de troli hidoși. În al doilea rând, Xie Qingcheng, pot să te întreb de ce te consideri atât de important?"
Xie Qingcheng a tăcut.
„Cine te crezi? Nu-mi spune că crezi că, indiferent unde merg sau ce fac, totul este datorită ție?” Zâmbetul lui He Yu dispăru, lăsând în urmă doar nori de furtună. "Profesore Xie, știu că persoanelor în vârstă le place să se dea mari. În plus, ești un profesor de succes, așa că ai mereu o mulțime de studente care te urmăresc și te lingușesc. Te simți ca și cum ai fi în vârful lumii, nu-i așa? E normal să te obișnuiești să fii tratat ca un mare șef oriunde te duci. Înțeleg de ce o persoană de vârsta ta ar putea avea o astfel de problemă. Dar, ca să fim clari, eu fac lucrurile doar când am chef."
He Yu scutură cenușa țigării și se lăsă pe spate, sprijinindu-și celălalt braț de spătarul canapelei. „Nu are absolut nimic de-a face cu tine.”
Abia atunci Xie Qingcheng observă ochii injectați de sânge și buzele palide și decolorate ale lui He Yu. He Yu era într-o stare și mai proastă decât în timpul crizelor severe pe care le avusese în trecut. Inima lui Xie Qingcheng se contractă.
He Yu avea adesea febră mare în timpul crizelor, iar Xie Qingcheng îi cunoștea simptomele mai bine decât oricine. În mod inconștient, întinse mâna spre fruntea lui He Yu pentru a-i verifica temperatura.
He Yu îi apucă brusc încheietura mâinii lui Xie Qingcheng. Nu părea să depună efort, dar, în ciuda lipsei de expresie, degetele i se strânseră cu o forță care nu admitea refuzul.
„Mm. Dacă ai ceva de spus, spune-o cum trebuie. Nu e nevoie să recurgi la violență”, spuse el, privindu-l pe Xie Qingcheng. „Nu cred că am fost vreodată atât de apropiați încât să mă poți atinge cum vrei.”
Brațul lui Xie Qingcheng se relaxă, iar lumina din ochii lui se stinse treptat.
Cei doi au rămas în impas pentru o clipă, înainte ca He Yu să-și slăbească strânsoarea și Xie Qingcheng să-și coboare mâna.
„He Yu”, spuse în cele din urmă Xie Qingcheng. Se întoarse pentru a evita privirea întunecată și rece a lui He Yu. „Indiferent dacă crezi sau nu, lucrurile pe care le-am spus atunci... Nu erau despre tine. Nu vorbeam despre tine.”
„Ce lucruri?” He Yu se prefăcu confuz, aplecându-și capul. Apoi zâmbi. „Oh... «Nu cred că merită să mori pentru un pacient, iar a fi ucis de un nebun ar fi o pierdere atât de mare încât ar fi de râs.» Bine spus. Ai dreptate. De ce mai explici?”
Se uită în jur și continuă cu blândețe: „Nu-mi spune că avem un nebun printre noi? Oamenii ăștia n-ar trebui să fie izolați, închiși în cuști și imobilizați, tratați cu electroșocuri și hrăniți cu forța? Dacă se ajunge la asta, cel mai bine ar fi să le deschidem craniul și să le tăiem nervii. Cum putem să le permitem să respire aer curat când vor? Nu ești de acord?”
Xie Qingcheng nu răspunse. Camera privată era plină de curioși, iar statutul lui He Yu de pacient cu probleme psihice era un secret pe care puțini îl cunoșteau. Rămase tăcut pentru o clipă, apoi ridică ochii lui de culoarea florilor de piersic și întrebă: „Poți să-i dai afară pe oamenii ăștia?”
„De ce?”
„Aș vrea să-ți spun ceva în particular.”
He Yu zâmbi. "Nu cred că este necesar. Cred că putem sări peste prelegere, doctore Xie. Ai atâția studenți care așteaptă să le expui adevărurile universale – nu este nevoie să-ți irosești energia pe mine. Nu sunt nimic special pentru tine, și același lucru se poate spune și despre tine pentru mine. Este în regulă. Prefer să nu complicăm și mai mult relația noastră. Dacă asta e tot, poți pleca."
Având în vedere temperamentul lui Xie Qingcheng, în trecut, cu siguranță i-ar fi ținut o predică lui He Yu și apoi l-ar fi obligat să-i asculte ordinele. Dar stând acum în fața lui He Yu, știind că el era cel vinovat, Xie Qingcheng spuse doar: ”Ce pot face să te conving să te duci acasă? Părinții tăi nu ar vrea să te vadă așa."
Ar fi fost mai bine dacă nu ar fi menționat de He Jiwei și Lü Zhishu, pentru că, în momentul în care a adus vorba de ei, starea de spirit a lui He Yu s-a întunecat imediat. El s-a uitat fix la Xie Qingcheng. După tot ce au spus, tot au ajuns să se întoarcă la părinții lui.
Se gândi la mesajele pe care Xie Qingcheng i le trimisese lui He Jiwei. Acestea erau mult mai sincere decât orice îi spusese lui He Yu. Poate că, în mintea lui Xie Qingcheng, doar He Jiwei era o persoană care putea sta de egalitate cu el.
În ziua în care Xie Qingcheng și-a dat demisia, He Yu și-a abandonat demnitatea și a încercat în mod patetic să-l împiedice să plece folosindu-se de alocația sa. A făcut asta pentru că credea că, dacă Xie Qingcheng pleacă, Xie Xue va dispărea și el, iar el va cădea din nou în acea singurătate terifiantă din care nu putea scăpa.
Atunci, îi spusese lui Xie Qingcheng: Am o alocație mare. Pot...
Dar Xie Qingcheng îl întrerupse, lansându-se într-o serie de discursuri bombastice și pretențioase și îi spuse că, în primul rând, angajatorul său era He Jiwei. Spuse că He Yu nu-și putea permite să-l angajeze și că ar fi mai bine să-și păstreze banii de buzunar insignifianți și să-i cheltuiască pe prăjituri.
He Yu ar fi trebuit să știe chiar atunci că, pentru Xie Qingcheng, el era doar fiul lui He Jiwei. Dacă nu ar fi fost tatăl său, Xie Qingcheng probabil că nu i-ar fi acordat nicio atenție.
Starea de spirit deja sumbră a lui He Yu se apropie și mai mult de nebunie la acest gând, dar expresia lui a rămas apatică.
Îl examinează cu atenție pe Xie Qingcheng în timp ce termină încet vinul din pahar, gândindu-se la He Jiwei, la turnul de transmisie, la Xie Xue, la sinceritatea pe care nu a primit-o niciodată... Îl ura atât de mult pe Xie Qingcheng. Voia să-l facă bucăți.
În timp ce He Yu își turna încă un pahar de vin, își dădu seama că paharul din fața lui Xie Qingcheng era neatins. Se înfurie și mai tare și zâmbi sarcastic: „Domnule doctor Xie, chiar nu ai niciun simț al etichetei. Ce fel de om vine să-și ceară scuze aducând în discuție părinții cuiva pentru a-l supune și fără să se învrednicească măcar să bea un pahar cu el? Ai de gând să păstrezi vinul din paharul tău ca să crești pești?”
Luă un alt pahar gol, alegând la întâmplare o sticlă deschisă și umplu paharul până la refuz.
„Ia loc. Dacă tot ești aici, poți să stai și să bei cu mine puțin. Putem vorbi după aceea. Doctore Xie, tu nu fumezi. Se poate să nu bei nici băutură?”
Xie Qingcheng știa că astăzi nu va recâștiga poziția dominantă în relația lor. Așa că a făcut cum i-a spus He Yu, nu a mai irosit cuvinte și s-a așezat pe canapeaua din fața lui.
„Dacă beau, pleci?”
„Doctor Xie, ești dispus să-ți riști viața pentru a ține companie unui degenerat ca mine?”
În camera privată era o liniște de moarte. Ca și cum ar fi fost afectați de tensiunea dintre cei doi bărbați, ceilalți abia îndrăzneau să respire. În mijlocul acestei tăceri tensionate, Xie Qingcheng se aplecă și intră în acel vârtej invizibil și sângeros. Luă paharul de vin de pe masa joasă de marmură și îl așeză în fața lui. Prin lichidul care se învârtea, sub luminile încețoșate, trăsăturile lui Xie Qingcheng păreau la fel de reci și dure ca roca sedimentară de la baza unui bazin înghețat.
Ridică paharul cu vin roșu sec și îl golise dintr-o singură înghițitură. Apoi, luă celălalt pahar cu lichior pe care He Yu i-l turnase și îl golise la fel, fără să clipească.
Alcoolul puternic îi ardea gâtul.
He Yu zâmbi în sfârșit. „Excelent. Xie-ge chiar rezistă la băutură.”
Înclină capul, cu ochii încă ațintiți asupra lui Xie Qingcheng, și îi spuse tinerei femei de lângă el: „Mai toarnă-i un pahar.”
Șefa de sală rămase tăcută, dar fața i se albise. Își adună curajul și se aplecă să-i șoptească câteva cuvinte la ureche lui He Yu.
He Yu tresări surprins, privirea lui îndreptându-se spre sticla de lichior din care tocmai îi turnase lui Xie Qingcheng.
Parfum de Prune 59…?
Îi dăduse din greșeală lui Xie Qingcheng un pahar cu lichior afrodisiac!
He Yu intenționa să folosească această băutură pentru a se relaxa, deoarece era într-o dispoziție proastă astăzi. Dar, din greșeală, i-a dat să bea lui Xie Qingcheng. Ochii lui s-au îndreptat spre fața lui Xie Qingcheng, dar a întâlnit privirea rece și severă a acestuia. Efectul băuturii încă nu se făcuse simțit. Xie Qingcheng încă nu știa că fusese drogat.
Dar He Yu știa că Xie Qingcheng nu va rămâne lucid mult timp.
„Poate că la început miroase foarte sofisticat, dar... este și foarte ieftin și depravat...” Cuvintele pe care prietenul lui He Yu, pe jumătate beat, i le șoptise la ureche, îi reveniseră în minte.
Cum putea să facă o greșeală atât de stupidă? De ce nu se uitase bine la sticlă când turnase băutura?!
Inima îi bătea cu putere. Sudori reci îi curgeau pe spate. Dar în cele câteva zeci de secunde de tăcere care au urmat, starea lui He Yu a trecut de la șoc la calm, apoi de la calm la nebunie. Greșeala fusese deja făcută, așa că asta însemna că trebuia să-l ducă de urgență pe Xie Qingcheng la spital? Nu putea face asta.
În plus, nu avea rost să-l ducă pe Xie Qingcheng la spital. Afrodisiacul doar provoca dorință. Nu era otravă.
He Yu îl privea fix și în tăcere pe Xie Qingcheng, îmbrăcat impecabil în ținuta sa îngrijită, cu o înfățișare severă și stăpânită și cu o expresie extrem de demnă. Acest accident neintenționat a stârnit o idee în mintea nebună a lui He Yu, care a izbucnit într-o flacără.
Poate că... soarta așa voise?
Era răzbunarea. Era răzbunarea pentru Xie Qingcheng! Culegea ceea ce semănase. Nici măcar soarta nu mai putea suporta ipocrizia lui, așa că îi adusese această coincidență.
Xie Qingcheng era doar un om, iar toți oamenii aveau dorințe. Când erau consumați de o dorință pe care nu o puteau satisface, cădeau într-o stare mizerabilă, cerșind în genunchi pentru satisfacție.
He Yu îl privea în tăcere pe Xie Qingcheng. Curiozitatea îi era aprinsă. Cât de magnific ar fi fost să-l vadă pe Xie Qingcheng arzând în flăcările acestei băuturi și îngenunchiat în fața lui, incapabil să vorbească, înecat în dorință și pierdându-și complet controlul?
Xie Qingcheng a pus paharul gol pe masă. „Este suficient?”
He Yu nu a răspuns. Ideea de a-l vedea pe Xie Qingcheng cedând dorinței încă îi dădea târcoale în cap, ispitindu-l. Dar, deoarece nu intenționase să-i ofere primul pahar de Parfum de Prune 59, He Yu încă ezita să continue.
Xie Qingcheng spuse: „Dacă nu e suficient, voi continua să beau cu tine. Pot să beau până când vei fi satisfăcut și vei dori să pleci. Atâta timp cât nu te pierzi în noaptea asta, atâta timp cât nu faci dezordine aici.”
Surprins, He Yu ridică privirea. „De ce?”
Xie Qingcheng îi spuse cu accent deliberat: „Pentru că a fost greșeala mea. Și din moment ce a fost greșeala mea, nu tu ar trebui să plătești prețul.”
În starea lui confuză, inima lui He Yu bătea cu putere, la fel ca în urmă cu mulți ani, când Xie Qingcheng îi spusese pentru prima dată că bolnavii mintali trebuie tratați în mod egal. Dar apoi furia l-a cuprins. Era furios pe sine însuși. De ce, după ce ajunsese în această situație, era încă mișcat de câteva cuvinte insignifiante ale acestei persoane?
Această furie vehementă nu a făcut decât să încurajeze cruzimea lui He Yu. Ezitarea lui dispăru, și în cele din urmă se hotărî să pună în aplicare planul malefic care se năștea în adâncul minții sale.
Se lăsă încet pe spate și se întinse pe canapea. Suflă ușor. „Xie-ge... Uite, încerci să mă liniștești din nou.”
Această schimbare bruscă de ton păru să-i dea lui Xie Qingcheng o speranță. Se uită la He Yu, care își sprijinise o mână de obraz și încă suspina.
„Dar, din nu știu ce motiv, sunt dispus să te las să mă liniștești”, spuse He Yu.
„He Yu…”
„Xie-ge, spune-mi, tot ce-mi spui acum este adevărul sincer?”
Xie Qingcheng îl privi în ochi. Din nu știu ce motiv, simți un ușor disconfort în inimă. Spuse: „Da.”
He Yu îl privi în tăcere mult timp, apoi pe fața lui apăru expresia pe care o avea de obicei, ca a unui dragon în zbor. „Nu mă minți?”
„Nu te mint.”
„Atunci să facem o promisiune.”
He Yu se aplecă încet în față și întinse degetul. Făcuse o propunere foarte copilăroasă, de parcă și el băuse prea mult. Dar în clipa în care Xie Qingcheng întinse și el degetul, He Yu deschise brusc mâna, se aplecă în față... și îi mângâie cu răceală chipul frumos al lui Xie Qingcheng.
Îl privi amuzat pe Xie Qingcheng, inocența dragonului pui transformându-se în umbra sinistră a unui dragon malefic chiar în fața ochilor lui Xie Qingcheng.
„Ce naiv ești, Xie Qingcheng. Chiar voiai să faci o promisiune cu mine? Ce păcat că de data asta eu am fost cel care te-a mințit. Cum aș putea să am din nou încredere în tine atât de ușor? M-ai rănit atât de profund.”
Lumina din ochii lui Xie Qingcheng se stinse din nou. În tăcerea prelungită, tânărul privi focul care se estompa din ochii bărbatului.
„Ce zici de asta”, spuse He Yu după ce se gândi puțin.
Se așeză înapoi, luă calm sticla de Parfum de Prune 59 și îi făcu semn unei femei drăguțe și inteligente să aducă un pahar gol. Îl umplu personal mai mult de jumătate și îl așeză lângă Xie Qingcheng.
Fața șefei de sală păli de spaimă. Presupusese că, din moment ce He Yu știa de această băutură tare, nu i-ar mai da nimic acestui bărbat. Un singur pahar era deja destul de greu de suportat, dar iată că He Yu îi turna lui Xie Qingcheng încă un pahar aproape plin.
„Văzându-te așa, mă emoționezi puțin”, spuse He Yu cu blândețe. „Îți pot da încă o șansă. Dar trebuie să-mi arăți sinceritatea ta.”
Primul pahar fusese o greșeală. Dar avea de gând să-l convingă pe Xie Qingcheng să bea al doilea pahar din proprie voință.
"Nu am multe cereri. Bea încă câteva pahare cu mine și, când voi fi mulțumit, voi pleca cu tine. Nu te voi forța, dar dacă ai început cu adevărat să ții la mine, vei fi dispus să-mi acorzi măcar atât." He Yu ridică privirea. ”Ce zici?"
Xie Qingcheng îl privi în tăcere. Apoi, o clipă mai târziu, ridică paharul pe care He Yu i-l turnase din nou.
„Atâta timp cât pleci, beau.”
He Yu îl privi pe Xie Qingcheng în timp ce acesta își înclină capul pe spate, gâtul său mișcându-se în timp ce înghițea. În mijlocul beției sale ardea un nor dens de resentimente.
Bea. Bea tot.
Odată ce vei bea destul din această băutură, pedeapsa ta va veni.
Pedeapsa, gândi He Yu încă o dată.
Ar putea să vadă toată dorința urâtă a lui Xie Qingcheng, să-l vadă pierzându-și controlul în fața acestor femei, prins în capcană, dar incapabil să-și satisfacă nevoia.
Asta era ceea ce se numea karma, ceea ce se numea o pierdere completă a reputației.
Hostessele din cameră abia îndrăzneau să respire. Puteau vedea că tânărul domn He se juca intenționat cu acest bărbat. Turnase cu generozitate Parfum de Prune 59 într-un pahar mare de vin și, după cum mergeau lucrurile, părea că intenționa să-l facă pe bărbat să bea toată sticla.
Două femei care stăteau în spatele camerei tremurau de frică, trăgând de tivurile fustelor mini ale celeilalte. Una îi șopti celeilalte: „Ce să facem?”
„Ce altceva putem face? Să stăm aici și să le ținem companie.”
„Mă tem că se va întâmpla ceva. Ultima dată când un mahăr a băut puțin cam mult, aproape că a torturat-o până la moarte pe amanta pe care o adusese cu el. Dacă domnul He ne pune să-l ajutăm mai târziu...”
„Nu-ți face griji, nu-ți face griji, încă putem refuza. Noi suntem aici doar să servim băuturile. Restul este treaba personală a celor implicați... Nici măcar domnul He nu ne poate obliga...”.
„Dar...”
Vocile lor erau puțin cam gălăgioase. Șefa de sală, care stătea în față, le-a auzit și s-a întors să le arunce o privire avertizatoare. Temându-se să mai scoată un sunet, cele două fete au coborât privirea, inimile bătându-le cu putere în piept.
Al treilea pahar a fost golit.
O ușoară roșeață a apărut pe fața lui Xie Qingcheng, iar privirea i s-a încețoșat. Dar încă nu observase nimic în neregulă cu băutura. Se uita doar la tânărul din fața lui.
A ridicat mâna și și-a apăsat fruntea. Cu un ton amețit și ușor nazal, a spus: „He Yu, ajunge. Oprește-te și vino acasă cu mine.”
He Yu îi turnă lui Xie Qingcheng încă un pahar plin cu lichior și i-l împinse. Cu o voce care devenise blândă și nu mai era la fel de rece ca atunci când sosise Xie Qingcheng, îl ademeni: "Bine, desigur că voi merge cu tine. Ești o persoană atât de prestigioasă. Voi asculta tot ce-mi vei spune... Haide, Xie-ge, mai bea un pahar. După asta, sticla va fi aproape goală, așa că nu o irosi acum."
Xie Qingcheng se lăsă pe spate, pe canapea. Ochii lui, ca florile de piersic, erau deja injectați și puțin încețoșați sub influența alcoolului. Fața îi era și ea destul de roșie. Dar era încă îmbrăcat îngrijit, cu cămașa bine încheiată, fără să dea niciun semn că ar încălca bunele maniere.
A dat pe gât al patrulea pahar de lichior.
Sticla era aproape goală, dar Xie Qingcheng era încă stăpân pe sine și nu arunca nici măcar o privire către femeile frumoase care îl înconjurau.
Dacă cineva se prefăcea suficient de mult timp, o parte din rolul său se contopea cu adevărata sa natură, nu-i așa?
He Yu tăcu. Era puțin nemulțumit, puțin iritat. Se gândi că poate Xie Qingcheng era singur de prea mult timp și avea nevoie de puțină încurajare. Ridică privirea și aruncă o privire către cele două femei care stăteau lângă Xie Qingcheng.
Cele două jiejie istețe și-au dat seama imediat ce aveau de făcut. Una dintre ele a luat paharul zâmbind, în timp ce cealaltă s-a dus în spatele canapelei și s-a așezat cu timiditate, aplecându-se spre Xie Qingcheng.
„Hei, frumosule..."
„Am auzit că domnul He ți-a spus Xie-ge, așa că și eu o să-ți spun așa, bine?” Corpul fetei se aplecă într-un arc suplu, în timp ce ridică privirea cuceritoare și îi suflă o adiere parfumată în ureche lui Xie Qingcheng. Mâna ei îngrijită se apropie de pieptul larg al lui Xie Qingcheng și îi atinse cu vârful degetelor gulerul rigid al cămășii sale ascetice. La urma urmei, gulerele bărbaților erau concepute pentru a fi descheiate de alții.
Xie Qingcheng era chipeș și plin de masculinitate, așa că interesul sincer se amestecă cu provocarea fetei. „Xie-ge, ce zici să mai bem un pahar împreună...?”
O palmă răsună în cameră când Xie Qingcheng apucă încheietura subțire a femeii cu o strânsoare puternică, făcând-o să se retragă.
Închise ochii pentru o clipă, iar privirea îi redeveni limpede. O scutură. „Lasă-mă în pace.”
Femeia rămase fără cuvinte.
„Lasă-mă. Nu te mai purta atât de rușinos.”
Femeia păli, apoi se înroși. În cele din urmă, se uită stânjenită spre He Yu, nesigură de reacția tânărului domn.
Apoi a văzut expresia absolut îngrozitoare a lui He Yu, care se uita fix la bărbatul care stătea în fața lui. He Yu era rezemat de canapea, cu un cot întins peste spătar și cu cealaltă mână ținând paharul de vin. Picioarele lui subțiri erau încrucișate, iar ochii lui erau reci ca gheața, plini de gheață. Deoarece planul lui eșuase, în sfârșit încetase să se mai prefacă.
„Tu...”, capul lui Xie Qingcheng pulsa, în timp ce o febră teribilă îl cuprindea din nou și din nou. „Pleci sau nu...?”
He Yu oftă. „Nu poți rosti nici măcar două cuvinte dulci fără să te apuci să dai ordine. Xie-ge, ești un ticălos fără inimă.” Se opri și un zâmbet întunecat și periculos îi înflori în colțurile gurii. „Mm. Sunt dispus să vin cu tine acum. Dar, în acest moment, mai poți pleca?”
Privirea lui Xie Qingcheng se îndreptă încet în sus. Chiar și marginile ochilor păreau să ardă.
În cele din urmă, își dădu seama că ceva nu era în regulă. Efectele Parfumului de Prune 59 începuseră să-i curgă nebunește prin tot corpul. Xie Qingcheng gâfâia după aer, în timp ce reacția adversă a corpului său la alcool se manifesta chiar în fața ochilor lui He Yu. Pielea inițial palidă a lui Xie Qingcheng se înroși într-o nuanță nefirească de roz, ca o pată de fard înghețată într-o bucată de gheață. Era ca și cum lichiorul îi pătrundese până în oase.
„Lichiorul ăsta...”
„E puțin cam scump”, zise He Yu cu voce mângâietoare. „Dar e un soi bun.”
„Tu...!”
„Doctore Xie, m-ai tratat atât de bine, trebuie să-ți întorc favoarea. Nu-i așa?”
Xie Qingcheng se ridică brusc în picioare. Nu și-ar fi imaginat niciodată că He Yu ar merge atât de departe. Flăcări de furie îi ardeau inima, în timp ce aruncă totul de pe masa de ceai, spărgând paharele de vin și sticlele de băutură și împrăștiind cioburi pe podea.
A trecut peste masa de ceai și l-a apucat pe He Yu de rever. „Ai înnebunit?! Tu... He Yu... Tu chiar ai..."
”Da?"
Vocea lui Xie Qingcheng tremura de furie. Indiferent cât de vinovat se simțea, ochii lui erau încă roșii de furie pentru ceea ce făcuse acest nebun. „M-ai drogat!”
Capitolul 51: Voiam să se supună
„Ge, nu vorbi prostii.” He Yu i-a apăsat un deget pe buze, apoi și-a îndoit imediat mâna și a lăsat-o să cadă. A zâmbit ușor, cu ochii coborâți. "Au fost doar câteva pahare de lichior. Despre ce droguri vorbești? În plus, nimeni nu te-a obligat să bei. Ai băut din proprie voință. De ce dai vina pe mine pentru că te-ai îmbătat?"
Xie Qingcheng deveni și mai furios. ”Ești incredibil... He Yu, este absurd, cum ai putut..."
He Yu zâmbi în liniște, păstrând aceeași expresie blândă ca înainte. Totuși, fațada rezistă doar câteva secunde înainte de a se prăbuși, ultima frază a lui Xie Qingcheng depășind pragul critic al răbdării sale. Nu mai voia să se prefacă. Fața i se schimbă și ripostă înainte ca cineva să poată reacționa, apucându-l pe Xie Qingcheng de păr și împingându-l cu brutalitate la podea.
Bang!
Capul lui Xie Qingcheng se lovi de marginea mesei de marmură. Xie Qingcheng, al cărui corp era slăbit de efectul alcoolului, scoase un geamăt de durere, iar sângele țâșni imediat din rană.
„Aaah!” Unele dintre fetele mai timide nu s-au putut abține să nu țipe de frică că va izbucni o luptă serioasă, ca păsările speriate de sunetul unui arc.
He Yu se ridică în picioare și îl privi cu indiferență pe Xie Qingcheng.
Rana era doar superficială – arăta înfricoșător, dar nu-l putea ucide – însă mirosul metalic al sângelui îi alimenta nebunia lui He Yu. Expresia lui era glacială, dar o flacără răzbunătoare părea să ardă în ochii lui întunecați.
„Ascultă, Xie Qingcheng. Mai bine nu-mi mai ține predici.” Apucându-l de păr, He Yu îi trase capul în sus, forțându-l să-l privească. Apoi, își lăsă mâna să alunece încet pe buzele lui Xie Qingcheng, în timp ce îi șopti: „Nu ai dreptul să-mi dai lecții, nu ai nici statutul, nici autoritatea necesară.”
Buzele bărbatului erau reci ca gheața, în timp ce degetul tânărului era fierbinte încât ar fi putut arde. Dar nu era suficient de fierbinte pentru a topi gheața; niciun cuvânt plăcut nu putea fi smuls de pe buzele lui Xie Qingcheng.
He Yu și Xie Qingcheng se priviră fix.
Temperamentul lui He Yu izbucni brusc, ca o scânteie care ia foc. Se îndreptă și îl lovi pe Xie Qingcheng direct în piept, suficient de tare încât masa de ceai să se rostogolească pe podea împreună cu el. Paharele de vin s-au spart pe podea cu un zgomot asurzitor.
Fetele se împrăștiară speriate, apoi se strânseră în colț ca un stol de păsări speriate, în timp ce priveau cei doi oaspeți care se luptau cu înverșunare.
He Yu îl privi pe bărbatul întins pe podea, ochii lui umplându-se de ura amară pe care o eliberase în sfârșit. „Ce nu pot suporta este când îmi ții predici cu gura plină de minciuni. Picioarele tale sunt prea slăbite ca să poți sta în picioare, așa că ar trebui să înveți să îngenunchezi și să te prosternezi – și să-ți ții gura. Așa ar trebui să te comporți.”
El coborî ochii migdalați și își îndreptă elegant cămașa, fără nicio expresie pe față, apoi se așeză din nou pe canapeaua de piele.
Xie Qingcheng era pe jumătate sprijinit de masa de ceai, tușind ușor. Nu fusese lovit prea des până atunci. Când era mai tânăr, de obicei el era cel care lovea, iar când a înaintat în vârstă și s-a așezat la casa lui, nu mai era nevoie să recurgă la violență pentru a-și rezolva problemele. Era prima dată când cineva îi zdrobea capul și îl lovea cu picioarele. Nu numai asta, dar adversarul său era doar un copil, încă la școală.
Xie Qingcheng nici măcar nu a simțit durerea – când și-a apăsat mâna pe rana de la tâmplă și a văzut că palma îi era plină de sânge, a simțit doar o furie copleșitoare care îl inundă, făcând ca scena din fața lui să se învârtă în fața ochilor. Dar ceea ce era și mai înspăimântător era excitația neliniștită care îi străbătea corpul, devenind din ce în ce mai puternică.
Nu mai simțise niciodată așa ceva. Aproape niciodată nu reacționase la dorință; așa fusese întotdeauna. Dar băuse prea mult din lichiorul drogat, iar efectul cumulativ al acestuia aprindea practic toți compușii din corpul său cu un foc indus chimic. Închise ochii cu forță, încercând să suprime tremurul terifiant din interiorul său, dar nu avea rost. Chiar și respirația îi devenise anormal de gâfâită, iar hainele îi erau ca un strat fierbinte în jurul lui. Era ca și cum tot corpul său era pe punctul de a fi mistuit de o dorință atât de puternică încât îl ardea de viu.
„He Yu... Du-te dracului...”
„Mai ai energie să mă înjuri? Clubul ăsta dubios a diluat băutura sau ce?”
He Yu o împinse neglijent pe fata de lângă el, care tremura din cap până în picioare.
„Tu. Du-te și ajută-l pe oaspetele nostru să se ridice.”
Chiar dacă fata era terifiată, nu avea de ales decât să se apropie de Xie Qingcheng, cu fața mică palidă ca moartea, și să se aplece pentru a-l ajuta să se ridice.
Când Xie Qingcheng a simțit mirosul acela dulce și grețos, efectul Parfumului de Prune 59 părea să se intensifice. Gâfâind, el a împins-o cu putere pe fată.
„Pleacă... Ți-am spus să pleci de lângă mine!”
Îngrozită până la punctul de a se prăbuși, fata se repezi înapoi cu un suspin înăbușit, ca și cum ar fi vrut să se ascundă într-un colț al camerei.
Dar He Yu o interceptă.
Cu ochii ațintiți asupra lui Xie Qingcheng, He Yu o trase pe fată spre el și îi făcu semn să îngenuncheze lângă el. Îi mângâie neglijent părul cu o mână, în timp ce ea se ghemuia la picioarele lui, ca și cum ar fi mângâiat o pisică sau un câine.
„Xie Qingcheng”, spuse He Yu. „Ai mai fost căsătorit. Cum de ești încă atât de nepriceput în a arăta favoare sexului frumos?”
Xie Qingcheng ridică ochii complet înroșiți de sânge. Tânărul care îl privea de sus, disprețuitor, îi era alarmant de necunoscut.
În toți acești ani, chiar dacă He Yu fusese un dragon malefic ascuns într-o peșteră stâncoasă, cu coarne, colți și o coadă vicioasă, el putea întotdeauna să vadă emoțiile subtile de pe fețele oamenilor. Știa că trebuie să-și ascundă ghearele ascuțite înainte de a atinge obrazul unui om cu ghearele sale ascuțite, că nu trebuie să provoace teroarea oamenilor.
Dar nu mai voia să se mai deghizeze.
A acceptat toată resentimentele lui Xie Qingcheng, dar inima lui era perfect calmă. Întotdeauna fusese o persoană crudă și insensibilă, nu-i așa?
He Yu turnă cu delicatețe, dar insistent, un pahar de vin roșu pentru fata îngrozită de lângă el, obligând-o să înghită conținutul acestuia chiar dacă ea încerca să-și rețină lacrimile, în timp ce îi mângâia spatele cu o mână plină de compasiune. „Nu-ți face griji, totul este în regulă.”
Apoi i-a spus lui Xie Qingcheng: „Uite cât de tare ai speriat-o. Dacă nu-ți place, spune-mi. O să-ți găsesc pe altcineva care să te servească. O să le schimb până când vei fi mulțumit.”
Xie Qingcheng își sprijinise fruntea într-o mână tremurândă, fără să scoată un cuvânt. Drogul îi aprinsese deja focul din interior până la nebunie. Mintea îi începea să se încețoșeze, făcându-l să simtă că sângele îi luase foc. Se lăsă pe spate, sprijinindu-se de masa de ceai, gâfâind după aer, cu ochii înroșiți și tremurând incontrolabil din cap până în picioare. Oamenii erau fundamental slabi în fața unui astfel de dorințe primare. Chiar și un om atât de calm și de disciplinat nu avea cum să respingă dorința fierbinte pe care acest drog o stârnea în el.
He Yu își înfășură degetele în părul lung al tinerei, în timp ce făcea semn către o altă fată. „Acum e rândul tău. Du-te și servește-l cum se cuvine. Fii inteligentă.”
„Nu te apropia”, gemu Xie Qingcheng.
Fata se opri, prinsă între ciocan și nicovală.
He Yu îi spuse blând: „Fă ce-ți spun.”
Adunându-și curajul, gazda îl ridică pe Xie Qingcheng și încercă din răsputeri să-l ducă până la canapea. Dar nu era foarte puternică, iar Xie Qingcheng era greu; în timpul acestui proces, femeia ateriză din greșeală în brațele lui Xie Qingcheng.
Ea strigă încet: „Aiya...”.
Scalpul lui Xie Qingcheng a amorțit. Într-adevăr, trecuse mult timp de când nu se mai culcase cu cineva. Niciodată nu fusese entuziasmat de sex când era cu Li Ruoqiu, iar după ce s-au despărțit, practic a dus o viață celibatară. Rareori se ocupa singur de nevoile sale. Cu lichiorul drogat alimentând flacăra și încălzind dorința din corpul său până la punctul de fierbere, s-a trezit reacționând împotriva voinței sale când acel corp suplu s-a aplecat spre el, chiar dacă era atât de furios încât își dorea să moară.
S-a dovedit că Xie Qingcheng era exact genul acestei femei – chipeș și înalt, cu o aură deosebit de masculină, atât de sobru și stăpân pe sine, chiar dacă trupul îi ardea de dorință și emana hormoni masculini. Îmbărbătată, ea l-a îmbrățișat și s-a lipit cu entuziasm de el.
Xie Qingcheng s-a ferit brusc de ea. Cu vocea extrem de răgușită, a spus: „Lasă-mă în pace...”.
„Ge...”
Xie Qingcheng a răcnit aspru: „Ești surdă? Ți-am spus să pleci de lângă mine!”
He Yu privea rece din cealaltă parte a camerei. Omul ăsta era al naibii de talentat la actorie și la stăpânirea sinelui, gândi el. Chiar și în acest moment, încă se putea controla, rămânând solemn și calm, nevoind să atingă o femeie care se aruncase în brațele lui. Petrecuse atât de mult timp pretinzând că era o persoană respectabilă, încât nu mai voia să-și scoată masca, nu-i așa?
La fel cum printre hostese erau unele mai timide, erau și altele mai îndrăznețe. Uneia dintre fete, văzând că Xie Qingcheng nu arunca nici măcar o privire spre ea sau spre colegele ei, i-a venit brusc o idee. Sperând să câștige favoarea lui He Yu cu o manevră neconvențională, ea a preluat rolul unei consiliere neîndemânatice și i-a șoptit: „Tinere domn He, în legătură cu prietenul tău... Oare ar putea fi...?”
He Yu nu a înțeles aluzia. Cu o expresie rece, el a întrebat: „Ce ar putea fi?”
În loc să spună direct, fata a răspuns: „Tinere domn He, avem și niște gazde masculine foarte chipeși...”
He Yu a avut nevoie de trei secunde să înțeleagă ce voia să spună.
„Nu este. Nu este necesar.”
Xie Qingcheng era heterosexual convins. Era dezgustat până în măduva oaselor de atenția acelor homosexuali efeminați.
Fata, însă, avea o expresie pe față care spunea: Păi, nu e ca și cum ai ști neapărat dacă e gay sau nu. Având în vedere oamenii care frecventau acest local, ce fel de clienți excentrici și de comportamente absurde nu văzuseră aceste hostess? Tânărul domn He era într-adevăr prea tânăr și lipsit de imaginație.
Desigur, acest gând lipsit de respect trebuia să rămână în mintea ei. Din moment ce tânărul domn He îi respinsese sugestia, nu putea insista mai mult. Dar, din nu știu ce motiv, cuvintele fetei îl făcură pe He Yu să se gândească la Neverland și la cartea de oaspeți pe care o văzuse.
Într-adevăr, mulți pasivi scriau în cartea de oaspeți, toți dorindu-l pe Xie Qingcheng, spunând că era atât de bărbătesc, că era partenerul ideal. Și el? El era cel care era hărțuit de bărbați în trecut, iar acei orbi din cartea de oaspeți spuneau chiar că voiau să-l domine.
He Yu se enerva doar gândindu-se la asta. Pentru cei din exterior, el era întotdeauna mai slab decât Xie Qingcheng. Chiar și în acest aspect, era inferior lui Xie Qingcheng.
Dar acum, cine era cel neajutorat în fața celuilalt? Se uită în jos la pielea înroșită a lui Xie Qingcheng și la răbdarea tăcută gravată în trăsăturile sale. De fapt, părea un pic fragil.
Ar trebui să-i lase pe acei homosexuali nenorociți care îl numeau pe Xie Qingcheng „ge” și îl credeau invincibil să-l vadă acum — ăsta era idealul lor? O înfățișare atât de lascivă și mizerabilă, arzând sub influența alcoolului, dar totuși nevoit să atingă acele femei.
Acum, dacă el ar fi fost cel dominat — asta ar fi fost mai pe gustul lui!
Ideea i-a făcut inima lui He Yu să bată mai tare, deși nu știa de ce. Simplul gând că Xie Qingcheng era futut i-a provocat un fior subtil în cortexul cerebral, ca și cum un nerv ar fi fost lovit de un șoc electric.
O bufnitură îl scoase pe He Yu din transă.
Fetele erau la fel de șocate. Corpul lui Xie Qingcheng îndura o tortură atât de insuportabilă încât zdrobise brusc în bucăți lampa groasă din sticlă în formă de ramură de lângă masa de ceai. Se ghemui pe podea de durere, venele de pe mâini umflându-se în timp ce corpul îi tremura.
Fetele care puteau să-l ajute să-și aline chinul erau chiar lângă el, dar el prefera să îndure totul până la capăt, nefiind dispus să le atingă sau să le privească, chiar dacă se tortura până la moarte.
Aceste fete văzuseră destui perverși urâți și, de obicei, își petreceau timpul respingându-i și alungându-i. Era prima dată când întâlneau un astfel de domn și, chiar și în confuzia lor, le era oarecum milă de el.
În cele din urmă, șefa de sală a luat cuvântul. „Domnule He, ce-ar fi să încercăm să rezolvăm problema altfel... Dacă ai vreo nemulțumire sau vreo ranchiună, poți să o rezolvi în privat, în viitor. Dar hai să lăsăm lucrurile așa astăzi, bine?”
La urma urmei, avea conștiință și nu-i lipsea curajul. În plus, serviciile oferite în acest local aveau o limită. Dacă ar fi depășit-o, nu ar fi fost suficient ceai la secția de poliție pentru toți. Văzând starea proastă a lui Xie Qingcheng și cât de mult se chinuia, chiar dacă inima îi bătea de teamă, și-a adunat curajul și a coborât capul pentru a încerca să-l convingă pe He Yu.
„Suntem doar o mică afacere; nu putem depăși anumite limite. Altfel, nu am putea suporta responsabilitatea și nu am putea continua să ne facem treaba. Îți mulțumesc pentru înțelegere, dar...”
He Yu nu răspunse, continuând să se uite la Xie Qingcheng. Strânse paharul mai tare, venele de pe dosul mâinii i se umflară una după alta.
Oare acest bărbat își dusese deghizarea la extrem, încât devenise reală?
În loc să fie forțat să facă un spectacol rușinos în fața acestor femei, Xie Qingcheng a schimbat situația și l-a făcut pe He Yu să-și piardă controlul. Liderul, acele hostess... Când se uitau la Xie Qingcheng, ochii lor erau plini de admirație și milă.
He Yu se ridică în picioare și se îndreptă încet spre Xie Qingcheng. După câteva secunde de tăcere, spuse blând: „Lasă. E treaba mea și a lui. Puteți pleca toate.”
Copleșite de ușurare, fetele se gândeau doar că, dacă lucrurile continuau așa, nu se putea imagina ce fel de probleme ar fi provocat cei doi nebuni în noaptea aceea. Cu permisiunea tânărului domn He, ele ieșiră în fugă din cameră și se grăbiră să plece. Câteva fete se uitară chiar cu milă la Xie Qingcheng înainte de a pleca, sperând că nu i se va întâmpla nimic rău.
Acum erau doar ei doi în camera privată.
He Yu se uită la Xie Qingcheng, care se zbătea de durere pe podea...
În cele din urmă, tot el era învinsul, nu-i așa? Tot el era prostul, în timp ce Xie Qingcheng era în continuare domnul drept, îmbrăcat impecabil.
Nu era nicio cale să-l forțeze pe Xie Qingcheng să-și arate latura urâtă și să-l facă să implore milă?
În lumina încețoșată, plină de dorință, He Yu își plimbă privirea peste fruntea largă a lui Xie Qingcheng, linia pronunțată a maxilarului său și mai jos, spre gâtul său, reacțiile sincere ale corpului său... Fusese adus în această situație, dar niciun nasture al cămășii sale nu fusese desfăcut.
Voința și mândria masculină a acestei persoane erau atât de puternice.
Deși tremura în flăcările dorinței, Xie Qingcheng era încă conștient de ceea ce se întâmplase. Ridică încet privirea și îi spuse tânărului din fața lui: "Ai terminat... cu joaca? Dacă ai terminat, ar trebui să vii cu mine. He Yu, ai pierdut. Tu..."
Părea că Xie Qingcheng mai avea ceva de spus, dar un alt val de dorință îl cuprinse și închise brusc ochii, strângând cu putere degetele însângerate de marginea mesei de ceai. Era prea greu de suportat...
Fiecare secundă din fiecare minut era o tortură. Trebuia să-și folosească tot autocontrolul pentru a se împiedica să facă ceva ce un bătrân nu ar trebui să facă în fața lui He Yu.
Trebuia să se controleze.
Nu putea...
Picături de sudoare îi curgeau pe fața înroșită, iar gâtul îi tremura continuu în timp ce înghițea.
Ochii lui He Yu urmăriră mișcările în sus și în jos ale mărului lui Adam al lui Xie Qingcheng, înainte de a se ridica din nou pentru a-i întâlni privirea. Sub genele lungi și tremurânde, ochii lui de floare de piersic erau plini de umezeală. Lichiorul de prune îi topise în două bazine de apă, dar când se uită în ochii lui He Yu, erau încă atât de calmi.
He Yu simți flacăra care îi clocotea în piept arătându-și colții și zgâriindu-i inima. Oare chiar nu va reuși să pătrundă adânc sub armura acestui om, să-i atingă părțile cele mai sensibile și să-i descopere adevărata față?
Nu... Trebuia să-l facă pe Xie Qingcheng să plătească prețul.
Pentru că Xie Qingcheng era un mincinos.
Un mincinos...
Un mincinos!
Furia lui creștea. Rânjind, He Yu luă brusc un pahar de vin. Înclinând ușor paharul, vinul începu să curgă ca o dâră de sânge, scurgându-se pe gulerul ușor deschis al lui Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng încerca să-l provoace, să se joace cu el. Ei bine, atunci. Nu era Xie Qingcheng cel care refuza în continuu? Nu era el cel care voia să le lase pe femeile acelea să plece? În acest caz, He Yu voia să vadă cum avea de gând acest bărbat să-și înfrâneze dorința! Chiar putea să o îndure până la moarte?!
Urma de vin rece ca gheața se întindea pe pielea arzătoare a lui Xie Qingcheng ca un șarpe. Tremura la atingerea ei, incapabil să împiedice un suspin să-i scape dintre buze. Dar când întâlni privirea lui He Yu, se opri din inspirat, mușcându-și buza.
Vinul roșu a pătruns rapid prin țesătura cămășii albe a lui Xie Qingcheng, ca o floare pictată pe pieptul său – sau poate era o baltă de sânge. Picătură cu picătură, tot paharul de vin s-a vărsat până când tot conținutul s-a revărsat pe corpul lui Xie Qingcheng, umplând aerul cu mirosul amar și astringent al taninurilor.
Furios, He Yu îl apucă pe Xie Qingcheng de gât și se uită în jos la el. „Prefă-te! Continuă să te prefaci! Cât timp ai de gând să mai continui așa?!”
Temperatura corpului lui Xie Qingcheng era foarte ridicată, iar palma lui He Yu furnica de căldură.
„Renunță”, spuse Xie Qingcheng. „Sunt un om... nu o fiară. Nu știi... care este cea mai mare diferență între oameni și animale?” Buzele îi tremrau în timp ce vorbea, iar ochii îi erau plini de dezamăgire extremă când se uita la He Yu. „Oamenii se pot controla.”
Aceste cuvinte, împreună cu privirea lui Xie Qingcheng, îl făcură pe He Yu să se simtă ca și cum ar fi fost ars fără milă. Xie Qingcheng zăcea sub el, privindu-l, dar în acel moment, He Yu știa că Xie Qingcheng își recâștigase poziția anterioară. Era din nou superior lui He Yu.
Provocat până la furie absolută, mânia resentimentară care tocmai izbucnise în el a renăscut într-o clipă, năvălind în inima lui cu toată forța, ca un torent furios. A fost împins la marginea nebuniei, a morții, și numai mizeria și pierderea controlului lui Xie Qingcheng, numai sângele proaspăt și prăbușirea totală a lui Xie Qingcheng îl puteau salva.
Dar cum putea să-l aducă pe Xie Qingcheng într-o stare atât de mizerabilă? Cum putea să-l facă pe Xie Qingcheng să-și piardă controlul?! Chiar și după ce i-au turnat tot lichiorul pe gât, femeile acelea nu au reușit să-l seducă.
Gândul la acele femei încă îl enerva pe He Yu. În afară de a servi vin, ele nu puteau face nimic care să depășească limita, așa că cum ar fi putut seducția lor indirectă să fie suficientă? Mai mult, își pierduseră curajul în momentul în care Xie Qingcheng țipase la ele.
Erau toți niște gunoaie.
Inutile!
Dacă He Yu voia să-și atingă scopul, nu se putea baza decât pe el însuși.
Să se bazeze pe el însuși.
Să se bazeze pe el însuși...
„Avem și niște gazde masculine foarte chipeșe aici.”
„Xie Qingcheng este un bărbat adevărat, un top ideal.”
„Tânărul domn He este un bottom ideal. Vreau neapărat să i-o trag...”
Mesajele din cartea de oaspeți se amestecau cu cuvintele gazdelor în mintea lui He Yu. He Yu era furios pe sine însuși. De ce toată lumea credea că Xie Qingcheng era mai puternic decât el? Chiar și în această privință, ei presupuneau că He Yu era mai slab.
Dar acum, Xie Qingcheng era cel care zăcea în fața lui, incapabil să riposteze. He Yu putea să i-o tragă dacă voia! „Bărbat adevărat”, pe naiba. „Partenerul ideal”? Nu ar fi fost la fel ca o femeie odată ce ar fi fost futut? Atunci idioții aceia ar fi realizat, la fel ca el, că totul la Xie Qingcheng era o prefăcătorie! Xie Qingcheng nu ar fi fost altceva decât un „bărbat adevărat” care fusese futut de un alt bărbat...
În momentul în care acest gând i-a trecut prin cap, He Yu a fost complet dezgustat de el însuși.
Absurd. Prea absurd. Cum putea să-i treacă asta prin cap?
Amândoi erau bărbați – bărbați heterosexuali. Nu putea face așa ceva. Bărbații erau dezgustători... Corpurile propriului său sex...
Dar...
Dar trebuia să accepte înfrângerea și să se încline în fața lui Xie Qingcheng cu capul plecat? A petrecut atât de mult timp și efort turnând o sticlă întreagă de Parfum de Prune 59 pe gâtul lui Xie Qingcheng, și totuși urma să piardă în fața lui Xie Qingcheng?
Dacă ar fi făcut asta, ar fi fost nimic mai mult decât un câine pentru Xie Qingcheng pentru tot restul vieții, incapabil să mai ridice capul vreodată. Acum era prea implicat. Nu se aștepta ca Xie Qingcheng să bea atât de ușor, dar să-l facă să-și piardă cumpătul era atât de greu.
He Yu se apropie de el și privi această situație ridicolă și fără speranță.
Xie Qingcheng se simțea extrem de rău. Era imposibil să nu cedeze dorințelor sale în această seară. Dar era un om atât de dur încât prefera să fie torturat până la moarte decât să le agreseze pe acele femei demne de milă.
He Yu se uită la fața lui amețită, la ochii lui încețoșați de dorință, la buzele lui despărțite și gâfâind.
Lui Yu nu-i plăceau corpurile bărbaților, desigur. Dar se gândea la singura cale care îi mai rămăsese, o cale care ar fi putut să-l facă pe Xie Qingcheng să-i arate slăbiciune. Privind aspectul actual al lui Xie Qingcheng, își dădu seama că, prin această serie de coincidențe, găsise răspunsul la o întrebare care îl frământa de mult timp.
Cum arăta Xie Qingcheng în pat?
Această întrebare îi trecuse prin minte în trecut, când văzuse patul conjugal al lui Li Ruoqiu și Xie Qingcheng.
He Yu nu își dăduse seama niciodată, dar niciun bărbat cu adevărat heterosexual nu s-ar fi întrebat cum ar arăta un alt bărbat pierdut în valurile pasiunii. Dar el se întrebase. De multe, multe ori.
Credea că Xie Qingcheng era prea rece, prea rigid, prea abstinent, așa că nici nu-și putea imagina cum ar arăta îmbrățișat de o femeie.
Abia acum a primit în sfârșit răspunsul. Acum putea să vadă fața lui Xie Qingcheng, de aproape, în timp ce era chinuit de dorință, în timp ce corpul său era ars de lichiorul afrodisiac. Atunci a realizat că, deși corpul altor bărbați era respingător pentru el... Xie Qingcheng era diferit, într-un fel, de ceea ce credea că ar fi bărbații căsătoriți. Era pur și simplu prea abstinent și reținut.
Păcătos, dar totuși seducător. Ca o zeitate prinsă în capcana unui șarpe.
He Yu privi acest corp familiar, dar totuși necunoscut, acest bărbat care odată îi inspirase atâta respect, și medită amorțit la sentimentele sale complicate. Descoperi că, mai mult decât orice altceva, era copleșit de entuziasmul provocat de noutate și de un fel de euforie sălbatică și răzbunătoare.
În seara aceea, înnebunise cu adevărat. Își pierduse rațiunea. Totul din trecutul său fusese distrus: Xie Xue era falsă. Perioada contractului era falsă. Cuvintele lui Xie Qingcheng erau false. Tot ce crezuse că știa fusese complet dat peste cap.
În trecut, He Yu ar fi susținut cu tărie că, indiferent de situație, bărbații nu trebuiau atinși. Sub niciun motiv.
Dar în seara aceea...
Xie Qingcheng îi distrusese unsprezece ani de încredere.
Întreaga lui lume fusese întoarsă cu susul în jos.
Ce mare lucru era?
Ce importanță avea sexul?
Venise aici să se distreze. Plănuia să facă ceva ce nu ar fi făcut niciodată, ceva scandalos și șocant, pentru a distruge persoana proastă care fusese înainte.
Deci, ce ar putea fi mai pervers decât să se culce cu femei într-un club de noapte? Răspunsul era deja pe vârful limbii.
Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât mai puternică devenea senzația care îl cuprindea. Era senzația de a-și respinge trecutul, de a distruge persoana care fusese odată.
Voia să se distrugă pe sine.
Și, în același timp, voia să-l distrugă pe Xie Qingcheng, care îl înșelase și îl lăsase într-o stare atât de mizerabilă.
În timp ce ochii lui căutau chipul lui Xie Qingcheng, plini de dorință, dar stăpâniți, natura privirii lui începu să se schimbe, încet, încet...
He Yu știa că era dezgustător ca un bărbat să se culce cu alt bărbat, dar dacă el era agresorul, asta ar fi fost diferit de felul în care fusese hărțuit de acei bărbați în trecut... El ar fi fost cel care se supunea instinctului masculin.
Dar Xie Qingcheng?
Ca bărbat heterosexual, chiar dacă Xie Qingcheng nu se putea abține și se culca cu o femeie, ar fi fost doar puțin deranjat și jenat de asta. Dar dacă Xie Qingcheng era într-adevăr futut de He Yu...
Atunci... Punându-se în locul celuilalt, pentru un bărbat viril ca Xie Qingcheng, nu era o lovitură mult mai mare?
După ce a luat această decizie, He Yu s-a simțit iluminat. Înainte fusese un prost. Era un ciudat, așa că, mergând mai departe, avea să devină un ciudat în adevăratul sens al cuvântului. Era perfect logic să recurgă la cele mai excesive și crude mijloace pentru a se distruge atât pe sine, cât și pe ținta urii sale. De ce ar fi trebuit să se mulțumească cu calea bine cunoscută a ispitei feminine?
Xie Qingcheng era oricum deja cuprins de poftă.
Dacă, în timpul procesului, ar fi putut să-l excite pe Xie Qingcheng, ar fi fost și mai amuzant – simpla idee că Xie Qingcheng îl dorea, că Xie Qingcheng îl dorea fără să-i pese de propria demnitate... Dacă s-ar fi aflat, ar fi putut chiar să-l omoare!
He Yu înnebunise cu adevărat. Era atât de nebun încât tremura, atât de nebun încât nu se oprea de la nimic, atât de nebun încât nu ținea cont de consecințe.
Cu o palmă pe piele, He Yu îl apucă de încheietura mâinii pe Xie Qingcheng, care era încă amețit.
În camera privată slab luminată, Xie Qingcheng auzi vocea joasă a lui He Yu, care stătea cu spatele la lumină, înalt și drept, cu o aură teribil de dominatoare.
„E prea devreme să spui dacă am pierdut sau nu.” He Yu se aplecă, respirația lui atingând ușor artera carotidă a lui Xie Qingcheng, în timp ce murmura ca un șarpe, periculos, dar seducător. „Cât despre noi doi, Xie-ge, să vedem unde vom fi după noaptea asta.”
Capitolul 52: Se aruncă în abis împreună cu el
Xie Qingcheng nu avea de unde să știe că, din cauza distrugerii realității percepute de He Yu și a ștergerii convingerilor sale, fusese cuprins de dorința de a-și renega complet principiile anterioare. Dar chiar și așa, în momentul în care He Yu l-a imobilizat, fără să clipească, Xie Qingcheng a întins mâna liberă pentru a apuca o sticlă de vin din apropiere și a sparge-o de prima suprafață pe care a atins-o.
Ochii lui He Yu s-au întunecat. „Ce faci?”
Xie Qingcheng era deja în flăcări de dorință arzătoare din cauza Parfumului de Prune 59. Simțea că reacțiile fiziologice incontrolabile îl distrug, dar nu era genul care să se supună atât de ușor.
Nu spuse nimic, continuând să gâfâie după aer, în timp ce îl privea pe He Yu cu ochi de panteră. Apoi, ridică sticla spartă și și-o înfipse în antebraț, fără să clipească!
Sângele țâșni din rană.
Xie Qingcheng închise ochii și mușcă cu putere buza inferioară palidă. Durerea agonizantă abia îl scoase din mlaștina dorinței. Cu pieptul ridicându-se greu, Xie Qingcheng lăsă încet arma însângerată și se sprijini de masa de ceai.
He Yu îl privea cu o expresie urâtă pe față. Îl urmărea pe Xie Qingcheng cum respira cu dificultate, observând cămașa lui întinsă, gulerul pătat de vin și brațul sângerând.
În timp ce se uita la el, He Yu strânse mai tare brațul lui Xie Qingcheng. Picături calde de sânge se scurgeau încet printre degetele lui.
Tăcerea se așternu peste ei.
În acest moment de luciditate, Xie Qingcheng se strădui să-și controleze respirația în timp ce se uita la tânărul din fața lui prin ochii plini de lacrimi.
După o clipă de pauză, spuse cu voce răgușită: „He Yu, lasă-mă să te întreb... Te deranjează cu adevărat ceea ce am spus în vechile videoclipuri, nu-i așa?”
He Yu nu spuse nimic. Lăsă sângele lui Xie Qingcheng să picure ca lacrimile printre degetele sale, fiecare picătură stropind podeaua recede gresie.
Nu doar vechile videoclipuri, gândi el.
Văzuse aproape toate mesajele pe care Xie Qingcheng le trimisese în acei ani.
În cele din urmă, He Yu a râs disprețuitor. „Mi-ai pus deja această întrebare și ți-am răspuns deja. Nu-mi pasă. Cui îi mai pasă de toate astea?”
„Dar nu te pricepi să minți. Dacă chiar nu ți-ar păsa, nu te-ai comporta așa astăzi.” Xie Qingcheng încă gâfâia, cu picături de sudoare pe față. Știa că nu-și va putea păstra calmul mult timp. Trebuia să profite de timpul scurt pe care îl câștigase pentru a-l convinge pe He Yu să acționeze mai rațional, sau măcar cu puțin mai multă luciditate.
He Yu tăcea.
„Diavolule... Sincer să fiu, pe atunci...”
Lui Xie Qingcheng îi era foarte greu să vorbească despre astfel de lucruri. Drogul era prea puternic — își reluase rapid cucerirea asupra sângelui său, curgând până în vârful degetelor. Xie Qingcheng închise ochii cu putere, iar când îi deschise din nou, erau încețoșați de durere. Totuși, își înăbuși agonia, gâtul îi tremura în timp ce înghițea cu greu.
"Pe atunci... motivul pentru care nu am vrut să rămân medicul tău personal nu era pentru că te consideram îngrozitor sau înfricoșător. Nu era pentru că mă temeam că vei deveni următorul Yi Beihai pentru Qin Ciyan al meu. Nu era nimic din toate acestea. Aveai deja paisprezece ani când te-am părăsit, He Yu. Aș fi putut să te însoțesc timp de șapte ani, sau chiar încă șapte, dar aș fi putut să te însoțesc toată viața? Să rămân lângă tine după ce ai absolvit și ai început să lucrezi, după ce te-ai căsătorit și ai avut copii... Nu era realist. Sunt doar un doctor. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să te bazezi pe tine însuți pentru a ieși din umbra din inima ta. Asta cred eu și de aceea am plecat."
Xie Qingcheng se opri, privind silueta lui He Yu.
„He Yu... Cred că probabil înțelegi asta. Câți oameni au o viață ușoară în această lume? Nu trebuie să te uiți mai departe de holul unui spital, de ușa unei secții de terapie intensivă sau de intrarea unui centru de traumatologie. Știu că suferi, dar măcar ești în viață. Nu ar trebui să...”
Dar, în acel moment, He Yu nu înțelegea pe deplin ce voia să spună Xie Qingcheng. Ardea atât de tare încât inima lui rece ca gheața era înfierbântată; nu mai simțise niciodată o furie atât de aprigă. Îl apucă cu violență de părul scurt pe Xie Qingcheng și îl ridică brusc de pe podea. "Ce vrei să spui că nu ar trebui să fac? Ce nu ar trebui să fac?! Xie Qingcheng... Ai vreo idee cât de mult sufăr? Amorțit și închis în mine, fără control asupra emoțiilor mele – în timpul unei crize, nici măcar nu știu cine sunt! Sunt complet gol, parcă interiorul meu a ruginit sau a fost măcinat până la epuizare. Nu trece niciun moment fără să mă gândesc să pun capăt la toate. Ți-am mai spus asta. În cei șapte ani, ți-am descris asta de nenumărate ori... dar tot nu ai idee cum este."
"De ce ai acceptat să mă tratezi, huh? Din moment ce credeai că ar trebui să mă duc la spital, că suferința mea nu este nimic în comparație cu a acelor pacienți, de ce ai acceptat? Ți s-a părut interesant? Cea mai rară boală de pe Pământ, Ebola psihologică, fără niciun caz identic nici măcar în arhivele celor mai vechi spitale din Yanzhou. Ce fascinant, profesore Xie. Ai găsit acest specimen clinic suficient de interesant pentru a adăuga un strop de culoare portofoliului tău de cercetare, nu-i așa?!"
He Yu a vorbit în șoaptă, dar lumina din ochii lui tremura de furie.
"Pacienții despre care vorbești – fie că sunt bolnavi de cancer sau de SLA, cel puțin toată lumea înțelege tipul de boală de care suferă și cât de grave sunt simptomele. Ei pot găsi oameni care împărtășesc aceeași suferință, se strâng împreună pentru a se încălzi și se încurajează reciproc... dar eu? Pentru voi, eu sunt doar un specimen de cercetare, un nebun interesant, o fiară în cușcă. E revigorant, Xie Qingcheng? Plecați după ce v-ați uitat și v-ați distrat? Ai încercat chiar să mă înșeli cu niște minciuni ridicole ca dar de despărțire! Și acum încă încerci să-mi spui ce nu trebuie să fac sau ce am voie să fac. Nu ți se pare crud, Xie Qingcheng?!"
O sclipire aproape imperceptibilă păru să treacă prin ochii lui Xie Qingcheng la această întrebare tăioasă, dar, în timp ce își coborî pleoapele, acea licărire slabă dispăru rapid, fără urmă.
„Încă simt asta, He Yu”, spuse el. „Atâta timp cât ești în viață și încă vrei să te salvezi, indiferent cât de singur sau de dureros este, vei reuși întotdeauna să treci peste. Asta, dacă nu alegi să renunți la tine înainte de a muri. Inima omului poate fi foarte puternică, He Yu. Nu ar trebui să crezi în mine. Ar trebui să crezi întotdeauna în propria ta inimă.”
„Ți-e ușor să spui asta.” He Yu îl privi fix în ochi pe Xie Qingcheng. Fiecare cuvânt era însoțit de mirosul metalic al sângelui, ca și cum ar fi fost smuls din ură. "Ți-e ușor să spui asta... Xie Qingcheng. Tu nu ești bolnav și nu suferi. Doar dai din gură și mă critici pentru că am renunțat. Ce știi tu? Dacă tu ai fi cel care suferă de această boală, cum te-ai descurca? Xie Qingcheng, tu ești cel care iubește să se spele pe mâini și să dispară fără urmă. Tu ești cel care a părăsit familia He pentru că nu ai putut să mă vindeci. Tu ești cel care a demisionat și și-a schimbat profesia la primul semn de probleme."
Fiecare cuvânt era menită să străpungă demnitatea dură a lui Xie Qingcheng. „Ipocrizia ta mă dezgustă. Te-ai prefăcut atâția ani... Chiar și acum, încă te prefaci!”
Se putea spune că He Yu mai avea încă o fărâmă de raționalitate înainte. Dar în acel moment, era complet consumat de furie.
El a apucat părul dezordonat al lui Xie Qingcheng fără să-i pese de grimasa lui de durere, apoi l-a tras în sus și l-a aruncat pe canapeaua mai spațioasă de lângă masa de marmură. Apoi, s-a întors în tăcere și a scos cealaltă sticlă încă nedeschisă de Parfum de Prune 59 și a desfăcut-o fără cea mai mică expresie pe față.
Capul lui Xie Qingcheng aproape că explodă de furie la vederea lichiorului puternic. Căldura dorinței îl făcea deja să se prăbușească după ce băuse o sticlăîntreagă, dar iată că He Yu deschidea încă una!
„Ce naiba vrei...!” În acest moment, chiar și Xie Qingcheng avea o notă de teamă în voce. Adună toată puterea din corpul său slăbit și neajutorat pentru a încerca să se ridice în poziție verticală.
Dar înainte să reușească să se ridice, He Yu îi aduse sticla de lichior. Nici măcar nu se deranjă să ia pahare de vin, ci îl apucă pe Xie Qingcheng de bărbie.
Xie Qingcheng, care era aproape de punctul de colaps, păli ca un cearșaf la vederea sticlei de tip occidental, mai mare decât fața lui. Renunțând în cele din urmă la ideea de a purta o conversație normală, începu să înjure furios. „Nenorocitule, nebunule, dacă nu vrei să se termine cu o crimă, ai face bine să pleci naibii de aici...”
„Așa este, sunt un nebun”, spuse He Yu fără emoție. „Abia acum ai aflat? Ei bine, este prea târziu.” Cu aceste cuvinte, He Yu își înclină capul pe spate pentru a lua o gură mare din sticlă. Apoi îi despărți dinții lui Xie Qingcheng și îi turnă cu forța din propria gură Parfum de Prune 59, care era înțepător și înecătoare.
Xie Qingcheng s-a zbătut atât de tare încât jumătate din lichior a ajuns pe podea, iar restul pe hainele lui. Chiar dacă nu a băut mult, era suficient de tare încât să-l facă să se înece. Odată ce He Yu i-a dat drumul, Xie Qingcheng s-a prăbușit pe canapea și a început să tușească violent, de parcă încerca să scoată tot oxigenul din plămâni.
Lichiorul se amestecă cu sângele, iar sângele se amestecă cu transpirația.
Xie Qingcheng tremura din toate încheieturile, în parte din cauza furiei, dar și din cauza dorinței care începuse din nou să-i devoreze corpul. Se simțea de parcă nenumărate insecte îi mușcau oasele, corpul îi furnica și era moale, în timp ce ardea din toate încheieturile. Senzațiile erau teribil de necunoscute. Fața lui începu să se înroșească din nou, dar ceea ce strălucea mai clar decât pofta era furia lui. Acum era complet furios. După accesul de tuse, se întoarse și îl privi cu răutate pe He Yu, înainte chiar să-și stabilizeze respirația. Nu se obosi să-și tempereze limba ascuțită. „Ce fel de comportament bestial este acesta? Nici măcar animalele nu ar putea face ceea ce faci tu! He Yu, ai înnebunit cu adevărat…”
„Asta e bestial? Profesor Xie, ești într-adevăr neexperimentat. Există lucruri mult mai bestiale. Ce-ar fi să-ți fac o demonstrație chiar acum?”
He Yu aruncă pe podea sticla de sticlă, în care se agitau ultimele picături de lichior, apoi se ridică și făcu un pas înainte. Xie Qingcheng era pe punctul de a se ridica, dar He Yu îl împinse înapoi pe canapeaua moale și îi prinse încheieturile mâinilor. Părul lui He Yu îi cădea peste frunte în timp ce se uita la Xie Qingcheng, care era complet îmbibat de alcool. În privirea lui se citea o răutate înfiorătoare.
Xie Qingcheng respira cu dificultate. „He Yu…”
Auzindu-l pe Xie Qingcheng strigându-l astfel, cu un strop de teamă în voce, He Yu simți o undă de plăcere în stomac. O lumină roșie strălucea în ochii lui întunecați și înfricoșători.
Îl ținea pe Xie Qingcheng imobilizat cu propriul corp, în timp ce îi vorbea încet, cu voce blândă, dar tulburată. „Nu-ți fie teamă, bine?” Între buze mai avea încă o urmă de Parfum de Prune 59. Le-a lins și a zâmbit, ca și cum ar fi savurat gustul. „Știi de ce a trebuit să beau și eu din asta? Pentru că te disprețuiesc și disprețuiesc bărbații. Dacă nu ar fi fost lichiorul ăsta, mă tem că nu ți-aș fi fost de mare ajutor în anumite chestiuni și nici nu aș fi putut să-ți ofer servicii satisfăcătoare.”
He Yu îi dădu o palmă ușoară pe obraz lui Xie Qingcheng. „Xie-ge, întotdeauna am fost respectuos și devotat față de tine. Ai venit aici doar pentru mine, dar nu te-am tratat cu suficientă ospitalitate. Dacă se află asta, ce se va întâmpla cu reputația mea? Așadar, dacă nu-ți plac acele persoane, nu te voi obliga să rămâi. Dar nu te simți incomod pentru că te-ai îmbătat prea tare?”
După câteva secunde de șoc, privirea lui Xie Qingcheng începu să arate în sfârșit o oarecare teamă, în timp ce îl privea pe He Yu cum îi trăgea de guler. Nasturii strâns încheiați se desfăcură, dezvăluind pielea înroșită de sub ei.
„În cazul ăsta, o să te ajut eu.”
Până acum, He Yu fusese provocat atât de mult încât își pierduse orice interes în a-l seduce încet pe Xie Qingcheng. Xie Qingcheng nu ar ezita să se mutileze pentru a-și păstra luciditatea, așa că He Yu și-a dat seama că nu avea rost să se bazeze doar pe droguri. Acum își pierduse complet mințile; tot ce voia era să rupă cu sălbăticie toate deghizările care îl acopereau pe Xie Qingcheng, și cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât își pierdea mai mult reținerea.
Apucându-l pe Xie Qingcheng de gât, îi spuse deliberat, cuvânt cu cuvânt: „Astăzi, eu însumi îți voi oferi alinare. Eu însumi te voi duce pe culmile plăcerii.”
Xie Qingcheng își pierduse controlul. „He Yu! Ce încerci să faci?!”
„Ce încerc să fac? Ca fost bărbat căsătorit, mai trebuie să întrebi?” He Yu îl imobiliză pe bărbatul care se zbătea cu înverșunare sub el. După un pahar de Parfum de Prune 59, simțurile lui He Yu deveniseră mult mai sensibile. A distruge fațada lui Xie Qingcheng era suficient de palpitant, dar acum că acest bărbat se răsucea și se zvârcolea sub el, arzând de dorință, cu hainele în dezordine și pătate de sânge, mișcările lui de luptă îi aprindeau și mai mult flacăra lui He Yu.
He Yu îl privea cu ochii unui prădător, de parcă voia să-i scoată ochii din orbite.
„Ge…” Respirația lui era arzătoare, suflând ușor peste fața lui Xie Qingcheng și amestecându-se cu a lui. „Ce crezi că vreau să fac…”
Xie Qingcheng era heterosexual convins și apatic față de sex încă de la început – și știa că și He Yu era heterosexual și, pe deasupra, homofob. Cum ar fi putut să-și lase gândurile să zboare într-o direcție atât de scandaloasă și nebunească?
Abia când He Yu îi apucă încheieturile mâinilor și i le ridică deasupra capului cu o singură mână și începu să-i descheie nasturii cămășii, realizarea îl lovi ca un fulger. Ochii lui ca florile de piersic se deschiseră larg, iar fața i se albise în timp ce îl privea pe He Yu cu incredulitate. Pentru o clipă, nici măcar nu era sigur că era realitate.
Dar putea să vadă fața tânără a lui He Yu – neînfricată, sângeroasă, bolnăvicioasă, perversă și nebună – fața care ascundea o dorință singură de a devora toată demnitatea lui Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng știa că He Yu își pierduse cu adevărat mințile. Începu să se zbată sub mâinile lui He Yu, chiar dacă zbaterile deveniseră de mult inutile. Strigă cu voce răgușită: „He Yu, tu... Tu nenorocitule... Sunt bine... Nu am nevoie de ajutorul tău! Pleacă! Mai bine pleacă naibii! Ce naiba vrei?”
Pe fața obișnuit calmă a lui Xie Qingcheng, He Yu văzu teroare, paloare și ruină... Aceste emoții izbucniră ca niște delicatese pe limba lui He Yu, făcându-i dorința să crească și mai mult. Îl ținu pe Xie Qingcheng, care se prăbușise pe canapea, cu degetele ascuțite ca niște lame, gata să-l taie bucată cu bucată pe Xie Qingcheng, care zăcea sub el.
Fața frumoasă a lui He Yu se contorsionă într-un zâmbet. „Profesore Xie, doctore Xie, Xie-ge. Trebuie să fi înțeles totul până acum.” Vocea lui joasă era înflăcărată, arzând pieptul lui Xie Qingcheng, care se ridica și cobora rapid. „O să te fut toată noaptea. Ai face bine să-ți amintești să gemi suficient de tare pentru mine.”
Mâna lui alunecă încet în jos, iar vârfurile degetelor îi mângâiară buzele tremurânde ale lui Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng strânse ochii, părând că e pe punctul de a înnebuni. Totuși, nu mai avea niciun strop de putere în corp. Cu cât trecea timpul, cu atât mai repede își pierdea energia.
„Dacă îndrăznești... Psihopatule...”
Fără să-i dea atenție, He Yu a început să tragă de hainele lui Xie Qingcheng cu o expresie hotărâtă pe chip. Oricât l-ar fi împins, Xie Qingcheng nu a reușit să-l respingă și, în cele din urmă, nu a putut decât să strângă mai tare cureaua de la brâu. Dar He Yu se năpusti și începu să-l sărute pe Xie Qingcheng pe umărul proaspăt dezgolit, pe ceafă, pe clavicule... până jos, îngropându-și capul cu părul negru în pieptul lui Xie Qingcheng, în timp ce îi lingea sfârcul pal cu limba aspră, apoi îl sugea cu răutate.
Ochii lui Xie Qingcheng se măriră și se zbătu ca un pește scos din apă, dar He Yu îl imobiliză cu o nouă explozie de forță. Sub influența dozei excesive de lichior afrodisiac pe care o băuse, pofta îl măcina în fiecare fibră a corpului și simțea cu adevărat o dorință instinctivă de a se împleti pasional cu un alt corp.
Când cineva era cuprins complet de dorință, nici măcar nu conta prea mult dacă partenerul său era de același sex. Era instinctul animalic. Dar Xie Qingcheng își amintea că era o ființă umană, că era mai în vârstă decât He Yu și un vechi prieten al tatălui acestuia. Nu trebuia să se comporte așa, nu putea să se comporte așa.
O expresie chinuită îi traversă chipul, dorința intensă ciocnindu-se cu ura extremă. Incapabil să suporte, întoarse capul într-o parte.
He Yu îi săruta pieptul. Simțind tremurăturile care îi străbăteau corpul lui Xie Qingcheng, îl privi și văzu ură pe chipul său frumos, acoperit de o roșeață. He Yu simți un fior puternic, diferit de orice simțise până atunci, suficient de puternic încât să învingă dezgustul pe care îl simțea pentru corpul bărbaților, impulsionându-l să se joace cu Xie Qingcheng, indiferent de metodă.
Acesta era un Xie Qingcheng pe care He Yu nu îl văzuse niciodată – un Xie Qingcheng care plătea prețul minciunilor și înșelăciunilor sale.
Dorința sălbatică ardea în ochii lui He Yu. Plăcerea răzbunării putea să-i învingă complet dezgustul, la fel cum senzația de dominare putea să-i învingă instinctul de respingere. He Yu începu să regrete că ajunsese la această concluzie prea târziu, că nu găsise mai devreme această metodă de a-l distruge pe Xie Qingcheng.
În timp ce se zbăteau, He Yu îi descheiase deja complet nasturii cămășii lui Xie Qingcheng, expunând pielea pătată de vin de dedesubt. Pieptul lui Xie Qingcheng era foarte lat, mușchii lui erau fermi și puternici, fără a fi exagerați, iar liniile torsului său erau clare și curate. Era în toate aspectele corpul unui bărbat adult. He Yu era puțin dezgustat, dar simți că sângele îi fierbea din nou la vederea aspectului actual al lui Xie Qingcheng.
Nu spusese Xie Qingcheng că nu-i putea da nimic?
Nu credea că He Yu nu merita să fie iubit?
Xie Qingcheng – cel care stătea la înălțimea lui și nu lua pe nimeni în serios; cel care îl ținea în frâu și îl disciplina; cel care îl certase, îl amenințase și îl mințise de când era mic; cel care îi spusese chiar lui He Yu că nu-și permitea să-l angajeze când plecase.
Xie Qingcheng – acel bărbat sever și calm care stătea la catedră și era admirat de nenumărați studenți; acel bărbat care părea atotștiutor și atotputernic.
Un bărbat adult, matur.
Pur masculin, matur, formidabil și detașat, cu o aură atât de puternică încât era mai mult decât suficientă pentru a atrage orice număr de fete, cineva care fusese odată căsătorit cu o femeie. Nimeni nu și-ar fi imaginat că s-ar fi supus cuiva, nimeni nu și-ar fi imaginat că și el ar putea fi futut – nu un bărbat atât de masculin ca el.
Dar acum, se aruncase în această capcană din proprie voință. Era ținut în frâu de He Yu, întins sub el și încercând să nu tremure.
Lucrurile pe care He Yu le dorea și căldura după care tânjea – Xie Qingcheng i le putea oferi pe toate. Xie Qingcheng i le putea oferi chiar el!
Tânărul înghiți cu greu, arzând de o căldură insuportabilă, în timp ce sângele îi fierbea în vene.
„Doctore Xie, ar fi bine să ții minte asta. Ce s-a întâmplat în seara asta s-a întâmplat pentru că ai băut prea mult și nu ai putut să reziști. Erai atât de patetic încât ai avut nevoie de ajutorul meu. În ceea ce mă privește, eu nu sunt slab și laș ca tine. Sunt dispus să mă sacrific pentru a avea grijă de tine. Nu am nevoie de mulțumirile tale. Mă bucur să te ajut.”
He Yu îi smulse cămașa lui Xie Qingcheng, apoi scoase niște legături negre din sertarul de lângă el – locul acesta nu ducea lipsă de astfel de instrumente – și îi legă strâns mâinile lui Xie Qingcheng.
„Încă îmi amintesc cum ai scăpat din legăturile lui Jiang Lanpei în ziua aceea, pe acoperiș. Nu-ți face griji, acesta este un nod folosit de hoți. Nu vei putea să-l desfaci.”
Capitolul 53: Să-l am în strânsoarea mea – 18+
„He Yu, tu... Dispari. Du-te naibii!” strigă Xie Qingcheng.
He Yu nu plecă. În schimb, se aplecă și se uită lung în ochii lui Xie Qingcheng. Apoi mâna lui alunecă mai jos, spre catarama rece ca gheața a curelei lui Xie Qingcheng, care se deschise cu un clic sec.
Xie Qingcheng închise ochii, o explozie de umilință izbucnind în mintea lui și scurgându-se prin fiecare parte a corpului său. Dar stimularea pe care o simțea era încă reală. Corpul său căzuse sub controlul hormonilor săi drogați; nu-i mai aparținea. O dorință atât de extremă de eliberare era imposibil de reprimat.
Între timp, He Yu se bucura de fiecare dintre reacțiile rare ale lui Xie Qingcheng la dorință. Fiecare dintre ele îl stimula, încurajându-l să se joace cu el și mai mult. În ciuda aversiunii sale față de corpul bărbaților, el apăsă o mână pe Xie Qingcheng, apoi îl privi în față și îi puse o întrebare, deși știa foarte bine răspunsul: „Xie-ge, credeam că nu-ți pasă de sex? De ce simt că te apeși de mine?”
He Yu se aplecă mai jos.
Expirând în urechea lui Xie Qingcheng, murmură: „Ca să nu mai zic că sunt bărbat.”
Xie Qingcheng era atât de furios încât voia să moară. „Dă-mi drumul...”, zise el cu voce răgușită. „La naiba... dă-mi drumul...”
He Yu încerca să-l tachineze pe Xie Qingcheng, dar nu era obișnuit cu seducția. Renunță și se aplecă pentru a suge sângele de pe buzele lui Xie Qingcheng. Xie Qingcheng se răsuci cu forță, făcând buzele lui He Yu să se lipească de lobul urechii sale moi și umed de transpirație. Căldura arzătoare îi făcu scalpul să-l furnice.
„De ce mă eviți?” He Yu îi trase fața lui Xie Qingcheng înapoi. „Nu e ca și cum nu ne-am mai sărutat înainte.” Coborî capul și își apropie din nou buzele.
Setea lui de sânge era doar un impuls patologic, dar în momentul în care buzele lor se atinseră, simți o senzație mai plăcută decât mirosul metalic al sângelui.
Poate că era natura umană. Când aveai un obstacol mental pe care încă nu îl depășiseși, era ca și cum te-ai fi confruntat cu o pădure întunecată, cu umbre atât de adânci încât nu-ți puteai vedea propria mână întinsă – un loc în care refuzai să pășești indiferent de ce s-ar fi întâmplat. Dar odată ce făceai primul pas și simțeai parfumul dulce al florilor sălbatice din întuneric, pașii ezitanți se accelerau. Îți spuneai: Deci așa este locul ăsta. Nu e nimic de care să te temi. Și obstacolele anterioare nu mai păreau să conteze deloc.
He Yu îl sărutase pe Xie Qingcheng înainte. Dar atunci nu era treaz și nu-și amintea prea multe detalii. De data aceasta, în timp ce se cufunda în căldura arzătoare a sărutului lor, nu-i dădu drumul nici măcar când sângele îi fu lins repede. Continuă să-i mângâie buzele moi, îmbibate de alcool, cu ale sale. Xie Qingcheng era o persoană atât de rece și de neclintită, dar buzele lui erau extrem de delicate. Carnea fină părea că se topește în gura lui, ca niște fructe de pădure înmuiate în vin. He Yu simți un curent slab care îi străbătu coloana vertebrală, provocându-i un fior de excitare. Păcat că senzația nu dură prea mult, pentru că o durere ascuțită îi străbătu brusc buza.
„Xie Qingcheng, m-ai mușcat?”
He Yu își mângâie colțul gurii – sângera.
Buzele lui Xie Qingcheng erau îmbibate de sânge. Chiar și marginile ochilor îi erau roșii și respira atât de greu încât nu putea vorbi.
He Yu îl privi fix pentru o clipă. Părea că va izbucni de furie, dar se întoarse brusc și îi zâmbi enigmatic, apoi își aplecă capul fără teamă pentru a-i da un alt sărut sângeros lui Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng era cu adevărat dezorientat. Uitase că He Yu era însetat de sânge și nu se temea de durere, că acest gest nu făcea decât să alimenteze focul și să-i intensifice excitația.
La al doilea sărut, gustul metalic al sângelui le umplu gurile. Tinerii nu puteau să nu fie prea entuziaști în astfel de situații, plini de o dorință puternică, sălbatică și incontrolabilă. He Yu încercă să-i despartă dinții lui Xie Qingcheng în timpul sărutului, pentru a-și putea băga limba în gura lui, dar, desigur, Xie Qingcheng refuză să-l lase, cu ochii roșii, ținând gura închisă în tăcere. Dezgustul lui creștea și, după ce a mai rezistat puțin, a ajuns la limita răbdării și s-a hotărât să încerce să-l muște din nou pe He Yu.
Dar, de îndată ce a deschis puțin gura, băiatul s-a năpustit fără nicio reținere, parcă nu-i era deloc frică de limba lui ascuțită și de dinții și mai ascuțiți. Xie Qingcheng tremura din toate încheieturile de furie și ură, dar, chiar când era pe punctul de a-l ataca din nou pe He Yu, acesta, parcă anticipându-i următoarea mișcare, l-a ridicat de pe canapea și l-a așezat în poală, fără să întrerupă sărutul.
Fața lui Xie Qingcheng păli. Se trezi așezat pe ceva solid și fierbinte. Putea simți dorința sinistră, impulsivă și încă reprimată a tânărului chiar și prin haine.
Xie Qingcheng, un om care suferise tot felul de cutremure majore de-a lungul vieții, care înfruntase cele mai periculoase operații cu un calm fără egal și o stăpânire de sine de neegalat, simțea atâta teamă în acel moment încât scalpul i se încordase. Nu putea să creadă ce i se întâmpla și, în șocul său, uită să-l muște pe He Yu.
He Yu îi explora cu dulceață fiecare centimetru al gurii, atât din curiozitate, cât și din dorința de a-l umili la maxim. Până când Xie Qingcheng a ieșit din ceața terorii, He Yu se retrăsese deja. Dar buzele lor erau încă foarte apropiate, atât de aproape încât cea mai mică mișcare le-ar fi adus din nou în contact. Firicele argintii de salivă atârnau între gurile lor roșii și umede, suspendate la limita separării, ca și cum ar fi fost pe punctul de a se săruta din nou și de a se uni perfect.
„Xie Qingcheng…” Cu genele tremurând și frunțile încă lipite, He Yu șopti cu o voce joasă și răgușită: „Haide, mușcă-mă. Cu cât muști mai tare, cu atât va curge mai mult sânge… și cu atât va fi mai plăcut pentru mine.”
Se întoarse pentru a-și lipi buzele de venele pulsând pe gâtul lui Xie Qingcheng, peste rana pe care o făcuse cu dinții în accesul său de furie dinainte. Sângele încă nu se uscase și ieșea în evidență pe pielea lui Xie Qingcheng ca o aluniță roșie. He Yu își lipi buzele de acea porțiune vulnerabilă de piele, murmurând la fel de intim ca un iubit. „Amintește-ți, sunt un psihopat.”
He Yu îl apucă pe Xie Qingcheng de talie și își împinse șoldurile în sus, ascultând cu satisfacție absolută cum Xie Qingcheng striga de furie extremă, amestecată cu un strop de teamă.
Xie Qingcheng respira greu. Pe de o parte, acest tip de contact sexual era foarte plăcut; indiferent dacă era moral sau cu cineva de același sex, faptul că era drogat cu un afrodisiac îl făcea să-și dorească cu disperare eliberarea. Dar, în același timp, încă mai putea să se agățe de ultima fărâmă de rațiune. Zise cu voce răgușită: „He Yu, dă-mi drumul. Dacă faci asta, o să...”.
„Ce vei face? Îi vei spune lui Xie Xue? Vrei să-i dau vestea în locul tău? Să-i spun că fratele ei zeu este în acest moment imobilizat sub elevul ei, sărutat și mângâiat, pe punctul de a fi futut toată noaptea...”
Cuvintele lui îl loviră pe Xie Qingcheng ca un fulger, dezorientându-l complet. Ultimele urme de culoare dispărură de pe fața lui.
"Nu? Atunci poate poliția? Nu te-am obligat eu să faci asta. Tu ai băut lichiorul și nu ai suportat efectele. E doar un comportament necorespunzător din cauza alcoolului; chiar crezi că vor face ceva? Cel mult, vom ajunge pe prima pagină a tabloidelor. Nu am niciun pic de rușine. Nu-mi pasă. Dar mă întreb cum te vor privi studenții tăi când vei sta la catedră în viitor, profesore Xie."
Cu un rânjet pe buze, He Yu examină atent fața palidă a lui Xie Qingcheng.
”Un bărbat care a fost futut de un student de la o universitate vecină? Când va veni momentul, mă îndoiesc că voi fi singurul pe care îl vor considera un psihopat."
Xie Qingcheng închise ochii.
„Sunt o persoană foarte rezonabilă. Îți dau de ales. Telefonul e chiar aici. Tu decizi dacă îl folosești sau nu.”
Xie Qingcheng nu spuse nimic.
He Yu știa că era prins în capcană. Chiar și un om ca el era neputincios uneori. Se uită la Xie Qingcheng încă puțin, ca și cum ar fi vrut să-i graveze chipul în minte.
Xie Qingcheng fusese martor la prostia lui timp de ani de zile fără să-i spună nimic. Acum era rândul lui He Yu — voia să aibă șansa să-l vadă pe Xie Qingcheng pierzându-și calmul. Și, după cum se dovedea, această acțiune îi va oferi tot ce-și dorea.
Gândul acesta îl făcu și mai entuziasmat, așa că se aplecă să-l sărute din nou pe Xie Qingcheng, răsfățându-se cu acea piele catifelată.
Chiar dacă Xie Qingcheng nu a chemat pe nimeni să-l salveze și chiar dacă chinul Parfumului de Prune 59 îl măcina ca o mie de furnici care îi devorau interiorul, el a îndurat și nu a reacționat deloc la sărutul lui He Yu. Ochii lui de floare de piersic înghețaseră, iar genele păreau acoperite de gheață. Și astfel, după o încurcătură de moment, satisfacția inițială a lui He Yu a început să se estompeze.
Era ca și cum ar fi sărutat o statuie de gheață. Indiferent ce făcea, indiferent cât îl provoca sau îl umilea, Xie Qingcheng rămânea tăcut.
Ce rece. Atât de rece încât îl înfuria pe He Yu. Dar îl făcea să simtă și nevoia urgentă de a sparge acest strat rigid de gheață, ca și cum ar fi pescuit pe gheață iarna. Voia să-l sfărâme pe Xie Qingcheng, să-l sfâșie și să-l străpungă. Pentru a ajunge la apa abundentă și dornică de viață de dedesubt.
În timp ce acest capriciu îi trecea prin minte, ambiția lacomă a lui He Yu creștea și mai mult. Dorința de a străpunge gheața în căutarea apei devenea teribil de urgentă. Deși Xie Qingcheng o simțea fără îndoială, mâinile îi erau legate și tot corpul îi era moleșit de la băutura tare pe care o consumase, așa că nu se putea elibera. Tot ce putea face era să-l privească cu răutate pe He Yu cu ochii injectați de sânge.
Mâinile lui He Yu se plimbau sub cămașa slăbită. După ce a terminat explorarea, a ridicat privirea și a întâlnit ochii lui Xie Qingcheng. În cele din urmă, parcă provocat de privirea încețoșată, dar totuși răutăcioasă și rece a lui Xie Qingcheng, sângele tânărului a început să-i fiarbă. Chiar și cămașa care abia acoperea corpul lui Xie Qingcheng era o piedică prea mare pentru el.
Dacă Xie Qingcheng încerca să fie îngrijit și aspru, atunci He Yu trebuia să-l transforme într-o epavă și să se delecteze cu priveliștea.
He Yu se uită la bărbatul din brațele sale. Cămașa lui Xie Qingcheng îi alunecase de mult până la coate, pieptul său larg și puternic fiind complet expus privirii tânărului. Era chiar acoperit de urmele roșii pe care He Yu le lăsase cu buzele și dinții.
He Yu îl privi încruntat pe bărbatul din fața lui pentru o lungă perioadă de timp. Xie Qingcheng era odată o bucată de tort pe care nu și-o putea permite, cineva pe care nu reușea să-l păstreze. Chiar încercase să o țină pe propria soră departe de He Yu.
Foarte bine... Foarte bine.
Atunci îl va face pe Xie Qingcheng să culeagă ceea ce a semănat și îi va răsplăti cu propriul corp!
He Yu era extrem de excitat și în erecție. Nu mai voia să aștepte, iar nebunia îi spulberă ultimele rețineri. Îl ridică pe Xie Qingcheng, înfingându-și mâinile în talia lui, și îl duse în adâncul camerei private.
„He Yu! Dă-mi drumul! Pune-mă jos!”
Camera interioară era un salon, decorat sugestiv, cu lumină slabă și chiar petale de trandafir împrăștiate pe pat. He Yu a râs cu voce tare când a văzut scena, apoi l-a aruncat pe Xie Qingcheng direct pe pat și l-a imobilizat cu corpul său înalt și greu, înainte ca Xie Qingcheng să aibă șansa să se ridice.
În acest moment, oricât de heterosexual ar fi fost Xie Qingcheng, el credea cu adevărat că He Yu avea de gând să-și pună amenințarea în aplicare. Tendoanele mâinilor legate ale lui Xie Qingcheng se umflară, în timp ce unghiile îi intrau în palme, iar el tremura violent.
„Tu...”, zise el cu ochii injectați de sânge, „Nenorocitule, dacă îndrăznești să-mi faci asta... Așteaptă să vezi... cum o să mă ocup de tine!”
He Yu nu i-a adresat niciun cuvânt. Și el băuse puțin, iar aspectul lui Xie Qingcheng îl enervase atât de tare încât simțea că îi arde creierul. Fără să spună nimic, deschise cu putere sertarul noptierei. Căutând în grabă, găsi o cutie de prezervative, pe care o rupse. Apoi, chiar în fața feței palide a lui Xie Qingcheng, își desfăcu fermoarul blugilor și își dădu jos chiloții.
Când penisul tânărului a țâșnit afară, chiar și Xie Qingcheng, care era de obicei calm, a simțit că mintea i se golește. Fața lui înroșită de dorință a fost cuprinsă de o teroare atât de mare, încât i-a diminuat chiar și dorința indusă de droguri.
Era prea înspăimântător. Evenimentele care se petreceau și dimensiunea tânărului – ambele erau mult prea îngrozitoare.
He Yu ridică privirea. Ochii lui erau atât de distorsionați încât nu mai semănau cu cei ai unui om obișnuit. Îngenunche lângă Xie Qingcheng și penisul lui gros și plin de vene emana un miros slab de mosc în timp ce îl împingea în fața lui Xie Qingcheng.
Vocea lui Xie Qingcheng tremura. „He Yu... Nenorocitule...”
În lumina slabă, He Yu scoase un prezervativ cu o mână și îl puse repede pe penisul său tare și fierbinte. Nu-i păsa cum îl înjura Xie Qingcheng. Nu avea de gând să-și irosească energia pe Xie Qingcheng. Ochii lui erau deja roșii, complet lipsiți de raționalitate. Tot ce voia era să-l fută pe bărbatul din fața lui.
Apucându-l pe Xie Qingcheng de talie și ridicându-i picioarele lungi, He Yu se poziționă și încercă să intre cu forța.
Xie Qingcheng deja considera absolut inacceptabil să se culce cu un alt bărbat, dar se părea că He Yu voia să meargă până la capăt. Nu credea că săruturile, pipăitul sau folosirea mâinilor sau a gurii erau suficiente — voia să intre în el din prima încercare!
Xie Qingcheng s-a prăbușit complet. „Du-te dracului! Pleacă dracului de aici! He Yu, ești nebun! Ce e cu tine?!”
Ca răspuns, He Yu îi apucă picioarele și mai brutal, forțându-l să le înfășoare în jurul taliei sale. He Yu se întoarse pentru a-i săruta partea laterală a piciorului lui Xie Qingcheng, provocându-i acestuia un alt fior de satisfacție de neînfrânat, în mijlocul teroarei și furiei sale imense.
După ce îl sărută, He Yu încercă să intre din nou în Xie Qingcheng.
Era cu adevărat ceva ce numai un virgin putea face – și încă unul heterosexual. Încruntat, He Yu a încercat de câteva ori să se poziționeze corect, dar când a apăsat cu grijă vârful fierbinte al penisului său la intrarea lui Xie Qingcheng, a constatat că era atât de strâmt încât nu putea să intre deloc.
He Yu era profund iritat, iar penisul său era dureros de fierbinte și tare; dorința lui de a intra în Xie Qingcheng îl înnebunea. Se uită la Xie Qingcheng cu o sclipire nefirească și sângeroasă în ochi.
„De ce nu intră?”, întrebă el, gâfâind în timp ce continua să încerce să-l forțeze.
Xie Qingcheng era amețit și îl durea peste tot, nenumărate impulsuri explodându-i în minte. Era imposibil să gândească limpede din cauza umilinței psihologice extreme și a stimulării fiziologice nebunești.
Răbdarea lui He Yu se epuizase, așa că îl apucă pe Xie Qingcheng de talie și îl trase mai aproape. Transpirația fierbinte a tânărului îi invadă simțurile lui Xie Qingcheng, devenind un afrodiziac intens. Picura de pe corpul lui He Yu, aterizând pe pieptul robust al lui Xie Qingcheng, în timp ce acesta își împingea șoldurile înainte, frecându-se și împingându-l fără încetare și îndemnându-l cu brutalitate: „Lasă-mă să intru...”.
Ochii lui Xie Qingcheng erau deja roșii. „Nici în iad nu te las... Du-te dracului!”
Era prima dată când He Yu încerca să fută pe cineva. Condus de emoție și dorință, chiar și respirația îi devenise intensă și sacadată. Aruncă o privire întunecată către corpul înroșit al lui Xie Qingcheng. Lovit de inspirație în mijlocul disconfortului său de a nu putea intra, se aplecă să exploreze cu degetele acea mică deschizătură ascunsă.
Xie Qingcheng a gemut înainte de a-și mușca furios buza. Fața i se albise. Desigur că un deget putea intra, dar în toată viața lui, nimeni nu încercase vreodată să intre în el în felul acesta. Umilit și îndurerat, nu găsea deloc plăcere în asta, iar erecția lui a început să scadă.
Dar He Yu părea să fi înțeles ce trebuie să facă. Privindu-l calm pe Xie Qingcheng, își împinse degetul în el, imitând mișcările rapide ale actului sexual, până când Xie Qingcheng începu să se încrunte și să scuture din cap în repetate rânduri. Ochii lui He Yu se întunecară și mai mult, iar când simți că deschizătura se relaxase ușor, adăugă nerăbdător încă un deget.
Când al doilea deget a intrat în el și a început să se miște rapid, Xie Qingcheng a fost împins și mai departe de limitele sale. Deja își mușcase buza inferioară până la sânge, iar ochii îi erau încețoșați și neconcentrați.
Ca medic, știa care era ultima etapă a sexului homosexual. Înțelegea că, având în vedere nivelul de abilitate al lui He Yu ca virgin heterosexual, urma să îndure suferințe de nedescris în noaptea aceea. În delirul său, Xie Qingcheng a încercat instinctiv să se întoarcă și să caute un lubrifiant. A zărit o sticlă de lubrifiant în sertarul noptierei pe care He Yu nu apucase să-l închidă.
Dar acel tip de lubrifiant era pentru femei... Chiar dacă ar fi fost pentru bărbați, Xie Qingcheng tot nu ar fi putut să spună nimic. Avea mândria lui. Indiferent de câtă tortură îndura, indiferent cât de distructiv era pentru starea lui mentală, încă mai avea mândria lui.
Aruncă doar o privire la sticluță înainte de a se întoarce și de a-și acoperi ochii cu brațul rănit pentru a evita scena de coșmar din fața lui.
He Yu introdusese deja trei degete, dar Xie Qingcheng era încă foarte uscat. Prezervativul era lubrifiat, dar nu era suficient pentru un bărbat.
He Yu își aminti expresia ciudată de pe fața lui Xie Qingcheng când acesta își întoarse capul cu un moment în urmă. O fărâmă de luciditate îi reveni în mijlocul dorinței care îl consuma, în timp ce privea cu suspiciune cu ochii lui migdalați. Atunci văzu sticla de lubrifiant din sertar, cu cuvintele „Pentru plăcerea ei” vag vizibile pe ambalaj...
He Yu respiră greu. Se ridică ușor și împinse fața lui Xie Qingcheng în jos. Nu spuse niciun cuvânt, dar gesturile lui erau cele pe care le-ar fi făcut cineva cu o târfă pe care voia să o pună la punct, poruncindu-i să stea jos și să se comporte cum trebuie, umilindu-l în cel mai josnic mod cu putință. Se aplecă să ia tubul cu lubrifiant, îl strânse pentru a-l deschide și își unsese mâna cu produsul. Se unse cu el, apoi luă încă puțin și îl băgă cu brutalitate în gaura lui Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng gemu înăbușit și venele de pe gât i se umflară în timp ce He Yu îl penetra cu sălbăticie.
Deși acest lubrifiant avea un efect sensibilizant asupra femeilor și nu era la fel de eficient asupra bărbaților, funcționa mai mult decât suficient ca agent lubrifiant. De data aceasta, He Yu a constatat că era mult mai ușor să-l penetreze pe Xie Qingcheng. El a privit cu ochii întunecați cum degetele sale făceau acea intrare palidă să se contracte și să se deschidă, în timp ce lubrifiantul scurgea la fiecare împingere. O parte din lichidul alb lăptos chiar se scurgea de-a lungul marginii.
He Yu simțea că respirația îi arde și mai tare. Penisul îi era atât de tare, încât nu mai putea aștepta nici o secundă. Își retrase degetele dintr-o dată, aducând cu ele urme de lichid lipicios. Simțea cum abdomenul lui Xie Qingcheng tremura.
Ajustându-și prezervativul, se îndreptă din nou spre orificiul înmuiat al lui Xie Qingcheng.
„Xie Qingcheng.” He Yu, care fusese absorbit în sarcina sa și lucrase în tăcere, vorbi în sfârșit. În ochii lui se vedea o sclipire nebună, împreună cu o dorință nemăsurată și de neînțeles. Își împinse vârful penisului la intrarea în corpul lui Xie Qingcheng, apăsând, dar fără să intre. Cu picioarele lui Xie Qingcheng înfășurate în jurul taliei sale, He Yu se aplecă în față și îl apucă de bărbie. „Știi că sunt pe cale să te fut?”
„Nenorocitule…”
„Nu ai fost futut aici niciodată, nu-i așa? Atunci ar fi bine să te bucuri de senzație. Savurează gustul modului în care te voi fute, exact așa cum îți fuți soția.”
Penisul gros, care stătuse atât de mult timp apăsat intim pe acea deschizătură moale, intră brusc cu o forță sălbatică.
„Ah!” Luat prin surprindere, Xie Qingcheng țipă cu ochii larg deschiși, tremurându-i tot corpul.
He Yu a răsuflat și el. Un jet de lubrifiant a fost împins afară cu un zgomot scârțâit, stropind între corpurile lor unite.
Niciunul dintre ei nu scoase un sunet pentru o vreme. Camera era plină de valuri de dorință și căldură, și totul părea să se întâmple printr-o ceață, ca într-un vis absurd.
Dar totul era real.
Xie Xue era o falsă, gândi He Yu, dar faptul că îl futea pe Xie Qingcheng era real. În ce se transformase lumea asta...
Xie Qingcheng se simțea complet distrus. Era un bărbat viril până în măduva oaselor, dar în acel moment era futut cu forța de un băiat care încă era la facultate, iar picioarele îi erau desfăcute ca ale unei femei în timp ce băiatul acela se afunda în el. Putea chiar să-l simtă pe He Yu pulsând în interiorul lui din cauza stimulării intense.
Această senzație îl rănea mai tare decât moartea. Dar, în același timp, poftele pline de dorință provocate de drog îl făceau să simtă o senzație aproape perversă.
Odată ce a pătruns înăuntru, He Yu a scrâșnit din dinți, scalpul începând să-l furnice de căldură. Nu-și imaginase niciodată că va ajunge în pat cu un bărbat, așa că nu realizase că a face sex cu un bărbat poate fi atât de plăcut. O plăcere copleșitoare l-a cuprins ca un tsunami. Fiind virgin, nu avea experiență sexuală, iar Xie Qingcheng era chiar mai strâmt decât o femeie. Fierbinte și strâmt, sub efectul afrodisiacului, acea mică intrare îl sugea cu nerăbdare ca o guriță, învăluindu-l și întâmpinându-l. Când a împins înăuntru, abia s-a abținut să nu ejaculeze pe loc.
Și apoi a fost strigătul răgușit, dar pasional al lui Xie Qingcheng. Deși fusese doar ceva ce-i scăpase lui Xie Qingcheng când fusese luat prin surprindere, emoția era suficientă pentru a-l înnebuni. Nu-l mai auzise niciodată pe Xie Qingcheng scoțând un astfel de sunet.
He Yu a luat o pauză pentru a-și recăpăta respirația. Apoi, căutând și mai multă stimulare și răspuns, a înghițit și s-a aplecat pentru a-l apuca pe Xie Qingcheng de față. „Doctore Xie, ești atât de strâmt înăuntru, fierbinte și strâmt...”
În timp ce vorbea, începu să-și miște șoldurile într-o mișcare ușoară înainte și înapoi, un fel de futai blând, care semăna mai mult cu o frecare lentă. Își înfipse șoldurile cu putere între coapsele lui Xie Qingcheng și, de fiecare dată când se retrăgea puțin, împingea din nou în el, încet și adânc.
„Ah...”, Xie Qingcheng își pierdea și el mințile.
Nu mai simțise niciodată o astfel de excitare. Drogul îi făcea corpul extrem de receptiv la orice fel de contact sexual, iar toate reacțiile lui erau amplificate. Șocul provocat de He Yu care se impunea asupra lui îl lăsase incapabil să înțeleagă situația la început, iar lumina din ochii lui era confuză. Aproape inconștient, începu să strige răgușit, în ritmul mișcărilor lui He Yu.
Dar pe măsură ce senzația de intruziune și furnicături deveneau din ce în ce mai puternice în interiorul corpului său, Xie Qingcheng își reveni puțin. Odată ce își dădu seama că acele strigăte înspăimântător de răgușite, pline de dorință, proveneau din propria gură, își mușcă buza, refuzând să lase să-i scape chiar și cel mai mic geamăt.
Dar acele câteva strigăte au fost suficiente pentru He Yu. Auzind acea voce pasională pe care doctorul Xie nu o scosese niciodată din gură, excitația lui a atins cote maxime. L-a apucat pe Xie Qingcheng de talie și și-a accelerat mișcările, cufundându-se violent în îmbrățișarea aceea moale și strânsă, cu toată puterea.
Pielea lovea pielea. Salteaua se zguduia violent, iar sunetul corpurilor care se ciocneau răsuna în camera de zi izolată.
Xie Qingcheng nu putea suporta schimbarea bruscă de ritm a lui He Yu, care trecuse brusc de la a-l fute încet la a-l penetra rapid și fără reținere. Chipul frumos al lui Xie Qingcheng se destrăma complet, în timp ce corpul său era zguduit de mișcările lui He Yu.
După ce l-a futut o vreme și nu a primit niciun răspuns, He Yu a devenit din nou nemulțumit. Gâfâind încet, s-a uitat în jos la fața lui Xie Qingcheng și a încercat să-l provoace și să-l umilească și mai mult. "Nu ești tu întruchiparea decenței? Hmm? Ce doctor decent ar geme așa la penisul propriului pacient... Haide, mai geme. Încerci să mă seduci cu vocea aia? Cât de mult vrei să te fut așa... M-ai supt tot timpul ăsta... Nu simți?"
He Yu îl penetra pe Xie Qingcheng și mai tare în timp ce vorbea, împingându-și penisul aproape până la testicule în câteva dintre împingeri.
Era prea bine. He Yu nu se simțise niciodată atât de bine. Valuri de plăcere îl copleșeau. Xie Qingcheng era atât de fierbinte în interior, iar cu tot lubrifiantul pe care îl folosise He Yu, era și ud, înconjurând prezervativul cu spumă albă în timp ce He Yu îl penetra. Sunetele umede le aminteau continuu celor doi oameni care se încurcaseră disperat unul în celălalt pe pat: o făceau. Un bărbat adult și un adolescent; o relație cu adevărat absurdă.
He Yu îl futea pe Xie Qingcheng cu sălbăticie, furios, înfometat de căldură.
Zgomotul corpurilor care se izbeau, gemetele joase ale lui Xie Qingcheng, cuvintele depravate mormăite de He Yu și scârțâitul greu al patului care se legăna răsunau neîncetat în cameră.
În timp ce He Yu se pierdea în culmea plăcerii, simți brusc ceva fierbinte și tare frecându-se de el. Se uită în jos, iar privirea i se întunecă și mai mult.
A avut nevoie de un moment să-și revină. Apoi, cu o altă pătrundere adâncă în corpul tremurând și transpirat al lui Xie Qingcheng, s-a aplecat și a respirat încet lângă părul dezordonat de la tâmplele lui Xie Qingcheng. „Uite cât de excitat ești cu penisul meu în tine.”
„Nenorocitule!” Ochii lui Xie Qingcheng erau aprigi, de parcă era gata să-l muște cu sălbăticie pe He Yu, dar nu părea să poată ridica vocea. Tot corpul îi era în ruine.
He Yu îl mușcă de gât pe Xie Qingcheng în timp ce se freacă de el din nou și din nou, penisul lui alunecos penetrându-l și alunecând în interiorul lui. Xie Qingcheng putea chiar să simtă venele agresive umflate de-a lungul penisului tânărului. Picioarele îi tremurau în timp ce valurile de plăcere care îl furnicau și îl strângeau în interior îl duceau la marginea nebuniei. Aproape că începu să țipe din nou, dar se forță să-și înăbușe sunetul.
Nu uitase ce spusese mai înainte. Oamenii erau diferiți de animale pentru că se puteau controla în fața dorinței. Nu-și putea controla reacțiile fiziologice, dar măcar putea să-și controleze cuvintele și vocea. Își putea controla inima.
Privirea lui He Yu deveni rece ca gheața, dar în același timp lipicioasă, cu o intimitate nedorită. „Toate aceste cuvinte de luptă. Îmi spui că vrei să te fut până ai orgasm în seara asta, nu-i așa?”
„Du-te dracului... Nenorocitule! Nngh!”
Răspunsul lui He Yu fu să se arunce asupra lui ca o fiară, împroșcând lichide peste tot.
Xie Qingcheng nu mai putea suporta, iar lumea i s-a întunecat în fața ochilor. Aceste penetrări erau puternice, violente și rapide, aproape disperate. Erau atât de brutale încât Xie Qingcheng abia mai putea respira; ochii i s-au încețoșat, iar conștiința a început să i se estompeze în timp ce era penetrat cu forță. În această stare de semi-conștiență, simțea că trupul său nu-i mai aparținea.
Întuneric. Totul în fața lui se întunecase.
Dar senzațiile fizice care veneau din corpul său rămâneau clare și distincte. Simțea cum partea inferioară a corpului său era penetrată într-un ritm frenetic, senzația plăcută provocată de stimularea unui anumit punct făcându-l să-și dorească să moară.
Era și transpirația lui He Yu care picura de pe pieptul său, picătură după picătură, căzând de pe corpul său care se mișca neîncetat pe abdomenul lui Xie Qingcheng.
Slăbit și amorțit de plăcere, Xie Qingcheng se prăbușea complet...
În ceață, îl auzi pe He Yu șoptindu-i la ureche o veche ranchiună. „Nu ai spus înainte că nu am bani să te angajez? Și acum? Nu numai că te angajez, dar te și fut în momentul ăsta – ești mulțumit?”
Apoi He Yu se retrase, schimbă prezervativul și intră din nou în Xie Qingcheng cu o forță violentă, începând să-l violeze cu sălbăticie.
He Yu își îngropă fața în gâtul transpirat al lui Xie Qingcheng. În timp ce îl penetra din nou pe Xie Qingcheng, în acel loc moale ca carnea fragedă din interiorul unei scoici, simți parfumul pe care îl smulsese din corpul acestui bărbat.
În mijlocul excitației intense, He Yu nici măcar nu-și dădu seama că folosise cuvântul „parfum” pentru a descrie mirosul de pe corpul lui Xie Qingcheng.
Întotdeauna îi displăcuse mirosul lui Xie Qingcheng. Era ca o batistă de hârtie, ca un medicament rece ca gheața, care-l făcea să se gândească la pereții albi ai spitalului și la mirosul aspru al dezinfectantului.
Dar când s-a amestecat cu căldura pe care He Yu i-o smulsese, esența parfumului părea să se fi schimbat. Gheața s-a transformat în apă, iar apa s-a transformat în abur. Învăluit în această ceață caldă, Xie Qingcheng s-a transformat din acel doctor indiferent și insensibil într-o jucărie mizerabilă și tremurândă sub corpul său.
Plăcerea dominării și a răzbunării făcea ca mirosul corpului lui Xie Qingcheng să pară parfumul unui mac de opiu.
He Yu l-a futut pe Xie Qingcheng de prea multe ori în acea noapte. Fără calmul și ușurința lui obișnuite, era doar un mic ticălos fără creier, care îl penetra pe Xie Qingcheng în mod incontrolabil, iar și iar. Xie Qingcheng a rămas aproape tăcut pe tot parcursul procesului. A suprimat chiar și respirația greoaie, lăsându-și buza inferioară pătată de sânge de la mușcăturile pe care și le dădea.
Drogul îi făcea tot corpul să ardă, iar de fiecare dată când era futut într-un anumit loc, senzația era atât de plăcută încât se excita din nou și ejacula.
Dar mental, nu putea să îndure.
În primul rând, avea cancer la bărbați – suferea de varianta paternă a bolii și avea o părere foarte bună despre sine. În plus, era indiferent față de sex. Pur și simplu, ar fi preferat să moară decât să îndure lucrurile pe care i le făcea He Yu.
Privi prin genele umede de transpirație silueta bine făcută a tânărului din câmpul său vizual încețoșat. Poate că pentru a-i spori sentimentul de rușine, dar în toată noaptea asta, nici măcar o dată, nici măcar când s-au urcat în patul ăsta mare, nici măcar în clipa asta, He Yu nu și-a dat hainele jos. A descheiat doar șlițul de la blugi.
Băiatul era îmbrăcat îngrijit din cap până în picioare, în timp ce bărbatul nu avea nici măcar o fărâmă de pânză pe el.
Deodată, un telefon mobil a sunat și l-a speriat pe He Yu.
Se aplecă în față pentru a ridica telefonul. Se uită la numărul apelantului, apoi răspunse cu o voce răgușită. „Alo?”
„Nu te-ai culcat încă, nu-i așa?” Apelul era de la He Jiwei.
„Nu”, răspunse He Yu cu voce sumbră, penetrându-l cu forță pe bărbatul de sub el, în timp ce răspundea la apelul tatălui său.
„Cum e rana ta?”
„Totul e în regulă.”
„Mama ta și cu mine ne întoarcem în câteva zile. Vom mai sta o vreme înainte să plecăm din nou. Nu uita să vii acasă la cină. Nu sta singur peste noapte.”
He Yu mormăi în semn de aprobare.
He Jiwei făcu o pauză, apoi întrebă: „E târziu. Ai ajuns acasă?”
He Yu ezită.
Desigur, nu putea să-i spună lui He Jiwei că nu ajunsese încă acasă pentru că se culcase cu un bărbat cu treisprezece ani mai în vârstă decât el într-un club. Și că acel bărbat era nimeni altul decât Xie Qingcheng.
Dar un fior îl străbătu la gândul acesta, făcându-i penisul deja tare să se umfle și mai mult. Îl penetra pe Xie Qingcheng încet, dar fără milă, iar și iar, până când chiar și degetele de la picioarele bărbatului de sub el se încordară. Fața și corpul lui Xie Qingcheng erau îmbibate de sudoare, dar el tot nu scotea niciun sunet. În timp ce îl futea, He Yu îi răspunse cu voce joasă: „Sunt încă cu un prieten.”
„Oh,” spuse He Jiwei. „Păi, ar trebui să te duci acasă, se face târziu. Și să nu te încurci cu persoane dubioase. O să aibă o influență proastă asupra ta.”
Incapabil să reziste, He Yu își înăbuși sunetul respirației și îl penetră mai adânc. Acest fel de mișcare lentă era o tortură, insuficientă pentru a-i potoli setea dorinței. Puse telefonul pe difuzor și îl aruncă într-o parte. Apoi îl apucă pe Xie Qingcheng, îl duse lângă pat și se lăsă jos. Încă la telefon cu tatăl său, He Yu îl imobiliză din nou pe Xie Qingcheng la marginea saltelei și îl penetră fără milă, încercând să-l facă să scoată un sunet, chiar dacă acesta era deja la un pas de colaps nervos.
Corpul lui Xie Qingcheng se zguduia la fiecare impact, în timp ce patul tremura în ritm cu o serie de zgomote surde.
He Jiwei nu sesiză nimic, sau poate că pur și simplu nu-și putea imagina că He Yu ar putea avea probleme în viața personală, așa că continuă să vorbească cu He Yu ca de obicei. He Yu asculta cu mintea aiurea, mormăind din când în când în semn de aprobare. Apoi a aplecat capul pentru a-l săruta și a-i suge buzele subțiri ale lui Xie Qingcheng, intrând adânc în el, în timp ce salteaua scârțâia surd. Sunetele umede și alunecoase ale sărutului lor se infiltrau în timpanele lor.
Xie Qingcheng a ajuns în sfârșit la limita rezistenței sale. A deschis ochii și i-a aruncat lui He Yu o privire furioasă, șuierând cu ură copleșitoare: „He Yu...”.
He Yu nu se așteptase ca Xie Qingcheng să îndrăznească să scoată un cuvânt. Se ridică în poziție verticală și îi acoperi nasul și gura lui Xie Qingcheng cu o mână. Privirea lui era feroce, dar își menținu concentrarea și își ținu respirația.
Așa cum era de așteptat, He Jiwei a făcut o pauză. „Prietenul tău?”
„Mm.”
„Care dintre ei?”
„Nu-l cunoști.”
Cu He Jiwei distras, He Yu se uită fără milă la fața lui Xie Qingcheng. Expresia lui era de prădător, plină mai mult de ură și resentimente decât de dorință. Îl privi pe Xie Qingcheng de sus până jos, evaluându-l pe acest bărbat acoperit de urmele dominării pe care i le lăsase pe tot corpul. Avea chiar și o dâră de spermă pe care i-o întinsese cu răutate pe obraz.
„Bine, tată, dacă nu mai e nimic, închid. Vin acasă în curând.”
„Bine.”
Când ecranul telefonului se întunecă, expresia lui He Yu se întunecă și ea. Îl apucă pe Xie Qingcheng de față. "Ai îndrăzneala?"
Vocea lui Xie Qingcheng ieși incredibil de răgușită dintre dinții strânși, dar cuvintele lui erau totuși reci și nemiloase până la extrem. „Tu ești cel care se comportă ca o târfă.”
Ca răspuns la această mustrare umilitoare, He Yu îl apucă pe Xie Qingcheng de păr și îl târî în mijlocul patului. Apoi se urcă și el pe pat și îl prinse pe Xie Qingcheng de talie, forțându-l să se pună în patru labe. Își înfășură un braț în jurul lui, sprijinindu-se cu o mână de salteaua lăsată și strângându-l pe Xie Qingcheng de talie cu cealaltă, apăsând suficient de tare încât să-i lase urme negre și violacee. Aplecându-se peste corpul lui Xie Qingcheng, l-a futut cu sălbăticie, în semn de răzbunare. Xie Qingcheng a încercat să se târască în față pentru a scăpa de el, dar He Yu l-a tras înapoi și mai violent decât înainte, smucindu-l cu putere de păr.
Xie Qingcheng simțea că este pe punctul de a fi făcut bucăți, că este pe punctul de a se destrăma. Picioarele îi tremurau atât de tare încât aproape că se prăbușeau sub el. Vedea tot în negru, chiar și când simți că He Yu îi înfășoară mâna în jurul abdomenului și își apropie buzele de ceafa lui. He Yu respira greu în timp ce îl certa: "Încă ești atât de taciturn, nu? Dacă vrei să fii futut până mori, spune-o! Cred că bărbații sunt dezgustători, dar atâta timp cât tu vrei, mă voi asigura că vei fi satisfăcut."
Xie Qingcheng era atât de chinuit încât nu putea să vorbească, în timp ce se apleca peste mizeria obscenă pe care o făcuseră pe saltea. Chiar dacă He Yu îi slăbise deja legăturile de la încheieturi, el nu mai avea cu adevărat putere să se zbată. Zgâriind patul, nu putea decât să se agațe intermitent de cearșafurile șifonate.
Deodată, He Yu îi apucă mâna, strângându-i degetele ca și cum ar fi vrut să-l supună pentru totdeauna. Degetele lor se împletiră pe saltea. Picături de sudoare curgeau de pe corpul tânărului și cădeau pe spatele lui Xie Qingcheng, arzându-i pielea învinețită ca niște picături de ceară fierbinte.
Degetele de la picioarele lui Xie Qingcheng se curbară de durere și plăcere. He Yu îl penetră cu o rezistență supraomenească timp de mai bine de jumătate de oră, până când Xie Qingcheng simți în sfârșit că va avea din nou orgasm. Cu doar prezervativul subțire de cauciuc între ei, putea simți penisul tare și fierbinte înfipt în el pulsând periculos, umflat și arzând. Era ca și cum penetrările neîncetate ale lui He Yu l-ar fi transformat într-un fier înroșit, împingându-l adânc în abdomenul lui, de parcă era pe cale să-i străpungă burta.
„Ah... Ahhhh... Aah!”
În cele din urmă, Xie Qingcheng nu a mai putut să-și rețină un strigăt răgușit, pierdându-și complet rațiunea. Drogul îi făcuse corpul neobișnuit de sensibil. Nu se putea abține să nu sugă și să strângă penisul care îi aducea o plăcere atât de nebunească, aproape înspăimântătoare, și, oricât ar fi respins simpla idee, tot îl strângea umed în jurul lui, simțindu-l pulsând în interiorul său.
În cele din urmă, He Yu își mișcă violent șoldurile înainte, gâfâind deasupra lui Xie Qingcheng, împingându-și testiculele adânc în el în timp ce ejacula în jeturi. Când He Yu a atins orgasmul, Xie Qingcheng a ejaculat și el, pur și simplu, după ce fusese futut pe la spate de un adolescent...
Gâfâind după aer, cu ochii neconcentrați și corpul ud de transpirație după această penetrare feroce și eliberare, era în sfârșit futut până la inconștiență.
Capitolul 54: Începutul
Perdelele groase din camera privată erau trase bine, împiedicând lumina soarelui să pătrundă înăuntru.
Când Xie Qingcheng s-a trezit în sfârșit, nu avea habar cât timp trecuse.
Simțea dureri peste tot, era dezorientat și pierdut, și a trecut mult timp până când amintirile terifiante din noaptea trecută i-au lovit mintea ca o mașină în viteză.
Era fără cuvinte.
Noaptea trecută, fusese...
Ochii lui Xie Qingcheng erau roșii. Pentru o clipă, a fost sigur că avusese un coșmar îngrozitor cauzat de oboseală. A închis ochii pentru o clipă, apoi i-a deschis din nou, sperând slab să se trezească în dormitorul său de la facultatea de medicină sau în vechea reședință de pe aleea Moyu.
Dar nu era acolo.
Nu se întâmplase niciun miracol.
Era încă în acest salon privat care mirosea a sex, întins complet gol și complet zdrențuit pe patul imens, cu jumătate din cearșafuri căzute pe podea.
He Yu plecase deja.
Cu ochii injectați de sânge, Xie Qingcheng încercă să se ridice, dar o durere agonizantă îi străbătu partea inferioară a corpului, făcându-l să se prăbușească greu înapoi pe pat.
Cel puțin He Yu folosise prezervativ, chiar dacă nimic altceva din ce făcuse nu fusese uman.
Când Xie Qingcheng se ridică ușor în pat, văzu mai multe prezervative folosite împrăștiate pe așternuturi. Vederea conținutului lor îi înroși vârfurile degetelor de rușine și furie.
Adevărat, simțea remușcări față de He Yu. Simțea că fusese prea nemilos înainte, că nu îl tratase niciodată pe He Yu ca pe un egal.
Înainte de acest incident scandalos, se gândise să încerce să construiască o nouă relație cu He Yu – una care să nu aibă nimic de-a face cu cea dintre un doctor și un pacient, una care să fie pur și simplu între He Yu și el. Nu se gândise niciodată să formeze o legătură pe termen lung cu un tânăr, dar când He Yu i-a întins mâna fără ezitare, inima paternă a lui Xie Qingcheng a fost în sfârșit mișcată.
În acel moment, își dăduse seama că poate chiar greșise în felul în care tratase anumite lucruri. He Yu era doar tânăr; emoțiile lui nu erau mai fragile decât ale oricui altcuiva. Poate că Xie Qingcheng nu ar fi trebuit să aleagă să plece atât de brusc atunci.
Se gândise că, atâta timp cât He Yu îl ierta, era dispus să-i țină companie mult timp de data asta – atâta timp cât He Yu avea nevoie, atâta timp cât era încă capabil.
Dar He Yu comisese acest act bestial și abominabil, care depășea cu mult limitele imaginației lui Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng nu putea accepta asta, nici măcar cu prețul vieții.
Un bărbat heterosexual fusese futut de un alt bărbat heterosexual.
Iar prezervativele de pe pat erau dovada de câte ori o făcuse.
Dar ceea ce era și mai înspăimântător era că, la sfârșitul calvarului, Xie Qingcheng își pierduse complet controlul din cauza vinului drogat. Rămăsese în patru labe în timp ce era futut atât de tare încât începuse să picure. Chiar avusese orgasm de mai multe ori din cauza penisului care îl umplea. În cele din urmă, chiar dacă nu mai avea nimic de eliberat, corpul său încă sugea frenetic penisul lui He Yu, cu picioarele desfăcute și șoldurile balansându-se sub forța împingerilor.
Acum treaz, Xie Qingcheng se simțea atât de umilit încât voia să moară, atât de dezgustat încât voia să vomite. A ridicat mâna și și-a acoperit ochii, ascunzând totul din vedere. A rezistat mult timp impulsului de a lovi, dar în cele din urmă nu s-a putut abține să nu apuce lampa de pe noptieră și să o spargă în bucăți.
He Yu se lăsase atât de dus de val încât rupse legăturile de la încheieturile lui Xie Qingcheng. Chiar și acum, pe pielea lui Xie Qingcheng mai erau urme roșii.
Slavă Domnului că He Yu plecase. Dacă ar fi fost încă acolo, Xie Qingcheng nu putea garanta că nu ar fi făcut ceva care să depășească limitele rațiunii.
He Yu aproape că îl înnebunise.
Ding.
Telefonul care fusese aruncat pe podea împreună cu hainele lui începu să sune.
Xie Qingcheng era furios și nu avea nicio intenție să răspundă. Dar telefonul continua să sune, parcă nu se oprea până nu-l scotea din mormântul sexului. Xie Qingcheng înjură furios. Se forță să ia telefonul, corpul îl durea când se întinse după el, și îl ridică cu dificultate.
Era Chen Man.
„Ge.”
„Ce este?”
Chen Man începu şocat. „De ce ai vocea atât de răguşită?”
Xie Qingcheng rămase tăcut pentru o clipă. Apoi oftă adânc. „Dacă ai ceva de spus, spune. Dacă nu, închid. Sunt ocupat.”
Chen Man răspunse în grabă: „S-a întâmplat ceva acasă...”
Evenimentele din noaptea trecută îl afectaseră profund pe Xie Qingcheng. Inima îi bătea cu putere, iar valuri de leșin îl cuprindeau. Când auzi ce spuse Chen Man, transpira rece pe tot spatele, iar mâinile îi deveniseră albe de cât strângea telefonul. „Ce s-a întâmplat?”
O jumătate de oră mai târziu, Xie Qingcheng apăru în holul principal al clubului, cu cămașa șifonată și pătată de vin.
Când s-a trezit, nici măcar nu putea să stea în picioare. Picioarele i s-au înmuiat când s-a dat jos din pat și o durere surdă, necunoscută și înspăimântătoare, îl însoțea la fiecare mișcare. Xie Qingcheng se agățase de colțul sertarului de lângă pat, venele de pe dosul mâinii ieșind în relief.
Era cuprins de o ură și o rușine extremă.
Înainte de a părăsi camera privată, a făcut un duș chinuitor în baie. Întotdeauna acționa cu hotărâre și nu făcea niciodată lucrurile în grabă, dar acum îi lua mult timp să îmbrace chiar și o singură piesă de îmbrăcăminte. Când a încercat să-și pună pantalonii, fața i s-a albăstrit de durere.
A respirat adânc pentru a-și aduna puterile, prefăcându-se că nu s-a întâmplat nimic nebunesc și incontrolabil, apoi a ieșit din camera privată, palid ca un cearșaf. Practic, scrâșnea din dinți în timp ce mergea, consumând o cantitate semnificativă de energie pentru a-și îndrepta spatele și a-și menține postura obișnuită.
Dar când personalul l-a văzut, a rămas șocat.
Pielea lui Xie Qingcheng era prea palidă și subțire ca hârtia. Arăta ca o fantomă care pășea în lumina slabă a zorilor.
„Domnule... ai nevoie de ajutor?”
„Nu”, răspunse Xie Qingcheng.
„În acest caz, te rog să achiți nota de plată de aseară, domnule.”
Xie Qingcheng crezu că a surzit.
„Domnule?”
„…”
Xie Qingcheng era obișnuit să se comporte ca un bărbat adevărat, iar faptul că fusese futut toată noaptea nu putea schimba asta. Chiar dacă îl considera pe He Yu mult prea nerușinat, tot ar fi plătit nota, pentru că asta trebuia să facă un bărbat.
Așadar, cu fața palidă, a răspuns: „Bine. Plătesc.”
„Domnule, ai dori să plătești cu cardul sau...”
„Cu cardul.”
„Te rog să mă însoțești la recepție.”
Angajatul a tastat ceva pe computer și a scos o factură.
Din obișnuință, Xie Qingcheng a întrebat: „Cât este?”
Angajatul i-a înmânat factura și i-a spus cu mult respect: „Totalul pentru camera privată de aseară este de 1,68 milioane de yuani.”
Xie Qingcheng, care era pe cale să scoată cardul, se opri. Își pierduse capacitatea de a vorbi. Luă nota de plată și aruncă o privire. Suma astronomică scrisă pe ea îl făcu să se întrebe dacă nu cumva avea ceva problemă cu ochii.
Era într-adevăr 1,68 milioane.
Taxe exorbitante pentru alcool, taxe de serviciu, taxe de cameră și despăgubiri pentru daune.
Xie Qingcheng își apăsă o mână pe frunte. „Trebuie să dau un telefon. Ai țigări? Și o cămașă curată.”
Cu factura de 1,68 milioane de yuani în fața lui, Xie Qingcheng renunțase complet să mai acorde importanță prețului acestor articole – țigările și cămașa erau o picătură în ocean.
După ce a folosit baia și s-a schimbat în cămașa pe care i-a adus-o o animatoare, Xie Qingcheng s-a sprijinit de chiuvetă, a scos o țigară cu mâinile tremurânde și a aprins-o cu pleoapele coborâte. A tras un fum lung înainte de a forma numărul persoanei pe care voia să o omoare în acel moment.
Dacă ar fi avut banii, ar fi preferat să plătească el însuși. Dar, din păcate, nu putea să scoată din buzunar suma ridicolă de 1,68 milioane cheltuită peste noapte.
1,68 milioane de yuani...
Era o sumă atât de șocantă încât putea provoca cuiva un atac de cord. He Yu îl futuse toată noaptea, dar Xie Qingcheng era cel care trebuia să plătească 1,68 milioane de yuani pentru alcool, servicii și cameră?
Ce anume comandase el? Un serviciu de masaj?!
Nenorocitul chiar fugise, pur și simplu.
„Bună ziua, utilizatorul pe care l-ați apelat nu este disponibil în acest moment. Vă rugăm să încercați mai târziu...”
Xie Qingcheng închise iritat apelul. Se duse la profilul WeChat al lui He Yu, tastă cu forță câteva cuvinte, apoi apăsă pe „Trimite”.
Spre surprinderea lui, WeChat sună imediat cu o notificare. Era pe punctul de a arunca telefonul, dar se opri și ochii i se măriră, reflectând un semn de exclamare roșu aprins pe ecran.
„Mesajul pe care l-ai trimis a fost respins de destinatar.”
Xie Qingcheng se uită la ecran cu o expresie de neîncredere. Acum chiar orbise.
He Yu îl blocase?
„La naiba”, mormăi Xie Qingcheng cu voce joasă. Era atât de răgușit încât părea că urma să înceapă să scoată fum pe gură.
He Yu. Chiar. A avut. Tupeul. Să-l. Blocheze?!
Era un noroc că Xie Qingcheng nu folosea cu adevărat rețelele sociale, altfel și-ar fi dat seama că acțiunile lui He Yu erau remarcabil de similare cu cele ale unor tineri deosebit de disprețuitori care ștergeau informațiile de contact ale celeilalte persoane la câteva secunde după o aventură de o noapte.
Dar asta nu l-a împiedicat pe Xie Qingcheng să se înfurie. După o întorsătură atât de dezgustătoare a evenimentelor din noaptea trecută, nu ar fi trebuit el să fie cel care îl bloca pe He Yu? Avea He Yu dreptul să-l blocheze?
Xie Qingcheng își pierdea foarte rar controlul, dar în acel moment, când aruncă telefonul pe chiuvetă cu un clac și ridică privirea, bărbatul care îl privea din oglindă părea la fel de feroce ca o fiară sălbatică încolțită.
„He Yu...!”
Între timp, tânărul important uitase cu adevărat să plătească nota.
Până acum, nebunia lui se potolise deja puțin, iar efectele alcoolului se estompaseră. Dar mintea lui era încă în tumult.
Când s-a trezit dimineața și a constatat că dormise pe burtă, a simțit că ceva nu era în regulă. De îndată ce și-a focalizat privirea, l-a văzut pe Xie Qingcheng întins sub el pe saltea, într-o stare deplorabilă. Era întins peste Xie Qingcheng, după ce dormise toată noaptea cu fața ascunsă în gâtul bărbatului. Poziția lui era exact ca a unui pui de dragon rănit, care își strânsese aripile și își încolăcise coada pentru a se odihni, după ce zburase cu greu peste mare și găsise în sfârșit un adăpost cald și umed. Micul dragon fusese atât de obosit, însetat și singur în călătoria sa, încât, după ce a băut apă din belșug, a scrâșnit, s-a așezat în noua sa vizuină și a dormit până în zori, perfect satisfăcut.
Dar, când s-a trezit, tânărul dragon a rămas mut. Amintirile sfărâmate și frenetice din noaptea precedentă i-au revenit în minte ca o furtună de zăpadă sălbatică.
Probabil că avusese un coșmar sau fusese posedat de un demon. Sau poate că acel Parfum de Prune 59 pe care îl băuse nu era lichior, ci o poțiune magică care putea scăpa pe cineva de homofobie cu doar câteva înghițituri. Altfel, cum ar fi putut face ceva atât de nebunesc cu o pasiune atât de fierbinte? Era un bărbat!
Făcuse acele lucruri unui bărbat...
He Yu se uită la fața lui Xie Qingcheng și întinse o mână pentru a o întoarce spre el, vârful degetului atingând buzele însângerate ale lui Xie Qingcheng.
Deși era încă inconștient, buzele îi tremurau ușor, ca și cum ar fi răspuns la atingerea lui He Yu. Xie Qingcheng arăta ca o foaie de hârtie mototolită, de un alb strălucitor, cu câteva pete roșii pe suprafață. Fața lui frumoasă și bine conturată nu mai avea nici o urmă de feminitate...
He Yu o privi îndelung, cu un sentiment indescriptibil în inimă.
Incredulitate.
Nebunie.
Dispreț.
Dar astfel de secrete ale cărnii erau îngropate adânc sub suprafață, încă nedescoperite. He Yu îl privea pe Xie Qingcheng ca un dragon care privea un sacrificiu uman pe un pat de piatră. Dragonul detesta oamenii, așa că ar fi trebuit să-l alunge sau să-l devoreze dintr-o singură înghițitură. Nu ar fi trebuit să se năpustească cu furie în pat cu acel om în urma lui.
Acum, He Yu era ca o creatură ciudată care își revenea treptat din nebunie și își recăpăta mințile. Privind crimele pe care le comisese, ochii lui reflectau imaginea omului pe care îl chinuise până la distrugere.
În mod normal, îl dezgustă profund homosexualitatea. Nici măcar el nu înțelegea ce se întâmplase cu el. Oare fusese atât de furios, atât de beat, încât își pierduse complet mințile? Indiferent cât de violent sau impulsiv fusese, nu ar fi trebuit să folosească corpul acestui bărbat pentru a-și descărca emoțiile în felul acela.
Boala lui îi făcuse inima insensibilă și rece, dar simțea că se afundase și mai adânc într-o peșteră de gheață. Se ridică în pat și privi haosul din jurul lui, mintea îi era plină de imagini de nesuportat cu Xie Qingcheng cu picioarele încolăcite în jurul taliei lui, prăbușindu-se în fața ochilor lui, plin de suferință și dorință.
Chiar făcuse acele lucruri.
Mintea lui He Yu îngheță în timp ce privea amorțit fața inconștientă a lui Xie Qingcheng. Emoția că a reușit să se răzbune îi zvârcolea creierul, chiar dacă, uitându-se înapoi la căderea sa excesivă în nebunie, era cufundat într-o mlaștină rece de regret. Cum a putut să...
Se simțea extrem de neliniștit, dar, în cele din urmă, o altă izbucnire de resentimente îi umplu sufletul. Xie Qingcheng era singurul vinovat pentru asta. Cine l-a rugat pe acel om să-l înșele timp de șapte ani, și apoi încă patru după aceea...?
Așadar, pe de o parte, He Yu era dezgustat... pe de altă parte, o floare a răutății se deschidea în tăcere în inima lui. Brusc, i-a venit ideea că ar trebui să ia ceva ca amintire a acestei relații nebunești și păcătoase.
La urma urmei, era prima lui dată. Nu voia să-l mai vadă pe Xie Qingcheng; în același timp, își imagina că Xie Qingcheng îl va urî din suflet pentru asta și că nu va vrea să-l mai vadă. Așa că, după ce s-a gândit bine, a scos în sfârșit telefonul mobil din hainele care erau mototolite ca pielea aruncată a unui șarpe, a îndreptat camera spre bărbatul încă inconștient și a făcut câteva fotografii cu fața lui adormită.
În acel moment, He Yu se uita la fotografiile pe care le făcuse cu chipul adormit al lui Xie Qingcheng. Bărbatul din fotografii părea extrem de slăbit și epuizat, cu urme clare de mușcături pe pielea sfâșiată a buzelor. Era evident dintr-o privire ce făcuse cu altcineva înainte de a adormi – la fel și faptul că fusese cel care primisepedeapsa.
În timp ce He Yu se uita, mintea lui nemiloasă și insensibilă continua să-i repete cât de distrus arăta Xie Qingcheng sub el în noaptea precedentă și gemetele răgușite pe care Xie Qingcheng nu reușise să le înăbușe. Se gândi rece: ce apatie sexuală? De câte ori s-a pierdut noaptea trecută? Așa cum se aștepta, totul la Xie Qingcheng era fals.
Dar, din nu știu ce motiv, o căldură începu să-i pătrundă în sânge.
În timp ce era pierdut în gânduri, telefonul începu să sune. Un număr necunoscut de telefon fix îl suna.
„Alo?” răspunse el.
O voce se auzi la celălalt capăt al firului. Era aceeași voce care sunase atât de plăcut, joasă și răgușită când strigase noaptea trecută, dar acum era rece ca gheața.
„He Yu”, spuse Xie Qingcheng, „nu ai pic de rușine?”
În mai puțin de douăzeci de minute, He Yu, care tocmai se întorsese și fugise după ce futuse pe cineva, a condus înapoi la clubul Skynight. Ușile înalte ale clubului s-au deschis, iar gazda l-a întâmpinat pe domnul He cu capul plecat respectuos. He Yu arăta exact ca întotdeauna – îngrijit și minimalist, elegant și politicos. Un model de bun simț.
Nimeni nu ar fi crezut că făcuse ceva atât de absurd precum să se culce cu un alt bărbat.
Când He Yu a intrat în hol și s-a uitat în jur cu ochii lui migdalați, l-a zărit imediat pe Xie Qingcheng stând lângă recepție. Fața lui Xie Qingcheng era atât de palidă încât era inestetică, dar cumva reușea să stea drept, cu talia subțire și picioarele lungi drepte ca o baghetă.
La fel cum He Yu părea un client respectuos și blând, provenind dintr-o familie de intelectuali, Xie Qingcheng nu arăta deloc ca cineva care tocmai petrecuse o noapte întreagă fiind chinuit de un bărbat mai tânăr.
Se schimbase deja într-o altă cămașă albă ca zăpada, iar părul îi era spălat și pieptănat. Avea aceeași aură dominatoare cu care He Yu era obișnuit, la fel de incisivă și rece ca un pumnal.
Dar, deși la suprafață nimic nu părea diferit, relația lor nu mai era la fel – nu mai era inocentă.
Privindu-l acum pe Xie Qingcheng de sus până jos, era ca și cum privirea lui He Yu putea să treacă prin exteriorul său elegant și decent pentru a vedea sângele și carnea, mușchii și oasele din interior. Era ca și cum Xie Qingcheng nu purta deloc haine.
În același timp, în momentul în care Xie Qingcheng l-a zărit pe He Yu, tensiunea i-a crescut brusc. Doar pentru că se aflau într-un hol aglomerat și nu voia să devină un nume cunoscut, a reușit să-și reprime cu forța dorința de a-l lovi și înjunghia pe He Yu până la moarte.
„Domnule He, iată nota de plată de aseară”, a spus gazda, înmânându-i lui He Yu chitanța.
Deși era foarte familiarizată cu eticheta profesională a meseriei sale, evenimentele din noaptea trecută erau mult prea bizare. Când tânăra recepționistă verificase pe computer articolele de pe nota de plată pentru camera privată, fiecare rând care apărea o șoca profund. Huh... Se părea că distruseseră întreaga cameră privată...
Se bătuseră?
Probabil că da.
Dar când a citit mai jos și a văzut că lubrifiantul din cameră era și el pe nota de plată, la fel și prezervativele, tânăra domnișoară a fost și mai șocată.
După ce s-au certat, au ajuns să facă sex?
Era ceva nemaiauzit!
A simțit o simpatie feminină, așa că, când i-a înmânat nota de plată lui He Yu, vocea i s-a înmuiat și era plină de compasiune.
Da, cel cu care simpatiza era He Yu.
He Yu arăta mult prea frumos. Deși era înalt, părea foarte zvelt și elegant în hainele sale, iar fața lui avea o expresie deosebit de delicată, rafinată și intelectuală. Nu semăna deloc cu Xie Qingcheng, care, în ciuda disconfortului atât de mare încât abia se putea ține în picioare, reușea totuși să-și mențină o expresie rece ca gheața.
Din această cauză, tânăra gazdă a înțeles complet greșit și a concluzionat că Xie Qingcheng era cel care folosise toate prezervativele pe He Yu. Ea credea că, având în vedere aspectul său fizic atrăgător, Xie Qingcheng trăia probabil din relațiile sale cu partenerii săi și că, după ce îl chinuise pe tânărul domn He toată noaptea, se întorsese și îl chemase pe acesta înapoi pentru a plăti nota.
Era prea rușinos!
După ce He Yu a achitat nota, tânăra doamnă s-a înclinat și i-a aruncat o privire încurajatoare. Între timp, doar datorită standardelor sale înalte de profesionalism a reușit să reziste să nu-i arunce o privire disprețuitoare ticălosului de Xie Qingcheng înainte de a se întoarce și a pleca pe tocuri.
He Yu și Xie Qingcheng stăteau în tăcere lângă masa mare și rotundă din hol.
Din fericire, ambii domni aveau un pic de rușine în prezența altora. Acesta a fost singurul motiv pentru care nu au început să țipe unul la altul chiar acolo, în holul clubului. Sunetul apei care curgea din fântâna celor Trei Zei Norocoși din hol a devenit fundalul sonor al privirilor lor tăcute.
Xie Qingcheng îl privea pe He Yu cu ochii injectați de sânge. He Yu putea să se dea mare cu fața aia a lui, dar în ochii lui se vedea o sclipire de nebunie pe care numai Xie Qingcheng o putea vedea. Acea nebunie părea să-l tachineze pe Xie Qingcheng, ca și cum i-ar fi spus fără rușine: Da, am făcut-o și nu am de gând să te mai văd vreodată. Ce o să faci în privința asta?
În cele din urmă, Xie Qingcheng se ridică. Pentru un spectator ocazional, postura lui părea la fel de dreaptă și de fermă ca înainte, iar pașii lui erau la fel de rapizi ca vântul. Dar He Yu putea vedea o ușoară instabilitate în mersul lui.
Xie Qingcheng se apropie de He Yu, cu pași grei și privirea terifiantă.
Pentru o secundă, He Yu a devenit neliniștit și a simțit nevoia să se întoarcă și să fugă. Dar a respins imediat această reacție impulsivă, considerând-o ridicolă. Singurul motiv pentru care se simțea așa era pentru că Xie Qingcheng exercita asupra lui o putere opresivă încă din copilărie, care îi rămăsese practic gravată în ADN. Chiar și acum, aceasta îl bântuia ocazional.
He Yu alungă trauma nepoftită din minte și jură că nu va lăsa pe nimeni – mai ales persoana din fața lui – să afle despre gândul care tocmai îi trecuse prin minte. Se calmă și se uită fix la Xie Qingcheng, fără să clipească. Apoi, după o clipă, zâmbi neașteptat și spuse încet, cu voce blândă: „Xie-ge, nu mă urăști atât de mult încât vrei să mă omori chiar acum?”
Capitolul 55: Nu am fugit!
„Să te omor?” Xie Qingcheng a rostit fiecare cuvânt cu greu, printre dinți. „Tu ești cel deștept. De asta ai fugit?”
He Yu nu se așteptase să spună așa ceva. O urmă de slăbiciune apăru imediat în nonșalanța și severitatea pe care abia reușise să le afișeze, dezvăluind umilința unui tânăr. Zâmbetul băiatului dispăru într-o clipă, iar fața i se păli ușor.
„Nu am fugit!”
„Nu ai fugit?”
„Nu am fugit. Eu doar... eu...”
„Doar?” Xie Qingcheng strânse ochii, apropiindu-se de He Yu cu fiecare pas.
He Yu nu știa cum să răspundă.
"Te-ai trezit devreme, ți-ai tras pantalonii și, văzând că afară era vreme frumoasă și te simțeai bine, ai decis că ai putea să faci un jogging matinal sănătos și relaxant? Pentru că nu voiai să fii deranjat de fiasco-ul de ieri, mi-ai blocat numărul de telefon și WeChat, apoi te-ai gândit: „Totul e bine în lume”, și ai ieșit din cameră, atât de vesel încât ai uitat să plătești nota de plată? Asta e?!"
Expresia lui He Yu deveni și mai urâtă, de parcă ar fi fost otrăvit.
„Ești cu adevărat un rahat, He Yu. Ești un rahat care știe doar să fugă după ce a făcut ceva greșit.”
Fața lui He Yu s-a făcut cenușie, rușinea și furia amestecându-se cu indignare și chiar cu un pic de umilință. „Am spus că nu am fugit! M-am întors și am plătit nota imediat după ce am primit apelul tău, nu-i așa?!”
Xie Qingcheng și-a pierdut și el cumpătul. „Nu ai rușine? Crezi că voiam să plătești tu nota? Ascultă, dacă nu era pentru... nu aș mai vrea să te văd niciodată în viața mea!”
Nu mințea. Dacă ar fi avut 1,68 milioane de yuani în cont, ar fi plătit el însuși nota și nu s-ar fi deranjat să-l sune pe ticălosul de He Yu să vină aici. Era și el bărbat! De parcă ar fi vrut ca He Yu să plătească camera!
He Yu îl privi cu o expresie șocată, în timp ce acesta îl bombarda cu injurii.
Chiar dacă amândoi vorbeau în șoaptă, era imposibil să ascundă atmosfera ostilă care se simțea între ei. Când tânăra care tocmai le-a adus nota de plată a aruncat o privire în direcția lor de la recepția din hol, nu s-a putut abține să nu-l privească cu dispreț pe Xie Qingcheng.
La naiba. Omul ăsta matur cheltuise 1,68 milioane de yuani din banii tânărului domn într-o singură noapte și încă îi făcea zile fripte? Putea să fie mai nerușinat de atât?!
Confruntarea lor se prelungi mult timp, până când He Yu își stăpâni furia și luă decizia fermă de a nu mai vorbi cu Xie Qingcheng despre asta. Își controlă respirația și se forță să se calmeze.
„Deci, ce vrei să faci acum?”, spuse el cu dispreț. „Dacă tot m-am întors aici, de ce nu ceri un cuțit de la recepție și mă omori odată?” Vocea lui He Yu era plină de sarcasm răutăcios, în timp ce se uita fix la Xie Qingcheng.
„Să te omor?” Xie Qingcheng râse amar. „Ești prea naiv. Vreau să iau un cuțit și să te disec de viu, bucată cu bucată!”
He Yu zâmbi ca și cum se aștepta la asta, dar ochii îi erau încă roșii și fața palidă. "Bine... bine. E în regulă. Cum spui tu, e în regulă, Xie Qingcheng. Fie că vrei să mă omori cu o mie de tăieturi sau să-mi biciuiești cadavrul până-l faci bucăți, nu-mi pasă. Nu contează pentru mine dacă mor sau nu. Mort sau viu, sunt doar un gunoi de care oricum nu-i pasă nimănui." Era greu de spus dacă colțurile gurii lui He Yu erau curbate de batjocură sau de ură de sine. „Știai... că în trecut am crezut toate minciunile pe care mi le-ai spus? Am fost un idiot, încercând atât de mult timp. Și acum, credința mea s-a prăbușit peste noapte, totul datorită ție. De fapt, aș fi vrut ca Lu Yuzhu să fi țintit mai bine când a tras cu arma. Nu aș fi atât de dezgustat acum dacă aș fi murit atunci.”
Ochii lui întunecați se mișcară încet și se opriră asupra lui Xie Qingcheng. În vocea lui se simțea o notă dedorință reprimată când spuse: „Tu îți dorești același lucru, nu-i așa? Ar fi fost mai simplu dacă aș fi murit atunci — nici tu nu te-ai fi aflat într-o situație atât de groaznică acum.”
Xie Qingcheng arătă cu un deget furios spre He Yu, cu o forță sălbatică și răutăcioasă, dar înainte să apuce să spună ceva, simți că inima îi tresări neașteptat la auzul numelui Lu Yuzhu.
Nu știa dacă He Yu o spusese intenționat, dar problema cu Lu Yuzhu din arhive era tocmai motivul pentru care Xie Qingcheng simțea că îi era dator lui He Yu.
O mulțime de sentimente de ură îi invadară inima lui Xie Qingcheng, dar urechile îi răsunau cu ecoul împușcăturii. Sângele care se vărsase din umărul lui He Yu era atât de roșu, încât îi ardea retina cu culoarea lui aprinsă.
În acel moment, zgomotul împușcăturii se transformă într-o liană care îl înfășură pe Xie Qingcheng, ținându-l în frâu și împiedicându-l să-l lovească cu brutalitate pe He Yu peste față.
„He Yu”, spuse în cele din urmă Xie Qingcheng, pronunțând fiecare silabă cu accent deliberat. Între disconfortul fizic și chinul sufletesc, această ceartă fără rost cu He Yu îi lăsase vocea incredibil de răgușită, slabă, dar rece. "Vrei să lămurim asta astăzi, nu-i așa? Bine. În regulă. Atunci ascultă-mă. Chiar dacă nu am făcut totul cum trebuie, chiar dacă nu am vrut să-mi asum riscul și să continui să fiu medic, chiar dacă mi-am dezamăgit profesorii și am fost disprețuit, dat la o parte și privit de sus de foștii mei colegi... nu meritam să fiu torturat astfel de tine. Poate că nu am gestionat totul perfect și poate că te-am făcut să mă urăști, dar când te-am tratat, nu am făcut nimic pentru care să-mi cer scuze cu adevărat."
He Yu nu răspunse.
„Fii rezonabil”, a continuat Xie Qingcheng. „Ce ai făcut – nu ți se pare josnic?” A respirat adânc. Luptându-se cu durerea intensă de cap și amețeala, a murmurat cu o voce ușor tremurată: „Gândește-te la asta.”
Dacă argumentul lor anterior îl făcuse pe He Yu să se simtă jenat... atunci aceste cuvinte îl înjunghiau cu adevărat acolo unde rănile lui erau cele mai dureroase.
Nu intenționase să vorbească cu Xie Qingcheng mai mult decât era absolut necesar. Nici nu voise să aducă în discuție problema legată de Xie Xue. Dar, brusc, nu se mai putu abține. Sub privirile atente ale numeroaselor perechi de ochi, îl trase pe Xie Qingcheng în baie și închise ușa cu un clic.
„La ce vrei să mă gândesc, huh? Xie Qingcheng, la ce vrei să mă gândesc?! Încă mai crezi că nu știu nimic?” Emoțiile lui He Yu deveneau frenetice. "Să-ți spun ceva, acum știu totul! Înțeleg totul! Tulburare delirantă, instinct de autoconservare, nihilism — toate lucrurile pe care îmi amintesc că le făcea Xie Xue erau doar rodul imaginației mele, pe care îl foloseam pentru a mă amorți față de faptul că erau lucruri pe care nu le puteam avea niciodată. Înțeleg totul!"
Fața lui Xie Qingcheng păli, făcându-l să arate și mai mult ca un suflet rătăcit.
„Știu totul…” Ochii lui He Yu erau ieșiți din orbite. Deși vocea lui era foarte blândă, fiecare cuvânt părea să-l taie pe Xie Qingcheng ca un cuțit. "Doctore Xie, și tu știai totul, dar nu ai spus nimic. Ai stat și ai privit cum mă făceam de râs pentru că te temeai că mă voi atașa prea mult de ea, că nu voi putea accepta adevărul – așa că ai amânat și nu mi-ai spus nimic, amintindu-i să stea departe de mine tot timpul."
He Yu a continuat. "Timp de șapte ani, chiar și bătrânul meu știa că singura prietenă pe care mă bazam nu era altceva decât o născocire a imaginației mele. Eu eram singurul care nu știa! Eu m-am afundat și mai mult! Te-ai distrat urmărind această farsă? A fost amuzant, Xie Qingcheng? Nu crezi că ai fost incredibil de crud și arogant, că nu mi-ai luat niciodată în serios sentimentele? Ce sunt eu pentru tine? O persoană parțial imaginată – chiar dacă voiam doar un pic de alinare, tot trebuia să mă bazez pe o persoană parțial imaginată! Niciodată nu a existat cineva care să mă iubească cu adevărat sau să-i pese de mine. Chiar și ziua mea de naștere o petreceam singur... și mă bazam pe o iluzie ca să-mi îndeplinească dorința și să-mi dea o bucată de tort."
He Yu l-a apucat pe Xie Qingcheng de gât, privindu-l fix în față. Xie Qingcheng era palid, dar pielea îi ardea. He Yu îl torturase pe acest bărbat toată noaptea și, deși Xie Qingcheng încă putea să reziste prin forța voinței, He Yu și-a dat seama că are febră în clipa în care l-a atins.
Căldura i-a rămas în vârful degetelor în timp ce îl privea fix.
În cele din urmă, He Yu l-a auzit pe Xie Qingcheng spunând: „Chiar dacă mi-ai da o a doua șansă, aș face același lucru. Aș continua să o țin departe de tine și aș alege să nu-ți spun adevărul”.
Furios, He Yu îl izbi pe Xie Qingcheng de peretele băii, gresia neagră contrastând puternic cu fața albă ca hârtia a bărbatului. Dacă nu ar fi fost căldura care îi pătrundea în palmă, He Yu ar fi crezut că Xie Qingcheng era sculptat din zăpadă și că urma să se topească.
Xie Qingcheng tuși ușor, dar ochii lui erau la fel de reci și pătrunzători ca la prima întâlnire cu He Yu. „He Yu, am făcut-o pentru că știam că altfel nu ai fi putut suporta. A fost cea mai bună soluție. Și indiferent ce ai crede, nu consider că am greșit.”
Xie Qingcheng voia inițial să spună: Îți sunt dator, He Yu. Îți sunt dator pentru sinceritatea din trecut. Ai ales să-mi dai inima ta – ai ținut-o în mâini și te-ai ridicat pe vârfuri ca să mi-o dai, dar eu te-am tratat ca pe un simplu pacient și nu am văzut dorința disperată din ochii tăi, dorința de a avea pe cineva care să-ți fie alături cu sinceritate și din toată inima.
Este adevărat că am fost prea dur.
Nu se va mai întâmpla.
Nu știu să fiu blând în cuvinte și probabil că voi rămâne încăpățânat și rece, dar sunt dispus să devin puntea ta. Pentru că, atunci când eram neajutorat și singur, tu ai fost cea care a ales să mă ajute. În schimbul puținului încurajament pe care ți l-am oferit și pe care nu l-am considerat niciodată o bunătate, tu ai fost cel care aproape și-a dat viața.
Poate că nu-ți pot oferi tot ce-ți dorești, dar pot să nu mai fiu doctorul Xie pentru tine și să devin doar Xie Qingcheng.
Atâta timp cât tu mai vrei.
Acestea erau gândurile pe care le avea în minte și pe care voia să le pună în practică înainte de noaptea trecută.
Dar acum, totul se schimbase.
Nu mai voia să-i spună nimic lui He Yu. Arsurile din corp, durerea dintre picioare și vederea încețoșată erau toate semne ale rușinii pe care He Yu i le lăsase pe corp. Era ca și cum acel strop de sentiment pe care Xie Qingcheng îl avusese fusese șters într-o singură noapte.
Chiar și cu He Yu strângându-i fața, ochii lui Xie Qingcheng, de sub bretonul dezordonat, erau la fel de pătrunzători ca întotdeauna. Îl împinse cu forță pe He Yu și aprinse o țigară chiar în fața lui. Trase un fum nervos, apoi stinse țigara de peretele de lângă He Yu cu un șuierat.
Cu ochii roșii, Xie Qingcheng îl privi intens pe He Yu.
„În acei șapte ani, am făcut tot ce trebuia să fac ca medic. Dar, în schimb, tu ai comis o atrocitate aseară. Lasă-mă să-ți spun ceva, He Yu: ești o bestie nenorocită, mai rău decât un porc sau un câine.”
Xie Qingcheng își îndreptă spatele, îl ocoli pe He Yu și, reprimându-și disconfortul intens, se îndreptă cu pași mari spre ușă. Însă, abia apucase să atingă mânerul ușii, când He Yu îl imobiliză brusc.
„Nenorocitule, ce mai vrei?!” Prins cu garda jos în timp ce He Yu îl apăsa de ușa băii, ochii lui Xie Qingcheng, ca de floare de piersic, se aprinseră. „Nu am timp și energie să le irosesc pe tine acum. S-a întâmplat ceva acasă și trebuie să mă întorc! Lasă-mă naibii în pace!”
Pentru o clipă, He Yu a vrut cu adevărat să-l sugrume pe Xie Qingcheng. Inițial, el presupusese că Xie Qingcheng va fi puțin mai slab, puțin mai blând, în fața lui, având în vedere că deja fusese în interiorul lui, dar nu era deloc așa. În mod incredibil, Xie Qingcheng devenise și mai rece decât înainte, ca o bucată de rocă sedimentară înghețată sub o foaie de gheață. Fiecare cuvânt care ieșea din gura lui era rece.
Atitudinea lui îl făcea pe He Yu, a cărui stare mentală era deja tulburată, și mai iritabil. Gândurile sângeroase și violente din inima lui se năpusteau ca o furtună. He Yu nu știa ce voia să facă, dar dacă ar fi avut un pistol în acel moment, l-ar fi ucis pe Xie Qingcheng pe loc și ar fi lăsat în urmă un cadavru supus.
Dar când l-a apucat pe Xie Qingcheng de braț și l-a târât înapoi pentru a-l apăsa de ușă, respirațiile lor s-au întrețesut, iar auzind strigătul înăbușit de durere al lui Xie Qingcheng, He Yu a înghețat din nou.
Cuvintele i-au dispărut din minte. Imaginile din noaptea trecută îi treceau prin fața ochilor ca un carusel de felinare.
„Dă-mi drumul... La naiba... Du-te dracului!”
Cu corpul lui Xie Qingcheng arzând febril sub el, He Yu a descoperit că era... de fapt... puțin excitat...
Xie Qingcheng nu observase încă reacția lui He Yu, dar acesta era șocat până în măduva oaselor. Se îndreptă alarmat, cu ochii migdalați larg deschiși, și se comportă de parcă Xie Qingcheng ar fi avut asupra lui un fel de afrodisiac. Nu îndrăzni să se apropie mai mult de bărbat.
Noaptea trecută fusese un accident. He Yu băuse și el lichiorul afrodisiac Parfum de Prune 59. Nu avea niciun motiv să creadă că va avea gânduri nepotrivite față de Xie Qingcheng odată ce totul se va termina. Relațiile sexuale care se consumaseră între ei fuseseră o coincidență, o consecință a faptului că el turnase băutura greșită — nici măcar nu putea fi considerată o aventură de o noapte. Cum putea să mai aibă vreo reacție față de Xie Qingcheng?
Xie Qingcheng nu avea habar ce se întâmplă, dar dacă He Yu îi dăduse drumul, nu putea fi decât un lucru bun. Respiră adânc și îl privi furios pe He Yu, cu sprâncenele ridicate. Apoi, își îndreptă gulerul cămășii, care fusese smuls și era dezordonat.
Cămașa era de fapt puțin cam mică, deoarece clubul avea doar câteva articole de îmbrăcăminte simple, într-un set incomplet de mărimi. Nu aveau o cămașă potrivită pentru fizicul lui Xie Qingcheng, care avea 180 cm înălțime, așa că mânecile erau prea scurte, dezvăluind o lungime de încheietură palidă ca zăpada.
Xie Qingcheng purta rar mâneci scurte. Chiar și în cele mai toride zile, era întotdeauna îmbrăcat impecabil, în cămăși cu mâneci lungi și nasturi.
Într-un costum bine croit, era de obicei imposibil să vezi mai sus de încheieturile mâinilor unui bărbat, așa că He Yu foarte rar zărea această parte a corpului lui Xie Qingcheng. Chiar și când cei doi fuseseră împreună noaptea trecută, He Yu fusese atât de excitat și captivat de simțurile sale, încât ochii îi rămăseseră fixați pe fața lui Xie Qingcheng, pentru că nu voia să piardă niciun moment din expresiile slabe și disperate ale acestuia. În acel moment, era ca și cum existența lui se scufundase în acea căldură moale și umedă, în timp ce experimenta o plăcere pe care nu o mai simțise niciodată. Sentimentul acela fusese atât de palpitant încât nu acordase prea multă atenție restului corpului lui Xie Qingcheng. Chiar și când își pusese mâna peste a lui Xie Qingcheng spre final, fusese prea concentrat ca să arunce măcar o privire la încheietura lui Xie Qingcheng.
Abia acum își amintea că Xie Qingcheng avea un tatuaj pe încheietură, unul pe care îl văzuse cu mult timp în urmă. Și tocmai în acel moment a zărit din nou încheietura dreaptă a lui Xie Qingcheng. Chiar deasupra încheieturii subțiri și palide se afla o linie lungă de litere delicate, de culoare cenuşie.
Aici zace cel al cărui nume a fost scris în apă.
He Yu s-a uitat fix la tatuajul acela. Trecuseră atâția ani... Dacă nu ar fi fost această întâlnire întâmplătoare, ar fi uitat complet cuvintele de pe încheietura lui Xie Qingcheng.
Între timp, Xie Qingcheng și-a tras cămașa la loc. I-a aruncat lui He Yu o privire răutăcioasă înainte de a se întoarce, de a împinge ușa și de a ieși. Ușa băii s-a trântit cu un bubuit.
He Yu a rămas singur înăuntru, cu fața spre locul în care cei doi tocmai se încleștaseră cu sălbăticie. A rămas nemișcat pentru o lungă perioadă de timp, lăsând dorința absurdă și inima tulburată să se liniștească.
Cuvintele acelea îi tot apăreau în fața ochilor, iar vocea lui Xie Qingcheng, rece ca gheața, deși părea să ascundă o anumită emoție, îi răsună în urechi.
„În acei șapte ani, am făcut tot ce trebuia să fac ca medic. Dar, în schimb, tu ai comis o atrocitate noaptea trecută. Lasă-mă să-ți spun ceva, He Yu: ești o bestie nenorocită, mai rău decât un porc sau un câine.”
„Gândește-te la asta.”
„Gândește-te...”
Ca paginile unui capitol trecut, deschise de o rafală neașteptată de vânt, dragonul malefic își aminti clar ceva ce se întâmplase în copilărie.
Ceva legat de tatuajul acela.
Capitolul 56: Și nu l-am copiat!
Pe atunci, He Yu era încă la gimnaziu – o perioadă în care tinerii par să treacă prin schimbări noi în fiecare zi, crescând viguros ca niște muguri verzi.
He Yu creștea pe zi ce trecea, silueta lui tânără devenind foarte robustă și dreaptă, iar vocea lui se îngroșa brusc. Uniformele lui nou croite începuseră să pară prea scurte după doar jumătate de semestru, așa că deseori lăsa deschiși doi nasturi la cămașa albă și își cumpăra pantofi cu câteva numere mai mari.
Pe lângă schimbările fizice, tonul interacțiunilor sale sociale începu să se schimbe.
Dintr-o dată, în jurul lui erau mult mai multe fete care chicoteau, fete care tăceau imediat când se apropia și izbucneau din nou în râsete după ce pleca.
În sertarul biroului său, pe lângă manualele așezate cu grijă, au început să apară plicuri sigilate de diferite culori. Acestea conțineau foi de hârtie stropite cu parfum și acoperite cu cuvinte de dragoste insipide care îi dădeau fiori.
Mai rău, uneori era oprit pe scările uneia dintre clădirile școlii de o fată a cărei față nici măcar nu și-o amintea, care îi înmâna un cadou cu speranță și el trebuia să zâmbească politicos, să-i ofere asigurări și alinare și să se străduiască din răsputeri să o refuze fără să-i rănească sentimentele.
Întotdeauna considera asta foarte deranjant, încât îi dădea dureri de cap.
Putea recunoaște că se prefăcea mai mult decât Wei Dongheng, băiatul popular și arătos, cu câțiva ani mai mare decât el. Ori de câte ori i se întâmpla asta lui Wei Dongheng, acesta dădea ochii peste cap în timp ce refuza, cu expresia „Sunt scump, nu-ți permiți” scrisă clar pe față. În același timp, He Yu trebuia să acorde cea mai mare atenție reputației sale.
Wei Dongheng era frumos, dar nu avea nimic altceva de oferit. Toată lumea știa că era un leneș fără valoare. He Yu, însă, era un xueba, un elev model remarcabil care nu le dădea niciodată bătăi de cap profesorilor. Astfel, He Yu nu putea decât să repete aceleași refuzuri plictisitoare, fiind nevoit chiar să le consoleze pe fete după ce le respingea. Răbdarea lui s-a epuizat repede, așteptând o scrisoare de dragoste de la Xie Xue care nu a sosit niciodată, în timp ce nenumărate alte fete îl copleșeau cu afecțiunea lor nedorită.
Într-adevăr, la începutul adolescenței, He Yu își confirmase deja sentimentele pentru Xie Xue. Deși părea nepăsător la exterior, el acorda o atenție specială fiecărei mișcări a lui Xie Xue, ascultând cu răbdare vorbăria ei despre toate vedetele masculine preferate și încercând să descopere trăsături comune ale persoanelor pe care ea le plăcea.
În cele din urmă, folosindu-și IQ-ul care îi permitea să rezolve probleme de olimpiadă de matematică în câteva secunde, He Yu a ajuns la o concluzie greu de acceptat chiar și pentru el.
Xie Xue era dependentă de fratele ei. Bărbații pe care îi aprecia, fie că erau actori, cântăreți sau personaje fictive, aveau întotdeauna ceva în comun cu Xie Qingcheng: erau cu toții neînfrânți, aroganți, reci sau neclintiți, exact ca el.
Asta nu înseamnă că voia să se întâlnească cu fratele ei, desigur. Doar că, deși fratele ei suferea de „cancerul bărbatului heterosexual” și avea o mulțime de defecte enervante, Xie Xue îl admira din tot sufletul. Pe atunci, gusturile ei în materie de bărbați erau fără îndoială influențate de Xie Qingcheng, și ea simțea că bărbații ca fratele ei erau cei mai de încredere.
Influența era atât de subtilă încât Xie Xue nici măcar nu-și dădea seama.
„Ah, actorul ăsta e atât de simpatic. Arată ca fratele meu când gătește”, spunea ea fără să se gândească. Sau „Ah, actorul ăsta e atât de chipeș. Și fratele meu joacă baschet așa”. Sau „Ah, de ce are actorul ăsta părul atât de lung... Fratele meu spune că bărbații trebuie să arate ca bărbații și să fie mai masculini...”.
He Yu era destul de îngâmfat; întotdeauna se considerase frumos și cu gusturi rafinate. Nu înțelegea ce era atât de grozav la un bătrân ca Xie Qingcheng, care fusese deja brăzdat de trecerea timpului. La început, nu era dispus să facă compromisuri și voia să o convingă pe Xie Xue să-i împărtășească gusturile sale estetice.
Dar, indiferent dacă era blând și respectuos sau arogant și depravat, dacă Xie Xue nu simțea nimic la el care să-i amintească de Xie Qingcheng, ea rămânea complet indiferentă față de el.
„Nu-ți desface nasturii. Elevii trebuie să arate ca niște elevi”, îl certa ea.
Sau îi spunea: „Ar trebui să porți pantaloni pentru vreme rece. Pantalonii scurți de sport ai școlii sunt prea casual. Nu ți se potrivesc.”
Mai târziu, după ce s-a gândit puțin, Xie Xue a scos o fotografie veche de la liceu cu fratele ei. Cu o seriozitate perfectă, a arătat spre băiatul înalt din colț și a spus: „Vezi, ar arăta mai bine așa.”
Xie Qingcheng din fotografie era foarte tânăr și foarte chipeș, dar pentru He Yu părea extrem de demodat și rigid. Ce fel de persoană ar purta uniforma atât de rigidă și ar fi atât de îngrijit încât părea că și-a dezinfectat tot corpul și era pe cale să intre în secția de terapie intensivă? Nici măcar vechimea fotografiei nu putea ascunde albul strălucitor al tricoului său.
Și picioarele lui... era cu adevărat păcat să ascundă niște picioare atât de lungi sub pantalonii aceia. Toți ceilalți din fotografia de grup purtau pantaloni scurți de vară; numai Xie Qingcheng era îmbrăcat în haine de vreme rece, cu o expresie indiferentă pe față, de parcă calmul din sufletul său îl împiedica să simtă căldura.
Xie Qingcheng era nebun?
Cum putea asta să fie considerat frumos?
Dar Xie Xue a spus: „Ba da! Uită-te la coafura lui, la hainele pe care le purta. Aiya, chiar dacă fețele lor nu seamănă, temperamentul lui calm este exact ca al personajului interpretat de Francis Ng în Infernal Affairs II, capul familiei Ni. Atât de chipeș, atât de puternic, atât de elegant, atât de mult mai chipeș decât voi, băieții de școală de azi!” A făcut o pauză, apoi i-a explicat lui He Yu: „Nu vorbesc despre tine, desigur. Tu ești în regulă, dar temperamentul tău seamănă mai mult cu al tânărului ofițer Lau. El este un personaj negativ și uneori pare puțin răutăcios când zâmbește.”
Xie Xue era foarte pasionată de Infernal Affairs II în acea perioadă. A văzut filmul de nenumărate ori și tot ce-i ieșea din gură avea legătură cu numele personajelor. Apoi, a suspinat: „Genele familiei mele sunt prea puternice. Fratele meu e prea frumos.”
He Yu s-a uitat la tânărul elegant, rafinat și cu aspect îngrijit din fotografie și a întors rama cu fața în jos, cu o expresie apatică pe chip. „Cum adică e frumos?” De parcă asta nu era de ajuns, a întors fotografia la loc o clipă mai târziu și s-a uitat din nou la ea, apoi a spus rece: „Urât.”
De data aceasta, nu a apucat să o întoarcă cu fața în jos, pentru că Xie Xue i-a smuls fotografia și a început să țipe. „Pah! Ești doar gelos pe frumusețea mea! Gelos pe frumusețea fratelui meu!”
Nu avea nimic să-i spună acestei femei. Nu-i păsa că ea spunea că era gelos pe frumusețea lui Xie Qingcheng, dar ce naiba voia să spună că era gelos pe frumusețea ei... Stai, nu, era absolut imposibil să fie gelos pe frumusețea lui Xie Qingcheng. He Yu era atât de chipeș încât jumătate din fetele din școala lui îi dăduseră deja ciocolată sau scrisori de dragoste. De ce ar fi gelos pe un bătrân plictisitor și demodat?
De parcă lui îi păsa cum arată Xie Qingcheng.
Dar He Yu primise cu adevărat o lovitură grea în acea zi. După ce o dusese pe Xie Xue acasă, se așezase la birou și se juca cu telefonul, aprinzând și stingând ecranul încontinuu. Umbre și lumini se întrețeseau în fața ochilor lui – când se lumina, vedea doar strălucirea telefonului, dar când se întuneca, ecranul îi reflecta chipul, care începuse deja să arate semne ale frumuseții sale viitoare.
He Yu se uită la reflexia sa pentru o vreme. Apoi, după ce a dat ochii peste cap și a murmurat un blestem, a deblocat din nou telefonul și a tastat morocănos „Infernal Affairs II Francis Ng”, apoi a apăsat „Căutare”.
În acea după-amiază toridă și umedă, băiatul stătea la birou, lovind cu picioarele lungi, tonifiate și bronzate, îmbrăcate în pantaloni scurți de gimnastică, sub masă. Se uită indiferent la toate imaginile din Infernal Affairs II de pe ecranul telefonului, privindu-l pe acel șef al triadei din lumea interlopă. Fața i se întunecă în timp ce se uita, de parcă actorul îi datora o sută de milioane de yuani. „Ce e atât de grozav la atitudinea asta rigidă și corectă... Ce e atât de grozav la el? E frumos? Nu e deloc frumos.”
A doua zi dimineață, când Xie Qingcheng ieși din camera de oaspeți a reședinței familiei He, unde era cazat, căscând, aproape că se ciocni de nasul lui He Yu.
Speriat, Xie Qingcheng îi aruncă o privire încă plină de morocăneală matinală. „Diavolule, ce faci?”
Sincer vorbind, nu mai era potrivit ca Xie Qingcheng să-l numească pe He Yu „mic diavol” la momentul acela. După ce He Yu ajunsese la pubertate, crescuse brusc în înălțime. Xie Qingcheng era obișnuit să coboare capul pentru a-l privi pe He Yu, dar, într-o clipită, trebuia să se obișnuiască să-l privească drept în ochi pe acest băiat cu mai mult de zece ani mai mic decât el. Băiatul era încă în creștere, așa că probabil nu va trece mult timp până când Xie Qingcheng va trebui să învețe să-l privească în sus...
Probabil de aceea fusese destul de neprietenos cu He Yu în acea perioadă.
De fiecare dată când vorbea cu He Yu, Xie Qingcheng își cobora inconștient capul și privea în jos. În consecință, se trezea că se uită fie la pantalonii scurți ai uniformei școlare a lui He Yu și la picioarele lui lungi, fie la picioarele lui în adidașii de mărimea 9.
Dar acea zi s-a dovedit a fi o excepție.
În acea zi, când Xie Qingcheng a aruncat o privire, ceea ce a văzut nu erau pantalonii scurți ai uniformei școlare a lui He Yu, ci o pereche de pantaloni eleganți, călcați, potriviți pentru vremea rece.
Uimit pentru o clipă, Xie Qingcheng și-a ridicat privirea.
Dumnezeule. Nu știa dacă He Yu își luase medicamentele greșit sau ce, dar se schimbase într-un tricou polo extrem de curat, atât de alb încât practic strălucea, cu gulerul încheiat până sus. Își schimbase chiar și coafura; de obicei, fața îi era acoperită de breton, dar acum avea o tunsoare nouă care îi expunea sprâncenele și fruntea.
Aspectul lui He Yu părea destul de familiar... dar Xie Qingcheng nu putea să-și dea seama de ce îi amintea acest stil.
„Ți-ai schimbat stilul?”
He Yu își strânse buzele și se încruntă fără să răspundă. Apoi, după ce rămase tăcut o lungă perioadă de timp, întrebă cu o față atât de palidă încât părea că inhalase gaz otrăvitor: „Ce părere ai?”
Xie Qingcheng era nedumerit, dar îl privi cu atenție din cap până în picioare. „E în regulă. Mai bine decât înainte.”
„Hmph.”
„Doar că mi se pare cumva familiar.”
„Hmph!” He Yu dădu ochii peste cap și plecă cu pași săltăreți și cu un aer secret.
Xie Qingcheng rămase acolo, încă puțin amețit, mângâindu-și bărbia și murmurând: „Ce a pățit micul diavol...”.
Bineînțeles, ținuta lui He Yu din acea zi a fost întâmpinată cu entuziasmul lui Xie Xue.
„Uau!”, exclamă ea. "Hei, frumosule, arăți uimitor astăzi! Ești atât de grozav!"
Inima lui He Yu se umplu de bucurie, chiar dacă se prefăcea că laudele ei nu însemnau nimic pentru el. El spuse pe un ton blând: „Nu știu ce să zic. Mi s-a cam lungit părul, așa că i-am spus frizerului să-l tundă cum vrea el.”
„Arăți foarte bine!”
He Yu era încântat, dar expresia feței lui devenea tot mai impenetrabilă și mai rece. Din acea zi, a început să studieze cu atenție modul în care bătrânul Xie Qingcheng se îmbrăca și se purta, clătinând din cap cu dispreț, chiar dacă se străduia să-l imite.
În consecință, a venit o zi în care He Yu îl privea pe Xie Qingcheng spălându-se pe mâini cu mânecile suflecate. Deodată, a observat tatuajul de deasupra încheieturii mâinii stângi a lui Xie Qingcheng, care arăta ca o brățară cu mici cuvinte înclinate în limba engleză. La momentul respectiv, lui He Yu i s-a părut destul de ciudat că Xie Qingcheng avea un tatuaj – oare și el fusese odată nonconformist și rebel în tinerețe?
Capitolul 57: Era doar un tatuaj
„La ce te uiți?” Xie Qingcheng a terminat de spălat mâinile, le-a șters cu câteva șervețele și l-a privit cu blândețe pe He Yu.
Tânărul He Yu a întrebat: „Doctore Xie, pe încheietura mâinii tale. . .”
Ochii lui Xie Qingcheng se întunecară. Se uită în jos și văzu că mânecile îi erau suflecate suficient de sus încât să-i dezvăluie pielea de deasupra încheieturii mâinii și se grăbi să le tragă în jos. Dar era prea târziu. He Yu deja întrebase: „Ce scrie acolo?”
Xie Qingcheng nu răspunse câteva secunde, mișcându-se rigid în timp ce-și descheia nasturii și-i netezea mânecile. Apoi spuse cu o expresie indiferentă: „Aici zace cel al cărui nume a fost scris în apă.”
He Yu recunoscu citatul: era același care era gravat pe mormântul poetului englez John Keats. „De ce ți-ai tatuat asta? Îți plac pietrele funerare?”
Xie Qingcheng dădu ochii peste cap, ridicând încheietura mâinii pentru a-și prinde din nou nasturele mânecii. „Îmi place Keats.”
În acele zile, He Yu nu-i răspundea de obicei lui Xie Qingcheng. Chiar dacă se gândea: „Doar pentru că-ți place Keats nu înseamnă că trebuie să-ți tatuezi epitaful lui pe braț”, nu mai puse nicio întrebare. Era clar din expresia nemulțumită a lui Xie Qingcheng că nu avea chef să-și piardă timpul cu el.
Însă se gândi că probabil lui Xie Xue îi plăcea ciudățenia fratelui ei, așa că probabil era de acord ca el să-și tatueze un epitaf pe propriul corp. Cu acest gând în minte, în aceeași seară se duse la un salon de tatuaje din apropierea școlii.
Proprietarul îl întâmpină cu un zâmbet larg și îi înmână câteva volume groase cu imagini de referință. He Yu coborî capul și răsfoi o vreme paginile pline de zei zburători și creaturi supranaturale, în timp ce proprietarul îi făcea recomandări într-un flux continuu.
„Cel mai popular este acest tatuaj cu dragon zburător. Uită-te la ghearele astea, sunt...”
„Aveți epitafuri?”, îl întrerupse He Yu.
„Poftim? Epitafuri?”, repetă proprietarul, confuz.
Desigur, salonul de tatuaje nu avea mostre de ceva atât de bizar, dar proprietarul văzuse personaje dubioase din toate categoriile sociale trecând prin magazinul său cu tot felul de solicitări ciudate. Prin urmare, după o clipă de surprindere, a continuat recomandările sale entuziaste. „Nu am epitafuri, dar dacă vrei niște cuvinte mai mișto, tinere, «om mani padme hum» este foarte popular în momentul de față.”
He Yu zâmbi politicos. „În acest caz, o să aleg eu unul.”
În cele din urmă, îi dădu trei rânduri proprietarului salonului.
Nimic din el nu se estompează,
Ci suferă o schimbare radicală,
În ceva bogat și ciudat.
„Este destul de lung”, spuse proprietarul, "așa că o să doară destul de mult. În plus, trebuie împărțit în mai multe rânduri. Vrei să cauți ceva mai scurt?"
He Yu a răspuns: ”E în regulă, îl vreau pe acesta."
De fapt, existau epitafuri latine mai scurte pe mormintele altor poeți, dar He Yu voia ceva exact ca al lui Xie Qingcheng – un text lung care să-i înconjoare încheietura mâinii ca o brățară – așa că a ales acest poem care fusese gravat pe o piatră funerară.
Când proprietarul i-a ridicat mâneca lui He Yu, a rămas șocat. „Aiya, ai atâtea cicatrici aici! Ce s-a întâmplat? Te bat copiii la școală, tu care ești atât de frumos? Și toate arată ca niște răni de cuțit?”
He Yu se încruntă. „Nu se poate tatua peste cicatrici?”
„Ba da, se poate. Sigur că se poate. Pot să-l pun aici, peste cea mai vizibilă, ca să o acopere...”
„Nu e nevoie să o acoperi. Vreau tatuajul puțin mai sus de încheietura mâinii.” He Yu arătă locul: „Chiar aici. Mulțumesc pentru deranj.”
Astfel, versurile au fost imprimate cu cerneală, arzând ca un semn pe încheietura tânărului. Carnea s-a înroșit în locul în care fusese străpunsă, în timp ce literele înclinate, scrise cu cerneală special concepută, se afundau în piele. He Yu se uită la tatuaj, simțindu-se profund satisfăcut, și părăsi micul salon de tatuaje după ce plătise nota.
Dar nu se așteptase să fie alergic la cerneala de tatuaj.
A doua zi s-a trezit amețit. Nu numai că scrisul de pe încheietura mâinii era atât de inflamat încât era ilizibil, dar și capul îl durea și îl ardea din cauza reacției alergice.
Din păcate, micul său frate nefericit avea o sărbătoare mai târziu în acea zi, pentru începerea școlii. He Jiwei și Lü Zhishu erau amândoi cu fiul lor mai mic în Yanzhou – ceea ce era în regulă, cu excepția faptului că Lü Zhishu l-a sunat pe He Yu de șapte sau opt ori pentru a-i reaminti să se alăture apelului video cu fratele său pe computer.
„Ca frate mai mare și exemplu pentru toți, nu crezi că ar trebui să-i urezi fratelui tău mai mic succes la studii?”, îl certase Lü Zhishu.
Pe lângă faptul că avea o relație rece cu părinții săi, He Yu era mândru și retras, așa că nu era dispus să spună nimic care l-ar fi făcut să pară slab sau vulnerabil în fața lor. Bineînțeles, nu putea să-i spună lui Lü Zhishu că era bolnav. Așa că s-a ridicat, a luat laptopul și s-a ghemuit pe canapea. Când a venit momentul apelului video, a deschis camera web și și-a pus masca impecabilă a perfecțiunii, felicitându-i pe cei de la celălalt capăt al apelului într-un mod perfect potrivit ocaziei.
Brusc, o mână subțire se întinse din spatele lui și închise cu putere laptopul de pe genunchii lui, întrerupând transmisia video. He Yu se întoarse uimit și îl văzu pe Xie Qingcheng stând în spatele canapelei.
Xie Qingcheng, cu umerii lui lați, picioarele lungi și fața impasibilă, coborî privirea spre He Yu, care stătea sub el. „Ar trebui să te odihnești dacă ești bolnav.”
„Nu terminasem încă de vorbit cu ei”, protestă He Yu.
Xie Qingcheng întinse mâna să-i simtă fruntea lui He Yu. Mâna lui era ușor rece și îi dădea o senzație de răcoare de nedescris pe pielea arzătoare a lui He Yu. Instinctiv, He Yu scoase un suspin, închizând ochii pe jumătate, în timp ce se aplecă inconștient și își apăsă ușor capul pe mâna lui Xie Qingcheng. Se simțea atât de bine încât, pentru o clipă, nici măcar nu a mai putut termina ce voia să spună.
„Micuțule diavol, ai febră.” Xie Qingcheng se aplecă peste He Yu, care stătea cu picioarele încrucișate pe canapea, și îi luă laptopul subțire din poală.
He Yu ieși din starea de amețeală și se opri din a-și freca capul de mâna lui Xie Qingcheng. „Computerul meu...”.
Xie Qingcheng nu avea de gând să-i înapoieze computerul. „E doar o sărbătoare de prima zi de școală. Ai o febră foarte mare. De ce nu ai spus nimic nimănui?”
„E în regulă. Nu trebuie să-ți faci atâtea griji pentru un lucru atât de mărunt.” He Yu încercă încă o dată să ajungă la laptopul din mâna lui Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng ridică laptopul și mai sus. „Ești pacientul meu. Dacă nu-mi fac griji pentru tine, atunci cine o va face?”
He Yu nu răspunse, dar se aplecă peste canapea pentru a-l apuca pe Xie Qingcheng de braț. Îl privi cu furie pe Xie Qingcheng și deschise gura de câteva ori pentru a-l contrazice, dar nu găsi cuvintele potrivite.
Cei doi rămăseseră în pozițiile lor – unul stând și întinzându-se să-l apuce pe celălalt de braț, iar celălalt stând în picioare și uitându-se înapoi la el. O briză de seară mângâia canapeaua albă, iar lumina bogată se strecură prin fereastra ușor deschisă, conferind scenei aspectul unui tablou în ulei.
Poate că în acel moment, acest băiat bolnav și singur era atât de patetic încât a perceput în mod eronat o urmă de blândețe în ochii mereu reci și lipsiți de emoție ai lui Xie Qingcheng.
„He Yu”, a spus el. „Ești mult prea tensionat. Nu ai cum să faci totul perfect.”
„Doctore Xie, ești doar un doctor”, a replicat He Yu. „Nu trebuie să te gândești la astfel de lucruri pentru mine. Dă-mi laptopul înapoi. Trebuie să termin ce am început.”
Cei doi s-au privit fix. În cele din urmă, Xie Qingcheng a ridicat laptopul și l-a lovit ușor de fruntea lui He Yu. „Ordinele doctorului.”
Apoi, privirea lui Xie Qingcheng coborî, trecând din greșeală peste fâșia de piele care se ițea de sub mâneca lui He Yu.
Se încruntă. „Ce ai la mână?”
De parcă ar fi fost electrocutat, He Yu își retrase imediat mâna și încercă să-și tragă mâneca la loc. Dar Xie Qingcheng era deja cu un pas înaintea lui. Întinse mâna să-l apuce pe He Yu de braț și îi ridică mâneca lungă.
...Pentru o clipă, niciunul dintre ei nu spuse nimic.
În cele din urmă, Xie Qingcheng întrebă: „Ai un tatuaj?”
„Nu.”
„Deci nu e cerneală de tatuaj pe încheietura ta?” Când He Yu nu a răspuns, Xie Qingcheng a continuat: „Cauți probleme? Câți ani ai? Școala ta permite așa ceva?”
He Yu nu a spus niciun cuvânt, dar coada invizibilă a dragonului a început să lovească pământul cu iritare.
Privirea lui Xie Qingcheng se plimba între încheietura mâinii lui He Yu și fața lui. După un timp, parcă îi veni o idee. „He Yu, tu... mă imiți?”
De data asta, chiar călcase pe coada micului dragon. O expresie îngrozită îi cuprinse fața băiatului, dar nu reuși să scoată niciun cuvânt în apărarea sa. Nu putea decât să-l privească cu ură pe Xie Qingcheng, cu fața contorsionată de parcă ar fi mâncat o ciupercă otrăvitoare.
„Mă copiezi?” insistă Xie Qingcheng.
He Yu sări de pe canapea în încercarea de a fugi. „Tatuatorul l-a desenat. Cine te copiază pe tine? Nu ești deloc frumos, nu arăți bine și nici gusturile tale nu-mi plac...”
Dar își supraestimase condiția fizică. Nu făcuse decât câțiva pași când picioarele i se înmuiaseră sub el. Se simțea de parcă ar fi mers pe vată. Apoi lumea se învârti brusc în jurul lui și, până să-și revină, Xie Qingcheng îl ridicase deja de talie, exact ca atunci când He Yu era mic, și îl aruncase peste umăr ca pe un sac de cartofi.
Problema era că, pe atunci, He Yu ajunsese doar până la genunchii lui Xie Qingcheng. Dar acum...
Își întoarse capul, furios și agitat, încetând să mai pretindă docilitate. Îl apucă pe Xie Qingcheng de ceafă și strigă: „Pune-mă jos! E prea jenant..."
”Dacă nu vrei să te arunc, ia-ți ghearele alea ascuțite de pe gâtul meu."
„Pune-mă jos mai întâi! Am deja doisprezece ani!”
„Tot sunt mai mare decât tine, chiar dacă inversezi cifrele. Indiferent cât de înalt ajungi, ești doar un mic diavol care încă este în gimnaziu.”
„Xie Qingcheng!”
Xie Qingcheng a făcut o pauză. Când a continuat să vorbească, cuvintele lui erau la fel de indiferente ca întotdeauna, dar vocea lui părea să poarte o ușoară umbră de zâmbet, indicând că relația strictă dintre doctor și pacient depășise o anumită limită. „He Yu, nu știam că mă admiri atât de mult.”
„Cine te admiră?!”
„Îți place Shelley?”
„Nici gând! Îmi plac pietrele funerare!”
Zgomotul se auzea până în dormitorul lui He Yu.
Chiar și acum, ca adult, He Yu nu avea idee dacă acel zâmbet slab al lui Xie Qingcheng fusese doar imaginația lui febrilă, mai ales că trecuse atât de mult timp și nu-și mai amintea prea bine detaliile. Dar singurul lucru pe care îl mai ținea minte clar din acea noapte era că, după ce Xie Qingcheng îl dusese înapoi în dormitor și îi dăduse un antihistaminic, ieșise pe balconul dormitorului și vorbise foarte mult la telefon cu Lü Zhishu.
He Yu era întins pe pat și nu putea auzi ce spunea Xie Qingcheng prin ușile de sticlă de la podea până în tavan. Dar îl putea vedea pe Xie Qingcheng ridicând o mână pentru a-și freca repetat fruntea, ca și cum ar fi suprimat anumite emoții în timp ce vorbea. La final, Xie Qingcheng era clar supărat, aruncându-i reproșuri dure lui Lü Zhishu, cu o expresie furioasă pe față.
Sincer, nu e nevoie de asta, gândi He Yu, cufundat în pături, în timp ce îl privea pe Xie Qingcheng încercând să comunice cu mama sa. Nu e nevoie. Ce sens avea grija primită la cerere, mila acordată la rugăminte?
Mai târziu, când Xie Qingcheng a împins ușa balconului și a intrat înapoi în cameră, He Yu s-a întors repede pe burtă și a închis ochii, prefăcându-se că doarme, pentru a nu se enerva și mai tare. Putea simți mirosul slab și rece al dezinfectantului de pe corpul lui Xie Qingcheng, dar, din nu știu ce motiv, poate pentru că era și învăluit în lumina rece a lunii într-o seară luminoasă, mirosul nu era atât de neplăcut ca înainte.
Xie Qingcheng credea că He Yu adormise deja, așa că vorbi în șoaptă: „Lasă-o baltă.”
Lumina lunii era clară și rece, revărsându-se peste patul lui He Yu. Dar, din nu știu ce motiv, acele cuvinte dezvăluiau o căldură fără precedent.
He Yu își dădu seama că vocea lui Xie Qingcheng era puțin răgușită de la cearta lungă și fără rezultat cu Lü Zhishu.
„Diavolule... Odihnește-te. Nu sunt ocupat în următoarele zile, așa că pot să-ți țin companie.”
În acel moment, He Yu simți ca și cum inima i-ar fi fost brusc cuprinsă de o durere de nedescris. Era o senzație pe care nu o mai simțise niciodată atât de clar. Era ca și cum în pieptul lui se afla un cuțit ruginit care crescuse împreună cu carnea lui și care fusese trezit brusc de acele cuvinte și începuse să se răsucească în interiorul lui, luptându-se să iasă.
Durerile erau atât de puternice încât nu putea respira, dar trebuia să rămână tăcut pentru ca Xie Qingcheng să nu-și dea seama că era încă treaz.
Știa că Xie Qingcheng nu reușise să negocieze nimic cu mama lui. Nu era deloc surprins de acest rezultat, dar își dădu brusc seama că, înainte de Xie Qingcheng, nu fusese niciodată o singură persoană care să se străduiască atât de mult să se asigure că nu va fi singur.
Nu fusese niciodată cineva care să-l aleagă pe el în locul lui He Li, care să stea alături de el și să-i întrebe pe părinții lui, care erau practic niște străini pentru el: De ce?
He Yu își înclină fața în umbră, pleoapele sale groase coborând încet. Acolo, ascunsă de privirea lui Xie Qingcheng, o lacrimă se formă încet și îi alunecă pe obraz, aterizând în tăcere pe așternutul din puf de gâscă. În mijlocul acestei dureri necunoscute, He Yu rămase tăcut, continuând să se prefacă, până când, în cele din urmă, falsitatea deveni adevăr și el adormi treptat.
A doua zi dimineață, febra lui He Yu a scăzut și s-a trezit foarte devreme.
Soarele strălucea prin perdelele de dantelă, care se legănau ușor în vânt, în timp ce păsările ciripeau în afara ferestrei. Mintea îi era limpede, ca și cum ar fi fost proaspăt spălată.
Clipind, se adună și se întoarse pentru a se ridica. Atunci îl văzu pe Xie Qingcheng lângă pat, adormit cu capul pe braț și câteva fire de păr căzându-i pe frunte.
Era prima dată când îl vedea pe Xie Qingcheng dormind. Era liniștit, calm și senin și transparent ca un spirit diafan, ca prima rază de zorii zilei care se revărsa peste pervazul ferestrei după trecerea nopții.
Privirea lui He Yu se îndreptă inconștient spre încheietura mâinii lui Xie Qingcheng. Unul dintre nasturi se slăbise în somn, așa că mâneca îi era deschisă, dezvăluind o porțiune de încheietură subțire, cu pielea clară și oasele elegante. În lumina dimineții, era aproape șocant de palidă.
He Yu se uită la rândul de cuvinte de pe încheietura palidă, pe care îl zărise, dar nu îl examinase niciodată îndeaproape.
Aici zace cel al cărui nume a fost scris în apă.
He Yu părăsi clubul de noapte cu emoțiile amestecate. Rătăci fără o destinație anume, gândindu-se la lucruri aleatorii... Dar de ce își amintea acele evenimente din trecut?
Indiferent ce se întâmplase în trecut, indiferent ce simțise Xie Qingcheng când îi spusese: Micuțule diavol, nu-i nimic. Îți pot ține companie, totul era fals.
Gradul în care Xie Qingcheng îl emoționase atunci era echivalent cu adâncimea rănii nemiloase pe care i-o provocase când plecase fără cea mai mică ezitare.
Sincer, de-a lungul anilor, He Yu se întrebase adesea în miezul nopții de ce Xie Qingcheng trebuia să plece.
Nu era destul de bun?
Era pentru că nu reușise să devină o persoană normală, așa cum voia Xie Qingcheng?
În acea zi, când He Yu era încă în clasa a IX-a, când, la vârsta de 14 ani, stătea rigid ca un stâlp în fața lui Xie Qingcheng care pleca, nici măcar nu avusese curajul să-l întrebe pe acel bărbat: Xie Qingcheng, spune-mi, cuvintele pe care mi le-ai spus, căldura pe care mi-ai arătat-o... Am inventat totul?
A fost o neînțelegere din partea mea?
Tot ce am împărtășit a fost doar o relație pură și simplă între doctor și pacient?
Au trecut șapte ani.
Xie Qingcheng, chiar dacă tratai doar un câine vagabond, trebuie să te fi atașat puțin în timpul tratamentului, nu? Cum ai putut să rupi relația atât de brusc? Cum ai putut să pleci așa... Cum ai putut să rostești toate acele justificări, vorbind despre relații de muncă, contracte, reguli, de parcă ai fi uitat că, uneori, mi-ai arătat acea grijă și căldură care poate nu aveau ce căuta într-o relație medic-pacient.
Dar, fiind abandonat astfel, se simțea prea umilit. Respectul de sine îi fusese grav rănit, de parcă Xie Qingcheng îi dăduse o palmă dureroasă și arzătoare peste față.
Durerele erau atât de mari, încât He Yu nu a vrut să-și amintească niciodată acest moment.
Și, în cele din urmă, oricât s-ar fi gândit, totul nu era altceva decât o fixație unilaterală. Avea prea puțină afecțiune, așa că orice primea de la altcineva, chiar dacă erau doar firimituri, prețuia ca pe ceva al său și le păstra ca pe o bijuterie neprețuită. Era ridicol.
Ce umilitor.
Mândria lui He Yu l-a determinat să ia toate acele mici emoții și să le sufoce cu propriile mâini, apoi să trântească cu brutalitate capacul sicriului și să le închidă pentru totdeauna — până în acest moment.
He Yu închise ochii, sicriul amintirilor deschizându-se în timp ce își amintea scena în care Xie Qingcheng stătea pe balcon și se certa cu mama lui fără să cedeze, când Xie Qingcheng împinse ușa și intră arătând obosit, și când suspinul lui Xie Qingcheng se auzi lângă perna lui.
Las-o baltă.
Micule diavol... Odihnește-te. Nu sunt ocupat în următoarele zile, așa că îți pot ține companie.
Xie Qingcheng îi oferise încredere și companie, dar apoi plecase atât de brusc, atât de nemilos. El rămânea mereu calm și rece, cântărind clar avantajele și dezavantajele situației. Studia psihologia de bunăvoie, dar părăsise spitalul pentru că nu voia să devină următorul Qin Ciyan. Făcea declarații plăcute despre cum bolnavii mintali ar trebui tratați în mod egal, dar susținea că viețile oamenilor pot fi clasificate în funcție de valoarea lor — că viețile medicilor sunt mult mai valoroase decât cele ale bolnavilor mintali.
Xie Qingcheng era prea complicat, prea paradoxal.
În afară de bărbatul care fusese cu adevărat chinuit până la neputință sub el noaptea trecută, He Yu nu credea că exista vreun aspect al lui Xie Qingcheng care să fie real.
Totul la el era fals.
Acel bărbat era ca un caleidoscop, dar He Yu era prea tânăr, așa că nu putea să-l înțeleagă.
După ce a mers mult timp fără o destinație anume, He Yu și-a revenit în fire și și-a dat seama că ajunsese fără să vrea în cartierul lui Xie Qingcheng.
Cuvintele pe care Xie Qingcheng le rostise după ce se certaseră îi răsunau încă în urechi. „S-a întâmplat ceva acasă și trebuie să mă întorc! Lasă-mă în pace, naibii!”
He Yu stătea lângă bordură, cu mâinile băgate în buzunarele pantalonilor și cu o expresie amețită pe față, privind scena haotică de la intrarea în aleea Moyu, în depărtare. Se adunaseră chiar și câțiva polițiști.
Avea o vagă idee despre ce se întâmplase acasă la Xie Qingcheng.
Capitolul 58: Nu era ca și cum ar fi fost un zeu
He Yu stătea la o distanță considerabilă de agitație, într-un colț destul de îndepărtat, și nimeni nu îl remarca.
Această alee micuță nu putea fi considerată un loc turistic sau un punct de interes viral, dar era înconjurată complet de o mulțime impenetrabilă, mulți dintre membrii acesteia ținând telefoanele mobile ridicate și făcând zgomot.
Între timp, Xie Qingcheng se întorsese cu taxiul pe aleea Moyu cu câteva momente mai devreme.
Deoarece accesul de nebunie pe care el și He Yu îl avuseseră noaptea trecută se prelungise prea mult, când se trezi, nu mai era devreme. Și, cu cearta, plata și discuțiile care urmară, cerul începuse deja să se întunece când ajunse înapoi pe aleea Moyu. Într-o zi obișnuită, toată lumea ar fi fost deja acasă, luând cina.
Dar astăzi nu era așa pe aleea Moyu.
Când Xie Qingcheng s-a apropiat, a găsit un grup de polițiști civili care stăteau la porți. Împiedicau mulțimea de oameni care țineau telefoane și făceau fotografii și videoclipuri să intre în zonă.
Văzând că era o stradă cu sens unic, șoferul de taxi a spus: „Va trebui să parchez aici”.
„Aici e bine, mulțumesc”, a răspuns Xie Qingcheng în timp ce plătea cursa.
De îndată ce picioarele lui lungi au ieșit din taxi, lumini albe orbitoare i-au umplut vederea. Pentru o secundă, a crezut că se simte atât de rău încât îi era încețoșată vederea, dar apoi și-a dat seama că luminile proveneau de la mulțimea care îi făcea frenetic fotografii și videoclipuri în timp ce era ținut la distanță de polițiști. Văzând un spectacol atât de entuziast, cineva care nu era la curent cu situația ar fi putut chiar crede că sosise o vedetă.
„El este!”
„Xie Qingcheng, ne poți spune ce legătură ai cu cazul crimei de la turnul de transmisie?”
„De ce ar difuza o organizație criminală videoclipuri cu tine? De ce doar cu tine și nu cu altcineva? Ai vreo legătură cu Spitalul de Psihiatrie Cheng Kang?”
„Oamenii de pe internet spun că ai fost implicat în planul de a închide și molesta femei cu probleme psihice. Nu ai de gând să dezminți zvonurile?”
„Xie Qingcheng, de ce l-ai insultat pe profesorul Qin Ciyan? Era un erou național fără egal! Nu ai conștiință?! Cum poate cineva ca tine să fie doctor, profesor?! Du-te și stai în spatele gratiilor!”
Xie Qingcheng avea deja o idee aproximativă despre situație înainte de a ajunge. Datorită cazului turnului de transmisie al Universității Huzhou, casa lui devenise un epicentru nefericit al haosului. Cineva divulgase și răspândise adresa casei lui Xie Qingcheng pe internet, așa că micile vedete de pe internet, cu camerele lor video, și trecătorii cu ideologii simpliste au început să apară ca piranha mirosind sânge, năvălind pe aleea Moyu în turme.
Nu numai că casa lui fusese vandalizată cu vopsea, dar și vecinii lui fuseseră afectați. Mătușa Li se grăbise să iasă afară pentru a se certa cu ei, dar fusese filmată, iar videoclipul fusese ulterior răspândit online. Internații spuneau că era mama lui Xie Qingcheng, doar o harpie care făcea o criză de nervi. Xie Xue fusese calomniată și mai absurd. Oamenii susțineau că era amanta lui Xie Qingcheng, „cealaltă femeie”. Persoana care a încărcat videoclipul a obținut o mulțime de vizualizări.
Mai târziu, Xie Xue a sunat la poliție în lacrimi. Chen Man se afla printre polițiștii care au sosit la fața locului și i-au alungat pe toți acei oameni de pe alee. Cei care făceau zgomot mai mare au fost duși direct la secție pentru a bea ceai.
După aceea, unii dintre scandalagii au încetat să mai arunce cu vopsea și să deranjeze locuitorii, dar o parte dintre ei au rămas la porți. Știau că Xie Qingcheng va ajunge în cele din urmă acasă, și uite! Nu era chiar acolo?
„Faceți-i o poză!”
„Xie Qingcheng, uită-te aici, la cameră.”
Pe naiba mă uit. Xie Qingcheng i-a ignorat complet, a trântit ușa mașinii, a tras cordonul poliției și a intrat cu o aură demnă de un VIP. Drept urmare, micul taxi ponosit din Huzhou a căpătat aspectul unei mașini de lux a unui șef mafiot.
„Ge! Ge!”
Era surprinzător de liniște pe alee. Xie Xue stătea pe un scăunel în fața casei lor, dar în clipa în care l-a văzut pe Xie Qingcheng, a sărit în picioare și s-a aruncat asupra lui. Viteza ei, combinată cu greutatea de 45 de kilograme, aproape că i-a rupt spatele deja dureros al lui Xie Qingcheng, făcându-l să se clatine înapoi câțiva pași.
În mod normal, fratele ei mai mare o putea prinde cu o singură mână și chiar o putea învârti de câteva ori cu ușurință, dar Xie Qingcheng nu putea nici măcar să-i facă față acum. Speriat, Xie Xue îl privi cu ochii roșii și umflați. „Ge, ce s-a întâmplat? Te simți rău?”
„Nu e nimic.” Xie Qingcheng tuși încet. „Mi-am pierdut echilibrul.”
Chen Man se apropie și el. „Xie-ge.”
Toți vecinii se adunaseră în curte. Unchii și mătușile fluturau evantaiele din frunze de palmier, alungând țânțarii și muștele. Toți se întoarseră să-l privească pe Xie Qingcheng când îl văzură întorcându-se, dar nimeni nu spuse nimic.
Îmbrăcată într-o cămașă de noapte cu flori, mătușa Li stătea sub un copac vechi de camfor, ștergându-și lacrimile. Își încurcase pantofii când se grăbise să iasă pe ușă.
Xie Qingcheng, ținând-o încă pe Xie Xue, o mângâie pe cap și pe spate pentru a o consola, apoi se uită în jur. Din cauza tuturor vedetelor de pe internet care se adunaseră mai devreme, aleea ponosită, dar elegantă, era acum un dezastru. Ghivecele de flori ale unchiului Liu erau sparte, gardul mătușii Zhao era dărâmat și chiar și cușca câinelui husky al fiului doamnei Wang era transformată într-o grămadă de lemne de picioarele mulțimii care se înghesuia.
Câinele stătea încă înmărmurit lângă el, probabil pentru că încă nu-și revenise din șocul momentului. Se gândea în sinea lui: Nu ar trebui să fie distrugerea proprietății domeniul de expertiză al câinilor? Cum se face că acești oameni sunt atât de bestiali încât au reușit să-i distrugă chiar și cușca?
Și mai urâtă era vopseaua roșie ca sângele care fusese împrăștiată nu numai pe reședința familiei Xie, ci și pe două case vecine. Șocant, cineva scrisese cu vopsea spray roșie, cu litere strâmbe, cuvintele „du-te dracului”.
Xie Qingcheng avea un caracter puternic și rezistent, așa că nu s-a demoralizat în fața acestei distrugeri. De fapt, nici măcar nu părea să fie afectat în mod negativ — într-adevăr, după experiențele din noaptea trecută, ce ar mai fi putut să-l afecteze acum?
Totuși, se simțea foarte vinovat că și alții fuseseră implicați, așa că, după un lung moment de tăcere, se întoarse spre vecinii din curte și spuse: „Îmi pare rău că v-am deranjat pe toți cu această mizerie”.
Vântul de seară foșnea prin curte, suflând prin copacul de loquat, iedera târâtoare și pijamalele bătrânilor unchi și mătuși.
După o lungă pauză, bunica Zhang a vorbit. „Xiao-Xie...”
Xie Qingcheng nu a răspuns. A presupus că bunica Zhang vorbea cu Xie Xue. Trecuseră ani de zile de când vreunul dintre vecinii lui nu-i mai spusese Xiao-Xie. Toți îl considerau rece și intimidant, așa că îi spuneau profesor Xie sau doctor Xie, iar Xiao-Xie îi spuneau doar când era încă la școală. Abia când bunica Zhang se apropie cu pași șovăitori și îi apucă brațul cu o mână acoperită de piele ca scoarța unui copac bătrân, își dă seama că de fapt ea îl striga pe el.
„Um, Xiao-Xie, nu te speria... Toți ne-am lăsat telefoanele înăuntru. Niciunul dintre noi nu le are la el acum, așa că nimeni nu o să-ți facă poze și nu o să-ți facă rău aici...”
Xie Qingcheng se sperie. Abia acum observă lacrimile de îngrijorare care îi umpleau ochii bunicăi Zhang, încețoșați de vârstă.
„Nu-i nimic, dragul meu copil, du-te și culcă-te. Poliția e aici, așa că oamenii aceia nu pot intra. În ceea ce privește curtea, o vom curăța noi... Nu te gândi prea mult la asta. E în regulă, e în regulă.”
„Da, Xiao-Xie, nu-i nimic.”
„Oamenii aceia sunt niște monștri în piele de om. Nu-i lua în seamă pe influencerii ăia.”
„Așa e. În plus, gardul ăsta al meu e ridicat de zece ani. E ocazia perfectă să-mi iau unul nou.”
„Xie-gege, pot să iau și o cușcă mai mare pentru câine. Pe asta am cumpărat-o când Awoo era încă pui. E cam înghesuit chiar și când doarme.”
Când se afla în afara aleii, cu doar câteva clipe înainte, Xie Qingcheng se simțea destul de amorțit. Insultele verbale nu aveau nicio importanță pentru el; nu erau decât praf în vânt, de care nu-i păsa. Nici măcar nu se obosea să le arunce o privire critică. Atâta timp cât nimeni nu era rănit, totul era în regulă.
Dar în acel moment, privindu-i pe acești vecini bătrâni cu care se întâlnea regulat, cu care trăise în vecinătate de peste douăzeci de ani, simți brusc că ceva i se frânge în inimă. Era o senzație de arsură, însoțită de o durere surdă.
„Îmi pare foarte rău. V-am cauzat atâtea necazuri.”
Nu știa ce să spună, mai ales când a văzut că și magnolia albă din curtea unchiului Liu fusese călcată în picioare, ramurile ei elegante și protectoare fiind răsturnate între noroiul împrăștiat și vasele sparte.
Era ca și cum inima lui fusese zgâriată de acele cioburi de ceramică. Privind silueta aplecată a unchiului Liu, a spus: „Acesta este copacul pe care l-a plantat mătușa Sun.”
Mătușa Sun fusese soția unchiului Liu. Murise de cancer pulmonar cu câțiva ani în urmă, dar când era încă în viață, îi plăceau cel mai mult magnoliile albe. Ea plantase acest copac cu propriile mâini cu peste douăzeci de ani în urmă, pe vremea când era încă o mătușă tânără, cu o voce clară și puternică, iar unchiul Liu era încă un bărbat viguros, cu spatele drept ca o baghetă.
Un copac înflorit, neclintit de douăzeci de ani de vânt și ploaie, fusese rupt la mijloc sub picioarele unei mulțimi agitate într-o singură seară.
Unchiul Liu se uită fix la inelele trunchiului copacului, cu privirea pierdută. Fiecare inel era ca umbra unei perioade mai fericite, o undă provocată de zâmbetul ei.
Xie Qingcheng era un om de oțel, dar de data aceasta, după o lungă tăcere, nu părea să poată suprima ușoara răgușeală din voce. „Îmi pare rău, unchiule.”
În cele din urmă, unchiul Liu reveni la realitate. „Aiya, nu-i nimic, Xiao-Xie”, spuse el. Se apropie, sprijinindu-se în baston, și îi dădu o palmă pe spate lui Xie Qingcheng, exact ca în tinerețe, când unchiul care lucra la oțelărie îi dădea palme pe spate cu mâinile lui mari și puternice ca turnurile de fier.
„Nu-i nimic, e doar un copac. Atâta timp cât toți sunt bine, atâta timp cât toți sunt bine. Un copac... Un copac poate... fi replantat...”
Dar, în timp ce bătrânul spunea asta, nu se putu abține să nu-și plece capul și să-și șteargă lacrimile din ochi.
Toată lumea știa că, chiar dacă ar fi plantat alt copac, nu ar fi fost același. Persoana care îl plantase fusese deja înmormântată. Acum, copacul îi urmase pașii, ca anii tinereții lor care se estompau.
Unchiul Liu a afișat un zâmbet slab pe fața lui ridată. „Pe vremea aceea, tu ai cumpărat acest copac pentru Wanyun de la piața de grădinărit. Părinții tăi au ajutat-o să-l planteze. Crezi că am devenit senil la bătrânețe? Îmi amintesc totul.”
„Așa este”, interveni altcineva. „Xiao-Xie, trăim împreună de aproape douăzeci de ani, cum am putea să nu știm ce fel de om ești și ce fel de oameni erau părinții tăi? Indiferent ce spun oamenii, tu și Xiao-Xue încă ne aveți pe noi, vecinii. Nu-ți face griji, bine? Intră în casă și odihnește-te. Spală-te, arăți epuizat.”
„Da, grăbește-te și spală-te. Fața ta e atât de posomorâtă. Ah, dacă părinții tăi ar fi în viață să vadă asta, ar muri de inimă...”
Xie Xue ridică capul din brațele lui Xie Qingcheng și se uită cu lacrimi în ochi la toți cei din jur. Apoi, neputând să mai suporte, își ascunse fața la pieptul fratelui ei și începu să plângă în hohote.
După ce le mulțumi tuturor și își ceru scuze în repetate rânduri, Xie Qingcheng o duse pe Xie Xue înapoi în casă. Chen Man și mătușa Li îi urmară.
Din interior, vopseaua de pe ferestre arăta și mai mult ca niște dâre de sânge lăsate de niște gheare sinistre. Xie Qingcheng rămase fără cuvinte.
„Xie-ge, nu-ți face prea multe griji”, spuse Chen Man. „Oamenii ăștia sunt ca un roi de lăcuste; vor pleca înainte să-ți dai seama. Caută doar scandal, iar eu le-am cerut colegilor mei să se ocupe de ei unul câte unul. Poliția va rămâne aici, pe aleea Moyu, în următoarele câteva zile, așa că nu vor mai fi probleme...”
Xie Qingcheng tuși ușor. Îl durea tot corpul și ardea de febră, abia rezistând cu forța voinței. Lumina slabă din cameră era singurul motiv pentru care nimeni nu putea să-și dea seama că era clar bolnav.
Scoase o țigară și era pe punctul de a o aprinde când o zări pe mătușa Li. Puse bricheta jos fără să spună nimic.
„Ge, ce facem acum...”
„Xiao-Xie, a fost vreo neînțelegere în legătură cu profesorul Qin atunci? Tu... l-ai menționat de câteva ori înainte și ai vorbit mereu laudativ despre el. Când ai spus acele lucruri, trebuie să fi avut... Trebuie să fi avut un motiv.” Mătușa Li își ștergea lacrimile. „Poți să te gândești la o modalitate de a explica asta tuturor? Hmm? Atunci oamenii aceia vor înceta să te mai urmărească și să-ți facă viața grea...”
Xie Qingcheng rămase tăcut.
După o clipă, mătușa Li îl îndemnă: „Xiao-Xie, spune ceva.”
Afară, întunericul nopții lungi era apăsător.
Înăuntru, cei mai apropiați oameni erau lângă el.
Degetele tremurânde ale lui Xie Qingcheng se jucau inconștient cu bricheta de oțel, aprinzând-o, stingând-o, aprinzând-o din nou și stingând-o din nou...
În cele din urmă, aruncă bricheta din nou în lateral și închise ochii. Deși vocea îi era răgușită de oboseală, era hotărâtă și neclintită. „Nu a fost niciun motiv.”
Acum era rândul mătușii Li să rămână mută de uimire.
„Nimeni nu m-a acuzat pe nedrept. Am spus-o și am vorbit serios. Chiar nu puteam accepta lucrurile ridicole pe care le-a făcut Qin Ciyan. Atitudinea mea se schimbase deja, iar relația mea cu el nu era prea bună. Am spus acele cuvinte într-un moment de impuls, când nu aveam judecată.”
„Dar Ge...” interveni Xie Xue.
„Nu sunt perfect, Xie Xue. Fratele tău este un om obișnuit – sunt momente când mă sperii și mă îngrijorez. Erai încă atât de mică pe atunci, iar eu l-am văzut cum a fost ucis chiar în fața ochilor mei. Nu puteam continua să lucrez în sistemul medical... M-am speriat, așa că am renunțat. Asta s-a întâmplat.”
A urmat o lungă tăcere.
Când Xie Xue vorbi din nou, vocea ei sună ca un mieunat neajutorat de pisoi. „Ge, nu poți fi sincer, măcar cu noi?”
Xie Qingcheng rămase mult timp pierdut în gânduri, cu fantome din trecut care păreau să-i treacă prin fața ochilor. În cele din urmă, închise ochii, coborî capul și își strânse mâinile, apăsându-le între sprâncene. Spuse încet: „Ce am spus este adevărul. Îmi pare rău... V-am dezamăgit pe toți.”
Și astfel, conversația se încheie cu o tăcere prelungită. Toți cei din cameră care îl ascultă știau foarte bine că Xie Qingcheng era încăpățânat până la extrem.
„Sunt treizeci de mii de yuani pe acest card”, spuse în cele din urmă Xie Qingcheng. „Mătușă Li, te rog să-i iei. Trebuie să despăgubim vecinii pentru bunurile distruse, chiar dacă ei spun că nu este nevoie. Dacă nu eram eu, nu ar fi fost implicați în această încurcătură. O să mă gândesc eu cum să mă ocup de tot ce a mai rămas. Te rog să stai acasă și să nu-ți faci griji.”
„Xiao-Xie...”
Xie Qingcheng avea exact aceiași ochi ca mama sa, Zhou Muying, și aceeași duritate în priviri.
Inima mătușii Li se frânse din nou.
Orfană abandonată la un templu, Li Miaoqing a lucrat ca escortă într-un club de noapte din Huzhou în tinerețe. În timp ce îi servea pe clienți și le satisfăcea nevoile, toată lumea o numea o curvă care mirosea între picioare. Odată, când Zhou Muying era în misiune în timpul unei acțiuni de combatere a comerțului sexual, a adus-o pentru interogatoriu.
Pe atunci, Li Miaoqing nu asculta de nimeni. Stătea în camera de interogatoriu cu o țigară pe care o obținuse de la un alt polițist între buze, refuzând să răspundă la vreo întrebare.
Totuși, i-a spus lui Zhou Muying: „Au spus că sunt doar o curvă care miroase între picioare. Și ce dacă? Poate că m-ați prins, dar o să mă întorc și o să continui să mă vând – de parcă m-ați putea opri!”
Zhou Muying i-a răspuns: "Li Miaoqing, ai doar șaptesprezece ani. Nu vreau să te închid. Odată ce vei intra acolo, vei rămâne marcată pentru tot restul vieții. Știu că nu ai părinți sau familie. Uite cartea mea de vizită – acesta este numărul de telefon de la birou, iar acesta este numărul meu personal. Sună-mă dacă ai vreodată nevoie de ceva. Nu sunt doar un ofițer de poliție – sunt și femeie și mamă. Nu vreau să văd o fată care nici măcar nu a împlinit vârsta majoratului urmând această cale. Nu trebuie să-mi spui ofițer Zhou, poți să-mi spui Muying. Te pot ajuta. Nu trebuie să-ți fie frică."
Atunci, când aceiași ochi ca floarea de piersic o priveau din cealaltă parte a camerei de interogatoriu, Li Miaoqing simțise ca și cum un cutremur îi zguduia trupul, pornind din epicentrul inimii ei rănite și zdrobite.
Mai târziu, ea a devenit membră a cercului eclectic de prieteni al lui Zhou Muying. La acea vreme, relația lor era foarte stabilă. Zhou Muying avea mereu grijă de această tânără care își pierduse drumul și chiar o invita la ea de Anul Nou. Nu a privit-o niciodată de sus.
Când Zhou Muying și Xie Ping au trecut prin momente grele și nu au găsit un loc potrivit unde să locuiască, Li Miaoqing a întrebat în jurul ei pe aleea Moyu, unde locuia ea, și a găsit o ofertă pentru o casă la mâna a doua. Așa au devenit vecini. În următorii douăzeci de ani de încercări și greutăți, Li Miaoqing nu a mai câștigat niciodată traiul prin mijloace atât de sordide. A devenit croitoreasă și a confecționat qipao, cusând nenumărate rochii frumoase pentru Zhou Muying.
Acum, Li Miaoqing avea părul cărunt, iar Zhou Muying nu era decât un schelet sub pământ. Ultima rochie qipao pe care a croit-o pentru Zhou-jiejie a fost rochia de înmormântare a lui Zhou Muying, croită dintr-un brocart superb. A cusut-o intenționat cu mâneci lungi, pentru a acoperi brațul tăiat al lui Zhou Muying.
Pentru că Li Miaoqing știa că Zhou Muying nu era doar un ofițer de poliție. Era și o femeie, o mamă, o soție. Îi plăcea să fie frumoasă. Și era cea mai frumoasă... cu ochii aceia strălucitori și hotărâți.
În acel moment, era ca și cum acei ochi traversaseră timpul pentru a privi chipul ridat și zbârcit al lui Li Miaoqing, prin toți anii care trecuseră.
„După tot ce s-a întâmplat, asta nu înseamnă nimic pentru mine”, insistă Xie Qingcheng.
În cele din urmă, Li Miaoqing oftă și nu mai spuse nimic.
Xie Qingcheng ajută femeia în vârstă și fata mai tânără să se ducă în camerele lor să se odihnească.
Afară, începu să plouă.
Se făcea târziu.
Xie Qingcheng își puse o jachetă de toamnă și scoase două umbrele, dându-i una lui Chen Man.
„Ar trebui să te duci acasă, se face târziu.”
„Ge, nu rămâi aici în noaptea asta?” Chen Man era puțin surprins. Având în vedere personalitatea lui Xie Qingcheng, se aștepta ca acesta să rămână cu Xie Xue astăzi.
Dar Xie Qingcheng chiar nu mai putea rezista.
Simțea că fruntea îi arde și că trupul îi era ca de bumbac, fără să mai punem la socoteală durerea care îi radia din acea parte a corpului de care nu putea vorbi. Dacă Chen Man ar fi fost puțin mai atent, și-ar fi dat seama că Xie Qingcheng abia se așezase toată noaptea.
„Nu rămân. Am câteva lucruri de rezolvat la școală, așa că mă întorc la cămin.”
„Să te duc eu cu mașina...”
Xie Qingcheng împinse ușa și un val rece de ploaie de toamnă pătrunse în cameră.
„Nu e nevoie.” Cu mânerul negru din fibră de carbon al umbrelei în mână și înfășurat în jacheta de toamnă, Xie Qingcheng ieși în noaptea întunecată.
Nu mai putea să se prefacă mult timp. Simțea că spatele îi era ud de transpirație rece, în timp ce valuri de căldură îl străbăteau. Fața îi ardea și totul se învârtea în fața ochilor, de parcă jumătate din conștiința lui fusese smulsă cu brutalitate din corp.
Chen Man spuse: „Atunci tu...”.
"Plec. Mulțumesc pentru munca depusă astăzi. Ar trebui să te duci acasă."
Când Xie Qingcheng ieși de pe alee, era deja trecut de ora două dimineața, dar încă mai erau oameni care înfruntau ploaia și așteptau afară. Xie Qingcheng nu putea să nu admire perseverența lor. Din interiorul cordonului de poliție, chemă un taxi. Când mașina sosise, închise umbrela și intră în mașină, ferindu-se de explozia de blițuri și zgomotul de dincolo de ușa mașinii.
În clipa în care a intrat în mașină, nu a mai putut rezista. Se lăsă pe spate, epuizat, și ridică o mână pentru a-și acoperi ochii.
Șoferul taxiului îl întrebă: „Da-ge, unde mergem?”
Xie Qingcheng nu răspunse.
„Da-ge?” Celălalt bărbat îl strigă de câteva ori înainte ca Xie Qingcheng să-și revină încet din confuzia febrilă.
Știa că ar fi trebuit să meargă la spital. Dar nu voia deloc. Ce ar fi putut să-i spună doctorului când ar fi ajuns acolo? Mai degrabă ar fi folosit toată mândria și tăria de caracter pentru a duce secretul în mormânt decât să spună cuiva vreun cuvânt despre ce se întâmplase în acea mică cameră din club. Cum ar fi putut să-i explice doctorului motivul febrei sale?
El însuși era medic. Mai bine se ducea acasă, lua niște antiinflamatoare și lăsa lucrurile așa.
Așadar, Xie Qingcheng renunță la cuvântul „spital”, care îi era pe vârful limbii, și răspunse în schimb: „La căminul facultății de medicină din Huzhou, mulțumesc”.
Taximetristul porni în viteză.
Xie Qingcheng nu-l văzu pe Chen Man zăbovind în mulțimea zgomotoasă. După ce stătu acolo mult timp, tânărul polițist se încruntă îngrijorat. În cele din urmă, se întoarse și se îndreptă spre aleea Moyu, pentru a ieși din nou după un timp.
Xie Qingcheng nu-l văzu nici pe He Yu, care stătea în spatele vitrinei magazinului non-stop de vizavi, bând o cafea. Nici nu văzu cum, după ce aruncă cafeaua, He Yu își trase borul pălăriei și ieși din magazin.
Capitolul 59: Doar iubita mea
Xie Qingcheng s-a prăbușit în momentul în care a intrat pe ușa dormitorului său. Folosindu-și ultimele puteri, a intrat în baie, unde s-a prăbușit peste marginea chiuvetei și a vomitat imediat.
Tot vinul acela tare, pe lângă droguri... Îl îndurase cu greu atâta timp, menținându-și personalitatea puternică în fața celorlalți. Nu se înmuiase și nu se aplecase nici măcar un milimetru în fața lui He Yu, rămânând drept și echilibrat ca o suliță tot timpul.
Făcuse toate astea doar pentru a nu-și pierde demnitatea în fața lui He Yu, deși își pierduse deja corpul în fața ticălosului. Abia acum, când era singur, Xie Qingcheng se relaxă în sfârșit și începu să vomite violent, până când simți că îi iese și vezica biliară. Îi țiuiau urechile, iar vederea îi era încețoșată, ca și cum ar fi fost acoperită de o pânză neagră, făcând totul să pară întunecat și neclar.
Nu.
Nu putea să se prăbușească...
Trebuia să ia niște medicamente și apoi...
Xie Qingcheng se spălă pe față la chiuvetă și își repetă asta. Cu toate acestea, conștiința îi dispăru fără milă, indiferentă la rugămințile lui mizerabile.
În cele din urmă, se împiedică de o treaptă și se prăbuși în fața chiuvetei.
Chiar înainte de a leșina, văzu vag pe cineva deschizând ușa dormitorului. Era Chen Man, care ținea cheia pe care o luase de la Xie Xue. În momentul în care intră în cameră, începu să se uite în jur cu nerăbdare, iar privirea îi căzu în cele din urmă pe Xie Qingcheng, care zăcea pe gresia rece.
„Xie-ge?!”
Xie Qingcheng auzi vocea lui Chen Man și, în delirul său, se strădui să se ridice. Voia să ducă la capăt această reprezentație.
Dar nu era doar oboseala din membre. Chiar și pleoapele îi deveniseră extrem de grele. Tot ce mai vedea erau umbre tremurânde, și tot ce știa era că Chen Man alergase spre el și îngenunchiase îngrijorat lângă el, verificându-i starea.
După aceea, Xie Qingcheng și-a pierdut complet cunoștința. Când s-a trezit, trecuse mult timp.
Era întins pe un pat de spital, acoperit cu o pătură albă, și avea o perfuzie atașată la mână. Simțea că perfuzia curgea prea repede și voia să se miște, dar nu putea decât să-și miște ușor degetele care erau așezate pe pătură.
„Xie-ge!” Văzând că se trezise, Chen Man se ridică brusc din poziția în care stătea de pază lângă patul lui și îi apucă mâna, întrebându-l cu îngrijorare: „Cum te simți? Te mai simți rău?”
„Sunt bine. De ce ești...?”
„Eram îngrijorat pentru tine, așa că i-am cerut lui Xie Xue cheia dormitorului tău și te-am urmărit și te-am găsit leșinat. Când am ajuns la spital, aveai deja 39,8 grade. Doctorul a spus că febra mare era cauzată de o reacție inflamatorie severă și că ar fi fost foarte grav dacă ai fi ajuns mai târziu.” Ochii lui Chen Man erau roșii, ca ai unui iepure. „De ce nu ai spus nimic? Cum ai putut să... să...”
Conștiința lui Xie Qingcheng revenea încet în corp.
Închise ochii, luându-și un moment pentru a-și aduna gândurile, apoi întoarse încet capul. Brațul îi era expus peste pătură. Palmele erau încă acoperite de tăieturi de la sticla de vin spartă, iar încheieturile erau încă acoperite de urme de la nodurile lui He Yu.
Instinctiv, voia să ascundă dovezile rușinii sale sub pătură.
Dar Chen Man observase deja. Se uită la Xie Qingcheng. „Te-a bătut cineva?”
Xie Qingcheng nu știa ce să spună.
„Te-a atacat cineva din cauza acelor videoclipuri, din cauza zvonurilor și bârfelor?”
Xie Qingcheng tuși ușor. „Arăt eu ca cineva care e prea slab să riposteze?”
„Dar...”
„Eram într-o dispoziție proastă și m-am rănit singur.” Vocea lui Xie Qingcheng era joasă și răgușită când îi vorbea lui Chen Man. „De asta n-am spus nimic.”
Chen Man părea că nu-l crede deloc.
Dar Xie Qingcheng nu voia să-i mai pună întrebări. "Mi-e puțin foame. Poți să-mi aduci un castron de terci?"
Chen Man a plecat absent, cu părul ciufulit, pentru a se întoarce în grabă câteva secunde mai târziu — era atât de confuz încât își uitase telefonul.
După ce Chen Man plecă, totul deveni foarte liniștit. Aceasta era o zonă rezervată pacienților în stare de urgență care aveau nevoie de perfuzii, iar paturile erau separate între ele de perdele albastre. Xie Qingcheng putea auzi sunetele slabe ale pacienților din apropiere care plângeau ușor de durere. Cu ochii deschiși, simți brusc un pic de invidie.
De când era mic, aproape că nu plânsese niciodată. Simțea că dreptul de a se descărca în felul acela nu îi aparținuse niciodată.
Gâtul îi era uscat și îl durea, iar gura îi era ca un deșert arid.
Nu știa cât timp trecuse când perdelele s-au deschis din nou. Xie Qingcheng a crezut că Chen Man se întorsese, așa că a deschis ochii.
„Doctore Xie, eu sunt.”
Xie Qingcheng a rămas uimit.
Noul venit era directorul secției de urgențe a Spitalului Primului Oraș Huzhou. Avea un temperament foarte echilibrat și observa evenimentele cu o atenție meticuloasă. În ceea ce privea cazul Qin Ciyan, el avusese întotdeauna o perspectivă diferită de cea a celorlalți și nu nutrea niciun resentiment față de Xie Qingcheng.
„Am făcut câteva examinări când ai fost adus” – spuse directorul, uitându-se la el peste masca chirurgicală. „Doctore Xie, ar trebui să fii puțin mai atent în dormitor. Chiar dacă ești într-o dispoziție proastă, nu ar trebui să recurgi la metode atât de violente pentru a te destresa.”
Xie Qingcheng se încruntă instantaneu.
„Am observat doar urmele de pe corpul tău; nu m-am uitat în altă parte. Nu te gândi prea mult la asta.” Urma o clipă de tăcere. Directorul înclină ușor capul și făcu un gest spre ușă. „Cel care tocmai a plecat – este iubitul tău?”
„Doar un prieten.”
Nu fusese foarte apropiat de acest director când era medic, dar, din anumite motive, întotdeauna simțise că bărbatul îi părea puțin familiar. Probabil datorită unei compatibilități subtile între aurele lor, cei doi erau capabili să poarte o conversație pe vremea când el încă lucra la spital. Dar Xie Qingcheng se simțea extrem de umilit în acel moment, așa că își păstră expresia tensionată și lipsită de orice emoție. Nu avea absolut nicio intenție să dea explicații suplimentare.
Dar directorul a continuat: „Asta e bine. Dacă ar fi fost un polițist cu astfel de tendințe violente, ar fi trebuit să-și facă o programare la secția de psihiatrie”.
Acest lucru l-a înfuriat complet pe Xie Qingcheng, așa că a vorbit în cele din urmă cu o voce blândă. „Ai înțeles greșit, a fost o femeie”.
„Ah…?” Directorul a ridicat ușor bărbia, complet uimit, dar privirea i-a rămas destul de calmă. Era destul de evident că nu luase în serios prostiile lui Xie Qingcheng. „În acest caz, femeia asta trebuie să urmeze un curs de pregătire. Cum poate fi atât de sălbatică?”
„Dacă ai putea pleca, aș vrea să mă odihnesc.”
„Foarte bine, odihnește-te. Probabil ai avut multe pe cap în ultimele zile și nu ai dormit bine. Eu sunt de serviciu în noaptea asta, așa că poți să te odihnești.”
Cu aceste cuvinte, directorul se îndreptă spre perdele, cu caietul în mână, și le trase.
Se pare că era cineva afară.
Era Chen Man, care se întorsese de la cumpărături. Stătea în spatele perdelelor și auzise o parte din conversația lor. Acum se uita la director cu o expresie uluită, fața lui palidă înroșindu-se treptat, până când chiar și lobii urechilor începură să strălucească în roșu. După un timp, privirea lui se îndreptă involuntar spre Xie Qingcheng, care părea și el destul de surprins.
Era o coincidență; Chen Man intenționa să intre imediat ce se întorcea. Dar auzise vag că vorbeau despre importanța reținerii în dormitor și îngheță brusc, ca și cum ar fi fost electrocutat. Terciul din mâna lui se scurgea, dar părea că în mintea lui era mai mult terci decât creier.
Directorul îl examină pe Chen Man. „Ce faci?”
Chen Man nu știa ce să spună. Își mușcă buzele și rămase tăcut.
Xie Qingcheng era la fel de mut. Dar, în cele din urmă, trebui să tușească ușor înainte ca directorul să-l lase pe Chen Man să plece fără alte întrebări și să-și vadă de treaba lui.
Doar Chen Man și Xie Qingcheng rămăseseră de această parte a perdelei.
Chen Man făcu un pas înainte, dar apoi îngheță, ca și cum a merge mai departe ar fi însemnat să calce peste o graniță, ca și cum ar fi aflat un adevăr capabil să-l înjunghie.
„Ge. Tu... ai o iubită?" Chen Man forță un zâmbet. Când Xie Qingcheng nu răspunse, adăugă: ”O nouă saozi?"
„Nu.” Xie Qingcheng era mai mult decât enervat, dar și jenat. Nu mai avea chef să vorbească, pentru că, cu cât spunea mai multe, cu atât se îndepărta mai mult de adevăr. „Eram doar într-o dispoziție proastă și m-am cuplat cu cineva, din distracție.”
Dar Chen Man nu credea că Xie Qingcheng era genul acela de bărbat; ar fi crezut asta dacă ar fi auzit-o de la altcineva, dar Xie Qingcheng să iasă și să se cupleze din distracție? Chiar dacă toți bărbații de pe Pământ ar avea aventuri de o noapte, Xie Qingcheng tot nu ar face așa ceva. Era cel mai încăpățânat și responsabil om. Nu era posibil să provoace o astfel de durere inutilă.
Văzând neîncrederea de pe fața lui Chen Man, Xie Qingcheng deveni și mai iritat. Era atât de frustrat încât simți nevoia să fumeze. Dar, bineînțeles, nu găsi nimic.
„De ce ai face asta...?”
Xie Qingcheng îl privi, neînțelegând sentimentele lui rănite. Presupuse că Chen Man pur și simplu considera că nu ar trebui să se comporte așa. „În acest moment, sunt singur, fără soție și fără copii”, spuse calm. „Nu am făcut nimic rău.”
În timp ce vorbea, își duse mâna la tâmpla încă fierbinte. Aproape apatic, continuă: „Ți-am spus să nu mă pui pe un piedestal prea înalt. Sunt doar o persoană obișnuită. Am toate dorințele pe care ar trebui să le aibă orice om.”
Chen Man se înecă și se întoarse brusc. Își suflă nasul în timp ce ridică pachetul cu terci și îl puse pe noptiera de lângă Xie Qingcheng.
„Um... Tocmai mi-am amintit că am uitat ceva la magazin. Trebuie să mă duc să-l iau.” De îndată ce Chen Man a terminat de vorbit, a plecat fără să se uite înapoi, mișcându-se și mai grăbit decât de obicei, de parcă ar fi fugit.
După ce Chen Man fugise în holul principal al secției de urgențe, oftă adânc, cu ochii roșii, în timp ce stătea amețit. Capul îi era complet în ceață. Ceea ce auzise mai devreme îi răsuna în minte.
Știa că Xie Qingcheng trebuie să se fi culcat cu cineva. Gândul acesta îi făcea inima să bată cu durere, dar nu avea curajul să-l întrebe cu cine se culcase Xie Qingcheng.
În ochii lui Xie Qingcheng, el era pentru totdeauna un copil. Xie Qingcheng avea grijă de el și îl proteja, dar nu-și deschisese niciodată inima în fața lui, cu atât mai puțin să-i împărtășească viața personală. Dacă Xie Qingcheng ar fi aflat că el avea astfel de sentimente pentru el, Chen Man se temea că ar fi distrus pentru totdeauna relația lor de prietenie.
Dar în acel moment, inima lui era prea îndurerată.
Se întreba: Cine este ea… Ce fel de fată este?
Chen Man închise ochii. Era prea dureros pentru el; doar pentru că nu era femeie, nu ar fi putut niciodată să-i mărturisească sentimentele lui Xie Qingcheng, nu-i așa?
Dar ceea ce Chen Man nu știa era că, în acel moment, „fata” aceea, vinovata principală, cea pe care o ura atât de mult încât putea să scuipe sânge, stătea rezemată de perete în colț, cu mâinile în buzunare, privind de la distanță cum Chen Man ieșea din sala de urgențe.
He Yu îi urmărise pe Xie Qingcheng și Chen Man până aici.
Și abia acum a putut să vadă clar persoana care se agita lângă Xie Qingcheng.
He Yu l-a recunoscut pe Chen Man. Mâncase împreună cu el, în sala de mese. Era foarte apropiat de Xie Qingcheng.
În timp ce Chen Man stătea în lumină, cu inima îndurerată, He Yu stătea în întuneric, și el puțin incomod, cu inima parcă străpunsă de spini. Dar nu era sigur de ce se simțea așa.
Deși îl disprețuia pe Xie Qingcheng, când s-a trezit, și-a revenit și și-a amintit fragmentele împrăștiate ale incidentelor din trecut, a simțit că ar fi puțin cam mult să-l lase pe Xie Qingcheng să pățească un accident cu adevărat teribil. Dar, în cele din urmă, după ce l-a urmărit pe Xie Qingcheng până acasă, tot ce a obținut pentru eforturile sale a fost ocazia de a-l vedea personal pe Chen Man cărând pe jumătate inconștientul Xie Qingcheng din căminul facultății de medicină și urcându-l într-o mașină...
În timp ce He Yu privea aceste evenimente, se simțea foarte, foarte incomod.
Era vina lui că Xie Qingcheng se îmbolnăvise. Nu se temea de nimic și era dispus să suporte consecințele tuturor acțiunilor sale. Nu îi era rușine să dea ochii cu doctorul. Nu avea nevoie de altcineva să-i plătească datoriile, mai ales că Xie Qingcheng tocmai îl acuzase astăzi că „fugise după ce făcuse ceva rău”, când era încă conștient.
Nu am fugit, gândi He Yu. Xie Qingcheng era cel care avea prea mulți prieteni prea tineri pentru el, prieteni care îl urmau pretutindeni, la orice comandă, grăbindu-se să curețe mizeria lui He Yu.
He Yu stătuse afară tot timpul cât Xie Qingcheng fusese conectat la perfuzii în sala de infuzii. Deși voia să afle starea actuală a lui Xie Qingcheng, nu avea cum să intre și să întrebe în prezența lui Chen Man.
Era incontestabil că el era cel care îi provocase febra lui Xie Qingcheng, dar după tot acest timp, nici măcar nu putea intra în sala de perfuzii – până acum, când Chen Man ieși.
Privind de la distanță, He Yu observă expresia sumbră de pe chipul tânărului; părea că cerul i se prăbușise în cap. O undă de îngrijorare îi cuprinse imediat inima. Oare Xie Qingcheng era într-adevăr într-o stare gravă? Nu-i păsa deloc de Xie Qingcheng, dar el era cel care îl violase. Din respect pentru propria demnitate, se simțea obligat să-și asume o parte din responsabilitate.
Apoi, Chen Man se apropie. Acum că He Yu putea distinge clar roșeața neașteptată din jurul ochilor lui, era și mai uimit. Se simțea oarecum pierdut. Ce însemna asta?
Ce se întâmplase cu Xie Qingcheng?
Fața lui He Yu pălise ușor. Nu-și dădea seama, dar era practic imaginea unui tânăr tată care aștepta în fața unei săli de nașteri – împiedicat să intre, incapabil să obțină vreo informație și disperat de nerăbdare. În timp ce He Yu era prins în mijlocul agitației sale, una dintre asistentele medicale din sala de urgențe a ieșit în fugă, spunând: „Domnule, ești familia lui Xie Qingcheng, nu-i așa?”
Uimit pentru o clipă, Chen Man se gândi puțin, apoi dădu încet din cap.
„Ar trebui să fie gata rezultatele analizelor de sânge acoperite de asigurarea pacientului. Ai omis unul când le-ai luat mai devreme, așa că, dacă poți, te rog să te duci să-l iei. Mai sunt și medicamentele prescrise de doctor. Te rog să le plătești și să le iei cât mai repede posibil.”
„Oh... Bine.”
Chen Man se îndreptă fără vlagă spre ghișeul de recepție pentru a ridica raportul de laborator și a luat rezultatele analizelor de sânge ale lui Xie Qingcheng. Apoi se duse la un alt ghișeu pentru a plăti medicamentele. Dar era într-o dispoziție cu adevărat proastă, mintea lui rătăcind în timp ce făcea aceste gesturi mecanice. În timp ce lua medicamentele și plătea factura, raportul analizelor de sânge pe care tocmai îl obținuse căzu din teancul de hârtii și se rostogoli pe podea.
Foaia subțire de hârtie căzu ca un fulg de zăpadă pe gresia rece ca gheața din holul camerei de urgențe.
He Yu se uită fix la ea, paralizat.
Era raportul de laborator al lui Xie Qingcheng...
După câteva secunde de indecizie, își trase borul șepcii mai jos. Apoi, înainte ca Chen Man să observe, se îndreptă cu spatele drept și ridică foaia albă ca zăpada.
În acel moment, He Yu a fost lovit de un gând extrem de bizar. Era ca și cum ar fi fost un student universitar nemernic care, după ce a făcut sex pentru prima dată, era îngrijorat că și-a lăsat accidental iubita însărcinată pentru că s-a grăbit să pună prezervativul. Și acum se furișa să se uite la testul de sarcină al iubitei sale.
He Yu a scuturat agresiv din cap, încercând să alunge gândul ridicol. Chiar înnebunise. După atâtea evenimente importante din ultimele zile, chiar și procesul său de gândire devenise distorsionat.
Coborând capul, He Yu examină cu atenție raportul analizelor de sânge ale lui Xie Qingcheng. Doar numărul de globule albe era ridicat — se părea că suferea de o inflamație. Tot restul părea să fie în limite normale, așa că nu era nimic grav cu el.
Atunci de ce plângea tânărul acela...?
Răsuflând ușurat, He Yu ridică ușor pleoapele și privirea îi căzu pe cuvintele „Xie Qingcheng, bărbat, 32 de ani” scrise în partea de sus a raportului.
Atinse cu degetul rândul de litere mici.
Proaspăt ieșit de la tipar, raportul încă mai păstra o urmă de căldură de la imprimantă.
Cald la atingere, exact ca pielea acelui bărbat...
„Scuză-mă, amice, dar cred că asta îmi aparține.”
După o perioadă de agitație, Chen Man și-a revenit în fire și și-a dat seama că pierduse raportul analizelor de sânge. Când s-a întors, însă, a văzut un tânăr de vârsta lui analizând cu atenție același raport.
Era păcat că Chen Man era într-o dispoziție atât de proastă, iar He Yu purta șapca, astfel încât Chen Man nu i-a putut vedea bine fața și a ratat ocazia de a-l confrunta pe principalul vinovat. Considerându-l pe He Yu un pacient obișnuit, i-a spus: „Scuză-mă, dar poți să-mi dai înapoi raportul, te rog?”
He Yu nu a răspuns. Cu ochii ascunși în umbra cozorocului șepcii, i-a trecut prin minte o idee: nu avea cum să-i dea raportul. Dar, o clipă mai târziu, gândul acela i s-a părut ciudat. De ce nu voia să i-l dea? La urma urmei, nu era chiar un student nemernic care ținea în mână rezultatul testului de sarcină al iubitei sale, Xie Qingcheng.
Ce absurditate!
În ciuda acestor gânduri, el spuse totuși cu voce rece: „Te înșeli. Este al meu.”
Chen Man spuse: „Eu clar... Te rog, pot să mă uit măcar?”
He Yu refuză să-i înapoieze hârtia lui Chen Man, strângând cu degetele palide și subțiri raportul de laborator pe care îl ținea în spatele lui.
„Nu poți. Confidențialitatea pacientului.”
„Vreau doar să văd numele! Pentru că am scăpat foaia asta, chiar pe aici...”
„Vrei să vezi rezultatele testului de sarcină al iubitei mele?”
Chen Man rămase fără cuvinte.
He Yu însuși a găsit ridicolă afirmația în momentul în care i-a ieșit din gură, dar poate pentru că se gândise mai devreme la toate acele prostii, ăsta a fost răspunsul care i-a scăpat.
Cuvintele sale aveau un efect descurajator prea puternic. Un tânăr naiv ca Chen Man nu ar fi avut niciodată curajul să-l mai hărțuiască pe He Yu după ce auzise cuvintele „rezultatele testului de sarcină”.
Chen Man s-a înroșit și nu a îndrăznit să-l privească în ochi pe băiatul care stătea în fața lui, chiar dacă toată situația i se părea destul de absurdă. Nu se uitase bine la fața lui He Yu, dar era sigur că celălalt era un student mai tânăr decât el.
Lucrurile pe care le făceau băieții de facultate în zilele noastre erau cu adevărat...
Chen Man s-a bâlbâit: „S-scuze, greșeala mea.”
He Yu a băgat raportul testului de sânge al lui Xie Qingcheng în buzunar cu o expresie rece. „Da, a fost într-adevăr greșeala ta.”
„Atunci voi continua să caut...”
He Yu îl ignoră pe Chen Man. Sincer, raportul acela nu-i era de mare folos și cel mult putea dovedi că se culcase cu Xie Qingcheng o noapte întreagă. Totuși, îl băgă în buzunar cu o expresie rece pe față și plecă fără să se uite înapoi.
Nimeni nu știa că fusese acolo.
VOLUMUL 3 - Capitolul 60: Simțindu-se excitat
Xie Qingcheng a părăsit spitalul și s-a întors în căminul său a doua zi. Era însoțit de Chen Man, care era destul de tăcut și părea oarecum dezorientat.
Când s-au despărțit la primul etaj al căminului lui Xie Qingcheng, Chen Man l-a strigat ezitant: „Xie-ge...” Dar când a întâlnit privirea pătrunzătoare a lui Xie Qingcheng, a sfârșit prin a murmura: „Tu... ar trebui să te odihnești. Dacă apare ceva, poți veni la mine oricând.”
Xie Qingcheng considera comportamentul lui Chen Man extrem de ciudat, dar nu lua în considerare perspectiva îngrozitoare că Chen Man ar putea fi îndrăgostit în secret de el. În schimb, presupunea că Chen Man pur și simplu nu putea accepta ideea că Xie Qingcheng avusese o aventură de o noapte. Era într-adevăr o scuză groaznică, dar Xie Qingcheng nu putea găsi o explicație mai rezonabilă pentru a-și liniști prietenul mai tânăr.
Xie Qingcheng era un bărbat matur; nu putea să recunoască că fusese futut de un băiat cu treisprezece ani mai mic decât el. Se simțea ca un mut care mănâncă pepene amar, obligat să sufere în tăcere.
După o scurtă pauză, Xie Qingcheng spuse: „Ar trebui să pleci. Mulțumesc.” Se întoarse să urce scările.
Stând amețit în ploaie sub umbrela lui, Chen Man strigă din nou. „Xie-ge…”
Xie Qingcheng se uită înapoi.
„Nu contează. Ai grijă de tine.”
„…Ce vrei să spui mai exact?”
Mușcându-și buza, Chen Man făcu tot posibilul să reziste impulsului de a întreba, dar în cele din urmă, tot izbucni: „Mai ții legătura cu fata aia?”
Xie Qingcheng se opri. „Tu ai păstra legătura cu o aventură de o noapte?”
„Eu... eu nu fac astfel de lucruri...”, spuse Chen Man. Imediat ce cuvintele îi ieșiră din gură, își dădu seama că suna ca și cum l-ar fi criticat pe Xie Qingcheng pentru că nu respecta virtuțile masculine, așa că se grăbi să facă un gest cu mâinile. „Scuze, nu asta am vrut să spun.”
„Ai dreptate. Nu ar trebui să faci astfel de lucruri”, spuse Xie Qingcheng fără entuziasm. „Acum, și eu regret acel impuls de moment.”
Chen Man se uită fix la el.
„Nu se va mai întâmpla. Mi se pare dezgustător.” Cu aceste cuvinte, Xie Qingcheng se întoarse și se îndreptă spre scări.
Abia atunci paloarea care încă mai persista pe chipul lui Chen Man căpătă din nou un strop de culoare.
Xie Qingcheng a avut nevoie de o săptămână întreagă pentru a-și reveni complet din starea de rău, și chiar și după atâta timp, urmele lăsate pe corpul său încă nu dispăruseră complet. Când ținea cursuri sau scria pe tablă la universitate, trebuia să fie foarte atent să-și încheie bine mânecile, deoarece încheieturile mâinilor erau încă acoperite de urme slabe de frânghie. Aceste urme erau dovada faptului că mâinile îi fuseseră legate când fusese violat în mod brutal.
Xie Qingcheng nu l-a mai contactat pe He Yu. He Yu îl blocase, iar el îl ștersese din contacte. Facultatea de medicină și Universitatea Huzhou erau instituții vechi de secole, cu campusuri întinse, care necesitau mult timp pentru a fi parcurse chiar și cu mașina; era ușor să eviți pe cineva, dacă Xie Qingcheng dorea cu adevărat acest lucru.
Gândește-te la asta ca la un coșmar, se gândi el, și nu te uita înapoi.
În viață, existau multe lucruri urâte, aflate dincolo de controlul nostru, care nu puteau fi rezolvate într-un mod satisfăcător. Uneori, simplul fapt de a scăpa cu viață era cel mai bun rezultat posibil.
Xie Qingcheng trecuse prin multe în viața lui, așa că nu era vorba că nu înțelegea acest principiu, oricât de dezgustat se simțea de ceea ce se întâmplase. Dar tot se trezea adesea în miezul nopții. Boala lui se ameliorase, febra dispăruse și chiar și părțile intime începuseră încet să se vindece. Dar, în adâncul sufletului, Xie Qingcheng, care întotdeauna fusese reticent la iubire și dorință, devenise și mai rece decât înainte.
Visul lui era dominat de chipul plin de ură și dorință al lui He Yu și de lucrurile pe care le făcuseră împreună. Apoi, se ridica brusc în pat. Departe de privirile curioase, Xie Qingcheng își arăta în sfârșit panica și slăbiciunea, gâfâind cu gura deschisă, în timp ce își ascundea fața în mâini, transpirația udându-i hainele.
Fuma țigară după țigară și lua chiar și somnifere.
Într-o zi, sub duș, a observat că semnele lăsate de He Yu dispăruseră complet. Dar tot nu se putea relaxa. Știa că fusese marcat până în măduva oaselor, iar frica și dezgustul său față de sex deveniseră și mai intense. Amintirile îl chinuiau constant, amintindu-i cum își pierduse controlul sub He Yu, cum își dăduse frâu liber dorinței pe care o reprimase mereu – o dorință pe care aproape reușise să o înăbușe complet – într-un mod pe care îl detesta.
Țipase, tremurase și se pierduse. Aceste amintiri erau ca niște urme lăsate de un bici, care îl înțepau, îl umileau și îl chinuiau fără încetare.
Nu avea de ales decât să pornească computerul, să deschidă videoclipurile cu meduze și să încerce să-și distragă atenția urmărind acele forme de viață antice și senine plutind în apă.
Nu putea continua să se scufunde așa.
Câteva zile mai târziu, He Yu s-a întors la reședința familiei He și a avut parte de o priveliște rară: toate luminile erau aprinse. În momentul în care a pășit în hol, a încruntat sprâncenele din cauza luminii calde; era ca și cum ar fi fost un vampir obișnuit cu pustietatea, al cărui mediu cel mai familiar era tăcerea și întunericul unui castel vechi.
„Te-ai întors”, se auzi o voce familiară.
„... Mm.”
He Yu fu surprins să-i găsească pe Lü Zhishu și He Jiwei acolo.
După ce se culcase cu Xie Qingcheng, He Yu se întorsese la vilă o singură dată, în ziua în care îl urmărise pe Xie Qingcheng până la spital, doar pentru a descoperi că nu putea face nimic.
În acea zi, inima lui era neliniștită și se simțea deosebit de gol. După toate acele emoții, nu putea să nu se simtă puțin gol în interior când se trezea brusc singur. Cu emoțiile în ceață, se întorsese la reședința principală, unde putea măcar să găsească companie în menajeră și servitori.
Știa că părinții lui se întorseseră recent la Huzhou, dar, agitat cum era, nu voia să-i vadă, așa că plecase din reședință a doua zi pentru a nu se întâlni cu ei. De atunci nu se mai întorsese. Până astăzi.
Presupusese că Lü Zhishu și He Jiwei nu vor sta mult timp și nu se așteptase să-i mai găsească aici când se va întoarce. Nu era obișnuit să primească un astfel de bun venit. Poate că și asta e fals, gândi el. O altă halucinație.
Dar apoi își dădu seama că nu visase niciodată că părinții lui veneau acasă să ia cina cu el. Nu apăruseră niciodată în fanteziile lui.
„E frig afară?”, îl întrebă Lü Zhishu. „Ți-am pregătit o supă hrănitoare din patru ierburi, cu ciuperci morel și abalone…”
„Mamă.” He Yu tăcu pentru o clipă. Acest cuvânt, unul dintre primele învățate de toți oamenii, îi ieșea puțin stângaci. „Sunt alergic la fructele de mare.”
În hol se lăsă imediat tăcerea.
Lü Zhishu se simți puțin stânjenită și îi aruncă o privire lui He Jiwei.
He Jiwei tuși. „Nu-i nimic, poți să mănânci altceva. Le-am spus să-ți pregătească varză chinezească în supă cremă. Supa fierbe de ore întregi. Era mâncarea ta preferată.” He Jiwei nu era foarte apropiat de He Yu, dar era ceva mai de încredere decât Lü Zhishu. Știa ce îi plăcea fiului său.
He Yu nu avea niciun motiv să refuze, așa că cei trei se așezară împreună la masa din sufragerie.
Atmosfera devenise și mai tensionată.
He Yu nu-și amintea când fusese ultima oară când familia lor de trei persoane se așezase împreună așa. Trecuse prea mult timp. Privindu-i pe He Jiwei și Lü Zhishu, îi simțea puțin străini. Pentru el, părinții lui erau mai degrabă ca cele două fotografii de profil din contactele lui WeChat, cu vocile lor ușor aplatizate.
„Când intenționați să vă întoarceți la Yanzhou?” întrebă He Yu.
„Nu e nici o grabă”, răspunse imediat Lü Zhishu, cu un zâmbet dulce-amar lipit pe fața ei dolofană; zâmbetul era prea forțat și părea că ar putea dispărea în orice moment. "Fratele tău locuiește acum în campus, așa că nu trebuie să-l supraveghem tot timpul. Și, în plus, He Yu, aproape că m-ai speriat de moarte. Nu trebuie să faci lucruri atât de periculoase. Dacă ți s-ar fi întâmplat ceva? Noi am fi...„ Un suspin păru să-i rămână în gât.
He Yu privea impasibil. După incidentul de la turnul de transmisie, inima lui devenise rece și dură. Dar nu avea chef să irosească cuvinte pe cei doi, așa că zâmbi ușor și spuse: ”E în regulă. Mă simt foarte bine."
Conversația a continuat fără interes în timpul cinei. Scena părea caldă și primitoare, dar sub suprafață se agită curenți reci.
„Am terminat. Pot să mă duc sus?”, întrebă în cele din urmă He Yu.
Deși He Yu o făcea pe Lü Zhishu să se simtă puțin incomod, ea era o femeie de afaceri până în măduva oaselor; putea să-și ascundă gândurile, chiar și când era vorba de propriul fiu. "Ah, bine. Du-te, du-te. Odihnește-te. Îți fac supă de pui mâine, bine?„
„... Cum vrei tu”, spuse He Yu cu indiferență, apoi se ridică de la masă și se îndreptă spre scări.
Lü Zhishu îl privi dispărând în coridorul de la etaj cu o expresie complicată.
He Jiwei întrebă: „De ce ești brusc atât de bună cu el? Nu contează cum se simte el, nici eu nu mă pot obișnui cu asta”.
„Ce e rău în a fi bună cu fiul meu? Nu e cel mai natural lucru din lume? La urma urmei, sunt mama lui...”
He Jiwei începu să vorbească, apoi se răzgândi și închise gura. În cele din urmă, se ridică. „Am niște treburi de rezolvat la serviciu, așa că mâine trebuie să plec la Qingdao.”
„Când te întorci?”, îl întrebă ea. „Îți spun, m-am gândit și mi-am dat seama că l-am dezamăgit prea des. Ar trebui să mă revanșez față de el acum. Și tu, nu sta departe prea mult timp. Copiii noștri sunt mult mai importanți decât munca...”
He Jiwei oftă. „Cuvintele tale mă fac să devin nostalgic.” Tăcerea se lăsă pentru o clipă, apoi el continuă: „Obișnuiai să spui astfel de lucruri tot timpul când erai însărcinată cu el.” He Jiwei zâmbi, cu ochii impenetrabili, dar neașteptat de îndurerați. „A trecut mult timp de când nu te-am mai auzit spunând așa ceva.”
„Lao-He…”
Dar He Jiwei se întorsese deja și plecase.
He Yu zăcea pe patul din camera lui. Acum că nu mai trebuia să se prefacă politicos în fața lui Lü Zhishu și He Jiwei, privirea lui devenise destul de furtunoasă. Se uită la tavan și, la fel cum făcuse în ultima săptămână, când era singur și pierdut în gânduri, medită la lucrurile din trecut.
Se auzi un clopot.
Spre surprinderea lui He Yu, ceasul din casa veche sună din nou.
Fiecare sunet surd și profund îi răsuna în inimă, la fel ca în fiecare noapte pe care o petrecuse singur, la fel ca atunci când stătuse acolo atât de mult timp, în ziua în care împlinise treisprezece ani, așteptând compania măcar a unei singure persoane, care nu a venit niciodată.
Când își amintea de seara acelei zile de naștere, nu putea să nu se gândească din nou la Xie Xue. Nu numai că părinții lui nu i-au arătat niciodată prea multă preocupare, dar chiar și Xie Xue nu era altceva decât o născocire a imaginației sale, visată de un băiat înecat în adâncurile singurătății și ale unei boli extreme. Era o persoană reală, dar nu era în întregime reală. De când aflase adevărul, sentimentele lui He Yu față de Xie Xue deveniseră extrem de complicate.
Nu anticipase oare întotdeauna toate acestea?
Întotdeauna simțise că Xie Xue avea o memorie slabă. Erau anumite lucruri pe care el le ținea minte cu perfectă claritate, dar ea spunea că nu-și amintește nimic. Pe atunci, chiar îi spusese: Nu știu cum ai reușit să intri la universitate și să devii profesoară cu memoria ta.
Nu bănuise niciodată că evenimentele pe care el le amintea atât de clar ar fi putut fi altceva decât flori în oglindă sau luna pe apă – frumoase iluzii ale minții sale.
Această versiune a ei nu exista deloc – ea nu era complet reală.
El știa de la început că acestea erau fapte de autoapărare și autoamăgire, chiar dacă doar la nivel subconștient. Odată, pentru cursul de scenaristică și regie, scrisese o poveste despre un băiat al cărui spirit se întorsese în lumea celor vii la șapte zile după moartea sa. Sufletul băiatului mort bătuse la ușa profesoarei sale și se așezase lângă ea să mănânce niște gustări și să bea ceai de ghimbir... Însă, când profesoara se trezise a doua zi dimineață, niciun biscuit nu lipsea de pe masă, iar ceaiul de ghimbir cald se transformase în gheață.
Băiatul nu venise deloc. Era imaginar, o fantomă fără formă fizică.
Faptul că această poveste îi venise atât de ușor în minte... Nu era oare doar o proiecție a felului în care și-o imaginase pe Xie Xue?
În poveste, prăjiturile nu fuseseră atinse; în realitate, tortul de ziua de naștere nu existase niciodată. În poveste, ceaiul de ghimbir înghețase; în realitate, inima lui era atât de rece încât abia mai bătea.
Nu că nu ar fi știut adevărul la un anumit nivel. Acum, examinându-și cu atenție amintirile cu perspectiva celui care tocmai se trezise, putea distinge visele de realitate.
În vise, îi era imposibil să-și dea seama dacă visa sau era treaz. Dar, odată ce deschidea ochii, putea înțelege ce era real și ce era fals.
Exact cum spusese Xie Qingcheng, Xie Xue fusese într-adevăr foarte amabilă cu el, dar acea amabilitate nu era nici excepțională, nici necondiționată. Ea îl trata ca pe un prieten apropiat, dar avea mulți prieteni – He Yu era doar unul dintre mulți.
El nu fusese niciodată special.
Adevărul acesta îl supăra mult mai mult decât faptul că Xie Xue iubea pe altcineva – sprijinul său emoțional nu fusese altceva decât o iluzie. Pentru el, chiar și simplul fapt de a iubi pe cineva, cel mai normal sentiment pe care îl poate experimenta o persoană obișnuită, era prea mult.
Cu gândurile învolburate, He Yu nu mai dormise bine de mult timp. În acea săptămână, nu se simțea cu mult mai bine decât Xie Qingcheng. Corpul uman nu era făcut să reziste la stimulii atât de intensi și neîncetati, așa că, deși mintea lui He Yu era în haos, el luă câteva pastile și închise încet ochii, adormind profund pentru prima dată de la acea noapte din club.
He Yu a avut un vis.
El visa o pereche de ochi periculoși și fermecători, ca florile de piersic. Primăvara florilor de piersic din acei ochi îl sedusese de nenumărate ori înainte, așa că la început crezu că o visa pe Xie Xue, că se afla într-o altă fantezie, că speranța patetică din inima lui îi luase din nou înfățișarea pentru a-l mângâia.
Dar pe măsură ce visul devenea mai clar, He Yu a văzut că acei ochi nu erau deloc frumoși și zâmbitori. Erau reci ca gheața, tăioși, ostili și hotărâți... și, de asemenea, tulburați și neajutorați. Și-a dat seama brusc că aceia erau ochii lui Xie Qingcheng, felul în care arătau după ce fusese drogat cu Parfum de Prune 59 în acea cameră privată.
Visul era produsul subconștientului său, așa că, de îndată ce și-a dat seama ai cui erau ochii aceia, întreaga scenă a început să prindă contur.
Din nou, He Yu văzu corpul lui Xie Qingcheng întins pe canapeaua aceea din piele neagră, catifelat. Pielea lui Xie Qingcheng era izbitor de palidă, ca o piatră prețioasă ascunsă într-un cufăr căptușit cu catifea neagră, atât de albă încât părea aproape transparentă. Ceea ce fusese odată o cămașă albă și curată era acum îmbibată cu vin roșu. Țesătura era lipită de pielea lui, dezvăluind conturul pieptului său musculos, care se ridica și cobora.
He Yu îl chinuise pe Xie Qingcheng până îl adusese într-o stare mizerabilă — era atât de ud de transpirație, încât părea că fusese scos din mare. Corpul său era complet încordat, pur masculin și feroce de puternic — ca o flacără care se zbătea în timp ce era stinsă cu apă.
Drogul curgea neîncetat prin corpul lui Xie Qingcheng până când acesta nu a mai putut suporta. Și-a arcuit gâtul neputincios în timp ce se agăța de canapea, privind în sus ca și cum ar fi încercat să se agațe de ceva, expunându-și încheieturile și inscripția delicată de pe încheietura stângă, care spunea: Aici zace cel al cărui nume a fost scris în apă.
He Yu se uită la acea frază până când cuvintele clare se estompară și, în cele din urmă, nu le mai putu desluși deloc. Cuvintele erau ca un fel de blestem demonic care îi sugea sufletul din corp, și făcu un pas înainte ca un om posedat... doar pentru ca Xie Qingcheng să-l prindă de mână și să-l pălmuiască.
Ochii aceia ca florile de piersic păreau învăluiți într-o miasmă de piersici înfloriți.
Din nou, acel strigăt răgușit și pasional, pe care He Yu nu-l mai auzise niciodată, răsună în visul său.
Xie Qingcheng gâfâia, buzele îi erau întredeschise, ochii îi erau încețoșați, iar venele de pe gât îi tremurau hipnotic — ca un demon șarpe care își aruncase pielea năpârlită pentru a dezvălui dorința vulgară de dedesubt, ispitind un bărbat să o muște și să o sfâșie fără milă, să o înghită până când dorința aceea se topea în oasele lui. Atrăgându-l într-un coșmar care nu-i cruța nici măcar carnea și sângele...
Când He Yu se trezi, încă respira greu.
Ceasul de la încheietura mâinii era rece și inert, o greutate liniștitoare pe brațul său îmbibat de sudoare. Era întins pe patul mare din lemn de nuc din vilă, iar aroma dulce a bambusului din salteaua pe care dormea îi umplea nările la fiecare inspirație.
Dincolo de fereastră, o margine de albastru cenușiu, de culoarea carapacei unui crab, începuse să se ivească de sub orizont. Nici măcar nu se putea considera că erau primele raze ale zorilor – era în jur de patru dimineața, era încă prea devreme, iar toți servitorii din vilă dormeau în camerele lor. He Yu era singurul treaz, abia ieșit dintr-un vis ud de sudoare rece și tremurând de frig.
O pătură ușoară de toamnă îi era aruncată peste talie. În timp ce privea tavanul, plăcile de alamă încrustate păreau o formațiune de oglinzi; întins pe pat, se putea vedea reflectat pe suprafața lor.
He Yu clipi, gâtul îi tremura. Era ca o cochilie goală a unui corp care tocmai fusese scuipat dintr-un coșmar. Dar o cochilie goală nu ar fi fost afectată de agitația dorinței, iar el știa că pătura subțire ascundea dovada arzătoare a propriului său păcat, încă neîmpăcat. Îl urmărise până aici, în lumea reală, trecând cu întârziere din acel peisaj fantastic și viu al visului, pentru a căuta cu disperare alinare în ceva moale, umed și cald.
Vârfurile degetelor lui He Yu se crispară și era sigur că înnebunise cu adevărat. Cum de ajunsese să viseze despre noaptea petrecută cu Xie Qingcheng?
Când se culcase cu Xie Qingcheng, crezuse că nu o făcea din dorință. Își pierduse mințile în acel moment și tot ce știa era că acesta era cel mai bun mod de a-l umili pe Xie Qingcheng; complet irațional, l-ar fi urmat pe Xie Qingcheng în noroi dacă asta ar fi însemnat că îl putea acoperi cu noroi și să vadă expresia mizerabilă de pe fața lui.
He Ye intenționase inițial să folosească nebunia răzbunătoare născută din vin pentru a pune capăt relației lor. După acea noapte de sex, îl blocase chiar pe Xie Qingcheng pe WeChat, ca un tip care se culcă cu oricine, fără intenția de a-l mai contacta vreodată.
Atunci de ce îl visa din nou pe Xie Qingcheng, cu acel strigăt răgușit care îi făcea chiar și gropițele de pe spate să furnice de plăcere? Nu era gay – cum putea să se lase prins în așa ceva?
He Yu închise ochii și ridică o mână la tâmplă. Cu cât încerca mai mult să evite acele amintiri, cu atât mai insistent ieșeau la suprafață, stimulând dorința ascunsă sub pătura subțire și învățându-l semnificația instinctului primar.
El îndură. Dar transpirația continua să-i curgă, iar respirația îi devenea grea. Acest instinct masculin îl dezgusta și se străduia să-l evite, dar totuși, acesta se năpustea asupra lui.
He Yu era însetat de sânge, dar în acea noapte își potolise setea cu un alt bărbat. Până atunci, nu sărutase pe nimeni, cu atât mai puțin să fi îmbrățișat pe cineva sau să se fi cufundat în adâncurile plăcerii savurând gustul pasiunii.
Bărbații virgini în jur de douăzeci de ani, care tocmai avuseseră prima experiență sexuală, erau cei mai răi. La vârsta aceea, nu erau doar în forma fizică maximă, ci erau și curioși și aveau mult timp liber. Fiecare hotel din apropierea unei universități putea confirma acest lucru. He Yu era unic în multe privințe, dar era și un băiat de nouăsprezece ani; nu putea rezista dorinței cu care șarpele din Grădina Edenului îi ispitisese pe oameni să o înghită.
Doar o singură gustare, o singură încercare, și un băiat ar...
Inevitabil, se gândea la asta.
Inevitabil, tânjea după asta.
În cele din urmă, He Yu nu a mai putut suporta stimulul. A aruncat pătura și a apucat cu brutalitate telefonul.
S-a auzit un bip ușor când a deblocat dispozitivul. Dar, pentru urechile lui, a sunat ca un tunet.
He Yu a înghețat pentru o clipă lungă. În cele din urmă, și-a mișcat rigid degetele și, cu mintea tulburată de intensul conflict interior, a deschis un album foto. În acesta erau salvate fotografiile pe care i le făcuse lui Xie Qingcheng în timp ce dormea în pat. În timp ce He Yu se uita la ecran, peisajul din visul său s-a suprapus instantaneu cu realitatea.
Detaliile din fotografie erau extrem de clare — se vedeau chiar și semnele ușoare de săruturi de pe clavicula lui Xie Qingcheng. He Yu și-a amintit imediat de căldura intensă dintre ei doi, când erau îmbrățișați atât de strâns. Sunetele lipicioase și moi ale buzelor și limbilor lor păreau să răsune în urechile lui.
He Yu nu se mai uitase la aceste fotografii de când plecase din club în acea zi. Acum că rupsese relația, nu voia să mai nutrească niciun fel de dorință pentru Xie Qingcheng.
Dar acum, nu poți decât să ghicești ce gânduri bizare îi treceau prin minte lui He Yu în timp ce deschidea folderul criptat. Acoperit de perdelele opace ale camerei sale din vilă, întins pe patul său imens, simțea ca și cum ceva greu îl lovise fără avertisment, apăsându-i pieptul și îngreunându-i respirația.
Căldura umedă a acelei imagini – corpul complet gol al lui Xie Qingcheng, părul său răvășit împrăștiat pe frunte, vânătaia de la colțul gurii, unde He Yu îl mușcase când se sărutaseră – îl ținu pe He Yu lipit de salteaua de dormit, sfâșiindu-i instinctele masculine.
După o singură privire, închise imediat ochii și opri telefonul.
Într-o clipă, era ud leoarcă de sudoare fierbinte...
Oare înnebunise?
Inima îi bătea din ce în ce mai tare – ridicol – pe măsură ce dezgustul creștea. Chiar înnebunise... Nu era gay!
Așa este, gândi el. Între lipsa de somn și boala lui, probabil că înnebunise.
Cu fața palidă, He Yu aruncă telefonul deoparte, se ridică din pat și se îndreptă desculț spre baie, învăluit într-o ceață de căldură. Sunetul apei reci răsună aproape o oră înainte să iasă din baie.
Apoi, a ieșit din aplicația foto și s-a întins în pat cu părul încă ud. A petrecut ceva timp răsfoind rețelele sociale, încercând să-și distragă atenția cât mai repede posibil.
Internetul nu era deloc liniștit noaptea; paginile sale erau pline de spiritul sclipitor al celor care nu dormeau.
He Yu a derulat o vreme, doar pentru a-și da seama că, la un moment dat, căutase în mod inconștient „Xie Qingcheng”. A privit consternat rezultatele căutării.
Uneori, când oamenii sunt complet relaxați, se comportă exact așa: scriu inconștient numele care le răsună în cap în caiet sau îl tastează pe tastatură.
He Yu nu putea accepta că tastase inconștient numele lui Xie Qingcheng. Era mai mult decât absurd. Revenindu-și în fire, He Yu era pe punctul de a ieși din aplicație, dar atunci a observat brusc o postare.
Capitolul 61: Mă simt tulburat
Postarea era o denunțare oficială a lui Xie Qingcheng, care menționa direct Școala Medicală din Huzhou și cerea demisia acestuia din funcție.
He Yu se uită mai atent.
De când izbucnise incidentul de la turnul de transmisie, Xie Qingcheng și oamenii din jurul lui nu mai erau singurii vizați. Presiunea mulțimii putea uneori să se transforme într-o avalanșă. Acum, chiar și Școala Medicală Huzhou era implicată în conflict.
Masele scriau scrisori, posteau pe internet și depuneau plângeri la departamentele relevante, punând la îndoială judecata profesională a Școlii Medicale Huzhou pentru angajarea unui astfel de profesor. Nu conta dacă Xie Qingcheng avea legături cu organizații criminale; ei susțineau că cineva care îl batjocorise astfel pe Qin Ciyan nu ar fi trebuit să predea la alma mater a lui Qin Ciyan.
Acea postare a avut un număr deosebit de mare de interacțiuni, dar au fost multe altele.
He Yu privea indiferent, gândindu-se că era normal ca Xie Qingcheng să fie prins într-o situație pe care și-o crease singur. Nu era ca și cum cineva l-ar fi forțat să spună ceva atât de crud.
Dar când He Yu a închis telefonul și s-a întins în pat în tăcere, privind tavanul, a constatat că, de fapt, nu era deloc fericit că alții îl înjurau pe Xie Qingcheng.
La urma urmei, era o chestiune personală între el și Xie Qingcheng; He Yu simțea că era singura persoană care avea dreptul să ceară compensații de la Xie Qingcheng pentru remarca sa referitoare la bolile mintale. Ce treabă aveau ceilalți? Ce băgăcioși.
Dar, după cum s-a dovedit, lucrurile nu erau atât de simple pe cât credea He Yu.
În zilele care au urmat, au apărut tot mai multe postări de acest gen, până când Școala Medicală Huzhou nu a mai putut evita subiectul. Administratorii școlii au analizat situația și, în cele din urmă, au decis să-l întrebe pe Xie Qingcheng dacă era ceva mai mult în poveste.
Xie Qingcheng a dat exact același răspuns pe care i-l dăduse lui Xie Xue și celorlalți la vechea sa reședință. De data aceasta, nici măcar nu a ezitat înainte de a spune: „Nu. Am fost puțin impulsiv în acel moment și nu m-am gândit bine înainte de a vorbi. Am exagerat puțin, atâta tot.”
Superiorul său a suspinat și a spus cu un aer de profund regret: „Oh, profesore Xie...”
Cu asta, i-au permis lui Xie Qingcheng să plece.
Sincer vorbind, Xie Qingcheng făcuse o remarcă nepotrivită, nimic mai mult. Deși cuvintele lui erau brutale, la urma urmei, nu făcuse nimic iremediabil de grav. Mulțimea nu putea găsi nici măcar o dovadă că primea mită ilegală pentru prescrierea de medicamente sau altceva. Nu puteau spune decât: „Am auzit că recomandă în mod deliberat medicamente scumpe pacienților” sau „Am auzit că le cere pacienților săi o sumă cu cinci cifre în plic roșu pentru fiecare operație pe care o efectuează”.
Dacă acești bârfitori și-ar fi folosit puțin creierul și ochii, și-ar fi dat seama că Xie Qingcheng nu era chirurg și nu efectua deloc operații. Ce păcat – probabil că ar fi avut nevoie de un microscop pentru a citi cuvântul „psihiatru” din CV-ul lui Xie Qingcheng, dar, în calitate de războinici ai tastaturii, mereu mărinimoși, onești și incoruptibili, erau mereu strâmtorați cu banii și nu-și puteau permite să investească în ceva atât de scump. Era perfect de înțeles că le scăpase acest cuvânt neimportant.
Mai mult, videoclipul îl implica pe domnul Qin Ciyan, cel mai renumit profesor din țară, care vorbea întotdeauna cu considerație pentru pacienții săi și îi punea pe ei pe primul loc în deciziile sale. Xie Qingcheng lucrase odată la același spital ca Qin Ciyan și mai târziu a continuat să predea la Școala Medicală Huzhou, unde Qin Ciyan predase când era mai tânăr, dar dacă îi comparai pe cei doi, Xie Qingcheng părea un câine fără valoare.
Valurile de opinie publică se succedau fără încetare. În cele din urmă, chiar dacă oficialii școlii știau foarte bine că era o prostie, nu au avut de ales decât să facă o declarație.
La sfârșitul toamnei, când iarna își făcea apariția, Xie Qingcheng a primit vestea despre planul de acțiune al Școlii Medicale din Huzhou. Urma să fie suspendat din funcție până la o reevaluare.
Decanul era un om viclean. Nu a specificat durata suspendării, probabil pentru că intenționa să-l repună pe Xie Qingcheng în funcție imediat ce furia publică se va fi potolit.
E mai bine așa, gândi Xie Qingcheng. Se afla într-o situație îngrozitoare în acel moment, așa că timpul liber suplimentar îi oferea ocazia perfectă să-și revină mental. Nu era vorba de o concediere, așa că nu avea de ce să se plângă.
Vestea suspendării lui Xie Qingcheng s-a răspândit ca focul printre oameni. Școala Medicală Huzhou luase această decizie pentru a tempera criza de relații publice, așa că pagina oficială de Weibo a școlii a anunțat imediat vestea.
Xie Xue a văzut anunțul. La fel și Chen Man.
Cei doi l-au sunat pe Xie Qingcheng în panică, dar el i-a respins brusc. În acel moment, el căra în brațe o cutie de carton cu materialele sale de birou. Era prea grea pentru a o ține cu telefonul în mână, așa că nu s-a obosit să le acorde mai mult de câteva cuvinte.
Xie Qingcheng s-a îndreptat spre mașina veche parcată în fața școlii, a aruncat cutia în portbagaj și a descuiat mașina. Tot ce voia era să se întoarcă la vechea casă de pe aleea Moyu și să doarmă bine. Se va gândi la planurile pentru perioada suspendării după ce se va trezi.
Dar înainte să apuce să urce în mașină, Xie Qingcheng zări un tânăr care stătea sub un copac vechi de camfor lângă parcare...
He Yu.
Trecuse mult timp de la incidentul de la club. Xie Qingcheng fusese atât de chinuit în acea noapte, încât petrecuse cea mai mare parte a ultimelor două săptămâni încercând să scape de trauma pe care He Yu i-o provocase, cu ajutorul nicotinei și al medicamentelor.
Singurul lucru care merita sărbătorit era că He Yu părea să nu aibă intenția de a se apropia din nou de el, așa că Xie Qingcheng crezuse că această poveste se va termina încet: nu va mai trebui să-l vadă niciodată.
Dar, împotriva oricărei logici, iată-l pe He Yu, emanând aceeași aură amenințătoare pe care o avea la club – o aură complet diferită de tot ce văzuse Xie Qingcheng la el până atunci.
Era ca și cum toate rănile gravate în psihicul lui Xie Qingcheng, care abia începuseră să se vindece, fuseseră sfâșiate dintr-o dată. În timp ce cei doi se priveau fix, acele amintiri bolnave, tulburătoare, arzătoare și umilitoare îi inundară mintea.
Xie Qingcheng voia să se prefacă că nu-l vede pe He Yu. Dar tânărul părea să fi venit aici intenționat pentru a-l umili și mai mult. Sprijinit de balustradă, cu mâinile în buzunare, îl privea pe Xie Qingcheng cu o expresie indescifrabilă și îi spuse: „Ai fost suspendat”.
Xie Qingcheng îl ignoră complet.
Nu erau multe persoane în parcare, așa că He Yu nu era nevoit să se prefacă că este la fel de amabil ca în trecut. A făcut câțiva pași înainte.
Doar rana provocată de glonțul lui He Yu și respectul lui Xie Qingcheng pentru He Jiwei l-au împiedicat să-l scape pe He Yu de suferința lui. „Dă-te la o parte”, a spus el cu severitate. „Blochezi ieșirea din parcare.”
He Yu nu-l ascultă, ci continuă să-l privească fix cu ochii lui migdalați. După un timp, spune încet: „Xie Qingcheng, ești atât de bătrân încât nu mă auzi când vorbesc cu tine?”
Răspunsul lui Xie Qingcheng este răutăcios. „Dacă nu te dai din calea mea, mă urc în mașină și te calc.”
Privirea lui He Yu era relaxată, rămânând fără milă asupra feței lui Xie Qingcheng. Deodată, zâmbi. „Haide. Vrei să te ajut să-ți pui centura de siguranță?”
Xie Qingcheng rămase fără cuvinte. Văzând că He Yu nu avea de gând să se dea la o parte, renunță să mai încerce să plece. Trânti ușa mașinii și se îndreptă spre el. Toată furia și rușinea care îl măcinau zi și noapte în ultimele două săptămâni îi invadară inima și îi aprinseră ochii ca un foc. „He Yu, să-ți spun ceva: dacă ai probleme mentale, du-te la medicul tău curant. Dacă boala ta este prea gravă, du-te la numărul 600 din strada Wanping și cere o cameră. Nu te mai plimba pe aici ca o fiară în piele de om.”
Zâmbetul lui He Yu îngheță ușor. Apoi se întoarse spre Xie Qingcheng și îi șopti la ureche: „Xie Qingcheng, lasă-mă să-ți spun că în momentul de față nu am un medic personal. Am avut unul în trecut, însă. Aveam încredere în el, dar m-a înșelat.” Xie Qingcheng nu răspunse, așa că He Yu continuă: „De asemenea, ar fi bine să vorbești mai încet când vorbești cu mine. La urma urmei, foarte puțini oameni știu că sunt o fiară.” Își întoarse fața, înclină capul și coborî vocea, abia expunându-și colții mici în timp ce vorbea. „În momentul de față, reputația ta a fost pătată, în timp ce eu sunt încă bine văzut. Dacă mă critici, oamenii vor presupune că tu ești cel vinovat. Ai căzut deja atât de jos, așa că nu-ți mai crea și mai multe probleme, bine?”
Dacă ar fi fost martori, ar fi crezut că cei doi aveau o relație apropiată, că studentul îi spunea profesorului Xie un secret între bărbați. Nu ar fi observat curenții care se agitau sub suprafață.
Când a terminat de vorbit, He Yu a ridicat mâna și l-a bătut pe Xie Qingcheng pe față.
Asta era prea mult.
De la acea noapte petrecută în club, Xie Qingcheng dezvoltase o aversiune deosebită față de contactul fizic cu He Yu. Se simțea ca și cum ar fi fost lovit de o sută de mii de volți de electricitate, care îi declanșaseră instinctul de luptă sau fugă – fața i se făcuse palidă ca zăpada în timp ce respingea mâna lui He Yu. „Ce vrei mai exact?”
Ce voia el, mai exact?
Sincer, nici He Yu nu știa. Inima îi ardea, la fel și corpul. Confuzia lui nu avea nimic de-a face cu ceea ce credea despre Xie Qingcheng ca persoană sau cu lucrurile pe care le citise pe internet.
Adevăratul motiv pentru care își adunase curajul să vină să-l caute pe Xie Qingcheng astăzi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, era altul...
De când deschise cutia Pandorei cu câteva nopți în urmă, într-un acces de iritare și impetuozitate, și făcu anumite lucruri de nedescris în timp ce se uita la fotografiile lui Xie Qingcheng de pe telefon... părea că devenise dependent.
Chiar dacă știa că nu ar fi trebuit, chiar dacă era dezgustat de asta, nu se putea abține să nu se uite la fotografiile lui Xie Qingcheng în fiecare dimineață și seară. Erau chiar momente în care se trezea în miezul nopții, gândindu-se la tot ce se întâmplase în acea noapte, și-și descărca pasiunea care îl împingea la nebunie.
Trecuseră deja câteva zile. Nu se putea opri. În cele din urmă, He Yu a dat vina pe o reacție biologică normală pentru acțiunile sale ridicole.
Era o persoană mândră și îi plăcea curățenia, refuzând să-și murdărească mâinile cu relațiile murdare dintre bărbați și femei. Deși câștigase afecțiunea atât a bărbaților, cât și a femeilor din școală, și primea în fiecare an suficiente scrisori de dragoste încât ar fi putut să le vândă colectorilor de vechituri pentru a obține un profit, nu fusese niciodată interesat să se implice în astfel de relații.
Dar era la o vârstă la care hormonii erau în plină activitate, așa că era perfect normal să se complacă în asta odată ce gustase. Era pur și simplu prea plăcut.
Se gândea: Este doar dorința instinctivă a unui bărbat. Printr-o combinație ciudată de circumstanțe, întâmplarea a făcut ca instinctele sale naturale să se descarce asupra lui Xie Qingcheng. Era firesc să-l asocieze pe Xie Qingcheng cu această plăcere care amenința să-l înece.
Desigur, încă mai credea că homosexualii sunt dezgustători. Cu toate acestea, în fața interogatoriului acerb al lui Xie Qingcheng, lui He Yu îi era greu să explice de ce a fugit aici să-l lovească în timp ce era la pământ, imediat ce a auzit de suspendare.
Era oare necesar să-și piardă timpul astfel cu un trecător pe care îl blocase deja?
He Yu venise inițial să-l vadă pe Xie Qingcheng pentru că nu mai putea sta departe de el, dar acum, sub acei ochi reci și pătrunzători, ca florile de piersic, începu să se simtă extrem de jenat. Această jenă îl făcu irascibil și neprietenos, și se chinuia să găsească un motiv pentru care să riposteze. În cele din urmă, reuși cu greu să scoată o scuză care părea pe jumătate rezonabilă.
„... Hm, lasă-mă să mă gândesc”, spuse el cu nonșalanță. „Poate pentru că am auzit că ești șomer în momentul de față și aș vrea să te angajez din nou?”
„He Yu, ai orbit, sau ai ceva la cap?” Vocea lui Xie Qingcheng era și mai amenințătoare decât a lui He Yu. „Nu mi-am pierdut slujba.”
Tânărul îl privi calm, fără să-i trădeze intențiile ascunse. „Dar cine știe cât va dura suspendarea ta. Ai de gând să trăiești din salariul minim?”
„Nu e treaba ta, chiar dacă trăiesc din pensie de invaliditate.”
He Yu zâmbi. „Profesore Xie, este adevărat că nu există nicio relație personală între noi. Dar m-am gândit bine și, chiar dacă ești destul de iritant, abilitățile tale medicale sunt de necontestat. Nu este o problemă pentru mine să te angajez – ai putea spune că profit de pe urma celor inutili.”
„Pe atunci, am demisionat din proprie inițiativă”, spuse Xie Qingcheng. „Care neuron al tău nu funcționează corect de crezi că m-aș întoarce să fiu doctorul tău?”
„Ah, se pare că ai înțeles greșit.” He Yu părea la fel de blând și rafinat ca întotdeauna, dar fiecare cuvânt pe care îl rostea îl făcea să pară și mai demn de o palmă. „Mă tem că încă nu ai onoarea de a fi medicul meu. Dar instituția care l-a primit pe Zhuang Zhiqiang îți poate oferi un post, dacă ești interesat.”
He Yu avea o expresie indiferentă. Privindu-i fața, nimeni nu ar fi crezut lucrurile incredibil de scandaloase pe care le făcuse în patul din dormitorul său, în timp ce se uita la câteva fotografii cu Xie Qingcheng.
A făcut o pauză, apoi a adăugat fără rușine: „Consideră-le despăgubiri pentru momentul în care te-am violat impulsiv în club.”
Xie Qingcheng a explodat instantaneu, fața lui contorsionându-se într-o încruntare periculoasă. „Cine naiba te crezi? Ce despăgubiri...?”
„În noaptea aceea...”
„S-a întâmplat ceva în noaptea aceea? Nu s-a întâmplat nimic.”
Când au fost rostite aceste cuvinte, s-a așternut tăcerea.
Inițial, He Yu voia să treacă cu vederea și acea noapte. La urma urmei, nu avea de gând să continue această relație perversă cu Xie Qingcheng și nici nu intenționa să recunoască că și-a pierdut virginitatea cu un bărbat. Dar acum că Xie Qingcheng era primul care nega, asta îl înfuria. Închise încet ochii, arătând în sfârșit un strop de furie, și mâna lui se întinse brusc, imobilizându-l pe Xie Qingcheng între el și mașină. „Xie Qingcheng, ai Alzheimer?”
„Tu ești cel care are Parkinson!”
Această mustrare verbală a întunecat și mai mult expresia lui He Yu. "Profesore Xie, costul vieții în Huzhou este atât de ridicat – dacă îmi amintesc bine, salariul tău anterior abia îți acoperea cheltuielile lunare, nu-i așa? Încă mai trebuie să cumperi cărți și dosare, să plătești din buzunarul tău pentru cercetare și să economisești pentru zestrea lui Xie Xue. În cazul în care Xie Xue se va căsători cu un fuerdai în viitor, suma de care vei avea nevoie pentru a-i mulțumi familia va fi... să vedem..."
După ce a calculat în tăcere pentru o vreme, He Yu și-a ridicat ochii negri, calmi și aproape plini de milă, spre Xie Qingcheng. ”Se pare că va trebui să lucrezi fără pauză din dinastia Qin până în anul 2200."
Xie Qingcheng nu i-a răspuns, așa că He Yu a continuat: „Sincer să fiu, nu e mare lucru dacă vii la mine când ai nevoie”. Îi șopti la ureche lui Xie Qingcheng, într-un ton pe care numai ei îl puteau auzi. „M-am gândit bine în ultimele zile. Dacă nu altceva, te-am futut – chiar dacă nu ai fost nici primul, nici cel mai bun, te-am futut de atâtea ori în noaptea aceea, încât acum ești mai mult sau mai puțin al meu. E normal să-mi asum o parte din responsabilitate.”
Xie Qingcheng era pe punctul de a-și pierde controlul. He Yu îl trata ca pe o femeie, ceea ce îl înfuria atât de tare încât era gata să renunțe la orice rațiune. Pentru o clipă, a vrut cu adevărat să-l omoare pe He Yu. Nu-i mai păsa de He Jiwei, de rana de glonț, de trecut... Nu-i mai păsa de nimic, voia doar ca He Yu să moară.
Când He Yu i-a întâlnit privirea, i-a văzut clar și fără echivoc sentimentele. Dar era și o vagă senzație...
Își dădea seama că Xie Qingcheng voia să-i sfâșie gâtul, să-l omoare dintr-o singură mușcătură. Dar ascunsă în acea furie aproape canibalică se afla o urmă de altă emoție...
Totuși, aceasta a dispărut într-o clipă, iar He Yu nu a apucat să o vadă clar.
În cele din urmă, părea că acea emoție era cea pe care Xie Qingcheng o folosea pentru a-și reprima cu forța ura. „He Yu”, spuse el cu voce răgușită, "nu mă face să râd. Poate că eram beat, dar încă îmi amintesc prestația ta din acea noapte. Te-ai culcat cu mulți oameni? Nu te flata, la naiba. Crezi că ești singura persoană cu care m-am culcat, că nu știu mai bine, că nu-mi dau seama? Asta e? Cine e cel neexperimentat? Chiar crezi că mă poți păcăli?"
Fața lui He Yu s-a făcut cenușie. „M-am culcat cu femei”, a spus el cu voce sumbră. „Cu multe.”
„Atunci chiar ești un maniac criminal. Niciuna dintre partenerele tale anterioare nu ți-a spus că tehnica ta e mortal de groaznică?”
Aceasta a fost o lovitură fatală pentru un tânăr virgin.
He Yu știa că tehnica lui nu putea fi bună, dar cu cât era mai nepriceput, cu atât mai mult trebuia să se prefacă și cu atât mai puțin voia să audă pe alții vorbind despre asta. A explodat imediat, apucându-l pe Xie Qingcheng și împingându-l cu putere lângă mașină.
„Tehnica mea e groaznică?”, întrebă el, cu ochii roșii. „Te-am făcut să termini de patru ori în noaptea aia și îndrăznești să spui că tehnica mea e groaznică?”
„Ai puțin respect de sine.” Îndurând disconfortul fizic care îi chinuia corpul, Xie Qingcheng îl mângâie pe He Yu pe obraz. „Știi foarte bine ce s-a întâmplat în noaptea aia; nu e nevoie să-ți reamintesc. Nici un câine în călduri nu s-ar fi descurcat mai rău.”
He Yu părea că vrea să-i rupă toate oasele lui Xie Qingcheng. „Deci”, spuse el, cuvânt cu cuvânt, „a fost o neglijență în noaptea aceea, nu-i așa, că nu ți-am adus un câine? A fost o greșeală din partea mea ca gazdă?”
Xie Qingcheng îl împinse cu violență, nevoind să continue această ceartă. „Pleacă.” Când He Yu nu răspunse, Xie Qingcheng repetă: „Pleacă.”
De data aceasta, furia lui He Yu se transformă în râs batjocoritor. „Xie Qingcheng.”
Xie Qingcheng îl privi cu suspiciune.
„Nu fi atât de emotiv. Ar trebui să te gândești la ce ți-am spus. În acest moment, nu mai e nimeni în tot Huzhou care să te primească.”
Xie Qingcheng întoarse brusc capul, cu o expresie neobișnuit de rece. „Ascultă-mă: n-aș avea nevoie de mila ta nici dacă aș muri de foame.”
„Atunci ce o să faci?”, întrebă He Yu, privindu-l pe omul mizerabil cu o batjocură și o ură fără egal. „O să te ghemuiești în cocioaba ta și o să mănânci ramen instant toată ziua?”
Dar, în acel moment, o voce furioasă se auzi din spatele lui și, fără avertisment, ceva greu îl lovi în ceafă. „De ce nu mori, He Yu? Nebunule!”
He Yu a fost cuprins de o durere copleșitoare. Se pare că fusese lovit din plin de tocul unui pantof cu toc înalt. Cu o expresie posomorâtă, He Yu s-a întors și a văzut-o pe Xie Xue venind în fugă.
Atât el, cât și Xie Qingcheng au rămas șocați.
Pentru o clipă, fața lui Xie Qingcheng a devenit extrem de palidă. Nici tenul lui He Yu nu arăta mult mai bine. Indiferent cât de mult se detestau în privat, nu aveau de gând să-și spele rufele murdare în public, și cu atât mai puțin în fața celor apropiați.
Dar când Xie Xue se apropie și văzură expresia ei, furioasă, dar nu chiar surprinsă, își dădură seama că fie tocmai ajunsese la fața locului, fie He Yu coborâse inconștient vocea când rostise acele vulgarități dezgustătoare, așa că ea nu auzise mare lucru din conversația lui cu Xie Qingcheng.
Totuși, puținul pe care îl auzise era deja mai mult decât suficient pentru a o înfuria.
„Cocioabă de rahat? Nu mai e nimeni în tot Huzhou care să te primească?” Dacă nu ar fi auzit cu urechile ei, nu ar fi crezut niciodată că He Yu poate fi atât de bestial, că este capabil să spună astfel de lucruri — și cu atât mai puțin că interacțiunile lui cu fratele ei pot fi atât de grosolane.
Era deja distrusă de suferința recentă a lui Xie Qingcheng, așa că instinctele ei de a-l apăra pe fratele ei erau în alertă maximă. Văzând că până și He Yu își schimbase atitudinea față de Xie Qingcheng, mergând până la a-l lovi, în sens figurat, când era la pământ, nu se mai putu abține. Îl trase pe He Yu deoparte și se așeză în fața lui Xie Qingcheng cu brațele întinse, scântei practic zburând din ochii ei. „Să nu îndrăznești să-mi insulți fratele așa!”
Văzând furia ei mistuitoare, He Yu rămase pentru o clipă fără cuvinte. Cine se credea ea? Oare pentru că el cedase întotdeauna în fața ei, o protejase și nu ezitase să o ajute chiar dacă o hărțuia în secret? De aceea se simțea ea atât de confortabilă să-și arate superioritatea față de el, ignorând cu seninătate consecințele?
Dar dacă lui nu-i mai păsa de ea? Ar fi fost la fel de ușor să se ocupe de ea ca de o furnică. Cum îndrăznea să stea în fața lui, să-l lovească cu diverse obiecte și să se certe cu el? Era chiar puțin ridicol, gândi He Yu.
Dar Xie Xue era tot Xie Xue. Chiar dacă multe dintre interacțiunile lor nu erau altceva decât iluzii de auto-consolare, ea era totuși persoana care îl trata cel mai bine dintre toți colegii lui. Durerea teribilă din inima lui se transformase în amorțeală. Dar chiar dacă nu mai aștepta nimic de la ea, nu ar fi ridicat niciodată mâna asupra ei.
O privi cu un aer aproape indiferent, colțurile gurii tremurându-i ușor, disprețul său fiind învăluit în apatie. „Nu poți recunoaște bunele intenții ale cuiva? Încerc să-l ajut.”
„Să-l ajuți, pe naiba! Tu doar îl batjocorești și îl ridiculizezi! Am auzit totul!” Xie Xue era ca o leoaică cu părul ridicat. Cu o ferocitate pe care He Yu nu o văzuse niciodată, ea strigă: „De ce îl tratezi brusc așa? Crezi zvonurile alea, nu-i așa? Îți spun eu, He Yu! Nu poți să-l insulți așa pe fratele meu! Și ce dacă a fost suspendat? Familia noastră încă mă are pe mine! Eu îl pot întreține chiar dacă nu lucrează!”
Xie Qingcheng se uită fix la spatele surorii sale, în timp ce o emoție de nedescris îi creștea în inimă, lăsându-l complet fără cuvinte. Era obișnuit să fie un patriarh care rareori îi adresa cuvinte blânde surorii sale mai mici și nu era obișnuit să-și petreacă timpul prețuind momentele tandre petrecute în familie. Dar, în acel moment, ceva cald și blând se mișcă în pieptul său ferm.
He Yu își atinse ceafa, care încă mai pulsa de durere. Din fericire, nu sângera. Aruncă o privire spre Xie Xue cu o expresie sumbră. „Și cât câștigi ca profesoară stagiară? Îți ajunge măcar să cumperi frigărui?”
„Ce-ți pasă ție?!” replică Xie Xue. „Chiar ai o problemă! Dacă se ajunge la cel mai rău, nu o să mai mănânc frigărui! Nu o să mor dacă nu mai mănânc niciodată! Dă-te la o parte!”
Xie Qingcheng observă expresia lui He Yu devenind din ce în ce mai malefică în timp ce se uita la Xie Xue. El o trase deoparte, dar ea continuă să-l înjure cu furie pe He Yu. "Crezi că ești cineva doar pentru că ai niște bani împuțiți?! Chiar crezi că ești cineva, nu?! Nu poți face nimic altceva decât să umilești oamenii — să vezi dacă nu te pic în semestrul ăsta! O să-ți scot toate punctele de participare zilnică până la zero! Cine te crezi, He Yu?! Cum de nu am văzut până acum ce nebun ești? Nebunule! Gunoiule!"
Cuvântul „nebun” era ca kryptonita pentru He Yu, și era și mai dureros venind din gura lui Xie Xue. Expresia lui deveni și mai rece. „Îndrăznește, înjură-mă din nou.”
Dar Xie Qingcheng a fost cel care a răspuns. „Chiar dacă te blestemă de o sută de ori, ce poți să-i faci?” El a tras-o pe Xie Xue în spatele lui și l-a privit fix pe He Yu. Vocea lui nu era ridicată, dar tonul era rece și neclintit. „Cu mine aici, ce poți să-i faci, He Yu? De ce nu încerci, la naiba? Dacă nu te omor azi, îți iau numele de familie."
Se lăsă tăcerea.
”Ține minte: nu am părinți, nu am soție și nu am copii în momentul de față, și nici nu-mi pasă de reputația mea. Xie Xue e tot ce am. Nu-mi pasă de nimic altceva. Așa că, dacă îndrăznești să-i atingi un fir de păr, te omor."
În timp ce He Yu stătea în tăcere, Xie Qingcheng a petrecut ceva timp calmând fata, dar ochii lui rămăseseră fixați pe tânărul din fața lui.
„Urcă în mașină, Xie Xue”, îi spuse Xie Qingcheng.
Xie Xue era încă încinsă de furie și refuza să lase lucrurile așa. „He Yu, nenorocitule...”
„Nu fi vulgară. Urcă în mașină.”
În cele din urmă, Xie Xue a fost împinsă cu forța în mașină. Xie Qingcheng a trântit ușa din dreapta, apoi i-a aruncat lui He Yu o privire severă înainte de a-și întoarce ochii și de a se feri de el pentru a ajunge la volan.
Totuși, când a trecut pe lângă He Yu, tânărul l-a apucat brusc de încheietură. „Xie Qingcheng, tu...”
„O să o spun pentru ultima oară.” Xie Qingcheng rosti fiecare cuvânt cu claritate maximă. „Dispari din fața mea. Acum.” Cu aceste cuvinte, își smulse mâna din strânsoarea lui He Yu și se urcă în mașină, claxonând puternic și lung, până când urechile îi țiuiau.
He Yu stătea lângă geamul mașinii cu o expresie întunecată pe față, cu ochii în jos, uitându-se la pasagerii din interior. Buzele i se mișcau, de parcă ar fi spus ceva.
Xie Xue voia să coboare geamul și să-l certe din nou pe He Yu, dar Xie Qingcheng o opri. „Nu te deranja.” Ochii lui erau îngrozitor de reci. Își luă privirea de la He Yu. „Să mergem acasă.”
Capitolul 62: Se simte minunat
He Yu a privit cum plecau frații, doi orfani care nu se aveau decât unul pe celălalt. Nu numai că se certase grav cu fratele, dar ajunsese să fie în relații proaste și cu sora.
He Yu se simțea deprimat de multă vreme. Nu voia să recunoască, dar niciodată nu fusese apropiat de alte persoane. Chiar și relațiile cu părinții și fratele său mai mic erau superficiale. Xie Xue și Xie Qingcheng erau singurii care aveau o legătură mai profundă cu el.
Nu se simțise niciodată atât de dezorientat, nici măcar când era singur în Europa.
Pe atunci, ori de câte ori Xie Xue era supărată pe Xie Qingcheng, îl suna pe He Yu și se plângea puțin de totalitarismul lui Xie Qingcheng. Cei doi glumeau și vorbeau o vreme, iar un anumit nod din inima lui He Yu se topea încet.
Când se plictisea de moarte, posta un moment pe WeChat pe care numai frații Xie îl puteau vedea și pretindea că are dureri de cap și febră ușoară. Știa că, de fiecare dată când posta ceva de genul acesta, Xie Qingcheng, din profesionalism, îi răspundea fără îndoială: Ia-ți medicamentele.
Apoi, He Yu putea răspunde cu înțelepciune și cu o aroganță de neegalat: Sunt bine. Și simțea o bucurie crescând în inimă, ca și cum boala lui mentală fusese vindecată brusc, fără niciun tratament.
Dar acum nimic din toate astea nu mai funcționa.
În singurătatea lui, He Yu a căpătat obiceiul de a căuta și citi tot felul de știri despre Xie Qingcheng, indiferent dacă erau adevărate sau ficțiune.
A descoperit că, deși era hacker, nu era nici pe departe atât de nebun ca internauții când venea vorba de a dezgropa informații personale. De fapt, a ajuns să afle multe informații noi de la acești oameni.
De exemplu, când Xie Qingcheng era în gimnaziu, era adesea implicat în bătăi între bande.
De exemplu, după ce părinții lui Xie Qingcheng au murit, el a luat o pauză de la școală. În loc să se ducă acasă și să aibă grijă de sora lui, s-a dus singur la Yanzhou. Unul dintre colegii lui de clasă a auzit chiar că, în timp ce era acolo, a frecventat un club de noapte. Dar probabil că s-a întâmplat ceva în acea perioadă, pentru că nu s-a mai auzit nimic de el timp de mai bine de jumătate de an.
Desigur, el și-a dat seama imediat că unele dintre aceste postări erau false, cele care susțineau că părinții lui Xie Qingcheng erau polițiști corupți și că Xie Qingcheng era de fapt un geniu al crimei.
Între timp, situația devenea din ce în ce mai scandalioasă, pe măsură ce tot mai multe informații personale ale fraților Xie erau divulgate. Numărul fotografiilor cu Xie Qingcheng creștea constant. Fotografii cu el pe aleea Moyu din ziua precedentă, fotografii cu el mergând pe stradă, fotografii cu el și Xie Xue mâncând la un chioșc de pe stradă... Era chiar și o fotografie de la școală, obținută de la unul dintre colegii lui.
Tânărul Xie Qingcheng din fotografie avea capul întors într-o parte și părea foarte serios. Era evident că nu zâmbea prea mult nici măcar când era copil.
He-laoban a salvat aceste fotografii, una câte una, acceptând cu grație ofertele generoase ale acelor internauți băgăcioși. În schimb, ca un gest de prietenie, le-a șters postările, una câte una, și chiar a creat un troian pentru cei care le-au încărcat inițial.
He Yu nu era interesat de opinia publică, dar când venea vorba de oameni care răspândeau fotografii și informații personale despre frații Xie, le bloca computerele și le distrugea telefoanele.
Instrucțiunile pe care He „Edward” Yu le-a scris pentru virus erau următoarele: activează toate dispozitivele, hard disk-urile, echipamentele și programele care propagă și distribuie acest tip de conținut până când toate plăcile de bază se ard.
Era unul dintre cei mai buni cinci hackeri din lume; când venea vorba de informații pe internet, nimeni nu putea scăpa de el. De fapt, ar fi fost pe primul loc în clasament dacă nu ar fi fost faptul că nu comitea infracțiuni și nu provoca probleme, ci făcea hacking doar pentru distracție. De aceea era doar în top cinci.
Cu toate acestea, abilitățile și metodele sale erau în continuare incontestabil de înspăimântătoare. Putea face orice voia și nimeni nu era la nivelul lui – reușise chiar să-i învingă pe hackerii scumpi pe care organizația secretă îi angajase în timpul incidentului cu turnul de transmisie. Atunci, în ciuda software-ului licențiat oficial pe care îl aveau la îndemână, aceștia au fost complet interceptați de He Yu cu copia sa piratată și incompletă. Dacă nu ar fi fost videoclipul pe care l-au folosit pentru a-i distrage atenția, probabil că ar fi sfârșit plângând în genunchi și numindu-l Tati Edward.
Lumea digitală era domeniul lui He Yu.
Dar acest hacker de elită nu și-a putut menține demnitatea prea mult timp. Era adevărat că nimeni nu îl putea învinge în domeniul securității cibernetice, dar nu și-ar fi imaginat niciodată că comentariile internauților ar fi fost și mai lipsite de moralitate decât abilitățile sale.
După ce a întrerupt toate legăturile de transmisie, He Yu a derulat din nou Weibo și a văzut brusc o postare care spunea: „A observat cineva virusul ăsta recent? Am descoperit ceva ciudat: se pare că oricine distribuie informațiile personale ale lui Xie Qingcheng se infectează! Xie Qingcheng e hacker?!”
„Omul ăla e prea înfricoșător.”
„Nu cred că e el, dar trebuie să fie cineva apropiat lui.”
„Cu siguranță mai e cineva implicat! Nu hackerii au fost responsabili pentru cazul cu turnul de transmisie? Xie Qingcheng are cu siguranță legături cu hackeri de top. Uite cât de curat e internetul acum. Toate informațiile sale personale au dispărut.”
„Dumnezeule, Xie Qingcheng este destul de ingenios. Poate a fost unul dintre amicii lui. Nu era un zvon că este gay? Hackerii sunt în majoritate tineri, așa că toate astea ar putea fi din cauza faptului că soțiorul lui nu a suportat să-l vadă târât prin noroi.”
He Yu a rămas fără cuvinte.
Prima lui reacție a fost să se prefacă că nu a văzut nimic. De fapt, ieșise deja de pe pagină. Dar, după o clipă de gândire, s-a simțit totuși indignat, așa că a deschis din nou thread-ul și a răspuns sub comentariul cu cele mai multe like-uri, „soțiorule”: „Ce prostii”. Apoi a închis fereastra cu vehemență.
El nu îl proteja pe Xie Qingcheng. Xie Qingcheng îl înșelase și îl disprețuise... Ca să nu mai vorbim că tocmai se certase cu Xie Qingcheng și fusese înjurat de ambii frați Xie. Avea un sănătos simț al respectului de sine, așa că de ce naiba l-ar fi ajutat pe Xie Qingcheng?
Și nici nu era soțiorul lui Xie Qingcheng... Ce poreclă dezgustătoare.
Inima lui He Yu se strânse din nou de durere. Se simțea ca și cum ar fi fost înjunghiat. Sincer, nu avea habar de ce depusese atâta efort pentru asta. Mai mult, în ultimele zile, se gândea tot timpul la noaptea petrecută cu Xie Qingcheng.
Se uită la încheietura mâinii stângi, unde mai erau încă urme maronii de la tatuajul eșuat. Și Xie Qingcheng avea un tatuaj pe încheietura mâinii, cu litere subțiri care îl înconjurau ca un lanț sau un șarpe.
Când Xie Qingcheng se agăța neputincios de cearșafuri, He Yu îi prinsese mâna. Încheieturile lor se frecaseră una de alta, iar degetele transpirate se împletiseră, parcă tatuajele voiau să le lege mâinile strâns, pentru ca ei să nu se poată despărți niciodată.
He Yu începu să se simtă din nou dezgustat. Scuturând capul, deschise sertarul și înghiți o pastilă, întrebându-se dacă exista vreun loc unde putea merge pentru a fi supus unei spălări de creier sau hipnozei, care să-l facă să uite această amintire absurdă.
„La naiba, sunt epuizat.”
În acel moment, ușa dormitorului său se deschise.
Colegul de cameră care tocmai se întorsese era un playboy faimos din anul lor, al cărui scop în viață era să moară în îmbrățișarea tandră a unei femei. Având în vedere dedicarea sa recentă de a se cupla cu trei influencerițe pe zi, era clar că se apropia de linia de sosire, unde obiectivul său îl aștepta zâmbind.
„La naiba, tipa aia drăguță pe care tocmai am cunoscut-o era insațiabilă, nu se mai sătura”, se lăuda el. „Aproape mi-am rupt șoldurile și tot nu era gata. Va trebui să mănânc o tonă de stridii ca să-mi revin. Băieți, uitați-vă, mă prăpădesc – ah, o să mor de atâta orgasm!”
Puștiul dolofan care juca jocuri video în colțul dormitorului a întrerupt pentru o clipă bătălia pentru a-și roti ochii. „La naiba, de ce te lauzi așa? Fie că mori de sete sau te îneci, oricum ești mort.”
Playboy-ul aruncă o privire satisfăcută asupra reflexiei sale din oglinda care se întindea de la podea până în tavan. „Aiya, sunt atât de obosit, și mâine am întâlnire cu două surori frumoase.”
Copilul dolofan se săturase. „Frumoase, pe naiba! Faptul că nu ai vreo boală venerică este unul dintre cele zece mari mistere nerezolvate ale medicinei!”
Unul râzând, altul înjurând, cei doi s-au certat o vreme, până când tânărul domn He, care rareori se implica în astfel de discuții, i-a întrerupt cu o tuse bruscă.
Copilul dolofan și playboy-ul au schimbat o privire. Presupunând că He Yu se opunea conversației lor vulgare, amândoi au tăcut.
În mod neașteptat, după o clipă de tăcere, He Yu a lăsat cartea jos. Apoi, după o clipă de gândire, s-a întors spre playboy. Cu o expresie inexpresivă pe fața lui palidă ca porțelanul, care nu trăda nimic din intențiile sale, a spus: „Pot să te întreb ceva?”
„S-sigur.”
He Yu stătea elegant pe scaun, cu un picior peste celălalt și o ediție engleză cu copertă tare a „Ode to a Nightingale” de John Keats pe genunchi. Dar întrebarea pe care o puse a fost: „Ai încercat vreodată să te culci cu un bărbat?”
Luat prin surprindere, nu era de mirare că celălalt băiat a avut nevoie de mult timp să-și revină.
După un moment lung de tăcere uluită, playboy-ul a răspuns în cele din urmă: „Nu! Glumești? Sunt heterosexual, absolut! Un bărbat heterosexual nu s-ar culca niciodată cu un alt bărbat.”
A urmat o scurtă pauză, apoi He Yu a continuat cu o voce atât de blândă încât era aproape înfricoșătoare: „Atunci, ai auzit vreodată de un bărbat heterosexual care visează să facă sex cu un alt bărbat?”
Din nou, celălalt băiat l-a privit fără să înțeleagă nimic. Apoi, sub privirea prietenoasă a lui He Yu, spuse hotărât: „Nu, niciodată. Cine e? E hilar, cu siguranță e gay. He Yu, îți spun eu, dacă un bărbat heterosexual îți spune că visează la bărbați, trebuie să te ții departe de el. Sunt prea mulți idioți care se ascund în zilele noastre... Hei, ce ai? Ce-i cu expresia asta?”
He Yu zâmbi ușor și coborî privirea, astfel încât nimeni să nu-i poată vedea ochii, care erau la fel de sumbri ca lumea de dincolo. „... Sunt bine. Nu e nimic.”
Nici cuvintele acestui tip nu sunt de încredere, gândi el. Fiecare om e diferit. În plus, el nu și-a pierdut virginitatea cu un bărbat, așa că, bineînțeles, nu poate înțelege.
Dar ceea ce îl făcea pe He Yu și mai morocănos era că, în ultimele zile, dorința de a experimenta din nou acea plăcere nebună devenise din ce în ce mai puternică. Începuse să viseze din ce în ce mai des la acea noapte. De fiecare dată când se trezea, vedea dovezile excitației sale extreme. Începuse să creadă că într-adevăr înnebunise.
Când un tânăr, impulsiv și încăpățânat, gusta pentru prima dată fructul interzis, era ușor să devină dependent, să se afunde prea adânc și să-i fie imposibil să se oprească.
Xie Qingcheng era prima persoană cu care He Yu se culcase vreodată, așa că era doar instinct pentru el să se imprimeze pe corpul lui Xie Qingcheng și să-și amintească regulat evenimentele din acea noapte... Aceasta era scuza pe care He Yu o folosea pentru a se convinge de fiecare dată când se trezea dimineața, în ceața fierbinte și umedă, întins pe patul său standard de școală, cu perdelele trase. Își mușca buza și se gândea la corpul ferm și zvelt al lui Xie Qingcheng, la expresia lui amețită din acea noapte întunecată și haotică. Își amintea cum erau ca două animale în călduri, pierzându-se în cuplarea lor haotică și transpirată. În mijlocul sforăiturilor colegului său de cameră, își amintea senzațiile pe care le simțise și, cu sudoarea curgându-i pe corp, se masturba în tăcere și violent, uitându-se la fotografiile lui Xie Qingcheng.
Apoi, în claritatea de după orgasm, regreta amarnic și chiar se simțea dezgustat de sine. Nu era posibil să nu fi înnebunit.
Tânărul se complăcea în depravarea sa până când, într-o zi, a simțit că nu mai era suficient să se uite la fotografiile lui Xie Qingcheng. La urma urmei, el făcuse doar o singură fotografie a părții superioare a corpului lui Xie Qingcheng și câteva prim-planuri ale feței sale. Urmele pe care le lăsase erau vii, dar restul rămăsese în memoria și imaginația lui – nu era suficient pentru a-l satisface pe termen lung.
Așa că a luat telefonul, a deschis lista de blocări și, după o scurtă ezitare, a apăsat pe fotografia de profil a lui Xie Qingcheng. Voia să vadă dacă Xie Qingcheng postase ceva recent și dacă era ceva nou de aflat.
În cele din urmă, însă, tot ce a descoperit a fost că Xie Qingcheng îl blocase pe Momentele sale WeChat. Tot ce rămăsese pe ecran era o linie albastră pală, exact ca linia subțire a buzelor strânse ale lui Xie Qingcheng ori de câte ori era nemulțumit sau își reprima dorința.
He Yu întinse mâna și trecu cu degetul peste acea linie, cu o privire periculoasă în ochi. Nu exista nicio platformă de socializare pe Pământ pe care să nu poată intra dacă se hotăra. Nicio actualizare de status nu era în siguranță de ochii lui curioși.
Acest „mic soț”, cum îl numeau internauții, poate că proteja sanctitatea vieții private a lui Xie Qingcheng, dar, la urma urmei, zeii pot face ceea ce oamenii nu pot. În mai puțin de jumătate de minut, He Yu a spart fără rușine blocarea WeChat a lui Xie Qingcheng.
Dar, după ce și-a pus la treabă abilitățile de hacker și a dat peste Momentele lui Xie Qingcheng, „micuțul soț” nu a găsit nimic care să merite văzut. Xie Qingcheng nu mai postase de mult timp, iar ultima lui actualizare fusese o repostare a unor chestiuni legate de școală.
Într-adevăr, nu exista nicio actualizare de status pe Pământ care să fie ferită de ochii lui curioși – cu excepția cazului în care persoana vizată nu făcuse nicio actualizare de acest gen.
În cele din urmă, He Yu a închis furios telefonul și a petrecut o perioadă lungă de timp blocat în această stare confuză, ca un dependent de droguri care încearcă să renunțe la viciu. Dar, la fel ca un dependent care își repeta că nu poate continua așa, corpul său nu a putut rezista tentației. Experimentase extazul și era prea ușor să recidiveze.
În încercarea de a reveni la unele dintre standardele pe care și le-a stabilit ca bărbat heterosexual, He Yu a vizitat chiar și Pornhub și a vizionat câteva videoclipuri cu fete. Dar s-a dovedit a fi complet ineficient.
Obiectiv vorbind, cele mai populare actrițe de pe Pornhub erau excelente – aveau fețe frumoase și siluete încântătoare, iar vocile lor erau foarte plăcute la auz. Dar, din păcate, chiar și după ce a vizionat toate videoclipurile cele mai bine cotate, He Yu se simțea complet indiferent. A băut o ceașcă întreagă de cafea cu aer relaxat, în timp ce le privea performanțele ca un critic de film fără inimă.
Ceea ce vedea pe ecran nu se asemăna deloc cu ceea ce trăise el în realitate.
Amintirile sale din acea noapte puteau fi rezumate în patru cuvinte: fierbinte, umed, nebunesc și plăcut.
He Yu nu ar fi putut ghici niciodată că cineva atât de înalt și de impunător ca Xie Qingcheng putea avea o talie atât de subțire. Strângând acea talie cu mâinile, He Yu simțise o senzație de excitare; simțea că ar fi putut să-l zdrobească cu ușurință pe Xie Qingcheng.
Pielea lui Xie Qingcheng era predispusă la vânătăi, iar urmele de pe încheieturile mâinilor îi rămăseseră mult timp după ce frânghiile fuseseră dezlegate. Vocea lui era ca apa de izvor într-un șanț; deși era atât de ușoară, putea să erodeze piatra. Oricât de dură era inima lui He Yu, vocea aceea joasă și răgușită de bărbat îi făcuse totuși o gaură, provocând valuri de căldură.
He Yu nu și-ar fi imaginat niciodată că Xie Qingcheng putea arăta atât de lasciv – că acest bărbat rece, ascuțit, feroce și irațional, acest bărbat adevărat care mirosea întotdeauna atât de puternic a tutun, își putea pierde mințile, că ochii lui se puteau umple de tulburare în timp ce se prăbușea nebunește în abisul dorinței, alături de He Yu.
Era mult prea fierbinte... de aceea toate încercările lui He Yu de a renunța la acest drog se terminaseră cu un eșec lamentabil.
De câteva ori, He Yu se supărase și se enervase atât de tare pe sine însuși, încât ștergea fotografiile cu Xie Qingcheng după ce își recăpăta simțul moral în urma euforiei eliberării. Dar de fiecare dată când se excita din nou, nu se putea abține – își folosea abilitățile de hacker pentru a le recupera...
După aceea, se simțea patetic. Fotografiile nu arătau decât fața lui Xie Qingcheng și jumătate din corpul său; nici măcar nu îi surprindeau talia. Sigur, erau frumoase, dar erau chiar atât de excitante? În ciuda sentimentelor pe care le avusese la momentul respectiv, toate acelea, în retrospectivă, acțiunile sale păreau atroce de sentimentale, ca și cum ar fi făcut acele fotografii pentru a-și calma dorința și a-și hrăni dorul pentru chipul adormit al iubitului său, în dimineața de după o noapte de pasiune îndelungată. Asta nu făcea decât să-l frustreze și mai mult.
Întâmplător, He Yu era dependent de această frustrare, atât de mult încât îi rănea mândria.
Dar nu putea face nimic. În fața acelui dorințe inexplicabile, nu putea rezista tentației amintirilor. Voia să-și apropie buzele crăpate de opiul care îi va mânca oasele, îi va încețoșa mintea și îl va suge cu putere. Cu o singură respirație, imaginile și sunetele din acea noapte s-au materializat sub forma unor spirale nesfârșite de fum întunecat, care i-au învăluit corpul într-un cocon din care nu putea scăpa.
He Yu era sigur că se îmbolnăvise grav. Era otrăvit și dependent fără speranță.
Cine îl putea vindeca?
În inima lui, știa răspunsul.
Dar nu era niciun semn de viață din partea acelei persoane. He Yu avea doar câteva fotografii pe care le făcuse în întuneric și rămășițele spulberate ale splendoarei și dorinței din acea noapte. Asta și grămada de fotografii vechi pe care le furase de la niște internauți la întâmplare, ștergându-le în același timp de pe toate colțurile internetului.
Din păcate, fotografiile acelea nu erau foarte bine făcute. Nu-i făceau deloc dreptate unui bărbat frumos ca Xie Qingcheng. Cum reușiseră internauții să facă fotografii atât de inutile? Buni de nimic.
„Micul soț” era profund dezamăgit de ei și extrem de supărat. Și pentru că stimularea crescută nu făcea decât să ridice și mai mult pragul de satisfacție al unei persoane, He Yu nu mai putea fi satisfăcut de acest Xie Qingcheng online, pe care nu-l putea nici vedea, nici atinge.
Întins pe patul din dormitorul său, acest elev a început să simtă regret. I-a trecut prin minte că, înainte de suspendarea lui Xie Qingcheng, îi lua mai puțin de zece minute să conducă de la Universitatea Huzhou până la birourile sau sălile de clasă ale Facultății de Medicină Huzhou pentru a-l vedea pe acel bărbat în fiecare zi.
Această realizare l-a făcut pe He Yu să se simtă inexplicabil de deprimat.
De ce fusese atât de reticent să meargă înainte? Nu era ca și cum simplul fapt de a-l privi pe bărbat l-ar fi transformat într-un homosexual. De ce nu-și permisese să ia o înghițitură și să-și potolească setea, dacă asta l-ar fi făcut să se simtă mai bine?
Dacă ar fi mers înainte, ar fi putut să-l vadă pe omul care înnebunise împreună cu el în întuneric, îmbrăcat impecabil, stând la catedră, fără niciun fir de păr ieșit din loc. Ar fi putut auzi gura care odată îi șoptea în ureche acele suspine joase și sfâșiate, ținând calm o prelegere despre subiecte intelectuale serioase.
He Yu nu putea să adoarmă.
În cele din urmă, după încă o noapte în care își alina stresul gândindu-se la Xie Qingcheng, acest tânăr prost și dependent, care abia își pierduse virginitatea, se ridică brusc și se încuie în duș pentru o lungă perioadă de timp. Când opri dușul ieftin din dormitor și ridică încet capul, privirea lui era foarte tulburată.
Nu pot continua așa, gândi el.
Cel care a legat clopoțelul de gâtul tigrului ar trebui să fie cel care îl scoate. Dacă He Yu ar mai putea să-l privească încă de câteva ori pe Xie Qingcheng, să se certe puțin mai mult cu el și, în mod ideal, să fie din nou păcălit de el, ar reveni cu siguranță la sentimentele pe care le avusese când se întâlniseră prima dată; s-ar certa cu Xie Qingcheng și l-ar urî, ar fi dezgustat de mirosul de dezinfectant de pe corpul lui și ar încerca să stea cât mai departe de el.
Da, cu siguranță așa ar fi fost.
Era singura soluție. Trebuia să se ducă să-l vadă din nou pe Xie Qingcheng.
Curând s-a ivit ocazia.
După mai multe runde de editare și o post-producție laborioasă, seria de filme universitare Multe fețe ale maladiilor urma să fie proiectată vinerea viitoare la teatrul școlii. Pentru această ocazie, teatrul organizase o proiecție comună pentru studenții Universității Huzhou și ai Facultății de Medicină Huzhou, împreună cu o ceremonie de premiere. Xie Xue era una dintre persoanele responsabile de acest proiect, iar prezența ei era garantată.
După câteva întrebări, He Yu a aflat că și Xie Qingcheng va fi prezent. A reușit chiar să afle locul exact pe care îl va ocupa.
Xie Qingcheng putea participa la un eveniment atât de aglomerat deoarece recent fuseseră publicate câteva știri despre probleme sociale fierbinți. Mai puțini oameni urmăreau cu atâta atenție scandalul turnului de transmisie, acum că apăruse o nouă țintă, așa că acesta începuse să iasă din centrul atenției. În orice caz, teatrul Universității Huzhou era extrem de spațios – avea trei etaje și putea găzdui câteva mii de persoane – și era puțin probabil ca cineva să-l observe în întunericul sălii de proiecție.
„Vrei să rezervi un loc?”, îl întrebă xuejie, care îl ajutase pe He Yu să se ocupe de toate aceste detalii. „Faci parte din distribuție, așa că ar trebui să ai un loc VIP în primul rând, nu?”
„Vine un prieten”, minți He Yu.
„Oh...”
„Ai putea să-mi rezervi locul B2230?”
Bineînțeles, xuejie era foarte dispusă să-l ajute pe acest tânăr chipeș. Folosind sistemul intern de rezervare al universității, ea tipări rapid un bilet la premiera filmului Multe fețe ale maladiilor pentru He Yu.
B2230 era locul din spatele lui Xie Qingcheng.
He Yu luă biletul și se uită la data pe care imprimanta ieftină o tipărise, anticiparea crescând în tăcere în inima lui.
În ziua premierei, ajunse foarte devreme la teatrul Universității Huzhou și se așeză pe locul său. Dar așteptă mult timp, iar cele două locuri din fața lui rămăseseră goale.
Filmul era pe cale să înceapă. Luminile s-au stins brusc, lăsând doar lumina difuză a telefoanelor spectatorilor ici și colo în teatru. O clipă mai târziu, ecranul uriaș a prins viață și a început să difuzeze trailerele, răspândind o lumină vie în sala întunecată.
Atunci a intrat cineva în sală. He Yu nu putea să-i vadă fața lui Xie Qingcheng în întuneric, doar silueta indistinctă a profilului său, dar asta era suficient pentru a-l recunoaște.
Ceea ce He Yu nu anticipase, însă, era că Xie Qingcheng nu venise singur.
Micul polițist care îl urmărea mereu venise și el.
Capitolul 63: Nu, nu e grozav
Premiera filmului Multe fețe ale maladiilor în campus era programată pentru vineri. Polițistul probabil că ceruse în mod intenționat o zi liberă pentru a-l însoți pe Xie Qingcheng.
În sala de teatru slab iluminată, He Yu se uita fix la cele două persoane din fața lui, cu o expresie goală. Purta o șapcă de baseball și o mască neagră, o combinație care nu era deloc neobișnuită la Universitatea Huzhou. De fapt, era o ținută standard pentru multe vedete care debutaseră ca copii-vedete la această școală de arte și pentru băieții arătoși cărora nu le plăcea să-și arate fața.
Din această cauză, Xie Qingcheng nu l-a observat pe băiatul din spatele lui când s-a îndreptat spre locul său.
„Chen Man, popcornul tău.”
„Mulțumesc.”
He Yu și-a încrucișat brațele, s-a lăsat pe spătarul scaunului și a ridicat o sprânceană.
Chen Man. Deci, numele acestui polițist – acest porc – era Chen Man...
He Yu își aminti brusc că răspunse la telefon pentru Xie Qingcheng în apartamentul lui Xie Xue. La momentul respectiv, pe ecranul telefonului era afișat numele... era destul de sigur că era același nume.
Da, acela era numele. Expresia rece a lui He Yu se răci cu încă câteva grade, până când ochii migdalați de sub cozorocul șepcii practic înghețară.
Continuă să observe în tăcere cele două persoane din fața lui. Știa că Chen Man era oarecum apropiat de Xie Qingcheng, dar totuși, acest grad de familiaritate îl făcea să se simtă foarte incomod.
Multe fețe ale maladiilor a fost un film colaborativ produs de Școala Medicală Huzhou și Universitatea Huzhou pentru a sărbători aniversarea înființării lor. A fost proiectat doar în campus, astfel încât publicul a fost format exclusiv din studenți ai celor două universități. Ce legătură avea asta cu un porc care absolvise academia de poliție? Chen Man contribuise cu ceva la producție? Era regizorul de acțiune al filmului sau asigurase sprijinul poliției pe platou? Nu. Nu făcuse nimic din toate astea. Atunci de ce venise aici?
Starea mentală a lui He Yu era destul de confuză în acel moment. Pe de o parte, refuza să recunoască sub amenințarea morții că era homosexual. Încă mai credea că dorința lui pentru Xie Qingcheng nu era altceva decât o nevoie fiziologică normală, că ceea ce îi lipsea era relația sexuală sălbatică, nu Xie Qingcheng în sine. Dar, pe de altă parte, din cauza sentimentului său masculin de posesivitate, refuza să permită altora să atingă ceva din care el deja gustase. Chiar dacă nu-l mai voia, nimeni altcineva nu era demn să-l atingă.
Așa că îl observa pe Chen Man cu ochii reci, ca un lup care privește o hienă care îi râvnește prada.
Chen Man simți un fior pe ceafă și instinctiv ridică mâna să-și atingă gâtul, apoi se întoarse să arunce o privire în spate.
„Ce s-a întâmplat?”, întrebă Xie Qingcheng.
„Nimic... Mi s-a făcut pielea de găină. Poate că aerul condiționat e prea puternic”, spuse Chen Man, așezându-se lângă Xie Qingcheng.
Filmul a început la scurt timp după aceea. Multe fețe ale maladiilor era alcătuit dintr-o serie de scurtmetraje care puteau fi vizionate separat, ca povești independente, dar la final exista un fir ascuns care lega personajele și evenimentele din fiecare narațiune. Filmul dura două ore, iar toți colegii lui He Yu erau captivați de el. Deoarece actorii erau toți elevi ai școlii lor, inevitabil au ajuns să se tachineze reciproc în timpul anumitor scene emoționante, iar sala era mult mai zgomotoasă decât într-un cinematograf obișnuit.
Între timp, He Yu abia se uita la film. Tot ce făcea era să stea în spate și să se holbeze la Xie Qingcheng. Se străduise să aleagă un loc care nu era chiar în spatele lui Xie Qingcheng, ci puțin mai în lateral, pentru a-i putea vedea clar fața.
Lumina intermitentă a ecranului învăluia chipul bine definit într-un strat de voal. Lumina se schimba în mod imprevizibil, făcând trăsăturile lui Xie Qingcheng să pară comoara scufundată în apă, pielea lui întinsă emanând o strălucire delicată.
Gâtul lui He Yu se mișcă ușor în timp ce înghițea. Nu e deloc atrăgător, gândi el. A privi un bărbat apatic de la o distanță atât de mică era la fel de dureros ca autoflagelarea. Dar privirea lui nu se clinti, în timp ce se pedepsea cu asprime.
Abia când Xie Qingcheng se încruntă ușor la ecran, He Yu își dădu seama că filmul ajunsese la partea lui. Nu avea multe scene, iar timpul său pe ecran era și mai scurt după montaj.
Pe ecran, cuplul gay interpretat de He Yu și xuezhang-ul său vorbeau.
„Cât de mult mă iubești? Pentru mine, la ce ai renunța?”
Aceasta era scena pe care Xie Qingcheng îl ajutase odată să o repete – o scenă care implica un sărut.
Privind înapoi acum, atât Xie Qingcheng, cât și He Yu se simțeau puțin ciudat. La vremea aceea, erau dezgustați de un simplu sărut... Dar acum, când filmul fusese lansat? Permisul și interzisul – deja făcuseră totul.
He Yu îl privi pe Xie Qingcheng coborând pleoapele și întorcând privirea, de parcă He Yu din film îi trezea amintiri neplăcute. După un timp, închise ochii.
... Se părea că viața fusese destul de grea pentru Xie Qingcheng în ultima vreme. Obrajii îi erau ușor adânciți, iar pe bărbie avea o barbă rară, de culoare cenușie, consecința unui bărbierit neglijent.
După ce a stat cu ochii închiși o vreme, capul i-a început să se încline ușor în față. De fapt, adormise... Privind din spate, He Yu s-a simțit iritat de această priveliște. Cum putea să adoarmă cu tot zgomotul ăsta?
Aproximativ zece minute mai târziu, Chen Man s-a întors spre Xie-ge, ca și cum ar fi vrut să discute o scenă cu el. Dar când s-a uitat, a văzut că Xie Qingcheng avea capul plecat, adormit profund.
Chen Man închise încet gura. Aerul condiționat din teatru era destul de rece și era îngrijorat că va fi prea mult pentru Xie Qingcheng, care abia se recuperase după febră. Xie-ge era o persoană atât de puternică, dar sănătatea lui se deteriorase constant în ultimii ani.
Poate din cauza fumatului excesiv sau a stresului excesiv de la muncă, dar Xie Qingcheng tușea mult în ultima vreme. Nici vederea nu-i mai era la fel de bună ca înainte. Xie Qingcheng avea o vedere aproape perfectă, dar în ultima vreme, Chen Man îl văzuse de câteva ori punându-și ochelari când citea sau lucra la computer.
Suspinând, Chen Man își scoase ușor jacheta și o așeză cu grijă pe umerii lui Xie Qingcheng.
He Yu îi privea cu ochi reci. Cu cât se uita mai mult, cu atât devenea mai nemulțumit, furios din ce în ce mai tare că i se încălca teritoriul.
Dar apoi Chen Man, privindu-l pe Xie Qingcheng, nu se putu abține să nu facă altceva – ceva care îl scoase complet din sărite pe He Yu.
Cu prudență și cu cea mai mare grijă, Chen Man întinse mâna și atinse ușor mâna lui Xie Qingcheng, care era așezată pe cotiera scaunului din teatru.
Vârfurile degetelor lui Xie Qingcheng se mișcară ușor în semn de răspuns. Părea să fi simțit vag ceva, dar era prea epuizat pentru a reacționa. Îndurase atâtea chinuri în ultimele zile...
Văzuse cum urmele proaspăt descoperite ale crimei părinților săi erau șterse chiar din fața ochilor săi.
Fusese supus unei forme nebunești de răzbunare din partea lui He Yu, tocmai când începuse să se gândească să-l trateze ca pe un adevărat confident.
Se confruntase cu furtuna dezlănțuită de incidentul Qin Ciyan, care zăcuse neperturbată ani de zile, ca un strat de nămol.
Informațiile sale private fuseseră divulgate, pereții casei sale fuseseră stropiți cu vopsea roșie, vecinii săi nevinovați fuseseră implicați prin asociere...
Ochii tăcuți ai puținii prieteni și membri ai familiei pe care îi avea îl priveau din ascuns, în noapte, întrebându-l: „Ge, nu poți fi sincer, măcar cu noi?”
Nu putea.
Greutatea tuturor acestor lucruri care se prăbușeau asupra lui era imensă. Dintre toți oamenii din întreaga lume, nu putea avea încredere în niciunul. Era un păstrător tăcut al secretelor. În adâncurile marelui abis, nu-i păsa dacă lumina va veni vreodată.
Poate că Xie Qingcheng era singura persoană în viață suficient de puternică pentru a îndura această agitație, această presiune. Era indiferent și extrem de calm. Nu mai simțea durere, nici nedreptate. Nici măcar nu se simțea singur.
În tot acest timp, nu vărsase niciodată o lacrimă, dacă putea să o evite. Șoviniștii înrăiți ca el aveau opinii foarte rigide despre gen – el credea că slăbiciunea era apanajul femeilor și al celor mai inutili dintre bărbați, că nu putea exista în inima lui. Abia dacă simțea durerea.
Cu toate acestea, era totuși făcut din carne și oase și, dacă nu altceva, putea să obosească. Era cu adevărat epuizat, așa că, atunci când Chen Man i-a atins mâna, singura lui reacție a fost o mișcare instinctivă a degetelor. Nu s-a trezit.
Chen Man nu mai urmărea filmul. În schimb, îl privea pe Xie Qingcheng, în timp ce tot felul de sentimente îi invadau inima. Segmentul din Multe fețe ale maladiilor, care prezenta o poveste de dragoste homosexuală – cel în care jucase He Yu – îl emoționase profund pe Chen Man. Simțea că filmul oglindea perfect realitatea, că sentimentele dintre persoane de același sex erau cu adevărat extrem de greu de exprimat în cuvinte. Îi plăcea Xie Qingcheng, dar nu îndrăznea să o spună cu voce tare.
Dar în acel moment, pentru că Xie Qingcheng dormea profund și pentru că filmul îl emoționase, Chen Man simți o șoaptă de ispită. Aplecând capul, îl privi cu atenție și cu respirația tăiată, în timp ce îi acoperi mâna cu a sa. Degetele lor se împletiră, iar palma lui Chen Man apăsă pe dosul mâinii lui Xie Qingcheng.
Era ceva ce He Yu îi făcuse lui Xie Qingcheng doar în pat.
He Yu părea să se contopească complet cu întunericul, doar paloarea fantomatică a pielii sale mai fiind vizibilă. Purta o mască, așa că nimeni nu-i putea vedea fața, dar emoțiile sale păreau ca o găleată de vopsea răsturnată.
Nici măcar nu voia să-i arunce o privire lui Chen Man. Ce ridicol. Ce fel de gunoi era ăsta? Ce perversitate! Cum de nu observase că tipul ăsta era homosexual în cantină? Câți ani avea polițistul ăsta? Douăzeci și ceva? Nu era puțin cam pervers să-i placă cineva de vârsta lui Xie Qingcheng? Și erau amândoi bărbați. Ce dezgustător...!
Și Xie Qingcheng? De obicei nu era mai vigilent? Murise în somn? Îi pipăia mâna și nici măcar nu-și dădea seama – ce gunoi inutil!
Starea mentală a lui He Yu era la fel de distorsionată ca un tablou de Munch. Se uită în tăcere la fața adormită a lui Xie Qingcheng și la mâna pe care o ținea Chen Man, până când nu mai putu suporta.
Îl privi pe Chen Man care se uita fix la Xie Qingcheng, apoi începu să se aplece, apropiindu-se tot mai mult de fața bărbatului adormit, care era scăldată într-o lumină albastră pală sub lumina ecranului...
Trezește-te, idiotule! strigă He Yu în mintea lui. Era copleșit de furie — nu putea să stea acolo și să privească. Luă suc de lămâie cu gheață pe care îl adusese cu el de pe cotiera scaunului și îl turnă peste Xie Qingcheng fără cea mai mică ezitare.
Chen Man se ridică imediat în șezut, înghețând pe loc, cu fața roșie, apoi albă, apoi verde. Dar Xie Qingcheng habar n-avea ce se întâmplase. Dormea buștean când o sticlă plină de suc i-a fost turnată fără menajamente peste cap, înghețându-l până în măduva oaselor. Chen Man era un tânăr binevoitor, dar nu atât de binevoitor încât să poată accepta așa ceva. Se întoarse și strigă: „Ce-i cu tine? Ce faci?!”
Încă așezat în spatele lor, cu șapca trasă pe ochi și picioarele lungi încrucișate, He Yu a răspuns pe un ton neutru, dar elegant: „Îmi cer scuze, mi-a alunecat mâna.”
A vorbit foarte încet, iar între zgomotul publicului și filmul care rula în fundal, nici Xie Qingcheng, nici Chen Man nu l-au recunoscut.
Chen Man a încruntat sprâncenele. „Uită-te la el! E ud leoarcă!”
„... Las-o baltă. Nu-i nimic.” Xie Qingcheng era obișnuit să-și păstreze calmul. Deoarece elevul din spatele lui nu o făcuse intenționat, nu vedea rostul să se supere. Dar era într-adevăr ud leoarcă. Chen Man stătea lângă el, dar era complet uscat; fiecare picătură din băutura elevului căzuse pe Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng se uită în jos la cămașa și jacheta de toamnă, ambele udă leoarcă și lipite de corp. Oftă și se aplecă să vorbească cu Chen Man. „Mă duc în culise s-o întreb pe Xie Xue de unde pot împrumuta un uscător. Tu rămâi aici și uită-te la film.” Cu aceste cuvinte, ieși din sală.
He Yu privi silueta lui Xie Qingcheng dispărând în întuneric, înainte de a dispărea în cele din urmă pe ieșirea de urgență care ducea în culise. Rămase nemișcat pentru o clipă. Apoi, calm ca întotdeauna, se ridică și îl urmă.
Xie Qingcheng împrumută cabina din culise.
Dacă Teatrul Universității Huzhou ar fi pus în scenă o piesă, această cameră ar fi fost plină de oameni care se grăbeau încoace și încolo. Dar se proiecta un film, așa că cabina era complet pustie.
Xie Xue fusese șocată când Xie Qingcheng îi ceruse cheia. „Ge, cum te-ai udat așa?”
„... Studentul care stătea în spatele meu a vărsat din greșeală băutura”, a explicat el. „Nu e mare lucru, dar trebuie să împrumut un uscător de păr.”
„Oh, bine, sunt o mulțime de uscătoare de păr. Cele montate în vestiarele sunt cele mai ușor de găsit – poți să te duci să te uiți.”
În vestiar erau trei cabine de schimb, fiecare cu un uscător de păr montat pe perete. Universitatea Huzhou fusese renovată cu câțiva ani în urmă, iar rectorul instalase cu zel un senzor de mișcare în fiecare cabină – când Xie Qingcheng trase perdeaua și intră, lampa se aprinse și ilumină oglinda din interior cu o lumină galbenă metalică.
Chiar arăta mizerabil. Nu numai că hainele îi erau ude, dar și părul îi era ud leoarcă. Trase perdeaua de catifea roșie și slăbi nasturii cămășii îmbibate de suc.
Bărbatul din oglindă era foarte înalt, cu umeri lați și talie îngustă, cămașa udă lipindu-se de silueta lui zveltă. Dar în ultimele zile devenise cu adevărat sleit. Butonii descheiați trădeau faptul că slăbise foarte mult. Pielea îi era atât de palidă încât părea aproape transparentă, de parcă tot corpul îi fusese golit de sânge. Chiar și culoarea buzelor părea spălăcită.
În vestiar era un scaun rotund, pentru când oamenii voiau să se așeze sau să se încalțe, dar Xie Qingcheng era un om foarte tensionat și prefera să stea în picioare. Pur și simplu stătea acolo și începu să-și usuce părul scurt și cămașa umedă cu uscătorul de păr.
Uscătorul era atât de zgomotos încât nu își dădu seama că cineva intrase în vestiar, până când perdeaua de catifea roșie fu dată la o parte și lumina de bun venit cu senzor de mișcare se aprinse din nou.
Întoarcându-și brusc capul, Xie Qingcheng se întâlni cu privirea lui He Yu.
„Xie Qingcheng”, spuse He Yu încet.
Își scosese deja șapca și masca, dezvăluind un chip la fel de frumos pe cât de sinistru. Era îmbrăcat foarte lejer, într-o cămașă lungă și blugi. Purta chiar și adidași. Xie Qingcheng îl privi de sus până jos, realizând brusc:
„... Tu ai fost?!”
He Yu zâmbi, dar zâmbetul nu-i ajunse la ochi. Înghesuindu-se în vestiar, îl apucă pe Xie Qingcheng de braț și îl împinse spre oglindă.
„Eu am fost. Păcat că ți-ai dat seama prea târziu.”
Capitolul 64 - 18+: Dar simțea că îi era foarte cald
Vestiarul era îngust și aglomerat, așa că doi bărbați adulți, amândoi cu o înălțime de peste 180 de centimetri, înghesuiți acolo, îl făceau să pară și mai mic. Aveau senzația că fiecare respirație fierbinte pe care o expirau era imediat inhalată de celălalt.
După chinul pe care îl îndurase în runda precedentă, cum ar fi putut Xie Qingcheng să fie dispus să rămână într-un spațiu atât de mic și închis cu acest pervers? Împingând mâna lui He Yu, îi aruncă o privire fulgerătoare și mormăi: „Dă-te din calea mea.”
He Yu îi dădu drumul și coborî privirea, zâmbind ușor. „De ce te-ai oprit să te usuci? Continuă. Eu voi privi de aici.”
„Dă-te la o parte.”
„De ce te grăbești? Uite, părul tău e încă ud.” He Yu întinse din nou mâna pentru a-i atinge cu vârful degetelor vârfurile părului ud al lui Xie Qingcheng, dar acesta îl respinse.
He Yu îl ignoră – nici măcar nu clipi din gene înainte ca degetele să-i alunece în jos, trecând peste cămașa deschisă și aterizând pe talia subțire a lui Xie Qingcheng.
O senzație electrică, furnicantă, îi străbătu stomacul într-un val de căldură, în timp ce era copleșit de amintirile scandaloase ale acelei nopți. He Yu privi abdomenul lui Xie Qingcheng, cu ochii înroșiți și vocea coborâtă cu o octavă. „Ești ud și aici.”
Xie Qingcheng a fost luat complet prin surprindere de atingerea lui He Yu. Brusc, a simțit o undă de teamă.
Dar era un om calm, care rareoriîși pierdea cumpătul, deoarece considera că nu se cuvine să țipe sau să facă scandal fără motiv. Vocea îi rămase joasă, dar ascuțită ca un pumnal scos din teacă, gata să-i taie gâtul lui He Yu.
„Dă-te la o parte!”
„Mm. Mă dau la o parte... ca să poți să te duci să-l cauți pe porcul ăla?”
„Porc...” Xie Qingcheng a avut nevoie de un moment să-și dea seama că He Yu se referea la Chen Man. Un limbaj atât de vulgar nu ar fi trebuit să iasă din gura unui om educat ca He Yu, dar el știa că eleganța și rafinamentul lui He Yu erau doar de fațadă. În realitate, era doar o fiară. Xie Qingcheng a strâns ochii. „Te-ai uitat la noi tot timpul?”
La noi.
Deci ei doi erau considerați „noi”, nu? He Yu simți un alt val de furie rece.
Își aminti tot ce văzuse înainte: Chen Man acoperindu-l cu haina lui pe Xie Qingcheng la spital, Chen Man chemându-l când se întâmpla ceva... Ce fel de om obișnuit ar avea grijă de un alt bărbat în felul acela, mai ales de unul mai în vârstă decât el?
Era orb că nu observase mai devreme! Și când se gândea că mâncase împreună cu tipul ăla și îi plăcuse să discute cu el!
Cu această furie înăbușită în inimă, He Yu începu să se simtă sufocat. Se uită la Xie Qingcheng în tăcere câteva secunde. „Xie Qingcheng, chiar ești un idiot”, spuse în cele din urmă, cu o voce rece și răutăcioasă. „Porcul ăla e doar un pervers care încearcă să profite de tine. Dacă te apropii atât de mult de el, ce vrei să-ți facă?”
Xie Qingcheng era și el furios. Crezând că He Yu voia doar să se certe, îi răspunse: „Ce prostii spui? Nu-ți proiecta gândurile tale perverse asupra altora.”
Lava din inima lui He Yu a crescut în timp ce îngusta ochii, expresia lui fiind imposibil de descifrat. „Prostii? Dacă nu eram eu, te-ar fi sărutat. Tu habar n-aveai, doar dormeai, dar eu am văzut totul din spatele tău...”
„He Yu, ai înnebunit?!” Xie Qingcheng era cu adevărat furios acum. „M-ar fi sărutat? Câți ani are? Trebuie să existe niște limite la delirul tău! Chiar crezi că toată lumea e la fel de nebună ca tine?”
„Îți place de el?”
Xie Qingcheng a rostit fiecare cuvânt printre dinții strânși: „Știi că cuvântul «prieteni» există în dicționarul chinez modern?”
„Prieteni? Ce fel de prieten te-ar trata atât de bine? Să-și ia liber doar ca să vină să vadă un film cu tine, să-și facă griji că o să-ți fie frig și să-și dea haina ca să te încălzească... Nu poți să-ți folosești creierul?” Xie Qingcheng nu-l credea deloc, iar asta îl enerva atât de tare pe He Yu, încât simțea că îi iese fum pe urechi. „E evident că te dorește!”
„Ce naiba vorbești?” a răbufnit Xie Qingcheng, furios. „El nu seamănă deloc cu tine.”
„Nu seamănă deloc cu mine? Adevărat, ofițerul Chen nu seamănă deloc cu mine. E vesel și cald, inteligent și ascultător – de asta îl placi, nu-i așa?”
„Nu am nimic să-ți spun.” Sătul să mai aibă de-a face cu acest nebun, Xie Qingcheng încercă să plece. Dar He Yu îi blocă calea, așa că cei doi începură să se lupte în spațiul îngust.
He Yu îl imobiliză pe acest bărbat, motivul pentru care nu dormise bine de câteva zile, gemând sub loviturile lui, dar înfruntându-le pe toate. Îl apucă de față pe Xie Qingcheng și îl forță să-l privească. „Dacă nu-ți place, atunci stai departe de el”, îi spuse el cu voce sumbră. „Ți-am spus, e un ciudat!”
„Ești nebun, He Yu? Ce treabă ai tu cu prietenii mei? Cine te crezi?”
Fața lui He Yu s-a întunecat brusc, dar cu cât era mai inexpresiv, cu atât devenea mai înfricoșător. Gândurile lui erau de neînțeles. L-a privit fix pe Xie Qingcheng pentru o clipă, apoi a început să zâmbească. Curbura gurii lui era rece, atinsă de o umbră de nebunie. „... Cred că ai ajuns la menopauză. Ești atât de uituc.”
Brusc, își flutură telefonul în fața lui Xie Qingcheng, afișând fotografia care îl însoțise în atâtea nopți absurde și i-o împinse chiar în fața ochilor.
Xie Qingcheng nu și-a dat seama ce era la început, dar când ochii i s-au focalizat în sfârșit, a realizat că era o fotografie cu el însuși. Se vedea doar jumătatea superioară a corpului său și fața adormită, dar i-a luat mai puțin de o secundă să-și dea seama când fusese făcută: vederea vânătăilor de pe claviculă și gât a fost suficientă pentru ca Xie Qingcheng să-și amintească intensitatea acțiunilor lui He Yu. Dorința pasională afișată părea să sară din ecran, făcându-i urechile să roșească. Era o fotografie din acea noapte.
O fotografie făcută după ce el și He Yu petrecuseră noaptea împreună.
Capul lui Xie Qingcheng părea să zumzăie, în timp ce un sunet slab îi umplea urechile. O explozie de furie extremă îi străbătu creierul. Fața i se albise, apoi se înroși din nou, o roșeață răspândindu-se de la colțurile ochilor până la baza urechilor. Apucă telefonul, dar, bineînțeles, He Yu anticipase acest lucru; îl depăși în manevră și îl imobiliză ferm.
„... Ce naiba vrei?!” Xie Qingcheng părea că era pe punctul de a-i zdrobi dinții.
„La început, voiam doar să-l păstrez ca suvenir...” He Yu îl trase de părul negru și moale pe Xie Qingcheng, obligându-l să se uite la dovada crimei sale de pe telefon. Se uită fix, cu ochii întunecați, la fața lui Xie Qingcheng pentru un moment lung, înainte de a continua. „Dar acum îmi dau seama că adevăratul său scop este să te vindece de Alzheimer.”
Xie Qingcheng strânse din dinți și nu spuse nimic.
„Ai uitat cine eram pentru tine?”, întrebă He Yu. „Ai uitat tot ce s-a întâmplat în noaptea aceea? Dar, de îndată ce ai văzut această fotografie, ți-ai amintit cine te-a făcut să te simți atât de bine în noaptea aceea, după o perioadă atât de lungă de abstinență. E mai eficient decât orice medicament.”
Xie Qingcheng tot nu răspunse.
„Xie-ge, mă vei recunoaște în sfârșit?”
Cuvintele tânărului și imaginea de pe telefon i-au înroșit ochii lui Xie Qingcheng de furie. El îndurase multe lucruri, dar era prima dată când se confrunta cu ceva atât de josnic, atât de monstruos — nici măcar el nu știa ce să facă. Voia să se întoarcă, dar He Yu nu-l lăsa, trăgându-l cu brutalitate nemiloasă de păr și forțându-l să-l privească în ochi. În cele din urmă, Xie Qingcheng închise pur și simplu ochii, genele tremurându-i ușor.
„He... Yu...”
„Mm. Mai geme, îmi place cum sună.”
Ochii lui Xie Qingcheng se deschiseră brusc, expresia lui fiind extrem de periculoasă. „Ești gay?”
„Nu”, răspunse He Yu instinctiv.
„Nu? Atunci nu te mai purta așa! Ce mai vrei? Chiar dacă te-am rănit și te-am supărat înainte, acum ar trebui să fim chit. De ce nu dispari? Du-te dracului!”
În timp ce Xie Qingcheng vorbea, cu fața palidă, îl lovi cu violență pe He Yu în piept. Nu-i mai păsa dacă se rănea în timp ce se lupta să se elibereze din strânsoarea lui He Yu. Nici măcar nu se obosi să-și ceară hainele înapoi înainte de a se întoarce și a pleca.
Totuși, în momentul în care atinse perdeaua de catifea a vestiarului, o mână se întinse din spatele lui și trase perdeaua cu putere.
În acel moment, obișnuită cu prezența lor, lumina cu senzor de mișcare se stinse. Camera se cufundă într-un întuneric beznă, ca bârlogul stygian al unui dragon malefic, umplută doar de sunetul respirației scurte și greoaie a lui He Yu. În întuneric, ochii lui străluceau cu o sclipire de lup în timp ce se apropia de Xie Qingcheng, mâinile lui alunecând încet în jos...
Clic.
În întuneric, Xie Qingcheng auzi fermoarul perdelei închizându-se. Era un sunet atât de ușor, dar îi provocă fiori pe șira spinării.
„Crezi că nu vreau să pun capăt acestei relații?” He Yu încruntă sprâncenele. În acel moment, singura sursă de lumină era cercul de luminițe încrustate în jurul oglinzii. Strălucirea lor slabă, de culoare rece, se reflecta în imaginea celor doi oameni care stăteau prea aproape unul de celălalt.
Xie Qingcheng înghiți instinctiv. Era lipit de suprafața rece a oglinzii.
„He Yu, dă-te din calea mea.”
He Yu nu se dădu la o parte. „Xie Qingcheng, îți spun, simt că ard... Știi, în ultima vreme am avut tot timpul febră. Parcă aș fi făcut insolație.” Poate din cauza întunericului și a atmosferei dintre ei, și el vorbi în șoaptă. Vocea lui era joasă și arzătoare, exact ca și cum și-ar fi pierdut rațiunea din cauza căldurii. „Dar tu?”
Xie Qingcheng tăcu.
„Xie Qingcheng, nu ți-e deloc cald?”
În timp ce vorbea, îl apucă brusc pe Xie Qingcheng de talie, frământându-i și mângâindu-i pielea. Îl împinse lângă oglinda din vestiar, strângându-i pieptul musculos și pe jumătate gol între palme și lipindu-l de pieptul său. În clipa în care atinse pielea fierbinte a lui Xie Qingcheng, He Yu nu se putu abține să nu geamă încet. Era ca și cum visele erotice din ultimele două săptămâni se îndeplineau, permițându-i acestui călător însetat, aflat la un pas de moarte, să bea dintr-o dată până la săturare. Nu-i mai păsa dacă era greșit sau nepotrivit.
În momente ca acestea, era ceva obișnuit ca bărbații să fie copleșiți de dorință, la mila hormonilor lor, mai ales bărbații tineri. Pentru ei, raționalitatea nu era altceva decât praf în vânt.
În întunericul beznă, He Yu se agăță de Xie Qingcheng ca și cum ar fi înnebunit. În acel moment, posesivitatea stârnită de Chen Man și pofta pe care o aprinsese legătura lor carnală anterioară i-au ars toate siguranțele din creier. Se apropie, apleacă capul și se freacă de gâtul lui Xie Qingcheng. „Xie Qingcheng, e atât de cald”, murmură el. „Vreau să mă răcorești.”
În mijlocul frigului de toamnă târzie, cât de tare trebuie să-i fi fiert sângele pentru a simți atâta căldură?
În mrejele haosului, în întunericul vestiarului luminat doar de luminile LED care înconjurau oglinda, mâinile lui He Yu se agățaseră deja cu încăpățânare de talia lui Xie Qingcheng. Cu un clic metalic sec, catarama curelei se desprinse. Sângele se scurse de pe fața lui Xie Qingcheng. În acel moment, coșmarul care îl smulsese din somn și îl lăsase ud de transpirație rece în ultimele două săptămâni se întoarse din nou cu o răzbunare.
El apucă mâna lui He Yu și o ținu cu putere. „Dă-mi drumul.”
He Yu nu-i dădea drumul. Se agăța cu încăpățânare de cureaua lui Xie Qingcheng, cu ochii și fiecare mișcare pline de nebunie. „Masturbează-mă”, murmura febril, iar și iar, ca o amenințare. „Xie Qingcheng, masturbează-mă.”
„Crezi că am un salon de masaj aici? Pleacă naibii din fața mea! Dă-mi drumul!”
„Xie Qingcheng…”
Xie Qingcheng îl apucă pe He Yu de încheietură, jucând un joc invizibil de tras de frânghie cu el, în timp ce rostea fiecare cuvânt. „He Yu, n-am băut niciun strop de vin azi. Vrei să-ți păstrezi degetele? Dacă nu, ți le rup unul câte unul. Îți spun pentru ultima oară: dă-mi drumul!”
He Yu îl privi fix în ochi. Cei doi erau atât de apropiați încât respirau unul în gura celuilalt, pupilele lor aproape lipite. Focul din ochii lui Xie Qingcheng ardea atât de puternic încât He Yu era aproape să fie redus la cenușă.
He Yu îl privi o clipă și zâmbi. Apoi zâmbetul îi dispăru de pe față. Nu-i dădu drumul. În schimb, îl târî pe Xie Qingcheng spre perete cu o expresie goală pe față și îl aruncă în el, ignorând șirul de înjurături pe care bărbatul le scotea în timp ce-și apăsa toată greutatea corpului asupra lui.
Desigur, Xie Qingcheng nu s-ar fi dat bătut fără luptă. Cu ochii practic scânteind de furie, se întoarse și lovi spre He Yu. În vestiarul înghesuit, cei doi începură să se sfâșie ca animalele sălbatice. O flacără aprinsă ardea în pieptul amândurora, ca și cum ar fi existat o ură profundă între ei, fiecare lovitură fiind dată cu toată forța. O astfel de violență...
Pentru Xie Qingcheng era simplu: în sfârșit putea să-și elibereze furia reprimată de mult timp în această fâșie îngustă de pământ pustiu. Dar starea emoțională a lui He Yu era puțin mai complicată. Fusese profund afectat de acea întâlnire inițială, iar urmările ei îl lăsaseră pe muchie de cuțit pentru mult timp. Era sigur că acest gen de reacție nu era normală, dar îi era imposibil să scape de pofta perversă pe care o dezvoltase pentru Xie Qingcheng încă din acea zi.
Nu avea cum să se elibereze singur, dar era totuși dependent, ca un agent sub acoperire care se drogase și se ura pe sine însuși pe măsură ce se afunda tot mai mult în extaz.
El era cel care îl evitase pe Xie Qingcheng ca pe o ciumă, dar acum că gustase din el, nu se putea opri din a se gândi la a se încurca cu acest bărbat cu toată foamea unui om care murea de foame. Cu trecerea timpului, dorința lui He Yu devenea din ce în ce mai mortală – ca un băiat în plină creștere, nu se putea sătura niciodată, nu putea să se oprească.
Colțul buzei îi sângera deja de la lovitura primită de la Xie Qingcheng, dar gustul metalic îi părea dulce. Cu un rânjet însângerat, el scoase un râs încântat, dar răutăcios, în timp ce îl trăgea pe Xie Qingcheng înapoi de păr, împiedicându-l să scape. Îndurând lovitură după lovitură, suficient de puternice încât să-i rupă coastele, el îl imobiliză pe bărbat și se apropie să-l sărute.
În timpul acestei lupte corp la corp, feroce, dar silențioase, simți o bucurie că putea în sfârșit să-și descarce dorințele care îi blocau inima. Chiar avu o revelație bruscă: după ce îl futuse pe Xie Qingcheng prima dată, de ce se comportase ca un ipocrit și îl blocase? Ar fi trebuit să se gândească la asta mai devreme. Atunci Xie Qingcheng nu ar fi avut niciodată șansa să ia legătura cu Chen Man. Xie Qingcheng nu ar fi avut de ales decât să se epuizeze servindu-l pe He Yu în fiecare zi, fiind penetrat în birou, pe terenurile de sport noaptea, în sălile de clasă după terminarea orelor...
Cât despre He Yu, nu ar fi trebuit să-și irosească atâtea nopți în conflicte fără sens cu el însuși... nu ar fi trebuit să se pedepsească atât de mult timp.
Poate că din cauza rănilor pe care le suferiseră amândoi, la un moment dat încetaseră să se mai lupte. Bătălia fusese aprigă – He Yu avea buza sfâșiată și sângerândă, iar încheieturile lui Xie Qingcheng erau acoperite de vânătăi.
„Nu o să mai apar niciodată în fața ta, bine?” spuse Xie Qingcheng cu voce răgușită. „Acum sparge telefonul ăla în bucăți! Nu ne mai dezgusta pe amândoi!”
„Nu”, spuse He Yu, vocea lui căpătând o nuanță ștrengărească, aproape cochetă. „Refuz.”
Bărbatul mai în vârstă îl privi fix.
„Xie Qingcheng, toți oamenii se pot schimba.”
„... Ce vrei să spui?” răspunse Xie Qingcheng, simțind că ceva nu era în regulă.
„Vreau să spun că mi-am dat seama brusc că putem continua așa.”
Ochii lui Xie Qingcheng se măriră. Nu mai văzuse niciodată boala lui He Yu manifestându-se într-un mod atât de înspăimântător.
În timp ce vorbea, privirea lui He Yu era obsesivă, dar calmă. Era ca și cum ar fi afirmat un fapt inevitabil al vieții, vocea lui fiind atât de indiferentă încât nu lăsa loc de discuții. "Uite, am avut o iubire neîmplinită, îți amintești? Când cineva cu o iubire neîmplinită nu mai are nimic altceva pe care să se bazeze, este foarte ușor să devină suicidal. Ai putea la fel de bine să ai grijă de mine, ținându-mi companie în pat. În felul acesta, boala care crește în inima mea nu mă va împinge spre moarte. Și cine știe? Poate că te voi putea ajuta să-ți vindeci frigiditatea sexuală. E o înțelegere destul de bună, nu? Nu ai nimic de pierdut. Și eu sunt încă tânăr – când te-ai căsătorit cu Li Ruoqiu, erați amândoi în vârstă, nu-i așa? Cu mine va fi diferit. De ce nu încerci?"
El se apropie în timp ce vorbea. Căldura arzătoare a corpului tânărului îl făcu pe Xie Qingcheng să aibă pielea de găină, iar senzația de a fi atins cu forța îi provocă greață. He Yu îl trase brusc, făcându-l să se uite în oglindă.
„Voi renunța la plată dacă nu funcționează.”
Xie Qingcheng nu își dăduse seama că exista un astfel de joc – He Yu era cu adevărat un talent autodidact extraordinar.
L-a forțat pe Xie Qingcheng, pe jumătate dezbrăcat, să se privească în oglindă. Apoi, din spatele lui, He Yu și-a frecat corpul fierbinte și ferm de coccisul lui Xie Qingcheng, provocându-i acestuia un fior de frică care i-a străbătut scalpul chiar și prin haine.
Această persoană înfricoșătoare îl apăsa din spate. Chiar dacă teatrul era plin de mii de studenți, unul dintre actorii filmului se afla aici, în vestiarul întunecat și gol, forțându-l pe Xie Qingcheng să se uite la corpurile lor care se frecau unul de altul în nebunia absurdă reflectată în oglindă.
„Și tu vrei bani?”, spuse el cu voce tremurândă.
„Dacă ai probleme financiare, pot să lucrez pro bono.”
He Yu avea acum timp și răgaz să glumească cu el. Îl ținea pe Xie Qingcheng de talie și se aplecă să-i sărute lobul urechii. Apoi se uită la bărbatul profund umilit și furios din oglindă și spuse: "Dar dacă lucrez pro bono... va trebui să-ți cer cooperarea. Doctore, hai să ne vindecăm reciproc, bine?"
Apoi, i-a întors cu forța fața lui Xie Qingcheng și, fără să accepte niciun refuz, i-a sărutat buzele subțiri. Trecuseră aproape două săptămâni de când îi sărutase ultima oară buzele acelea. De atunci, le evitase ca pe o otravă mortală, în timp ce retrăia amintirile în visele sale, iar și iar.
Siluetele lui Xie Xue, Lü Zhishu și Chen Man au apărut în fața ochilor lui He Yu. Simțea o bucurie sinceră – bucuria de a zdrobi fiecare dintre acele imagini. Era o bucurie obținută din faptul că îi călca în picioare pe toți, că se răzbuna pe ei, că îi rănea.
Xie Qingcheng își mușcase buza, dar lui He Yu nu-i păsa. Era doar sânge, nu? Era mirosul lui preferat.
Xie Qingcheng scrâșni din dinți. „Îndrăznești...”
„Mm. N-aș îndrăzni.” He Yu râse încet, apoi îl sărută din nou pe Xie Qingcheng, cu degetele încleștate în jurul gâtului bărbatului. Cu vocea înăbușită de sărut, îi șopti blând lui Xie Qingcheng, chiar dacă celălalt era pe punctul de a-i rupe gâtul. „Cum aș putea îndrăzni să fac ceva atât de nepotrivit?”
Cu cât vorbea mai mult, cu atât părea mai sincer.
„Nicio tranzacție din această lume nu poate fi forțată. Dacă nu vrei, atunci nu-i nimic. Dar vezi fotografiile astea, Xie Qingcheng? Sunt doar poze cu fața ta în timp ce dormi, par destul de normale, dar mă întreb ce ar spune Xie Xue dacă i le-aș trimite?”
Xie Qingcheng îngheță.
„Dacă m-ar întreba cum am reușit să-ți fac o poză în timp ce dormeai, de ce nu-mi spui tu cum i-aș răspunde?”
„He Yu, tu...!”
He Yu îi sărută lobul urechii lui Xie Qingcheng, care pălea de șoc, și chicoti încet. „Când sunt nebun, pot spune orice, pot face orice – tu știi asta mai bine decât oricine.”
În tăcere, degetele lui alunecară în jos, oprindu-se din nou pe catarama rece ca gheața. Simți cum talia lui Xie Qingcheng se tensionă și îl apucă din nou de mână pentru a-l opri.
Zâmbetul lui He Yu dispăru, iar ochii i se întunecară. „Xie Qingcheng”, spuse el fără pasiune, "gândește-te bine. Nu mai sunt He Yu pe care îl cunoșteai odată. Vă consider pe toți de un dezgust de nedescris, așa că aș putea face orice în acest moment. E simplu: vrei să te distrezi cu mine sau vrei să pariezi că nu-i voi spune lui Xie Xue ce am făcut împreună? Îi voi spune totul. Subțirimea taliei tale, numărul de alunițe de pe umerii tăi... Îi voi trimite și fotografiile tale. Nu vei avea cum să-i explici. Așa că gândește-te bine."
După ce a spus ce avea de spus, He Yu a așteptat, calm și imperturbabil în mijlocul haosului.
A așteptat și a așteptat în timp ce Xie Qingcheng se opunea și tremura. A așteptat mult timp, foarte mult timp, dar în cele din urmă, Xie Qingcheng nu a mai făcut nicio mișcare.
Un zâmbet rece i se întinse în cele din urmă pe chipul posomorât al lui He Yu. Știa că acum ținea în mână punctul slab al lui Xie Qingcheng. Având în vedere tipul particular de „cancer al bărbatului heterosexual” al lui Xie Qingcheng, erau momente în care acesta prețuia mai mult mândria masculină decât propria viață.
La urma urmei, ei erau singurii doi oameni care știau despre treburile lor private. Odată ce fusese o dată, nu se putea exclude o a doua oară, dacă condițiile erau potrivite. Dacă He Yu își asuma riscul și folosea evenimentele din clubul de noapte ca monedă de schimb, Xie Qingcheng nu ar fi îndrăznit să facă nimic pripit pe termen scurt.
Știa că aceasta ar fi fost alegerea lui Xie Qingcheng. Să zacă în întuneric era întotdeauna preferabil umilinței publice, mai ales în fața surorii sale.
Așadar, cu un zâmbet pe buze, He Yu a strecurat o mână în cămașa deschisă a lui Xie Qingcheng și i-a înconjurat talia, în timp ce cu cealaltă mână i-a acoperit ușor mâna lui Xie Qingcheng.
Strângând mâna mare a lui Xie Qingcheng, îi manipulă degetele pentru a trage încet fermoarul pantalonilor.
Era doar o singură mișcare, dar reflectată în oglindă, părea că aerul din vestiar fusese aprins. Treptat, temperatura a început să crească. Cu un clic, catarama metalică rece de la pantalonii lui Xie Qingcheng s-a deschis.
Tânărul sărută ușor ceafa bărbatului mai în vârstă, apoi suspină satisfăcut. Ridicându-se, îi mângâie trăsăturile reci ale lui Xie Qingcheng cu degetele încovoiate, centimetru cu centimetru. Apoi închise ochii și îi urmă traseul cu vârful nasului, ca un câine de vânătoare, intim și adorator, dar cu un element ascuns de constrângere înfiorătoare. „Așa mai merge”, spuse el cu blândețe. „Dragul meu doctor Xie, trebuie să te porți frumos.”
Cabina era prea mică. Nu era prea mult spațiu. Când He Yu îi trase cu forța pantalonii lui Xie Qingcheng și își băgă mâna înăuntru, temperatura din interior părea să-i topească pe amândoi ca pe lutul umed, înainte de a-i topi perfect unul în celălalt.
He Yu se întoarse ușor, mângâindu-l pe Xie Qingcheng prin lenjeria intimă, în timp ce îi acoperea urechea cu sărutări umede, luându-i lobul în gură și lingându-l încet. Sunetele obscene și umede îi provocară un fior pe șira spinării lui Xie Qingcheng.
Lui Yu nu îi plăcuseră niciodată bărbații, dar beat de dorință, foamea lui depășea cu mult dezgustul. A simțit o repulsie inițială când a atins penisul bărbatului prin material, dar la vederea feței lui Xie Qingcheng înroșite de umilință și jenă extremă, repulsia s-a risipit ca fumul în vânt, evaporată de căldura dorinței.
Dar, în timp ce He Yu își înfășura mâna în jurul penisului lui Xie Qingcheng, se simțea oarecum nemulțumit... pentru că se masturbase de prea multe ori gândindu-se la Xie Qingcheng în ultimele zile.
Ce voia la început era să-l vadă pe Xie Qingcheng căzând într-o stare patetică, dar, în final, în singurătatea lui, el era cel care ajunsese să fie cel mai patetic dintre toți.
He Yu simțea că fusese înșelat. Xie Qingcheng, acest divorțat, era cu adevărat îngrozitor. Xie Qingcheng era experimentat în dormitor și mai fusese cu o femeie înainte. Nu era neexperimentat ca He Yu – nu retrăia acea noapte cu o concentrare totală tot timpul, nici nu se gândea constant la ea, dorind-o în mod constant, așa cum făcea He Yu.
Desigur, lui Xie Qingcheng nu-i păsa deloc; nu-l voia pe He Yu nici măcar în cea mai mică măsură.
Acest gând îl făcea pe He Yu să se simtă și mai sumbru. A început să-l sărute și să-l muște pe Xie Qingcheng de ureche cu o energie reînnoită și cu o forță mai mare. Nici mâinile lui nu stăteau degeaba, ci i-au scos rapid lenjeria intimă lui Xie Qingcheng după câteva atingeri intime.
Xie Qingcheng se întoarse imediat, dar He Yu îl ținu imobilizat și îl forță să se uite în oglindă. „Nu te mișca”, îi spuse el încet, mângâindu-l. „Uită-te.”
Respirația lui Xie Qingcheng se opri. Reflecția din oglindă era atât de ridicol de obscenă, încât depășea cu mult imaginația lui. He Yu stătea în spatele lui, mângâindu-i penisul aproape inert cu o mână, în timp ce cu cealaltă îi strângea maxilarul, forțându-l să-și încline capul pe spate.
He Yu se uită și el în oglindă, ca și cum ar fi privit toate visele umede și absurde din ultimele nopți. Caninii îi ieșeau ușor în afară în timp ce vorbea, vârfurile dinților apăsând ușor pe gâtul lui Xie Qingcheng, iar și iar. „Ce părere ai?”
„... He Yu... orice vrei să faci, fă-o. Nu mai inventa noi moduri de a te juca...” Xie Qingcheng știa deja că rezistența era inutilă, dar, deși ochii îi erau deja roșii de umilință, se forță să rămână calm în timp ce vorbea.
Cu toate acestea, ca un miros slab de sânge, tremurul subtil din vocea lui nu trecu neobservat de He Yu.
Mâna lui He Yu se mută de pe maxilarul lui Xie Qingcheng și îl cuprinse din spate. Inspiră adânc lângă gâtul lui Xie Qingcheng, ca și cum ar fi fumat un drog care dă dependență. Apoi, cu ochii pe jumătate închiși, începu să-i mângâie pieptul lui Xie Qingcheng în mod obscen și cu forță, în timp ce îl trăgea mai adânc în brațele sale.
O pereche de ochi se ridică să arunce o privire în oglindă. Pupilele erau pline de o nebunie aproape diabolică.
„Tu numești asta joacă?”, întrebă el, cu voce guturală și sumbră. „Asta se numește a face dragoste, profesore. Ai deja treizeci și doi de ani și ai fost căsătorit înainte – chiar trebuie să te învăț eu semnificația acestei expresii?”
Umilit, Xie Qingcheng încercă să-și întoarcă din nou fața, dar He Yu îl împinse înapoi, apăsându-i tot corpul de oglindă și obligându-l să observe și mai clar scena obscenă.
Mâna lui He Yu continua să mângâie penisul bărbatului, dar cum putea Xie Qingcheng să se bucure de asta? Indiferent ce făcea, acel organ delicat și frumos nu reacționa deloc.
Asta îl frustra și mai mult.
Era deja insuportabil de excitat, atât de excitat încât partea din față a chiloților era deja ușor umedă, dar Xie Qingcheng nu avea absolut nicio reacție. Ochii lui He Yu nu putură să nu capete o strălucire de furie. În cele din urmă, se hotărî să renunțe să mai aibă grijă de Xie Qingcheng pentru moment – chiar se aștepta să-l vindece?
Și ce dacă Xie Qingcheng nu răspundea? Trebuia doar să se satisfacă singur.
Astfel, oarecum furios, îl întoarse pe Xie Qingcheng, apăsându-i spatele de oglinda rece ca gheața, în timp ce se uita de aproape în ochii lui Xie Qingcheng, frumoși ca florile de piersic.
„Chiar ești frigid. Când nu iei afrodisiace, nici măcar nu poți avea erecție.”
Xie Qingcheng scrâșni din dinți cu ură. „Ce fel de bărbat normal ar reacționa așa față de un alt bărbat? Ești doar un nebun.”
Cuvântul „nebun” era tabu pentru He Yu. Imediat ce cuvântul i-a ieșit din gură, He Yu l-a pălmuit peste față și apoi l-a împins cu brutalitate în jos.
„În genunchi și deschide-mi fermoarul cu dinții.”
Faptul că îl forța pe Xie Qingcheng să „facă dragoste” cu el era deja picătura care umpluse paharul, dar dacă He Yu voia să-l umilească sexual și mai mult din cauza unui impuls momentan sau a unui acces de furie, ar fi fost mai bine să se gândească de două ori.
Xie Qingcheng se clătină din cauza împingerii, dar reuși să rămână în picioare. „În visele tale nenorocite!”, răcni el. Ochii lui străluceau ca niște lame reci. Privindu-l fix, He Yu recunoscu că era într-adevăr un pervers – văzându-l pe Xie Qingcheng în starea asta, se simțea și mai excitat.
Nu îl lovise prea tare. Fusese doar o reacție reflexă când fusese luat prin surprindere de cuvântul „nebun”, combinată cu tendința sa înnăscută spre agresiune sexuală. Acum, în timp ce se uita în ochii lui Xie Qingcheng, He Yu nu se putu abține să nu atingă locul unde îl lovise. Apoi își înlocui mâna cu buzele și îl sărută ușor pe obraz, iar și iar.
„Iar faci pe nebunul”, murmură el încet între săruturi, „chiar dacă tocmai ți-am spus să te porți frumos”.
Apoi apăsă cu mâinile pe umerii lui Xie Qingcheng, încercând să-l împingă în genunchi.
Dar asta îl dusese pe Xie Qingcheng la limita răbdării. Fiecare mușchi al corpului său slab se încordă la maxim, iar He Yu își dădu seama că era imposibil să-l forțeze fizic să-și coboare capul.
He Yu râse disprețuitor. „Chiar ești o nucă tare... O să o facem oricum, așa că ce mai contează? Nu am avut grijă de tine?”
„Ai avut grijă de mine?” Ochii lui Xie Qingcheng se înroșiră. „Tot ce am simțit a fost dezgust.”
Gura lui He Yu se îndreptă de pe obrazul lui pentru a-i acoperi ușor buzele, atingându-le repetat. „Mm... Atunci poți încerca ceva și mai dezgustător.”
Dar a încetat să mai încerce să-l forțeze pe Xie Qingcheng să îngenuncheze și s-o ia în gură. Lupta era prea solicitantă și i-ar fi consumat prea multă energie. Nu avea rost să-și piardă timpul cu asta, așa că He Yu îl apucă pur și simplu de mână pe Xie Qingcheng și i-o trase în jos. Cu palma mare înfășurată strâns în jurul mâinii lui Xie Qingcheng, îl folosise pe acesta pentru a-și desface fermoarul și a-și scoate lenjeria intimă. Apoi, forță mâna rigidă a lui Xie Qingcheng să atingă lungimea terifiantă care ieșea din pantalonii lui.
Penisul lui era foarte fierbinte, foarte mare și dureros de umflat, cu vene proeminente amenințătoare de-a lungul suprafeței sale și un lichid lipicios începând să se adune la vârf, iar când a tras mâna lui Xie Qingcheng în jos pentru a atinge acea lungime umedă și fierbinte, Xie Qingcheng nu a putut să nu înceapă să tremure.
Mintea lui era limpede și dispoziția calmă, și nu scotea niciun sunet chiar și când era cuprins de teroare. Dar tremurul corpului său trăda adevărul.
Mulțumit de reacția lui, He Yu a ținut strâns mâna lui Xie Qingcheng, nepermițându-i să-l rănească, și s-a aplecat pentru a căuta buzele tremurânde ale lui Xie Qingcheng într-un alt sărut lung și pasional. A lins și a supt în timp ce adâncea sărutul, respirația lui accelerându-se în timp ce sunete moi și umede umpleau camera.
Împingându-l amoros pe Xie Qingcheng spre oglindă, îl mângâie și îl sărută îndelung, eliberându-l abia când oglinda începu să se aburească de la transpirația fierbinte care picura de pe corpurile lor.
He Yu era un pervers cu probleme psihice; chiar și în săruturile sale lungi și exploratorii se simțea o urmă de agresivitate violentă. Nici Xie Qingcheng nu era un om slab, așa că, după sărut, amândoi aveau buzele puțin crăpate. Xie Qingcheng sângera chiar ușor din colțul buzei.
După un moment de tăcere, He Yu se aplecă din nou pentru a linge acea picătură de sânge cu vârful moale al limbii. Apoi, ca și cum ar fi încercat să fure tot aerul din plămânii lui Xie Qingcheng, îi dădu un alt sărut puternic pe buze.
Apucându-l pe Xie Qingcheng de încheietură, He Yu îl forță pe celălalt bărbat să-l mângâie în timp ce continua să-l îmbrățișeze într-un sărut cu gura deschisă. Apoi se mută lângă urechea lui Xie Qingcheng și își lăsă buzele să alunece pe gâtul lui, mușcându-l cu dinții albi, ca și cum ar fi vrut să-i sugă sângele.
Brusc, He Yu se îndreptă, gâtul îi tresări în timp ce îi ridică ambele brațe ale lui Xie Qingcheng deasupra capului. Cu mâinile lui Xie Qingcheng imobilizate, He Yu se apropie și îl privi fix.
"Ai talent la asta. Mă faci să mă simt atât de bine – uite cât de excitat sunt."
În timp ce vorbea, se aplecă spre Xie Qingcheng și se împinse înainte, cu putere și senzualitate, lungimea lui umedă și arzătoare apăsând pe stomacul lui Xie Qingcheng și frecându-se intim înainte și înapoi.
„Simți?” Frecându-și penisul de trupul lui Xie Qingcheng, He Yu îi șopti la ureche: „În curând, o să intru în tine, la fel de tare ca acum.”
Ochii lui Xie Qingcheng erau deja complet injectați de sânge, dar nu mai voia să vorbească. Se luptase intens, dar se dovedea a fi complet inutil. Mai bine înfrunta rușinea lui He Yu cât mai rece cu putință.
Cu ochii pe jumătate închiși, He Yu se lipi ușor de Xie Qingcheng, apoi îl întoarse astfel încât acesta să fie din nou cu fața spre oglindă. În timp ce stătea în spatele lui Xie Qingcheng, vârfurile degetelor lui He Yu îi mângâiau sfârcurile palide. Apoi îi frământa talia și șoldurile lui Xie Qingcheng cu mâinile lui mari, fiecare mișcare fiind plină de senzualitate, în timp ce freca lungimea terifiantă și erectă pe care Xie Qingcheng tocmai o mângâiase de-a lungul feselor lui, ca și cum ar fi așteptat momentul potrivit în mijlocul acelei moliciuni.
„Profesore Xie”, îl strigă He Yu încet, respirația lui fierbinte atingând pielea lui Xie Qingcheng. „Întotdeauna am vrut să te întreb...” Vocea lui era joasă și guturală, parcă purtând un curent electric, suficient de intensă încât să-i facă pielea de găină. „În noaptea aceea, când te-am futut până ai ejaculat, ți-a plăcut? Te-ai gândit la asta după aceea?”
Tăcere.
„Te-ai gândit?”
Tot niciun răspuns.
„Răspunde-mi.”
Se părea că He Yu chiar atinsese un punct sensibil. Xie Qingcheng se întoarse brusc spre el și îl privi cu ură, șuierând printre dinți: „Eu cred că ești un gunoi absolut. Habar n-ai ce faci – cum îndrăznești să-mi pui o astfel de întrebare?”
Așa cum era de așteptat, expresia lui He Yu se întunecă. „De parcă ai avea dreptul să vorbești. Tu erai mai bun când ai început cu fosta ta soție?”
„Chiar crezi că toți sunt ca tine... He Yu, tu...!”
Acum că pusese întrebarea, He Yu își dădu seama că, de fapt, nu voia să audă răspunsul lui Xie Qingcheng. Nu voia să audă despre cum Xie Qingcheng se culcase cu o femeie înainte – îl făcea să se simtă extrem de incomod. Înainte ca Xie Qingcheng să poată spune altceva, He Yu își încleștă dinții pe vena care îi străbătea gâtul. O lingea delicat, apoi îi sărută gâtul de la o parte la alta, oprindu-se în cele din urmă la alunița roșie de la ceafă.
Când a sărutat alunița, un fior slab a străbătut întregul corp al lui Xie Qingcheng, ca și cum He Yu ar fi mușcat un punct vital sensibil.
„Desigur”, spuse He Yu, „poți să spui ce vrei, dar te-am futut până ai început să te scurgi în noaptea aceea... Erai în patru labe sub mine, împroșcând cearșafurile. Ai o memorie bună, profesore; cu siguranță nu ai uitat ce s-a întâmplat. Te pot face să te simți atât de bine când sunt în tine – Li Ruoqiu putea să facă asta?”
Xie Qingcheng a izbucnit imediat de furie. „Cum ar putea ea să facă asta? Poți fi mai absurd de atât? E o femeie! Nu e o psihopată ca tine...”
Xie Qingcheng a continuat să-l înjure. Bineînțeles, asta era exact ce se aștepta He Yu. Dar lui nu-i păsa. Nu-i păsa de nimic din ce spunea Xie Qingcheng – era prea înfometat, prea disperat să audă din nou sunetele răgușite pe care le scoase Xie Qingcheng când îl prinse cu garda jos în acea noapte.
Așa că îl lăsă să vorbească, hotărât să-i arate lui Xie Qingcheng că nimeni altcineva, fie bărbat sau femeie, nu putea să-l facă să se simtă atât de bine ca el.
Xie Qingcheng era prea rigid și lipsit de pasiune — nu avea niciun chef să se joace și nici nu ar fi știut cum să o facă, chiar dacă ar fi vrut. O femeie obișnuită nu ar fi putut obține prea multe din a se culca cu un bărbat ca acesta. Majoritatea femeilor doreau pasiune copleșitoare de la partenerul lor — dacă nu simțeau niciun fel de pasiune, se simțeau foarte frustrate.
Dar când cineva ca el era cel supus și agresat, inițiativa trecea în mâinile celeilalte persoane. He Yu nu era femeie – el se juca cu orice, atâta timp cât era excitant. El era singurul care îl putea trage pe Xie Qingcheng în prăpastia dorinței.
Îl săruta pe Xie Qingcheng iar și iar, buzele lui fierbinți și umede alunecând pe pielea lui – și, în timp ce îl săruta, a început să-și introducă un deget în acea intrare ascunsă care fusese obiectul obsesiei lui mortale în ultimele zile, pătrundând încet, puțin câte puțin. A devenit puțin prea nerăbdător odată ce și-a introdus degetul înăuntru și a început să-l împingă cu brutalitate și neglijență, imitând mișcările actului sexual în timp ce îl lărgea.
Învăța repede și avea o memorie excelentă. Își amintea foarte clar lucrurile pe care nu le făcuse bine data trecută, precum și lucrurile care îl excitase în mod special. De data aceasta, se adapta în consecință și punea totul în practică pe corpul lui Xie Qingcheng.
Deși mișcările lui erau puțin grăbite, își unsese degetele cu niște cremă de mâini din trusa de toaletă din dressing. Astfel, pe măsură ce pătrundea în interior, acea mică deschizătură a trecut de la a fi uscată și strâmtă la a deveni din ce în ce mai alunecoasă. Tânărul a împins din nou și din nou până când degetele lui nu au mai întâmpinat atâta rezistență. Atunci, He Yu nu se mai putea abține. Scoțându-și degetele, își trase fermoarul până jos. Cu penisul într-o mână, îl apăsă pe intrarea lui Xie Qingcheng, iar cu cealaltă, îi dădu o palmă peste curba plină a fundului.
„Relaxează-te”, spuse el, vocea lui devenind și mai răgușită, „acum o să te fut”.
„Nu trebuie să-mi dai un comentariu în direct...”
He Yu îi ciupi din nou cu răutate talia. „Nici tu nu trebuie să te grăbești să-mi răspunzi. Să vedem ce ai de spus când o să încep să te fut.”
În timp ce vorbea, își mângâie cu brutalitate penisul, dureros de erect după ce fusese lăsat atât de mult timp în așteptare, apoi îl apăsă ușor pe orificiul strâmt al lui Xie Qingcheng și îl împinse încet înăuntru.
He Yu gâfâi imediat, pupilele lui întunecate căpătând o strălucire umedă; doar vârful penisului era suficient pentru ca corpul său să-și amintească imediat plăcerea intensă din acea noapte. Putea simți intrarea lui Xie Qingcheng atrăgându-l cu pasiune, dar și rezistându-i, neputând să riposteze în timp ce era forțată să se deschidă, strângându-se și contractându-se. Într-o clipă, extazul de a fute în acel orificiu i-a revenit, senzația care amenințase să-l înnebunească de obsesie de fiecare dată când și-o amintea.
He Yu gâfâia cu plăcere în timp ce îl strângea pe Xie Qingcheng de talie cu cealaltă mână, imobilizându-l între el și oglindă. Forța strânsorii sale și emoția copleșitoare îi făceau venele de pe antebraț să iasă în relief.
Deși mușchii gâtului lui Xie Qingcheng erau încordați de disconfort, el strânse din dinți, refuzând să scoată un sunet, chiar dacă sudoarea îi curgea pe frunte. Spre deosebire de acest tânăr student care retrăia prima sa experiență, Xie Qingcheng era cel care era violat cu forța și, pe deasupra, era un bărbat matur, cu un mare simț al demnității. Chiar și cu doar vârful înăuntru, fiecare mușchi din corpul său se încordă, iar fața i se înroși de umilință, o roșeață pătând pielea lui palidă ca gheața. Mâinile îi erau strânse pe oglindă, transpirația acoperindu-l cu un strat de umezeală amoroasă, ca apa din gheața topită.
Odată deschisă intrarea, He Yu a continuat să avanseze încet. La început, pentru că amândoi erau foarte tensionați, a pătruns adânc, dar încet, întregul proces întinzându-se ca o filmare în slow-motion, reflectată în oglindă în toată splendoarea ei aprinsă. Dar, în cele din urmă, era totuși prea nerăbdător. De îndată ce a ajuns la jumătate, a pierdut orice simț al considerației; tânărul nerăbdător nu a mai putut rezista. Era pe punctul de a muri de sete, pe punctul de a înnebuni. Se masturbase de atâtea ori uitându-se la fotografiile lui Xie Qingcheng, iar cu cât trecea timpul, cu atât mai frenetic îi dorea trupul, încât doar frecându-se de pătură era pe punctul de a ejacula. Acum că gaura lui Xie Qingcheng îl înghițise pe jumătate, plăcerea de a fi îngropat în el era ca un șoc electric. Cum putea să mai aștepte? Cu un geamăt înăbușit și o împingere violentă, și-a introdus toată lungimea înăuntru.
Această invazie bruscă și durerea care a urmat aproape că l-au făcut pe Xie Qingcheng să-și dea ultima suflare în fața oglinzii. Deși nu a fost prins pe picior greșit ca prima dată – atunci, a lăsat un țipăt să-i scape – tot corpul a început să-i tremure.
He Yu era acum complet introdus. Îl ținea strâns pe Xie Qingcheng, cu vocea răgușită. „Ge, ești acoperit de sudoare și ești atât de fierbinte. Mă strângi atât de tare. Ești atât de fierbinte... Atât de umed...”
Xie Qingcheng refuza să scoată un singur sunet. Această invazie arzătoare îi sfâșiase calmul, pielea lui înroșindu-se. Era ca și cum coșmarul său se repeta, târându-l înapoi în mlaștina murdară din acea noapte. Dar pentru He Yu, aceasta era o reconstituire a unui vis erotic. Împingându-se adânc în acea deschizătură caldă, strâmtă și umedă, el expiră cu o răsuflare aspră de plăcere, ochii lui negri arzând de dorință fierbinte. Îl sărută cu înverșunare pe Xie Qingcheng, de la gât, până la clavicule, pe părțile laterale ale umerilor, până la omoplații tremurând, și inspiră adânc.
„Xie Qingcheng”, spuse el cu voce răgușită, „de ce corpul tău... miroase brusc atât de bine?”
Vocea lui Xie Qingcheng era și mai răgușită decât a lui He Yu. „Miroase bine pe naiba”, șopti el, cu ochii roșii. .„E ceva în neregulă cu nasul tău...”
Acum că era în interiorul lui Xie Qingcheng, He Yu nu se mai obosi să se certe. În schimb, îl sărută din nou pe Xie Qingcheng. "Cât e de bine."
Bărbatul însetat în sfârșit primi apă, simțind o plăcere extremă, încât chiar și coloana vertebrală îi tremura de la a doua gustare a acestei euforii. Ținându-l pe Xie Qingcheng, începu să împingă tare și adânc.
Când He Yu a început să se miște, Xie Qingcheng chiar nu mai putea suporta. Fără influența afrodisiacului, umilința de a fi invadat în felul acesta era imposibil de ignorat. Și mai îngrozitor, He Yu apăruse în focul momentului, acționând din impuls: nu avea obiceiul să poarte prezervative, așa că intrase fără niciun fel de protecție. He Yu era conștient de acest lucru, dar asta nu făcea decât să-l excite și mai tare. Ca orice tânăr dornic care gustă pentru prima oară, instinctul îl împingea să pătrundă din nou și din nou în adâncurile acelea calde, gâfâind greu în timp ce împingea adânc și tare.
Temperatura din vestiar creștea ca într-un cuptor încins, de parcă totul dinăuntru era pe punctul de a se topi. Pielea lovea pielea. He Yu uneori accelera ritmul, alteori încetinea. Când încetinea, îl ținea pe Xie Qingcheng imobilizat sub el, scoțându-l complet înainte de a-l împinge cu violență înapoi înăuntru. Dar când accelera, îl futea pe Xie Qingcheng cu împingeri rapide și superficiale, o senzație care îl lăsa fără suflare. Fără să se retragă complet, îl împingea adânc înăuntru imediat după ce se retrăgea puțin, penetrându-l rapid pe Xie Qingcheng, plăcerea acumulându-se nebunește în interiorul lui.
Poate că era din cauza timpului care trecuse, sau poate că era din cauza faptului că nu era niciun prezervativ între ei, dar senzația de a fi strâns puternic de acea gaură spasmodică devenea tot mai fierbinte și mai palpitantă. He Yu era pe punctul de a-și pierde mințile de plăcere. Împingeriile lui deveneau tot mai intense pe măsură ce îl futea pe Xie Qingcheng tot mai repede, pătrunzând tot mai adânc în el cu o ferocitate hotărâtă și reducându-l pe bărbat la o grămadă tremurândă. Una dintre mâinile lui încă mângâia strâns burta plată a bărbatului mai în vârstă, ca și cum ar fi încercat să vadă dacă putea simți cât de adânc intrase, cât de tare împingea prin stratul subțire al abdomenului musculos al lui Xie Qingcheng.
„La naiba...”, He Yu se simțea atât de bine încât nici măcar nu se mai obosise să-și mențină calmul și eleganța obișnuite. Cuvinte vulgare îi ieșeau din gură, mărul lui Adam mișcându-se erotic, în timp ce penisul său pătrundea continuu în corpul lui Xie Qingcheng. Întreaga față a micului ticălos era învăluită de dorință arzătoare, cu adevărat nebun din cauza lipsei de eliberare; împingea atât de repede și de adânc, încât părea că vrea să-l fută pe bărbatul de sub el până la moarte.
Cum putea să fie atât de bine...? De ce era atât de bine să-l fut pe acest bărbat?
He Yu nu se putea opri nici dacă ar fi vrut – gaura lui Xie Qingcheng era atât de fierbinte și strâmtă, îl cuprindea, îl ispitea, îl sugea; îl înghițea atât de complet și tare încât era pe punctul de a înnebuni.
Dar ochii profesorului Xie deveniseră roșii de la asalt. Era lipit de oglindă și împins cu o foame febrilă, fără nicio șansă de scăpare. Senzația îi dădea sentimentul terifiant că va fi futut până la sufocare.
În trecut, Xie Qingcheng fusese întotdeauna calm și stăpân pe sine când se culca cu Li Ruoqiu, atât de mult încât întâlnirile lor puteau fi descrise chiar ca politicoase. Nu se comportaseră niciodată scandalos sau sălbatic – era ca și cum ar fi îndeplinit pur și simplu datoria pe care un cuplu căsătorit și respectuos trebuia să o îndeplinească. Dar acum, spre groaza lui, ca bărbat de peste treizeci de ani, făcea sex cu un student în primul an de facultate într-un vestiar al școlii, în timp ce mii de elevi se uitau la un film în sala de cinema din fața scenei.
Băiatul îl penetra adânc și repede, plin de dorință, fervoare și o impetuozitate arzătoare. Totul se scurgea prin piele și oase, trecând dincolo de locul în care cei doi erau lipiți, scufundându-se cu forță în corpul lui.
„Profesore Xie, chiar... te simt atât de bine... Atât de bine...” În timp ce He Yu îl poseda, ochii lui negri priveau fix siluetele lor îmbinate, reflectate în oglindă.
Cu acea primă dorință frenetică oarecum satisfăcută de corpul lui Xie Qingcheng, își reveni puțin. Respiră greu, scoțându-și brusc penisul și privindu-l pe Xie Qingcheng, al cărui chip îi părea aproape senzual. Apoi, cu pieptul ridicându-se și coborând, apucă un scaun mic, singurul scaun din vestiar, și se așeză.
De data aceasta, He Yu se uită în oglindă în timp ce îl trăgea pe Xie Qingcheng spre el, mângâindu-și penisul.
„Călărește-mă”, spuse el, cu gâtul vibrând. Ochii lui străluceau de mai mult decât dorință – era obsesie în ei, o nebunie care nu admitea niciun argument.
Xie Qingcheng era doar un om – corpul său nu putea suporta să fie violat atât de brutal pentru atât de mult timp. Indiferent cât de puternic era, He Yu îi slăbise trupul, ca să nu mai vorbim de tremurul picioarelor. Până în acel moment, rezistase doar cu voință, dar când He Yu îl trase spre el, nu mai avea puterea să se opună.
În timp ce He Yu îl trăgea pe Xie Qingcheng mai aproape de el, Xie Qingcheng zări teribilul membru care tocmai îl penetrase cu nebunie. Ochii îi erau deja roșii de umilință – imediat își întoarse privirea. Dar He Yu apucă cravata pe care o aruncase și o înfășură în jurul gâtului lui Xie Qingcheng, lăsând-o să atârne peste cămașa lui deschisă și pieptul gol. Apoi, trăgând de cravată, îl trase în jos. „Stai jos”, îi spuse din nou. „Călărește-l."
Xie Qingcheng refuză, scuturând din cap, încă nevoind să scoată un sunet. Singurul lucru care îl ținea în picioare era mâna pe care o apăsa pe oglindă.
He Yu își înclină capul înapoi și spuse încet: ”Cum o să-ți tratez boala dacă ești atât de neascultător?"
Xie Qingcheng nu răspunse.
He Yu continuă: „Deja este așa între noi. Nu vom putea niciodată să reglăm conturile. Dar mi-ar plăcea să te simți și tu bine.”
Totuși, Xie Qingcheng scutură capul. În acel moment, chiar și marginile ochilor îi erau roșii, probabil din cauza durerii provocate de furia pe care o simțea pentru umilința intensă la care fusese supusă masculinitatea lui.
He Yu îl privi fix pentru o vreme, apoi suspină, înjură în șoaptă și își înfășură brațele în jurul taliei lui Xie Qingcheng. De fapt, nu se aștepta ca Xie Qingcheng să ia inițiativa. Îl trase spre el și îi forță picioarele să se despartă în jurul taliei sale, apoi își reajustă poziția. Cu o mână pe penisul său și cealaltă pe talia lui Xie Qingcheng, îl ghida în poziție, astfel încât intrarea lui alunecoasă să-i înghită din nou lungimea care pulsa violent, centimetru cu centimetru.
Procesul era extrem de excitant. În timp ce He Yu îl ținea pe Xie Qingcheng, se uita peste umăr în oglindă, unde putea vedea clar cum corpul tremurând al lui Xie Qingcheng îl primea și se strângea în jurul lui într-un mod atât de umilitor. În timp ce căldura umedă și alunecoasă îl învăluia din nou, el a apăsat mai întâi cu fermitate, cu mișcări rapide de frecare, apoi a împins înăuntru și afară fără grabă, îngropându-se mai adânc, exact așa, frecându-se de un punct terifiant de adânc din interiorul corpului lui Xie Qingcheng.
„Ge, mă iei atât de adânc...” He Yu îi mângâie spatele lui Xie Qingcheng, trecându-și degetele peste omoplații lui frumoși. Își mișcă șoldurile ușor, frecându-se cu mișcări mici. „Simți?” Când nu primi niciun răspuns, continuă: „Vrei să vezi cum arăți când ești penetrat acolo jos?”
He Yu era un om de acțiune. Nu-i păsa cum îi răspundea Xie Qingcheng; întrebarea acestui domn depravat era doar un gest impulsiv de politețe.
Se mișcă astfel încât spatele lui era spre oglindă, iar Xie Qingcheng era cu fața spre ea. Din acest unghi, corpul lui He Yu îi bloca lui Xie Qingcheng vederea spre locul în care corpurile lor se uneau. Dar el putea vedea foarte clar cum îi erau picioarele larg desfăcute, așezat în poala unui băiat, sărind în sus și în jos la fiecare împingere. Era mai mult decât umilitor.
Din această poziție, He Yu putea să privească în sus și să vadă fața bărbatului care stătea călare peste el. Putea să vadă exact cum arăta Xie Qingcheng în timp ce îl penetra încet și adânc, tremurând în timp ce îl lua. Așa, cu bărbatul mai în vârstă așezat peste el, el își înclină capul înapoi și împinse în sus, ținându-l în brațe. În această poziție, chiar dacă Xie Qingcheng refuza să se miște, gravitația făcea treaba pentru el, iar He Yu putea să se afunde deosebit de adânc în corpul lui — atât de adânc încât simțea că era pe punctul de a-i străpunge burta.
După ce îl penetră cu acele împingeri scurte pentru o vreme, He Yu începu să devină nerăbdător. Din nou, mișcările lui deveniseră din ce în ce mai feroce și nemiloase. Șoldurile lui loveau fundul lui Xie Qingcheng cu sunetul cărnii lovind carnea. Pentru o vreme, vestiarul se umplu de zgomotul respirației grele a celor doi bărbați și de corpurile lor care se ciocneau, alături de sunetele murdare și umede ale împerecherii lor.
Xie Qingcheng nu mai experimentase niciodată o astfel de stimulare în stare de sobrietate și îi era imposibil să o suporte. Tremurând ușor din cauza împingerilor violente ale lui He Yu, ridică brusc o mână pentru a se sprijini de oglindă. Acolo fu întâmpinat de propria reflecție în prim-plan: stând călare pe un tânăr, cu picioarele lungi forțate să fie deschise, îndurând fiecare penetrare feroce în timp ce picioarele îi tremurau în ritmul mișcărilor lor.
He Yu gâfâia profund, împingând cât de adânc și de tare putea, de parcă voia să ia toată dorința pe care o acumulase în ultimele două săptămâni și să o concentreze în corpul acestui bărbat.
În acel moment, dacă cineva ar fi intrat în cabina de probă sau chiar dacă ar fi trecut pe lângă ușă, ar fi auzit cu siguranță sunetele actului sexual frenetic, ale lui He Yu care îl futea pe Xie Qingcheng. Lui He Yu nu părea să-i pese dacă erau descoperiți, totuși – nu avea intenția să se abțină, în timp ce pătrunderile sale deveneau din ce în ce mai rapide și mai puternice.
Oricine ar fi trecut pe acolo ar fi văzut scaunul pentru pantofi tremurând sub perdeaua roșie a vestiarului și ar fi auzit zgomotul înăbușit al picioarelor sale de lemn care scârțâiau pe podea.
Picioarele celor doi bărbați se încurcaseră peste pantalonii aruncați pe podea. Degetele de la picioarele lui Xie Qingcheng erau încordate, paliditatea lor fiind nuanțată de o roșeață care părea în același timp nefirească și erotică. Scaunul se zguduia din ce în ce mai tare, în timp ce mișcările lui He Yu zguduiau și legănau corpul lui Xie Qingcheng pe poala lui cu o forță uimitoare. Îi lovea fundul lui Xie Qingcheng în repetate rânduri, strângându-i cu lascivitate rotunjimea plină. Sunetele care ieșeau din gâtul lui erau suspinele joase ale unui bărbat în călduri care își satisfăcea în sfârșit dorințele. „E atât de bine... Ge, e atât de bine să te fut... Ești făcut să fii futut, știi? Ești atât de strâmt... La naiba... Mă sugi prea tare. La naiba!”
He Yu nu folosea aproape niciodată un limbaj atât de vulgar, dar când își dezlănțuia dorința bestială asupra corpului lui Xie Qingcheng, arăta o latură a lui pe care nimeni altcineva nu o văzuse vreodată. Era copleșit de o dorință arzătoare, brutală, sălbatică și primitivă în extremă măsură.
Dar mai umilitoare decât cuvintele lui erau penetrările lui adânci, arzătoare, intoxicante. Fiecare era alunecoasă și lipicioasă, umplând vestiarul înghesuit cu zgomote umede, în timp ce secrețiile prostatei amestecate cu fluidul intestinal al lui Xie Qingcheng făceau sexul frenetic și arzător să devină și mai sălbatic.
Xie Qingcheng era violat de mult timp — atât de mult încât ochii îi deveniseră încețoșați, atât de mult încât credea că va rămâne prins aici și violat până când se va sufoca și va muri. Aerul din vestiar devenise atât de fierbinte și de dens încât nu mai putea respira...
Și apoi...
„Xie-ge.”
He Yu îi strigă brusc numele, cu voce răgușită, aproape pasională.
Auzi numele său strigat aproape exact în același mod, la fel de plin de anticipare, ca prima dată când Li Ruoqiu se culcase cu el... dar He Yu nu era la fel. O femeie ar fi strigat cu un ton blând și mângâietor, ca și cum ar fi implorat tandrețea partenerului său. Dar vocea acestui tânăr avea o impetuozitate de neînfrânat, un val incontrolabil de dorință, ca și cum ar fi fost cuprins de o emoție intensă care îl făcea să vrea să-l devoreze pe Xie Qingcheng cu totul.
Vocea lui era blândă, înflăcărată și pură, și totuși nu-i dădea lui Xie Qingcheng nicio șansă să ia inițiativa, cu atât mai puțin să-i permită să scape. Vocea aceea părea să-i spună că se aștepta ca el să accepte tot ce i se oferea.
„Xie-ge... O să...” He Yu gâfâi intens pentru o clipă, gâtul îi tremura. Poate pentru că era prea plăcut, atât de plăcut încât sufletul îi ieșea din corp, nici măcar nu apucă să termine propoziția. Începu să-l penetreze și mai frenetic. Pielea se lovea de piele, iar scaunul se zguduia violent. Venele i se umflară pe brațele lui He Yu în timp ce îl strângea mai tare pe Xie Qingcheng, pielea lui înroșindu-se și respirația lui extatică devenind tot mai sacadată.
Xie Qingcheng chiar nu mai putea suporta — simțea că nu mai poate respira. Dar pe măsură ce He Yu îl penetra din ce în ce mai intens, din ce în ce mai repede, respirația lui devenind sacadată și pulsul din gât pulsând, expresia pe care o avea când se uita la Xie Qingcheng se schimbă. Pe măsură ce „lucrul” din interiorul lui devenea și mai tare, și mai fierbinte, Xie Qingcheng îl simțea vivid – putea chiar să simtă cum începe să pulseze în timp ce îl penetra. Și el era bărbat – știa că He Yu era pe punctul de a ejacula.
Xie Qingcheng rezistase până acum fără să scoată un singur sunet. Dar acum, umilința era prea mare. Apucându-l pe He Yu de brațe, încercă să se ridice în picioare. „Nu... Nu ejacula înăuntru... Scoate-l. Scoate-l!” gemu el. Vocea îi tremura ușor, trădându-i o surprinzătoare notă de teamă. „Nu înăuntru, He Yu... nu înăuntru...”
Dar pentru He Yu, vocea aceea sună aproape implorătoare. Nu făcea decât să-i incite și mai mult simțul masculin al dominării și brutalității. Cum ar fi putut să fie dispus să se retragă? Răspunsul lui a fost doar forța sălbatică. Fără să accepte niciun argument, tânărul l-a împins pe bărbat înapoi în poala lui. Xie Qingcheng se ridicase ușor în picioare, așa că împingându-l cu forța înapoi, He Yu a pătruns și mai adânc.
Xie Qingcheng nu se putu abține să nu scoată un geamăt înăbușit, în timp ce He Yu gâfâia zgomotos de plăcere. Apoi, profitând de impuls, He Yu îl luă pur și simplu în brațe și se ridică în picioare, împingându-l pe Xie Qingcheng de oglindă, cu tot corpul suspendat în aer. Singurele puncte de sprijin erau locul în care erau uniți și oglinda rece ca gheața din spatele lui.
Această nouă poziție îl făcu pe Xie Qingcheng să deschidă ochii larg. Era prea înspăimântător... Atât de adânc, atât de tare... He Yu nu se retrase deloc; se retrase doar puțin înainte de a intra din nou cu putere, rapid și tare, lovitura testiculelor sale de pielea lui Xie Qingcheng amestecându-se cu sunetele umede care începuseră în sfârșit să se audă după lunga lor împerechere. Penisul din interiorul lui era înfricoșător de tare și fierbinte, mișcându-se înăuntru și afară ca un piston...
Ascultând respirația sacadată a lui He Yu, știind foarte bine că acest student era pe punctul de a ejacula fără milă în interiorul lui, Xie Qingcheng a ajuns la limita rezistenței. „He Yu!” imploră el din nou, cu vocea tremurândă. „Nu... Nu...! Nu... Nu ejacula... Scoate-l, scoate-l! Nu ejacula în mine... Ah... Ahh!!”
Dar chiar și în timp ce Xie Qingcheng protesta, He Yu continua să-l țină strâns, gâfâind intens în timp ce îl penetra adânc și violent, puls după puls, zvâcnind în timp ce ejacula abundent în interiorul lui... Umplându-i cele mai adânci străfunduri, ca și cum ar fi vrut să-l umple complet și să lase o urmă care nu putea fi ștearsă niciodată. Gemetele răgușite ale lui Xie Qingcheng îl împingeau pe He Yu către culmi și mai înalte. He Yu îl penetra ca și cum viața lui depindea de asta, ca și cum încerca să-l fută până la moarte; îi împingea înăuntru jet după jet de lichid gros, înfingându-se cu putere până când întregul panou al cabinei de schimb s-a cutremurat violent.
Xie Qingcheng și-a pierdut controlul pe loc; fusese violat până la epuizare... Picioarele îi erau larg desfăcute, forțate să se înfășoare în jurul taliei studentului, pieptul îi era ridicat de ceea ce ar fi putut fi gâfâielile unui muribund... Între umilința extremă și senzațiile înspăimântătoare, lacrimile au început să-i curgă involuntar din colțurile ochilor...
He Yu se apăsă cu greutatea lui pe Xie Qingcheng, gâfâind profund de excitare și stimulare. „Ge, cât de bine mă sugi acolo jos, ce bine e...”
Xie Qingcheng nu se putu abține și își pierdu simțurile, țipând în timp ce era umplut cu un jet fierbinte de spermă. „Ah... Ahh...!”
He Yu îndurase atâta foame și sete, dar acum, în sfârșit, puls după puls, sperma lui țâșnea cu putere și fără încetare adânc în corpul lui Xie Qingcheng. Era atât de adâncă și de incredibil de groasă, încât senzația necunoscută și îngrozitoare îl făcea pe Xie Qingcheng să tremure incontrolabil. Era ca și cum întreaga lui ființă fusese spulberată de realitatea cu care se confrunta în acel moment; în ciuda masculinității sale hotărâte, lacrimi de umilință îi atârnau de gene. Buzele lui palide continuau să murmure confuz: „Nu ejacula... înăuntru... Nu ejacula... Nu ejacula... Ah...”
Dar era deja prea târziu. El ejaculase într-adevăr înăuntru...
Din cauza instinctului masculin de a fecunda partenerul sexual, chiar și după ce terminase, He Yu continua să penetreze inconștient tot mai adânc în corpul lui Xie Qingcheng. Cu șoldurile presate între coapsele lui Xie Qingcheng, el împingea cu putere și refuza să se retragă, forțând penisul său încă pulsând să pătrundă și mai adânc. Acesta se zbătea din nou și din nou, în timp ce se afunda mai adânc, izbucnind cu ultima picătură de spermă înainte ca He Yu să-l introducă cu tandrețe în acel mic orificiu umed și zbătut.
Era prima dată când He Yu ejacula în corpul altei persoane. Până astăzi, nu și-ar fi imaginat niciodată că va fi cu Xie Qingcheng...
Că va fi un bărbat... Că va fi Xie Qingcheng...
Îl futuse până când acesta era atât de murdar, patetic și mizerabil, încât nu putea face altceva decât să-și desfacă picioarele și să-și accepte rolul de prima persoană în care He Yu ejaculase...
He Yu își reveni din starea de stimulare intensă, privind calm chipul lui Xie Qingcheng. Continuă să-l penetreze ușor pe Xie Qingcheng în timp ce gâfâia, privind fără să clipească bărbatul din brațele sale, care era atât de ud de transpirație încât părea că tocmai fusese scos din apă. Dintr-o dată, nu se mai putu abține – pe măsură ce o emoție necunoscută, dar arzătoare, îi invadă inima, își aplecă brusc capul și sărută gura ușor deschisă și gâfâitoare a lui Xie Qingcheng.
O pereche de buze atât de subțiri și reci – și totuși atât de moi sub ale lui. He Yu închise ochii și înclină capul în timp ce îl săruta pe Xie Qingcheng, refuzând să se retragă chiar și atunci când se agăță de el, ud leoarcă. În timp ce îl săruta, He Yu se aplecă, așezându-l încet pe Xie Qingcheng, delirant și epuizat, pe scaunul cu pernă, în timp ce cealaltă mână îi alunecă involuntar pe abdomen.
Senzația era cu adevărat prea ciudată... He Yu simțea cum îi fremăta inima. Simțea că ceva era diferit acum. Și nu doar în interiorul său — părea că și relația lui Xie Qingcheng cu el se schimbase.
Era prima dată când ejaculase în corpul altcuiva. Părea să însemne ceva complet diferit de a folosi protecție.
În toți cei nouăsprezece ani ai săi... Prima dată când a făcut sex cu cineva și prima dată când a ejaculat în interiorul cuiva au avut loc în mod neașteptat în aceste câteva zile și cu acest bărbat.
He Yu l-a sărutat mult timp pe Xie Qingcheng, până când, în cele din urmă, i-a dat drumul încet. Buzele lor se despărțiseră puțin, dar încă mai rămăsese o umezeală sugestivă la colțurile gurii.
„Ge...”, mângâind abdomenul lui Xie Qingcheng, He Yu a vorbit cu o expresie întunecată și complicată. „Am ejaculat în tine... Am ejaculat atât de mult... Simt că o să te las gravid...”
Această afirmație scandalos de nerușinată a făcut ca ochii lui Xie Qingcheng să se focalizeze treptat. A ridicat mâna pentru a-i da o palmă violentă, dar tremurândă. „He Yu, nenorocitule...”
Lovitura nu a ajuns la țintă. He Yu îi apucase încheietura mâinii, de parcă se aștepta la asta. De data asta, nu s-a obosit să se certe cu Xie Qingcheng, ci i-a permis să-l înjure în timp ce își întoarse fața, închise ochii și îi dădu un sărut ușor pe tatuajul delicat.
„Ge, de ce nu te așezi? Te voi ajuta să te îmbraci...”
Capitolul 65: Și era foarte ușor de enervat
De data aceasta, ideea i-a venit lui He Yu pe loc.
Era cu adevărat înfometat, așa că l-a chinuit pe Xie Qingcheng până când acesta nu a mai putut suporta. După ce s-a săturat, l-a ajutat pe Xie Qingcheng să se îmbrace, apoi l-a îmbrățișat și s-a cuibărit lângă el pentru o vreme, sărutându-l din nou și din nou, până când focul din interiorul lui a început să se aprindă din nou. Dacă nu ar fi fost întrerupt de un telefon de la școală, care îl întreba unde era și îl informa că ceremonia de premiere după proiecția filmului era pe cale să înceapă, ar fi fost 100% sigur că ar fi continuat cu încă o rundă.
După aceea, Xie Qingcheng a simțit o durere incredibilă. Aceeași senzație de acum mai bine de zece zile, un fel de durere surdă pe care nu o putea descrie în cuvinte, i-a apăsat din nou adânc în corp, ca un semn. Dar de data aceasta, senzația de greață din corp era și mai greu de suportat. Data trecută, He Yu luase măcar măsuri de protecție, așa că nu avusese niciun disconfort profund după aceea; Xie Qingcheng trebuise să suporte doar durerea. Nu era deloc ca acum, când senzația asta îi făcea să-i dispară culoarea din obraji chiar și când umbla.
În timp ce Xie Qingcheng se așeza înapoi pe scaun, Chen Man oftă. "Ge, unde ai fost? Ce ai făcut? Ai lipsit aproape o oră. Era să mă duc să te caut."
Xie Qingcheng stătea complet rigid, cu spatele drept și încordat. Refuza să se relaxeze măcar puțin, cu atât mai puțin să-i permită lui Chen Man să-i vadă disconfortul. Dar nu voia să spună nimic. Mintea lui era pe punctul de a se prăbuși din cauza lucrurilor frenetice și ilicite pe care tocmai le făcuseră cei doi, fără să țină seama de consecințe.
„Nu-i nimic”, spuse Xie Qingcheng. După o clipă de tăcere, adăugă apatic: „Continuă să te uiți la film”.
Chen Man dădu din cap, dar când privirea îi căzu pe gulerul lui Xie Qingcheng, se opri și ridică mâna...
„Ce faci?”
Xie Qingcheng îi vedea pe toți ca pe niște dușmani în acel moment. Chiar dacă nu credea ceea ce spusese He Yu despre Chen Man, instinctiv îl apucă de încheietură.
Strânsoarea lui era suficientă pentru a-l speria pe Chen Man. „Ge... Ai un fir de păr pe guler.”
Xie Qingcheng îl luă singur, fără să spună nimic. Firul de păr era puțin mai lung decât al lui – bineînțeles că știa al cui era. Înăbușind tremurul furios al degetelor, aruncă firul de păr cu o expresie rece.
"Ai un șervețel?"
Chen Man avea unul, așa că îl scoase și i-l dădu lui Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng și-a șters degetele unul câte unul, ca și cum ar fi fost contaminate cu un virus care i-ar fi putrezit întregul corp dacă ar fi rămas pe piele prea mult timp. Reținându-și dezgustul și repulsia intense, a pus șervețelul folosit deoparte și a închis ochii.
Filmul era deja aproape de final. La mai puțin de cinci minute după ce Xie Qingcheng s-a întors la locul său, au început să ruleze genericul de final.
Dar evenimentul nu se terminase încă. Urma ceremonia de premiere.
În a doua jumătate a semestrului, clasamentele studenților de la Universitatea Huzhou fuseseră deja publicate, așa că, la sfârșitul unui astfel de eveniment important, avea loc de obicei o ceremonie de premiere. Pe lângă premiile pentru producția filmului campusului, în seara aceea urmau să fie anunțați și noii președinți ai consiliului studențesc, câștigătorii burselor și cei mai buni zece studenți.
Bineînțeles, studenții care urmau să câștige aceste premii fuseseră informați în prealabil de către profesorii lor.
„Noul membru al comitetului de publicitate al consiliului studențesc este...”
Pe măsură ce numele erau citite cu voce tare, unul câte unul, fiecare dintre studenți urca pe scenă pentru a-și primi premiul, în aplauzele publicului.
„Noul președinte al consiliului elevilor, ales de consiliul școlar, este He Yu, din clasa 1001 de scenaristică și regie. He Yu, te rog să urci pe scenă pentru a-ți primi premiul din partea rectorului universității.”
Xie Qingcheng privea cu ochii în gol cum bestia care tocmai îl devastase în cabina de probă urca pe scenă. Așa cum i se ceruse, se schimbase în culise în uniforma studențească a Universității Huzhou, formată dintr-o cămașă albă și pantaloni largi, și arăta elegant și rafinat în timp ce strângea mâna președintelui universității zâmbind.
Fete prostuțe, îndrăgostite și chiar și câțiva băieți cu ochii în stele aplaudau zgomotos din public, întinzând gâtul pentru a vedea mai bine chipul distins al tânărului domn He, un elev exemplar.
„He Yu al nostru este un model de virtute și învățătură, modest și rezervat. Sper că, în calitate de nou președinte al consiliului studențesc, va fi un exemplu și mai remarcabil pentru toți studenții noștri și se va dedica și mai mult universității noastre.”
Președintele i-a prins insigna de președinte al asociației studențești pe pieptul uniformei lui He Yu. Deoarece He Yu era foarte înalt, iar președintele era un bătrân ușor aplecat, He Yu s-a aplecat ușor, dând dovadă de considerație și modestie. După ce președintele a terminat de înmânat premiul, He Yu a zâmbit și s-a aplecat ușor, curbura lungă a genelor sale făcându-i expresia să pară extrem de blândă.
„Ce drăguț este...”
„Ce cavaler..."
”Și ce manierat este..."
Furia îi ardea în pieptul lui Xie Qingcheng și îi ieșea prin ochi. Era un cavaler? Manierat? Drăguț? Atunci cine era cel din vestiar adineaori? Era aceeași persoană?
Pe scenă, He Yu era încă acoperit cu laude din partea consiliului școlii; îl numeau „modest și politicos” și „cu standarde înalte de integritate morală” în timp ce accepta trofeu după trofeu. Xie Qingcheng era singurul care știa că, cu mai puțin de cincisprezece minute înainte de a urca pe scenă pentru a primi toate aceste premii, acest tânăr xueba zâmbitor și rafinat, aflat în centrul atenției mulțimii, fusese implicat într-o încurcătură în culise cu un bărbat cu treisprezece ani mai în vârstă decât el.
Aceeași gură care îl sărutase pe Xie Qingcheng atât de aprig și profund rostea acum cuvinte demne pe scenă, cu o voce blândă și elegantă, câștigând aplauze după aplauze. Dar ce spusese acea gură cu cincisprezece minute în urmă?
Îi sărutase urechea lui Xie Qingcheng, turnându-i în ea tot felul de sentimente rușinoase și siropoase. Ieșind din gura lui, acele cuvinte flirtante deveniseră vulgare și obscene.
Xie Qingcheng încă mai simțea senzația persistentă – chiar și cea mai mică mișcare trezea o asemenea tortură din acea lipicioasă căldură, încât îi făcea părul de pe corp să se ridice. Era atât de îngrozitor încât voia să moară.
Între timp, vinovatul care îl adusese în această stare luase microfonul pe scenă și începea să-și țină discursul cu calm, îmbrăcat în cea mai potrivită și serioasă uniformă, cu o insignă care semnifica cea mai înaltă distincție a școlii prinsă la piept, imaginea rafinamentului și a frumuseții.
Xie Qingcheng îl privea cu o expresie sumbră.
Treptat, ochii i se umplură de lacrimi, amintindu-și conversația din cabina de probă...
De data aceasta, chiar cedase în fața lui He Yu. Dar, în cele din urmă, motivul compromisului său nu era fotografia în sine. Mai degrabă, pe baza acelei fotografii, ajunsese la concluzia că He Yu era atât de bolnav, cât și prea dificil de gestionat. Se atașase de el într-un mod complet anormal, ca un pui de pasăre.
Xie Qingcheng înțelegea foarte clar scopul său în viață. Trebuia să-și concentreze energia pe îndeplinirea misiunii ascunse în inima sa. Niciun om și niciun obiect nu-i puteau sta în cale. Pe acel drum secret și privat, ar fi tăiat orice i-ar fi ieșit în cale, demon sau zeu. În afară de moarte, niciun obstacol nu-l putea opri.
Dorința pe care He Yu o avea pentru el era doar un alt obstacol, unul foarte incomod. Așa că prefera să-i spună da lui He Yu, tratându-l cu indiferență și superficialitate, acceptând să continue această relație cu el, chiar dacă el însuși nu avea niciun interes. Cel puțin așa, He Yu nu-i mai irosea timpul.
Înainte, când Chen Man își dăduse seama că Xie Qingcheng era o persoană înfricoșătoare, avea de fapt dreptate. Xie Qingcheng era cu adevărat terifiant.
Chen Man crezuse că nu se temea de moarte, că părea dispus să moară în orice moment. Dar ceea ce Chen Man nu realizase era și mai înfricoșător: Xie Qingcheng nu se considera deloc o persoană.
Nu era doar Chen Man – nici măcar Xie Xue și mătușa Li nu descoperiseră încă că Xie Qingcheng se vedea doar ca o mașinărie, o lamă, un scut, o teacă, ca o monedă de schimb care putea fi investită, ca o jertfă care putea potoli setea de sânge a unui dragon malefic.
Singurul lucru cu care nu se identifica era faptul că era o persoană vie.
Tocmai de aceea Xie Qingcheng acceptase de bunăvoie solicitările lui He Yu — dacă această alegere putea readuce viața lui He Yu pe calea cea bună și îl putea împiedica să-l mai hărțuiască pe Xie Qingcheng și să mai provoace alte probleme, atunci, având în vedere că lucrurile ajunseseră deja în acest punct, mai bine îl lăsa pe tânăr să facă ce voia.
Cineva care nu se considera o persoană vie nu ar lua acest lucru prea în serios. Chiar dacă era foarte stresant și iritant din punct de vedere fizic, în ansamblu, nu valora practic nimic.
Xie Qingcheng era foarte înfricoșător – nu avea nevoie de el însuși și, în afară de Xie Xue, Chen Man și mătușa Li, probabil că nu mai era nimeni altcineva în lume care să aibă nevoie de el.
De fapt, erau momente când Xie Qingcheng se gândea că, acum că Xie Xue și Chen Man crescuseră și puteau avea grijă de mătușa Li, cei trei ar fi putut supraviețui fără el.
Cu alte cuvinte, nu era nimeni în lume care să nu poată trăi fără el.
Așa că Xie Qingcheng s-a sfâșiat în nenumărate bucăți pentru a-și putea folosi propria carne și oase pentru a face față oricăror câini sălbatici sau dragoni răi pe care îi întâlnea pe drum. Când se gândea bine, era chiar atât de simplu. Nu avea timp să joace zilnic un ciclu de propuneri și respingeri cu He Yu. Așadar, în cele din urmă, a ales pur și simplu să se folosească pe sine pentru a se descurca cu acest dragon nebun și apoi să-și readucă viața pe calea cea bună. Când venea vorba de anumite lucruri, era cu adevărat fără inimă.
Dar micuța fiară era diferită. Micuța fiară nu se gândea atât de mult și nu avea habar că Xie Qingcheng ascundea o stare sufletească atât de terifiantă când a acceptat să continue acea relație cu el. După ce a părăsit scena, s-a dus să-l caute pe Xie Qingcheng.
În acel moment, era într-o dispoziție excelentă, deoarece Xie Qingcheng îi spusese în sfârșit da. După mai bine de zece zile, un zâmbet sincer i-a luminat în sfârșit fața, pentru ca toți să-l vadă. Dar cine ar fi crezut că, atunci când a coborât de pe scenă și s-a uitat în jur, Xie Qingcheng plecase deja. Locurile erau goale — Chen Man plecase și el.
He Yu a rămas nemișcat pe loc, în timp ce mulțimea care pleca se înghesuia în jurul lui, zâmbetul lui dispărând într-o liniște tristă.
De îndată ce s-a întors în camera lui din cămin, He Yu l-a șters pe Xie Qingcheng din lista de persoane blocate.
Încă nu-i plăcea homosexualitatea, la fel cum nu-i plăcea Xie Qingcheng, dar își spunea că sexul și iubirea sunt două lucruri diferite. Firește, le putea separa. Simțea că putea să fie în continuare un bărbat heterosexual cu conștiința curată.
De aceea, de data aceasta era diferit față de prima dată la club. Prima dată la club, îl blocase pe Xie Qingcheng imediat ce plecase – pentru că fusese prea naiv.
A doua oară, în vestiar, îl deblocase în grabă – pentru că găsise brusc o scuză pe care o putea folosi pentru a-și alunga îndoielile.
Prima dată, când l-a blocat pe Xie Qingcheng imediat după ce a făcut fapta, fără să clipească măcar, nu și-a dat seama de gravitatea problemei. Dar după aceea, visele lui erau pline de imagini în care îl futea pe Xie Qingcheng. Sângele tânărului fusese aprins de experiența aceea, fără nicio posibilitate de a-l stinge.
Era imposibil să dai înapoi odată ce anumite lucruri se întâmplaseră.
După ce recidivase cu drogul cunoscut sub numele de „Xie Qingcheng” în vestiar, era încă sub efectul lui, iar senzația era atât de intensă încât chiar și boala lui părea vindecată.
Bărbatul heterosexual se uită la ecranul telefonului. Era doar o poză de profil de pe WeChat, dar ochii lui frumoși, migdalați, erau încă ușor îndrăgostiți.
„Xie Qingcheng”, a tastat el, „de ce ai plecat fără să spui nimic?”
Când a citit mesajul după aceea, tonul i s-a părut puțin dur.
De obicei, lui He Yu nu-i păsa dacă tonul său îl făcea pe Xie Qingcheng să se simtă inconfortabil sau nu. Dar când s-a gândit la cât de bine se simțise adineauri, He Yu s-a gândit că nu putea să-i lase o impresie prea proastă. În acel moment, nu voia ca Xie Qingcheng să-l considere prea enervant.
Așa că a editat din nou mesajul. Xie-ge, ce părere ai despre ceea ce am făcut? Trebuie să mai îmbunătățesc ceva?
... Nu e potrivit. Știa cu certitudine că Xie Qingcheng nu îi va răspunde.
He Yu șterse din nou mesajul și se gândi o vreme, considerând că probabil era mai bine să trimită un mesaj vocal în locul unui mesaj text. El și Xie Qingcheng erau deja într-o astfel de relație, așa că trimiterea unui mesaj vocal era cea mai potrivită soluție. De asemenea, Xie Qingcheng ar fi putut să-i audă tonul real, astfel încât să nu înțeleagă greșit.
După ce se gândi o vreme, He Yu începu să vorbească. Surprinzător, vocea lui era destul de blândă, dar totuși sună puțin sacadat, ca primul salut pe care îl dă un iubit în dimineața de după noaptea nunții – făcând tot posibilul să pară calm, solemnitatea lui bruscă și evidentă îl făcea să sune și mai nefamiliar.
„Ahem… Xie-ge…” He Yu ezită mult timp după ce apăsă butonul pentru mesaj vocal, neștiind ce să spună. „Um… unde ești? Vin să te iau cu mașina.”
Nu, nu era bine. Nu putea să trimită un mesaj ca ăsta. L-a șters în grabă.
Singurul lucru pe care Xie Qingcheng îl ura cel mai mult era când alții încercau să aibă grijă de el. Era prea paternalist, așa că orice expresie de genul „Te ajut”, „Te duc cu mașina” sau „Am grijă de tine” era tabu pentru el. Când He Yu se oferise să-l ajute să se îmbrace în vestiar, Xie Qingcheng îi spusese furios, dar fără putere, să plece, chiar dacă, în final, He Yu insistase să-i încheie nasturii la cămașă. Dacă He Yu ar fi spus că vrea să-l ducă acasă, Xie Qingcheng ar fi fost furios.
He Yu se gândi din nou și, în cele din urmă, luă o decizie. Hotărî să continue relația cu Xie Qingcheng, pentru că tocmai fusese pe deplin satisfăcut. Ca orice bărbat care își găsise un partener, micul dragon se simțea, în mod firesc, destul de supus, retrăgându-și ghearele și ascunzându-și colții, tonul său fiind practic mângâietor. „Xie-ge... Asta...”
Își aminti că Xie Qingcheng era deosebit de mândru când câștiga și îi plăceau activitățile competitive – cu alte cuvinte, era extrem de masculin. Așadar, după ce se gândi încă o dată, acest heterosexual prostănac se gândi la o metodă complet absurdă de a câștiga favoarea lui Xie Qingcheng.
„Familia mea a investit într-o proprietate de agrement în suburbii, iar facilitățile în aer liber sunt foarte bune. Ce zici să mergem mâine la golf, sau poate... Ge, îți plac cursele de cai? Ce zici să mergem împreună la călărie?”
Era un pic naiv când venea vorba de homosexualitate, așa că nu i-a trecut prin cap că Xie Qingcheng nu ar fi putut să lovească o minge de golf atât de repede după sexul pe care tocmai îl avuseseră. Mai degrabă, era mai probabil ca mingea să-l lovească pe el.
A avut chiar nerușinarea să sugereze curse de cai...
Bărbații și femeile erau complet diferiți. Dar el nu avea habar că ge-ul său nu se putea recupera atât de repede. Chiar își spuse că acesta ar fi un mod excelent de a recâștiga favoarea lui Xie Qingcheng, potrivit gusturilor sale.
Era într-adevăr atât de naiv pe cât poate fi un bărbat.
A trimis mesajul. Apoi a oftat și a aruncat imediat telefonul deoparte. În nouăsprezece ani, nu fusese niciodată atât de emoționat când trebuia să spună ceva cuiva. Până și palmele îi erau acoperite de un strat fin de transpirație.
Desigur, știa că exista posibilitatea ca Xie Qingcheng să nu răspundă, așa că, după ce a trimis mesajul, s-a asigurat că a blocat ecranul telefonului și l-a pus într-un loc inaccesibil. S-a gândit că va verifica din nou peste câteva ore — cine știe, poate se va întâmpla ceva neașteptat.
Ceea ce nu anticipase era că telefonul va vibra imediat, în timp ce el bea apă cu un aer de calm prefăcut. Primind un răspuns atât de rapid, aproape că a scăpat paharul.
Tușind, șterse apa care îi stropise accidental fața. Înăbușindu-și nerăbdarea, se prefăcu că își aranjează calm și indiferent cămașa și scoase un șervețel pentru a șterge apa. Abia atunci cedă ispitei, luă telefonul și deblocă ecranul.
Ceea ce i-a apărut în fața ochilor a fost un semn de exclamare roșu aprins, care aproape că l-a orbit. Sub acesta era afișat următorul mesaj:
«Nașul» a activat verificarea prietenilor. Nu ești încă unul dintre prietenii lui/ei. Te rugăm să trimiți mai întâi o cerere de prietenie — vei putea discuta doar după ce utilizatorul o acceptă. Trimite o cerere de prietenie.
He Yu a rămas cu privirea fixă pe telefon, uluit.
Într-o clipă, expresia lui a trecut de la extrem de încântată la extrem de palidă, ca și cum ar fi fost lovit în ceafă cu o crosă de golf sau lovit în piept de un cal.
Xie Qingcheng îl ștersese? Xie Qingcheng îndrăznise să-l șteargă?!
Pentru o clipă, He Yu simți că se sufocă, ca și cum fumul otrăvitor al furiei îi încolăcea inima. Era atât de furios încât lumea începu să se învârtă în fața ochilor lui.
He Yu doar îl blocase – toate conversațiile lor erau încă acolo și putea să-și schimbe decizia oricând dorea. De ce era Xie Qingcheng atât de impulsiv încât să-l șteargă pe He Yu – și tot istoricul conversațiilor lor – fără să-i lase nici cea mai mică șansă?
Cum putea să-l șteargă...?!
He Yu devenea foarte impulsiv când își pierdea cumpătul. De obicei era calm și stăpân pe sine în toate situațiile, dar se obișnuise să fie încăpățânat când era vorba de Xie Qingcheng. A ieșit imediat din dormitor, s-a urcat în mașină și a condus cu viteză până pe aleea Moyu.
În ciuda faptului că a condus cu viteză tot drumul până acolo, s-a trezit că nu știe ce să spună, chiar și în timp ce bătea la ușa lui Xie Qingcheng. Poate că ar fi trebuit să nu spună nimic, ci să-l înjure și să plece imediat ce termina.
Ușa s-a deschis.
Dar persoana care a deschis-o era Chen Man.
Un zgomot asurzitor i-a umplut capul lui He Yu. Expresia lui a devenit imediat extrem de urâtă.
În situația dată, Chen Man era complet luminat în ochii lui He Yu, în timp ce el rămânea în umbră. He Yu știa despre orientarea sexuală a lui Chen Man, în timp ce Chen Man habar n-avea că He Yu se culcase deja cu Xie Qingcheng. Când Chen Man l-a văzut pe He Yu, a fost la fel de prietenos ca atunci când se întâlniseră în sala de mese.
Chen Man l-a recunoscut imediat. A zâmbit și a spus: „Tu ești”.
Expresia lui He Yu era extrem de sumbră în timp ce îl privea în tăcere pe Chen Man, dar, în fața altcuiva decât Xie Qingcheng, își păstra totuși calmul. „Eu sunt.”
„A trecut atât de mult timp de când ne-am văzut ultima oară, tu...” Chen Man era pe jumătate angajat într-o conversație banală când a observat în sfârșit ostilitatea din expresia lui He Yu. A început surprins, neștiind cum a reușit să-l supere. „Um, te pot ajuta cu ceva?”
He Yu răspunse blând: „Îl caut pe Xie Qingcheng.”
„... Oh.” În ciuda îndoielilor sale, Chen Man se întoarse și îl strigă pe Xie Qingcheng. Nu se auzi niciun răspuns.
„Așteaptă puțin, probabil face duș și nu te-a auzit. Mă duc să-i spun că ești aici.”
Expresia lui He Yu deveni și mai rigidă, tenul său căpătând o nuanță verde.
Chen Man se întoarse la ușă un moment mai târziu, cu o expresie subtilă pe față. Anterior, îl privise pe He Yu zâmbind, dar de data aceasta, examină cu atenție fața acestui tânăr, cu o intenție evidentă de a-l studia.
He Yu era întotdeauna politicos cu ceilalți, dar nu arăta niciun pic de prietenie față de Chen Man, ci doar îl privea amenințător cu coada ochiului. „La ce te uiți?”
Pentru o clipă, Chen Man nu răspunse.
„Xie-ge nu vrea să te vadă”, spuse el. Blândețea din vocea lui dispăruse. „A spus să pleci.”
El a transmis acest mesaj după o scurtă deliberare – cuvintele exacte ale lui Xie Qingcheng fuseseră „Spune-i micului monstru să plece”.
Dar chiar și așa, temperamentul lui He Yu a izbucnit. „Și dacă nu plec?”, a spus el cu o voce rece și sinistră.
Chen Man nu era la fel de nerușinat ca el. S-a înroșit imediat de furie. „De ce ești atât de nerezonabil?”
„Spune-i să iasă.”
„Xie-ge nu vrea să te vadă. Nu poți să ceri ca…”
He Yu privi fața și urechile lui Chen Man înroșindu-se în timp ce acesta se certa, simțind o presiune intensă în piept. Se gândi din nou la modul în care Chen Man îi atinsese pe furiș mâna lui Xie Qingcheng în teatru și la cum aproape îl sărutase pe obraz. Nu era deloc decent sau onorabil – era doar un homosexual cu mintea murdară. Voia să-l lovească pe Chen Man în piept – la urma urmei, chiar dacă l-ar fi rănit sau ucis cu acea lovitură, probabil că ar fi primit doar o palmă peste mână.
Gândul acesta devenea din ce în ce mai intens, iar He Yu era gata să-l pună în practică. Totuși, în acel moment...
„Chen Man, poți să te duci acasă.”
Chen Man se întoarse și văzu că Xie Qingcheng terminase deja de făcut duș și ieșise. Era înfășurat într-un halat de baie, cu gulerul ridicat, astfel încât să acopere în întregime urmele roșii de dedesubt, iar apa picura din părul său ud leoarcă în timp ce se uita la cei doi.
Capitolul 66: Nu m-am putut abține
Chiar dacă Chen Man avea rezerve, nu ar fi îndrăznit niciodată să-l nesocotească pe Xie Qingcheng. A plecat.
După ce a plecat, Xie Qingcheng s-a îndreptat spre ușă și s-a oprit în fața lui He Yu.
He Yu era încă îmbrăcat în uniforma Universității Huzhou, împodobită cu insigna primită la ceremonia de premiere. Xie Qingcheng îl privi. „Ar trebui să te felicit, președinte al consiliului studențesc.”
He Yu îl privi în tăcere, confuz.
„Ce mai vrei să spui?”
Ce voia să spună?
Cu siguranță nu putea să se comporte ca o femeie disprețuită și să ceară explicații cu privire la motivul pentru care Xie Qingcheng îl ștersese. Se chinuia să găsească o scuză potrivită, dar fără succes.
Când He Yu nu răspunse, Xie Qingcheng îngustă încet ochii, examinându-l cu atenție.
Privirea lui îl făcea pe He Yu să se simtă iritat și neliniștit. Încă de când era mic, ori de câte ori îl mințea pe Xie Qingcheng sau îi ascundea ceva, acesta îl judeca întotdeauna cu această privire. Rareori primea o astfel de privire de la altcineva – o privire care părea să-l străpungă, ca niște raze X.
He Yu începu instinctiv să se simtă neliniștit. Privirea lui se îndreptă către fața lui Xie Qingcheng, către gulerul halatului său, către picăturile de apă care îi curgeau din părul negru.
Chen Man nu știa de ce Xie Qingcheng se dusese să facă un duș imediat ce ajunsese acasă, dar He Yu știa foarte bine.
Și pentru că totul era prea clar pentru el, se simțea foarte incomod – Xie Qingcheng acceptase deja, așa că cei doi urma să aibă multe alte complicații în viitor. În acest caz, de ce se grăbea atât să spele urmele pe care le lăsase pe corpul său?
Ca să nu mai vorbim de faptul că Xie Qingcheng îl lăsase pe Chen Man să vină acasă cu el. Și mai era și faptul că Xie Qingcheng era de fapt atât de... atât de relaxat și dezinvolt cu Chen Man, încât nici măcar nu ezitase să facă un duș când Chen Man era în casa lui.
Xie Qingcheng nu credea deloc ce îi spusese He Yu despre Chen Man.
Numele „Chen Man” a devenit brusc un ulcer necrozant care îi măcina oasele lui He Yu, dând naștere unei torturi copleșitoare care îi întuneca privirea. „Ce-i cu el? Ce căuta aici?”
Asta l-a enervat pe Xie Qingcheng. Singurul motiv pentru care Chen Man se întorsese cu el era pentru că lăsase niște rapoarte la Xie Qingcheng și voia să le ia în drum spre casă. Casa lui era prea mică, așa că se temea că, într-un spațiu atât de restrâns, Chen Man ar fi putut simți un miros care nu era al lui pe corpul său, așa că insistase să facă un duș imediat, chiar dacă Chen Man era acolo. În plus, nu simțea nevoia să fie precaut cu Chen Man.
Atunci de ce suna atât de obscen din gura lui He Yu?
O răceală emană din ochii lui Xie Qingcheng. „Care e problema ta, He Yu? Ce legătură are el cu tine?”
„Cum să nu aibă nicio legătură cu mine?”
„Cine e el pentru mine și cine ești tu pentru mine?”
„Nu știu cine e el pentru tine...”, spuse He Yu după un moment de tăcere. „Dar în ceea ce mă privește pe mine...” Expresia lui He Yu se întunecă extrem de mult. Fericirea de acum jumătate de oră părea să fi aparținut unei vieți anterioare, iar tulburarea pe care Xie Qingcheng o cunoștea prea bine reapăru în ochii lui. „Acum că te-ai spălat, ți-ai șters și memoria? Tu însuți ai fost de acord cu mine, ai fost de acord în mod literal.”
Xie Qingcheng îl privi fix pe He Yu, cu ochii complet lipsiți de căldură, cu o privire atât de pătrunzătoare încât părea că nimeni nu putea să-l provoace.
După ce a fost pentru prima dată cu He Yu, Xie Qingcheng a suferit o mare epuizare fizică. Cu toate acestea, el nu era invalid. Odată ce și-a redresat atitudinea și s-a pus pe picioare, orgoliul său neînfrânt era atât de puternic încât rănile suferite nu aveau practic niciun efect asupra lui.
"Ascultă-mă, He Yu, am fost de acord cu tine, dar asta s-a limitat doar la pat. În afara dormitorului, nu contezi. În acest moment, nu există nimic între noi."
În timp ce vorbea, gulerul i se slăbi ușor, dezvăluind pielea de dedesubt ca o foaie subțire de gheață, cu urmele săruturilor pe care He Yu le lăsase pe corpul său cu puțin peste o oră în urmă, ca niște flori de piersic înghețate sub suprafață. Superbe, dar complet reci, lipsite de viață.
O picătură de apă căzu, alunecând de-a lungul curbei feței lui Xie Qingcheng până la maxilar, înainte de a se scurge pe gâtul lui. Fără să clipească, He Yu urmă cu privirea acea picătură de apă până jos. Aceasta lăsă o urmă sinuoasă de umezeală până la claviculă...
Xie Qingcheng își îndreptă halatul de baie cu răceală, întrerupând privirea lui insistentă.
He Yu ridică din nou privirea, întâlnind acei doi ochi ca două lacuri înghețate de flori de piersic.
„Dacă nu mai e nimic altceva, ar trebui să pleci. Doar pentru că ai gustat ceva nou nu înseamnă că trebuie să alergi după asta pentru totdeauna.” Fiecare cuvânt și fiecare frază a lui Xie Qingcheng îl răneau adânc. „Asta te-ar face să nu te deosebești de o fiară. Și te-ar face să pari...”, se opri. „... foarte neexperimentat.”
Expresia lui He Yu s-a schimbat brusc. Pe de o parte, nu voia să recunoască în fața acestui bărbat că era atât de lipsit de experiență; chiar îl mințise pe Xie Qingcheng, spunându-i că nu era prima lui dată și că Xie Qingcheng nu era cel mai bun pe care îl avusese. Pe de altă parte, însă, știa că Xie Qingcheng îi descoperise minciuna. Fusese atât de frustrat la club, ratând ținta până când transpirația îi udase fruntea și venele îi ieșiseră în evidență la tâmple, și totuși, în ciuda timpului pierdut, încă nu reușea să-și dea seama cum să o introducă.
Și Xie Qingcheng nu era virgin – cum era posibil să nu-și fi dat seama că acest tânăr încerca doar să-și recupereze ego-ul zdrobit?
He Yu se uită fix la fața lui Xie Qingcheng, care era încă acoperită de picături de apă. El spuse indignat: „De data asta, nu am venit să te caut pentru asta.”
„Ce neobișnuit”, răspunse Xie Qingcheng. „Atunci de ce ești aici?”
Dar, în acest moment, era și mai imposibil pentru He Yu să recunoască că venise să-l caute din cauza unui contact șters – ar fi fost și mai jenant. Așa că He Yu începu să vorbească aiurea.
„Pentru că sunt bolnav.” După o pauză, He Yu continuă insistent: „Sunt bolnav și vreau să mă tratezi.”
Tot niciun răspuns.
„Nu-ți amintești? Ai fost doctor, Xie Qingcheng.”
Ar fi fost bine dacă nu ar fi spus nimic, dar în momentul în care a adus vorba de asta, Xie Qingcheng a devenit furios.
Dacă nu și-ar fi amintit asta, ar fi rupt definitiv legăturile cu He Yu și ar fi stat cât mai departe posibil de el. Nu ar fi avut cum să se mai afle în această situație stupidă. După o clipă de tăcere, Xie Qingcheng se sprijini cu o mână de tocul ușii și strânse ochii. În sfârșit, își pierduse o parte din calm, dezvăluind fața extrem de răutăcioasă de sub fragmentele sparte ale măștii sale reci ca gheața. „Îmi amintesc foarte bine.”
Furia pe care o reprimase prea mult timp izbucni brusc într-o clipă. Xie Qingcheng îl apucă brutal de față pe He Yu, sprijinindu-și celălalt cot de tocul ușii.
Vorbea foarte încet, dar puterea din spatele fiecărui cuvânt era practic suficientă pentru a smulge cu forța deghizarea din piele umană de pe corpul bestial al lui He Yu și a arunca pe jos carcasa sângeroasă. „Dar sper că îți amintești și că am renunțat la slujba aia acum patru ani. Dacă ești bolnav, nu are nicio legătură cu mine.” În timp ce îi vorbea la ureche lui He Yu, vocea lui joasă și guturală avea o căldură arzătoare, dar fiecare propoziție era acoperită cu așchii de gheață. „Dacă mori, însă, poți să mă anunți într-unul din visele mele. Dacă sunt într-o dispoziție bună, s-ar putea să vin la mormântul tău și să-ți aprind un băț de tămâie. Animalule.”
Se îndreptă și îi dădu o palmă ușoară pe obraz lui He Yu. „Acum, dispari.”
Dar înainte ca sunetul vocii sale să se estompeze, pupilele lui se contractară brusc.
Luându-l prin surprindere, He Yu îl mușcă cu putere de vârful degetelor, gura umplându-i-se de sânge...
„Xie Qingcheng.” He Yu se uită fix la fața lui Xie Qingcheng, vârful limbii sale trecând peste degetele lui Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng își retrase mâna cu o expresie severă, dar He Yu îi prinse brusc încheietura mâinii.
He Yu aruncă o privire la tatuajul care apărea mereu în visele lui umede ca un fel de blestem, apoi își linse buzele însângerate înainte de a le strânge fără rost, cu intenția pură de a-l dezgusta pe Xie Qingcheng. „Sângele tău are un gust dulce.”
Xie Qingcheng era pe punctul de a-l pălmui, dar nu voia să atragă atenția vecinilor făcând scandal. Se mulțumi să spună în șoaptă: „Dă-mi drumul.”
He Yu nu făcu asta, ci strânse și mai tare mâna. În impasul în care se aflau, îi smulse pe furiș încheietura mâinii lui Xie Qingcheng.
Coborî capul, dar ochii îi rătăciră în sus. În intrarea întunecată a vechii case, se uită atent la fața lui Xie Qingcheng.
Părea că He Yu intenționa să ia toată ura arzătoare pe care nu o putuse elibera de la prima lor întâlnire și să o forțeze cu ferocitate în corpul lui Xie Qingcheng. Ridică încheietura mâinii învățatului Xie Qingcheng, forțându-l să-și dezvăluie tatuajul de pe interior, apoi mușcă fără milă pielea delicată de acolo, ca și cum i-ar fi injectat venin.
Expresia lui Xie Qingcheng se tensionă. Mâna lui amorțită de durere nu mai simțea nimic, dar nu putea scoate niciun sunet. Nu putea decât să-l privească cu înverșunare pe He Yu în întuneric.
„Amintește-ți asta, Xie Qingcheng.” He Yu vorbi în sfârșit, aruncând brațul lui Xie Qingcheng la o parte. „Ești vechiul prieten al tatălui meu, medicul meu personal și, de asemenea, cineva cu care m-am culcat. Pentru tine, trebuie să fiu special. Așa că, în viitor, să nu te mai aud întrebând ”cine ești tu pentru mine".
Sângele lui Xie Qingcheng părea să-l fi satisfăcut, dar părea să-l facă să-și dorească și mai mult.
„Și încă ceva – stai departe de Chen Man”, a continuat He Yu. „E un homosexual dezgustător. Cu siguranță are gânduri murdare în legătură cu tine.”
Xie Qingcheng l-a privit fix pe He Yu pentru o clipă, apoi a spus cu un dezgust incomparabil: „He Yu, crezi că ai dreptul să spui asta despre altcineva în acest moment?”
„De ce nu pot să spun?”
„Nu te simți ipocrit? Cine e homosexualul? Chiar vrei să-mi spui că nu ești tu? Ce drept ai să vorbești despre Chen Man? Gândește-te, ce drept ai?”
Era ca și cum He Yu ar fi fost pălmuit peste față. Obrajii îi tremurau în timp ce strângea buzele, încă pătate de sânge care nu se uscase încă. Fața îi era extrem de palidă. Voia să-i spună lui Xie Qingcheng: Nu e deloc la fel. Nu m-am culcat cu tine pentru că te plac, ci doar pentru că mi-a plăcut. Pentru că nu te plac, nu poate fi considerată atracție și, prin urmare, nu sunt gay.
Dar abia deschisese gura când Xie Qingcheng îl împinse afară pe ușă. „Ieși afară. Ieși naibii afară.”
„Nu. Ai fost de acord să continuăm...”
„Așa e, am fost de acord. Dar acum sunt obosit, trebuie să mă odihnesc, iar timpul tău pentru ședința de noapte s-a terminat, ai înțeles? Nu te lua prea în serios.”
„... Ce ședință de noapte?!” a răbufnit He Yu. „Ne tratăm reciproc pentru...”
Expresia lui Xie Qingcheng deveni răutăcioasă. „Atunci tratamentul de astăzi s-a terminat. Mă simt foarte bine acum, chiar foarte bine, așa că poți pleca, șarlatanule.”
Apoi se pregăti să închidă ușa. Era pe punctul de a o trânti în fața lui He Yu, dar acesta se lipi cu încăpățânare de ea.
„Xie Qingcheng, nu mă împinge...”
Xie Qingcheng împinse ușa, fără să spună nimic, dar cu mare forță, strângând degetele lui He Yu între cadrul ușii și lăsând urme roșii. Ușa veche de metal era în stare proastă de ani de zile și avea chiar și câteva așchii și cioburi la margini. În timpul confruntării lor tăcute, dosul mâinii lui He Yu a fost străpuns și a început să sângereze.
Dar el nu părea să simtă nimic, în timp ce se uita la Xie Qingcheng.
Își epuizase toată răbdarea în această luptă și, în acel moment, era deja la un pas de nebunie. Toate încercările sale de a-l convinge și de a-l îndupleca fuseseră în zadar. Xie Qingcheng îl respinsese și îl insultase, așa că ce putea să facă?
He Yu nu putea decât să-și scoată masca, dezvăluind fața urâtă și plină de cicatrici a unui dragon malefic.
Vocea lui era anormal de blândă, de-ți dădea fiori. „Minunat. Minunat. Ofițerul Chen al tău... ai mare încredere în el, nu-i așa?”
„Cel puțin e mai normal decât tine”, spuse Xie Qingcheng amenințător.
Dintr-o dată, He Yu și-a îndoit brațul și a deschis ușa cu cotul, fără milă. Apoi a ridicat mâna și și-a apăsat degetele încă sângerânde pe pieptul lui Xie Qingcheng.
Se aplecă spre Xie Qingcheng și îi șopti la ureche. "Nu-i nimic. Dacă crezi că nu sunt normal, atunci așa să fie. Oricum, m-am obișnuit deja. Am auzit toate cuvintele tale sincere din acel videoclip și am experimentat pe propria piele înșelăciunea ta. Nu-mi pasă ce crezi despre mine. La urma urmei, nu a existat niciodată cineva care să mă iubească sincer, care să mă considere egal..."
Tonul vocii lui se înmuie și mai mult, parcă transformându-se în fire de mătase, moi, dar reci, gata să se înfășoare în jurul gâtului lui Xie Qingcheng.
„M-am obișnuit cu toate astea.”
Brusc, îl împinse cu putere, aruncându-l pe Xie Qingcheng în cameră. Atât ușa de metal, cât și cea de lemn se trântiră în urma lor. He Yu, foarte mărinimos, își aminti chiar să încuie ușa din interior.
În timp ce încuiase ușa, îl lipi pe Xie Qingcheng de ea și îl sărută ca și cum și-ar fi descărcat emoțiile.
Xie Qingcheng chiar nu se așteptase să aibă atâta forță. Cât timp trecuse de la ultima lor întâlnire?
„He Yu! Nu poți să faci asta! Xie Xue ar putea veni acasă...”
Nici măcar Xie Xue nu mai putea fi un cuvânt de siguranță pentru He Yu. El a ezitat doar o clipă înainte de a-i da răspunsul lui Xie Qingcheng — l-a împins pe acesta pe birou, împrăștiind manuscrisele pe jumătate scrise pe podea.
Dintre toate persoanele pe care le putea menționa, de ce a adus vorba de Xie Xue?
Privirea lui He Yu a devenit distantă și rece, iar crusta de pe rana din inima lui s-a rupt și a început să sângereze din nou. L-a mușcat și mai violent de gât pe Xie Qingcheng, ca și cum ar fi căutat cu disperare un medicament care să oprească sângerarea.
Într-adevăr, de-a lungul vieții lui He Yu, Xie Qingcheng a fost ca un medicament care putea întotdeauna să potolească anumite lucruri, sau ca o proteză rece ca gheața care putea umple un gol. Înainte, Xie Qingcheng îi oferise îngrijirea pe care nu o primise niciodată. Acum, el putea să-i ofere iubirea pe care și-o dorea.
Xie Qingcheng nu era deloc ca partenerul pe care îl anticipase în trecut, desigur – era bărbat și nu era blând, nici nu îl trata bine. Când He Yu era cu el, era ca și cum ar fi găsit pe cineva care abia reușea să astupe o scurgere, ca un dinte fals sau un membru metalic care înlocuia un braț pierdut – chiar dacă nu erau tocmai satisfăcătoare, cel puțin puteau umple o parte din acel gol îngrozitor.
Era întotdeauna mai bine decât nimic.
Cu aceste gânduri, în întuneric, He Yu îi spuse lui Xie Qingcheng cu voce joasă: „E ocupată, nu se va întoarce. Așa că ține-mi companie.”
Vocea lui era calmă, dar părea complet nebun, singur și paranoic dincolo de orice închipuire, răspunsul său fiind născut din disperare. Era ca și cum ar fi înnebunit, dar și ca și cum ar fi implorat.
Încă era lumină afară. Dar He Yu spuse: „E întuneric afară, Xie Qingcheng. Nu mă alunga. Nu am unde să mă duc.”
Capitolul 67: El este gay
Când dragonul s-a trezit fără casă, a insistat să rămână cu oamenii. Părea să implore și nu voia să-i dea drumul lui Xie Qingcheng, de parcă nu se săturase de această noutate din cabina de probă și voia să mai guste încă o dată. Dragonul își marcase persoana, dar acea persoană se întorsese și se spălase imediat. Dragonul bătu cu coada, profund satisfăcut; era firesc să vrea să-l marcheze din nou.
Câteva ore mai târziu, Xie Qingcheng zăcea între perne și pături, cu vederea încețoșată. Deși își restabilise deja barierele mentale și alesese să accepte acest lucru, fizic încă nu putea să facă față situației.
Ca să nu mai vorbim de faptul că începea să bănuiască că acceptarea acestei relații cu He Yu fusese o alegere greșită. În loc să elimine un obstacol care îi irosea timpul, ajunsese să piardă și mai mult timp ocupându-se de această relație blestemată. Mica bestie avea prea multă energie!
He Yu stătea lângă el, răsucindu-și leneș părul negru, puțin mai lung, în jurul degetelor. „Ge. Cum m-am descurcat?”
Libidoul unui tânăr era practic nelimitat. Dacă He Yu vedea chiar și cea mai mică urmă de dorință pe fața lui Xie Qingcheng, era ca și cum ar fi fost electrocutat, iar oboseala îi dispărea complet. Părea să aibă o rezervă nesfârșită de energie; voia doar mai mult și mai mult.
Spre deosebire de Xie Qingcheng, care se culca cu el doar pentru a scăpa de el.
Corpul lui Xie Qingcheng era ca un sedativ pentru el. Indiferent cât de dur vorbea Xie Qingcheng sau cât de încăpățânat era, de îndată ce He Yu se culca cu el, se calma și devenea foarte agreabil. Cu starea de spirit relaxată, cearta pe care tocmai o avuseseră nu mai părea să conteze pentru el. Nici Chen Man nu conta. Chen Man nu avea să guste niciodată, oricum – să-l lase să-și satisfacă poftele.
Felul în care He Yu îl privea acum pe Xie Qingcheng era mult mai blând, un fel de blândețe sinceră. Aura lui obișnuită de melancolie dispăruse și părea foarte pur, ca un tânăr normal de nouăsprezece ani într-o relație normală.
Era doar păcat că Xie Qingcheng nu se uita la el. He Yu îl strigă din nou. „Xie Qingcheng.”
Xie Qingcheng nu răspunse.
He Yu îi atinse colțul buzelor. „Te-a durut?”
Xie Qingcheng îl ignoră în continuare.
He Yu îl îmbrățișă din nou, sărutându-l de la umăr până la claviculă. „Ți-a plăcut?”
Xie Qingcheng răspunse în sfârșit. „Poți să pleci acum?”
He Yu zâmbi. „Sunt epuizat”, spuse fără rușine. „Am muncit atât de mult, și tu nici măcar nu vrei să mă faci să mă simt bine? Vreau să dormi cu mine.” Îl îmbrățișă strâns pe Xie Qingcheng, fără să lase loc de discuții.
Xie Qingcheng privi rece tavanul. După un timp îndelungat, spuse: „Nu mai ești deloc dezgustat de bărbați, nu-i așa?”
„Da, sunt dezgustat.”
Xie Qingcheng râse disprețuitor. „Chiar nu văd diferența între ceea ce faci tu și ceea ce face orice homosexual.”
Expresia lui He Yu se întunecă. Rămase tăcut mult timp. „Este diferit”, spuse în cele din urmă.
„În ce fel este diferit?”
Băiatul era încăpățânat, de parcă voia să dovedească ceva. „Păi, eu fac asta doar cu tine.”
Xie Qingcheng își roti încet ochii până când privirea îi căzu pe fața lui He Yu – dar era rece, mai rece decât gheața de pe fereastră. „Nu e homosexualitate dacă o faci doar cu mine? Cât de absurd poți fi?”
He Yu se încruntă. În adâncul sufletului său, părea să știe că greșea, că răstălmăcea logica, dar totuși alegea să ignore introspecția sa. „Nu-mi plac alți bărbați”, spuse el. „Nu vreau să o fac decât cu tine. Nu vreau pe nimeni altcineva.” Insistă: „Xie Qingcheng, nu-mi plac bărbații.”
„Ești orb? Eu sunt bărbat.”
„Tu ești diferit. Tu ești o excepție.”
Pentru o clipă, Xie Qingcheng amuți. Apoi, cu un ton care părea să conțină umbra unei lame reci și ascuțite, întrebă: „Și de ce sunt diferit?”
He Yu nu avea răspunsul. Oare avea un complex legat de pierderea virginității? Dar nu putea spune asta, desigur. El era He „Cu siguranță un Casanova” Yu. În schimb, după o pauză, spuse foarte casual: „Ești... atractiv.”
„Mulțumesc... deci dacă îmi tai fața, putem pune capăt acestui joc plictisitor?”
He Yu nu se aștepta la un astfel de răspuns. Tresărind, se ridică imediat și se uită în jos la el. „Xie Qingcheng!” Dar imediat după șoc, se calmă. Se uită în ochii lui Xie Qingcheng, recăpătându-și calmul obișnuit. „Nu, n-ai face asta.”
„De ce n-aș face-o?”
„Tu prețuiești viața. Mereu o tratezi cu mare importanță.”
Xie Qingcheng închise încet ochii, mărul lui Adam mișcându-se. „Îmi pare rău să te dezamăgesc, puștiule, dar nu-mi prețuiesc deloc propria mea viață.”
He Yu se înfurie brusc, de parcă ar fi fost lovit în piept. Îi șopti lui Xie Qingcheng la ureche: „Dacă îndrăznești, te închid, îți acopăr fața și te torturez până mori!”
Xie Qingcheng deschise ochii și îl privi rece pe He Yu. „De când îmi place atât de mult fața mea? Înainte nu mă găseai atractiv.”
He Yu nu a putut răspunde. În cele din urmă, i-a răspuns lui Xie Qingcheng cu un ton aspru: „Nu... nu e ca și cum ai merge atât de departe încât să te desfigurezi doar din cauza mea. Chiar sunt atât de important pentru tine?”
Xie Qingcheng nu a răspuns. După o lungă pauză, râsul său sarcastic părea să curgă peste așternuturile încă calde ca un torent glacial. "Adevărat. Cât de important ești pentru mine, He Yu?" În vocea lui se auzea un ușor suspin.
He Yu se simțea inexplicabil de incomod. Nu-i plăcea când Xie Qingcheng îi spunea ”He Yu„. Își dădu seama că Xie Qingcheng nu-i mai spusese ”drăcușorule" de foarte mult timp, de când se întâmplase în acea noapte.
Datorită acelui disconfort, He Yu se trezi din nou încurcat cu Xie Qingcheng. Când își reveni în fire, era deja întuneric afară.
Seara, Chen Man sună din nou. Era încă puțin îngrijorat de situația dintre He Yu și Xie Qingcheng și voia să întrebe cum stau lucrurile.
Desigur, Xie Qingcheng nu putea să-i spună adevărul lui Chen Man. „Totul e în regulă”, minți el. „A fost o neînțelegere, dar am rezolvat-o. Acum totul e bine.”
Chen Man mai stătu puțin de vorbă cu Xie Qingcheng. Îi spuse că, peste câteva zile, voia să treacă pe la el să mănânce orez prăjit Yangzhou după serviciu.
He Yu a ascultat conversația lor cu un aer indiferent. După ce Xie Qingcheng a închis, i-a sărutat buzele ușor reci – Chen Man nu putea decât să asculte cuvintele care ieșeau din gura lui, dar el putea să sărute și să sugă aceste buze reci până când deveneau fierbinți și umede.
„Xie-ge.” După aceea, se îndepărtă ușor de Xie Qingcheng, respirația lor fiind încă oarecum agitată. Dar ochii lui Xie Qingcheng deveniseră deja reci. He Yu se uită fix în ochii lui reci, apoi spuse: „Poți să te ridici și să-mi faci niște orez prăjit? Și un castron de terci.”
Incredibil, gândi Xie Qingcheng.
Tulburarea provocată de Chen Man îi lăsase ochii lui He Yu încețoșați și confuzi, dar cuvintele pe care le rostea erau dulci, încercând să negocieze un tratament favorabil. „Dacă vrei să plec, o să plec după ce mănânc pe gratis.”
Fie că era vorba de o întâlnire între două persoane de același sex sau de sex opus, era extrem de rar ca cineva care se răsfățase toată noaptea să ceară persoanei cu care tocmai se culcase să se ridice și să-i gătească. O persoană normală s-ar fi dus în bucătărie să se spele pe mâini și să pregătească o supă sau ar fi comandat mâncare de la room service-ul hotelului. Chiar și un domnitor din vechime care ar fi arătat favoare unei servitoare ar fi pus cel puțin eunucii să o servească după ce totul se termina.
Dar He Yu era unic în nerușinarea lui.
Și în ceea ce-l privește pe Xie Qingcheng? La început, voia să-l înjure pe He Yu, dar era atât de epuizat și obosit din cauza acelui băiat – îi trebuia energie pentru a începe o ceartă, iar în acel moment nu avea puterea nici măcar să-l privească. În plus, nu voia ca He Yu să creadă că îl futuse atât de tare încât își pierduse toată puterea. Întotdeauna se considerase un bărbat viril și simțea nevoia să-și dovedească puterea în fața celorlalți.
Așadar, în încercarea de a-l face pe He Yu să plece cât mai repede, Xie Qingcheng se ridică în tăcere și se duse să pregătească mâncarea, cu o față atât de inexpresivă încât părea că nu se întâmplase nimic.
Talia îl durea foarte tare și erau și alte părți ale corpului care îi provocau un disconfort de nedescris, dar el a interiorizat disconfortul; singurul lucru pe care He Yu putea să-l deslușească pe fața lui era o impasibilitate profundă. Era ca niște ruine jefuite complet de un hoț de morminte care a săpat și a săpat adânc în pământ, dar nu a găsit niciun tezaur valoros.
He Yu s-a îmbrăcat, s-a ridicat și s-a dus în bucătărie să-l observe pe Xie Qingcheng. Din nu știu ce motiv, inima lui trecu de la calm la neliniște, de la neliniște la dezamăgire, apoi de la dezamăgire la nedumerire. Sprijinit de tocul ușii, cu o expresie sumbră, continuă să-l cicălească pe Xie Qingcheng, probabil încercând să-și aline starea de nemulțumire din suflet.
„Xie Qingcheng, nu folosi atât de mult ulei de susan.”
„Xie Qingcheng, taie ceapa verde mai fin.”
„Xie Qingcheng, nu pune sarea atât de repede.”
Desigur, nu primi niciun răspuns la îndrumările sale. He Yu era intenționat cârcotaș, chiar dacă nu știa să gătească. Credea că, dacă se va da mare în fața acestui expert, dându-i instrucțiuni fără sens, Xie Qingcheng se va întoarce și îl va certa tare, așa cum făcuse înainte, dar acesta nu făcu nimic.
În schimb, Xie Qingcheng făcea pur și simplu tot ce îi spunea, cu o expresie impasibilă pe față, respingându-l complet, îndurându-i în tăcere prezența și ignorându-l cu indiferență.
Această tăcere îl tulbura și mai mult pe He Yu. Cel puțin în trecut, Xie Qingcheng era dispus să se certe cu el.
În cele din urmă, s-a apropiat și l-a îmbrățișat pe Xie Qingcheng de talie, fără avertisment. A întors capul pentru a-l săruta pe Xie Qingcheng pe gât, apoi și-a pus mâna pe încheietura lui, forțându-l să lase lingura de terci.
Xie Qingcheng îl ignoră la început, ochii lui de floare de piersic urmărind flăcările albastre care dansau deasupra aragazului. Dar în cele din urmă, probabil pentru că era iritat de lipiciosul lui He Yu, el îi spuse rece, fără să se uite înapoi: „Chiar vrei să mănânci sau ești în călduri?”
Dar cu cât era mai rece, cu atât He Yu îl găsea mai atrăgător — era ca și cum chiar și mirosul de dezinfectant devenise un feromon concentrat. Sincer, nici lui He Yu nu-i plăcea să se comporte atât de desfrânat; întotdeauna se comportase impecabil în fața celorlalți. Sau, mai precis, înainte de a se culca cu Xie Qingcheng, fusese întotdeauna foarte politicos chiar și în culise și nu atinsese niciodată nicio fată.
Xie Qingcheng era ca un bătrân care îl conducea mai adânc în Grădina Edenului. Indiferent de cum începuseră lucrurile, rezultatul final era că Xie Qingcheng fusese cel care îl lăsase să intre. Acum că intrase, băiatul înțelese brusc ceva nou, care îi trezi dorința primitivă înrădăcinată în oase. După aceea, voia să rămână pentru totdeauna în acest tărâm interzis, plin de dorințe animalice, să continue să se încurce cu bărbatul care îl cucerise prima dată, savurând senzația care pentru el încă avea un anumit grad de noutate.
Coborând privirea, He Yu sărută ceafa lui Xie Qingcheng. „Lasă terciul să mai fiarbă puțin.”
Între ziua rece de toamnă și soba aprinsă, era mult mai cald înăuntru decât afară. Fereastra veche era acoperită de un strat subțire de ceață albă, astfel încât nu se putea vedea nimic din niciuna dintre părți.
Dar, brusc, o mână a lovit geamul. Mai palidă decât gheața și zăpada, cu oase subțiri și elegante, părea să se contracte ușor acolo unde se apăsa pe sticlă. Dacă te uitai mai atent, puteai vedea că mâna tremura, iar și iar.
Apoi, o mână mai tânără a strâns prima mână, împletindu-și degetele strâns. De data aceasta, nici nu era nevoie să te uiți atât de atent pentru a vedea tremurul violent al ferestrei. Părea că era pe punctul de a se sparge.
În acel moment, se auzi un zgomot înăbușit din interior. Cele două mâini se îndepărtară de fereastră, lăsând în urmă o urmă clară. Înainte ca aburul să o acopere din nou, se putea distinge vag prin amprenta mâinii cum bărbatul aplecat peste tejghea fusese răsturnat cu fața în sus; se putea chiar zări părul său negru dezordonat și liniile drepte ale omoplaților săi lați. Privind și mai sus, pentru o clipă se putea vedea fața pasională și înfierbântată a unui tânăr care stătea în fața tejghelei din bucătărie.
Când a devorat ofranda umană de pe patul de piatră, oare și dragonul singuratic avea o expresie atât de înflăcărată și de îndrăgostită pe chip?
Răspunsul rămase nerostit, la fel cum vântul rece și ceața care anunțau apropierea iernii acoperiră rapid urma clară de pe fereastră. Prin condensul dens era imposibil să vezi ce se întâmpla înăuntru, iar cei doi bărbați vorbeau în șoaptă, asigurându-se că nimeni nu putea auzi nimic din ce spuneau...
În cele din urmă, doar sunetul slab al unui geamăt înăbușit se auzi printr-o mică crăpătură din fereastră, timbrul său schimbându-se ușor pe măsură ce se topise în vânt.
Prin fereastra încețoșată se mișcau umbre negre – un cap cu păr negru, un spate palid ca jadul alb și o relație nefericită, în care o figură părea să o ridice pe cealaltă. Dragonul rău coborî capul și sărută umărul omului cu botul său plin de cicatrici.
Era prea cald înăuntru, urmele pasiunii topindu-se într-un izvor fierbinte, îmbibând cei doi bărbați transpirați.
„Nu mai găti pentru Chen Man.” He Yu încă mai respira greu, sălbatic ca o fiară, puțin încăpățânat și puțin tensionat. „Nu-mi place de el. E un homosexual dezgustător.” Cumva, încă mai avea nerușinarea să spună asta – era încă cufundat în acea blândețe delicată, și totuși avea îndrăzneala să disprețuiască pe altcineva pentru că era homosexual.
Xie Qingcheng îl împinse deoparte imediat ce termină, răcindu-se cu o viteză uimitoare. Pieptul îi mai tresărea ușor, dar ochii care priveau de sub fruntea umedă erau deja reci, atât de reci încât puteau îngheța inimile celor din jur.
În cele din urmă, ridică colțurile buzelor. „Dă-te înapoi zece mii de pași, He Yu”, spuse el, cu un calm aproape perfect. „Chiar dacă e homosexual, tot e mai bun decât tine. Chiar dacă e homosexual, nu a arătat niciodată un interes atât de neobosit pentru mine ca tine.”
A făcut o pauză înainte de a continua, cu o voce pătrunzătoare și batjocoritoare. Fiecare cuvânt era calm, dar îl tăiau pe He Yu ca un cuțit. „Chiar ești un heterosexual convins.”
Capitolul 68: Nu sunt gay
Heterosexualul convins uitase să se ștergă din lista de blocate a lui Xie Qingcheng.
De atunci, îl mai văzuse pe Xie Qingcheng de câteva ori, dar de fiecare dată când îl vedea, tot ce voia era să se agațe de el și să-l îmbrățișeze. Apoi, când ajungea acasă, își amintea brusc: Aiya, am uitat să-l adaug din nou pe WeChat.
Sincer, He Yu ar fi putut foarte ușor să folosească tehnologia de pe piața neagră pentru a se adăuga din nou în lista de contacte. Dar simțea că, dacă ar fi făcut asta, ar fi pierdut sensul pentru care Xie Qingcheng îl adăugase din nou. Iar atitudinea actuală a lui Xie Qingcheng față de el îl făcea să se simtă puțin incomod. Aproape că nu-l mai certa niciodată – se purta cu He Yu într-o manieră strict profesională, ca și cum ar fi mers la serviciu sau ar fi avut de-a face cu un client, iar apoi îl ignora.
Cu alte cuvinte, foarte rar îi acorda atenție.
La început, He Yu era obsedat de sex, dar, pe măsură ce timpul trecea, acest disconfort și frustrare au început treptat să preia controlul. Nu știa unde dispăruse vechiul Xie Qingcheng, dar voia să scoată la iveală o fărâmă din acea versiune veche, persoana care avusese grijă de el și îl certase. Chiar dacă era doar o minciună, acea otravă îi va potoli setea.
Dar Xie Qingcheng nu a făcut nimic din toate acestea. Xie Qingcheng nu-l mai înșela pe He Yu, dar nici nu-i mai păsa de el.
Și astfel, cu timpul, atât inima tânărului, cât și pofta lui au rămas nesatisfăcute; deși părea că avea un bărbat care îl trata cu sinceritate, simțea că nu avea nimic.
Relația lor confuză a continuat așa pentru o vreme.
La sfârșitul anului școlar, profesorul Xie a fost repus în funcție.
Iarna sosise și trecuseră mai mult de două luni de la incidentul de la turnul de transmisie. Pe măsură ce disputa Qin Ciyan se estompa încet, școala l-a invitat în liniște pe Xie Qingcheng să se întoarcă la catedră. Într-o seară, după ora de studiu individual, He Yu și-a aruncat ghiozdanul pe umăr și a pedalat pe bicicleta lui nouă prin ninsoarea ușoară de la un campus la altul, oprindu-se la ușa căminului facultății de medicină.
Era prima dată când He Yu îl căuta pe Xie Qingcheng de la reintegrarea sa.
Reintegrarea era un lucru bun, așa că He Yu credea că Xie Qingcheng ar trebui să fie puțin mai bine dispus. A urcat scările câte două trepte, respirația lui formând nori calzi în timp ce rotea cheile între degete.
„Xie Qingcheng”, a strigat el.
Xie Qingcheng nu era acolo, dar o profesoară tocmai cobora scările.
„Îl cauți pe profesorul Xie?”, îl întrebă ea, privindu-l de sus până jos pe He Yu, care stătea în fața ușii lui Xie Qingcheng, confundându-l cu un xueba de la școala lor, care căuta îndrumarea unui profesor respectabil, plin de venerație și dornic să învețe. „Ar trebui să verifici la bibliotecă”, îi spuse ea. „În dormitorul ăsta mizerabil, încălzirea nu funcționează prea bine iarna, așa că s-ar putea să fie acolo, pregătindu-se pentru cursuri.”
Așa că He Yu plecă.
Era abia începutul iernii, dar afară deja începuse să ningă din cerul cenușiu. Iarna în Jiangnan urma să fie excepțional de lungă și rece în acel an.
Erau mulți oameni în zona de studiu. He Yu a continuat să caute până când a ajuns într-un colț îndepărtat al etajului al treilea, lângă fereastră, unde a zărit profilul elegant al profesorului Xie. Xie Qingcheng slăbise puțin în ultima vreme, probabil din cauza vârstei și a lipsei exercițiilor fizice, și se epuiza mereu stând treaz până târziu pentru a face cercetări interminabile. Era foarte ciudat – de ce avea mereu atâtea lucrări de redactat, revizuit și organizat?
Sănătatea lui Xie Qingcheng se deteriora din ce în ce mai mult. Pe măsură ce He Yu se apropia, observă că Xie Qingcheng tușea ușor tot timpul. Pe masă era un termos, iar după un acces de tuse deosebit de puternic, Xie Qingcheng își turnă o ceașcă cu apă caldă. Când a înclinat termosul, însă, a constatat că nu mai era apă. Nu avea chef să se ridice, așa că a închis termosul cu nemulțumire, a luat stiloul și a început să scrie ceva în caiet.
Vârful stiloului zgâria hârtia, dar se opri o clipă mai târziu, când un pahar de unică folosință cu apă fierbinte fu așezat în fața lui.
Ridică capul și întâlni privirea lui He Yu. Băiatul îi adusese apă de la distribuitorul din bibliotecă, apoi trase un scaun și se așeză în fața lui.
Xie Qingcheng era rece. Începu imediat să-și strângă cărțile și laptopul, pregătindu-se să plece, dar He Yu îi puse mâna pe laptop. „Unde te duci?”, îl întrebă He Yu. „Nu mai e niciun loc liber.”
Primul gând al lui Xie Qingcheng fusese să se întoarcă în dormitor, dar acum, că se gândea mai bine, biblioteca părea un loc mai sigur – nebunul ăsta nu avea cum să se dezlănțuie aici. Nu ar fi căzut într-o capcană pe care el însuși o pregătise dacă se întorcea?
Cu o expresie sumbră, se așeză la loc.
Astăzi, He Yu purta o haină albă de iarnă din cașmir și avea o geantă de umăr din pânză. Maxilarul său ascuțit și buzele subțiri, ușor ștrengărești, erau ascunse în spatele unei eșarfe groase și calde, care îi dezvăluia doar ochii migdalați, ca de cățeluș. Nu părea diferit de ceilalți xueba cultivați și învățați de la Facultatea de Medicină din Huzhou, iar fruntea largă, ochii negri și nasul drept și înalt îl făceau să pară și mai simpatic. Arăta foarte blând.
Dar Xie Qingcheng știa că era o fațadă completă și totală. Acest tânăr avea o boală care îi putrezise oasele și nu putea fi vindecată. Ajunsese chiar să-și descarce nebunia pe corpul lui Xie Qingcheng.
„Xie Qingcheng, voiam să te întreb de data trecută.” He Yu stătea calm, jucându-se cu stiloul, complet inconștient de disprețul lui Xie Qingcheng. „De ce porți ochelari?”
„Evident, pentru că am orbit de la toate lucrurile dezgustătoare pe care a trebuit să le văd în ultima vreme.”
He Yu nu părea îngrijorat. Zâmbind, întrebă: „Cât de miop ești?”
Xie Qingcheng îl ignoră, coborând capul pentru a-și scrie notițele. Dar, în mod neașteptat, tânărul se aplecăși îi luă ochelarii de pe nas și își puse lentilele în fața ochilor.
„Uau, mă amețește. De ce sunt atât de tari? Aveai o vedere destul de bună.”
Xie Qingcheng îi smulse ochelarii și îi puse înapoi pe față. „Ce treabă ai tu cu asta?”
Dar He Yu știa că Xie Qingcheng nu era genul care să se abțină când era vorba de ochii lui.
În fiecare zi, trebuia să citească cărți groase, pline de conținut dificil, scrise cu caractere microscopice, genul de lucruri pe care oamenii obișnuiți nu puteau citi mai mult de trei rânduri înainte de a adormi fericiți.
He Yu nu putea înțelege de ce cineva cu statutul academic al lui Xie Qingcheng, cineva care fusese atât de excepțional la o vârstă atât de fragedă, continua să facă atât de multe cercetări. Era ca și cum ar fi fost într-o cursă contra cronometru. Alții ar fi putut presupune că Xie Qingcheng era pur și simplu născut cu o pasiune pentru medicină, că era genul de persoană care ar fi murit dacă ar fi trecut o singură zi fără să facă cercetări medicale. Cu toate acestea, He Yu știa că, inițial, visul lui Xie Qingcheng nu fusese acela de a deveni un medic excelent.
Nu avea niciun motiv să fie atât de obsedat de medicină. Atunci, oare...
„Îți place cu adevărat să predai?”
Xie Qingcheng nici măcar nu ridică capul. „Îmi plac banii.”
Se uita la o listă de formule. Probabil credea că formulele erau mult mai frumoase decât He Yu. Așa că, probabil, nu intenționa să-i mai acorde atenție lui He Yu de acum încolo.
În bibliotecă era obligatoriu să se păstreze liniștea, așa că He Yu nu putea vorbi mult timp cu Xie Qingcheng fără ca studenții la medicină care învățau în apropiere să se plângă. A încetat să mai vorbească, a scos din geantă o copie a cărții „Salvați pisica!” și a început să o răsfoiască fără interes. Începuse să se întrebe de ce el, un student cuminte la Facultatea de Arte Frumoase din Huzhou, își pierdea timpul în biblioteca austeră a Facultății de Medicină din Huzhou.
Ridică privirea și, în lateral, zări telefonul lui Xie Qingcheng.
He Yu luă telefonul, urmărindu-l tot timpul pe Xie Qingcheng să vadă dacă reacționează. Dar Xie Qingcheng era complet absorbit de scris lecțiile și nici măcar nu observă că He Yu îi luase telefonul.
He Yu se trezi întrebându-se: Dacă l-aș săruta acum, ar observa măcar?
În timp ce acest gând îi trecea prin minte, inima îi bătu puțin mai tare. Dar erau înconjurați de studenți și nu era atât de nebun încât să facă ceva în public. Stinse acea mică flacără.
Deschise telefonul lui Xie Qingcheng. De data aceasta, își aminti să se adauge din nou pe WeChat.
Parola era foarte simplă – nu trebuia decât să introducă „12345”. Odată ecranul deblocat, He Yu a intrat în aplicația WeChat de pe telefonul său și a scanat codul QR cu telefonul lui Xie Qingcheng pentru a se adăuga din nou.
Când a terminat, a văzut că Xie Qingcheng încă nu observase și s-a simțit ușor dezamăgit. Voia cu adevărat să-l facă pe Xie Qingcheng să-și piardă cumpătul. Versiunea furioasă a lui Xie Qingcheng nu ar fi fost la fel de enervant de evazivă ca cea care stătea în fața lui... După ce s-a gândit puțin, și-a schimbat numele de utilizator în telefonul lui Xie Qingcheng: „Cel mai frumos și experimentat iubit din lume”.
Salvează.
După ce a ieșit din meniu și s-a uitat din nou, și-a dat seama că nu era primul din agenda de contacte. Era chiar după Chen Man. Se gândi mai bine și apoi își edită din nou porecla.
„Ah, Cel mai chipeș și experimentat iubit din lume.”
Văzându-se în fruntea listei, se simți profund satisfăcut.
După ce termină, își luă telefonul și îi trimise lui Xie Qingcheng un sticker pe care îl făcuse când se plictisea. Acest sticker era cu siguranță ceva special – luase fotografia pe care i-o făcuse lui Xie Qingcheng în timp ce dormea în club și o editase în Photoshop, transformând-o într-un selfie cu el însuși, cu capul pe pernă. Considera că aceste două fotografii arătau foarte bine împreună – era o compoziție destul de armonioasă. Adăugase chiar și o meduză transparentă plutitoare ca efect special și un „Bună dimineața” grosolan ca text.
Ding.
Sunetul notificării mesajului i-a atras atenția lui Xie Qingcheng. Când a observat că He Yu avea telefonul său, i l-a smuls cu o privire furioasă. „Ce faci?”
He Yu nu a spus nimic, doar l-a privit pe Xie Qingcheng cu coada ochiului în timp ce îi smulgea telefonul din mână. Cu un sentiment de mare satisfacție, a privit cum fața lui Xie Qingcheng s-a făcut albă ca varul când a văzut noul său pseudonim și stickerul. Deși Xie Qingcheng văzuse fotografia asta înainte, era totuși șocat să vadă o imagine atât de idioată photoshopată într-un sticker și asociată cu o poreclă atât de stupidă.
„He Yu!” Tonul lui era ucigător.
He Yu era încântat. „Profesore, te rog să fii atent unde ne aflăm. Concentrează-te pe lectură. Eu voi sta liniștit și mă voi juca pe telefon.” Apoi, sub privirea tăioasă a lui Xie Qingcheng, își luă calm telefonul, îl întoarse lateral și începu să se lupte cu zombii.
Xie Qingcheng era palid ca ceara în timp ce ștergea autocolantul idiot. După ce a terminat, s-a ridicat repede în picioare și a început să-și adune cărțile pentru a pleca.
He Yu a întins un picior lung sub masă și l-a împins ușor. „Unde te duci? Stai jos.”
Xie Qingcheng l-a ignorat.
Următoarele cuvinte ale lui He Yu au fost și mai blânde. „Sau preferi să te duci acasă?”
Xie Qingcheng părea că e pe punctul de a exploda, dar în cele din urmă, a cântărit consecințele, a strâns din dinți și s-a așezat la loc. Totuși, nu mai avea chef să citească, așa că a închis laptopul cu putere și s-a uitat pe fereastră.
Primii fulgi de zăpadă cădeau ca niște fire de bumbac, o priveliște frumoasă, dar, la fel ca He Yu, frumusețea lor ascundea natura lor înghețată.
Între timp, He Yu continua să se joace.
După ce a câștigat două runde, voia să mai vorbească puțin cu Xie Qingcheng, când două studente de la medicină s-au apropiat ezitant de masa lor. Totuși, ele nu veniseră să-i pună o întrebare profesorului, ci mai degrabă...
„Scuză-mă, tu ești He Yu?”
„Ce este?”
Când au întâlnit privirea lui, cele două fete s-au înroșit ca creveții fierți.
„Noi... am văzut filmul Multe fețe ale bolii și credem că ești foarte chipeș, așa că voiam să te întrebăm dacă am putea...”
„Dacă am putea să-ți luăm un autograf.”
„Poți să-mi semnezi caietul?”
„Speram să-mi semnezi rucsacul...”
He Yu a ezitat o clipă, apoi s-a uitat la Xie Qingcheng zâmbind. „Profesore Xie, îmi dai un stilou?”
„Am eu un stilou, am eu un stilou!”, exclamă una dintre fete în grabă.
„Și eu am unul! Vrei un pix sau un stilou cu gel?”
Dar He Yu se limită să-l privească pe Xie Qingcheng cu ochii mijiți, un zâmbet apărându-i pe buzele subțiri, care îl făcea să pară în același timp mulțumit de sine și blând. „Vreau un stilou cu peniță.”
Foarte puțini oameni mai purtau stilouri în zilele noastre, dar Xie Qingcheng avea unul chiar lângă el.
Cele două fete nu erau eleve ale lui Xie Qingcheng, dar pentru că era bine cunoscut în întreaga facultate de medicină, l-au recunoscut. Au vorbit ezitant. „Domnule profesor Xie, am putea..."
„Să vă împrumutăm stiloul?”, a terminat propoziția prietenei sale cea mai îndrăzneață dintre cele două fete.
Xie Qingcheng îl privi în tăcere pe He Yu. Era pe punctul de a refuza, dar, realizând că asta l-ar fi obligat să irosească și mai multe cuvinte pe He Yu, spuse în cele din urmă, cu un ton indiferent: „Sigur. Luați-l.”
„Mulțumim! Mulțumim!” Fetele, încântate, luară stiloul distinsului profesor și i-l înmânară cu respect lui He Yu.
Văzând cum toată viața părea să se scurgă din nou din Xie Qingcheng, zâmbetul lui He Yu se estompa. Voia să-l provoace în mod deliberat pe Xie Qingcheng, așa că, după ce a luat stiloul, i l-a înapoiat cu o privire sumbră. „Profesore Xie, poți să-mi înmoi stiloul în cerneală? Pune destulă, să nu fie prea uscat.”
Xie Qingcheng nu reacționă imediat. He Yu crezu că de data aceasta va refuza cu siguranță.
Dar, spre surprinderea lui, Xie Qingcheng îi aruncă doar o privire rece, apoideschise fără expresie sticla cu cerneală, înmuie stiloul în cerneala albastră și i-l aruncă lui He Yu. „Ia-l.”
Atitudinea lui era indiferentă și nepăsătoare. Inima lui He Yu se simți și mai sufocată. Băiatul nu mai avea nici măcar un zâmbet pe față. Luă stiloul, degetul lui atingând ușor degetele lui Xie Qingcheng. „Mulțumesc.”
Odată ce au primit autograful lui He Yu, fetele l-au strâns la piept ca și cum ar fi obținut comori neprețuite. Cele două prietene au schimbat o privire entuziasmată, apoi și-au adunat din nou curajul...
„Atunci...”
„Atunci putem să te adăugăm pe WeChat?”
Deși Xie Qingcheng nu le acorda nicio atenție, nu era surd, așa că auzea fiecare cuvânt din conversația lor. El a presupus că, având în vedere fațada excesiv de politicoasă a lui He Yu, acesta ar fi acceptat cu siguranță mica rugăminte a fetelor. Dar, în loc să dea din cap, He Yu le-a refuzat politicos.
Fetele erau puțin dezamăgite, dar s-au înveselit când s-au uitat la autografele pe care le țineau în brațe. Amândouă i-au mulțumit lui He Yu și au plecat cu moralul ridicat.
Xie Qingcheng nici măcar nu a ridicat privirea de la lucrarea lui.
„De ce le-ai refuzat?”
La această întrebare simplă, He Yu s-a înveselit ca un mic dragon reanimat, coada lui invizibilă mișcându-se încoace și încolo. „Ah, și de ce aș fi fost de acord?”
„Îți fac plăcere genul ăsta de lucruri.”
„Tu te uiți doar la aparențe.” He Yu a făcut o pauză, apoi a adăugat: „Eu adaug doar persoanele care îmi aduc bucurie.”
„Atunci șterge-mă și pe mine”, a spus Xie Qingcheng pe un ton blând.
He Yu îl privi fix pentru o vreme. Apoi își deblocă telefonul, deschise aplicația de mesagerie și... sub privirea neclintită a lui Xie Qingcheng, îl fixă cu îndrăzneală pe Xie Qingcheng în partea de sus.
Xie Qingcheng îl privi fix.
De fapt, era destul de necesar ca He Yu să-l fixeze pe Xie Qingcheng în partea de sus, pentru că îi plăcea să-l caute când nu avea nimic mai bun de făcut. Desigur, din moment ce Xie Qingcheng îl ignora practic, nu aveau prea multe de discutat; dar, oricât de nemulțumit și nefericit îl făcea asta pe He Yu, ori de câte ori se întâlneau, pur și simplu făceau ce trebuia pentru a rezolva problema.
Era doar păcat că Xie Qingcheng era apatic în privința sexului. Xie Qingcheng nu avea nevoie de He Yu să-i rezolve problemele – pur și simplu făcea ce trebuia și îi permitea tânărului să exerseze cu el.
Deși He Yu nu primea multe răspunsuri de la Xie Qingcheng în afara dormitorului, existau multe moduri în care îl putea forța pe Xie Qingcheng să-l recunoască în pat. Cu mintea lui agilă, folosea toate trucurile pe care le găsea, iar fiind tânăr, avea atâta energie încât Xie Qingcheng se temea uneori că va fi violat până la moarte.
Xie Qingcheng nu mai experimentase niciodată o asemenea desfrânare.
Știa că era inevitabil ca un adolescent care tocmai gustase pentru prima dată sexul, precum He Yu, să fie lacom după mai mult. Cu toate acestea, având în vedere propriul său apetit sexual redus, nu putea să-l înțeleagă. În cele din urmă, Xie Qingcheng nu a mai putut să-și stăpânească curiozitatea. A căutat informații.
A verificat câteva forumuri de discuții online, căutând ce era considerat normal pentru băieții de azi – cu alte cuvinte, pentru a afla când va putea să-și facă treaba în pace. Dar ceea ce a văzut în cele din urmă aproape că i-a provocat o cădere nervoasă.
> Băieții de aproximativ 20 de ani, de 3-5 ori pe săptămână.
> Pentru cei cu libido ridicat, nici 8 ori în 10 zile nu e prea mult.
> Dacă nu ne dezlănțuim acum, când o să o facem? Eu și iubita mea credem că chiar și o dată pe zi este prea puțin.
Chiar și un doctor în medicina chineză, extrem de moderat, a răspuns gânditor: „Dacă o relație este deja stabilită, atunci este esențial ca un băiat de 20 de ani să o facă de două ori pe săptămână”.
La început, Xie Qingcheng nu îl evita în mod intenționat pe He Yu, dar după această descoperire, a început să se ascundă de el cu adevărat. Era ocupat cu munca și se străduia din răsputeri să-l evite pe He Yu, astfel încât acesta din urmă trecea uneori cinci sau șase zile fără să aibă ocazia să se întâlnească cu el singur.
Acum, pe lângă faptul că era mereu privat de confortul psihologic, tânărul era lipsit și de satisfacție fizică. În consecință, de fiecare dată când reușea să-l prindă pe Xie Qingcheng în mreaja lui, He Yu se răzbuna, chinuindu-l iar și iar, de parcă cei doi nu aveau altceva de făcut. Nu considera că treaba era terminată până când Xie Qingcheng nu leșina de epuizare.
După ce l-a imobilizat pe Xie Qingcheng în biblioteca sa, foamea lui He Yu părea să se intensifice. Uneori, Xie Qingcheng primea chiar mesaje vocale de la el în miezul nopții. Uneori He Yu vorbea, alteori nu. De obicei, când nu vorbea, tot ce se auzea la telefon era un sunet de respirație greoaie și înăbușită.
„Doctore, crezi că sunt bolnav?”
Tăcere.
„Mă simt foarte inconfortabil.”
Tot tăcere.
„Doctore Xie, poți să mă examinezi?”
În acea noapte, Xie Qingcheng nu se culcase încă; era încă în mijlocul organizării dosarelor sale. He Yu îl enerva, așa că îi spuse: „A fi gay nu este o boală, atâta timp cât nu vii să mă cauți.”
Respirația de la celălalt capăt al telefonului se răci. Apoi, după o lungă tăcere, He Yu spuse: „Xie Qingcheng, nu sunt gay. Te vreau doar pe tine.”
„Sigur. Gay-ii nu se comportă așa cum faci tu.”
„Pornește camera și lasă-mă să te văd”, spuse He Yu.
„Ești conștient că este ora două dimineața la Beijing?”
Persoana de la celălalt capăt al telefonului tăcu pentru o clipă. „Ești conștient că la ora două dimineața, ora Beijingului”, răspunse el cu o voce joasă, dar aprinsă, „nu pot să adorm pentru că mă gândesc în continuu la cât de mult vreau să fac sex cu tine?”
Nu se auzi niciun răspuns.
„Xie Qingcheng, pot să vin la căminul tău? Mor de dor aici.”
Amintindu-și mesajele pe care le văzuse pe internet, Xie Qingcheng se uită la data de pe telefonul său. Un băiat normal de douăzeci de ani cu o parteneră sexuală ar trebui să o facă cel puțin de două ori pe săptămână. He Yu nici măcar nu se apropia de această frecvență. Trecuseră deja aproape zece zile de când He Yu avusese ultima ocazie să fie singur cu el. Băiatul era atât de reprimat încât era pe punctul de a-și pierde controlul.
Minunat, să vină – ar fi grozav dacă He Yu și-ar pierde mințile; asta ar rezolva toate problemele lui Xie Qingcheng.
„Dacă așa stau lucrurile, recomandarea mea este să-ți găsești o iubită”, spuse Xie Qingcheng, „sau poate un iubit. Nu...”
Înainte să apuce să termine, pe ecranul său apăru o fereastră. Imaginea era foarte neclară și întunecată – era dormitorul masculin al Universității Huzhou. Perdelele erau trase în jurul unui singur pat.
La început, Xie Qingcheng nu recunoscu silueta care apărea pe ecran. Se uită mai atent și imediat simți ca și cum mâna care ținea telefonul fusese înțepată.
Imaginea se mișcă în timp ce camera se ridică și ochii lui He Yu apărură. Erau încețoșați, arzând de căldură, dar cu o tristețe incontestabilă.
În ciuda șocului inițial, Xie Qingcheng avea multă experiență în a-și păstra calmul. După un moment de tăcere, spuse: „Sper că folosești tehnologia ta de pe piața neagră pentru ceva mai valoros decât asta.”
„Un singur minut dintr-o noapte de primăvară valorează o mie de aur”, spuse He Yu. „Nu crezi că asta e ceva de valoare?”
Xie Qingcheng suspină și ridică obosit mâna pentru a-și freca fruntea. „Primăvară, pe naiba.”
În timp ce vorbea, a pus telefonul cu fața în jos pe dosarele medicale groase, s-a ridicat și a intrat în baie, lăsându-l pe He Yu singur. Nu și-a dat seama că înjurându-l pe He Yu în timp ce erau în afara dormitorului, cu acea ușoară notă de furie și un indiciu de emoție umană absentă de mult timp, îi permisese în sfârșit inimii lui He Yu să se simtă puțin mai ușurată.
Praf argintiu cădea din cerul vast ca niște fragmente de jad, iar cu aceste certuri intime, anul se apropia de sfârșit. A sosit ultima zi a semestrului.
Studenții din primul an erau încă ocupați cu examenele finale, în timp ce, unul câte unul, cei din anul patru își făceau valizele și le duceau acasă.
Printre mașinile venite să ia copiii, se remarca una de tip jeep militar. Mașina era impunătoare, marca era renumită și, cel mai important, ofițerul care stătea rezemat de mașină era incredibil de chipeș.
Îmbrăcat în uniformă, cu bocanci și o pereche de ochelari de soare, acest ofițer era un colonel de rang înalt. Sub nasul său înalt se aflau o pereche de buze subțiri și înguste, curbate într-un zâmbet proaspăt ca un izvor de munte; voinic și elegant.
„La naiba.” Trecătorii se opreau să se uite înapoi. „Ce frumos. A cui mașină e asta? Cine e rudă cu el?”
Capitolul 69: L-am invitat la film
„Ești prost? Uită-te la jumătatea inferioară a feței lui și o să vezi că arată exact ca Wei Dongheng... Trebuie să fie din familia Wei..."
„Am auzit că, acum ceva timp, când era la cămin, Wei Dongheng s-a certat foarte tare cu familia lui. Se pare că nu se va mai întoarce la școală pentru semestrul al doilea al anului patru, pentru că tatăl său îl trimite în nord-vest.”
„De ce în nord-vest?”
„Nu sunt sigur... Dar tatăl său nu este un înalt oficial în teatrul de operațiuni din vest? Probabil că a considerat că fiul său risipitor îi face de rușine, așa că îl trimite acolo pentru a-l pune la punct.”
„Cum poate un tip ca Wei Dongheng să fie de acord cu asta...?”
Elevii murmurau între ei în timp ce treceau pe lângă jeepul militar.
„Er-ge.”
„Oh, ai venit.” Ofițerul întoarse capul, zâmbind.
Wei Dongheng stătea în fața lui, cu o expresie rece.
„Chiar ești ceva special – ți-am spus să ne întâlnim la ora trei fix, dar e deja patru și un sfert și abia ai ajuns. Dacă ai fi în unitatea mea, te-aș arunca în munți și te-aș pune să faci un marș de cincisprezece kilometri cu ranița în spate. Cred că te-aș putea lăsa să scapi ușor, având în vedere că ești fratele meu mai mic, dar ar trebui măcar zece kilometri.”
Wei Dongheng părea să fie într-o dispoziție proastă. „Nu încerca să mă disciplinezi cu chestii de genul ăsta”, replică el.
„Aiyo, micuțule, nu aș îndrăzni să te disciplinez. Nu sunt în măsură să fac asta.” Fratele mijlociu râdea în hohote. „Apropo, când te întorci, tata o să te disciplineze el însuși. Norocosule.”
„Nu-mi aminti de bătrânul ăla.”
„Bine, nu o voi face.” Fratele mijlociu părea destul de fericit. Fusese mult timp în armată și era foarte entuziasmat să fie liber și să vadă lumea, mai ales la această școală de arte plină de femei frumoase; nu se putea abține să nu se comporte ca un prost. „Hei, vreau să te întreb ceva.”
„Ce vrei?!” Wei Dongheng nu suporta felul în care fratele său îi apărea brusc în față, așa că îi apăsă mâna pe cap și îl împinse.
Fratele său îi făcu cu ochiul. „Unde e iubita ta drăguță?”
Wei Dongheng se uită la fratele său în tăcere.
„De asta ai întârziat atât, nu? Pentru că îți luai rămas bun de la cineva? De ce nu ai adus-o și să o vadă și ge-ul tău? De ce ești atât de rece?”
„Să o vezi pe naiba! De parcă tu ai merita să o vezi!” Vocea lui Wei Dongheng era aspră de furie, în timp ce își dădea jos rucsacul și îl arunca direct în fața fratelui său.
Fratele său nu se mai putu abține. Izbucni într-un râs isteric. „La naiba, frățioare, ți-ai meritat-o – ai plâns, nu-i așa? Se vede în ochii tăi că ai plâns. Ah, dar serios, de ce nu o chemi? Putem să o scoatem la cină înainte să plecăm, altfel nu o să o mai vezi cel puțin jumătate de an după ce pleci...”
„Nu e ca și cum aș fi în armată! O să fiu muncitorul comandantului Wei – pot să mă întorc când vreau!”
Fratele său a spus încet. „Greu de spus.”
„Oh, du-te dracului!”
„Chiar nu mă lași să o cunosc pe micuța ta frumusețe?”
„Du-te dracului!”
În acel moment, într-una dintre sălile multimedia pustii ale Universității Huzhou, Xie Xue își ștergea lacrimile și se aduna. Apoi ieși singură și încuiă ușa în urma ei.
Nu erau programate examene în această clădire — era goală și lipsită de viață. Ea a rămas amețită în hol pentru o lungă perioadă de timp, privindu-l pe băiatul cu părul argintiu urcând în jeepul militar. Vehiculul a plecat zgomotos în depărtare, dispărând rapid din vedere la capătul bulevardului.
Nu putu să-și oprească lacrimile, dar când ridică mâna și privi noul inel de pe deget, încercă din răsputeri să se calmeze.
Era în regulă... Era doar jumătate de an...
După ce a mai stat o vreme cu mintea în altă parte, ieși din clădire cu geanta aruncată pe umăr. Părea că sufletul îi ieșise din corp. Spre marea ei surprindere, pe peluza spațioasă de lângă clădirea facultății, văzu două persoane pe care nu se aștepta să le vadă.
La început, Xie Xue nu reacționă – era prea tristă. Dar, câteva secunde mai târziu, își dădu seama brusc că ceva nu era în regulă.
Erau He Yu și... fratele ei?
Văzându-i împreună, Xie Xue a ieșit complet din starea de tristețe profundă. S-a frecat la ochi pentru a se asigura că nu vede lucruri care nu există – nu avuseseră o ceartă urâtă?
De ce ieșiseră împreună dintr-o sală de clasă goală? Și chiar discutau într-un mod atât de familiar...
„Pleacă.”
„Te duc cu mașina.”
„Pleacă.”
„Eu...”
„Vii sau nu?”
Xie Qingcheng a vorbit rece și fără sentimente tot timpul; după ce au cotit colțul, l-a împins brusc pe He Yu. Cu expresia severă, privirea pătrunzătoare și tonul neînduplecat, nu a lăsat loc de discuții.
Fiind împins atât de violent, un fior ușor i-a trecut pe fața lui He Yu. A rămas pe loc și l-a privit pe Xie Qingcheng, care s-a îndepărtat fără să se uite înapoi, până când silueta lui a dispărut dincolo de scări.
Când s-a întors în sfârșit, a zărit-o pe Xie Xue, care nu a reușit să se ascundă la timp. În acel moment, expresia lui He Yu a devenit foarte ciudată, de parcă ar fi fost prins în flagrant delict făcând ceva ce nu trebuia.
„Ce faci aici?”, întrebă el cu precauție.
Era prima dată când cei doi se vedeau după cearta lor. Se mai întâlniseră înainte, dar acele întâlniri se limitaseră la sala de clasă.
Xie Xue era deja într-o dispoziție proastă, așa că apariția acestei bestii la ușa ei era ocazia perfectă pentru a-și descărca sentimentele. „Eu ar trebui să te întreb asta”, spuse ea sever. „Ce faci aici în loc să dai examenele? Ce făceai cu fratele meu adineauri?”
„... Nu făceam nimic.”
„Mincinosule!” strigă Xie Xue cu înverșunare. „Nu ar veni într-un loc pustiu ca ăsta cu tine fără un motiv întemeiat. Iar îl hărțuiești?”
„Eu, să-l hărțuiesc?” suspină He Yu. „Jiejie, chiar crezi că pot să-l hărțuiesc? Dacă ai fi văzut ce s-a întâmplat adineauri, ai fi observat atitudinea lui – eu sunt cel care este tot timpul comandat.”
Xie Xue ezită.
Deși scena de adineauri era bizară, ea auzise conversația lor – era adevărat că atitudinea fratelui ei fusese mai rea. Și, în comparație cu momentul în care îi auzise în parcare, He Yu părea mult mai blând. În parcare, el îl batjocorea și îl umilea pe Xie Qingcheng, dar de data asta, Xie Qingcheng era cel care îl certa pe He Yu, care se limita să asculte fără să răspundă agresiv.
Expresia tensionată a lui Xie Xue se relaxă puțin. „Așa e.” Îi aruncă lui He Yu o altă privire furioasă. „Presupun că nu ai îndrăzni – de ce nu dai examenul?”
„A fost ușor, așa că l-am predat mai devreme.”
Xie Xue clipi.
„Laoshi, doar nu vrei să te cerți cu mine pentru că am predat examenul mai devreme.”
„L-ai predat mai devreme ca să poți veni să-l vezi pe fratele meu?” Xie Xue îl privi cu suspiciune pe He Yu. Ca o pisică, simțea că ceva nu era în regulă.
„Eram aproape gata și l-am văzut întâmplător trecând pe lângă mine.”
„Deci voi doi v-ați împăcat?”
„... Mm.”
„Așa mai merge”, mormăi Xie Xue. „Te-ai comportat ca un nemernic atunci. După ce i s-a întâmplat așa ceva, te-ai dus și l-ai înjurat ca toți străinii aceia...”
„În legătură cu asta”, spuse He Yu blând. „Nu cred că am spus ceva greșit.”
Xie Xue abia începuse să se calmeze, iar acum se aprinse din nou. „Ce ai spus?”
„Ai văzut videoclipul de la turnul de transmisie. Acele lucruri au ieșit din gura lui – cu toate faptele expuse astfel și având în vedere că era medic, este normal să fie criticat.”
„He Yu! Nu te-ai schimbat deloc, nu-i așa?” Xie Xue a izbucnit în furie. „Te porți ca un intelectual, dar spui cuvinte bestiale! A petrecut atâția ani cu tine – nu știi ce fel de om este? Nu ai... Nu ai deloc încredere în el și nu îl înțelegi?”
„Cum să nu am încredere în el?” a răspuns He Yu. „Aveam foarte, foarte multă încredere în el.”
Ar fi putut spune mai multe, desigur...
Eu nu sunt ca voi – voi sunteți oameni normali, așa că sunt multe lucruri pe care nu le-ați experimentat niciodată. Nu știți cât de dureros este pentru mine să trăiesc printre voi. Când ai auzit lucrurile spuse de Xie Qingcheng, poate că nu le-ai luat în serios.
Dar pentru mine, acele cuvinte mi-au străpuns urechile și mi-au pătruns în inimă. Și asta fără să mai vorbim de acele conversații și minciunile lui despre contract... Tu nu știi aceste lucruri, așa că, desigur, poți alege să-l crezi fără să-i porți pică. Eu nu pot face asta.
Dar el a păstrat aceste gânduri pentru sine. Tot ce a spus a fost: „Dar adevărul este adevăr”.
„Dar ce ai văzut, ce ai auzit – era cu siguranță adevărul?”, a strigat Xie Xue. „Fratele meu este singurul care știe ce s-a întâmplat cu adevărat! Este adevărat! El și-a dat demisia atunci și a părăsit spitalul la scurt timp după moartea lui Qin Ciyan, dar crezi că era fericit? Când s-a întors acasă după ce a demisionat de la spital, saozi l-a întrebat ce intenționează să facă în continuare. Dacă ai fi văzut privirea lui – He Yu, dacă ai fi văzut privirea lui atunci, nu ai mai fi spus că a fugit de probleme! Lucrurile pe care le-a spus – niciunul nu era adevărat! Nu a fugit pentru că era speriat!”
Vocea lui Xie Xue era răgușită de indignare copleșitoare. „Ochii lui nu mințeau – atunci, ochii lui erau plini de durere, nu de frică…” Când a terminat de vorbit, vocea ei a devenit plângăcioasă.
Poate că voia să spună asta tuturor, dar știa că aproape nimeni nu o va crede. Așa că, acum că dăduse peste He Yu, tristețea pe care o ținea în ea de atâta timp a izbucnit în sfârșit.
A coborât capul, ștergându-și cu furie ochii cu mâinile, ștergând lacrimile pe care le vărsase pentru Wei Dongheng și care acum curgeau din nou pentru Xie Qingcheng. „Fratele meu... Fratele meu nu este un dezertor...!” a plâns ea.
Fratele meu nu este un dezertor.
Când Xie Xue a spus asta, era deja copleșită de suspine.
Nu era un dezertor? Atunci de ce a plecat?
După terminarea semestrului, He Yu petrecu multe zile acasă, cu cuvintele pe care Xie Xue le rostise printre lacrimi răsunându-i în minte în fiecare moment de răgaz.
Încă o dată, se cufundă în gânduri, meditând la o problemă care îl chinuia deja de prea mult timp.
Cuvintele lui Xie Xue îl atinseseră într-un punct sensibil. De fiecare dată când He Yu își amintea mesajele pe care le văzuse, era ca o tortură care îi tăia oasele. Dar la cea mai mică rază de lumină, se simțea atras din nou, ca o molie de flacără. Voia să afle adevărul, chiar dacă asta îl ardea până la cenușă.
În mijlocul acestei torturi autoimpuse, He Yu se gândea iar și iar la acele mesaje. Acele mesaje, acele dovezi, toate indicau slăbiciunea lui Xie Qingcheng, retragerea lui. Ce motive ascunse ar putea exista?
„Dacă ai fi văzut privirea din ochii lui atunci”, spusese Xie Xue, „nu ai mai fi spus niciodată că a fugit de problemele sale”.
Acest lucru contrazicea direct toate dovezile pe care le văzuse He Yu. Din punctul lui de vedere, după ce părăsise spitalul, Xie Qingcheng ar fi trebuit să fie fericit, chiar extaziat – ar fi trebuit să se bucure că scăpase cu viață din pericol și că de acum înainte putea duce o existență pașnică și mulțumită.
Dar Xie Xue spunea că ochii lui erau plini de durere.
Oare Xie Xue văzuse lucruri care nu existau? Oare Xie Xue era la fel ca el în trecut, privindu-l pe Xie Qingcheng prin ochelari de roz și având prea multă încredere în el, lăsându-se înșelată de aparențe? He Yu nu știa. Dar cuvintele ei erau ca o piatră grea care îi căzuse pe piept, provocând valuri în inima lui, chiar dacă aceasta era deja înghețată.
He Yu simți brusc dorința de a afla care era adevărata stare sufletească a lui Xie Qingcheng în acel moment – starea sufletească pe care i-o dezvăluise lui Xie Xue. Dar era imposibil ca Xie Qingcheng să fie dispus să vorbească cu el despre asta acum. Tot ce putea face He Yu era să se învârtă în pat, neliniștit, gândindu-se la acea conversație și întrebându-se dacă Xie Qingcheng... ascundea încă ceva.
Dacă da, ascundea ceva bun? Sau rău? Câte secrete mai erau ascunse în adâncurile întunecate ale inimii acelui om?
He Yu era cufundat în gânduri, imaginația lui zburând în toate direcțiile, când o voce de femeie se auzi din spatele ușii dormitorului său.
„He Yu.”
He Yu tresări surprins, apoi își dădu seama că era mama lui.
Doamna Lü era o femeie cu multe responsabilități, dar în ultima vreme petrecea destul de mult timp la vechea reședință din Huzhou. Ea îi spusese înainte că voia să-i țină companie lui He Yu, dar el nu o luase în serios, considerând cuvintele ei promisiuni goale. Dar se pare că de data aceasta chiar rămăsese. De fapt, nu numai că rămăsese, dar se spălase pe mâini pentru a pregăti personal supa și voia să aibă o discuție sinceră cu fiul ei cel mare.
He Yu se simțea foarte incomod. Totuși, a deschis ușa și s-a uitat în jos la femeia corpolentă. „Mamă, ce este?”
„Eu doar... Te închizi mereu în camera ta, așa că eram puțin îngrijorată.” Lü Zhishu și-a înclinat fața, încercând să vadă dincolo de He Yu, în camera lui cu perdelele trase.
He Yu s-a dat calm la o parte, blocând vederea prin ușă. „Am fost mereu așa. Nu trebuie să-ți faci griji.”
„Sunt doar îngrijorată pentru tine... Am rezervat o masă la un restaurant în seara asta. Carnea de porc în sos roșu este incredibilă – uneori, mâncărurile obișnuite sunt cele mai greu de preparat, așa că, atunci când sunt făcute bine, sunt delicatese rare, de savurat. Vrei să...”
„Sunt ocupat în seara asta. Ies în oraș.”
Zâmbetul lui Lü Zhishu se înțepeni ușor, dar ea repede lipi acea urmă de rânjet pe fața ei cărnoasă înainte să dispară. Obrajii îi tremurară ușor, iar o expresie demnă de milă se ivise prin masca ei falsă. „He Yu, sunt acasă de atâta timp, și tot nu vrei să-mi ții companie sau să vorbești cu mine...”
„... Data viitoare”, spuse He Yu. „Data viitoare, cu siguranță.”
Nu se putea obișnui cu acest gen de tandrețe unsuroasă – se simțea ca un vegetarian care înghițise brusc o gură de carne grasă. Nu-l durea și nu-l gâdila când i se oprea în gât, dar îi provoca dezgust din cauza grăsimii.
Sub privirea complicată a lui Lü Zhishu, He Yu își puse jacheta și ieși din casă.
Conducea fără țintă, fără să aibă în minte o destinație, dar, probabil pentru că în ultima vreme se gândea constant la Xie Qingcheng, când își veni în fire, se trezi că ajunsese deja în cartierul aleii Moyu.
Văzând că ajunsese deja acolo, He Yu a decis să parcheze mașina lângă trotuar. În acel moment, a observat două persoane care ieșeau una după alta dintr-un mic restaurant din apropiere, zăpada scârțâind sub picioarele lor – erau Xie Xue și Xie Qingcheng.
He Yu intenționa inițial să coboare din mașină și să se îndrepte spre casa lui Xie Qingcheng. Cu toate acestea, prezența lui Xie Xue ar fi fost foarte incomodă. Își luă telefonul din suportul din mașină și, după un moment de gândire, se hotărî să-i trimită un mesaj lui Xie Qingcheng.
Nu știa ce să spună, dar după ce a aruncat o privire la toate afișele promoționale pentru cele mai recente filme de Anul Nou care acopereau strada, a coborât pleoapele și a tastat un mesaj în care îl întreba pe Xie Qingcheng dacă vrea să meargă la film cu el.
Xie Qingcheng nu a răspuns.
He Yu a trimis un alt mesaj. „Mașina mea este parcată pe strada din fața casei tale.”
Xie Qingcheng a răspuns: „Nu sunt acasă.”
„Atunci cine a fost cel care a mâncat tocană picantă cu Xie Xue adineauri?”
Niciun răspuns.
„Ieși afară. Nu voi face nimic altceva astăzi, vreau doar să văd filmul ăsta, de ce mă eviți?”
„Nu avem nimic de-a face unul cu celălalt.”
He Yu a început să-și piardă răbdarea.
„Xie Qingcheng, vrei să spui că ne putem vedea doar dacă ne culcăm împreună? Bine, dacă vrei să o facem în cinematograf, sunt mai mult decât fericit să te satisfac.”
După ce a scris aceste cuvinte, He Yu a adăugat un alt mesaj. „Dacă refuzi să mă vezi, atunci va trebui să vin eu la tine. Poți să te descurci singur să-i explici lucrurile lui Xie Xue.”
Știa că era o tactică veche și complet nerezonabilă, dar era foarte eficientă pentru a-l manipula pe Xie Qingcheng. Xie Qingcheng era o persoană foarte lucidă, așa că, dacă trebuia să aleagă între a vedea un film cu He Yu și a trezi suspiciunile lui Xie Xue, inevitabil ar fi ales prima opțiune.
Așa cum era de așteptat, Xie Qingcheng a ieșit puțin mai târziu. Deși expresia lui era extrem de urâtă, s-a urcat în mașina lui He Yu. A trântit ușa cu un zgomot puternic, tratând ușa acestei mașini de lux perfect acceptabile ca și cum ar fi aparținut unui taxi.
Dar He Yu nu s-a supărat. A spus zâmbind: „Unde mergem, domnule?”
Xie Qingcheng nu avea absolut nicio dorință să glumească cu el. Spuse rece: „Nu voiai să mergem la film împreună?”
„La ce film?”
„Asta e prerogativa ta.”
În acel moment, pe o mică insulă din apele internaționale...
După ce petrecuse ceva timp bronzându-se fericită, fugara căutată de poliție, Jiang Liping, se îndreptă spre vilă.
Când a ajuns la ușa din față, s-a lovit de o femeie cu fața brăzdată de riduri. Femeia stătea într-un scaun cu rotile și părea să fie într-o stare mentală precară, agățându-se de viață. Era ca o floare pe punctul de a se ofili, lipsită complet de vitalitate.
Când a auzit-o venind, femeia a deschis ușor ochii și s-a uitat la chipul ei tânăr și frumos pentru o clipă, cu o expresie care semăna cu dorul. Își mută privirea spre orizontul îndepărtat al oceanului. „Ah, nu mai am mult timp.”
Jiang Liping se opri din mers și se înclină respectuos în fața bătrânei. „Anthony este încă acolo, căutând jurnalele de date ale Primului Împărat, la ordinul directorului Duan”, spuse ea cu o voce blândă și liniștitoare. „Cu siguranță le va găsi.”
„E prea târziu”, spuse femeia. Vocea ei părea să vină dintr-un vechi sistem stereo înfundat. „Primul Împărat... E doar o legendă, până la urmă. Poate că e cea mai cuprinzătoare simulare a efectelor RN-13 asupra oamenilor, dar rămâne totuși doar un set de date. E prea târziu să-l studiem acum; îmi va fi imposibil să mă recuperez și să revin la cum eram înainte.”
Jiang Liping făcu o pauză. „Nu e prea târziu, încă mai există speranță... Directorul Duan se gândește la o soluție. Te rog, nu fi atât de tristă.”
„Tristă?” femeia râse disprețuitor. „Nu sunt tristă. Poate că nu există o cale de a mă împiedica să mor, dar chiar dacă nu avem datele Primului Împărat, avem o mulțime de tehnici pentru a mă menține în viață... Doar că...” Se opri, aruncându-i o privire amenințătoare, cu o expresie posomorâtă. „Nu vreau să continui să trăiesc așa. Înțelegi? Îi urăsc pe bărbați.”
Jiang Liping clipi, nedumerită.
„De ce îți spun asta?” Bătrâna o privi fix câteva secunde, apoi își întoarse privirea. „Ești doar o cățea care se dă în vânt după Huang Zhilong. Nu înțeleg ce e atât de grozav la el, de ești atât de îndrăgostită.”
Jiang Liping forță un zâmbet.
„Apropo, nu cumva noul film al lui Huang Zhilong este pe cale să intre în cinematografe?”
„Mm.”
„Și ce intenționezi să faci?”
„Voi găsi o modalitate să mă întorc în țară și să mă ascund în casa sigură a companiei. Sunt niște treburi ale companiei de care numai eu mă pot ocupa cum trebuie — directorul Huang are nevoie de mine.”
Bătrâna oftă. „Ești foarte devotată.” Când Jiang Liping nu răspunse, bătrâna se întoarse să privească oceanul. „Câte săptămâni mai avem...? Dacă tot nu găsesc datele Primului Împărat, va trebui să mă operez. Corpul băiatului este încă proaspăt, dar dacă mai întârziem, nu va mai fi de folos.”
Jiang Liping tot nu răspunse.
„Dacă te întorci, du-te și caută-l pe bătrânul cizmar din Huzhou și adu-mi o pereche de pantofi cu toc înalt, roșii, de mărimea băiatului acela”, spuse bătrâna. „Ca cei din filmele vechi din Hong Kong, modelul pe care îl porți tu adesea. Pe vremea mea, modelul acela era foarte la modă...”
Jiang Liping coborî privirea. „Da, doamnă.”
Capitolul 70: Și l-am sărutat într-un bar
Într-un anumit cinematograf din Huzhou, s-a auzit fanfara de deschidere și filmul a început.
Cu un clic, rola de film a început să se învârtă, ecranul s-a iluminat și povestea a început să se desfășoare în fața ochilor spectatorilor...
Era vacanța de iarnă, așa că filmele din cinematografe erau toate potrivite sezonului, filme de iarnă sau de Anul Nou. Majoritatea aveau distribuții pline de vedete și efecte speciale CGI rafinate, fiecare cadru fiind la fel de frumos ca o regină a nopții în plină floare. Cu vedete noi și populare care se expuneau și actori veterani care susțineau producția, se simțea mirosul acru al banilor arși direct prin ecranul cinematografului.
În ceea ce privește intriga filmului ales, era uimitor de proastă, de-ți îngheța sângele în vene.
He Yu se uitase cu atenție la început, dar când protagonista feminină și-a ucis părinții adoptivi pentru protagonistul masculin fără să stea măcar să se gândească, nu a mai putut suporta.
Și era clar că nu era singurul.
Cuplul care stătea în stânga lui începuse să se sărute în public, fără să acorde atenție la nimic din jurul lor, nici măcar la sângele care țâșnea pe ecran. Cei doi păreau să creadă că vorbesc în șoaptă în timp ce se sărutau și flirtau, dar vecinii lor auudeau tot ce spuneau.
„Iubitule, sărută-mă din nou.”
„Mwah!”
„Încă o dată.”
„Ești atât de enervant.”
„Încă o dată.”
„Nici gând, fii atent la film.”
„Fii cuminte, sărută-mă încă o dată. Dacă nu mă săruți, te sărut eu, bine?”
Adevărul este că, dacă nu ar fi fost oamenii care flirtau lângă el, He Yu probabil că i-ar fi făcut lucruri cu adevărat bestiale lui Xie Qingcheng în acel moment. Dar comportamentul lor îl făcuse să-și piardă tot interesul – ascultând toată agitația pe care o făcea cuplul ăsta prost, ajunsese să se simtă destul de calm. Fără nicio expresie, luă suc, mușcă paiul și luă o înghițitură indiferent.
Cu cât cei doi se sărutau mai mult, cu atât deveneau mai siropoși. He Yu a îndurat asta o vreme, dar în cele din urmă nu a mai putut suporta. Profitând de o lumină care a strălucit pe ecran, a aruncat o privire la cuplul dezgustător.
Această privire aproape că l-a orbit.
Cuplul ăsta care se săruta nebunește nu era deloc un bărbat și o femeie – deși unul avea o voce destul de subțire și oarecum androgină, era foarte evident că amândoi aveau mărul lui Adam și că... erau... gay...
He Yu, homofobul ipocrit, aproape că și-a vărsat sucul pe el, tușind violent.
Xie Qingcheng se uitase la acest film îngrozitor cu fața sprijinită într-o mână, dar sări în scaun când He Yu începu să tușească brusc lângă el. „Ce s-a întâmplat?”
He Yu tuși. „... Nu e nimic...” Își strânse buzele oarecum fără voie, apoi spuse în șoaptă: „Sunt doi homosexuali lângă mine.”
Xie Qingcheng aruncă o privire spre stânga lui He Yu. Cei doi îndrăgostiți încă tratau sala de cinema ca pe un motel, sărutându-se atât de pasional încât părea că sunt pe punctul de a face sex chiar acolo.
Xie Qingcheng nu spuse nimic.
Filmul era atât de prost încât nu se putea viziona, iar cei doi spectatori practic transmiteau în direct un film porno gay lângă ei, așa că nu era nimic interesant de văzut. Xie Qingcheng voia să plece – nu voia să-și irosească 120 de minute din viață în felul acesta. Dar, tocmai când voia să-i spună asta lui He Yu, se părea că cei doi de lângă ei se agitau puțin prea tare. Nefiind în stare să se mai abțină, cel mai înalt dintre ei l-a tras pe celălalt în picioare și amândoi s-au îndreptat spre ieșire.
„Scuzați-ne, vă rog.”
Plecând din cinematograf după ce se sărutaseră atât de pasional, era evident unde se duceau.
După un moment de tăcere, He Yu spuse: „... Mai vrei să vezi filmul?”
Xie Qingcheng aruncă șervețelul de hârtie în coșul de gunoi. „N-am avut de gând să văd filmul ăsta de la început. Tu ai vrut să vii.”
„Atunci să plecăm.”
Cei doi se ridicară simultan, aplecându-se și spunându-le vecinilor: „Scuzați-ne.”
Lângă ei stăteau un cuplu de soți în vârstă. Cuplul gay care tocmai plecase se sărutase atât de intens, iar soții auziseră totul și știau foarte bine ce aveau de gând să facă cei doi bărbați după ce ieșeau din sală.
Când cuplul gay pleca, pe ecran era o scenă cu duș în care apărea o vedetă tânără la modă. Soția era fană a acestui idol și, fiindcă i se blocase vederea într-un moment atât de important, era deja într-o dispoziție proastă. Din întâmplare, scena care se derula în momentul în care He Yu și Xie Qingcheng se ridicau să plece era una în care vedeta tânără la modă își scosese cămașa pentru a-și bandaja o rană. Xie Qingcheng era foarte înalt, așa că, deși se aplecase, tot îi bloca doamnei vederea spre pieptul idolului ei.
Doamna și-a pierdut cumpătul – stătea să vadă acest film prost doar pentru a se delecta cu priveliștea plăcută, dar acum fusese întreruptă de două ori la rând. Avea un temperament exploziv; nu se mai putea abține și a țipat suficient de tare încât să o audă toată sala de cinema: „Voi, homosexualilor, puteți fi puțin mai puțin enervanți? Vă agitați atât de tare încât plecați unul după altul să căutați o cameră – puteți fi și mai enervanți?!”
Toată sala a amuțit.
Apoi, câteva secunde mai târziu, toată lumea a izbucnit în râsete zgomotoase.
He Yu și Xie Qingcheng nu se așteptau la așa ceva. Xie Qingcheng a spus rece: „Vă înșelați, vă rog să faceți loc.”
„Nu sunteți gay?” Doamna simți că biletul ei era pierdut acum că ratase ocazia de a admira corpul idolului ei, așa că arătă în spatele lui Xie Qingcheng spre He Yu și strigă cu voce ascuțită: „Vă sărutați atât de intens adineauri! Crezi că nu v-am auzit?”
„Dacă ai probleme cu auzul, ar trebui să consulți un specialist”, a răspuns Xie Qingcheng. „Erau oamenii care stăteau lângă noi; au plecat deja.”
Doamna și-a pus mâinile în șolduri. „Acum dai vina pe alții, nu? Ai curaj să faci asta, dar nu ai curaj să recunoști? Mi-e rușine să vorbesc cu tine! Homosexuali dezgustători!”
Ceilalți spectatori au început să se uite la ei. Această scenă era mult mai interesantă decât filmul groaznic.
Xie Qingcheng nu se sinchisea de obicei de astfel de lucruri – nu-i păsa dacă alții îl numeau homosexual. Dar acum, era adevărat că relația lui cu He Yu nu era deloc inocentă. Aceasta era slăbiciunea lui Xie Qingcheng. Femeia aceea îl lovise unde îl durea, iar tenul lui se schimba între verde și alb în timp ce spunea cu voce amenințătoare: „Am spus deja că nu avem o astfel de relație.”
He Yu știa că încercarea de a explica nu ar fi făcut decât să înrăutățească lucrurile, că oferirea mai multor detalii nu ar fi făcut decât să-i implice și mai mult, așa că îl împinse ușor pe Xie Qingcheng de spate și îi spuse în șoaptă: „Las-o baltă, să mergem”.
„De ce mă împingi?”, spuse Xie Qingcheng rece. „Nu e nimic între noi”.
„Oh, deci o faci cu un bărbat, dar nu vrei să recunoști? Doar uitându-mă la bărbați ca tine mi se face rău. Voi, homosexualii, ar trebui să vă duceți toți în iad.”
În mod normal, Xie Qingcheng nu și-ar fi pierdut cumpătul pentru așa ceva, dar toată furia pe care o reprimase în ultimele zile izbucni dintr-odată. „Ai grijă cum vorbești!”, spuse el aspru.
He Yu îl trase, neobișnuit de serios. „Las-o baltă!”
Realizând că Xie Qingcheng era pe bună dreptate furios, femeia răutăcioasă se retrase speriată, dar când văzu că He Yu nu era dispus să mai facă scandal, se înarmă din nou. „Ce ai de gând să faci?”, țipă ea. „Să mă lovești? Voi ați fost cei care ne-ați deranjat pe noi, oamenii obișnuiți, cu afișarea afecțiunii voastre! Ce enervant! Cinematograful nici nu ar trebui să vă lase să intrați, ciudaților! Scaunele astea au fost dezinfectate? Pentru numele lui Dumnezeu, nu lăsați oameni nevinovați să se infecteze cu SIDA!”
„Xie Qingcheng, să mergem.”
„Dă-mi drumul!” Xie Qingcheng se întoarse să-l privească furios pe He Yu, care îl trăgea de mânecă. „De ce mă tragi?”
He Yu a suspinat. I-a trecut prin minte că ar trebui să-l lase pe Xie Qingcheng și să plece. Dar, când a zărit un tânăr care stătea în spatele lor și ridica pe furiș telefonul pentru a filma, s-a încruntat. Ca și cum ar fi acționat complet din instinct, și-a scos jacheta și i-a acoperit capul lui Xie Qingcheng, ascunzându-i fața.
Chiar și el era destul de nedumerit de ce făcuse asta. Nu era o persoană prea binevoitoare – când erau pe punctul de a fi filmați împotriva voinței lor și difuzați pe toate rețelele de socializare, n-ar fi trebuit să-și acopere propria față?
De ce să-i pese de soarta altcuiva...
Xie Qingcheng habar n-avea ce se întâmplă. „He Yu, ce faci?”, răcni el.
He Yu îl ținea pe loc. „Nu mișca, cineva ne filmează.”
Femeia le aruncă o privire disprețuitoare. „Sunteți atât de intimi și totuși spuneți că nu sunteți gay?”, spuse ea cu sarcasm. „Ce rost are să vă prefaceți? Nenorociți de homosexuali.”
Xie Qingcheng întinse mâna să-și scoată jacheta, dar He Yu îl apucă repede de încheietură și îl trase fără să-i dea nicio explicație.
Chiar și după ce cei doi ieșiră din cinematograful întunecat și luară loc într-un mic bar deschis non-stop de la parter, Xie Qingcheng era încă agitat.
„De ce nu m-ai lăsat să vorbesc?”
He Yu a comandat două băuturi și s-a așezat în fața lui Xie Qingcheng, încrucișând brațele. „Ce rost are să te cerți cu cineva ca ea? Nici nu v-ați recunoaște după ce ieșiți din cinematograf. În plus, l-am văzut pe tipul din spatele nostru filmând cu telefonul. Vrei să se facă mai multă vâlvă?”
Xie Qingcheng a tăcut o clipă, apoi a scos iritat o țigară și a aprins-o. Dar, chiar când o ducea la buzele palide și era gata să tragă un fum, He Yu i-a smuls-o din gură și a stins-o.
„Nu ai voie să fumezi. Urăsc fumul pasiv.”
Xie Qingcheng trânti bricheta pe masă și își trecu mâna prin păr, ciufulindu-l, înainte de a se întoarce spre He Yu și a înjura. „La naiba, de ce îmi pierd timpul cu tine? De ce naiba m-ai rugat să vin aici fără niciun motiv? Pentru că nu ai pe nimeni altcineva cu care să ieși?”
He Yu nu răspunse la început. După un timp, spuse: „Așa e.”
Xie Qingcheng îl privi fix.
„Nu am pe nimeni altcineva cu care să ies. Când vreau să mă relaxez și să vorbesc cu cineva fără să trebuiască să port o mască, tu ești singura persoană pe care o pot invita. Abia acum ți-ai dat seama?”
Xie Qingcheng își întoarse din nou privirea. Stăteau lângă fereastra barului. Noaptea întunecată de iarnă coborâse deja peste orizontul orașului Huzhou. Norii grei se adunaseră deasupra capetelor lor și începu să cadă o ploaie rece.
Picăturile de ploaie băteau în fereastră, estompând luminile de neon din exterior într-un curcubeu neclar. Culorile erau strălucitoare, dar și umede, picătură după picătură, apa de ploaie se aduna în șiroaie și curgea ca lacrimile.
Barmanul le aduse băuturile.
După ce a înghițit o gură, Xie Qingcheng a coborât vocea, a strâns din dinți și, în cele din urmă, a dat frâu liber emoțiilor pe care le reprimase atâta timp. „Ce vrei mai exact? Nu te-ai săturat încă? Când putem pune capăt acestei relații absurde și nenaturale, pe care nici nu ar fi trebuit să o avem?”
„... Nu știu.”
Furia lui Xie Qingcheng începu să crească. „Încă nu ți-a ajuns?”
He Yu luă o înghițitură din băutura sa. În timp ce punea paharul jos, întrebarea care îi stătea pe buze de zile întregi, cea pe care nu reușise să o rezolve, îi ieși în sfârșit din gură. „Xie Qingcheng, dacă îmi pui întrebări de genul ăsta, și eu am ceva să te întreb. Dacă îmi spui adevărul, o să fac la fel și o să-ți răspund la întrebare.”
„Spune”, zise Xie Qingcheng fără menajamente.
„Atunci, de ce ai renunțat brusc să mai fii medicul meu?”
Deși Xie Qingcheng era de obicei calm și nu mai nutrea sentimente pentru He Yu, nu se putu abține să nu se înfurie. Ridică brusc capul și îl fixă pe He Yu cu o privire extrem de răutăcioasă. „Mi-ai pus deja întrebarea asta de atâtea ori!”
„Dar”, spuse He Yu, „probabil că nu există nici măcar o singură persoană care să fi reușit să afle adevărul complet de la tine, nu-i așa? Xie Qingcheng, vreau doar să știu ce fel de adevăr mai ascunzi în inima ta.”
„He Yu... nu te crede special doar pentru că ne-am culcat împreună de câteva ori. Nu-mi pasă de relația noastră fizică – e adevărat că nu te pot învinge la jocul ăsta – dar când vine vorba de ceva mai mult, nu ai dreptul să vii la mine să-mi ceri răspunsuri!”
He Yu se aștepta la acest răspuns. De fapt, dacă Xie Qingcheng i-ar fi spus adevărul, probabil că ar fi însemnat că iadul era pe cale să înghețe. Așa că nu s-a supărat. A coborât pleoapele, privirea lui trecând de la o parte la alta a buzelor lui Xie Qingcheng. „Limba ta se înmoaie doar când e sărutată în pat?”
Xie Qingcheng apucă paharul să-i arunce conținutul în față lui He Yu, dar acesta îl prinse de încheietură. „Nu ar trebui să folosești aceleași trucuri de prea multe ori. Nu vor mai funcționa.”
Xie Qingcheng își smulse cu putere încheietura din strânsoarea lui. Pentru o clipă, o bucățică din tatuajul său se văzu, palidă ca fumul, dar fu imediat acoperită din nou de mâneca lungă. „Plec. Poți să bei singur.”
„Nu pleca.” He Yu îi bloca drumul.
„Ce mai vrei? Ai văzut filmul. În ceea ce privește ce vrei să știi, nu-ți mai pot spune nimic”, spuse Xie Qingcheng. „Dacă spun că e adevărul, atunci e adevărul. Acum, dă-te din calea mea.”
Când se priviră unul pe altul, tot ce se reflecta în ochii lui He Yu era Xie Qingcheng. Însă în ochii lui Xie Qingcheng, He Yu putea vedea lumina caldă a lămpii, zăpada care zbura, mulțimea zgomotoasă din bar...
Singurul lucru care lipsea era el însuși.
Furia izbucni brusc în pieptul lui, făcând ca toate lucrurile pe care nu intenționase să i le spună lui Xie Qingcheng să-i iasă pe gură:
„Ești sigur că ceea ce mi-ai spus este adevărul? Nu te simți vinovat că spui astfel de lucruri, Xie Qingcheng?”
Xie Qingcheng era complet impasibil. „Ce vină pot simți față de o fiară ca tine?”
He Yu îl strânse pe bărbat între corpul său și bar. Xie Qingcheng era un bărbat înalt și bine făcut, dar He Yu putea să-l prindă și să-l imobilizeze. Vocea lui He Yu deveni brusc foarte blândă. „Atunci să te întreb ceva – pe atunci, care era durata reală a contractului pe care l-ai semnat cu tatăl meu?”
Lumina din ochii lui Xie Qingcheng pâlpâi – aproape imperceptibil, dar He Yu o observă.
„Atunci mi-ai spus clar că era pentru șapte ani”, spuse He Yu. „Ai spus că expirase în mod normal și că nu aveai de gând să-l reînnoiești, că era un mod perfect normal de a încheia o relație între doi oameni. Mi-ai spus să trec peste.” Genele lui He Yu tremurau în lumina slabă a barului, iar vocea lui era mai joasă decât bătăile tobei. „Dacă eu sunt o fiară, atunci tu ce ești? Un mincinos josnic?”
În timp ce căuta cele mai dure cuvinte pe care le putea folosi împotriva lui Xie Qingcheng, îl privea fix în față, observând fiecare detaliu. Când îi dezvăluise minciunile lui Xie Qingcheng, acesta își pierduse calmul pentru mai puțin de o secundă, înainte ca trăsăturile sale să revină la aspectul lor rigid, rece și neclintit... Xie Qingcheng era într-adevăr prea calm, atât de calm încât părea că nici nu mai intenționa să se certe.
„Ai aflat.”
„Da, am aflat.”
„He Jiwei ți-a spus.”
„Nu am nevoie să-mi spună el”, spuse He Yu. „Poate că nu ți-ai dat seama încă, doctore Xie, dar nu mai sunt acel mic diavol care încerca să-și folosească alocația pentru a te întreține, doar pentru a mi se spune că mai bine o păstrez pentru a cumpăra o felie de tort.”
Xie Qingcheng nu spuse nimic.
„Datorită îndrumării tale, am învățat multe lucruri. Am multe modalități de a afla orice vreau din trecut.”
Xie Qingcheng își întoarse în sfârșit privirea spre fața lui He Yu, iar acesta văzu umbra propriilor trăsături reflectate în pupilele lui. Acest lucru îi provocă o senzație de emoție de nedescris.
„Corect”, spuse în sfârșit Xie Qingcheng. „Te-am mințit în privința asta. Au fost zece ani, nu șapte. Dar ce contează? În ce fel de societate crezi că trăim? Credeai că eram servitorul familiei tale, că nu aveam voie să plec înainte de vreme dacă voiam?”
„Ce vrei să spui?” întrebă He Yu. „N-aș îndrăzni. Nu ai plecat deja înainte de vreme?”
„Atunci ce vrei să faci acum?”
„Doctore Xie, ești un om foarte inteligent. Știi că nu aș readuce în discuție vechi resentimente fără un motiv întemeiat.”
„Orice prostii ai de spus, spune-le odată.”
Luminile laser rotative ale barului se învârteau deasupra lor, strălucirea lor orbitoare trecând peste ochii și fruntea lui Xie Qingcheng. He Yu îl privea, privea acea floare alpină de neatins pe care nu-și putea permite să o cumpere, acel miraj seducător, dar efemer, pe care nu reușea să-l țină în mâini. Apoi, foarte încet, a rostit două cuvinte: „Trei ani. Mai rămâi cu mine încă trei ani. La fel ca înainte.”
Xie Qingcheng îl privi de parcă ar fi înnebunit. „Vrei să mă întorc să fiu medicul tău personal?”
„Da.”
„Cât e ceasul? Ar trebui să te speli și să te culci.”
„Xie Qingcheng.” He Yu era foarte insistent. „Îți pot da tot ce ți-a dat tatăl meu atunci. Am economisit mulți bani.”
„Păstrează-i pentru viitoarea ta soție.”
Cu o singură frază, expresia lui He Yu se întunecă complet.
Păstrează-i ca să cumperi o felie de tort.
Păstrează-i pentru viitoarea ta soție.
Acum cinci ani și în prezent, indiferent dacă He Yu îi oferea alocația din copilărie sau banii pe care îi câștigase, atitudinea extrem de rațională a lui Xie Qingcheng era întotdeauna atât de condescendentă. Era aproape ca și cum îl batjocorea.
„Nu am astfel de planuri”, spuse He Yu furios.
„Atunci ce planuri ai? Să continui să te culci cu mine? Cât timp? Dacă un an nu e suficient, atunci trei ani, cinci ani?” Ochii lui Xie Qingcheng erau nemiloși. „Nu te-ai săturat încă, homosexual bun de nimic?”
„Nu mai spune prostii!” șuieră He Yu. „Nu sunt homosexual!”
„Adevărat, probabil că nu ești. Nu ar fi potrivit ca un animal ca tine să facă de rușine comunitatea homosexuală.”
He Yu se uită fix la trăsăturile lui enervant de calme. Emoțiile lui Xie Qingcheng nu erau la fel de vizibile pe fața lui ca atunci când fusese confundat cu un homosexual în teatru.
Poate că creierul lui He Yu fusese scurtcircuitat, dar cumva îi venise o idee nebunească. Nu-i păsa cât de urâte erau cuvintele lui Xie Qingcheng, îi ceru doar o ultimă dată: „Ești de acord sau nu?”
„De acord cu ce?”
„Să fii din nou doctorul meu. Să rămâi cu mine.”
Răbdarea lui Xie Qingcheng se epuizase. „Cred că e timpul să te trezești”, spuse el. Dând ochii peste cap, se întoarse să plece.
He Yu îl trânti de granitul negru lustruit al barului. De când el și Xie Qingcheng începuseră să se culce împreună, își controla mult mai bine temperamentul, dar acum ochii lui erau puțin feroce și puțin încețoșați. „Bine... bine. Atunci va trebui să găsesc o modalitate să-ți arăt adevăratul sens al umilinței.”
O umbră de teamă trecu peste chipul lui Xie Qingcheng. Cearta lor devenise puțin cam zgomotoasă, iar câteva persoane din jur se uitau în direcția lor. Încordându-se, întrebă în șoaptă: „Ce faci?”
Nu știa cum altfel ar mai fi putut He Yu să-l facă de râs. Nici măcar insultele aruncate în timpul incidentului cu turnul de transmisie și Qin Ciyan nu-l afectaseră, așa că ce ar mai fi putut...
Înainte ca Xie Qingcheng să-și poată termina gândul, He Yu îl apucase deja de încheietura mâinii tatuate și, sub lumina disco care clipea deasupra lor, îl împinse cu putere de bar. Apoi, în fața multor bărbați și femei necăsătoriți care se bucurau de viața de noapte, își coborî brusc capul...
Și îl sărută cu putere, aproape brutal.
Capitolul 71: De parcă aș fi înnebunit
Xie Qingcheng simți o explozie puternică în cap.
Era ca și cum ceva s-ar fi spart zgomotos sau ar fi detonat violent, izbucnind în flăcări. Ochii i se deschiseră larg, iar rațiunea îi dispăru instantaneu. Nu putea să accepte că He Yu ar fi putut face așa ceva.
He Yu ura când oamenii îl numeau homosexual. Când era în gimnaziu, un coleg de clasă îi mărturisise dragostea cu un buchet de trandafiri, iar el reacționase atât de violent încât îi rupese tibia băiatului. Dar în acel moment, în fața unei mulțimi, sub luminile roșii ca vinul, sub privirile clienților, ale chelnerilor, ale barmanului... Chiar în fața tuturor, el îl săruta.
Xie Qingcheng era o persoană extrem de calmă, dar asta depășea cu adevărat limitele a ceea ce putea suporta. Fața îi ardea de șoc.
Și totuși, de parcă ar fi înnebunit, He Yu îl săruta cu brutalitate pe gură, buzele lor împletindu-se, sugând cu încăpățânare și jefuindu-i gura cu limba umedă. Xie Qingcheng era încă amorțit de șoc; nu avea nici tehnica lui He Yu, nici lipsa lui de rușine. În mijlocul acestui sărut intens și fierbinte, zgomote moi și umede se auzeau în momentele scurte în care buzele și limbile lor se despărțeau și apoi se reîntâlneau. Xie Qingcheng a încercat să profite de ocazie pentru a-și întoarce fața, dar He Yu l-a apucat de păr și l-a tras înapoi, atrăgându-l într-un sărut și mai profund și mai puternic.
Pentru o clipă, fiecare respirație a lui era plină de parfumul tânărului. Era prea multă dorință și căldură în acest sărut — în toată viața lui, Xie Qingcheng nu mai împărtășise niciodată un sărut atât de intens cu cineva, și cu siguranță nu în public.
Și asta fără să mai vorbim de faptul că el era cel care era sărutat. Sau că persoana care îl săruta era un student — un student de sex masculin.
Când Xie Qingcheng și-a revenit, era atât de furios încât tremura din cap până în picioare. Ochii i se înroșiseră într-o clipă.
Dar cum ar fi văzut lucrurile cei din jur?
Nu era aceeași mulțime ca cea din sala de cinema. Aceștia erau mai deschiși și mai interesați să privească agitația – și în acel moment, deja începuseră să aplaude, unul după altul, râzând în timp ce admirau spectacolul.
„Bravo!”
Era chiar și un neastâmpărat care fluiera la ei și striga: „Domnilor, sus e un hotel de dragoste! Când terminați spectacolul pentru noi, puteți să vă terminați treaba acolo!”
Ca bărbat care se respectă, cum putea Xie Qingcheng să suporte o astfel de lovitură adusă mândriei sale? Dar în momentul în care a început să se zbată, He Yu s-a îndepărtat ușor și, cu buzele la doar un centimetru de ale lui Xie Qingcheng și încă umede de la îmbrățișarea lor, a râs încet, la un volum pe care numai Xie Qingcheng îl putea auzi.
„Ge, doar te sperii”, murmură el. „Nu e chiar atât de rău – chestii de genul ăsta sunt destul de normale într-un bar.” Îl mângâie ușor. „Doar căutăm atenție, dar dacă continui să faci scandal, vom arăta ca niște ridicoli. Vrei să dai oamenilor un motiv să râdă? Eu nu am rușine, așa că depinde doar de tine.”
Era întuneric în bar, iar sub luminile laser care clipeau în toate culorile curcubeului, spectatorii nu puteau vedea cât de palid era Xie Qingcheng.
He Yu îl mângâie din nou cu nasul. „Dar dacă ești de acord să te întorci și să rămâi lângă mine, te las să pleci imediat.”
„Vreau doar să mori.”
În ochii lui He Yu se vedea o sclipire de nebunie ușor inumană, dar el zâmbea în continuare ca de obicei... deși în zâmbetul acesta era ceva înfricoșător și puțin răutăcios. „Oh... atunci mai bine continui. Hai să mergem până la capăt, chiar aici.”
Dacă înainte fața lui Xie Qingcheng era palidă, acum era complet albă, albă ca a unui mort.
Cu mintea lui anormală, modul de gândire al lui He Yu era diferit de al oamenilor normali. Acum că se abandonase disperării, nu se știa când ar putea decide brusc că linia pe care nu ar fi trecut-o niciodată era acum doar o grămadă de buruieni fără valoare pe care să le calce în picioare. În trecut, Xie Qingcheng avea nevoie doar de o singură privire la ochii frumoși, migdalați ai lui He Yu pentru a ști când glumea, când ezita, când era sincer. Dar acum, când se uita la perechea de ochi din fața lui, nu putea vedea nimic clar, în ciuda apropierii lor. Ochii aceia păreau învăluiți într-un strat de ceață, nelăsându-i nicio șansă să-l recunoască vreodată pe micul diavol pe care îl cunoștea atât de bine.
He Yu era cu adevărat nebun. Mâinile lui începuseră deja să se agite pe nasturi.
Mulțimea devenise și mai zgomotoasă, lovind mesele și scaunele, iar unii oameni mergând chiar până la a scoate telefoanele pentru a face poze.
Cu toate acestea, era un aspect al lui He Yu care era încă oarecum uman: nu-i păsa dacă era fotografiat, dar își folosea mâna liberă pentru a acoperi complet jumătatea superioară a feței lui Xie Qingcheng, de la frunte până la vârful nasului, dezvăluind doar o pereche de buze subțiri, ușor gâfâitoare, și o bărbie ridicată.
Văzând cum era înghețat pe loc, He Yu a spus în cele din urmă zâmbind: „Xie Qingcheng, întoarce-te.”
Dacă Xie Qingcheng s-ar fi întrebat sincer, ar fi spus că nu se temuse niciodată de nimic. Dar în acel moment, He Yu îi băgase cu adevărat frica în inimă.
Era nebun.
Oare această persoană mai era membru al societății lor? Mai avea vreo urmă de raționalitate?
Acoperindu-i ochii lui Xie Qingcheng, He Yu îl sărută din nou pe buze. Xie Qingcheng nu voia să fie sărutat așa, așa că se opri brusc din vorbit, permițându-i lui He Yu să-i sărute cu pasiune buzele reci și insensibile.
Era clar că He Yu îl sărutase pe Xie Qingcheng până îl reducuse la tăcere, dar băiatul închise ochii și se lipi de gâtul lui, spunând: „Ge, dacă nu-mi răspunzi, voi considera că ai acceptat.”
Puseseră întrebarea cu ochii închiși, dar îi deschise brusc când termină de vorbit, privindu-l pe Xie Qingcheng în ochi, fixându-și privirea pe fața pe jumătate acoperită de degetele sale. Se uită la buzele acelea subțiri. Părea că în momentul în care buzele acelea se vor despărți, înainte ca cuvântul „nu” să poată fi rostit, le va captura cu brutalitate într-un alt sărut.
Detesta homosexualitatea și ura la fel de mult să fie numit gay: nici măcar el nu știa de ce ar face ceva atât de ușor, fără ezitare, doar pentru a-l recâștiga pe Xie Qingcheng. De ce se comporta așa?
Xie Qingcheng era înghețat din cap până în picioare, amorțit și fără simțire. Strângea atât de tare bara de lemn din spatele lui, încât se formase o crăpătură înfricoșătoare în lemn.
Pentru o fracțiune de secundă, își dori cu adevărat să-l omoare pe He Yu.
Totuși, reuși să-și controleze impulsul.
Pe parcursul impasului prelungit, He Yu încă nu primise un refuz clar din partea lui Xie Qingcheng — asta pentru că Xie Qingcheng era copleșit de furie; nu se mai confruntase niciodată cu o situație atât de nebunească. Pentru prima dată în viață, nu știa ce să facă pentru a rezolva problema.
Dar pentru He Yu, acest lucru echivala cu un acord tacit.
Cu un aer satisfăcut, el îl lăsă în sfârșit pe Xie Qingcheng, adoptând o postură victorioasă și zâmbind în timp ce îl trăgea în brațe pentru a împiedica mulțimea să-i facă poze lui Xie Qingcheng. Ochii lui erau periculoși și reci la suprafață, dar în adâncul sufletului erau plini de bucurie nestăvilită.
Expresia tânărului era tulburată, dar mișcările lui erau extrem de blânde, în timp ce ridica degetele și mângâia ușor marginea urechii bărbatului, fără să țină cont de răceala și rigiditatea corpului din îmbrățișarea lui. Se legăna ușor înainte și înapoi în timp ce îl ținea lângă ringul de dans al barului, ca un băiat care reușise în sfârșit să cumpere felia de tort pe care o dorise de atâta timp.
Aplecând capul, i-a șoptit lui Xie Qingcheng la ureche: „Ge, ești atât de bun cu mine. Ai fost de acord, așa că nu-ți voi mai face probleme. Atâta timp cât mă asculți, pot să fiu în continuare micul tău diavol.”
Vocea lui He Yu era atât de tandră încât îți îngheța sângele în vene. Xie Qingcheng nu putea spune nimic.
„De data asta, trebuie să ai grijă de mine. Nu ai voie să mă minți din nou, bine?”
Barul era mereu plin de viață – odată ce toată lumea termina de urmărit ce se întâmpla pe o parte, altceva le atrăgea atenția pe partea cealaltă. Când He Yu și Xie Qingcheng au încetat să se sărute, atenția mulțimii s-a îndreptat treptat în altă parte.
Când He Yu îi dădu drumul, Xie Qingcheng părea că își pierduse deja orice dorință de a mai vorbi. Pentru cineva atât de calm, poate că chiar și ceva atât de intens și tulburător nu lăsa în urmă decât un gust amar.
Chiar dacă aproape nimeni nu mai ținea telefonul ridicat, He Yu era încă foarte teritorial din fire. Nu-i păsa dacă oamenii îi fotografiau fața, dar nu voia să îndrepte camerele spre cineva pe care îl atinsese, cineva cu care se culcase. Deși se comporta ca o fiară în toate celelalte privințe, era foarte conștiincios în a-i ascunde fața lui Xie Qingcheng tot timpul.
De aceea și-a scos șapca de baseball și i-a pus-o lui Xie Qingcheng, trăgând-o bine pe ochi. Starea lui de spirit părea să se fi îmbunătățit considerabil.
„Așteaptă-mă aici”, i-a spus lui Xie Qingcheng.
Xie Qingcheng l-a privit cu o expresie atât de rece, încât nu părea să aparțină unei persoane vii. He Yu a zâmbit, complet nepăsător. Apoi s-a aplecat și i-a spus ceva angajatului de la bar, care a dat din cap.
Din când în când, clienții de la bar se urcau pe scenă și se luptau pentru locul DJ-ului. Oamenii făceau asta din diverse motive: voiau să-și exprime dragostea sau să seducă pe cineva, se plictiseau sau erau chiar și adolescenți care pur și simplu adorau să fie în centrul atenției și voiau să se dea mari.
He Yu nu avea nicio intenție să-și dea seama care era motivația lui. Tot ce știa era că simțise brusc nevoia să facă asta, așa că se dusese și o făcuse.
După ce vorbise cu liderul formației, urcă pe scenă și luă chitara care i se întinse. Sub lumina albă a reflectoarelor, He Yu coborî pleoapele și cântă o melodie pe care Xie Qingcheng nu o mai auzise niciodată. Versurile erau în engleză, iar melodia se desfășura cu o ritmică încântătoare. Băiatul acompania melodia cu degetele agile, zâmbind publicului de jos în timp ce ciupea corzile, caninii lui ieșind la iveală când își întorcea fața într-o parte.
Părea relaxat și rafinat în timp ce cânta această melodie care era complet necunoscută pentru Xie Qingcheng.
În timp ce cânta melodia cu o voce blândă, băiatul de pe scenă părea să arunce o privire neglijentă înapoi, privirea lui aterizând pe fața lui Xie Qingcheng, care era pe jumătate ascunsă în întuneric. Pentru o clipă, He Yu îl privi pe Xie Qingcheng de la distanță. Chiar dacă Xie Qingcheng nu se uita la el, se simțea extrem de satisfăcut.
Pe măsură ce se apropia de final, a coborât capul pentru a se concentra asupra unei anumite secțiuni, înainte de a pune în sfârșit chitara jos. Privind în sus spre lumina reflectoarelor care îl lumina, a închis încet ochii.
Firimituri de praf pluteau prin raza de lumină, incapabile să cadă încă. Când oamenii din public au început să aplaude, He Yu s-a simțit foarte confortabil — mult mai confortabil decât se simțise vreodată, când era un tânăr model, rigid și cu un comportament impecabil.
S-a gândit că, orice și-ar dori în viitor, trebuie să pună mâna pe asta direct.
Și dacă cineva refuza să i le dea, trebuia să le ceară oricum.
Fusese prea reținut și blând înainte, și pentru ce? Toate laudele și aprobările pe care le primise erau practic inutile. Toată munca lui grea îl adusese într-o stare atât de mizerabilă, și tot nu avea nimic pentru el.
Acum, atâta timp cât nu-i păsa de imaginea lui, putea obține orice voia.
Putea să le strângă cu putere în mâini.
Păcat că această satisfacție nu avea să dureze mult.
Câteva zile mai târziu, He Yu avea totul pregătit — chiar curățase personal camera de oaspeți în care locuise Xie Qingcheng. Simțindu-se foarte satisfăcut și mulțumit că Xie Qingcheng urma să se întoarcă cu siguranță, îl sună fericit pe bărbat să-l întrebe când va sosi.
Cu toate acestea, zâmbetul pe care îl afișa la receptor s-a estompat treptat, transformându-se într-o expresie înghețată la colțurile buzelor.
Ce a primit a fost un refuz categoric și bine gândit. În timp ce asculta vocea rece ca gheața a lui Xie Qingcheng la telefon, pe fața lui era chiar o pată de praf de la curățenia pe care încă nu o terminase.
Cuvintele lui Xie Qingcheng erau fără echivoc:
Era imposibil.
He Yu era pe punctul de a menționa fotografia, dar Xie Qingcheng l-a luat prin surprindere. Înainte ca el să apuce să deschidă gura, Xie Qingcheng a spus fără menajamente: „Trimite-o. Dacă vrei să o trimiți, atunci trimite-o naibii. Dar dacă îndrăznești să o trimiți lui Xie Xue, atunci nu mai e nevoie să ne vedem niciodată, și asta include și relația noastră. Așa că gândește-te bine la opțiunile tale.”
Entuziasmul lui He Yu s-a risipit într-o clipă, lăsând în urmă doar o față mizerabilă acoperită de murdărie.
Xie Qingcheng era foarte clar: era un compromis prin care el nu se mai opunea avansurilor lui He Yu în pat. Xie Qingcheng se resemnase deja să-și irosească energia fizică în relațiile lor, dar asta nu-l afecta mai mult de atât. Xie Qingcheng era deja foarte indiferent față de asta, așa că He Yu nu putea să-l folosească pentru a-l răni, cu atât mai puțin pentru a obține ceva în schimb.
Așa că, în final, He Yu era cel mizerabil.
El își pierduse din vedere identitatea, în timp ce Xie Qingcheng nu o făcuse.
După ce stresul psihologic de la prima lor noapte împreună s-a estompat, relațiile sexuale nu mai reprezentau un șoc pentru Xie Qingcheng. După ce și-a ajustat mentalitatea, erau momente în care îl putea considera pe He Yu ca pe o prostituată livrată la ușa lui. Chiar dacă nu avea nevoie de astfel de servicii – și o prostituată obișnuită nu ar fi oferit astfel de servicii – această mentalitate îi permitea să-și recâștige sentimentul de autoritate cu care era obișnuit.
Dar nu putea să redevină medicul personal al lui He Yu.
Era o chestiune de statut social și de loc de muncă. Dacă ar fi acceptat, și-ar fi pierdut atât trupul, cât și mintea în fața lui He Yu. Ca să nu mai vorbim de faptul că ar fi fost o pierdere de timp prețios. Așa că a refuzat.
Trebuie spus că Xie Qingcheng era mult mai priceput în a-l manipula pe He Yu decât invers.
Xie Qingcheng avea dreptate; de-a lungul relației lor pline de dorință, deși Xie Qingcheng părea să fie cel care avea de pierdut, cel care se pierduse cu adevărat era He Yu.
Xie Qingcheng rămăsese acel doctor Xie indiferent și insensibil.
După ce a primit refuzul clar al celuilalt bărbat, He Yu era foarte posomorât. Era ca și cum ar fi fost smuls dintr-o zi caldă de aprilie, plină de flori de primăvară, și aruncat într-o iarnă rece care îi străpungea oasele.
Inima lui era inițial plină de speranță, chiar debordând de încredere, în timp ce stătea perfect drept și aștepta ca persoana care îl abandonase cu cinci ani în urmă să se întoarcă. Dar ceea ce a primit a fost o palmă puternică și clară peste față.
Încă o dată, visul lui a fost spulberat.
He Yu nu a avut de ales decât să rămână acasă, înghițind pastilă după pastilă.
Schimbările bruște de dispoziție, între tristețe și bucurie, puteau provoca boli, așa că, în mod previzibil, s-a îmbolnăvit.
Fiecare episod de Ebola psihologică era mai sever decât precedentul. He Yu se simțea mai rece decât gheața, dar temperatura corpului său depășea patruzeci de grade Celsius; când deschidea ochii, simțea că îi ardea chiar și retina.
Zăcea în pat și i-a trimis un mesaj lui Xie Qingcheng.
Sunt bolnav, sunt bolnav.
Sunt bolnav, Xie Qingcheng.
Sunt bolnav, doctore Xie.
Nu a primit niciun răspuns.
Poate că Xie Qingcheng credea că minte, sau poate că pur și simplu nu-i păsa dacă He Yu murea. Oricum ar fi fost, nu i-a dat niciun răspuns lui He Yu, iar acesta a așteptat zile întregi, iar boala lui s-a agravat.
Lui He Yu nu-i păsa – medicii personali veneau și plecau, unul după altul, și niciunul nu reușea să-i amelioreze simptomele. În cele din urmă, a decis să nu mai lase acești oameni să-l deranjeze. Cel puțin așa nu mai trebuia să depună eforturi pentru a-și stăpâni dorința de a le face rău.
S-a închis în camera lui și a luat de pe raft una dintre cărțile despre boli rare din lume pentru a o citi. În acea carte, era o mențiune care l-a impresionat foarte profund, despre o afecțiune numită „boala osificării”.
Aceasta descria cazul unui băiețel aparent normal dintr-o altă țară, care, la vârsta de șase ani, își rupese accidental un os în timp ce făcea sport. Medicul a efectuat o operație de rutină pentru a-l trata, dar după operație, nu numai că piciorul băiețelului nu s-a vindecat, dar a început să se umfle din ce în ce mai mult, pe măsură ce în jurul zonei traumatizate au început să se formeze excrescențe osoase.
Pentru a-i reda sănătatea, băiatul a suferit în total peste treizeci de intervenții chirurgicale majore și minore, înainte ca medicii să descopere în cele din urmă că țesutul muscular al băiatului era anormal. Ori de câte ori suferea o leziune externă, corpul băiatului declanșa o reacție intensă de autoapărare și începea să producă noi creșteri osoase în încercarea de a respinge leziunile externe.
„Este similar cu SLA, dar și mai înspăimântător.” Xie Qingcheng îi explicase cazul cu mult timp în urmă. „Nu putea fi lovit de nimic, nici măcar de cel mai mic șoc. În majoritatea cazurilor, dacă o persoană se lovește de ceva, se formează o vânătaie minoră, dar în cazul lui, os nou creștea oriunde era lovit. Treptat, întregul corp al pacientului ar fi fost acoperit de oase până când ar fi devenit complet imobilizat.”
Băiatul din acest dosar a suferit de o lungă boală, văzând cum propria lui carne se întărea încet în os. În cele din urmă, când a ajuns la treizeci de ani, viața lui dureroasă a luat sfârșit.
„Din cauza bolii sale de osificare, medicii nu l-au putut trata prin operație și nici nu a putut fi supus vreunei proceduri de diagnostic care să-i provoace cea mai mică leziune – nici măcar nu i se putea recolta sânge”, i-a spus Xie Qingcheng băiatului, care era complet absorbit de poveste. „Prin urmare, înainte de a muri, a avut o dorință: spera ca medicii să poată studia mai bine boala sa, astfel încât, dacă în viitor vor exista pacienți nefericiți cu aceeași afecțiune, aceștia să poată fi tratați cu succes și să ducă o viață complet diferită de a lui. A ales să-și doneze corpul științei. Scheletul său este expus și astăzi într-un muzeu.”
În carte era o fotografie cu un schelet contorsionat, care stătea calm într-o vitrină transparentă, cu numele și datele nașterii și decesului scrise dedesubt. În plus, era și fraza: „La momentul morții, 70% din corpul său era osificat”.
Dar atenția lui He Yu a fost atrasă de o altă fotografie cu o vitrină lângă scheletul băiatului. În interior se afla un schelet similar, cu o constituție mai mică, aproape toate coastele sale fiind topite într-o singură masă înfricoșătoare.
„Era o fată”, a spus Xie Qingcheng, observând la ce se uita. „La vremea aceea, informațiile circulau încet, iar ei nu erau din aceeași țară. El nu știa că, în timp ce îndura o singurătate pe care nimeni nu o putea înțelege, exista de fapt o altă fată peste mare care suferea de aceeași boală. Abia după moartea lui, această fată a aflat că mai exista o persoană în lume care putea să-i înțeleagă suferința. Cu toate acestea, fata era foarte optimistă; nu a renunțat la viață din cauza bolii sale de osificare. Era interesată de modă și a creat multe ținute care i-au permis să participe la diverse activități... După ce a murit, a făcut aceeași alegere ca el, iar ulterior, scheletele lor au fost expuse unul lângă altul într-un muzeu medical. Nu s-au întâlnit niciodată când erau în viață, dar poate că, după moarte, se pot sprijini și consola reciproc – aceasta era viziunea directorului muzeului."
Cu asta, Xie Qingcheng închise cartea. He Yu era febril și obosit, dar încă își amintea ce spuse Xie Qingcheng în continuare: „Poate că există cineva acolo care suferă de aceeași boală ca tine, dar tu pur și simplu nu știi despre el. Poate că acea persoană se străduiește din răsputeri să trăiască, dar tu nu ești conștient de asta. He Yu, nu trebuie să te lași învins de boală.”
Amețit de febră, tânărul He Yu simțise o sete de sânge, dar toată puterea din corp îi dispăruse. Înfășurat într-o pătură grea, se uită cu ochii încețoșați la fața lui Xie Qingcheng. „Atunci, după ce voi muri, va fi cineva expus lângă mine într-un muzeu?”
„Mă tem că oasele tale nu vor avea nicio valoare expozițională”, spuse Xie Qingcheng, „așa că îți recomand să te gândești mai întâi cum să trăiești cât mai bine posibil.”
Dar ce rost mai avea să trăiască?
Unii oameni trăiau pentru bani sau putere, pentru faimă și avere, pentru familie și iubire. Dar niciunul dintre aceste lucruri nu părea să aibă vreo legătură cu He Yu în acel moment: fie îl abandonaseră, fie el nu era deloc interesat de ei.
He Yu se juca cu un cuțit utilitar. Luase un medicament despre care știa că va fi deosebit de eficient, dar încă nu își făcuse efectul. Așezat lângă fereastră, privea servitorii care se agitau jos, dar în scurt timp a constatat că nu putea să nu se gândească la a le tăia gâtul unul câte unul, așa că și-a îndreptat privirea în altă parte.
Mâna îi tremura, pupilele i se contractaseră până deveniseră niște puncte mici, dar fața îi rămăsese complet inexpresivă.
Împinse lama în afară, apăsând-o pe încheietura mâinii. La fel ca înainte, luă toată durerea pe care voia să o provoace altora și o transferă pe propriul corp.
Cicatricile de la cuțit și urmele tatuajului erau deja foarte slabe. Cu capul înclinat într-o parte, se uită o vreme, strângând lama, apoi începu să taie foarte leneș...
N-i-m-i-c...
Vocea tatuatorului păru să-i răsune din nou în urechi. „Este destul de lung, așa că va durea foarte tare. Vrei să alegi altceva?”
„Nu, este bine. Îl vreau pe acesta.”
Nimic din el nu se estompează,
Ci suferă o transformare
În ceva bogat și ciudat.
El privea fix în timp ce literele apăreau una câte una, linii de sânge curgând ca fire de pânză de păianjen. Poate că asta voia să vadă Xie Qingcheng, gândi el. Răsplata sa karmică.
Dacă ar fi murit în acel moment, Xie Qingcheng probabil ar fi aprins o serie de artificii pentru a sărbători imediat ce ar fi aflat...
Tânărul stătea în tăcere pe pervazul ferestrei de la etajul al doilea al vilei. Strălucirea aprinsă a apusului de soare îi orbea ochii, până când abia mai putea să-i țină deschiși. Într-o stare de amețeală profundă și absentă, corpul său se legăna înainte și înapoi, iar apoi...
Era ca și cum ar fi devenit brusc foarte ușor. Vântul serii îi mângâia fața cu o tandrețe veche.
Se aplecă în față și căzu...
Bum!
„Tânărul stăpân! Tânărul stăpân a căzut de pe clădire!”
„Dumnezeule! Ajutor!”
„Repede, chemați o ambulanță! Chemați imediat o ambulanță!”
Capitolul 72: Eram într-adevăr un nebun
Când avea opt ani, ușa se deschise. „Bună dimineața, doctore Xie. Tata m-a rugat să vin să te salut, în speranța că vom putea sta mai mult de vorbă.”
Se prefăcea că este manierat, dar, de fapt, era puțin confuz. Așa că a rămas în pragul camerei, acoperit de gravuri cu hortensii de vară, și s-a înclinat în fața tânărului student la medicină care stătea la birou.
Medicul s-a întors și l-a privit indiferent de sus până jos. „Intră și ia loc.”
Apoi, când avea zece ani, a alergat pe coridorul lung, cu rezultatele unui test de laborator în mână. „Doctor Xie, doctor Xie.”
Cu un împingere din partea băiatului, ușa se deschise din nou.
Xie Qingcheng stătea lângă rama ferestrei citind Oda către privighetoare. Se încruntă la zgomotul pe care îl făcea băiatul și, în lumina soarelui și a umbrelor modelate, Xie Qingcheng îi spuse: „De câte ori ți-am spus să bați înainte să intri?”
„De data asta valorile mele sunt aproape normale! Mă simt mai bine!” Nu-și putea stăpâni entuziasmul, iar transpirația de la alergare îi curgea pe față. „Uite, doctore, uite."
„Dacă continui să te entuziasmezi așa, o să regresezi.” Xie Qingcheng închise antologia de poezie și, deși expresia lui era indiferentă, îi făcu semn să se apropie. „Intră, atunci. Să văd.”
Și apoi, când avea paisprezece ani...
Afară era întuneric și cerul era acoperit de nori. Stătu în fața ușii grele foarte mult timp. Apoi, ciocăni.
Ușa camerei se deschise din nou.
Tânărul observă dintr-o privire că în cameră se făcuse foarte rece. Xie Qingcheng își terminase deja de împachetat lucrurile. Răspunsul la întrebarea lui era deja evident. Dar totuși, ca un bolnav pe moarte care refuza să-și accepte soarta și spera să mai trăiască puțin, întrebă: „Ce a spus mama mea... e adevărat?”
Dulapul gol, suprafața curată a biroului, bagajele din colțul camerei – toate aceste obiecte neînsuflețite îi răspundeau în tăcere.
Dar el se uita doar la Xie Qingcheng. Încăpățânat, obstinat, plin de demnitate și totuși extrem de patetic, întrebă din nou: „Este adevărat ce a spus ea?”
Xie Qingcheng avea un pardesiu călcat aruncat peste braț. Oftă. „Intră. Vorbim după ce intri.”
Și, în sfârșit, din nou, când avea paisprezece ani...
He Yu plecă peste hotare la scurt timp după plecarea lui Xie Qingcheng. Înainte de a pleca, ajunse singur la ușa închisă a camerei de oaspeți. Părul băiatului era puțin dezordonat, șuvițe subțiri îi cădeau pe ochi.
Stătu în tăcere, cu capul plecat, foarte mult timp. În cele din urmă, ridică mâna și bătu la ușa lui Xie Qingcheng.
De mai multe ori.
Ușa se deschise scârțâind.
Cu inima plină de emoție, He Yu privi înăuntru cu speranță, dar nu era nimeni acolo – o rafală de vânt deschisese ușa.
Camera era întunecată, ca un mormânt gol și putrezit, ca o iluzie care se răcise.
Intră. Singura dovadă că Xie Qingcheng fusese acolo era cartea despre boli rare din lume pe care o lăsase pentru He Yu, așezată pe masa de lângă fereastră. O deschise în stare de amețeală și văzu scrisul lui Xie Qingcheng cu stilou albastru deschis pe pagina de titlu. Elegant și drept, se putea vedea silueta dreaptă a bărbatului prin caligrafia sa.
Pentru He Yu:
Micule diavol, va veni o zi când vei ieși singur din umbrele din inima ta.
Sper să pot avea încredere în asta.
De la Xie Qingcheng
Tânărul ridică mâna și mângâie acele cuvinte aspre, ca și cum ar încerca să culeagă o urmă de blândețe care să le permită să se despartă în termeni buni și să se uite unul la altul.
Cu toate acestea, He Yu nu a recunoscut niciodată că, mai târziu, în multe dintre visele sale – fie pe malurile Tamisei, fie pe plajele nisipoase din Sicilia, în nopțile cețoase din Danemarca sau în verile toride din Spania – visa că se întoarce la reședința din Huzhou, în acel coridor izolat.
Visa ușa aceea din lemn întunecat, gravată cu flori de vară infinite.
Și visa că bătea, iar și iar, neajutorat, disperat, de fiecare dată – până când ceasul bătea miezul nopții și, din visul său de auto-salvare, ușa grea se deschidea din nou din interior.
Xie Qingcheng stătea în cameră, cu o expresie indiferentă, dar foarte sigură, exact așa cum era întotdeauna când He Yu avea nevoie de el în copilărie, ca cel mai bun frate mai mare din lume, cel mai puternic bărbat, medicul pe care îl ura cel mai mult să-l părăsească...
Bărbatul se uită la el de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Doar înclină ușor capul. „Ah, micule diavol”, spuse, exact ca înainte. „Tu ești. Intră. Ia loc.”
„Intră, ia loc.”
„Micule diavol…”
Dar, în ultima vreme, totul se schimbase. Acum, chiar și când He Yu deschidea ușa în vis, camera era goală.
Nu va mai putea niciodată să se întoarcă pe coridorul dinainte de a împlini paisprezece ani; ușa plină de lumină nu i se va mai deschide.
Inima îl durea atât de tare...
Și astfel, He Yu s-a trezit brusc...
Se afla în propriul pat. Avea tifon înfășurat în jurul frunții și altul care îi lega încheieturile mâinilor și gleznele. Perdelele camerei erau trase, iar difuzorul inteligent difuza știrile.
„Crimele în serie de la Universitatea Huzhou care au șocat întreaga țară... Poliția a dezvăluit... că motivul crimelor a fost răzbunarea. Poliția a găsit dovezi că Lu Yuzhu, una dintre suspectele în acest caz, a cumpărat echipament de hacking. Ea era secretara Comitetului Partidului din județul Qingli și a fost prima fată din zona ei care a mers la universitate. A studiat securitatea informațiilor informatice, iar poliția suspectează că...”
Sunetul era sporadic din cauza semnalului slab al bluetooth-ului.
„Cealaltă suspectă, Jiang Liping, este în prezent fugară... Cele două aveau relații extraconjugale cu victima... Poate că... Spitalul de psihiatrie Cheng Kang... au fost inspirate de uciderea lui Jiang Lanpei și au vrut să creeze o groază similară cu „răzbunarea fantomei lui Jiang Lanpei” despre care se zvonea... dar asta nu exclude posibilitatea unei legături mai profunde între aceste două persoane și cazul lui Jiang Lanpei...”
Emisiunea radio a continuat, discutând despre fuga lui Jiang Liping.
He Yu zăcea acolo și își lăsa bătăile inimii să se calmeze treptat. Ușa din visul său dispăru.
Își aminti că căzuse accidental de la etajul al doilea.
Nu se mișcă. Nu reacționă deloc.
Era încă în viață... dar nu era o surpriză prea fericită. Zăcea acolo, amețit, ascultând vag. Au urmat multe reportaje despre acel incident, deoarece cazurile bizare de omucidere erau cele mai bune clickbait-uri, oferind un teren fertil pentru explicații și teorii ciudate.
He Yu urmărea îndeaproape acest incident, dar în acel moment, când s-a trezit din somn și a auzit ce se spunea la radio, s-a gândit doar cu mintea încețoșată:
Ce legătură avea asta cu el?
Nimic din această lume nu avea vreo legătură cu el.
Deodată, a auzit o voce lângă patul său. „He Yu, te-ai trezit?”
He Yu a mișcat capul și abia atunci a realizat că Lü Zhishu era acolo.
Ea se întorsese și stătea lângă patul lui, profund îngrijorată. Văzându-l că deschide ochii, ea spuse repede: „Tu...”
Urmară câteva secunde de tăcere.
He Yu deschise gura, cu vocea răgușită de somn. „Știu ce s-a întâmplat.” Părea oarecum surprins de prezența ei, dar continuă amorțit: „Ți-am spus să mă lași în pace. De ce ești mereu în Huzhou?”
Reuniunea caldă între mamă și fiu pe care Lü Zhishu și-o imaginase nu se materializase. Nu erau lacrimi de recunoștință pentru că îi fusese alături la pat. Nu se așteptase ca el să se comporte așa în momentul în care se trezise și nu putu să nu înghețe. „Cum poți să-i vorbești așa mamei tale?”
„Cum vrei să-ți vorbesc? Să folosesc limbajul formal tot timpul? Nu am chef de asta acum. Nu știi că sunt bolnav? Mă comport politicos cu voi, dar e totul fals. Ăsta sunt eu cu adevărat. Nu poți să suporți? Dacă nu poți, atunci întoarce-te în Yanzhou și caută-l pe He Li. Nu mai sta tot timpul pe aici.”
Lü Zhishu a izbucnit în furie. Astăzi purta o rochie neagră transparentă din dantelă, iar când He Yu a făcut-o să tremure de furie, silueta ei voluptuoasă o făcea să arate ca un păianjen dolofan și tremurător. „Știu că te-am neglijat în trecut, dar nu e nevoie să... nu e nevoie să...”
„Aș vrea să continui să mă neglijezi.” Ochii lui He Yu erau reci. „M-am obișnuit deja, înțelegi? Te rog, pleacă.”
Lü Zhishu voia să spună ceva, dar ochii lui He Yu deveniseră destul de înfricoșători.
„Pleacă.”
Ea se împiedică, dar plecă totuși, așa cum îi ceruse el.
He Jiwei se întorsese și el. Lü Zhishu dădu peste el în sufragerie, în timp ce cobora scările.
Chiar nu se așteptase să fie întâmpinat de soția sa plângând cu lacrimi de furie pentru fiul lor. Trecuse mult timp de când Lü Zhishu nu mai arătase o asemenea slăbiciune în fața lui.
Ea coborî scările, se așeză pe canapea, scoase câteva șervețele și își șterse lacrimile, întorcând capul fără să-l privească pe He Jiwei.
„... V-ați certat?” întrebă He Jiwei.
„Tocmai s-a trezit. Voiam să discutăm serios despre găsirea unui alt medic personal pentru el... Am observat că ia prea multe medicamente în ultima vreme, iar tu știi la fel de bine ca mine că, dacă medicamentele își pierd eficacitatea, nu vom mai putea să-i controlăm starea mentală.” Lü Zhishu își ștergea nasul, dar continua să-și țină fața întoarsă, privind spre colțul măsuței de ceai, de parcă ar fi nutrit o ură profundă. „Am vrut să-i fac bine, eram doar îngrijorată pentru el. Sunt mama lui, cum aș putea să-i fac rău?”
He Jiwei nu spuse nimic.
„Dar el nu m-a ascultat și a fost foarte ostil cu mine.” Lü Zhishu a mai luat câteva șervețele și și-a suflat nasul zgomotos. Nu era așa când era mai tânără. „Bătrâne He, ajută-mă să-l conving.” Lacrimile lui Lü Zhishu începură să curgă din nou. „Mă simt atât de nedreptățită... Am sacrificat atât de multe pentru el, iar el nici măcar nu știe. Am devenit ceea ce sunt acum pentru el... Știi cât de mult mă doare că se poartă așa cu mine? Mă simt atât de nedreptățită.”
În timp ce vorbea, își ascunse fața în palmele scurte și dolofane.
„Și eu sunt mamă...”
Dinamica familiei He era extrem de ciudată, deformată și stranie. Nu avea deloc atmosfera unei familii normale.
He Jiwei se uită la Lü Zhishu pentru o clipă. „Ce-ar fi să mă duc să vorbesc cu el?”, spuse el cu o expresie sumbră.
Și astfel, He Jiwei se duse sus, în dormitorul lui He Yu.
Tatăl și fiul se vedeau rar, iar cu tânărul brunet bolnav în pat, părea că erau pe cale să joace o scenă în care tatăl își înăbușea cuvintele de autoînvinovățire cu lacrimi în ochi. Cu toate acestea...
Poc!
O palmă puternică a răsunat peste fața lui He Yu.
He Jiwei era diferit de Lü Zhishu. De obicei, era sever și rezonabil, dar în acel moment nu se mai putea abține. Se apropie de băiat și începu să-l mustre aspru. „He Yu, ai învățat cum să cauți moartea, nu-i așa?”
He Yu a încasat toată forța palmei, dar nu a arătat nici cea mai mică emoție pe față sau în ochi, în timp ce fața i s-a strâmbă într-o parte de la forța loviturii. Când s-a întors, avea o urmă slabă de sânge la colțul gurii.
A zâmbit însângerat. „Doamne, de ce te-ai întors și tu? Nu am nevoie de prezența voastră onorabilă la înmormântarea mea.”
„Ce naiba vorbești acolo?!”
„De ce dai înapoi?”
He Jiwei nu spuse nimic.
Privirea lui He Yu era îndreptată spre pantofii de piele ai lui He Jiwei. În momentul în care tânărul zâmbi sinistru, îl văzu pe He Jiwei făcând involuntar un pas înapoi.
Făcu ușor cu mâna, privind din nou spre tavan. Încă zâmbind ușor, spuse: „Nu-ți fie frică. Nu m-ai legat bine?”
Patul lui He Yu era prevăzut cu numeroase restricții. He Jiwei și Lü Zhishu puteau minți pe toată lumea în legătură cu tulburarea lui, cu excepția lor. Deși He Yu nu rănise niciodată în mod crud vreun om sau animal în public, aproape toți medicii care îl consultaseră stabiliseră că tendințele lui violente erau comparabile cu cele ale psihopaților criminali.
Bărbia lui He Jiwei tremura. „Este pentru binele tău”, spuse el după o lungă pauză.
He Yu se mișcă cu nonșalanță sub legături. „Mulțumesc foarte mult.” A zâmbit.
„… Când s-a agravat boala ta? De ce nu ai spus nimic?”
„Păi, se pare că sunt psihopat”, răspunse He Yu cu indiferență. „Ce voiai să spun?”
„He Yu, dacă continui așa, va trebui să fii internat cu forța.” He Jiwei coborî vocea, cu o expresie complicată în ochi. „Vrei să-ți pierzi libertatea? Vrei să fii închis ca un animal la zoo? Mama ta și cu mine te-am ajutat să-ți ascunzi starea atât de mult timp, doar ca să poți încerca să trăiești ca un om normal...”
„Doar ca familia He să poată încerca să trăiască ca o familie normală, să crească și să prospere.” He Yu privi tavanul, zâmbind ușor.
De parcă i s-ar fi tăiat corzile vocale, He Jiwei tăcu instantaneu.
„Mai bine decât să devii într-o zi subiectul bârfelor altora... Știai că fiul cel mare al familiei He, acel băiat virtuos și talentat, care arată atât de inteligent și frumos, este de fapt un nebun? A fost ascuns foarte bine... Cine ar fi crezut că familia He este atât de coruptă? Se ocupă cu industria farmaceutică, dar nu sunt în stare să-și vindece propriile boli.”
Își întoarse capul. Membrele îi erau legate, dar părea cuprins de o veselie blândă, care îi conferă o aură de-a dreptul înfricoșătoare. „Nu-i așa, tată?”
Fața lui He Jiwei păli. Expresia lui era furioasă, dar, totuși, furia lui părea să dezvăluie în cele din urmă o urmă de remușcare pentru felul în care îl tratase pe He Yu.
He Yu nu putea să vadă asta; ochii lui erau goi.
„Când m-am născut și ai aflat că sunt bolnav, ar fi trebuit să mă omori pe loc”, spuse el. „De ce te-ai mai obosit să mă ții în viață? Voi toți vă petreceți zilele în tensiune, în timp ce eu îmi petrec zilele ca un cadavru umblător. Este cu adevărat un caz de tortură reciprocă complet inutilă.”
„He Yu...”
„Ar trebui să pleci. Nu sunt obișnuit să fii aici, așa că mă vei înnebuni și mai tare. Dacă se află, probabil că vă voi distruge reputația.”
He Jiwei părea că vrea să spună ceva reconfortant, dar interacțiunile pe care le avusese cu fiul său cel mare erau extrem de rare. Avea un statut înalt și era foarte puternic, așa că era obișnuit să dea ordine. Pentru cineva ca el, tandrețea era o provocare mult mai mare decât forța.
În cele din urmă, nu spuse nimic.
Pe pat, He Yu își întoarse fața, nevoind să-și privească tatăl. În cameră se lăsă o liniște înfiorătoare. Și în această liniște, expresia lui He Jiwei se schimbă încet din furie în remușcare, din remușcare în tristețe, până când, în cele din urmă, tristețea se transformă în calm.
Începu să regrete palma pe care i-o dăduse lui He Yu imediat ce intrase. În acel moment, își pierduse cu adevărat controlul.
Știa că He Yu căzuse, chiar dacă nu de la o înălțime foarte mare. Văzuse cât de departe o împinsese He Yu pe Lü Zhishu. În acel moment, epuizarea și furia lui, frica și anxietatea lui – acestea fuseseră sentimentele lui cele mai sincere, care îi învăluiseră mâna și o făcuseră să lovească involuntar fața lui He Yu. Chiar dacă în trecut nu îi ținuse niciodată companie lui He Yu, niciodată nu îl lovise. Era prima dată.
Oricât de indiferent l-ar fi tratat pe He Yu, ei erau totuși tată și fiu. Văzând că He Yu se deteriorase atât de mult fără să spună un cuvânt, ar fi fost o minciună să spună că nu era supărat.
Nu mai putea suporta.
Tragând un scaun, se așeză lângă patul lui He Yu.
Tatăl își plecă în tăcere capul, ca și cum nu voia să-i vorbească. Tot ce făcea era să se uite la rănile lui He Yu, iar apoi...
Clic.
Un sunet ușor.
He Jiwei îi desfăcu legăturile.
He Yu deschise ochii.
He Jiwei nu spuse nimic pentru mult timp. Tatăl și fiul se priveau, tăcerea era apăsătoare.
Trecea mult timp de când He Jiwei pășise pentru prima oară în dormitorul acesta. Se uită în jur în tăcere, privirea lui oprindu-se în cele din urmă pe noptiera goală a lui He Yu.
Hotărât, începu să vorbească; tonul lui era teribil de obosit, dar nu la fel de sever și de neînțelegător ca înainte. „He Yu. Îmi amintesc că pe noptiera ta era o fotografie cu noi trei. Poza aceea fusese făcută când aveai patru ani, când am fost la Yellowstone…”
He Yu vorbi și el. Tonul lui era încă foarte rece, dar măcar îi răspunse.
„Am aruncat fotografia aia acum zece ani.”
În acel moment, vila mobilată cu rafinament părea rece ca o peșteră glacială.
He Jiwei oftă și scoase o țigară.
„Nu-mi place fumul de țigară”, spuse He Yu. „Dacă vrei să fumezi, te rog să ieși afară.”
He Jiwei tuși, lăsând țigara jos, jenat. „Nu sunt atât de dependent încât să nu pot renunța; nu voi fuma. În ceea ce privește ce s-a întâmplat adineauri... a fost vina mea. M-am agitat prea tare. He Yu, ce-ar fi să-ți țin companie puțin?”
Dacă asta s-ar fi întâmplat acum zece ani, He Yu s-ar fi înmuiat.
Dacă ar fi fost acum cincisprezece ani, He Yu ar fi plâns chiar.
Dar acum era prea târziu. O crustă groasă se formase deja pe inima lui He Yu, iar această ușoară tandrețe îl făcea să simtă că pacea de sub acea crustă fusese tulburată. Nu putea simți nicio emoție pozitivă.
He Jiwei tăcu mult timp. „Știu că ne-ai urât profund în ultimii ani”, spuse el în cele din urmă. „Este adevărat că, de când s-a născut fratele tău mai mic, am petrecut prea puțin timp cu tine. Nu vreau să mă apăr în niciun fel; ce este greșit este greșit. Neglijarea ta este un fapt incontestabil.”
Tatăl se juca cu țigara neaprinsă, vorbind încet.
„Asta nu e neglijență”, spuse He Yu cu indiferență. „Cuvântul «ură» ar fi mai potrivit.”
Mâna lui He Jiwei tremură ușor.
Și el își dădu seama că He Yu devenise mai crud. He Yu din trecut nu i-ar fi vorbit niciodată atât de direct. Chiar dacă era nemulțumit, ar fi păstrat totuși cele mai elementare forme de politețe.
He Jiwei se uită în jos, la pătura groasă de lână care acoperea patul. După un timp îndelungat, spuse: „He Yu, ea nu te urăște. Își urăște propriul trecut.”
În cameră era foarte liniște; se auzea doar ticăitul ceasului.
Timpul trecea, secundă cu secundă, minut cu minut. He Jiwei răsucea țigara între degete, în timp ce ducea o luptă interioară – sau poate ar fi mai bine să spunem că deja se hotărâse să aibă această conversație cu He Yu, dar acum, stând în această cameră necunoscută, nu știa de unde să înceapă.
Se gândi în tăcere.
După un timp, a suspinat adânc și a început să vorbească. „He Yu, sunt câteva lucruri pe care nu ți le-am spus niciodată. Erai prea mic, nici măcar nu erai major, și mi-era teamă că te-ai fi simțit și mai rău dacă ți le-am fi spus. Este o rană extrem de dureroasă pentru mama ta. I-ar fi imposibil să o deschidă singură și să te invite să o atingi. Dar simt că – în ultima vreme, simt asta din ce în ce mai puternic – a sosit momentul să-ți spun. Poate că, după ce mă vei asculta, nu vei mai dori să te abandonezi atât de profund disperării. Poate că... poate că o vei înțelege măcar un pic.”
He Yu se ridică brusc din pat. „Înțeleg deja destul...”
„Ascultă-mă”, spuse He Jiwei. „Rareori vorbesc așa cu tine, între patru ochi. De data asta, te rog să mă asculți cu răbdare, iar apoi, dacă simți nemulțumire sau resentimente, poți să le dai frâu liber. Bine? Ești fiul meu, dar tot acest timp ți-am ascuns lucruri. Și din cauza asta, te-am făcut să sacrifici prea mult.”
A urmat o lungă tăcere. În cele din urmă, He Yu s-a întins din nou sub pătură, acoperindu-și ochii cu brațul, ca și cum faptul că nu-l privea pe He Jiwei l-ar fi ajutat să fie puțin mai rațional.
În cele din urmă, a spus rece: „Vorbește. Te ascult.”
Despre Loredana
Pasionată de Asia, susţinătoare a diversităţii sub toate formele ei.
Sunt doar un om simplu căruia îi place să împărtăşească pasiunile ei cu cei din jur, fie în viaţa de zi cu zi, fie în mediul online.
Comentarii