HUSKY-UL ȘI PISICA LUI ALBĂ SHIZUN (2022) - CARTE

Titlul Original:

The Husky and His White Cat Shizun (二哈和他的白猫师尊)

Genul Cărții: Xianxia

Limba Nativă: Chineză, Capitole: 269 (8 volume)

Rating Conținut: 18+ - Restricționat (nuditate, violență, blasfemie etc)

Autor: Rou Bao Bu Chi Rou

Publicată în: 2022

Traducere și adaptare: Loredana

Rezumat:

Tiranul crud Taxian-jun a ucis pentru a ajunge pe tron și acum domnește ca primul împărat al tărâmului muritorilor. Totuși, cumva, nu este mulțumit. Rămas rece și fără suflet, abandonat de toți cei dragi lui, el își ia viața... doar pentru a renaște din nou.

Trezindu-se în trupul lui mai tânăr - Mo Ran, un discipol al sectei de cultivare Vârful Sisheng - el descoperă șansa de a-și retrăi viața. De data aceasta, el jură să obțină satisfacția care i-a scăpat cândva: toți cei care l-au sfidat vor cădea și nu-l vor mai trata niciodată ca pe un câine. Cea mai mare furie îi este rezervată lui Chu Wanning, frumosul maestru de cultură rece și distant ca o pisică, care l-a trădat și l-a împiedicat pe Mo Ran de nenumărate ori în ultima sa viață.

Cu toate acestea, pe măsură ce Mo Ran își urmărește cu nerușinare propriile scopuri în această viață pe care o credea pierdută, începe să se întrebe dacă nu cumva maestrul său - și propriile sale sentimente - sunt mai mult decât și-a dat seama vreodată.

Capitolul 1: Acest Venerabil moare

Înainte ca Mo Ran să devină împărat, oamenii îl numeau mereu câine. Sătenii îi spuneau corcitură nenorocită, vărul său îi spunea că e un câine prost, iar femeia care l-a luat cu ea i-a întrecut pe toți, numindu-l pui de cățea.

Cu toate acestea, existau și alte metafore legate de câine care nu erau atât de rele. De exemplu, aventurile lui de o noapte se plângeau mereu cu o meschinărie prefăcută că energia lui în pat era ca cea a unui câine alfa. Deși cuvintele lui erau suficient de dulci pentru a ispiti sufletul, arma dintre picioarele lui era suficient de letală pentru a le face să simtă că sunt pe punctul de a-și pierde viața. Dar, după faptă, se întorceau și se lăudau cu același lucru, până în punctul în care întregul cartier al plăcerilor știa că acest Mo Weiyu era atât o figură frumoasă, cât și o partidă bună. Toate persoanele care îl încercaseră se simțeau destul de satisfăcute, iar cele care nu îl încercaseră încă erau extrem de tentate.

Trebuie spus că toate aceste apelative erau incredibil de exacte. Mo Ran semăna într-adevăr foarte mult cu un câine prost care dă din coadă.

Numai după ce a devenit împăratul lumii cultivării, aceste epitete au dispărut într-o clipită.

Într-o zi, o mică sectă dintr-un ținut îndepărtat i-a oferit lui Mo Ran în dar un cățeluș.

Cățelușul avea o blană alb-cenușie și un semn în formă de flacără pe frunte, asemănător cu cel al unui lup. Dar era la fel de mare ca un pepene galben și părea să aibă simțurile unuia, așa dolofan și rotund cum era. Cu toate acestea, părea să se creadă o creatură destul de puternică și alerga prin toată sala mare cu dezinvoltură. De câteva ori, a încercat să arunce o privire asupra prezenței calme și imperturbabile de pe tron, încercând să urce treptele înalte - dar picioarele îi erau prea scurte și, după înfrângeri multiple, și-a abandonat în cele din urmă eforturile.

Mo Ran s-a uitat la acel ghem de blană energic, dar aparent lipsit de creier, pentru o lungă perioadă de timp, înainte de a scoate brusc un râs, numindu-l corcitură afurisită în timp ce făcea asta.

Cățelușul a devenit curând un câine mare, câinele mare a devenit un câine bătrân, iar în cele din urmă, câinele bătrân a murit.

Mo Ran a închis ochii, apoi i-a deschis. Viața lui, plină de prestigiu și rușine, de suișuri și coborâșuri, părea că a trecut într-o clipită. Înainte să-și dea seama, trecuseră treizeci și doi de ani.

Se plictisise de aventurile sale și totul își pierduse savoarea și farmecul. În ultimii ani, chipurile familiare din jurul său dispăruseră, unul câte unul, și chiar și acel câine marcat de flăcări trecuse la ceruri. Simțea că în curând va fi timpul și pentru el.

Timpul ca totul să se sfârșească.

A cules un strugure plinuț, cu pielița netedă, din castronul cu fructe și a început să-i dezlipească pielița purpurie cu mișcări fără grabă. Acțiunile sale erau ușoare și exersate, ca cele ale unui șef de trib în tabăra sa, care dezbracă hainele exoticei sale concubine, languroase și leneșe. Carnea lucioasă a strugurelui tremura ușor în vârful degetelor lui, sucul scurgându-se de un purpuriu rafinat, vibrant ca norii de la apusul soarelui purtați de ciocurile păsărilor sălbatice pe cer, ca florile de haitang care se culcă primăvara târziu.

Sau de o pată de sânge.

Își examină degetele în timp ce mesteca și înghițea dulceața grea a strugurelui înainte de a-și ridica privirea cu o indolență detașată.

Era și timpul acum, se gândi el.

Era și timpul ca el să se ducă în iad.

Mo Ran, nume de curtoazie Weiyu. Primul împărat al lumii cultivării.

Nu a fost o cale ușoară să ajungă acolo unde se afla acum. A fost nevoie nu doar de o putere spirituală remarcabilă, ci și de o nerușinare cu pielea groasă și un dispreț pentru ceea ce credeau alții.

Înainte să apară el, cele zece mari secte ale lumii cultivării fuseseră blocate într-un impas, luptându-se neîncetat pentru teritoriul lor împărțit. Cu sectele în conflict una împotriva celeilalte în acest fel, niciuna nu fusese capabilă să se impună ca lider pentru a conduce lumea și a lua deciziile. În plus, liderii sectelor erau cu toții oameni învățați; chiar dacă ar fi vrut să își acorde titluri, erau prea atenți la penițele cronicarilor, prea conștienți de felul în care ar fi fost prezentați în analele istoriei.

Mo Ran era diferit. El era un ticălos.

Ceea ce alții nu au îndrăznit niciodată să facă, el a făcut totul. A băut cele mai bune vinuri din tărâmul muritorilor, s-a căsătorit cu cea mai frumoasă femeie din lume, s-a impus mai întâi ca „Taxian-jun”, liderul lumii cultivării, apoi s-a declarat împărat.

Toți se înclinau în fața lui. Toți cei care refuzau să îngenuncheze erau măcelăriți unul câte unul. În anii săi de tiranie, lumea cultivării a fost înecată în sânge, iar dezolarea și foametea s-au răspândit în tot ținutul. Nenumărați justițiari au murit ca martiri, iar Secta Rufeng din cele zece mari secte a fost complet anihilată.

Mai târziu, nici măcar apreciatul maestru al lui Mo Ran nu a putut scăpa de ghearele sale demonice. Într-o luptă finală cu Mo Ran, discipolul său cândva iubit l-a învins, apoi l-a închis în palatul său. Nimeni nu a știut ce s-a întâmplat cu el după aceea.

Un ținut cu râuri limpezi și mări liniștite, odinioară măreț, se afla acum înăbușit sub ceața miasmatică a pandemoniului.

Câinele acela de împărat, Mo Ran, nu era prea citit și, mai mult, nu-i păsa de tabuuri sau inhibiții. Ca atare, în perioada în care a fost la putere, nu a lipsit absurdul. De exemplu, titlurile anilor săi de domnie.

Primii trei ani ai domniei sale i-a numit „Wang Ba: Țestoasa”. Se gândise la această denumire în timp ce hrănea peștii lângă iaz.

Al doilea set de trei ani l-a intitulat „Gua: Oac”, motivul fiind că auzise broaștele croncănind în grădină în timpul lunilor de vară și credea că acestea erau inspirație trimisă din ceruri - ceva ce nu trebuia luat de bun.

Savanții ținutului credeau că niciun titlu domnesc nu putea fi mai tragic decât „Țestoasa” și „Oac”, dar, din păcate, l-au subestimat pe Mo Weiyu.

În al treilea set de trei ani, o neliniște a cuprins întregul regat; fie că erau budiști, daoiști sau cultivatori spirituali, oamenii drepți din jianghu nu mai puteau suporta tirania lui Mo Ran și au început să se revolte.

Și astfel, după multă gândire și contemplare, după ce a aruncat la gunoi proiect după proiect, Mo Ran a ajuns în cele din urmă la un titlu care a zguduit cerurile și pământul, care i-a făcut pe zei și fantome să plângă deopotrivă: „Ji Ba: Încetează lupta”.

Înțelesul metaforic al titlului era foarte bun. Acest împărat, primul de felul său, își folosise până și ultima picătură de creier pe care o poseda pentru a-l concepe și se bazase pe fraza fortuită: „Depuneți armele și încetați lupta”.

Numai că fraza era extrem de ciudată atunci când era rostită cu voce tare în contextul obișnuit. Era cu atât mai ciudată pentru cei care nu știau să citească și, prin urmare, puteau să se bazeze doar pe modul în care suna.

Primul an se numea Ji Ba Yuan Nian, Primul An de Încetare a Bătăliei - dar de ce trebuia să sune ca Anul Cocoșului și al Ouălor?

Al doilea an a fost numit Al Doilea An al Cocoșului.

Apoi Al Treilea An al Cocoșului.

Erau unii care, în spatele ușilor închise, înjurau și spuneau: „Este ridicol. Ați putea la fel de bine să mergeți mai departe și să-i spuneți „Epoca Cocoșului”! În acest fel, atunci când vrei să întrebi vârsta unui bărbat, tot ce va trebui să faci este să întrebi vechimea cocoșului său! Un bărbat de o sută de ani ar putea fi numit Cocoșul Centenar!"

După trei ani agonizanți, a venit în sfârșit timpul ca titlul în vigoare „Ji Ba: Încetează bătălia” să fie înlocuit. Lumea aștepta cu nerăbdare să vadă cu ce va veni Majestatea Sa Imperială Împăratul pentru a patra rundă.

Cu toate acestea, în acest moment, Mo Ran își pierduse orice interes pentru astfel de lucruri, deoarece în acest an tulburările care mocneau pe tot cuprinsul ținutului au ajuns în sfârșit la punctul de fierbere. După aproape un deceniu în care au îndurat tirania lui Mo Ran, acei oameni neprihăniți, eroi și justițiari cu toții, s-au adunat în sfârșit pentru a forma o armată de milioane de oameni și s-au unit împotriva împăratului, Mo Weiyu.

Lumea cultivării nu avea nevoie de niciun împărat, darămite de un tiran ca el.

După multe luni de lupte sângeroase, armata rebelă a ajuns în cele din urmă la poalele vârfului Sisheng. Situat în regiunea Sichuan, acesta era un loc cu stânci de munte abrupte și periculoase, înconjurat pe tot parcursul anului de râuri învolburate de nori și ceață. În vârful acestora se afla palatul măreț și maiestuos al lui Mo Ran.

Era prea târziu să se mai întoarcă acum, iar obiectivul lor de a-l înlătura pe tiran era la o singură lovitură distanță. Cu toate acestea, această ultimă etapă a fost și cea mai perfidă; deși în fața ochilor lor se afla farul strălucitor al victoriei, unitatea până atunci de neatins a armatei, unită în opoziția comună față de Mo Ran, a început să se fragmenteze. Cu toții erau conștienți de faptul că, odată răsturnat vechiul regim, trebuia instaurată o nouă ordine. Nimeni nu dorea să își consume toată energia în această ultimă etapă; prin urmare, nimeni nu s-a oferit voluntar să fie vârful de lance al încărcăturii finale pentru a-i conduce pe munte.

Tuturor le era teamă că acest tiran viclean și vicios va cădea brusc din ceruri, își va arăta dinții bestiali și sclipitori și îi va sfâșia pe toți cei care au îndrăznit să-i înconjoare și să-i distrugă palatul, făcându-i bucăți.

„Puterile spirituale ale lui Mo Weiyu sunt de nepătruns, iar omul însuși este trădător”, a spus o persoană, cu fața întunecată. „Trebuie să fim precauți, ca să nu cădem în capcanele lui”.

Toți liderii au fost de acord.

În acel moment, un tânăr extrem de chipeș, cu trăsături mândre și arogante, a pășit în față. Purta o armură ușoară albastră cu ornamente argintii și o curea împodobită cu un cap de leu, iar părul îi era prins într-o coadă de cal înaltă, fixată la bază cu un ac de păr argintiu rafinat.

„Am ajuns deja la poalele muntelui”, a spus tânărul cu o expresie neplăcută. „De ce vă învârtiți cu toții, atât de reticenți în a urca? Așteptați ca Mo Weiyu să coboare el însuși? Ce adunătură de lași buni de nimic!”

Cuvintele sale au stârnit o avalanșă de răspunsuri din partea celor adunați.

„Despre ce vorbești, Xue-gongzi? Ce vrei să spui prin lași? Un soldat trebuie să fie întotdeauna prudent și precaut. Dacă am fi la fel de nerușinați și imprudenți ca tine, cine și-ar asuma responsabilitatea dacă s-ar întâmpla ceva neplăcut?”

„Heh, Xue-gongzi este dragul cerurilor, iar noi nu suntem decât simpli oameni de rând”, a rânjit batjocoritor o altă persoană. "Dacă dragul cerurilor nu poate aștepta să se lupte cu Împăratul Tărâmului Muritorilor, atunci, prin toate mijloacele, te rog să fii primul care urcă pe munte. Vom organiza un ospăț aici jos, la poalele muntelui, pentru a aștepta întoarcerea ta grațioasă cu capul lui Mo Weiyu. Nu ar fi frumos?”

Acest comentariu mersese prea departe. Unul dintre bătrânii călugări budiști din alianță a intervenit pentru a-l reține pe Xue Meng, care era pe punctul de a o lua razna, și a afișat o expresie binevoitoare. „Xue-gongzi, fii atent la aceste cuvinte”, a spus el pe un ton înțelegător și liniștitor. „Acest călugăr bătrân știe că tu și Mo Weiyu împărtășiți o ranchiună profundă, personală, dar acest asalt asupra palatului este o operațiune critică. Trebuie să te gândești la grup; nu te lăsa purtat de emoții."

Individul căruia toată lumea îi spunea „Xue-gongzi” era un tânăr pe nume Xue Meng. Cu peste un deceniu în urmă, fusese lăudat de toți ca un tânăr extraordinar, „dragul cerurilor”.

Dar circumstanțele s-au schimbat odată cu vremurile, iar Xue Meng nu mai era în elementul său; acum era forțat să sufere ironiile și batjocura lor, și totul pentru a putea urca pe munte și a se întâlni din nou față în față cu Mo Ran.

Fața lui Xue Meng s-a schimonosit de furie, buzele îi tremurau, dar, cu mari eforturi, și-a reprimat sentimentele și a întrebat doar: „Atunci cât timp plănuiți să așteptați?”

„Trebuie cel puțin să cercetăm împrejurimile, nu?”

„Exact. Dacă Mo Weiyu a pus capcane?"

„Xue-gongzi, nu fi nerăbdător”, a adăugat bătrânul călugăr care intervenise mai devreme. „Am parcurs tot acest drum până la poalele muntelui, așa că cel mai bine ar fi să rămânem precauți. Oricum, Mo Weiyu este prins în palatul său și nu poate coborî la noi. Este la capătul puterilor și nu are unde să se ducă. Ce folos ar fi pentru noi să fim nerăbdători și să acționăm nechibzuit? Suntem atât de mulți aici jos, și atât de multe figuri ilustre și proeminente în compania noastră; dacă și-ar pierde viața din cauza unei judecăți pripite, cine ar fi responsabil?”

„Responsabil?” Xue Meng a izbucnit cu furie. „Atunci lăsați-mă să vă întreb: Cine va fi responsabil pentru viața shizun-ului meu? Mo Ran l-a întemnițat pe shizun-ul meu timp de zece ani! Zece ani întregi! Cu shizun-ul meu chiar în fața ochilor mei, chiar sus pe munte, cum aș putea să aștept?”

Auzindu-l pe Xue Meng pomenindu-și profesorul, mulțimea nu s-a putut abține să nu simtă un fior de vinovăție. Unii păreau rușinați, iar alții își abăteau privirile, mormăind o scuză sau alta.

"Acum zece ani, când Mo Ran și-a conferit titlul de Taxian-jun, a devastat cele șaptezeci și două de cetăți ale sectei Rufeng - și plănuia să facă același lucru cu celelalte nouă mari secte. Mai târziu, când s-a încoronat împărat, avea de gând să vă ucidă pe fiecare dintre voi. Cine a fost cel care l-a oprit de ambele dăți? Dacă nu ar fi fost Shizun al meu, care și-a riscat viața pentru voi, ar mai fi fost vreunul dintre voi în viață acum? Ați mai fi stat aici, rostind aceste cuvinte goale la adresa mea?”

În cele din urmă, cineva și-a dezlegat glasul. „Xue-gongzi, nu fi supărat”, au spus ei cu blândețe. „În ceea ce-l privește pe Chu-zongshi, noi... toți simțim vinovăție, dar și recunoștință. Dar, așa cum ai spus, el a fost închis timp de zece ani. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, s-ar fi întâmplat deja... Ei bine, ai așteptat zece ani acum; să mai aștepți o clipă nu ar dăuna, nu crezi?"

„N-aș spune? Aș spune să te duci dracului!”

Acel cineva a rămas cu gura căscată, șocat. „Cum îndrăznești?”

„De ce n-aș îndrăzni? Shizun și-a pus propria viață în pericol, și totul a fost pentru a salva oameni ca... oameni ca...” Xue Meng nu a putut continua propoziția. În schimb, s-a înecat printre hohote: „Toți sunteți nedemni”.

Fragmentul său spus, Xue Meng a tresărit, întorcându-și fața într-o parte. Umerii îi tremurau ușor în timp ce își stăpânea lacrimile.

„Nu e ca și cum am fi spus că nu-l vom salva pe Chu-zongshi...”

„Da, cu toții ne amintim lucrurile pe care Chu-zongshi le-a făcut pentru noi. Bineînțeles că nu am uitat. Este pură calomnie pentru Xue-gongzi să spună astfel de lucruri. Să ne numească ingrați - nu voi tolera asta.”

„Dar dacă mă gândesc bine, nu a fost și Mo Ran un discipol al lui Chu zongshi?”, a întrebat cineva discret. "Trebuie să spun că, atunci când discipolul se dovedește a fi un răufăcător, este corect ca maestrul să își asume responsabilitatea. Așa cum se spune, „A crește fără a învăța este defectul tatălui, iar a învăța fără disciplină este eșecul profesorului”. Poate că era inevitabil. Atunci de ce să ne plângem?”

Acum acest lucru mergea cu siguranță prea departe și a fost imediat criticat.

„Ce prostie! Ai grijă ce spui!" Același critic s-a întors apoi spre Xue Meng cu o privire diplomatică. „Xue-gongzi, puțină răbdare...”

„Cum să am răbdare?” Xue Meng l-a întrerupt, cu privirea furioasă. „E destul de ușor pentru voi toți să stați de vorbă, dar ăla e shizun-ul meu! Al meu! Nu l-am mai văzut de ani de zile! Nici măcar nu știu dacă e viu sau mort, cu atât mai puțin ce mai face! De ce crezi că stau aici?”

Respirația îi era aspră și greoaie, iar colțurile ochilor i se înroșeau în timp ce continua. „Nu-mi spuneți că așteptați cu toții aici, sperând ca Mo Weiyu să coboare singur de pe munte, să îngenuncheze în fața voastră și să ceară milă.”

„Xue-gongzi...”

„În afară de Shizun, nu mai am familie pe lumea asta.” Xue Meng și-a smuls mâneca din strânsoarea bătrânului călugăr. „Bine, nu vreși să mergeți?”, a întrebat el răgușit. „Atunci voi merge eu însumi.”

După ce a rostit această ultimă afirmație, a plecat spre munte, o figură solitară cu o singură sabie.

Vântul rece și umed se amesteca cu susurul frunzișului; combinat cu ceața groasă care se afla peste tot, era ca și cum nenumărate fantome răutăcioase și spirite îndurerate rătăceau printre copaci, foșnind și șoptind.

Singur, Xue Meng a urcat vârful spre palatul magnific al lui Mo Ran, care stătea ca un far în noapte, luminat de lumina calmă a lumânărilor. Pe măsură ce se apropia, privirea lui s-a oprit asupra a trei morminte de la poalele Turnului care străpunge Cerul. Când s-a apropiat pentru o privire mai atentă, a văzut că buruieni lungi crescuseră peste prima movilă funerară, iar pe piatra de mormânt a acesteia erau înscrise următoarele cuvinte cu o mâzgălitură copilărească și dogoritoare: „Mormântul stimatei consoarte Chu”.

Spre deosebire de această „consoartă aburită”, al doilea mormânt era proaspăt săpat, pământul abia fusese sigilat, iar pe piatra funerară era înscris: „Mormântul Împărătesei Song Prăjită”.

Xue Meng nu avea cuvinte. Dacă ar fi fost acum zece sau mai mulți ani, o asemenea priveliște ridicolă l-ar fi făcut să râdă în hohote. La vremea aceea, el și Mo Ran fuseseră discipoli ai aceluiași shizun, iar Mo Ran fusese destul de glumeț. Chiar dacă Xue Meng îl considera neplăcut pe Mo Ran, în ciuda tuturor lucrurilor, bărbatul ajunsese să-l facă să râdă din când în când.

Numai Dumnezeu știa despre ce era vorba în toată această poveste cu consoarta aburită și împărăteasa prăjită. Poate că stilul cu care învățatul Mo își onorase cele două soții era același cu cel care produsese „Wang Ba: Țestoasa,” ”Gua: Oac,” și ”Ji Ba: Încetează bătălia”. Cât despre motivul pentru care ar fi acordat astfel de porecle propriei sale împărătese și consoarte, nu se știa.

Xue Meng și-a îndreptat privirea spre al treilea mormânt, care zăcea deschis sub cerul nopții. În el se afla un sicriu, dar nu era niciun cadavru în el, iar piatra funerară rămăsese nemarcată.

Cu toate acestea, în fața mormântului era așezată un borcan mic de vin alb cu floare de pară, un castron de wonton-uri cu ulei de chili care se răciseră de mult și câteva farfurii cu mâncăruri picante și amețitoare din mala - toate mâncărurile preferate de Mo Ran.

Xue Meng a privit mormântul pentru o lungă clipă, în timp ce un șoc i-a lovit inima. Oare Mo Ran nu avea nicio intenție să lupte și își săpase de mult propriul mormânt? Că era pregătit să moară?

Gândul acesta l-a făcut pe Xue Meng să transpire rece. Refuza să creadă asta. Mo Ran era genul de persoană care se agăța de lucruri până la ultima suflare fără să arate vreodată oboseală, genul de persoană care nu cunoștea definiția capitulării. Având în vedere trecutul său, era obligat să continue să lupte cu armata rebelă până la capăt, așa că de ce...

În acești ultimi zece ani, Mo Ran a stat la vârful puterii. Ce anume văzuse el? Ce anume i se întâmplase? Nimeni nu știa.

Xue Meng s-a întors și a reintrat în întuneric, îndreptându-se cu pași mari spre Palatul Wushan, luminat.

Mo Ran stătea în acel palat, cu ochii închiși și fața palidă ca moartea. Xue Meng ghicise bine. Mo Ran era hotărât să moară. Mormântul de afară fusese săpat de mâinile lui. În urmă cu două ore, folosise o vrajă de comunicare pentru a-și îndepărta servitorii, apoi înghițise o otravă mortală. Cu nivelul său ridicat de cultivare, eficacitatea otrăvii încetinise în timp ce se răspândea în corpul său, lăsându-l capabil să simtă fiecare moment agonizant cu o acuitate vie, în timp ce efectele otrăvii îi dizolvau organele interne.

Ușile spre sală s-au deschis cu un scârțâit.

Mo Ran nu s-a uitat în sus. Doar a răcnit: „Xue Meng. Tu ești, nu-i așa? Ai venit?”

Xue Meng stătea singur pe pavajul auriu al sălii, cu coada de cal legănându-se liber, cu armura sa ușoară strălucind.

Aceasta era o reuniune a discipolilor care fuseseră în aceeași sectă, cândva. Cu toate acestea, fața lui Mo Ran era lipsită de expresie, stând acolo cu bărbia sprijinită într-o mână, cu perdelele groase ale genelor sale fine coborâte peste privirea sa.

Toată lumea vorbea despre el ca și cum ar fi fost un demon sălbatic cu trei capete și șase brațe, dar, în realitate, era extrem de arătos. Podul nasului i se curba delicat, iar culoarea buzelor sale era palidă și plină de rouă; trăsăturile sale naturale aveau o tentă dulce și blândă. Dacă cineva i-ar privi doar fața, ar crede că este o persoană bună și frumoasă.

Vederea acestui chip a fost tot ce i-a trebuit lui Xue Meng pentru a-și confirma suspiciunea - Mo Ran se otrăvise. Îi era greu să-și descifreze sentimentele în acel moment, iar când a deschis gura să vorbească, nu i-a ieșit niciun cuvânt. În cele din urmă, el și-a strâns pumnii și a întrebat: „Unde este Shizun?”

„Ce?

„Am spus: Unde este Shizun?!” Xue Meng a întrebat tăios a doua oară. „Shizun-ul tău, al meu, al nostru - unde este?!”

„Oh.” Mo Ran a pufnit ușor și, în cele din urmă, încet, a deschis ochii. Pupilele lui erau întunecate, atât de negre încât păreau să aibă accente de purpuriu, iar privirea lui părea să călătorească prin straturi peste straturi de timp trecut înainte de a se concentra pe Xue Meng. „Dacă mă gândesc bine, au trecut doi ani de când tu și Shizun v-ați întâlnit ultima dată față în față - de la despărțirea voastră de la Palatul Kunlun Taxue.” Mo Ran a zâmbit slab. „Xue Meng, ți-e dor de el?”

„Gata cu prostiile! Dă-mi-l înapoi!”

Mo Ran l-a privit calm pe Xue Meng în timp ce suporta durerea răscolitoare din stomac. Buzele i s-au curbat într-un rânjet și s-a sprijinit de spătarul tronului său. Întunericul i-a invadat vederea; era ca și cum ar fi simțit cum măruntaiele i se sfâșie, se topesc și se dezintegrează într-o mămăligă puturoasă și sângeroasă.

„Să ți-l dau înapoi?” a răspuns Mo Ran indolent. „Ce prostie. De ce nu-ți folosești creierul să gândești un pic? Shizun și cu mine împărtășim o ură atât de intensă unul pentru celălalt. Cum aș putea să-i permit să trăiască în această lume?”

„Tu!” Fața lui Xue Meng a devenit albă, iar ochii i s-au lărgit și a făcut un pas înapoi involuntar. „Tu nu poți... Tu nu ai...”

„Nu aș face ce?” Mo Ran a râs încet. „De ce nu-mi spui tu: De ce nu aș face-o?”

Vocea lui Xue Meng a tremurat. „Dar e al tău... E încă shizun-ul tău, până la urmă... Cum ai putea suporta să-l omori?!”

A ridicat capul pentru a-l privi pe Mo Ran, așezat pe tronul său împărătesc. Cerurile îl aveau pe Fuxi, iadul îl avea pe Yanluo, iar în tărâmul muritorilor, era Mo Weiyu.

Dar în ceea ce-l privea pe Xue Meng, chiar dacă Mo Ran ar fi devenit eminentul împărat al tărâmului muritorilor, nu avea cum să facă asta. Corpul său tremura cu totul în timp ce lacrimile sale indignate se revărsau. „Mo Weiyu, mai ești măcar om? El odată...”

Mo Ran și-a ridicat privirea. „El odată ce?”

„Știi foarte bine cum te-a tratat odată”, a spus Xue Meng, cu tonul încordat de emoție.

Mo Ran a scos un râs brusc. „Încerci să-mi amintești că odată m-a bătut atât de tare încât am rămas plină de tăieturi și vânătăi? Că m-a făcut să îngenunchez în fața tuturor pentru a-mi mărturisi crimele? Sau vrei să-mi amintești că de dragul tău, de dragul tuturor acestor nimeni neînsemnați, mi-a stat în cale la fiecare pas, stricându-mi de fiecare dată marile eforturi?”

Xue Meng a dat din cap, îndurerat.

Nu, Mo Ran. Gândește-te la asta. Renunță la ura ta vicioasă și uită-te în urmă cum trebuie. Odată te-a antrenat în cultivare și arte marțiale, te-a antrenat în arta autoapărării. Odată te-a învățat cum să citești și să scrii, te-a învățat poezie și pictură. Odată a învățat să gătească doar pentru tine, chiar dacă era atât de neîndemânatic și se tăia pe mâini.

Odată... Odată te-a așteptat în fiecare zi să vii acasă, singur, de la căderea nopții... până în zori...

Aceste cuvinte i-au rămas blocate și, în cele din urmă, Xue Meng nu a putut decât să se înece: „El... Temperamentul lui este teribil, iar cuvintele lui sunt dure, dar chiar și eu știu cât de bine te-a tratat. Așa că de ce... Cum ai putut...”

Xue Meng a ridicat capul, dar după ce a reținut atâtea lacrimi, gâtul i s-a strâns și mai mult și nu a mai putut continua.

După o pauză lungă, suspinul liniștit al lui Mo Ran a plutit de pe tron. „Da. Dar Xue Meng, știai?” Mo Ran era clar epuizat. „De asemenea, el a pus capăt vieții singurei persoane pe care am iubit-o vreodată. Singura.”

O tăcere mormântală s-a așternut peste ei pentru o bună bucată de timp.

Durerea din stomacul lui Mo Ran, în timp ce sângele și carnea lui se sfâșiau și se mărunțiseră, era ca un foc arzător.

„Totuși, am fost odată maestru și discipol. Trupul său se odihnește în Pavilionul Lotusului Roșu de la vârful sudic. A fost foarte bine conservat și zace acolo printre florile de lotus, părând că doar a adormit.” Mo Ran și-a recăpătat respirația și s-a forțat să se calmeze. Când a vorbit, expresia lui a rămas inexpresivă, dar degetele i s-au înfipt atât de tare în lemnul roșu de santal al brațului tronului său, încât încheieturile i s-au albit. „Corpul său este întreținut de puterile mele spirituale. Dacă ți-e dor de el, nu-ți irosi respirația aici cu mine. Du-te acum, înainte să mor."

Un ghem de dulceață astringentă s-a învolburat în gâtul lui Mo Ran; a tușit de câteva ori, iar când a deschis din nou gura, buzele și dinții îi erau acoperiți de sânge. Dar privirea lui era împăcată.

„Du-te”, a spus el cu o voce aspră. „Du-te să-l vezi. Fără puterile mele spirituale, se va transforma în țărână. Dacă nu ajungi înainte să mor, va fi prea târziu.”

Terminând de vorbit, a închis ochii deznădăjduit. Otrava îi atinsese inima, aducând cu ea un chin ca un infern furios.

Agonia era atât de atotcuprinzătoare, încât până și plânsetele de angoasă și disperare ale lui Xue Meng păreau că vin de departe, ca și cum el și Mo Ran ar fi fost despărțiți de un ocean de mii de kilometri, iar vocea lui călătorea peste acele ape.

Sângele continua să picure din colțurile buzelor lui Mo Ran, iar mâinile i se strângeau în mâneci în timp ce mușchii lui aveau spasme. Când și-a deschis ochii încețoșați, Xue Meng fugise de mult. Lejeritatea qinggong-ului puștiului nu era rea; nu i-ar fi luat mult timp să ajungă la vârful sudic.

Ar trebui să-l poată vedea pe Shizun pentru ultima oară.

Mo Ran s-a forțat să se ridice, clătinându-se în timp ce se ridica în picioare. Cu mâinile pătate de sânge, a format o pecete și s-a teleportat la baza Turnului Perforator al Cerului din Vârful Sisheng.

Era toamnă profundă, iar florile de haitang erau în plină înflorire, abundente. Nu știa de ce a ajuns să aleagă acest loc pentru a-și încheia viața păcătoasă, dar cu toate florile care înfloreau atât de vibrant, cel puțin nu ar fi fost un mormânt atât de rău.

Mo Ran s-a întins în acel sicriu deschis și și-a ridicat privirea pentru a vedea cum florile nopții pluteau fără zgomot în timp ce se ofileau. Se strecurau în sicriu, se strecurau pe obrajii lui. Dansând și fluturând, dispărând ca evenimentele din trecut.

În această viață, începuse ca un fiu bastard care nu poseda nimic și, după ce a îndurat multe, a devenit Lordul Împărat al Tărâmului Muritorilor.

A profanat, iar mâinile îi erau acoperite cu sânge. Tot ceea ce iubea, tot ceea ce ura, tot pentru ce se ruga, tot ceea ce resimțea - când totul a fost spus și făcut, nu a mai rămas nimic.

În cele din urmă, nici măcar nu se deranjase să își scrie un epitaf cu acel mâzgălit sălbatic și sprinten al său. Nu exista nici un „Împărat al veacurilor” nerușinat, nici ceva ridicol precum „Prăjit” sau „Înăbușit”; nu scrisese nimic. Mormântul primului împărat al lumii cultivării a fost, în cele din urmă, nemarcat.

Și astfel, cortinele s-au închis în cele din urmă pe un spectacol care a durat un deceniu.

Multe, multe ore mai târziu, armata rebelă a invadat palatul de reședință al împăratului cu torțele ridicate. Cu toate acestea, ceea ce îi aștepta era un Palat Wushan gol, un Vârf Sisheng fără suflet, iar la Pavilionul Lotusului Roșu, Xue Meng, care plânsese amorțit, era prăbușit pe o podea acoperită de cenușă.

Și, în cele din urmă, în fața Turnului Perforator al Cerului, cadavrul de mult răcit al lui Mo Weiyu.

Capitolul 2: Acest Venerabil trăiește

"Mi s-a redus auzul, iar gândurile mi s-au transformat în cenușă / Și totuși, pe neașteptate, lumina primăverii strălucește prin noaptea rece. / Să fie oare cerul milostiv față de firul de iarbă din valea izolată? / Totuși mă tem că lumea este imprevizibilă și plină numai de greutăți.”

Sunetul șuierător al vocii clare a unei femei îi flutura până la urechi, versurile poetice curgând în cascadă ca perlele și jadul, dar tot ce făcea sunetul era să-i facă capul lui Mo Ran să palpite. Vena de pe frunte i s-a zbătut nebunește.

„Ce-i cu tot zgomotul ăsta?! De unde a apărut banshee-ul ăsta plângăcios?! Servitori, dați-o jos de pe munte pe târfa asta!”

Abia după ce a urlat asta, Mo Ran și-a dat seama, cu o tresărire, că ceva nu era în regulă. Nu trebuia să fie mort?

Ura, frigul, durerea și singurătatea s-au contopit ca o senzație de înjunghiere în pieptul său. Ochii lui Mo Ran s-au deschis brusc.

Toate amintirile despre ceea ce se întâmplase chiar înainte de moartea sa s-au împrăștiat ca zăpada în vânt. S-a trezit întins pe un pat; nu era patul său de la Vârful Sisheng, ci un pat sculptat cu un dragon și un phoenix, lemnul fiind puternic parfumat. Așternuturile uzate erau colorate în roz și purpuriu și brodate cu rațe mandarine - genul de pat găsit doar într-un bordel.

Mo Ran a înghețat. Știa unde se află. Aceasta era casa de cazare de lângă Vârful Sisheng. (Această așa-numită „casă de cazare” însemna doar „un bordel” - veniți pentru distracție, fără obligații).

În tinerețe, Mo Ran trecuse printr-o perioadă de destrăbălare în care își petrecea nopțile exact în acest stabiliment de cele mai multe ori. Dar acest loc fusese vândut și transformat într-un magazin de vinuri cu mult timp în urmă, când el avea douăzeci de ani. Cum, după moarte, ajunsese tocmai aici?

Făcuse prea multe greșeli în viață și nedreptățise prea mulți oameni, atât de mult încât Regele Lumii de Dincolo îl pedepsise făcându-l să se reîncarneze într-o prostituată pentru a accepta clienți?

În timp ce imaginația lui Mo Ran o lua razna, el s-a întors în pat. În mod neașteptat, a dat față în față cu o persoană care dormea.

Ce naiba! De ce era o persoană lângă el! Un bărbat, pe deasupra, și unul complet dezbrăcat!

Bărbatul avea o înfățișare androgină, cu trăsături blânde și frumoase, plăcute ochiului. Mo Ran și-a menținut expresia goală, dar inima lui era plină de agitație. S-a uitat la chipul adormit al acelui băiat drăguț pentru o vreme, înainte de a-și da seama.

Nu era acesta băiatul jucărie pe care îl adorase când era tânăr? Nu fusese numit... Rong San? Sau era Rong Jiu?

Nu conta dacă fusese San sau Jiu; ceea ce conta era că această prostituată căpătase o boală cu transmitere sexuală și murise cu atâția ani în urmă, încât până acum îi putreziseră până și oasele. Și totuși, iată-l aici, ghemuit delicat lângă Mo Ran, cu gâtul și umerii presărați peste tot cu mușcături de dragoste albastre și mov.

Mo Ran a făcut o grimasă, a ridicat cuvertura și a aruncat o privire în jos. Acest Rong Jiu sau San sau cum o fi - deocamdată îi va spune doar Rong Jiu - trupușorul drăguț al acestui Rong Jiu era acoperit de arsuri de frânghie, iar coapsele lui palide și delicate erau încă legate complicat cu frânghie roșie.

Mo Ran își mângâie bărbia. Cât de interesant. Gândiți-vă: această artă rafinată a frânghiei, această tehnică pricepută, această scenă familiară... Nu era asta propria lui lucrare nenorocită?!

Fiind un cultivator, conceptul de renaștere nu era nou pentru el și a început să suspecteze că se întorsese cumva în timp. Pentru a-și confirma suspiciunile, Mo Ran s-a dus să caute o oglindă de cupru. Oglinda era uzată, dar în stare destul de bună pentru a-și vedea vag înfățișarea în ea.

Mo Ran avea treizeci și doi de ani când a murit, dar chipul reflectat în oglindă era mai degrabă tânăr. Era un chip fermecător care emana o îndrăzneală tinerească și nu părea mai mare de cincisprezece sau șaisprezece ani.

Nu mai era nimeni în cameră. Astfel, după multă reflecție, conducătorul cândva crud al lumii cultivării, Despotul din Sichuan, Împăratul Tărâmului Muritorilor și Domnul Vârfului Sisheng, Taxian-jun, Mo Ran însuși, și-a exprimat gândurile sincere: „La naiba...”

În acest moment, somnorosul Rong Jiu a fost „la naiba” trezit.

Frumușelul s-a așezat languros, pătura subțire alunecându-i de pe umeri pentru a dezvălui o porțiune de piele palidă. Și-a adunat părul lung și moale și, ridicându-și ochii de culoarea piersicii pătați cu cerneală roșie, a bâiguit. „Oh, Mo-gongzi, te-ai trezit devreme azi.”

Mo Ran nu a răspuns. Cu mult timp în urmă, îi plăcuse într-adevăr tipul lui Rong Jiu: delicat și androgin. Dar acum, Taxian-jun-ul în vârstă de treizeci și doi de ani nu-și putea da seama la ce naiba se gândise când găsise atractiv acest tip de bărbat.

„Nu ai dormit bine noaptea trecută? Ai avut un coșmar?"

Acest venerabil a murit al naibii - ce părere ai despre acest coșmar?

Rong Jiu a crezut că tăcerea continuă a lui Mo Ran era simptomul unei dispoziții proaste, așa că a coborât din pat pentru a sta în fața ferestrei sculptate și și-a înfășurat brațele în jurul lui Mo Ran din spate. „Mo-gongzi, fii atent la mine”, a fredonat el timid. „De ce te distanțezi?”

Fața lui Mo Ran a devenit albastră la această îmbrățișare. Nu dorea nimic mai mult decât să-l smulgă de pe el și să îi dea câteva zeci de palme feței fragile, dar a reușit să își reprime dorința.

Capul i se învârtea încă de nesiguranța întregii situații. La urma urmei, dacă într-adevăr renăscuse, atunci nu putea să-l bată pe Rong Jiu din senin, după ce în ziua precedentă fusese foarte îndrăgostit de el. Asta ar fi făcut să pară că și-a pierdut mințile. Categoric, nu se pune problema.

Mo Ran își rândui trăsăturile pentru a da o aparență de uitare. „Ce zi este?”

Rong Jiu a clipit, apoi a zâmbit. „Patru mai.”

„Anul treizeci și trei?”

„Asta a fost anul trecut. Acum este al treizeci și patrulea an. Se spune că oamenii măreți tind să uite; Mo-gongzi nu face excepție."

Al treizeci și patrulea an... Angrenajele din capul lui Mo Ran se învârteau rapid. Acesta era anul în care avea să împlinească șaisprezece ani și în care fusese identificat ca nepotul de mult pierdut al liderului Vârfului Sisheng. Peste noapte, trecuse de la statutul de câine jalnic și hărțuit la cel de phoenix pe ramură.

Atunci... chiar renăscuse? Sau era doar un vis gol în moarte?

Rong Jiu a zâmbit. „Mo-gongzi este atât de înfometat, încât nici măcar nu-și amintește data. Așteaptă aici o clipă. Mă duc să aduc ceva de mâncare. Cum ți se par clătitele youxuan prăjite?"

Nou renăscutul Mo Ran nu era încă sigur cum să se descurce cu toate acestea, dar se gândea că lucrurile ar trebui să fie în regulă dacă ar urma aceeași abordare ca înainte. Așa că s-a gândit la felul său carismatic din acele vremuri demult apuse și, reprimându-și dezgustul, l-a ciupit jucăuș de coapsă pe Rong Jiu. „Sună delicios”, a spus el. „Adu și un bol de terci, iar când te întorci, vreau să mă hrănești”.

Rong Jiu s-a îmbrăcat și a plecat, întorcându-se curând cu o tavă, deasupra căreia se aflau un castron de terci de dovleac, două clătite youxuan crocante și o farfurie cu aperitive.

Lui Mo Ran i se părea că îi este puțin foame și era pe punctul de a se înfrupta din prăjituri când Rong Jiu i-a îndepărtat mâna. „Dă-mi voie să te servesc, Gongzi.”

Rong Jiu a luat o clătită și s-a așezat în poala lui Mo Ran. Nu purta decât un halat subțire, iar coapsele sale cu pielea fină se deschideau larg în timp ce stătea lipit de Mo Ran. Chiar se freca de el din când în când, intențiile sale fiind evidente.

Mo Ran a privit chipul lui Rong Jiu pentru un moment lung.

„De ce te uiți fix la mine?” a întrebat Rong Jiu în semn de nemulțumire falsă, crezând că se excită din nou. „Mâncarea se va răci”.

Mo Ran a rămas tăcut pentru încă un moment. Când și-a amintit de „fapta bună” pe care Rong Jiu i-o făcuse pe la spate în viața sa anterioară, colțurile buzelor i s-au curbat într-un zâmbet dulce.

Mărețul Taxian-jun făcuse o mulțime de lucruri scârboase. Nimic nu era prea scârbos pentru el, atâta timp cât avea chef să o facă. Asta ar fi fost doar un spectacol - o simplă joacă de copii.

Mo Ran s-a sprijinit dezinvolt de scaun și a zâmbit. „Stai jos.”

„Eu... eu deja stau?”

„Știi foarte bine unde îți spun să stai.”

Rong Jiu a roșit și a răbufnit. „De ce te grăbești, Gongzi? De ce nu termini de mâncat fir-ah!”

Înainte ca Rong Jiu să-și poată termina propoziția, Mo Ran l-a tras spre el și l-a apăsat la loc. Mâinile lui Rong Jiu au tremurat și au aruncat bolul de terci la podea. „Mo-gongzi”, a reușit el între oftaturi, ”bolul...”

„Lasă-l.”

„Dar tot ar trebui să mănânci mai întâi... ah...”

„Nu mănânc chiar acum?” Mo Ran i-a ținut talia, chipul încântător al lui Rong Jiu cu capul aruncat pe spate reflectându-se în pupilele sale negre ca smoala.

În viața anterioară a lui Mo Ran, îi plăcea să sărute acele buze roșii captivante în timpul acestor momente de intimitate. La urma urmei, Rong Jiu era drăguț și știa exact cuvintele potrivite de spus. Ar fi fost o minciună să se spună că Mo Ran nu simțise niciodată nimic pentru el.

Dar acum că Mo Ran știa ce lucruri perfide făcuseră acele buze, le considera insuportabil de urâte și nu avea absolut niciun interes să le sărute.

Mo Ran de treizeci și doi de ani era diferit de Mo Ran de cincisprezece ani în multe privințe. De exemplu, cel de cincisprezece ani cunoscuse încă blândețea în iubire și intimitate. Cu toate acestea, cel de treizeci și doi de ani cunoștea doar violența.

După ce Mo Ran a terminat, s-a uitat la Rong Jiu, leșinat după ce fusese regulat până aproape de moarte, cu o urmă de ceva întunecat în privire. În timp ce privea, ochii i s-au curbat ușor, purtând o urmă din acel zâmbet dulce. Arăta incredibil de bine când zâmbea, ochii lui erau de un negru îndrăzneț și bogat cu, din anumite unghiuri, un luciu de violet arogant. Încă zâmbind, l-a târât pe Rong Jiu pe pat de păr și a luat cu dezinvoltură un ciob din bolul spart de pe jos, pe care l-a ținut lângă fața lui Rong Jiu.

Întotdeauna răzbunase orice jignire care i se aducea; de data asta nu ar fi fost diferit.

În timp ce Mo Ran se gândea la cât de bine avusese grijă de Rong Jiu în ultima sa viață, cum se gândise chiar să cumpere libertatea lui Rong Jiu, și cum Rong Jiu îl răsplătise complotând împotriva lui împreună cu alții, ochii lui nu s-au putut abține să nu se curbeze și mai adânc într-un zâmbet, și a apăsat ciobul pe obrazul lui Rong Jiu.

Corpul acestei persoane era mijlocul său de trai. Fără acest chip, el nu ar fi avut nimic. Ar fi fost forțat să umble pe străzi ca un câine, să se târască pe jos, să fie lovit și să sufere tot felul de disprețuri și abuzuri... Mo Ran era atât de încântat de acest simplu gând, încât până și dezgustul pe care îl simțea pentru că i-o trăgea lui Rong Jiu dispărea ca fumul.

Zâmbetul său a devenit și mai frumos. Mâna lui a apăsat foarte ușor, iar un fir de sânge, captivant de cărămiziu, s-a scurs. Inconștientul Rong Jiu părea să simtă și a scos un sunet scăzut, dureros. Cu lacrimile lipite de gene, era o priveliște jalnică.

Mâna lui Mo Ran s-a oprit brusc. Un prieten drag îi venise în minte.

Dintr-o dată, și-a dat seama ce fusese pe cale să facă. Au trecut câteva clipe amețite până când, în cele din urmă, încet, și-a coborât mâna.

Făcuse atât de mult rău încât devenise o obișnuință. Uitase chiar că acum renăscuse.

În acest moment, toate aceste lucruri încă nu se întâmplaseră. Greșeli irevocabile nu fuseseră încă comise, iar acea persoană... încă trăia. Nu era nevoie să meargă pe aceeași cale crudă. Putea să o facă din nou.

Mo Ran s-a așezat, cu un picior sprijinit pe pat, și s-a jucat distrat cu bucata de porțelan spart din mâna lui. Observând o clătită unsuroasă care încă mai stătea pe masă, a luat-o, a desprins hârtia cerată și a sfâșiat-o cu dinții, mâncând până când firimiturile au zburat peste tot și buzele i-au devenit lucioase de grăsime.

Clătitele Youxuan erau o specialitate a acestui bordel. Nu erau chiar atât de bune - cam lipsite de gust, mai ales în comparație cu delicatesele pe care Mo Ran le va gusta în viitor -, dar după ce acest loc se va prăbuși, Mo Ran nu va mai apuca niciodată să mănânce una. Cu toate acestea, în acest moment, chiar și după tot ce se întâmplase în trecut, iată-l aici, gustând din nou această aromă familiară.

Sentimentul ireal de a fi renăscut se diminua cu fiecare înghițitură. În momentul în care a terminat clătita, mintea lui era în sfârșit eliberată de stupoarea în care fusese de când se trezise.

Chiar renăscuse. Tot ceea ce a urât în viața lui, tot ceea ce nu putea lua înapoi, totul, nu se întâmplase încă. Încă nu-și ucisese unchiul și mătușa, încă nu rasese șaptezeci și două de cetăți din temelii, încă nu-și trădase maestrul și strămoșii, încă nu se căsătorise, încă nu...

Nimeni nu murise încă.

Mo Ran savura gustul din gură, lingându-și dinții și simțind cum firul de bucurie din pieptul său se transforma rapid într-o emoție febrilă. Mustrase cerul și pământul în ultima sa viață, experimentând toate cele trei tehnici interzise ale tărâmului muritorilor. Stăpânise două dintre acestea trei; doar ultima, Renașterea, îi scăpase, în ciuda aptitudinilor sale naturale.

În mod neașteptat, ceea ce nu reușise să obțină în viață îi căzuse, în moarte, în poală fără efort.

Tot dezgustul, repulsia, dezolarea, singurătatea, toate sentimentele sale complicate din viața sa anterioară au rămas încuiate în pieptul său. Vederea armatei mărșăluind pe Vârful Sisheng, cele zece mii de brațe de foc de torță, erau proaspete în mintea lui.

În acel moment, chiar nu mai voia să trăiască. Toată lumea spusese că însăși existența lui îi blestema pe toți cei care se apropiau de el și că era sortit să moară singur. Toată lumea îi întorsese spatele. Spre sfârșit, chiar și Mo Ran se simțea ca un mort viu, apatic și izolat.

Nu știa ce și unde lucrurile merseseră prost, pentru ca o persoană iremediabil de malefică ca el să aibă șansa de a reface totul după ce și-a pus capăt propriei vieți.

De ce să-i distrugă fața lui Rong Jiu pentru o ranchiună atât de neînsemnată din urmă cu atât de mult timp? Rong Jiu iubea banii. Mo Ran pur și simplu nu l-ar fi plătit de data asta și, pe deasupra, ar fi luat niște argint pentru a-i da o lecție. Cât despre viața lui Rong Jiu - nu voia această povară încă.

„Te las să scapi ușor, Rong Jiu.” Mo Ran a spus asta zâmbind și a aruncat ciobul de porțelan pe fereastră.

Apoi a început să scoată bijuteriile și obiectele de valoare ale lui Rong Jiu, băgându-le pe toate în săculețul său, înainte să se îmbrace fără grabă și să se aranjeze. În cele din urmă, a ieșit fără grabă din local.

Unchiul, mătușa, verișorul Xue Meng, Shizun și... Ochii lui Mo Ran s-au înmuiat la gândul unei ultime persoane. Shige, vin.

Capitolul 3: Shige-ul acestui Venerabil

Din moment ce sufletul lui Mo Ran fusese transportat înapoi în timp, poate că și cultivarea lui venise cu el?

Mo Ran a recitat o incantație și a simțit cum energia spirituală din corpul său crește. Deși abundentă, nu era puternică. Asta însemna că cultivarea lui nu fusese transferată.

Nu conta. Era inteligent, perspicace și binecuvântat cu un talent înnăscut; putea pur și simplu să cultive din nou, nu era mare lucru. Renașterea era deja un eveniment binecuvântat de proporții de neegalat - era normal să existe unele mici imperfecțiuni ici și colo. În timp ce Mo Ran se gândea la asta, și-a rearanjat rapid expresia sumbră și feroce într-una mai potrivită pentru un tânăr de cincisprezece ani și s-a îndreptat vesel înapoi spre secta sa.

Era mijlocul verii. Trăsurile trase de cai treceau în viteză, cu roțile în mișcare, și nimeni nu-i acorda atenție lui Mo Ran, în vârstă de cincisprezece ani. Doar câte o femeie din sat, care făcea o pauză de la îngrijirea câmpurilor și ridica privirea pentru a-și șterge sudoarea, a observat acest tânăr deosebit de chipeș și s-a zgâit puțin. Mo Ran a întors aceste priviri cu ale sale, zâmbind în timp ce făcea acest lucru, până când acele femei măritate s-au înroșit și s-au uitat în altă parte.

Spre seară, Mo Ran a ajuns în cetatea Wuchang. Cetatea nu era departe de Vârful Sisheng, ale cărui vârfuri impunătoare se înălțau în depărtare, încadrate de nori aprinși de soarele însângerat de la apus. Simțindu-se un pic înfometat, a intrat într-un restaurant. În timp ce se uita la meniu și bătea în tejghea, a făcut o comandă rapidă. „Proprietar de magazin, un pui bon bon, o farfurie de fleică de vită picantă fuqi feipiană în sos de chili, două căni de vin și o farfurie de carne de vită feliată, te rog.”

Acest stabiliment era un popas popular și era în prezent plin de activitate. Un povestitor era pe scenă, agitându-și evantaiul și spunând povestea Vârfului Sisheng într-un mod animat, scuipând peste tot. Mo Ran a ales o masă lângă o fereastră și a ascultat în timp ce mânca.

„După cum sunt sigur că toată lumea știe deja, lumea cultivării este împărțită în tărâmuri de cultivare superioare și inferioare. Astăzi vom vorbi despre cea mai mare sectă din tărâmul de cultivare inferior, Vârful Sisheng. Știați că acum o sută de ani, cetatea noastră Wuchang era un loc sărac și pustiu din cauza apropierii sale de intrarea în tărâmul fantomelor? Nimeni nu îndrăznea să iasă după lăsarea întunericului. Dacă într-adevăr trebuiau să călătorească noaptea, trebuiau să sune un clopot de exorcizare și să împrăștie cenușă de tămâie și bani de hârtie în timp ce scandau: „Oameni împiedicați de munți, demoni împiedicați de hârtie”, și să treacă cât de repede puteau. Dar în aceste zile, cetatea noastră prosperă și înflorește, la fel ca oriunde altundeva, și totul datorită grijii Vârfului Sisheng. Această sectă dreaptă se află chiar la poarta tărâmului fantomelor, între granița dintre yin și yang. Chiar dacă secta a fost înființată nu cu mult timp în urmă...”

Mo Ran auzise această poveste de atâtea ori, încât urechile lui aproape că făcuseră calusuri, așa că a început să arunce o privire în afara ferestrei. S-a întâmplat ca în acel moment, sub fereastră să fie instalată o tarabă. Acolo, mai mulți străini din afara cetății erau îmbrăcați în haine de cultivatori și transportau o cușcă acoperită cu o pânză neagră în timp ce făceau trucuri pe stradă.

Acest lucru era mult mai interesant decât povestea povestitorului, iar atenția lui Mo Ran a fost atrasă de el.

„Veniți unul, veniți toți! Aruncați o privire la acești pui de pixiu, bestii mitice feroce pe care le-am îmblânzit pentru a executa obediente trucuri - și chiar a face calcule! Nu este ușor să călătorești pentru a realiza fapte cavalerești; toată lumea cruțați câteva sfaturi și rămâneți prin preajmă. Veniți să vedeți primul truc - abacul pixiu!”

Cu o floare, cultivatorii au rupt pânza neagră pentru a dezvălui în cușcă doi monștri cu față umană și corp de urs.

Mo Ran a rămas fără cuvinte. Doar doi pui de urs blânzi și pufoși?! Și tu chiar îndrăznești să susții că sunt pixiu?!

Asta a fost o mare tâmpenie chiar acolo. Doar creierele de măgar ar crede așa ceva.

Dar viziunea lui Mo Ran asupra lumii s-a lărgit curând, când vreo douăzeci sau treizeci de creiere de măgar s-au adunat să privească, aplaudând și aplaudând. Au atras și atenția tuturor celor din restaurant, făcând lucrurile destul de incomode pentru povestitor.

„Liderul actual al Vârfului Sisheng este un om cunoscut de pretutindeni pentru puterea și strălucirea sa...”

„Frumos! Din nou!”

Încurajat, povestitorul a aruncat o privire spre proprietarul vocii- doar pentru a găsi un client a cărui față strălucea roșie de emoție, dar a cărui privire era fixată nu pe el, ci pe artiștii stradali.

„Oh? Pixiu face matematică pe un abac?”

„Wow, de-a dreptul impresionant!”

„Bun spectacol! Fă-l pe pixiu să jongleze din nou cu merele!”

Întregul restaurant râdea în timp ce toată lumea se aduna lângă ferestre pentru a privi scena de acolo.

Povestitorul a încercat patetic să continue. „Maestrul este cunoscut mai ales pentru acel evantai al său. El...”

„Ah ha ha ha, acel pixiu deschis la culoare vrea să mănânce mărul. Uită-te la el cum se rostogolește pe jos!”

Povestitorul și-a șters fața cu un prosop, buzele tremurându-i de furie.

Mo Ran și-a țuguiat buzele într-un zâmbet și a strigat nonșalant din spatele perdelei de mărgele. „Uită de Vârful Sisheng, spune în schimb o poveste din Cele Optsprezece Carese. Îți garantez că va atrage din nou atenția tuturor.”

Povestitorul nu știa că persoana din spatele cortinei era chiar unul dintre tinerii maeștri ai Vârfului Sisheng, Mo Ran. Și-a adunat toată integritatea morală pe care o avea pentru a se bâlbâi: „Poveștile vulgare nu sunt potrivite pentru o sală elegantă.”

Mo Ran a râs. „Numești acest loc o sală elegantă? Cum de nu ești stânjenit?”

O explozie de zgomot a venit de jos.

„Ah! Ce cal rapid!”

„Trebuie să fie un cultivator din Vârful Sisheng!”

În mijlocul discuțiilor, un cal negru a galopat din direcția Vârfului Sisheng și, într-o clipită, a intrat în circul de pe stradă.

Pe cal erau doi oameni. Unul purta o pălărie neagră de bambus și era învăluit într-o mantie neagră care îi acoperea atât de complet, încât era imposibil să le spui vârsta sau sexul. Celălalt era o femeie de treizeci sau patruzeci de ani, cu mâini aspre și o față îmbătrânită.

Femeia a început să plângă imediat ce i-a văzut pe oamenii-urs. S-a dat jos de pe cal și s-a împiedicat spre ei, îngenunchind pentru a-l îmbrățișa pe unul dintre ei în timp ce se tânguia. „Fiul meu! Oh, fiul meu...”

Publicul era nedumerit.

„Eh? Ăștia nu sunt pui de pixiu?”, a mormăit cineva scărpinându-se pe cap.

„De ce femeia asta îi spune fiul ei?”

„Poate e o mamă pixiu?”

„Aiyo, asta ar fi ceva, atunci, dacă femelele pot chiar să ia formă umană.”

Acești săteni nu aveau cunoștințe sau experiență relevantă și doar bolboroseau prostii, dar Mo Ran și-a dat seama imediat ce se întâmplă.

Se zvonea că unor cultivatori necinstiți le plăcea să răpească copii, să le smulgă limba ca să nu poată vorbi, să le ardă pielea cu apă clocotită și apoi să lipească piei de animale pe corpurile însângerate, astfel încât, odată ce sângele se închegase, copilul și blana să devină una, făcându-i să arate exact ca un monstru. Acești copii nu puteau vorbi sau scrie și nu aveau de ales decât să sufere abuzuri și să execute ascultători trucuri precum „pixiu abacus”; orice împotrivire nu le aducea decât o bătaie.

Nu e de mirare că nu simțise nicio energie demonică. Acești „pixiu” nu erau deloc monștri, ci adevărați oameni vii.

În timp ce Mo Ran se gândea la el însuși, persoana cu mantaua neagră le-a spus ceva pe un ton scăzut cultivatorilor, care au răbufnit de furie.

„Să-mi cer scuze? Asta nu este în vocabularul meu!”

„Și ce dacă sunteți din Vârful Sisheng?”

„Vezi-ți naibii de treaba ta! Bateți-l!”

S-au năpustit asupra persoanei cu mantie neagră pentru o bătaie.

„Aiyo.” În timp ce Mo Ran îl privea pe colegul său discipol cum este bătut, a scos doar un chicotit scăzut. „Cât de înfricoșător.”

Nu avea nicio intenție de a ajuta. Chiar și în viața sa anterioară, a urât întotdeauna căile drepte și amestecate ale sectei sale. Mulți dintre ei se grăbeau să se implice în orice problemă care apărea, ca niște idioți. S-ar fi deranjat chiar și pentru un inconvenient minor, cum ar fi faptul că pisica doamnei Wang a rămas blocată într-un copac. Fiecare membru al întregii secte - de la lider până la servitori - era un idiot.

Existau nenumărate nedreptăți în lume, așa că ce rost avea să le pese? Era suficient pentru a epuiza o persoană până la moarte.

„Se luptă, se luptă! Ho! Ce pumn!”

În interiorul și în afara restaurantului, toată lumea s-a adunat să privească.

"Atât de mulți se unesc împotriva unei singure persoane! Nu vă e rușine?!”

"Ai grijă în spatele tău, domnule! Aiya! La limită! Wah-”

„Frumoasă eschivă!”

Acestor oameni le plăcea o luptă bună, dar lui Mo Ran nu-i păsa să privească. Văzuse destule vărsări de sânge; pentru el, evenimentele care se desfășurau acum erau ca bâzâitul unei muște. Și-a șters leneș firimiturile de alune de pe haine și s-a ridicat să plece.

La parter, cultivatorii și persoana cu vestă neagră ajunseseră la un impas, săbiile mișcându-se. Încrucișându-și brațele, Mo Ran s-a sprijinit de ușa restaurantului. A fost suficientă o singură privire pentru a-l face să-și muște limba de mânie. Ce dezonoare.

Toată lumea de pe Vârful Sisheng era un luptător feroce, fiecare egal cu zece bărbați, dar persoana cu mantie neagră era un luptător jalnic. Chiar și atunci când au fost târâți de pe cal, înconjurați și loviți, s-au abținut.

În schimb, această persoană a strigat politicos: „Oamenii onorabili vorbesc cu gura, nu cu pumnii. Încerc să mă înțeleg cu voi - de ce nu vreți să ascultați?!"

Cultivatorii erau la fel de fără cuvinte ca Mo Ran.

Cultivatorii se gândeau: „ La naiba! Această persoană a fost deja bătută atât de crunt și încă mai predică prostiile astea? Aceasta este ceea ce se numește „mantou pentru creier, gol pe dinăuntru”?

Dar fața lui Mo Ran s-a schimbat brusc și, pentru o secundă, capul i s-a învârtit. Și-a ținut respirația, cu ochii mari de neîncredere. Vocea aceea...

„Shi Mei!” Mo Ran a strigat și s-a repezit înainte, agitat. A dat drumul unui atac plin de putere spirituală care a doborât instantaneu cinci dintre escrocii cultivatori jianghu și a îngenuncheat pe pământ pentru a ajuta la ridicarea siluetei cu mantie neagră, care era acoperită de urme de bocanci noroioși. Vocea lui nu s-a putut abține să nu tremure ușor când a spus: „Shi Mei, tu ești?”

Capitolul 4: Vărul acestui venerabil

Acest Shi Mei nu era genul acela de shimei. Shi Mei era de fapt bărbat și, în plus, având în vedere momentul în care se alăturase sectei, el era, tehnic, shixiong-ul lui Mo Ran. Motivul pentru care avea un nume atât de nefericit era lipsa de cunoștințe a liderului Vârfului Sisheng.

Shi Mei era un orfan, iar liderul sectei îl găsise în sălbăticie. Băiatul a fost un copil slab și bolnăvicios, așa că liderul sectei s-a gândit să-i dea un nume umil, deoarece numele umile aduc o viață mai ușoară.

Copilul a fost uimitor de drăguț, ca o fetiță dragă, adorabilă și fermecătoare. După mult timp de gândire, liderul a ajuns în cele din urmă la numele Xue Ya, un prenume simplu care însemna doar fetiță.

Pe măsură ce Xue Ya înainta în vârstă, devenea din ce în ce mai frumos. Avea o siluetă subțire, iar vârfurile sprâncenelor și colțurile ochilor erau bine conturate, conferindu-i un aer grațios. Efectul general era acela al unei frumuseți naturale uimitoare și fără egal.

Țăranii cruzi și inculți din sate nu ar fi considerat greșit să folosească un nume ca Xue Ya, dar a auzit cineva vreodată de o frumusețe legendară al cărei nume era un omonim pentru „Mingi pentru câini” sau „Cocoș de oțel”?

Colegii de sectă ai băiatului nu l-au considerat potrivit și au încetat treptat să-i mai spună Xue Ya. Dar din moment ce era un nume acordat de liderul sectei, nu îndrăzniseră să îl schimbe, așa că, pe jumătate în glumă, au început să îi spună „shimei”.

A fost shimei încoace, shimei încolo, până când, în cele din urmă, liderul sectei și-a scuturat mânecile lungi și a sugerat cu amabilitate: „Xue Ya, de ce nu-ți schimbi numele în Shi Mei o dată pentru totdeauna? Ce zici de folosirea caracterului „mei” din cuvântul meng mei?”

Chiar avusese nerușinarea să întrebe. Ce persoană normală nu ar fi avut oroare de un astfel de nume? Cu toate acestea, Shi Mei era dulce din fire și, când l-a văzut pe liderul sectei privindu-l cu o veselie entuziastă, gândindu-se clar că îi făcuse un serviciu extraordinar, Shi Mei nu a avut inima să refuze. Chiar dacă se simțea jignit, nu-l putea face de râs pe liderul sectei, așa că a îngenuncheat și a acceptat numele cu grație. Din acea zi, numele său a devenit Shi Mei.

Figura în mantie neagră a tușit de câteva ori înainte de a-și reveni. Privirea i-a căzut pe Mo Ran. „Hm? A-Ran? Ce faci aici?”

În spatele unui strat subțire de organza, o pereche de ochi, blânzi ca apa de izvor și strălucitori ca stelele nopții, au străpuns adâncul inimii lui Mo Ran. Cu această singură privire, sigiliul asupra sentimentelor din copilărie și afecțiunilor tandre ale lui Taxian-jun, îngropate de mult timp, a fost rupt.

Aceasta era Shi Mei. Nu putea fi nicio greșeală.

Mo Ran era un ticălos. În viața sa anterioară, se jucase cu mulți bărbați și femei. Faptul că nu murise din cauza excesului de sex fusese o surpriză chiar și pentru el. Dar singura persoană căreia îi dăduse vreodată inima era una pe care nu îndrăznise niciodată să o atingă.

El și Shi Mei fuseseră apropiați, iar în relația lor existase o ușoară urmă de romantism. Cu toate acestea, până la moartea lui Shi Mei, Mo Ran îl ținuse doar de mână, iar singura dată când buzele lor se atinseseră într-un sărut, fusese un accident.

Mo Ran simțea că el era murdar și pângărit, în timp ce Shi Mei era pur și dulce. Cu alte cuvinte, Mo Ran nu era potrivit să fie cu el.

Când trăia, Mo Ran îl prețuise pe Shi Mei, iar după moartea lui Shi Mei îl prețuia și mai mult. După moartea sa, Shi Mei devenise lumina lunii albe, de neatins pentru Taxian-jun, dar oricât de disperat ar fi încercat Taxian-jun să se agațe de amintirile sale cu Shi Mei, defunctul aparținea trecutului, întors iremediabil în pământ fără să lase nicio urmă în urmă.

Dar în acest moment, Shi Mei se afla în fața lui, din nou în viață și respirând. Doar cu mare efort și cu toată voința lui Mo Ran și-a stăpânit emoțiile și s-a stăpânit.

Mo Ran l-a ajutat pe Shi Mei să se ridice și a șters praful de pe mantia lui, cu inima îndurerată de o durere aproape fizică. „Dacă nu aș fi fost aici, te-ar fi bruscat și mai mult! De ce nu ai ripostat?”

„Am vrut să încerc să mă înțeleg cu ei mai întâi...”

„Nu te poți înțelege cu oamenii ăștia! Ești rănit? Unde te doare?”

Shi Mei a tușit. „A-Ran, eu... eu sunt bine.”

Mo Ran s-a întors spre cultivatori, cu o expresie feroce. „Îndrăzniți să puneți mâna pe cineva din Vârful Sisheng? Cât curaj aveți!"

„A-Ran... Las-o baltă...”

„Nu v-ați dorit o luptă? Haideți, atunci! Luptați-vă cu mine!”

Grupul de cultivatori primise doar o singură lovitură de la Mo Ran, dar acea singură lovitură îi făcuse suficient de conștienți că abilitățile lui de cultivare erau mult peste ale lor. Ei știau doar cum să se ia de cei mai slabi decât ei, așa că s-au retras, temându-se să se bată cu el.

Shi Mei a suspinat. „A-Ran, încetează cu această ceartă. Cel mai bine este să ierți și să uiți.”

Mo Ran s-a întors spre Shi Mei și nu s-a putut abține să nu simtă un fel de tristețe în inimă, în timp ce colțurile ochilor i s-au încins. Shi Mei fusese întotdeauna bun la suflet. Nu a avut niciun resentiment, nicio ură, nici măcar în ultimele sale clipe. Încercase chiar să îl convingă pe Mo Ran să nu îl urască pe shizun-ul lor, care ar fi putut în mod clar să îi salveze viața lui Shi Mei, dar care în schimb alesese să stea acolo și să nu facă nimic. „Dar ei...”

„Sunt bine, totuși. Vezi? Nu s-a întâmplat nimic. Să ai mai puține probleme este mai bine decât să ai mai multe. Te rog, ascultă-l pe acest shige.”

Mo Ran a suspinat. „În regulă, te voi asculta. Voi asculta tot ce spui.” A scuturat din cap, apoi a aruncat o privire către cultivatori. „Ați auzit asta? Shige al meu a pledat pentru clemență în numele vostru! Grăbiți-vă și dispăreți! De ce mai sunteți încă aici? Așteptați să vă escortez departe?"

„Da, da! Plecăm, plecăm!"

„Așteptați”, a spus Shi Mei grupului.

Cultivatorii au presupus că Shi Mei nu avea de gând să îi lase să plece ușor, având în vedere bătaia anterioară. Astfel, au îngenuncheat pe jos și s-au înclinat. „Xianjun, Xianjun! Am greșit. Am fost ignoranți. Te rog să ne lași să plecăm!"

„Nu m-ați ascultat mai devreme când am încercat să mă înțeleg cu voi.” Shi Mei a scos un oftat. "Ați răpit copilul cuiva și le-ați frânt inima părinților. Cum puteți trăi cu asta pe conștiință?"

„Ne pare rău! Xianjun, am făcut o greșeală! Nu o vom mai face niciodată! ”

„De acum înainte trebuie să trăiți o viață cinstită. Nu mai faceți fapte rele, înțelegeți?”

„Bineînțeles! Ne-ați dat o mare lecție!

Ne-am învățat lecția!”

„Dacă este așa, atunci vă rog să vă cereți scuze acestei doamne. Și asigurați-vă că copiii ei primesc tratamentul de care au nevoie.”

Cu incidentul astfel încheiat, Mo Ran l-a ajutat pe Shi Mei să urce pe calul său, apoi a închiriat un altul de la un grajd. Cei doi s-au întors la secta lor, călărind unul lângă altul.

Luna strălucea sus pe cer, lumina ei străpungând frunzele pentru a se împrăștia pe potecă. Pe măsură ce mergeau, o euforie a început să crească în Mo Ran. Inițial, crezuse că nu-l va putea vedea pe Shi Mei până nu se va întoarce pe Vârful Sisheng - nu se așteptase ca Shi Mei să coboare de pe munte pentru a îndrepta această greșeală și să dea peste el din întâmplare. Acest lucru nu a făcut decât să întărească convingerea lui Mo Ran că el și Shi Mei chiar erau făcuți unul pentru celălalt.

Chiar dacă el și Shi Mei nu erau împreună în prezent, se sărutaseră deja în viața lor anterioară. Toate semnele indicau că și în această viață totul urma să meargă ca pe roate; era doar o chestiune de timp.

Singurul lucru de care trebuia să își facă griji era protejarea lui Shi Mei. Se va asigura că lucrurile nu se vor întâmpla ca atunci, când Shi Mei a murit în brațele lui...

Shi Mei, care nu avea de unde să știe că Mo Ran renăscuse, a stat de vorbă cu el, așa cum făcea de obicei, în timp ce se întorceau. Curând, au ajuns la poalele Vârfului Sisheng.

Cine ar fi crezut că, în toiul nopții, o persoană va sta în fața porții muntelui, uitându-se la ei cu o privire fulgerătoare.

„Mo Ran! Ți-ai amintit în sfârșit să te întorci?!”

„Eh?” Mo Ran și-a ridicat privirea. Oho, un mic drag al cerurilor atât de furios.

Nu era nimeni altul decât tânărul Xue Meng.

Comparativ cu cel pe care Mo Ran îl văzuse înainte să moară, această versiune de cincisprezece sau șaisprezece ani era mult mai arogantă. Era îmbrăcat cu o armură ușoară cu baza neagră și ornamente albastre, avea o coadă de cal înaltă legată cu o podoabă argintie. O curea decorată cu un cap de leu îi era prinsă în jurul taliei puternice și subțiri, iar încheieturile și gleznele erau înfășurate în ghetre. Scimitarul subțire de pe spatele său strălucea cu o lumină rece, iar tolba de la brațul stâng strălucea argintiu.

Mo Ran a suspinat în sinea lui, judecând în mintea lui: Hm, ostentativ.

Xue Meng, fie că era adolescent sau adult, chiar era strălucitor.

Uită-te doar la el: În loc să doarmă, era îmbrăcat în armură completă. Pentru ce? Era aici ca să-și întindă coada pentru un ritual de împerechere a păunului?

Deși Mo Ran nu-l plăcea pe Xue Meng, sentimentul era reciproc.

Mo Ran era un copil nelegitim. Când era mic, nici măcar nu știa cine este tatăl său. Se descurcase făcând munci mărunte la o casă de plăceri din Xiangtan. Abia la paisprezece ani a fost găsit de rudele sale și adus la Vârful Sisheng.

Xue Meng, pe de altă parte, era tânărul stăpân al Vârfului Sisheng, precum și vărul mai mic al lui Mo Ran. Xue Meng a fost un geniu de la o vârstă fragedă, aclamat de toată lumea ca fiind dragul cerurilor, fiul phoenixului. Un cultivator obișnuit își petrecea primii trei ani învățând elementele de bază ale cultivării și avea nevoie de cel puțin zece ani pentru a-și forma o bază spirituală. Cu talentul înnăscut al lui Xue Meng, îi luase doar cinci ani să realizeze toate acestea. Realizarea îi încântase pe părinții săi la culme și îi adusese multe laude din partea tuturor celorlalți.

Dar în ochii lui Mo Ran, fie că vorbeai despre un phoenix sau o găină, un păun sau o rață, în cele din urmă, toate erau păsări. Singura diferență consta în lungimea penelor lor.

Astfel, Mo Ran se gândea la Xue Meng ca la o pasăre țipătoare, în timp ce Xue Meng se gândea la Mo Ran ca la o corcitură proastă.

Poate că era o trăsătură de familie, dar și Mo Ran era șocant de talentat, chiar mai mult decât Xue Meng. Când Mo Ran a sosit, Xue Meng se considera de departe superior. Era mai rafinat, mai bine educat, mai bun la artele marțiale și mai chipeș - nimic de genul vărului său analfabet, jalnic și huligan.

Astfel, acest mic phoenix narcisist le-a ordonat însoțitorilor săi: „Ascultați, acest Mo Ran este un leneș incompetent, un profitor de pe stradă. Nu aveți voie să îi acordați nicio atenție. Prefaceți-vă că e un câine”.

Însoțitorii s-au apropiat de el, spunând: „Tânărul maestru are dreptate. Acest Mo Ran are deja paisprezece ani. Dacă începe să cultive acum, îi va lua zece ani să înțeleagă elementele de bază, douăzeci pentru a-și forma nucleul spiritual. Până atunci, tânărul maestru se va fi înălțat, iar el va trebui doar să privească de la sol.”

Xue Meng a rânjit, destul de mulțumit. „Douăzeci? Mă îndoiesc că acel gunoi inutil va fi capabil să formeze un miez spiritual, chiar dacă își va petrece întreaga viață încercând."

Nimeni nu ar fi putut prezice că această „bucată inutilă de gunoi” își va obține miezul spiritual după un singur an fără efort de studiu cu shizun-ul său.

Micul phoenix s-a simțit ca și cum ar fi fost lovit de fulger. Un adevăr atât de crud era greu de înghițit. Așa că înfipse ace într-o păpușă voodoo a lui Mo Ran, blestemându-l în secret pe celălalt să alunece și să cadă atunci când călătorea cu sabia și să se poticnească în cuvinte atunci când recita incantații. De fiecare dată când îl vedea pe Mo Ran, micul phoenix Xue Meng avea grijă să își dea ochii peste cap și să hulească suficient de tare încât să fie auzit la cinci kilometri distanță.

În timp ce Mo Ran își aducea aminte de aceste întâmplări din copilărie, nu se putea abține să nu îngusteze ochii amuzat. Trecuse atât de mult timp de când nu mai fusese capabil să se bucure de astfel de lucruri triviale. După zece ani de singurătate, chiar și neplăcerile trecutului erau încântătoare pentru el.

Observându-l pe Xue Meng, Shi Mei a coborât de pe cal și și-a dat jos pălăria de bambus cu voal negru pentru a-și dezvălui chipul uimitor. Avea sens să se îmbrace așa când ieșea singur. Doar o privire în lateral și Mo Ran simțea deja exaltarea și dorința curgând prin el. Această persoană era pur și simplu prea atrăgătoare, posedând o frumusețe care nu era de pe lumea asta.

„Tinere maestru”, l-a salutat Shi Mei pe Xue Meng.

Xue Meng a dat din cap. „Te-ai întors? Ai avut grijă de incidentul om-urs?”

Shi Mei a zâmbit. „A fost rezolvat, totul datorită ajutorului lui A-Ran.”

Privirea mândră și sublimă a lui Xue Meng, ascuțită ca o lamă, s-a îndreptat spre Mo Ran înainte de a pleca. S-a încruntat, cu fața schimonosită de dispreț, ca și cum privirea lui Mo Ran chiar și pentru încă o clipă i-ar murdări ochii. „Shi Mei, du-te înapoi și odihnește-te. Nu te mai asocia cu el; este un bădăran cu obiceiuri proaste. Vei învăța doar lucruri îngrozitoare, stând în preajma lui.”

Mo Ran nu a luat acest lucru în derâdere. „Dacă Shi Mei nu ar trebui să învețe de la mine, atunci ar trebui să învețe de la tine?” a întrebat el batjocoritor. "Îmbrăcat în armură completă în toiul nopții, plimbându-te cu penele din coadă răsfirate ca o pasăre. Dragul cerurilor? Mai degrabă prințesa cerurilor, ha ha ha!"

Xue Meng a izbucnit în furie. „Ai grijă cum vorbești, Mo Ran! Asta e casa mea! Cine naiba te crezi?!"

Mo Ran a contemplat un moment, numărând pe degete în timp ce o făcea. „Sunt vărul tău mai mare. Dacă te gândești bine, de fapt, sunt mai mare decât tine.”

A fost ca și cum Xue Meng ar fi fost împroșcat pe față cu rahat de câine. S-a încruntat disprețuitor. „Cine vrea un văr ca tine?” a răbufnit el. „Nu te flata singur! În ochii mei, nu ești decât un câine care se tăvălește prin noroi!”

Xue Meng era o persoană căreia îi plăcea foarte mult să îi numească pe alții câini. Javră, corcitură, fiu de cățea, crescut de câini- astfel de insulte îi veneau cu ușurință.

Mo Ran și-a ciulit urechea cu nonșalanță; se obișnuise de mult cu aceste lucruri. Dar lângă ei, Shi Mei se simțea destul de stânjenit. A spus câteva cuvinte liniștitoare cu voce joasă și, rânjind, Xue Meng și-a închis în sfârșit acel cioc eminent.

Shi Mei a zâmbit. „Tinere maestru, este atât de târziu”, a spus el cu blândețe. „Aștepți pe cineva?”

„Ce altceva aș putea face? Să privesc luna?”

Mo Ran a izbucnit în râs. "Nu e de mirare că ești îmbrăcat așa - aștepți o parteneră! Ay, cine e cea ghinionistă? Mi-e milă de ea. Ha ha ha ha ha ha.”

Expresia lui Xue Meng a devenit atât de întunecată încât ar fi putut părea cărbune. „Tu!” a răbufnit el.

„Eu?”

„Te așteptam pe tine! Și acum?”

Mo Ran a rămas șocat și tăcut.

Capitolul 5: Acest Venerabil nu este un hoț

Sala Loialității era luminată puternic. Shi Mei își luase rămas bun de la ei cu ceva timp în urmă, așa că mai erau doar Mo Ran și Xue Meng. Mo Ran l-a urmat pe Xue Meng în sală, iar când a văzut scena dinăuntru, confuzia i-a dispărut imediat.

Deci era Rong Jiu, fricosul ăla. Chiar avusese nerușinarea să vină la Vârful Sisheng să se plângă de banii pe care Mo Ran îi furase de la el.

În prezent, Rong Jiu plângea în îmbrățișarea unui bărbat mare și voinic, imaginea unei frumuseți plângăcioase. La intrarea lui Mo Ran și a lui Xue Meng, plânsul lui a crescut cu trei tonuri, ca și cum ar fi făcut spume la gură și ar fi leșinat dacă nu ar fi fost îmbrățișat de bărbatul acela.

O doamnă delicată stătea pe podiumul sălii, în spatele unei perdele de mărgele, complet pierdută. Mo Ran nu a acordat nici măcar o privire perechii respingătoare și a salutat-o. „Mătușă, m-am întors.”

Această femeie era doamna de la Vârful Sisheng, doamna Wang. Spre deosebire de acele eroine care erau pe măsura omologilor lor masculini, ea era o gospodină blândă care nu se implica în probleme din afara sectei. Nu avea absolut nicio idee cum să se descurce fără soțul ei prin preajmă. „A-Ran”, a spus ea cu timiditate, „te-ai întors în sfârșit”.

Mo Ran doar i-a zâmbit, comportându-se ca și cum duo-ul reclamant nici măcar nu ar fi fost acolo. „E atât de târziu, și totuși ești încă trează, mătușă. Ai nevoie de mine pentru ceva?”

„Mn. Vezi tu, acest Rong-gongzi spune că tu... Că i-ai luat banii?” Doamna Wang avea o față destul de subțire și era astfel prea jenată să spună că Mo Ran se dusese la prostituate. În schimb, a ales să abordeze o ofensă minoră.

Ochii lui Mo Ran s-au conturat în timp ce zâmbea. „Serios? Nu e ca și cum nu aș avea bani; de ce aș avea nevoie să-i iau pe ai lor? În plus, nu-i recunosc pe niciunul dintre acești oameni. Vă cunosc pe voi?"

Bărbatul voinic a rânjit. "Numele meu este Chang și sunt fiul cel mare al familiei mele. Ca om de afaceri, formalitățile minore contează puțin pentru mine; îmi poți spune Chang Da."

„Ah, deci este Da Chang-gongzi”, a spus Mo Ran zâmbind, după ce i-a inversat intenționat numele. "Este o onoare să te cunosc în sfârșit. Te rog să-mi scuzi grosolănia. Iar acest alt domn este...”

Intestin-gongzi a râs. „Hah, lui Mo-gongzi sigur îi place să facă pe prostul. Aceasta poate fi prima noastră întâlnire, dar în ultima lună, ți-ai petrecut jumătate din nopți în patul lui Jiu-er. Și pretinzi că nu-l recunoști - ai orbit?”

Mo Ran era complet imperturbabil și a continuat să zâmbească în timp ce se uita la Rong Jiu. „Ce-i asta? Încerci să mă calomniezi? Sunt o persoană decentă, onorabilă. Bineînțeles că nu m-am culcat niciodată cu vreun San-er sau Jiu-er.”

Fața lui Rong Jiu era roșie de furie, dar a continuat să se cuibărească la pieptul lui Chang Da, plângând. "Mo-gongzi, știu că statutul meu este inferior și indecent... Dacă nu m-ai fi exploatat atât de crud, nu aș fi venit să te caut. Dar să fiu tratat într-un asemenea mod, eu... Eu..."

„Chiar nu te cunosc”, a spus Mo Ran pe un ton ca și cum el ar fi fost cel care a fost nedreptățit. „Nici măcar nu-mi dau seama dacă ești bărbat sau femeie - cum am fi putut să ne întâlnim înainte?”

"Mi-ai frecventat afacerea chiar noaptea trecută! Cum ai putut fi atât de rece? Chang-gongzi, Chang-gongzi, trebuie să faci dreptate în numele meu.” Rong Jiu s-a îngropat și mai adânc în brațele lui Chang Da, în timp ce plânsul său se întețea.

Deoparte, fața lui Xue Meng era cenușie, încruntându-se în timp ce asculta această absurditate. Dacă nu și-ar fi păstrat stăpânirea de sine din educația sa de tânăr stăpân, ar fi dat cu mult timp în urmă această pereche respingătoare afară de pe munte.

Intestin-gongzi i-a mângâiat părul lui Rong Jiu și l-a liniștit cu câteva cuvinte murmurate înainte de a-și ridica capul. „Doamnă Wang, Vârful Sisheng este o sectă virtuoasă și dreaptă, dar acest Mo-gongzi este vulgar și josnic!” a declarat el amenințător. „Jiu-er muncește din greu pentru banii lui, totul pentru a-și cumpăra libertatea cât mai curând posibil. Dar acest cretin! Ca și cum maltratarea lui Jiu-er nu ar fi fost suficientă, i-a furat și economiile câștigate cu greu! Noi, familia Chang, nu suntem cultivatori, dar suntem bogați și am fost comercianți de generații. Dacă secta voastră nu dă socoteală în mod satisfăcător astăzi, vă veți confrunta cu necazuri fără sfârșit în Sichuan!”

Doamna Wang era agitată. „Chang-gongzi, te rog calmează-te. Eu...”

Mo Ran a rânjit. Familia Chang era de negustori de sare și ridicol de bogată. Cine ar crede că fiul cel mare al acelei familii nu-și putea permite să cumpere libertatea lui Rong Jiu? Că l-ar fi lăsat pe „Jiu-erul” său să-și câștige singur libertatea? Acest lucru era cel puțin dubios.

La exterior, totuși, zâmbetul său a rămas fix. „Deci fratele Intestin Mare este fiul bogatei familii de negustori din Yizhou. Ești impresionant și impunător, așa cum mă așteptam. Cât de admirabil.”

Intestine-gongzi părea destul de îngâmfat. "Se pare că până la urmă îți cunoști locul. Atunci de ce nu-ți ușurezi situația și mărturisești? Unde sunt lucrurile lui Jiu-er? Grăbește-te și returnează-le.”

„Sunt curios, totuși”, a spus Mo Ran, încă zâmbind. „Jiu-er al tău are atât de mulți oaspeți în fiecare zi. Chiar dacă a pierdut ceva, de ce sunt eu învinovățit?”

„Tu!” Intestin-gongzi a scrâșnit din dinți, rânjind. „Bine, bine, bine. Știam că vei încerca să te eschivezi din această situație! Doamnă Wang, după cum tocmai ai văzut, Mo-gongzi a refuzat să fie rezonabil și să spună adevărul. Nu am de gând să-mi mai pierd vremea cu el. Tu ești cea care conduce - tu decizi!”

Doamna Wang știa puține despre astfel de chestiuni, iar cuvintele ei se poticneau unele de altele în nervozitatea ei. „Eu... A-Ran... Meng-er...”

Nedorind să o lase pe mama lui să fie pusă pe jar, Xue Meng a făcut un pas înainte. „Chang-gongzi, Vârful Sisheng are reguli disciplinare stricte. Dacă acuzațiile tale se dovedesc a fi adevărate - dacă Mo Ran a încălcat într-adevăr regulile noastre împotriva lăcomiei și promisiunii - vom aplica în mod natural pedepse severe. Oricum, este cuvântul tău împotriva cuvântului lui. Ai vreo dovadă?"

Intestin-gongzi a rânjit. „ Știam că secta voastră va face asta. De aceea ne-am grăbit să ajungem aici înainte de sosirea lui Mo Ran, pentru a o confrunta pe doamna Wang.” Și-a limpezit gâtul. „Cu toții, ascultați bine: Jiu er a pierdut două unități de perle, zece lingouri de aur, o pereche de brățări de aur cu flori de prun, o pereche de agrafe de păr din jad și un pandantiv fluture din jad. Căutați aceste obiecte la Mo Ran și adevărul acuzațiilor mele va fi clarificat.”

„Ce drept ai să-mi percheziționezi corpul?” a obiectat Mo Ran.

„Mie îmi sună a conștiință vinovată.” Intestin-gongzi și-a ridicat bărbia pompos. „Doamnă Wang, care sunt pedepsele de la Vârful Sisheng pentru infracțiunile de furt și desfrânare?”

„Soțul meu a fost întotdeauna cel care s-a ocupat de problemele sectei”, a răspuns doamna Wang încet. „Eu sincer... nu știu...”

„Dubios, cât de dubios. Cred că doamna Wang face intenționat pe proasta pentru a-și proteja nepotul. Cine ar fi crezut că Vârful Sisheng este de fapt un loc atât de corupt și murdar..."

"Ajunge. Mătușa mea ți-a spus deja că nu e obișnuită să ia astfel de decizii. Ai terminat cu intimidarea unei femei?” a intervenit Mo Ran, sătul în cele din urmă de această bălăcăreală. Chiar și zâmbetul lipsit de griji care îi înfrumuseța de obicei fața se cam stinsese. A aruncat o privire în lateral către cuplul dezgustător. "Bine, percheziționați-mă, atunci. Dar ce se întâmplă dacă nu găsiți nimic și toate astea se dovedesc a fi calomnii împotriva sectei mele?”

„Atunci îmi voi cere imediat scuze lui Mo-gongzi.”

„Sigur”, a fost de acord Mo Ran destul de ușor. „Doar un singur lucru. Dacă te înșeli, atunci ca scuză, trebuie să te târăști de pe Vârful Sisheng în patru labe.”

Încrederea lui Mo Ran a făcut ca o sămânță de îndoială să prindă rădăcini în inima lui Intestine-gongzi. El crescuse având o înaltă considerație pentru cultivatori, deși, din păcate, el însuși nu avea talent pentru cultivare. Cu câteva zile în urmă, aflând că fostul său iubit Rong Jiu câștigase cumva favoarea lui Mo Ran, a făcut un târg cu el. Rong Jiu ar fi găsit o cale de a fura progresul de cultivare al lui Mo Ran, iar în schimb, gongzi Intestin Mare i-ar fi cumpărat libertatea. Nu numai asta, a promis să-l găzduiască pe Rong Jiu în casa sa și să aibă grijă de el toată viața.

Intestin-gongzi tânjea după cultivare, iar Rong Jiu râvnea la bogății. Cei doi ticăloși se potriveau bine în complicitatea lor.

În viața anterioară a lui Mo Ran, el a căzut în schema lor. Se răzbunase pe ei în cele din urmă, dar nu înainte de a suferi destul de mult. De data aceasta, stratagema lor nu dăduse roade, pentru că Mo Ran făcuse o întoarcere bruscă și fără niciun motiv aparent. Cu doar câteva zile în urmă, era încă într-o stare de ebrietate, cuibărit tandru în brațele lui Rong Jiu și făcând „Jiu-er asta” și „Jiu-er aia”. Dar în această dimineață, i-o trăgea brutal lui Rong Jiu de două ori, îi luase pe neașteptate toate lucrurile și obiectele de valoare și fugise.

Bineînțeles că Intestin-gongzi a fost furios și l-a târât pe Rong Jiu la Vârful Sisheng pentru a se plânge. Acest negustor de sare gongzi era un om de afaceri viclean; s-a gândit că dacă îl prinde pe Mo Ran, atunci o poate forța pe doamna Wang să disperseze cultivarea lui Mo Ran. Venise pregătit cu un pandantiv de jad care absoarbe cultivarea pentru a aduna ceva ușor, pe care mai târziu îl va asimila în propriul său rezervor spiritual.

Dar acum, când se uita la Mo Ran, Intestin-gongzi a ezitat. Mo Ran era un tip viclean. Dacă vânduse deja bunurile furate și aștepta doar să îl păcălească? Din nou, lucrurile ajunseseră în acest punct și ar fi fost o pierdere să renunțe în acest moment. Poate că Mo Ran doar blufa...

În timp ce se gândea la asta, Mo Ran a început să se dezbrace. Și-a dat jos roba exterioară, a aruncat-o neglijent deoparte și a făcut un gest de invitație, zâmbind. "Dă-i drumul și controlează-mă. Nu te grăbi."

După atâta zarvă, în cele din urmă, nu au găsit decât niște monezi.

Expresia lui Intestine-gongzi s-a transformat în întregime. „Imposibil! Cu siguranță faci vreun fel de truc!”

Mo Ran și-a îngustat ochii întunecați, colorați în violet și și-a mângâiat bărbia. "Mi-ai întors roba pe dos de zece ori și, de asemenea, m-ai atins peste tot. Nu mai e nimic de făcut în afară de a mă dezbrăca complet, iar tu tot nu renunți?”

„Mo Ran, tu...”

Mo Ran a avut o realizare bruscă. „Am înțeles! Intestine-gongzi, se poate ca tu să fi râvnit la frumusețea mea și să fi pus la cale tot acest spectacol doar ca să profiți de mine și să mă pipăi?"

Intestine-gongzi era atât de furios încât era cât pe ce să leșine; întreaga sa față era roșie de furie și, deși arăta spre Mo Ran, era incapabil să scoată un singur cuvânt.

Xue Meng, care privea de pe margine, ajunsese de mult la limita răbdării sale. Poate că îl dezaproba pe Mo Ran, dar Mo Ran era un membru al Vârfului Sisheng, iar străinii nu aveau dreptul să îl înjosească.

Xue Meng a înaintat fără nicio urmă de politețe, și-a ridicat mâna și i-a rupt fără ezitare degetul lui Intestine-gongzi. „Te-am amuzat timp de jumătate de noapte”, l-a admonestat el. „Dar se pare că ai făcut doar probleme din nimic!”

Intestine-gongzi a urlat de durere și și-a ținut degetul în brațe. „Voi toți! Sunteți implicați în asta împreună! Nu e de mirare că nu era nimic pe Mo Ran - trebuie să fi ascuns totul! Dezbracă-te și tu! Lasă-mă să te percheziționez!"

Xue Meng a izbucnit într-o furie generată de umilință. Cineva chiar îndrăznise să îi ordone să se dezbrace! „Nerușinatule! Chiar crezi că labele alea de câine ale tale sunt potrivite să atingă măcar colțul tivului meu? Ieși naibii afară!”

Acum că tânărul stăpân vorbise, însoțitorii din Sala Loialității, de asemenea sătui de mult timp de această fațadă, s-au grăbit să elimine această pereche de oameni obișnuiți. Aceștia nu au avut cum să reziste și au fost alungați de pe munte.

Țipătul furios al lui Intestine-gongzi a răsunat în depărtare. „Mo Ran, așteaptă! Încă nu am terminat cu tine!”

Mo Ran stătea în fața Sălii Loialității și privea cerul nopții, cu ochii curbați într-un zâmbet în timp ce suspina. „Sunt foarte speriat.”

Xue Meng i-a aruncat o privire rece. „De ce ești atât de speriat?”

„Sunt negustori de sare”, a spus Mo Ran cu o îngrijorare sinceră. „Mi-e teamă că, în viitor, nu voi mai avea parte de sare, desigur.”

Xue Meng a tăcut pentru o clipă. „Chiar nu te-ai culcat cu prostituata aia?”

„Nu.”

„Și chiar nu ai furat de la el?”

„Nu.”

Xue Meng a șuierat. „Nu te cred.”

Mo Ran a ridicat o mână, râzând. „Cerurile să mă lovească cu fulgerul dacă mint.”

Xue Meng și-a ridicat brusc mâna și l-a apucat de braț pe Mo Ran într-o strânsoare de menghină. Mo Ran s-a uitat fix la el. „Ce faci?”

Xue Meng a șuierat din nou și a rostit rapid o incantație. Sunete împrăștiate s-au auzit în timp ce un pumn de mărgele, fiecare de mărimea unei boabe de soia, a ieșit din mâneca lui Mo Ran și a căzut la pământ. Xue Meng a adunat energie spirituală în mână și a fluturat spre mărgele, care au strălucit și au crescut în dimensiune până când s-au transformat într-o grămadă de bijuterii și obiecte de valoare. Brățări cu flori de prun și cercei de jad zăceau aurii și strălucitori pe pământ.

„Suntem colegi discipoli din aceeași sectă”, a spus Mo Ran, după o pauză. „Nu îngreuna situația.”

Xue Meng s-a încruntat. „Mo Weiyu, nu ai nicio rușine?”

„Heh heh.”

„Nimeni nu râde cu tine!” a răcnit Xue Meng.

Mo Ran a suspinat. „Nu e ca și cum aș putea plânge la comandă.”

Fața lui Xue Meng era întunecată. „Așa folosești tu tehnica de ascundere a Vârfului Sisheng?”

„Mm-hmm. Aplicarea practică a cunoștințelor și toate cele, știi tu.”

„Negustorul ăla de sare era o javră enervantă, așa că nu te-am certat în fața lui, dar a făcut ceva bine”, a continuat Xue Meng furios. „Să încalci regulile împotriva furtului și desfrânării așa cum ai făcut-o tu înseamnă să ceri pedeapsă, indiferent din ce sectă ești!”

Mo Ran a rânjit, neînfricat. „Și ce ai de gând să faci în privința asta? Aștepți ca unchiul să se întoarcă să mă trădezi?"

Nici măcar nu era îngrijorat. Unchiul său îl răsfăța la maxim. Cel mult l-ar fi certat puțin pe Mo Ran; nu ar fi avut niciodată curajul să îl bată.

Xue Meng s-a întors, dându-și părul suflat de vânt, ochii sclipindu-i cu dispreț în întunericul nopții. „Tata? Nu, este la Kunlun și nu se va întoarce decât peste o lună sau două.”

Zâmbetul lui Mo Ran a înghețat pe măsură ce un sentiment amenințător l-a cuprins. Își adusese brusc aminte de o anumită persoană.

Dar... dacă ar fi fost aici, atunci el ar fi fost cel care l-ar fi primit pe Chang-gongzi la Sala Loialității, nu doamna Wang cea neștiutoare. Acea persoană... nu putea fi prin preajmă... nu?

Emoția pâlpâitoare din ochii lui Mo Ran a intensificat aerul de dispreț al lui Xue Meng. „Tatăl meu te răsfață prea mult. Dar nu există cineva aici la Vârful Sisheng care să nu te răsfețe?”

Mo Ran s-a îndepărtat încet câțiva pași, cu un zâmbet forțat pe față. „Stimabilul meu văr, este deja atât de târziu. Să nu tulburăm liniștea bătrânului nostru. Am greșit și nu va mai exista o dată viitoare - ce zici de asta? Te rog, du-te să te odihnești puțin, heh heh. Pari foarte obosit."

Și apoi a luat-o la fugă.

Cred că glumești! Tipul ăsta Xue Meng este mult prea nemilos!

În prezent, Mo Ran nu era Taxian-jun, conducătorul tărâmului muritorilor, așa că cum ar putea risca să cadă în mâinile individului în cauză? Dacă acel tip ar afla că a furat lucruri și s-a prostituat, probabil că i-ar rupe ambele picioare lui Mo Ran! Dacă nu fugea acum, nu ar mai fi avut o altă șansă!

Capitolul 6: Shizun-ul acestui Venerabil

Xue Meng crescuse pe Vârful Sisheng, așa că îi cunoștea toate intrările, ieșirile și scurtăturile. În cele din urmă, a reușit să îl prindă pe Mo Ran.

Xue Meng l-a târât pe Mo Ran capturat în spatele muntelui. Zona din spatele Vârfului Sisheng era locul unde tărâmul muritorilor se apropia cel mai mult de tărâmul fantomelor. Între cele două tărâmuri se afla o barieră, iar dincolo de acea barieră se afla lumea de dincolo.

Când Mo Ran a văzut starea îngrozitoare a zonei, a înțeles imediat de ce doamna Wang se afla în sala principală și primea vizitatori chiar și atunci când era prezentă această altă persoană.

Nu că această persoană nu ar fi vrut să ajute, ci că nu se putea îndepărta. Bariera către tărâmul fantomelor se rupsese.

În prezent, întreaga pădure era impregnată cu esența răului. Fantomele ireale se învârteau în aer, plângând în disperare, urletele lor pline de ranchiună. O crăpătură spărsese cerul, atât de imensă încât putea fi văzută de la poarta munților. O scară lungă de piatră albastră, înaltă de mii de trepte, se întindea în jos din fisura din barieră, iar dincolo de fisură se afla tărâmul fantomelor. Fantomele amenințătoare care au cultivat o formă carnală se târau pe aceste trepte în număr mare în timp ce treceau din tărâmul morților în tărâmul celor vii.

Dacă o persoană normală ar fi văzut această priveliște, ar fi fost fără îndoială speriată de moarte. Prima dată când Mo Ran văzuse așa ceva, și el începuse să transpire rece. Acum, era obișnuit cu asta.

Bariera dintre tărâmul muritorilor și cel al fantomelor fusese construită pentru prima dată într-o epocă antică de către împăratul Fuxi. Cu trecerea timpului, devenise subțire și slăbită; adesea se crăpa și se rupea în diferite locuri, necesitând reparații din partea cultivatorilor. Cu toate acestea, o sarcină ca aceasta nu numai că nu făcea prea multe pentru cultivarea cuiva, dar era și incredibil de solicitantă pentru puterea spirituală a cuiva. Să muncești atât de mult pentru nicio recompensă era o corvoadă grea și atât de puțini cultivatori din lumea cultivării erau dispuși să preia povara.

Când spiritele amenințătoare intrau în lume, cei pe care îi atacau mai întâi erau oamenii obișnuiți din tărâmul de cultivare inferior. Ca protectori ai tărâmului de cultivare inferior, Vârful Sisheng și-a asumat astfel sarcina de a repara fisurile. Munții din spatele incintei sectei se confruntau cu cel mai slab punct al barierei; toate acestea pentru a putea face astfel de reparații la timp. În plus, această barieră deteriorată ceda de cel puțin patru sau cinci ori pe an, ca o oală care trebuie mereu reparată.

Un bărbat stătea pe scara de piatră albastră de la intrarea în tărâmul fantomelor. Veșmintele sale albe ca zăpada fluturau, mânecile expansive zburau în vânt, iar aura lamei sale îl învăluia într-o lumină aurie strălucitoare. Curăță de unul singur acele spirite amenințătoare, îndepărtează fantomele malefice și repară breșa din barieră cu puterea sa.

Bărbatul avea o formă subțire și o înfățișare elegantă, cu o aură grațioasă și eterică și un chip extrem de chipeș și frumos. De departe, era ușor să ți-l imaginezi ca pe un cărturar demn, stând sub un copac înflorit, studiind un pergament cu un aer mistic și studios. Dar o privire mai atentă dezvăluia sprâncene ascuțite, ca de sabie, ochi de phoenix cu colțurile în sus și un nas îngust și drept. În ciuda acestor trăsături rafinate și impunătoare, privirea lui avea ceva dur care îl făcea să pară deosebit de inaccesibil.

Mo Ran îl privea de la distanță. Deși se credea pregătit, dacă era sincer cu el însuși, să vadă acea figură apărând din nou în fața lui, sănătoasă și bine, îl făcea să tremure până în cele mai mici fragmente ale oaselor sale. Pe jumătate groază, pe jumătate... fior.

Shizun-ul lui.

Chu Wanning.

Persoana pe care Xue Meng plânsese și implorase să o vadă când venise la Palatul Wushan în viața lor anterioară.

Acest om fusese cel care ruinase cele mai mărețe planuri ale lui Mo Ran. Îi spulberase ambițiile mărețe și, în cele din urmă, Mo Ran îl întemnițase și îl torturase până la moarte.

Logic vorbind, Mo Ran ar fi trebuit să se bucure să-l învingă pe acest adversar și să obțină răzbunarea pe care și-o dorise dintotdeauna. La fel ca un pește liber să înoate în largul oceanelor sau ca o pasăre liberă să zboare în cerurile nemărginite, Mo Ran fusese eliberat de oricine care să îl țină în frâu.

Inițial, Mo Ran crezuse că va gândi în acest fel. Dar lucrurile nu decurseseră așa. Când shizun-ul său a murit, ura lui Mo Ran a fost îngropată - împreună cu altceva ce nu-și putea explica.

Mo Ran nu era un om cult și nu a recunoscut acest altceva ca fiind sentimentul de a fi la egalitate cu un adversar demn. Știa doar că, din acel moment, nu mai avea un nemesis adevărat în lume.

Cu shizun-ul său viu, Mo Ran trăise în frică, teamă și anxietate. Simpla vedere a viței de vie în mâna shizun-ului său îi făcuse întregul corp să se înfioare, la fel cum simplul sunet al unei bâte de lemn îl făcea pe un câine bătut de multe ori să se retragă, cu dinții încleștați și picioarele cedând, cu saliva picurându-i din colțul buzelor. Chiar și mușchii gambelor i se contractau de neliniște.

Cu shizun-ul său mort, persoana de care Mo Ran se temea cel mai mult nu mai trăia. Fiind în sfârșit capabil să comită păcatul uciderii mentorului său, Mo Ran se simțea ca și cum ar fi crescut. Maturizat.

După aceea, când privirea lui a cuprins tărâmul muritorilor, nu a mai rămas nimeni care să îndrăznească să-l forțeze să îngenuncheze, nimeni care să îndrăznească să-l plesnească peste față.

Pentru a sărbători, deschisese un borcan de vin alb cu flori de pară și stătuse pe acoperiș, bând o noapte întreagă. În acea noapte, sub influența alcoolului, cicatricile de pe spatele său - lăsate de biciul shizunului său în tinerețe - arseseră din nou cu o durere proaspătă.

În acest moment, văzându-și shizun-ul stând din nou în fața lui cu ochii lui, Mo Ran nu s-a putut abține să nu se uite. Simțea deopotrivă teamă și resentiment - dar și cea mai slabă urmă de extaz întortocheat. Recăpătase un astfel de adversar după ce îl pierduse. Cum să nu fie încântat?

Chu Wanning era complet concentrat pe lupta cu sufletele împrăștiate ale morților. Nu le acorda nicio atenție celor doi discipoli care intraseră pe întinderea neîmblânzită a muntelui.

Avea o față elegantă, cu sprâncene lungi și uniforme, iar dedesubt, acea pereche de ochi de phoenix. Comportamentul său era grațios, demn și din altă lume; chiar și în fața miasmei demonice și a ploii sângeroase, expresia sa rece și distantă a rămas neschimbată. Nu ar fi părut ciudat sau deplasat dacă s-ar fi așezat pe loc să aprindă tămâie și să cânte la qin.

Cu toate acestea, acest bărbat elegant, calm și frumos mânuia în prezent o sabie lungă de exorcist înfricoșătoare care picura sânge. Cu o singură mișcare a mânecii sale largi, forța lamei sale a tăiat treptele de piatră verde și a produs o explozie. Molozul și resturile s-au prăbușit până la baza muntelui, iar o falie de o adâncime de neimaginat a despicat scara și miile ei de trepte.

O asemenea ferocitate brutală.

Câți ani trecuseră de când Mo Ran văzuse ultima dată forța shizun-ului său?

Picioarele lui Mo Ran au slăbit - un răspuns condiționat la acea forță familiară, curajoasă, copleșitoare. Nesigur, el a căzut în genunchi pe jos.

În cel mai scurt timp, Chu Wanning a anihilat ultimele fantome și a reparat cu grijă fisura către tărâmul fantomelor. După ce și-a îndeplinit sarcina, a coborât grațios din cer pentru a poposi în fața lui Mo Ran și Xue Meng.

S-a uitat mai întâi la Mo Ran, îngenuncheat pe pământ, înainte de a se uita la Xue Meng, cu ochii săi de phoenix oarecum înghețați. „Iar cauți probleme?”

Mo Ran a trebuit să recunoască. Shizun-ul său poseda capacitatea de a evalua o situație și de a ajunge imediat la cea mai corectă concluzie.

"Shizun, Mo Ran a coborât muntele și a comis infracțiunile de furt și desfrânare ”, a spus Xue Meng. „Te rog să-i aplici pedeapsa”.

Chu Wanning a tăcut pentru o clipă, cu expresia complet goală. Apoi a spus cu răceală: „Înțeleg.”

Mo Ran și Xue Meng au tăcut. Amândoi au fost puțin luați prin surprindere. Și? Asta a fost?

Totuși, tocmai când Mo Ran începea să creadă că a scăpat ușor, i-a aruncat o privire lui Chu Wanning și a fost prins complet cu garda jos. O scânteie de lumină aurie tăioasă a străbătut violent aerul și o scânteie ca un fulger a trecut direct peste obrazul lui Mo Ran.

Stropii de sânge au zburat peste tot.

Viteza acelei lumini aurii era mai mult decât șocantă. Fără să se gândească să se ferească, Mo Ran nici măcar nu avusese timp să închidă ochii înainte ca carnea de pe fața lui să fie tăiată. Rana ardea dureros.

Chu Wanning stătea neclintit în vântul puternic, cu mâinile împreunate la spate. Aerul nopții era încă murdar și înțesat de duhoarea spiritelor amenințătoare; cu adăugarea mirosului de sânge uman proaspăt vărsat, această zonă restrânsă din spatele muntelui devenise și mai înfricoșătoare și stranie.

Lucrul care îl biciuise pe Mo Ran era o viță de vie, care apăruse din senin în mâna lui Chu Wanning. Vița de vie atârna până la cizmele lui Chu Wanning și era lungă și subțire, cu frunze verzi și fragede răsărind de-a lungul ei.

Vița de vie era, fără îndoială, un obiect elegant, unul care amintea de versuri de poezie precum „Plină este ramura de salcie pe care o dăruiesc iubitei mele”. Din nefericire, Chu Wanning nu era nici blând, nici în posesia unei iubite.

Vița din mâna lui era de fapt o armă sfântă numită Tianwen și scânteia cu o lumină strălucitoare, aurie și purpurie, luminând întunericul din jur, precum și adâncurile fără fund ale ochilor lui Chu Wanning, aducându-le la viață.

"Mo Weiyu, cu siguranță ești obraznic ”, a spus Chu Wanning, cu vocea rece. „Chiar credeai că nu te voi disciplina?”

Dacă Mo Ran ar fi fost originalul său eu de cincisprezece ani, poate că nu ar fi luat în serios cuvintele lui Chu Wanning. Ar fi putut chiar să creadă că shizun-ul său blufa doar pentru a-l speria.

Cu toate acestea, Mo Weiyu care renăscuse, în viața sa anterioară, plătise de mult prețul sângelui pentru a afla cum arăta disciplina shizun-ului său. Imediat, dinții l-au durut și sângele i s-a urcat la cap. Din gură îi curgea deja, negând febril totul în speranța de a-și reabilita numele.

„Shizun...” Cu obrazul încă sângerând, Mo Ran și-a ridicat ochii, lăsându-i să se umple cu un luciu de lacrimi. Știa că dispoziția sa actuală era deopotrivă incredibil de patetică și incredibil de jalnică. „Acest discipol nu a furat niciodată nimic... nu a comis niciodată desfrâu... De ce m-ar lovi Shizun doar pe baza cuvântului lui Xue Meng, fără măcar să fi auzit versiunea mea a poveștii?”

Tăcerea domnea.

Împotriva unchiului său, Mo Ran avea două trucuri supreme. Numărul unu: Să fie drăguț. Numărul doi: Să pară jalnic. Acum și-a îndreptat ambele mișcări asupra lui Chu Wanning, arătând atât de jignit încât lacrimile amenințau să i se verse. "Este acest discipol chiar atât de lipsit de valoare în ochii tăi? Cum se face că Shizun nu-mi dă nici măcar o șansă să explic?"

Lângă ei, Xue Meng era atât de revoltat încât a bătut din picior. "Mo Ran! Tu-tu picior de câine! Tu-tu ești fără rușine! Shizun, nu-l asculta! Nu-l lăsa pe ticălosul ăsta să te deruteze! El chiar este un hoț! Toate bunurile furate sunt încă aici!"

Chu Wanning și-a coborât privirea, cu chipul rece și distant. „Mo Ran, chiar nu ai furat nimic?”

„Nu aș face-o niciodată.”

O pauză. „Știi care sunt consecințele dacă mă minți”.

Lui Mo Ran i s-a făcut pielea de găină pe tot corpul. Cum ar putea să nu știe? Chiar și așa, a rămas încăpățânat ca un catâr. „Shizun, te rog să te uiți mai întâi la fapte!”

Chu Wanning și-a ridicat mâna. Vița aceea scânteietoare a năvălit din nou. De data aceasta, în loc să biciuiască fața lui Mo Ran, s-a înfășurat strâns în jurul corpului lui Mo Ran.

Senzația era una pe care Mo Ran o recunoștea prea bine. În afară de biciuirea zilnică a oamenilor, vița de vie Tianwen avea o altă întrebuințare.

Chu Wanning s-a uitat fix la Mo Ran, legat în strânsoarea mortală a Tianwen, și a întrebat încă o dată: „Chiar nu ai furat nimic?”

Dintr-o dată, tot ce simțea Mo Ran era o agonie familiară care îi străpungea direct inima, ca și cum un șarpe mic cu colți ascuțiți s-ar fi strecurat în pieptul său și ar fi făcut ravagii printre organele sale. Durerea înțepătoare era însoțită de o tentație irezistibilă. Gura lui Mo Ran s-a deschis în ciuda lui și a oftat: „Eu... nu am... niciodată... ah...!”

Lumina aurie a lui Tianwen a luat-o razna, ca și cum i-ar fi putut simți minciunile. Dar, deși durerea a fost atât de mare încât l-a udat pe Mo Ran cu transpirație rece, el a rezistat torturii cu toată puterea pe care o avea.

Aceasta era a doua funcție a lui Tianwen în afara biciuirii: interogatoriul. Odată legat de Tianwen, nimeni nu mai putea minți sub puterea sa. Indiferent dacă erau oameni sau fantome, vii sau morți, Tianwen avea capacitatea de a-i forța să vorbească, oferindu-i astfel lui Chu Wanning răspunsurile la întrebările sale.

În viața lor anterioară, o singură persoană reușise, prin puterea cultivării, să păstreze un secret față de Tianwen. Acea persoană era nimeni altul decât cel care devenise Împăratul Tărâmului Muritorilor: Mo Weiyu.

Mo Ran, proaspăt renăscut, avea speranțe mari și credea că ar putea fi capabil să lupte împotriva interogatoriului brutal al lui Tianwen, așa cum făcuse odinioară. Dar, după ce i s-a părut o veșnicie în care și-a mușcat buzele, în timp ce picături uriașe de sudoare îi picurau pe sprâncenele întunecate ca cerneala și frisoane îi zguduiau tot corpul, în cele din urmă, a rămas îngenuncheat de durere. A îngenuncheat la picioarele lui Chu Wanning, gâfâind din răsputeri.

„Eu... eu... am furat ceva...”

Durerea a dispărut brusc.

Mo Ran nici nu-și recăpătase răsuflarea înainte să vină următoarea întrebare a lui Chu Wanning, cu o voce și mai rece decât înainte. „Ai comis desfrâu?”

Oamenii inteligenți nu comiteau fapte stupide. Dacă nu fusese în stare să-i reziste lui Tianwen mai devreme, acum ar fi fost și mai imposibil să o facă. De data aceasta, Mo Ran nici măcar nu s-a obosit să obiecteze; în momentul în care a venit durerea, el a strigat: "Am făcut-o, am făcut-o, am făcut-o! Shizun, te rog! Nu mai vreau."

Într-o parte, fața lui Xue Meng era cât pe ce să devină albastră. "Cum ai putut? ”, a spus el, șocat. „Acel Rong Jiu este un bărbat, și totuși tu...”

A rămas ignorat în timp ce lumina aurie a lui Tianwen se stingea încet. Mo Ran gâfâia guri mari de aer, iar întregul său corp era îmbibat ca și cum tocmai ar fi fost pescuit din apă. Fața lui era albă ca un cearșaf, iar buzele îi tremurau necontrolat în timp ce zăcea pe jos, incapabil să se miște.

Printre genele umede de sudoare, putea să vadă silueta neclară, dar elegantă, a lui Chu Wanning, cu coroana sa de jad verde și mânecile largi care se întindeau până la pământ. Un val de ură puternică i-a trecut brusc prin inimă.

Chu Wanning! Acest venerabil nu a greșit că te-a tratat așa cum a făcut-o în viața sa anterioară! Chiar și după ce a revenit la viață, simpla vedere a ta este încă agravantă! La naiba cu toate cele optsprezece generații ale strămoșilor tăi!

Chu Wanning nu era conștient că bestia lui de discipol avea de gând să distrugă toate cele optsprezece generații ale strămoșilor săi. A rămas pe loc pentru moment, cu fața întunecată, înainte de a spune: „Xue Meng”.

Chiar dacă Xue Meng știa că tendința actuală printre tinerii stăpâni ai caselor bogate era să se joace cu curtezanele și că atracția consta în noutate și nu neapărat într-un interes real pentru bărbați, toate acestea i se păreau destul de greu de acceptat. I-a luat o clipă să răspundă. „Shizun, acest discipol este prezent.”

"Mo Ran a încălcat cele trei mandate împotriva lăcomiei, promiscuității și înșelăciunii. Du-l la Sala Yanluo pentru penitență. În zorii zilei de mâine, adu-l la Platforma Păcatelor și Virtuților pentru a fi pedepsit în fața tuturor."

Xue Meng a fost șocat. „Ce? În fața tuturor?”

A fi „pedepsit înaintea tuturor” însemna că un discipol care a comis păcate grave va fi târât în fața discipolilor reuniți ai sectei pentru a fi condamnat și pedepsit în fața lor. Chiar și bunicile din bucătărie ar fi fost scoase. Ar fi extrem de umilitor.

Trebuie să înțelegeți că Mo Ran era un tânăr stăpân al Vârfului Sisheng. Deși se putea spune că regulile sectei erau stricte, lui Mo Ran i se acordase întotdeauna un statut special. Unchiul său, căruia îi părea rău pentru faptul că Mo Ran își pierduse părinții la o vârstă atât de fragedă și rămăsese blocat în lumea exterioară timp de paisprezece ani, l-a răsfățat întotdeauna. Chiar dacă Mo Ran făcea greșeli, primea doar o lecție privată de la unchiul său, iar bărbatul nu îl bătuse niciodată.

Dar shizun-ul lui Mo Ran nu ar fi dat ochii peste cap, nici măcar în fața liderului sectei. Într-adevăr, intenționa să-l târască pe nepotul prețios al omului pe Platforma Păcatului și Virtuții, unde îl va pedepsi și îl va face de rușine pe Mo-gongzi în fața întregii secte. Pentru Xue Meng, acest lucru era absolut șocant.

Mo Ran, pe de altă parte, nu era deloc surprins. Stătea întins pe jos, cu buzele curbate într-un rânjet. Oh, cât de virtuos era shizun-ul său - atât de plin de dreptate.

Chu Wanning era o persoană cu sânge rece. În viața lor anterioară, Shi Mei murise sub ochii lui. Mo Ran a plâns și a implorat, a tras de tivul hainei sale, a îngenuncheat pe pământ și i-a cerut ajutorul. Dar Chu Wanning a rămas surd la rugămințile lui.

Și astfel, discipolul lui Chu Wanning și-a dat ultima suflare la picioarele sale, în timp ce lângă el, Mo Ran plângea din tot sufletul. Chiar și atunci, Chu Wanning a privit fără să ridice un deget.

Nu era deloc ciudat pentru el să îl târască pe Mo Ran pe Platforma Păcatelor și Virtuților și să îl condamne în public.

Mo Ran nu putea decât să se plângă de cultivarea sa slabă din prezent. Era supărat că nu putea să-i jupoaie pielea lui Chu Wanning, să-i scoată nervii și să-i bea sângele. S-a supărat că nu i-a putut smulge părul lui Chu Wanning, nu l-a putut abuza și corupe după bunul său plac, nu l-a putut chinui și nu i-a putut distruge demnitatea, nu l-a putut face să trăiască o viață mai rea decât moartea...

Mo Ran a lăsat să scape doar pentru o clipă sălbăticia bestială din ochii lui, dar Chu Wanning a întrezărit-o. S-a uitat la fața lui Mo Ran, propriul său aer grațios și erudit fiind complet lipsit de expresie. „La ce te gândești?”

La naiba! Tianwen nu fusese încă retras!

Mo Ran a simțit încă o dată cum liana care îl lega se strânge și se răsucește, făcându-i organele să simtă că se vor rupe în bucăți. A țipat în agonie, dând drumul gândurilor din mintea lui.

"Chu Wanning! Crezi că ești atât de dur?! Privește-mă cum ți-o trag până la moarte!"

S-a așternut tăcerea.

Chu Wanning a rămas fără cuvinte. Chiar și Xue Meng era uimit.

Tianwen s-a întors brusc în palma lui Chu Wanning, transformându-se în pete de lumină aurie înainte de a dispărea în cele din urmă din vedere. Tianwen se manifesta din esența lui Chu Wanning și putea să apară atunci când era invocat și să dispară la voință.

Fața lui Xue Meng era palidă în timp ce se bâlbâia: „Sh-Sh-Shizun...”

Chu Wanning nu a vorbit. Genele sale lungi, cenușii și delicate s-au coborât în timp ce și-a privit propria palmă pentru un moment lung. Apoi și-a ridicat ochii, cu fața nemișcată în afară de faptul că devenise puțin mai înghețată decât înainte. Pentru un moment lung, l-a fixat pe Mo Ran cu o privire care spunea: „Acest discipol bestial merită moartea.” Apoi a vorbit, cu vocea scăzută: "Tianwen este stricat. O să-l repar”.

După ce a aruncat această afirmație, Chu Wanning s-a întors și a plecat.

Xue Meng nu era un copil inteligent. „Cum poate o armă sfântă ca Tianwen să fie stricată?”

Chu Wanning l-a auzit. S-a întors și a folosit încă o dată privirea aceea de „acest discipol bestial merită moartea” pentru a se uita la el. Xue Meng a simțit un fior curgându-i pe șira spinării.

Mo Ran zăcea pe jos, pe jumătate mort, cu o expresie lipsită de viață.

Mai devreme, chiar se gândise să găsească o șansă să i-o tragă lui Chu Wanning până la moarte. Era conștient că acest Chu-zongshi, cu titluri precum „Yuheng al Cerului Nopții” și „Nemuritorul Beidou”, era cineva care acorda o atenție deosebită manierelor rafinate, elegante și propriei demnități. Mai mult decât orice, nu putea suporta gândul de a fi strivit sub piciorul cuiva - de a fi murdărit și abuzat. Cum ar fi putut să-l lase pe Chu Wanning să audă așa ceva?

Mo Ran a urlat patetic ca un câine abandonat, acoperindu-și fața. Pe măsură ce își amintea de privirea lui Chu Wanning când acesta plecase, Mo Ran avea sentimentul că propria lui moarte era probabil iminentă.

Capitolul 7: Acestui Venerabil îi place găluștele

Soarele ardea de sus. Terenurile vaste ale Vârfului Sisheng se întindeau pe o sută de mile.

Ca nou venit printre sectele de cultivare, Vârful Sisheng era diferit de sectele renumite din tărâmul de cultivare superior.

Să luăm, de exemplu, ilustra Sectă Linyi Rufeng. Sala lor principală era numită Sala celor Șase Virtuți, pentru a-și încuraja discipolii să adere la virtuțile „înțelepciunii, integrității, sfințeniei, dreptății, bunăvoinței și loialității”. Locuința rezidențială în care erau cazați discipolii se numea Poarta celor Șase Conduite, pentru a le reaminti discipolilor importanța „pietății filiale față de părinți, camaraderiei cu colegii, armoniei cu vecinii, respectului pentru soț, datoriei față de societate și compasiunii pentru mase”. Zona de studiu a fost denumită Platforma celor Șase Arte, ceea ce înseamnă că discipolii trebuiau să fie maeștri ai „ritualului, muzicii, tirului cu arcul, echitației, caligrafiei și aritmeticii”.

Pe scurt, eleganță fără sfârșit.

Pe de altă parte, Vârful Sisheng provenea din origini umile, iar numele sale erau... cel puțin greu de explicat. Sala Loialității și Platforma Păcatului și Virtuții erau acceptabile. Cu toate acestea, poate pentru că tatăl și unchiul lui Mo Ran nu erau chiar învățați și nu reușiseră să găsească atât de multe nume decente, după câteva au renunțat și au început să se prostească, atribuind nume asemănătoare cu „Xue Ya” în stânga și în dreapta.

Astfel, multe nume de pe Vârful Sisheng au fost plagiate din lumea de dincolo. De exemplu, camera de auto-reflecție se numea Sala Yanluo, podul care lega zonele de reculegere și de studiu se numea Podul Naihe, sala de mese se numea Sala Mengpo, iar câmpul de antrenament se numea Muntele Pumnalelor și Marea Flăcări. Între timp, zona interzisă din pădure se numea Zona fantomă. Și așa mai departe.

Cel puțin acestea erau relativ în regulă. Zonele mai îndepărtate aveau nume deosebit de directe precum Acesta este un munte, Aceasta este apă și Aceasta este o gaură, precum și faimoasele stânci Aaaaah și Waaaah.

Locuințele bătrânilor nu scăpaseră nevătămate și aveau fiecare poreclele lor. Și, tot în mod natural, Chu Wanning nu făcea excepție. Îi plăcea pacea și liniștea și nu-i păsa să locuiască lângă alții. Reședința sa era situată la vârful sudic al Vârfului Sisheng, ascunsă într-o livadă de bambus cultivat care semăna cu un ocean de jad verde. Înaintea pavilionului principal se afla un iaz acoperit cu lotusuri roșii care, datorită unei abundențe de energie spirituală, înfloreau splendid ca norii purpurii de-a lungul anotimpurilor.

Discipolii numeau în secret acest loc elegant și pitoresc „Iadul Lotusului Roșu”.

Când Mo Ran s-a gândit la asta, nu s-a putut abține să nu chicotească. Chu Wanning afișa o față înspăimântătoare și acră zi de zi. Pentru discipoli, să-l vadă era ca și cum ar fi văzut un demon - și cum ar trebui să se numească casa demonilor dacă nu iad?

„De ce naiba chicotești?!” a întrebat Xue Meng, întrerupându-i visul cu ochii deschiși. "Grăbește-te și termină-ți micul dejun; trebuie să te duc la Platforma Păcatului și a Virtuții după asta. Ai uitat că Shizun te va disciplina astăzi în fața tuturor?!"

Mo Ran a suspinat și a atins cu grijă semnul loviturii de bici de pe fața lui. „Hsss... Ow.”

„Așa îți trebuie!”

El a suspinat. "Mă întreb dacă Tianwen a fost reparat încă. Dacă nu, te rog să nu mă mai interoghezi cu asta - cine știe ce alte prostii aș mai putea spune?"

În fața îngrijorărilor sincere ale lui Mo Ran, fața lui Xue Meng s-a înroșit de furie. "Dacă îndrăznești să fii nepoliticos cu Shizun în public, o să-ți smulg limba! ”, a amenințat el.

Mo Ran și-a acoperit fața cu o mână și a fluturat-o pe cealaltă. „Nu e nevoie, nu e nevoie”, a mormăit el slab. „Dacă Shizun mă mai leagă o dată cu vița aia, mă voi sinucide pe loc pentru a-mi dovedi nevinovăția.”

Dimineața devreme, când a sosit ora stabilită, Mo Ran a fost dus pe Platforma Păcatului și a Virtuții, conform obiceiului. A aruncat o privire în jur; sub el, o mare de oameni îmbrăcați în albastru închis stătea cât vedeai cu ochii. Toți discipolii Vârfului Sisheng purtau uniforma sectei: armuri ușoare atât de albastre încât erau aproape negre, o centură cu cap de leu, apărători de încheieturi și haine împodobite cu argint strălucitor.

Soarele răsărea dinspre est, luminând un ocean de armuri strălucitoare sub Platforma Păcatului și Virtuții. Mo Ran îngenunchease pe platforma înaltă, ascultându-l pe Bătrânul Jielü cum citește îndelungatul rechizitoriu.

"Discipolul Bătrânului Yuheng, Mo Weiyu, nu a respectat poruncile noastre, a ignorat învățăturile noastre, nu a respectat îndatoririle sectei și a abandonat moralitatea, încălcând a patra, a noua și a cincisprezecea regulă. Pedeapsa lui va fi să primească optzeci de lovituri, să copieze regulile sectei de o sută de ori și să reflecte în izolare timp de o lună. Mo Weiyu, ai ceva de spus în apărarea ta?"

Mo Ran s-a uitat la silueta albă din depărtare. Bătrânul acela era singura persoană din întregul Vârf Sisheng căreia nu i se cerea să poarte uniforma standard albastră cu bordură argintie.

Chu Wanning purta satin alb ca zăpada, cu o țesătură exterioară din mătase argintie cu model cu nori; era ca și cum ar fi fost înfășurat în gheața limpede din cele mai înalte ceruri. Dar persoana însăși părea mai friguroasă decât zăpada albă sau gerul limpede. Stătea liniștit, prea departe pentru ca Mo Ran să-i vadă expresia, dar Mo Ran știa fără să fie nevoie să vadă că acea persoană era probabil complet imperturbabilă.

Inspirând adânc, Mo Ran a răspuns: „Nu am nimic de spus în apărarea mea.”

Apoi, conform obiceiului, Bătrânul Jielü s-a adresat discipolilor reuniți mai jos. „Dacă cineva nu este de acord cu această hotărâre sau are vreun apel de făcut, poate vorbi acum.”

Discipolii s-au agitat, uitându-se unii la alții. Nimeni nu s-a gândit vreodată că Bătrânul Yuheng, Chu Wanning, își va trimite propriul discipol pe Platforma Păcatului și Virtuții pentru a fi pedepsit în public. Asta... Spus politicos, asta se numea a fi strict și imparțial. Sincer spus, se numea a fi un demon cu sânge rece.

Demonul cu sânge rece Chu Wanning avea un aer de indiferență, stând pe scaunul său cu bărbia sprijinită într-o mână.

Brusc, cineva a strigat folosind o tehnică de amplificare: „Bătrân Yuheng, acest discipol ar dori să pledeze pentru clemență în numele lui Mo-shidi.”

„Chiar așa?”

Discipolul a crezut în mod clar că, chiar dacă Mo Ran a făcut o gafă, din moment ce era nepotul liderului sectei, perspectivele sale erau încă strălucitoare și promițătoare. Astfel, a decis să profite de ocazie pentru a se face plăcut lui Mo Ran și a început să debiteze prostii. "Deși Mo-shidi a greșit, el este cordial cu colegii săi discipoli și arată compasiune față de cei mici și slabi în comportamentul său zilnic. Bătrânul Yuheng ar putea acorda îngăduință având în vedere natura sa bună?"

Acest individ nu era singurul care spera să obțină favoruri de la Mo-shidi. Tot mai mulți oameni au început să vorbească în numele lui Mo Ran, pe motive fantastice și variate. Chiar și Mo Ran se simțea stânjenit ascultându-i. Când a fost el vreodată „pur și inocent, cu mintea largă și deschis”? A fost această adunare pentru pedeapsă sau laudă?

"Bătrân Yuheng, Mo-shidi m-a ajutat odată să înfrâng demoni și să ucid bestii vicioase. Aș dori să cer recunoașterea meritelor lui Mo-shidi - pentru ca meritele sale să anuleze demeritele sale - și îți cer să-i reduci pedeapsa!"

"Bătrân Yuheng, când am experimentat devierea qi-ului, Mo-shidi a fost cel care m-a ajutat să-mi alung demonii interiori. Cred că Mo-shidi a greșit doar din cauza unei scurte greșeli de judecată și îi cer bătrânului să-i ușureze pedeapsa lui Shidi!"

"Bătrân Yuheng, Mo-shidi mi-a oferit odată un elixir pentru a-mi salva mama; el este virtuos și binevoitor prin natura sa. Bătrânule, te rog să fii indulgent!"

Pretextul ultimei persoane fusese luat de persoana din fața sa, iar el rămăsese fără cuvinte. Privirea înghețată a lui Chu Wanning s-a îndreptat spre el, iar el a bolborosit în panică: „Bătrân Yuheng, Mo-shidi m-a ajutat odată să cultiv dublu...”

„Pfft.” Cineva nu a reușit să își stăpânească râsul.

Ultimul discipol a roșit până la urechi și s-a retras stânjenit.

„Yuheng, calmează-te, calmează-te...” a spus Bătrânul Jielü, care, văzând această turnură a evenimentelor, a încercat în grabă să-l liniștească.

"Nu am mai văzut niciodată o persoană atât de nerușinată ”, a spus Chu Wanning răspicat. "Care este numele lui? Al cui discipol este acesta?"

Bătrânul Jielü a ezitat puțin, apoi s-a forțat să răspundă încet. „Discipolul meu, Yao Lian.”

Chu Wanning și-a ridicat sprâncenele. "Discipolul tău? 'Salvează imaginea'?"

Acest lucru a fost extrem de stânjenitor pentru Bătrânul Jielü, a cărui față bătrână a devenit roșie aprinsă în timp ce încerca să schimbe subiectul. "Are o voce decentă la cântat. E bun de ținut prin preajmă când primești ofrande."

Chu Wanning a pufnit și s-a întors, nedorind să-și mai irosească timpul cu nerușinatul Bătrân Jielü. Erau mii de oameni în Vârful Sisheng. Câțiva lingușitori ici și colo nu era nimic ieșit din comun.

Pe măsură ce Mo Ran a luat în considerare convingerea persistentă a fraților săi de sectă, chiar și el aproape că a început să îi creadă. Impresionant, cu adevărat impresionant. După cum s-a dovedit, el nu era singurul din această sectă adept al minciunilor în plină zi. Acest loc era plin de oameni talentați.

După nenumărate rugăminți de genul „Înțeleptule Yuheng, te rog fii milostiv”, Chu Wanning a vorbit în sfârșit. „Pledați în numele lui Mo Weiyu?” A făcut o pauză înainte de a continua. "Foarte bine. Veniți aici."

Neștiind la ce să se aștepte, solicitanții s-au apropiat de el cu teamă și trepidație.

O lumină aurie a strălucit în mâna lui Chu Wanning și Tianwen a apărut conform comenzii. Cu un vuiet, i-a înfășurat pe cei câțiva zeci de discipoli într-un pachet și i-a legat ferm pe loc.

Nu din nou! Mo Ran era pe punctul de a-și pierde orice speranță. Simpla vedere a lui Tianwen îi făcea picioarele să slăbească. De unde naiba obținuse Chu Wanning arma aia ciudată? Era un lucru bun că Chu Wanning nu își luase niciodată o soție în viața lor anterioară. Păcat de femeia ar fi rămas cu el; dacă nu ar fi fost biciuită până la moarte, probabil că ar fi fost interogată până la același sfârșit.

Privirea lui Chu Wanning era plină de dispreț în timp ce arăta cu degetul spre un discipol din grup. „Mo Ran te-a ajutat să învingi demoni?”

Discipolul nu a avut nicio șansă în fața chinului lui Tianwen și a urlat instantaneu: „Nu! Nu!”

El a trecut la următorul. „Mo Ran te-a ajutat să ieși dintr-o deviere de qi?”

"Aaah! Niciodată! Niciodată!"

„Mo Ran ți-a dat un elixir?”

"Aaah! Ajutor! Nu, nu, nu! Am inventat!"

Chu Wanning a slăbit legătura, dar imediat după aceea, și-a ridicat mâna într-un semn nemilos. Scântei au zburat în timp ce Tianwen a lovit cu brutalitate spatele acelor discipoli mincinoși.

Au răsunat instantaneu strigăte, iar sângele s-a împrăștiat peste tot.

Fruntea lui Chu Wanning s-a încruntat în timp ce îi mustra. "De ce țipați? Îngenunchiați! Asistent de disciplină!"

„Prezent.”

„Administrează pedeapsa!”

„Am înțeles!”

În cele din urmă, nu numai că acești oameni nu au reușit să câștige favoruri, dar au primit și zece lovituri fiecare pentru încălcarea poruncii împotriva înșelăciunii - plus un bici bonus gratuit de la Bătrânul Yuheng. Seara l-a găsit pe Mo Ran întins pe patul său. Chiar dacă i se aplicase unguent medicinal pe spate, acesta era încă acoperit de urme încrucișate și era imposibil să se întoarcă. A scos câteva suspine, ochii lăcrimând din cauza durerii.

Cu aspectul său drăguț, acest scâncet îl făcea să pară o pisicuță pufoasă care fusese bătută lamentabil. Din păcate, gândurile lui interioare nu semănau deloc cu cele ale unei pisicuțe. A apucat pătura și a mușcat din cearșafuri, imaginându-și în locul lor pe ticălosul de Chu Wanning. A mușcat! A călcat în picioare! Lovit! Rupt!

Singura lui consolare era că Shi Mei venise să-l viziteze cu un castron de wontons făcuți manual. Sub privirea blândă și plină de compasiune a lui Shi Mei, lacrimile lui Mo Ran au căzut și mai tare. Nu-i păsa de zicale precum „bărbații nu plâng”. Îi plăcea să se comporte drăguț și răsfățat în fața persoanei pe care o plăcea.

"Te doare prea tare? Ești în stare să te ridici?" Shi Mei s-a așezat la marginea patului și a scos un oftat. "Shizun, el... Mâna lui era mult prea grea. Uită-te la rănile tale... Unele dintre ele încă mai sângerează."

Căldura a crescut în pieptul lui Mo Ran când a ascultat aceste cuvinte compătimitoare. S-a uitat în sus cu ochii înlăcrimați și și-a fluturat genele. „Știind că Shi Mei ține atât de mult la mine, eu... nu mai simt durerea.”

"Oh, uită-te la starea ta. Cum să nu te doară? Ar trebui să fii mai mult decât familiarizat cu temperamentul lui Shizun. Să nu mai faci astfel de greșeli în viitor, bine?" Shi Mei îl privea cu egală neputință și compasiune, ochii săi expresivi strălucind în lumina lumânărilor ca apele calde de primăvară.

Inima lui Mo Ran a tresărit. "Nu se va mai întâmpla ”, a răspuns el ascultător. „Jur.”

„Cine mai poate lua în serios jurămintele tale?” Shi Mei l-a certat, dar zâmbea. ”Wonton-urile se răcesc. Poți să te ridici? Stai pe loc dacă nu; te hrănesc eu."

Mo Ran era deja pe jumătate ridicat, dar la aceste cuvinte, s-a prăbușit instantaneu înapoi.

Shi Mei i-a aruncat o privire.

Atât în această viață, cât și în ultima, wontonii lui Shi Mei erau mâncarea preferată a lui Mo Ran. Cu învelișuri subțiri ca norii și umpluturi fragede ca smântâna, fiecare îmbucătură din găluștele pline de savoare, moi și gustoase i se topea practic în gură, lăsând în urmă un gust delicios.

Cel mai mult îi plăcea supa, fiartă la foc mic până la o consistență lăptoasă, presărată cu bucățele de ceapă verde tocată și bucățele fragede de ouă galbene și, în final, cu o lingură de ardei iute prăjit în pastă de usturoi, care te încălzea din interior în timp ce o mâncai.

Shi Mei îl hrănea cu atenție, lingură cu lingură. "Nu am adăugat ulei de chili astăzi. Rănile tale sunt prea grave, iar mâncarea picantă nu este bună când ești în convalescență. Mulțumește-te cu bulionul, bine?"

Mo Ran s-a uitat la el, zâmbind, neputând și nevrând să întoarcă privirea. „Tot ce faci este delicios, picant sau nu.”

„Lingușitorule.” Shi Mei a zâmbit și el și a luat oul fiert din supă. „Uite un ou care se topește ca recompensă; știu că-ți plac alea.”

Mo Ran a chicotit poznaș, un smoc de păr ridicându-se pe cap ca o floare înmugurită. „Shi Mei.”

„Da?”

"Nimic. Am simțit doar nevoia să-ți spun numele."

Shi Mei a tăcut.

Ciuful de păr se legăna înainte și înapoi. „Shi Mei.”

Shi Mei și-a înăbușit un râset. „Doar îl spui din nou?”

"Mm-hmm. Rostirea numelui tău mă face fericit."

Shi Mei a ezitat pentru o clipă, apoi i-a pipăit tandru fruntea. "Copil prostuț. Ai febră?"

Mo Ran a chicotit și s-a rostogolit pe jumătate pentru a-l privi din profil, cu ochii strălucind de parcă ar fi fost plini de stele. „Aș vrea să pot mânca wontonii tăi în fiecare zi.”

Vorbea serios fiecare cuvânt. După moartea lui Shi Mei, Mo Ran tânjise să guste din nou wontonii lui făcuți manual, dar acea aromă dispăruse pentru totdeauna.

La acea vreme, Chu Wanning nu rupsese încă complet relațiile cu el. Poate din cauza unei mustrări de conștiință, după ce a văzut cum Mo Ran a rămas în genunchi în fața sicriului lui Shi Mei, Chu Wanning s-a dus în liniște la bucătărie. Acolo, a frământat aluatul, a tocat umplutura și a împăturit cu grijă câteva wontons. Cu toate acestea, Mo Ran îl prinsese înainte să poată termina. Mo Ran, care tocmai își pierduse adevărata iubire, nu a putut tolera acest lucru. Acțiunile lui Chu Wanning i se păruseră o batjocură, o imitație stângace, o înjunghiere deliberată.

Shi Mei era mort. Chu Wanning ar fi putut să-l salveze, dar refuzase să-l ajute. Acum îndrăznea să încerce să-i facă lui Mo Ran wontons în locul lui Shi Mei. Credea că asta îl va face fericit pe Mo Ran?

Mo Ran se grăbise în bucătărie și răsturnase totul. Wontonii albi și dolofani se rostogoliseră pe podea.

A răcnit la Chu Wanning: „Cine naiba te crezi? Ai vreun drept să folosești lucrurile pe care le-a folosit el? Să faci mâncarea pe care a făcut-o el? Shi Mei a murit- ești fericit acum? Sau trebuie să-ți hăituiești toți discipolii până la moarte sau nebunie înainte să fii mulțumit? Chu Wanning! Nu a mai rămas nimeni în lumea asta care să mai poată face vreodată acei wonton. Oricât de mult l-ai imita, nu te vei apropia niciodată!”

Mâncând acest castron de wonton acum, Mo Ran era atât încântat, cât și foarte emoționat. Continua să zâmbească în timp ce mânca, dar ochii îi deveniseră ușor umezi. Din fericire, lumina lumânării era slabă, iar Shi Mei nu a putut vedea clar cele mai mici detalii ale expresiei sale.

"Shi Mei ”, a spus Mo Ran.

„Mm?”

„Mulțumesc.”

Shi Mei a făcut o pauză pentru o secundă, apoi a zâmbit amabil. "Nu este doar un castron de wontons? Nu e nevoie să fii atât de formal. Dacă îți plac, o să îți fac mai des."

Mo Ran a vrut să spună: „ Mulțumesc nu doar pentru wontons. Îți mulțumesc, de asemenea, atât în această viață, cât și în ultima, pentru că ai fost singura persoană care nu m-a privit niciodată de sus, care nu a ținut cont de originile mele, căreia nu i-a păsat de cei paisprezece ani pe care i-am petrecut străduindu-mă să supraviețuiesc prin orice mijloace, corecte sau greșite.

Îți mulțumesc, de asemenea, pentru că dacă nu mi-aș fi amintit de tine în acel moment când am renăscut, probabil că l-aș fi ucis pe Rong Jiu, aș fi repetat o greșeală gravă și aș fi mers pe aceeași cale amară ca înainte.

Din fericire, am renăscut înainte de moartea ta. Te voi proteja cu siguranță de data aceasta. Dacă ți se întâmplă ceva, chiar dacă acel demon cu sânge rece Chu Wanning nu te va salva, o voi face eu.

Dar nu avea cum să spună nimic din toate astea.

În cele din urmă, Mo Ran a terminat supa fără să spună nimic. Nu a lăsat nici măcar o fărâmă de ceapă verde tocată. Și-a lins buzele ca și cum ar mai fi vrut, cu gropițele distincte și fermecătoare, arătând drăguț ca un pisoi pufos. „Pot să primesc mai mult mâine?”

Shi Mei nu știa dacă să râdă sau să plângă. "Nu vrei să încerci altceva? Nu te vei sătura de ele?"

„Nu mă voi sătura niciodată de wonton-urile tale, atâta timp cât tu nu te vei sătura de mine!”

Shi Mei a chicotit, clătinând din cap. "Nu sunt sigur cât de multă făină a mai rămas. Dacă nu este suficientă făină pentru wontons, ce zici în schimb de ouă în supă dulce? Îmi amintesc că ți-a plăcut și asta."

"Bine, bine! Atâta timp cât o faci tu, orice este bine."

Mo Ran era exaltat, atât de fericit încât s-ar fi putut rostogoli îmbrățișându-și plapuma. Uite cât de tandru și grijuliu este Shi Mei. Chu Wanning, dă-i drumul și biciuiește-mă dacă vrei! Am o frumusețe care să aibă grijă de mine când sunt întins în pat, heh heh heh!

Numai gândul la acel shizun al său a aprins o flacără de furie în mijlocul sentimentelor sale tandre. Mo Ran a scormonit resemnat în crăpătura dintre pat și marginea patului încă o dată, blestemând în sinea lui.

„Yuheng al Cerului de Noapte”? „Nemuritorul Beidou”? Ce tâmpenii! Chu Wanning, în această viață, trebuie doar să aștepți și să vezi!

Capitolul 8: Acest Venerabil este pedepsit

Mo Ran a stat trei zile întregi întins pe pat ca un pește mort. Rănile abia i se închiseseră când a primit o somație prin care i se spunea să se ducă naibii la Pavilionul Lotusului Roșu pentru a face muncă fizică.

Și asta făcea parte din pedeapsă. Mo Ran nu putea coborî muntele în timpul perioadei sale de detenție, dar nici nu avea voie să stea degeaba. Astfel, el ajuta făcând munci ciudate în cadrul sectei. Aceste treburi ciudate erau, în general, lucruri cum ar fi să o ajute pe doamna de la bucătăria din Sala Mengpo să spele vasele, să frece bine cei trei sute șaizeci și cinci de lei de piatră de pe stâlpii Podului Naihe, să transcrie copii ale unor documente plictisitoare și scripturi plictisitoare, și așa mai departe.

Dar ce fel de loc era Pavilionul Lotusului Roșu? Era reședința ticălosului de Chu Wanning, bârlogul blestemat pe care toată lumea îl numea Iadul Lotusului Roșu. Doar o mână de oameni din Vârful Sisheng au pus vreodată piciorul în el. Dintre cei care au făcut-o, fiecare s-a întors cu brațele sau picioarele rupte. Astfel, pe lângă Iadul Lotusului Roșu, reședința lui Chu Wanning avea o altă poreclă care era și mai nepretențioasă: Pavilionul Picioarelor Rupte.

Discipolii sectei aveau o glumă interioară: „Pavilionul ascunde o frumusețe; frumusețea deține Tianwen. Intrați prin Poarta Picioarelor Rupte și cunoașteți agonia de a avea picioarele rupte. Dacă vreți să aveți meridianele zdrobite, nu căutați mai departe de Bătrânul Yuheng."

Odată, o discipolă neînfricată, care era scandalos de desfrânată, a îndrăznit chiar să râvnească la frumusețea Bătrânului Yuheng. S-a furișat la vârful sudic într-o noapte fără lună pentru a urca pe acoperiș, sperând să tragă cu ochiul la bătrân în timp ce se îmbăia.

Rezultatul a fost o concluzie previzibilă. Acea războinică fusese escortată de Tianwen până la limita dintre viață și moarte și fusese țintuită la pat nu mai puțin de o sută de zile mizerabile. În plus, Chu Wanning declarase că orice alte fărădelegi vor fi întâmpinate direct cu o lovitură usturătoare.

Vezi? Ce bădărănie grosolană! Ce comportament insensibil! Ce om dezgustător!

În cadrul sectei, au existat un număr de tinere naive și prostuțe care - crezând că, fiind fete, Bătrânul Yuheng le va compătimi și le va arăta compasiune - chicoteau și îl tachinau, sperând cu îndrăzneală să-i atragă atenția. Cu toate acestea, după ce Bătrânul a căsăpit acea infractoare, nimeni nu a mai îndrăznit să încerce să se dea la el.

Bătrânul Yuheng era nediscriminatoriu când venea vorba de lovituri, neavând nici măcar o fărâmă din dispoziția unui domn adevărat. În afară de chipul său frumos, nu avea nimic care să îl recomande - sau cel puțin așa credeau discipolii sectei.

Micul mesager shidi se uita la Mo Ran cu simpatie în ochi. A încercat să se abțină, dar, în cele din urmă, nu a putut. „Mo-Shixiong...”

„Hm?”

"Temperamentul Bătrânului Yuheng este atât de rău încât nimeni care intră în Pavilionul Lotusului Roșu nu iese în picioare. De ce nu încerci să spui că rănile tale nu s-au vindecat și să-l rogi pe Bătrânul Yuheng să te lase să speli vasele în schimb?"

Mo Ran era eminamente recunoscător pentru compasiunea de Buddha a acestui shidi, dar tot a respins ideea. Să-l implor pe Chu Wanning? Te rog. Nu voia să mai facă încă o încercare cu Tianwen.

Astfel, cu un efort imens, s-a îmbrăcat și și-a târât picioarele grele spre vârful sudic al Vârfului Sisheng, reticența îngreunându-i fiecare pas.

Pavilionul Lotusului Roșu, Iadul Lotusului Roșu. Nu era niciun suflet la vedere pe o sută de mile în jurul reședinței lui Chu Wanning. Nimeni nu voia să se apropie de locul unde trăia; gusturile groaznice și temperamentul imprevizibil al lui Chu Wanning îi făceau pe toți cei din sectă să stea departe, urmărindu-l doar de la o distanță respectuoasă.

Mo Ran a rămas oarecum neliniștit; nu știa ce l-ar fi pus Chu Wanning să facă drept pedeapsă. Gândurile lui au zburdat pe tot parcursul călătoriei sale spre vârful culmii sudice. După ce a traversat un câmp dens de plantații de bambus, a văzut o întindere mare de lotuși de un roșu purpuriu viu.

Era încă destul de devreme dimineața. Soarele abia răsărise în est și strălucea orbitor la orizont. De la florile paradisiace de lotus din iaz creșteau tulpini care legau florile purpurii de cerul roșu aprins; floarea și cerul se absorbeau și se reflectau reciproc pentru a-și amplifica strălucirea, până când deveneau de-a dreptul impresionante de privit. Pe iaz, un pod sinuos în zig-zag ducea la un pavilion care se afla într-o eleganță liniștită. În spatele acestuia se întindea un fundal muntos care curgea cu perdele de cascade. Mărgele de apă trosneau pe stâncile de dedesubt ca niște cioburi de cristal, sfărâmându-se într-o ceață apoasă care se ridica ca un abur. Lumina strălucea prin ceață, creând o atmosferă eterică în mijlocul calmului.

Sentimentul lui Mo Ran despre toate acestea a fost: Ugh.

Indiferent cât de frumos era, oriunde locuia Chu Wanning nu putea fi decât ugh pentru el!

Uită-te la această luxurianță excesivă - ce risipă abundentă! Pavilionul în care dormeau discipolii era foarte strâmt, fiecare cameră având un spațiu foarte mic. Și totuși, uită-te la Bătrânul Yuheng! Era doar o persoană, dar a ocupat un întreg vârf de munte și a săpat chiar și trei iazuri uriașe pentru a planta o abundență de flori de lotus. În regulă, bine, se spunea că aceste flori de lotus erau de soiuri unice și puteau fi transformate în medicamente de calitate rară, dar...

Oricum ar fi fost, era o monstruozitate. Chiar era păcat că Mo Ran nu putea să dea foc pavilionului și să-l ardă.

Cu toate acestea, supărarea nu era nimic mai mult decât supărare. Deoarece avea doar șaisprezece ani și nu putea concura cu shizun-ul său, Mo Ran s-a apropiat de reședința lui Chu Wanning pentru a sta la intrarea principală. Și-a conturat ochii zâmbind și a strigat cu o voce dezgustător de dulce, prefăcându-se a fi un plebeu umil. „Acest discipol Mo Ran îl salută pe Shizun.”

„Intră.”

Interiorul camerei era o mare dezordine. Acel demon cu sânge rece, Chu Wanning, era îmbrăcat în alb, poalele veșmintelor sale fiind încrețite sus și strânse pentru a-i da un aer castă și ascetic. Astăzi avea părul ridicat într-o coadă de cal înaltă și stătea pe jos înconjurat de componente mecanice, cu o pereche de mănuși de metal negru pe mâini și o pensulă între dinți.

I-a aruncat lui Mo Ran o privire inexpresivă și a spus cu pensula între dinți: „Vino aici.”

Mo Ran s-a dus acolo. De fapt, a fost puțin dificil pentru că în casă nu mai rămăsese niciun spațiu în care să meargă o persoană; schițe, bucăți de cherestea și piese de metal erau împrăștiate peste tot.

Sprâncenele lui Mo Ran s-au încruntat. În viața sa anterioară, nu intrase niciodată în camerele lui Chu Wanning. Cine și-ar fi putut imagina că un bărbat elegant și chipeș ca el ar locui într-o asemenea mizerie? Era un sentiment sincer de nedescris.

„Shizun, ce faci?”

„Gardianul Nopții Sfinte.”

„Ce?”

Chu Wanning era un pic morocănos, probabil pentru că avea o pensulă în gură care făcea să fie incomod să vorbească. „Gardianul Nopții Sfinte.”

Mo Ran s-a uitat mut la piesele împrăștiate pe podea.

Acest shizun al său avea și titlul de Chu-zongshi, care nu era doar un apelativ gol. Mo Ran a trebuit să admită că, pentru a fi corect, Chu Wanning era un om remarcabil. Fie că era vorba de meritul celor trei arme sfinte ale sale, de puterile sale de refacere a barierelor sau de abilitățile sale de inginer mecanic, el își câștigase dreptul de a fi numit „cel mai bun dintre cei buni”. De aceea, în ciuda temperamentului său rău și a dificultății de a-l mulțumi, fiecare sectă majoră de cultivare a încercat să îl cucerească.

Cât despre Gardianul Nopții Sfinte, acesta era un lucru cu care Mo Ran cel renăscut era mai mult decât familiar. Era un dispozitiv inventat de Chu Wanning, ieftin ca preț, dar extrem de puternic și eficient în luptă. Putea proteja oamenii de rând din tărâmul de cultivare inferior de incursiunile demonice pe timp de noapte.

În viața anterioară a lui Mo Ran, Gardianul Nopții Sfinte era ceva ce aproape fiecare casă deținea. Fiecare set de armură avea același preț ca o mătură și era mai eficient decât picturile cu gardienii ușilor și gurile lor deschise, cu dinții scoși. Chiar și după moartea lui Chu Wanning, acei Gardieni ai Nopții Sfinte au continuat să protejeze familiile sărace care nu își puteau permite serviciile unui cultivator.

O compasiune atât de sinceră, în comparație cu indiferența cu care își trata discipolii... Heh, asta l-a umplut pe Mo Ran de dispreț.

Mo Ran s-a așezat și s-a uitat la Gardianul Nopții Sfinte, care în prezent nu era nimic mai mult decât simple părți, în timp ce evenimentele din trecut îi treceau prin minte. Neputând rezista, s-a întins să ia una dintre îmbinările unui deget al gardianului pentru a o examina.

Chu Wanning a prins mortisul și tenonul părților din mâinile sale și, în cele din urmă, s-a eliberat pentru a îndepărta pensula care îi fusese între buze. S-a uitat fix la Mo Ran. "Aceea tocmai a fost unsă cu ulei. Nu trebuia atinsă."

„Oh...” Mo Ran a pus jos articulația degetului și și-a stăpânit gândurile. Jucând în continuare rolul unei persoane drăguțe și inofensive, a întrebat zâmbind: „Shizun, m-ai chemat aici să te ajut?”

„Mn”, a spus Chu Wanning.

„Ce vrei să fac?”

„Să faci curat în casă.”

Zâmbetul lui Mo Ran a înghețat. S-a uitat în jurul lui la cameră, care arăta de parcă tocmai supraviețuise unui cutremur.

Cu toate că Chu Wanning era un geniu când venea vorba de tehnici de cultivare, era cu adevărat un idiot când venea vorba de viața de zi cu zi.

După ce a curățat a cincea ceașcă de ceai care fusese spartă, dar nu fusese măturată, Mo Ran nu a mai putut suporta. "Shizun, cât timp a trecut de când nu ai mai curățat? Sheesh, este atât de murdar!"

Chu Wanning se uita în prezent la o schiță și nu și-a ridicat privirea nici când a auzit întrebarea. „Cam de un an.”

Mo Ran a ezitat. „Și unde dormi de obicei?”

„Ce?” Probabil că acea schiță avea ceva probleme, făcându-l pe Chu Wanning mai irascibil decât de obicei la a fi întrerupt. Și-a trecut o mână prin păr și a răspuns iritat: „Pe pat, desigur.”

Mo Ran a aruncat o privire la pat, care era plin cu diverse obiecte și mecanisme care erau aproape gata. De asemenea, era plin de ferăstraie, topoare, seceri și alte unelte de acest fel, fiecare eminamente ascuțit și strălucind cu o lumină de oțel.

Incredibil. Cum a putut dormi această persoană fără să-și taie capul?

După ce a muncit mai bine de jumătate de zi, Mo Ran a măturat suficient rumeguș și murdărie de pe podea pentru a umple trei pubele. După ce a șters rafturile, mai mult de zece cârpe albe erau acum negre. Până la ora prânzului, doar jumătate din loc fusese organizat.

Al naibii Chu Wanning. Chiar era mai josnic decât o scorpie.

Curățarea unei camere nu era, la prima vedere, o pedeapsă deosebit de severă. Spusă cu voce tare, nu părea nici deosebit de laborioasă. Totuși, cine ar fi putut ști că asta însemna să mături un loc infernal care nu fusese curățat de trei sute șaizeci și cinci de zile? Fără să conteze că Mo Ran era acoperit de urme de bici, chiar dacă ar fi fost perfect sănătos, o tortură obositoare ca aceasta l-ar fi putut ucide pe jumătate!

„Shizun...”

„Ce?”

„Această grămadă de haine...” Stătea probabil acolo de trei luni.

Chu Wanning a terminat în sfârșit de conectat un braț al Gardianului Nopții Sfinte. Și-a frecat umerii înțepeniți și și-a ridicat privirea pentru a se uita la coșul de rufe, în prezent îngrămădit ca un munte cu haine. "Le voi spăla eu”, a spus el rece.

Mo Ran a scos un oftat de ușurare. Slavă cerului. Apoi, după aceea, un pic curios, a întrebat: „Shizun, știi cum să speli rufe?"

Chu Wanning s-a uitat la el. După un moment, a răspuns crispat: "Cât de greu poate fi? Le arunci în apă, le lași să se înmoaie puțin, apoi le pescuiești pentru a le pune la uscat. Gata."

Serios. Ce ar crede doamnele care îl admirau în secret pe Chu-zongshi dacă ar afla despre asta? Mo Ran credea din toată inima că acest bărbat respingător și dezgustător era bun doar pentru aspectul său și nimic altceva. Dacă acest lucru ar fi ieșit la iveală, câte inimi tandre ar fi fost frânte?

"Se face târziu. Vino cu mine la bucătărie și fă restul când ne întoarcem."

Sala Mengpo era plină de activitate, discipolii Vârfului Sisheng adunându-se să mănânce în grupuri mici. Chu Wanning a pus câteva feluri de mâncare pe tava sa de lemn și s-a dus să stea liniștit într-un colț.

Treptat, scaunele pe o rază de șase metri în jurul lui s-au golit. Nimeni nu îndrăznea să se așeze lângă Bătrânul Yuheng, în eventualitatea în care ceva l-ar fi putut supăra și Tianwen ar fi ieșit la atac. Chu Wanning era conștient de acest lucru, dar nu s-a supărat câtuși de puțin. Stătea de unul singur, ca o frumusețe rece, luând masa într-un mod rafinat.

Dar astăzi a fost puțin diferit. Mo Ran venise cu el și, firește, trebuia să stea alături de el.

Tuturor le era frică de Chu Wanning, iar Mo Ran nu făcea excepție. Dar, după ce murise deja o dată, nu îi era prea frică de Chu Wanning - mai ales că teama de la prima lor întâlnire dispăruse și ura pe care o simțise față de shizun-ul său în ultima sa viață începuse să reapară încet. Și ce dacă Chu Wanning era feroce? Și el mai murise o dată, și de mâinile lui Mo Ran.

Mo Ran s-a așezat în fața lui, mestecându-și fără grabă coastele dulci și acre. A mâncat, ronțăind, și un munte mic de oase s-a materializat curând lângă castronul său. Chu Wanning și-a trântit bețișoarele.

Mo Ran a clipit.

„Poți să nu-ți plesnești buzele când mănânci?”

"Mestec coaste. Cum să mestec fără să-mi plesnesc buzele?"

„Atunci nu mânca coaste.”

„Dar îmi plac coastele.”

„Atunci dispari și du-te să mănânci în altă parte.”

În timp ce se certau, vocile lor deveneau din ce în ce mai puternice; unii discipoli au început să se uite la ei.

Mo Ran și-a reprimat impulsul de a întoarce bolul cu mâncare pe capul lui Chu Wanning. Buzele lui, strălucitoare de ulei, s-au strâns într-o linie. După un timp, a întredeschis ochii, colțul gurii curbându-se într-un zâmbet dulce. "Nu țipa atât de tare, Shizun. Dacă aud alții, nu vor râde de noi?"

Chu Wanning avusese întotdeauna o față subțire și, cu siguranță, și-a coborât vocea pentru a murmura: „Dispari.”

Mo Ran a râs atât de tare încât aproape că a căzut.

Liniște.

"Ah, nu te uita fix la mine, Shizun. Te rog mănâncă, mănâncă. Voi încerca să mestec în liniște." După ce s-a distrat, Mo Ran a revenit la comportamentul său bun și ascultător și, într-adevăr, și-a mâncat coastele mult mai puțin zgomotos.

Chu Wanning era îngăduitor, dar nu coercitiv; când Mo Ran a făcut ce i s-a spus, expresia shizun-ului său s-a relaxat puțin și nu a mai părut atât de amar și resentimentar. A lăsat capul în jos și a continuat să-și mănânce elegant mâncarea de legume și tofu.

Această pace nu a durat mult până când Mo Ran a început să se manifeste din nou. Nici el nu știa de ce făcea ceea ce făcea; ceea ce știa era că de fiecare dată când îl vedea pe Chu Wanning în această viață, voia doar să îl enerveze, într-un fel sau altul.

Astfel, Chu Wanning a observat că, deși Mo Ran nu mai mesteca zgomotos, mânca cu mâinile, cu degetele acoperite de grăsime, cu sosul strălucitor și picurat. Venele de la tâmplele lui Chu Wanning s-au umflat de furie în timp ce încerca să suporte. Și-a coborât privirea, fără să se uite la Mo Ran, și s-a concentrat asupra mâncării sale.

Poate pentru că lui Mo Ran îi plăcea atât de mult mâncarea încât s-a lăsat dus de val, dar după ce a terminat de ronțăit un anumit os, l-a aruncat neglijent în bolul lui Chu Wanning. Chu Wanning s-a zgâit la coasta roasă, aerul din jurul său înghețând vizibil cu o viteză înspăimântătoare.

„Mo Ran...!”

„Shizun...” Mo Ran era ușor îngrozit, dar nici măcar el nu-și putea da seama cât din spectacolul lui era fals și cât era real. „Asta... nu am vrut să fac asta.”

Da, sigur.

Tăcere.

„Nu te supăra, o să îl iau imediat.” În timp ce spunea asta, Mo Ran și-a întins într-adevăr bețișoarele și le-a băgat rapid în bolul lui Chu Wanning pentru a recupera osul ofensator.

Fața lui Chu Wanning s-a învinețit și părea că este pe cale să leșine de dezgust.

Genele lui Mo Ran tremurau, trăsăturile lui delicate părând oarecum jalnice, ca și cum ar fi fost nedreptățit. „Shizun, mă consideri atât de respingător?”

Tăcere.

„Shizun, îmi pare foarte rău.”

Las-o baltă, s-a gândit Chu Wanning. Nu era nevoie să se certe cu cei care erau mai tineri decât el. A renunțat la dorința de a chema Tianwen și de a-i da o bătaie lui Mo Ran, dar apetitul îi fusese risipit. S-a ridicat în picioare. „Sunt sătul.”

"Asta e tot ce vei mânca? Shizun, abia te-ai atins de mâncare."

"Nu mi-era foame ”, a spus Chu Wanning morocănos.

Mo Ran era încântat pe dinăuntru, dar gura lui continua să rostească cuvinte dulci. "Atunci nici eu nu mai mănânc. Să ne întoarcem la Lotusul Roșu He-ahem, Pavilionul Lotusului Roșu."

Ochii lui Chu Wanning s-au îngustat. „Noi?” Privirea lui era disprețuitoare. "Nu există niciun «noi». Bătrânii și juniorii au o ierarhie și o distincție; ai grijă cum vorbești."

Pe exterior, Mo Ran a fost de acord, cu ochii curbați și zâmbind, deștept, ascultător și adorabil. Dar pe dinăuntru, se gândea: „ Bătrâni și juniori? Să am grijă la limbajul meu?

Heh, dacă Chu Wanning ar ști ce se întâmplase în viața lor anterioară, atunci și-ar da seama că în cele din urmă, în această lume, doar el, Mo Weiyu, era superiorul dintre ei. Indiferent cât de nobil și arogant era Chu Wanning, cât de inegalabil era, în cele din urmă fusese redus la un simplu fir de noroi pe talpa cizmelor lui Mo Ran, trăind fără rost doar prin grația lui Mo Ran.

Mo Ran pășea mai repede pentru a se alinia ritmului shizun-ului său, zâmbind în continuare luminos.

Dacă Shi Mei era lumina albă și pură a lunii din inima lui, atunci Chu Wanning era o bucată de os de pește blocată în gâtul lui. O scotea și o zdrobea, sau o înghițea și o lăsa să fie dizolvată de acidul din stomac. În această viață renăscută, el putea ierta pe oricine.

Dar absolut niciodată nu l-ar fi iertat pe Chu Wanning.

Totuși, părea că nici Chu Wanning nu avea de gând să-l lase să scape ușor. Mo Ran stătea în fața bibliotecii Iadului Lotusului Roșu, uitându-se la cele cincizeci de rafturi de cărți, fiecare cu zece niveluri, și se gândea că sigur auzise greșit.

„Shizun, ce... ai spus?”

Chu Wanning a răspuns cu indiferență „Șterge fiecare carte de aici”.

Mo Ran nu a avut cuvinte.

„După ce termini, cataloghează-le.”

Tot fără cuvinte.

„Le voi verifica dimineață.”

Mo Ran s-a uitat fix.

Ce naiba? Urma să fie blocat în Iadul Lotusului Roșu peste noapte?! Dar își făcuse planuri să se întâlnească cu Shi Mei pentru a-l convinge să îi schimbe bandajele!

Mo Ran a deschis gura să negocieze, dar Chu Wanning nu l-a băgat în seamă și s-a întors cu o suflecare a mânecilor pentru a pleca spre atelierul de utilaje. A și închis ușa în urma lui cu o indiferență elegantă.

Întâlnirea de noapte s-a dus pe apa sâmbetei, iar Mo Ran s-a cufundat adânc în sentimentele sale de dispreț pentru Chu Wanning. Voia să ardă toate cărțile lui Chu Wanning.

Stai! Angrenajele din capul lui s-au învârtit și i-a venit o idee și mai ruinătoare...

Capitolul 9: Acest Venerabil nu este un actor

Gusturile lui Chu Wanning erau, pe scurt, groaznice. Secetoase, plictisitoare, absolut deznădăjduitoare. De exemplu: toate cărțile de doi bani pe care le îndesase pe raftul ăsta!

Un catalog al barierelor antice, O arhivă ilustrată a florei neobișnuite, Aranjamente de citare ale sectei Linyi Rufeng, Colecții de plante. Existau doar câteva cărți care puteau fi considerate materiale de lectură acceptabile, cum ar fi Un ghid regional de călătorie în Sichuan și Rețete din Sichuan.

Mo Ran a ales câteva dintre cărțile mai noi, pe care Chu Wanning probabil că nu le-ar fi citit prea des, și a mâzgălit o grămadă de desene pornografice pe pagini.

Heh, sunt cel puțin opt mii, dacă nu zece mii de cărți aici, s-a gândit el în timp ce desena. Cine știe cât timp îi va lua lui Chu Wanning să descopere că câteva au fost modificate în literatură interzisă?

În acel moment, nu ar mai fi avut cum să afle cine o făcuse, iar Chu Wanning ar fi rămas supărat. Mo Ran chiar era incredibil de inteligent.

În timp ce se gândea la asta, Mo Ran nu s-a putut abține să nu râdă și a îmbrățișat cărțile cu bucurie.

Mo Ran a vandalizat mai mult de o duzină de cărți fără să se oprească, lăsându-și imaginația să zburde nestingherită și fără frâu. Tot felul de scene erotice se manifestau sub mâna lui. Tușele lui erau atrăgătoare și elegante, țesăturile se agățau acum de figuri ca și cum abia ieșeau din apă, apoi se împrăștiau ca și cum ar fi fost purtate de vânt. Era mult prea ușor să ne imaginăm ce zvonuri s-ar fi răspândit dacă cineva ar fi împrumutat o carte de la Bătrânul Yuheng și s-ar fi întâmplat să aleagă una dintre acestea.

„Bătrânul Yuheng este cu adevărat o bestie cu două fețe, pentru a insera ilustrații erotice ale bărbaților și femeilor între paginile Artei Meditației!”

„Bătrânul Yuheng este un maestru înșelător care ascunde desene cu obscenități homosexuale în manualele sale de tehnici de sabie!”

„”Nemuritorul Beidou”, pe naiba! El este literalmente o bestie în haine umane!"

Cu cât Mo Ran se gândea mai mult la asta, cu atât devenea mai amuzant. În cele din urmă s-a tăvălit pe jos de râs, ținându-se de burtă și bătând din picioare încântat. Era atât de absorbit încât nici măcar nu a observat când cineva a apărut la ușile bibliotecii.

Și astfel, priveliștea care l-a întâmpinat pe Shi Mei când s-a apropiat a fost aceea a lui Mo Ran rostogolindu-se într-un morman de cărți, râzând de parcă ar fi înnebunit.

„A-Ran, ce faci?”

Speriat, Mo Ran s-a ridicat în grabă, acoperind frenetic toate desenele lascive și afișând o față mai prezentabilă. „Șterg podeaua.”

Shi Mei și-a reținut un râs. „Cu hainele tale?”

"Nu am putut găsi o cârpă de curățat. Oricum, să trecem mai departe - ce faci aici atât de târziu, Shi Mei?"

„Nu te-am găsit în camera ta, așa că am întrebat în jur și mi s-a spus că ești la Shizun.” Shi Mei a pășit în bibliotecă și l-a ajutat pe Mo Ran să curețe cărțile împrăștiate pe podea, cu un zâmbet blând pe buze. „Nu era nimic altceva de făcut, așa că am venit să te văd.”

Mo Ran era deopotrivă încântat și copleșit. Și-a strâns buzele; dintr-un motiv oarecare, farmecul său obișnuit nu se mai regăsea nicăieri, și nu se putea gândi la ce să spună în acel moment.

„Atunci... um... atunci te rog ia loc!” Mo Ran s-a învârtit emoționat pe loc, apoi a spus, puțin emoționat: „Mă duc să aduc niște ceai pentru tine!”

"Nu e nevoie, m-am furișat aici. Vor fi probleme dacă află Shizun."

„Cred că...” Mo Ran s-a scărpinat pe cap. Chu Wanning, ciudatul ăla! Îl voi doborî mai devreme sau mai târziu și îl voi scoate pe Shi Mei de sub degetul lui!

"Probabil că nu ai mâncat încă, nu? Ți-am adus cina."

Ochii lui Mo Ran s-au luminat. „Wontons?”

"Chiar nu te-ai săturat de ele, nu? Pavilionul Lotusului Roșu este un pic cam departe și mi-a fost teamă că wonton-urile vor fi lipite între ele până când voi ajunge aici, așa că nu am adus. Uite, vezi dacă acest preparat e pe gustul tău."

Shi Mei a deschis recipientul pe care îl adusese, dezvăluind mâncărurile de culoare roșie din interior. Feluri de salată cu carne de porc yuxiang sfărâmată, pui kungpao tăiat cubulețe, salată de castraveți zdrobiți și un bol de orez.

„Ai adăugat ardei de data asta?”

"Doar puțin, ca să nu intri în sevraj ”, a spus Shi Mei, zâmbind. Amândoi iubeau mâncărurile picante, așa că, bineînțeles, el a înțeles conceptul de „fără picant, fără bucurie”. "Dar rănile tale nu s-au vindecat complet, așa că am pus doar un pic, doar pentru a adăuga puțină aromă. E mai bine decât să nu ai nici măcar o urmă de roșu."

Mo Ran și-a mușcat bețișoarele fericit, gropițele lui fiind dulci ca mierea în lumina lumânărilor. „Ah! Voi plânge de recunoștință!”

Shi Mei și-a reprimat un râs. "Mâncarea va fi rece până când vei termina de plâns. Poți să plângi după ce mănânci."

Mo Ran a jubilat și a mâncat, bețișoarele zburând cu o viteză impresionantă. Întotdeauna mânca ca un câine înfometat; Chu Wanning ura felul nepotrivit în care o făcea, dar Shi Mei nu s-ar fi supărat. Shi Mei era întotdeauna foarte grijuliu, râzând și spunându-i să mănânce mai încet, în timp ce îi oferea o ceașcă de ceai.

În scurt timp, farfuriile erau goale. Mo Ran și-a mângâiat burta plină cu un oftat mulțumit, cu ochii fericiți închiși. „A fost pe gustul meu...”

„Care are gust mai bun, wonton-urile sau aceste feluri de mâncare?” a întrebat Shi Mei, cu vocea relaxată.

Când venea vorba de mâncare, Mo Ran era dedicat în același fel în care era primei sale iubiri. Și-a înclinat capul, cu ochii negri și limpezi, blânzi și fixați pe Shi Mei, în timp ce zâmbea. „Wontons.”

Shimei nu a spus nimic și a scuturat din cap, zâmbind. După o clipă, a continuat: „A-Ran, lasă-mă să te ajut să-ți schimbi bandajele și să aplici din nou medicamentul.”

Balsamul medicinal fusese făcut de doamna Wang. Ea fusese cândva discipolă a sectei medicale Guyueye; deși aptitudinile ei marțiale erau scăzute și nu-i plăceau luptele, era pasionată de artele medicinale. Vârful Sisheng avea o grădină de plante medicinale, iar ea plantase personal multe ierburi prețioase acolo, astfel încât rezervele de remedii ale sectei nu se terminau niciodată.

Mo Ran și-a dat jos bluza și s-a așezat, cu fața întoarsă față de Shi Mei. Cicatricile de pe spatele lui încă îl mai dureau ușor, dar pe măsură ce degetele calde ale lui Shi Mei întindeau și frecau cu grijă unguentul, el a uitat treptat de durere și, în schimb, gândurile lui au început să se abată într-o direcție jucăușă.

„Gata.” Shi Mei a înfășurat bandaje noi în jurul lui Mo Ran și le-a legat cu grijă. „Acum îți poți pune hainele la loc.”

Mo Ran și-a întors capul ca să-i arunce o privire lui Shi Mei. Sub lumina galbenă slabă a lumânărilor, pielea lui Shi Mei era palidă ca zăpada. Dorința lui Mo Ran a crescut și mai mult, iar gâtul i s-a uscat. Chiar nu voia să se îmbrace, dar, după o clipă de ezitare, și-a coborât capul și și-a așezat rapid roba exterioară înapoi pe umeri. „Shi Mei.”

„Da?”

Erau doar ei doi în această bibliotecă, izolați și ascunși. Atmosfera era destul de bună. Mo Ran a vrut la început să recite niște versuri de poezie cutremurător de romantice, dar, din nefericire, era genul de analfabet care își putea numi propria epocă de guvernare ceva asemănător cu „Cocoș”. S-a bâlbâit în cuvinte o bună bucată de vreme, până când fața i s-a înroșit, și a reușit să scoată doar trei cuvinte: „Ești foarte drăguț.”

"Nu spune asta. E doar o chestiune de normalitate."

„Și eu voi fi foarte drăguț cu tine.” Mo Ran și-a controlat cu grijă tonul pentru a fi calm, dar palmele îi transpirau non-stop, trădând valurile furtunoase din inima lui. "Când voi deveni puternic, nu voi lăsa pe nimeni să te hărțuiască. Nici măcar pe Shizun."

Shi Mei nu știa de ce Mo Ran spunea aceste lucruri din senin. A ezitat pentru o clipă, dar totuși a răspuns încet: "Bine, atunci. Mă voi baza pe tine de acum înainte."

„Mm-hmm...” Mo Ran și-a mormăit răspunsul, dar a devenit din ce în ce mai agitat sub privirea expresivă a lui Shi Mei. Nu a îndrăznit să se uite în continuare și astfel a coborât capul. Întotdeauna a fost meticulos de atent față de această persoană - și hotărât în dedicarea sa.

"Shizun ți-a cerut să cureți toate aceste cărți? Și să le cataloghezi peste noapte?"

Mo Ran trebuia neapărat să salveze aparențele în fața persoanei pe care o plăcea. "Nu e chiar așa de rău. Pot să o fac, trebuie doar să măresc puțin ritmul."

"Lasă-mă să te ajut ”, a spus Shi Mei.

"În niciun caz. Dacă află Shizun, te va pedepsi și pe tine „, a spus Mo Ran hotărât. "Se face târziu. Ar trebui să te întorci și să te odihnești; avem lecții mâine dimineață."

Shi Mei l-a tras de mână, chicotind ușor. "Nu-ți face griji, nu va observa. Vom fi foarte liniștiți..."

Nici nu a apucat să-și termine propoziția că o voce rece ca gheața l-a întrerupt. „Și ce anume aveți de gând să faceți în liniște?”

În timp ce ei nu erau atenți, Chu Wanning ieșise din atelierul de mecanică. Expresia lui era friguroasă, iar ochii lui phoenix erau plini de îngheț fără sfârșit. Îi privea fix de unde stătea la ușa bibliotecii, purtând o robă albă subțire, fără nicio emoție pe față. Pentru o clipă, privirea lui s-a oprit asupra mâinilor lor împreunate înainte de a se îndepărta. „Shi Mingjing, Mo Weiyu, aveți ceva îndrăzneală.”

Fața lui Shi Mei a pălit instantaneu și i-a dat brusc drumul la mână lui Mo Ran. „Shizun...” a spus el cu o voce stinsă.

Mo Ran a recunoscut și el că situația era nefavorabilă și și-a coborât capul. „Shizun.”

Chu Wanning a pășit în bibliotecă, ignorându-l pe Mo Ran pentru a se uita în schimb la Shi Mei, care era în genunchi pe podea. „Există bariere stabilite în tot Pavilionul Lotusului Roșu”, a spus el rece. „Chiar credeai că nu voi ști dacă cineva intră neanunțat?”

Shi Mei și-a coborât capul la podea, speriat. „Acest discipol a greșit”.

Mo Ran s-a panicat. "Shizun, Shi Mei a venit doar să mă ajute să îmi schimbe bandajele. Era pe cale să plece. Te rog, nu-l certa."

Shi Mei s-a panicat și el. "Shizun, asta nu are nimic de-a face cu Mo-shidi. Acest discipol a greșit și este dispus să își accepte pedeapsa."

Chu Wanning a rămas tăcut în timp ce fața lui a început să se învinețească. Abia spusese ceva, și deja cei doi se grăbeau să se acopere unul pe celălalt, ca și cum ar fi fost un fel de flagel împotriva căruia trebuiau să se unească. Chu Wanning a rămas tăcut o vreme, reprimându-și cu greu zvâcnirea sprâncenelor. „Atâta compasiune între colegii discipoli - cât de emoționant”, a spus el într-o manieră detașată. „Se pare că eu sunt răufăcătorul aici, atunci.”

„Shizun...” a spus Mo Ran.

„Nu vorbi cu mine.” Chu Wanning și-a scuturat mânecile largi, nedorind să mai vorbească.

Mo Ran nu era sigur de ce era atât de supărat. Poate pentru că shizun-ul său urâse întotdeauna ca oamenii să fie îngăduitori în fața lui. Felul specific de atingere era irelevant; toate acestea îi murdăreau ochii.

Toți trei au tăcut pentru o lungă perioadă de timp.

Brusc, Chu Wanning s-a întors să plece.

Marginile ochilor lui Shi Mei erau roșii în timp ce își ridica privirea, neajutorat și confuz. „Shizun?”

"Copiază regulile sectei de zece ori. Poți să pleci."

Shi Mei și-a coborât privirea, s-a oprit pentru o clipă și a răspuns încet: „Am înțeles.”

Mo Ran a rămas îngenuncheat în același loc.

Shi Mei s-a ridicat, s-a uitat la Mo Ran și a ezitat. După o lungă perioadă de timp, a îngenuncheat din nou pentru a-l implora pe Chu Wanning. "Shizun, rănile lui Mo-shidi abia s-au vindecat. S-ar putea să fie îndrăzneț din partea acestui discipol să ceară asta, dar te rog să fii mai blând cu el."

Chu Wanning stătea sub lumina pâlpâitoare a lumânării felinarului și nu a răspuns. După un timp și fără avertisment, și-a întors capul spre ei, cu sprâncenele ascuțite ridicate și ochii arzători, o mustrare furioasă pe buze. "Nu-i așa că ești un nătărău? De ce mai ești încă aici?"

Chu Wanning era remarcabil de chipeș, dar complet lipsit de blândețe, și era și mai înfricoșător când era furios. Shi Mei a tremurat de frică și a plecat repede cu o plecăciune pentru a evita să-l provoace și mai mult pe shizun-ul lor și să-i creeze lui Mo Ran și mai multe probleme.

Rămânând doar ei doi în bibliotecă, Mo Ran a suspinat adânc. "Shizun, acest discipol a greșit. Acest discipol va continua catalogarea în această clipă."

În mod neașteptat, Chu Wanning a vorbit fără să întoarcă măcar capul: „Te poți întoarce dacă ești obosit.”

Capul lui Mo Ran s-a ridicat brusc.

"Nu o să te rețin ”, a continuat Chu Wanning glacial.

De ce m-ar lăsa să scap atât de ușor? Trebuie să fie o capcană! Crezându-se deștept, Mo Ran a spus: „Nu plec.”

Chu Wanning a făcut o pauză, apoi a zâmbit rece. "Bine. Cum vrei tu."

Cu asta, și-a suflecat mânecile, s-a întors și a plecat.

Mo Ran era uimit.

Nu fusese o capcană? A crezut cu siguranță că Chu Wanning era gata să îl mai biciuiască o dată cu vița de vie.

Lui Mo Ran i-a luat o bună parte din noapte până a terminat. Bâjbâind, a ieșit din bibliotecă. În ciuda orei târzii, din dormitorul lui Chu Wanning se vedea încă o lumină galbenă slabă.

Demonul ăla enervant nu se dusese încă la culcare?

Mo Ran s-a dus să-i ureze noapte bună lui Chu Wanning înainte să plece. O dată ajuns înăuntru, și-a dat seama că Chu Wanning adormise deja, doar că omul uituc neglijase să stingă lumânările înainte de a merge la culcare.

Sau poate că leșinase de oboseală în timp ce făcea ceva. Mo Ran și-a dat seama că probabil asta se întâmplase, după ce a văzut prototipul Gardianului Nopții Sfinte asamblat lângă pat, mănușile metalice pe care Chu Wanning nu și le dăduse jos și jumătatea de bucată de închizătoare mecanică strâns în mână.

Chu Wanning nu era atât de aspru și rece când dormea. Era ghemuit pe pat, care era stivuit cu piese de mașini, ferăstraie și topoare. Erau prea multe lucruri împrăștiate peste tot și nu mai rămăsese prea mult spațiu pentru a găzdui o persoană, așa că era ghemuit, cu corpul încovoiat și genele lungi lăsate în jos. Priveliștea era neașteptat de singuratică.

Mo Ran l-a privit pentru o clipă. De ce anume... fusese Chu Wanning atât de furios astăzi? Era doar pentru că Shi Mei intrase în Pavilionul Lotusului Roșu și încercase să-l ajute pe Mo Ran să organizeze cărțile?

Mo Ran s-a apropiat de pat și și-a dat ochii peste cap. S-a aplecat lângă urechea lui Chu Wanning și, cu o voce foarte, foarte scăzută, a spus: „Shizun?”

„Mm...” Chu Wanning a scos un mormăit și a strâns și mai tare piesele reci ale mașinii din brațele sale la el. Era într-un somn adânc, respirația îi era uniformă. Mănușa metalică ascuțită încă de pe mâna lui se afla lângă fața lui, semănând destul de mult cu ghearele unei pisici sau ale unui leopard.

Realizând că probabil nu se va trezi prea curând, Mo Ran a simțit o tresărire în inimă și și-a îngustat ochii, colțurile buzelor curbându-se într-un zâmbet răutăcios. A stat deasupra urechii lui Chu Wanning și a spus cu o voce joasă, de încercare: „Shizun, trezește-te”.

Nimic.

„Shizun?”

Nimic.

„Chu Wanning?”

Tot nimic.

„Chiar a adormit.” Mo Ran era încântat. Și-a sprijinit brațul lângă pernă și s-a uitat la el zâmbind. "Perfect. Voi profita de această ocazie pentru a regla conturile cu tine."

Neștiind că cineva vrea să regleze conturile cu el, Chu Wanning a rămas adânc adormit, trăsăturile chipeșe părând destul de liniștite.

Mo Ran a adoptat o postură impunătoare. Din păcate, crescuse într-o casă de plăceri și nu prea avusese parte de o educație formală. În schimb, fusese influențat mai mult de discuțiile de pe stradă și de basmele populare. De aceea, frazele pe care le improviza erau deosebit de jalnice și ridicole.

„Îndrăzneț și ticălos membru al clanului Chu, trădător duplicitar, nerușinat... Tu... Hmm, tu...”

S-a scărpinat pe cap, fiind în pană de fraze. Chiar și atunci când devenise împărat, insultele care îi ieșiseră din gură fuseseră fie „târfa asta”, fie „ticălosul ăla”. Dar aceste cuvinte păreau nepotrivite pentru Chu Wanning.

Și-a frământat creierii o bună bucată de vreme înainte de a-și aminti de ceva ce spuneau fetele de la casa de plăceri. Deși nu era prea sigur ce însemna, părea destul de bine. Așa că și-a încruntat sprâncenele și a spus tăios „Târfuliță nestatornică, nerecunoscătoare și disprețuitoare, îți recunoști fărădelegile?”

Chu Wanning nu a răspuns.

„Dacă nu vorbești, acest venerabil o va considera o mărturisire!”

Chu Wanning a mai scos un mormăit, poate deranjat de zgomot, dar a rămas adormit, ținând în brațe componentele utilajului.

"Greșelile tale sunt grave. Conform legii, acest venerabil te condamnă... hm... te condamnă la Pedeapsa Gurii! Liu-gong!"

Numele familiar a scăpat ușor din gura lui Mo Ran. Abia după ce l-a rostit și-a dat seama că „Liu-gong” era o persoană din viața lui trecută, care acum era demult dispărută.

Mo Ran s-a gândit la asta pentru o clipă înainte de a decide să joace el însuși rolul care lipsea. Așa că a răspuns pe un ton servil: „Maiestate Imperială, bătrânul tău servitor este prezent”.

Apoi și-a eliberat gâtul și a spus solemn „Execută pedeapsa imediat.”

„Cum poruncești, Maiestate Imperială.”

În regulă, destul cu formalitățile. Mo Ran și-a flexat degetele și a început să „execute pedeapsa” lui Chu Wanning.

Această așa-numită Pedeapsă a Gurii nu exista de fapt; Mo Ran o inventase pe loc. Și cum urma să fie executată această pedeapsă improvizată?

Împăratul Mo Ran, odinioară tiran, și-a limpezit din nou solemn gâtul. Cu privirea răutăcioasă și dușmănoasă, s-a apropiat încet de acel chip, care părea la fel de friguros ca un izvor limpede într-o vale înzăpezită, și s-a apropiat treptat de acea pereche de buze palide. Și apoi...

Mo Ran s-a oprit. Uitându-se la Chu Wanning, el a blestemat, enunțând fiecare cuvânt încet: „Chu Wanning, du-te dracului tu și meschinăria ta fără pereche.”

Pah. Pah.

Două palme în aer.

Heh heh, pedeapsă completă! La naiba, da!

Mo Ran era în mijlocul bucuriei când a simțit o înțepătură bruscă pe gât și o schimbare în atmosferă. A coborât privirea doar pentru a fi întâmpinat de o pereche de ochi de phoenix nobili și prohibitivi.

Mo Ran nu putea vorbi.

Vocea lui Chu Wanning era clară ca sfărâmarea jadului și rece ca un lac înghețat, în egală măsură elegantă și înfrigurată. „Ce faci?”

"Acest venerabil... puh. Servitorul tău... puh, puh, puh!"

Din fericire, Mo Ran vorbise încet; deși Chu Wanning se încrunta puțin, părea să nu fi auzit clar. Lovit de o idee, Mo Ran a întins mâna și a mai plesnit de două ori aerul de lângă fața lui Chu Wanning.

Confruntat cu expresia întunecată a shizun-ului său, fostul Împărat al Tărâmului Muritorilor i-a oferit un zâmbet molipsitor. „Acest discipol omora țânțari pentru tine, Shizun”.

Capitolul 10: Acest Venerabil pleacă în prima sa misiune

Din fericire, Chu Wanning nu auzise prea multe despre jocul lui Mo Ran, „Pedeapsa gurii”, așa că a reușit să scape cu niște prostii inventate, chiar dacă la limită.

Era foarte târziu când Mo Ran s-a întors în camera lui. A tras un pui de somn și a participat la orele de dimineață ca de obicei a doua zi. După aceste ore a urmat activitatea lui preferată de dimineață: micul dejun.

La sfârșitul orelor de dimineață, Sala Mengpo se umplu treptat de oameni. Mo Ran se așeză în fața lui Shi Mei. Xue Meng, care venise prea târziu pentru a prinde locul de lângă Shi Mei, fu nevoit să se așeze lângă Mo Ran cu o față posomorâtă, fiind singurul vinovat pentru întârzierea sa.

Dacă cineva l-ar fi întrebat pe Mo Ran care era cel mai bun aspect al învățăturilor din Vârful Sisheng, el ar fi răspuns fără ezitare că era faptul că cultivarea în această sectă nu impunea postul. Spre deosebire de sectele sublime și eterice din tărâmurile superioare ale cultivării, metoda de cultivare din Vârful Sisheng nu impunea abstinența de la carne sau alte alimente, așa că mesele erau întotdeauna copioase.

Mo Ran bea o supă youcha savuroasă și picantă, sorbind resturile de arahide și boabele de soia crocante din ea, și se bucura de o farfurie cu chifle shengjian prăjite în tigaie, aurii și crocante, pe care le comandase special pentru Shi Mei.

Xue Meng îi aruncă lui Mo Ran o privire piezișă. „Mo Ran, este cu adevărat incredibil că ai mers în Iadul Lotusului Roșu și ai reușit să ieși pe propriile picioare”, spuse el batjocoritor. „Ești o adevărată inspirație.”

„Desigur”, răspunse Mo Ran fără să se obosească să ridice capul. „Cine crezi că sunt?”

„Cine cred eu că ești?” zise Xue Meng cu dispreț. „Doar pentru că Shizun nu ți-a rupt picioarele nu înseamnă că ești mai mult decât ficat tocat.

”Dacă eu sunt ficat tocat, atunci tu ce ești?

Xue Meng râse batjocoritor. "Eu sunt cel mai bun discipol al lui Shizun."

„Auto-proclamat. Hei, de ce nu te duci să-i ceri lui Shizun sigiliul său de aprobare, ca să-l poți înrăma și agăța pe perete? Măcar atât datorezi titlului tău de «cel mai bun discipol».

Xue Meng rupse bețișoarele cu un zgomot ascuțit.

Shi Mei se grăbi să joace rolul de mediator. ”Vă rog, nu vă certați. Mâncați repede.„

”Hmph."

„Hmph”, îl imită Mo Ran pe Xue Meng, cu un zâmbet satisfăcut pe față.

Xue Meng se încruntă și lovi masa. „Cum îndrăznești?”

Situația se deteriora rapid, așa că Shi Mei îl trase repede pe Xue Meng înapoi. „Tinere maestru, toată lumea se uită. Mănâncă, mănâncă, nu vă certați.”

Horoscopurile lui Mo Ran și Xue Meng erau pur și simplu incompatibile; deși erau veri, ajungeau să se certe de fiecare dată când se întâlneau. Shi Mei a încercat fără succes să-l calmeze pe Xue Meng. În cele din urmă, a trebuit să se interpună fizic între cei doi pentru a calma tensiunea, liniștindu-i pe amândoi și încercând să le distragă atenția.

Shi Mei se întoarse către Xue Meng. „Tinere maestru, știi când va naște pisica doamnei?”

„Te referi la A-Li? Mama s-a înșelat. Nu este gestantă, doar are burta mare pentru că a mâncat prea mult.”

Shi Mei se opri, apoi se întoarse către Mo Ran. „A-Ran, mai trebuie să te duci la Shizun să faci treburile astăzi?”

„Nu mai trebuie. Tot ce trebuia pus în ordine a fost pus în ordine. Te ajut eu astăzi să copiezi regulile sectei.”

Shi Mei râse. „Ai timp să mă ajuți? Nu trebuie să le copiezi de o sută de ori?”

Xue Meng ridică o sprânceană, uitându-se cu uimire la Shi Mei, care nu călca niciodată strâmb. „Cum de ai ajuns să copiezi regulile?”

Shi Mei părea jenat, dar înainte să apuce să răspundă, tăcerea se lăsă peste sala de mese, toate conversațiile încetând. Cei trei se întoarseră și îl văzură pe Chu Wanning intrând în Sala Mengpo, cu roba albă fluturând în urma lui. Se îndreptă fără nicio expresie spre tejghelele cu mâncare și începu să aleagă produse de patiserie.

Peste o mie de oameni mâncau în sală, dar odată cu apariția lui Chu Wanning, sala deveni rapid tăcută ca un cimitir. Discipolii își plecară capetele pentru a-și mânca mâncarea; dacă cineva vorbea, o făcea în șoaptă.

Privindu-l pe Chu Wanning ducându-și tava în colțul său obișnuit pentru a-și mânca în liniște terciul, Shi Mei oftă ușor. „De fapt, uneori îmi pare rău pentru Shizun.”

Mo Ran a ridicat privirea. „Cum așa?”

„Uită-te: nimeni nu îndrăznește să se apropie de locul unde stă; nimeni nu îndrăznește să vorbească tare în preajma lui. Era bine când era aici liderul sectei, dar fără el, Shizun nu are cu cine să vorbească. Nu e singuratic?”

Mo Ran a mormăit. „El și-a făcut-o cu mâna lui.”

Xue Meng se înfurie din nou. „Îndrăznești să-l batjocorești pe Shizun?”

„Cum îl batjocoresc? Spun doar adevărul.” Mo Ran a pus încă o chiflă în farfuria lui Shi Mei. „Cu un temperament ca al lui, cine ar vrea să stea cu el?”

„Tu!”

Zâmbetul satisfăcut reapăru pe fața lui Mo Ran în timp ce se uita la Xue Meng. „Ai vreo problemă cu mine?” întrebă el leneș. „Atunci poți să te duci să mănânci cu Shizun. Nu sta pe lângă noi.”

Asta îl făcu pe Xue Meng să tacă din gură.

Xue Meng simțea un mare respect pentru Chu Wanning, dar, la fel ca toți ceilalți, simțea o teamă și mai mare. Furios și umilit, dar fără să poată răspunde cu nimic, dădu două lovituri puternice în piciorul mesei și se încruntă.

Mo Ran era imaginea îngâmfării apatice, aruncând o privire batjocoritoare micului phoenix. Apoi privirea lui se mută peste mulțime și se opri asupra lui Chu Wanning. Nu știa de ce, dar când se uită la singura figură îmbrăcată în alb din sala plină de oameni îmbrăcați în armuri bogate albastre și argintii, din senin, își aminti de aceeași persoană care dormea ghemuită printre grămezi de metal rece în noaptea precedentă.

Shi Mei nu greșea. Chu Wanning era într-adevăr destul de demn de milă.

Dar ce importanță avea? Cu cât era mai demn de milă, cu atât Mo Ran era mai fericit. În timp ce se gândea la asta, colțurile buzelor i se ridicară și mai mult.

Zilele treceau repede.

Chu Wanning nu l-a mai chemat pe Mo Ran la Pavilionul Lotusul Roșu, așa că sarcinile lui zilnice au devenit munci neimportante, cum ar fi spălatul vaselor, hrănitul puiilor și rățuștelor pe care le creștea doamna Wang și plivitul grădinii de plante medicinale. Luna lui de izolare a trecut într-o clipită.

Într-o zi, doamna Wang îl chemă pe Mo Ran în Sala Loialității. Îi mângâie capul și îl întrebă: „A-Ran, cum sunt rănile tale?”

Mo Ran răspunse zâmbind. „Mulțumesc că îți faci griji pentru mine, mătușă. Acum sunt complet vindecat.”

„Ce bine. Fii mai atent pe viitor. Nu mai face greșeli atât de mari și nu-l mai supăra pe shizun, ai înțeles?”

Mo Ran era expert în a se preface jalnic. „Am înțeles, mătușă!”

„Și încă ceva.” Doamna Wang scoase o scrisoare dintr-o măsuță din lemn de trandafir parfumat. „A trecut un an de când ai intrat în sectă, ceea ce înseamnă că e timpul să preiei sarcinile de exorcist. Unchiul tău a trimis asta ieri printr-un porumbel călător. Odată ce perioada de izolare se va termina, vrea să cobori de pe munte pentru a îndeplini această misiune.”

Obiceiurile de pe Vârful Sisheng dictau că, după un an întreg în sectă, discipolii trebuiau să vadă lumea și să dobândească experiență practică ca exorciști. La prima misiune, discipolii erau însoțiți de shizunul lor, care îi observa și le acorda ajutorul necesar. De asemenea, invitau un alt discipol pentru a încuraja camaraderia cu colegii și pentru a le întări semnificația expresiei „O inimă loială rămâne constantă, fie în viață, fie în moarte”.

Ochii lui Mo Ran s-au luminat. A acceptat scrisoarea de numire, a deschis-o repede și a început să zâmbească încântat.

„A-Ran, unchiul tău ți-a încredințat o responsabilitate grea pentru misiunea ta, în speranța că vei reuși să-ți faci un nume”, spuse doamna Wang îngrijorată. ”Bătrânul Yuheng este un cultivator puternic, dar săbiile nu fac diferență în luptă și s-ar putea să nu fie în măsură să te protejeze. Nu te prosti prea mult și ai grijă să nu-ți subestimezi inamicul.”

„Nu voi face asta, nu voi face asta!” Mo Ran îi alungă îngrijorarea, zâmbind în continuare. „Nu-ți face griji, mătușă. Voi avea grijă de mine, nu-i nici o problemă!”

O luă la fugă să-și facă bagajele.

„Copilul ăsta…” Doamna Wang îi privi spatele îndepărtându-se, chipul ei blând și grațios brăzdat de îngrijorare. „Cum poate fi atât de fericit doar pentru că a primit o misiune?”

Cum putea Mo Ran să nu fie fericit? Misiunea pe care i-o încredințase unchiul său era să investigheze un incident din Cetatea Fluturilor, la cererea unui anumit proprietar, Chen.

Cui îi păsa ce fel de fantomă sau demon era? Important era că, în ultima sa viață, Mo Ran ajunsese aici, unde fusese influențat de un otravă demonică și, într-o stare confuză, îl sărutase cu forța pe Shi Mei într-un tărâm iluzoriu. De asemenea, fusese una dintre puținele ocazii în care Mo Ran reușise să se apropie atât de mult de Shi Mei. Era atât de extaziat, încât se simțea practic în al nouălea cer.

În plus, din cauza otrăvii demonice, Shi Mei nici măcar nu putuse să protesteze. Un sărut gratuit! Fără consecințe!

Mo Ran era atât de fericit încât nu putea să nu zâmbească. Nici măcar nu-l deranja faptul că Chu Wanning trebuia să vină și el în misiune. Putea să-i lase exorcizarea maestrului său, în timp ce el flirta cu Shi Mei. Cine ar refuza o sarcină atât de ușoară?

După ce Mo Ran l-a invitat pe Shi Mei și au raportat maestrului lor, cei trei s-au îndreptat imediat spre Cetatea Fluturilor, care era în pericol.

Specialitatea acestei localități era comerțul cu flori. Câmpuri de flori se întindeau pe kilometri întregi dincolo de zona rezidențială, iar fluturi de toate culorile zburau mereu în jurul localității, de unde și numele acesteia.

Era deja seară când cei trei au ajuns, dar intrarea în sat era plină de viață. Tobele băteau tare și clar, în timp ce un alai de artiști îmbrăcați în roșu și cântând la suona ieșea dintre alei.

Shi Mei era intrigat. „Este o procesiune de nuntă? De ce are loc noaptea?”

„Este o nuntă fantomă”, răspunse Chu Wanning.

Nunta fantomă, cunoscută și sub numele de nuntă yin, era o tradiție a oamenilor de rând, prin care se uneau prin căsătorie postumă bărbați și femei care muriseră tineri și necăsătoriți. Această tradiție era rară în zonele mai sărace, dar Cetatea Fluturilor era destul de prosperă, așa că practica era departe de a fi neobișnuită acolo.

Procesiunea fastuoasă era împărțită în două rânduri, unul purtând suluri de satin și mătase, celălalt purtând bani de hârtie și lingouri, ambele escortând o lectică decorată în roșu și alb. Luminată de felinare aurii, procesiunea ieși din sat.

Grupul lui Mo Ran a dat caii la o parte pentru a lăsa să treacă procesiunea nunții fantomelor. Pe măsură ce lectica se apropia, a devenit clar că persoana din interior nu era o ființă vie, ci o mireasă fantomă făcută din hârtie. Buzele miresei fantomă erau vopsite într-un roșu aprins, iar două linii roșii pe obraji îi încadrau fața palidă ca a unui mort. Chipul ei zâmbitor era extrem de înfricoșător.

„Ce tradiție jalnică e asta? Oare banii ard în buzunarele oamenilor din cetatea asta?” mormăi Mo Ran printre dinți.

„Oamenii din Cetatea Fluturilor sunt extrem de superstițioși”, spuse Chu Wanning. „Ei cred că mormintele singuratice atrag sufletele singuratice și spiritele rătăcite, aducând ghinion familiei.”

„Nu e adevărat, nu?”

„Este un lucru real atâta timp cât locuitorii localității cred în asta.

Mo Ran oftă. ”Probabil. Cetatea Fluturilor există de sute de ani. Dacă le-ai spune acum că superstițiile lor nu înseamnă nimic, probabil că nu ar putea să accepte asta.

„Unde se îndreaptă procesiunea asta?” întrebă Shi Mei cu voce joasă.

„Am trecut mai devreme pe lângă un templu”, spuse Chu Wanning. „Cel venerat înăuntru nu era un zeu, iar pe ușă era lipit un simbol decorativ al căsătoriei, caracterul Xi. Altarul era acoperit cu satin roșu, pe care erau scrise fraze precum «cuplu predestinat», «armonie în viața de apoi» și altele asemenea. Cred că acolo se duc.”

„Am observat și eu templul acela.” Shi Mei părea îngândurat. „Shizun, cea venerată în templul acela este o maestră de ceremonii fantomă?”

„Așa este.”

O maestră de ceremonii fantomă era o entitate fantomatică născută din imaginația oamenilor de rând. Ei credeau că sufletele celor plecați din această lume trebuiau să respecte obiceiurile tradiționale și atunci când se căsătoreau. Prin urmare, cuplul decedat trebuia să fie asistat de o maestră de ceremonii care să certifice că cei doi deveniseră într-adevăr soț și soție. Deoarece căsătoriile fantomelor erau o tradiție obișnuită în Cetatea Fluturilor, era normal să fi făcut un idol din aur pentru maestrul de ceremonii fantomă, pe care îl venerau la intrarea în cimitirul din afara cetății. Familiile care organizau căsătorii fantomă se opreau acolo cu mireasa fantomă pentru a se închina la templu înainte de înmormântare.

Mo Ran văzuse rareori practici atât de ridicole și privea cu mare interes.

Dar Chu Wanning aruncă doar o privire scurtă și echivocă procesiunii, înainte de a-și întoarce calul. „Să mergem. Trebuie să verificăm familia bântuită.”

„Trei onorabili Daozhang, am suferit atât de mult! În sfârșit ați ajuns! Dacă nu venea cineva să se ocupe de asta repede, eu... eu nici nu mai vreau să trăiesc!”

Clientul care ceruse Vârfului Sisheng să efectueze exorcizarea era cel mai bogat negustor din cetate, proprietarul Chen.

Familia Chen se ocupa cu comerțul cu pudră parfumată și avea patru fii și o fiică. După căsătoria fiului cel mare, proaspății căsătoriți au vrut să se mute, deoarece noii soți nu suportau zgomotul din familie. Familia Chen avea bogăție și reputație, așa că au cumpărat un teren mare într-o zonă retrasă, lângă muntele din nordul localității, într-un loc frumos, care avea chiar și o izvor termal natural.

Dar, în prima zi de construcție, după ce au săpat doar câteva lopate în pământul muntelui, au dat peste ceva tare. Soția s-a apropiat să vadă ce este și a leșinat de frică: cumva, dezgropaseră un sicriu nou, vopsit în roșu.

Cetatea Fluturilor avea un cimitir special unde erau îngropați toți morții, dar acest sicriu singuratic apăruse în mod inexplicabil pe munte. Nu numai asta, dar nu avea nici mormânt, nici cruce, iar tot sicriul era vopsit în roșu sângeriu.

Desigur, nu au îndrăznit să continue și l-au acoperit în grabă. Dar era prea târziu. De atunci, evenimente ciudate au început să se întâmple în familia Chen.

„Mai întâi a fost nora mea„, se plângea proprietarul Chen.”Sperietura a afectat-o și a pierdut copilul. Apoi a fost fiul meu cel mare; s-a dus în munți să culeagă plante medicinale pentru a-și ajuta soția să se recupereze, dar a alunecat și a căzut, iar când l-am găsit, era mort..." A scos un suspin lung și a făcut un gest cu mâna, prea emoționat pentru a continua.

Doamna Chen își ștergea lacrimile cu o batistă. „Soțul meu are dreptate. În lunile care au urmat, fiecare dintre fiii noștri a avut parte de nenorocire, unul după altul. Dacă nu au dispărut, au murit – din cei patru fii ai noștri, trei nu mai sunt!”

Chu Wanning încruntă sprâncenele în timp ce aruncă o privire asupra cuplului, iar privirea îi căzu asupra fiului cel mic, palid. Băiatul părea să aibă aproximativ aceeași vârstă cu Mo Ran, cincisprezece sau șaisprezece ani, și avea trăsături delicate, deși acum erau denaturate de frică.

„Ne-ați putea spune cum ceilalți fii ...” întrebă Shi Mei. „Cum au murit?”

Doamna Chen suspină. „Al doilea fiu al nostru a mers să-și caute fratele și a fost mușcat de un șarpe pe drum. Era doar un șarpe obișnuit, neveninos, așa că, la momentul respectiv, nimeni nu i-a dat importanță. Dar, câteva zile mai târziu, a căzut în timp ce mânca și apoi ...” Ea izbucni în plâns. „Fiul meu ...”

Shi Mei expiră, simțindu-se groaznic că trebuie să insiste. „Atunci au existat semne că a fost într-adevăr otrăvit?”

„Ce otravă? Familia noastră este cu siguranță blestemată! Cei mai mari dintre fiii noștri sunt morți, iar cel mai mic este următorul! El este următorul, vă spun!”

Chu Wanning se încruntă, privind-o fix pe doamna Chen. „De unde știi că cel mai mic dintre fiii tăi este următorul și nu tu? Spiritul rău ucide doar bărbați?”

Cel mai mic fiu al familiei Chen se ghemui într-o parte, cu picioarele tremurând și ochii umflați ca piersicile. Chiar și vocea îi ieșea pițigăiată și contorsionată când spuse: „Eu sunt! Eu voi fi! Știu! Persoana din sicriul roșu vine! Vine! Daozhang, salvează-mă!”

În timp ce vorbea, începu să-și piardă controlul și se repezi să-l îmbrățișeze pe Chu Wanning.

Chu Wanning fusese întotdeauna reticent la contactul fizic cu străinii și se feri imediat de el. Ridică capul și se uită fix la familia Chen. „Despre ce este vorba?”

Cuplul se uită unul la celălalt și vorbiră cu voci tremurânde: „Există un loc în această casă... Ne este frică să ne apropiem de el. Daozhang va înțelege când va vedea. Este cu adevărat malefic, cu adevărat...”

„Ce loc?” îl întrerupse Chu Wanning.

Ei ezitară o clipă, apoi arătară cu mâinile tremurânde spre camera altarului ancestral. „Acolo...”

Chu Wanning a mers în față, urmat îndeaproape de Mo Ran și Shi Mei. Familia Chen a rămas în urmă, la distanță. Au împins ușa unei camere care nu părea diferită de altarele strămoșilor din alte familii mari, cu rânduri de tablete comemorative flancate de lumina palidă a lumânărilor. Toate tabletele din cameră erau vopsite în galben, cu numele și pozițiile celor decedați gravate pe ele. Scrierea era îngrijită și atentă: „Stimatul Spirit al Strămoșului Cutărică, Stimatul Spirit al Strămoșului Cutărică”, și așa mai departe.

Dar în centru se afla o placă cu litere care nu erau sculptate și pictate, ci scrise cu un roșu viu: „Spiritul lui Chen Yanji. Ridicată de un membru în viață al clanului Chen-Sun”.

Familia Chen, care se ascunsese în spatele lor, aruncă o privire în camera altarului acoperită cu mătăsuri albe fluturânde. Poate că sperau la un noroc chior. Dar literele de pe placă, care păreau scrise cu sânge, erau încă acolo, și ei se prăbușiră imediat.

Doamna Chen plângea cu voce tare, iar fața celui mai mic fiu era atât de palidă încât abia părea viu.

În primul rând, formularea de pe această tăbliță nu era conformă cu cea a riturilor funerare tradiționale. În al doilea rând, caracterele erau extrem de dezordonate, de parcă scriitorul era pe punctul de a adormi și se chinuia să scrie, atât de mult încât erau aproape ilizibile.

Shi Mei întoarse capul și întrebă: „Cine este Chen Yanji?”

„Eu sunt”, răspunse fiul cel mic din spatele lui, cu vocea tremurândă de plâns.

Proprietarul Chen plângea în timp ce vorbea. „Daozhang, uite cum stă treaba. De când a murit al doilea fiu al nostru, am observat că... că o nouă tăbliță a fost adăugată la altarul strămoșilor, dar că numele scrise pe ea erau ale unor persoane în viață din familia noastră. Odată ce apare un nume, persoana respectivă este condamnată să întâlnească un dezastru în termen de șapte zile! Când numele celui de-al treilea fiu al nostru a apărut pe placă, l-am închis în camera lui și am presărat praf de tămâie la ușa lui și am chemat chiar pe cineva să facă vrăji. Am încercat totul, dar – în a șaptea zi! A murit totuși... Fără niciun motiv, pur și simplu a murit!"

Cu cât proprietarul Chen vorbea mai mult, cu atât devenea mai emoționat și mai speriat, până că a căzut în genunchi. „Nu am făcut niciun rău în viața mea, de ce cerul mă tratează așa?! De ce?”

Lui Shi Mei i se rupea inima pentru bătrân și s-a grăbit să-l consoleze în timp ce acesta plângea către ceruri. A ridicat privirea și a spus încet: „Shizun, asta...”

Chu Wanning nici măcar nu se întorsese. Se uita cu mare interes la tabletă, de parcă ar fi fost pe cale să înflorească. Deodată, întrebă: „Un membru în viață al clanului Chen-Sun – te referi la tine, doamnă Chen?”

Capitolul 11: Acest Venerabil va săruta, bucurați-vă!

„Da, eu sunt!” spuse doamna Chen, plângând. „Dar nu eu am scris pe tăbliță! De ce mi-aș blestema propriul copil? Eu...”

„Într-adevăr, nu ai fi făcut-o în timp ce erai trează, dar asta nu este neapărat adevărat când dormi.” Chu Wanning ridică mâna pentru a lua tăblița memorială în timp ce vorbea, canalizând energie spirituală în palma sa.

Deodată, țipete îngrozitoare răsunară din tabletă, urmate instantaneu de un miros greu și putred de sânge care se scurgea din ea.

Ochii lui Chu Wanning erau reci și pătrunzători, iar vocea lui era severă. „Spirit arogant și rău, îndrăznești să te dezlănțui așa!”

Confruntat cu puterea spirituală puternică adunată în palma lui, scrisul de pe tabletă a fost forțat să se retragă puțin câte puțin, țipând în timp ce o făcea. În curând a devenit estompat și, în cele din urmă, a dispărut cu totul. Chu Wanning a apăsat cu degetele sale palide și subțiri, iar întreaga tabletă memorială s-a spart.

Familia Chen, care privea din spate, era uimită.

Chiar și Shi Mei era șocat. Nu s-a putut abține să nu exclame: „Ce impresionant.”

Mo Ran nu se putu abține să nu exclame, deși în sinea lui. Ce cruzime!

Chu Wanning își întoarse ușor fața în direcția lor. Trăsăturile sale elegante erau lipsite de emoție, dar câteva picături de sânge îi pătaseră obrazul. Ridică mâna pentru a examina sângele de pe vârfurile degetelor înainte de a se adresa familiei Chen. „Rămâneți cu toții în curte astăzi. Nu plecați nicăieri.”

Evident, niciunul dintre ei nu îndrăznea să facă altceva decât să se supună după acea demonstrație, și au răspuns prompt: „Da! Da! Vom asculta toate instrucțiunile lui Daozhang!”

Chu Wanning ieși cu pași mari din camera templului, ștergându-și indiferent petele de sânge de pe față. Ridică un deget și arătă spre doamna Chen. "Mai ales tu. Nu adormi sub nicio formă. Acea creatură este capabilă să posede oameni, așa că trebuie să rămâi trează, indiferent cât de somnoroasă te-ai simți."

”Da... da, da, da!„ Doamna Chen a fost de acord în mod repetat. Apoi a întrebat cu lacrimi în ochi, cu o oarecare ezitare: ”Atunci, Daozhang, fiul meu... este... este în siguranță?„

”Deocamdată."

Doamna Chen a rămas cu privirea pierdută. ”Deocamdată? Nu pentru totdeauna? Atunci ce trebuie făcut pentru a-l ține pe fiul meu în siguranță?"

„Demonul trebuie capturat”, răspunse Chu Wanning.

În panica ei, doamna Chen uită de bunele maniere și renunță la politețe pentru a întreba urgent: „Și când intenționezi, Daozhang, să-l capturezi?

”Chiar acum.„ Chu Wanning privi familia Chen. ”Care dintre voi știe locul exact unde a fost exhumat sicriul roșu? Conduceți-mă acolo."

Numele de familie al soției fiului cel mare era Yao. În ciuda faptului că era femeie, era înaltă și curajoasă. Deși pe chipul ei se citea și o oarecare teamă, era relativ calmă în comparație cu ceilalți și s-a oferit imediat să ajute. „Știu locul, deoarece a fost ales de mine și de răposatul meu soț. Te voi conduce, Daozhang.”

Chu Wanning, Mo Ran și Shi Mei o urmăriră pe doamna Chen-Yao. Îndreptându-se spre nord, au ajuns curând la terenul cumpărat de familia Chen. Zona era acoperită de vegetație și slab iluminată și fusese izolată – nu era nimeni în jur pe o rază de kilometri întregi. Era și complet tăcută; nu se auzea nici măcar ciripitul păsărilor sau zumzetul insectelor.

La jumătatea muntelui, frunzele au făcut loc unei poieni.

„Onorabil Daozhang, acesta este locul„, spuse doamna Chen-Yao.

O piatră funerară zăcea deasupra locului unde fusese dezgropat sicriul roșu. Mo Ran izbucni în râs la vederea ei. ”La ce bun piatra aia jalnică? E clar opera unor amatori. Aruncați-o deoparte."

Doamna Chen-Yao era îngrijorată. „Dar expertul din cetate pe care l-am consultat a spus că bestia demonică din interiorul pietrei ține spiritul malefic închis și îl împiedică să iasă.”

Mo Ran zâmbi sarcastic. „Expertul acela a fost cu siguranță eficient până acum.”

Doamna Chen-Yao spuse. „Aruncați-o! Aruncați-o, aruncați-o!”

„Nu e nevoie”, spuse Chu Wanning cu gravitate. Ridică mâna, vârfurile degetelor strălucind auriu, iar Tianwen îi răspunse la chemare. O singură mișcare a viței de salcie și piatra se făcu bucăți. Fără nicio expresie, Chu Wanning se apropie și se opri în mijlocul resturilor, ridicând din nou mâna în semn de amenințare. „De ce vă ascundeți? Ridicați-vă naibii!”

Un sunet ciudat se auzi de jos, înainte ca un sicriu de lemn înalt de patru metri să țâșnească din pământ, împrăștiind pământ și praf peste tot.

„Acest sicriu are o energie demonică atât de agresivă!” spuse Shi Mei, surprins.

„Înapoi”, spuse Chu Wanning.

Tianwen lovi sicriul roșu bine închis cu o lovitură laterală, făcând scântei să zboare. Se lăsă un moment de tăcere, apoi capacul sicriului se deschise brusc, iar obiectul din interior fu dezvăluit pe măsură ce fumul gros din explozie se risipi.

În sicriu se afla un bărbat complet gol. Avea nasul drept și trăsături frumoase și ar fi părut că doarme, dacă nu ar fi fost paloarea ca hârtia a pielii sale.

Privirea lui Mo Ran se îndreptă sub talia bărbatului, apoi se prefăcu că își acoperă ochii. „Aiya, măgarul împuțit nu poartă pantaloni.”

Shi Mei și Chu Wanning îl priveau fix.

„Soțul meu!” strigă doamna Chen-Yao, surprinsă. Se repezi spre sicriu fără să stea pe gânduri, dar fu oprită de Chu Wanning, care întinse mâna să o rețină.

„Acesta este soțul tău?” întrebă el ridicând o sprânceană.

„Da! Este soțul meu!” Doamna Chen-Yao era cuprinsă de teamă și durere. „Cum a ajuns aici? L-am îngropat cu siguranță în mormântul ancestral, îmbrăcat în haine de înmormântare. Cum a ajuns...?” Înainte să apuce să termine, începu să plângă în hohote, bătându-se cu mâinile peste piept în chinul ei. „Cum s-a putut întâmpla asta?! Ce nenorocire, ce nenorocire! Soțul meu... soțul meu!”

„Doamnă Chen”, murmură Shi Mei, „condoleanțe”.

Chu Wanning și Mo Ran, pe de altă parte, ignorară femeia care plângea. Chu Wanning nu știa cum să consoleze oamenii, iar Mo Ran nu avea pic de compasiune. Atenția amândurora era concentrată asupra cadavrului din sicriu.

Mo Ran trecuse deja o dată prin asta și știa mai mult sau mai puțin ce urma să se întâmple. Dar trebuia să-și joace rolul, așa că își mângâie bărbia și remarcă: „Shizun, ceva e în neregulă cu cadavrul ăsta.”

„Știu”, răspunse Chu Wanning.

Mo Ran se opri. De fapt, avea pregătit un discurs întreg, copiat direct din explicația și analiza originală a lui Chu Wanning din viața lor anterioară. Voia să-l folosească ca să-l șocheze pe Chu Wanning, dar cum putea să prevadă că Chu Wanning va răspunde cu un simplu „Știu”?

Ca maestru, nu ar fi trebuit să-și încurajeze discipolii să spună ce gândesc și să-i laude și să-i răsplătească pentru asta?

Refuzând să renunțe, Mo Ran se prefăcu că nu auzise acel „Știu” și continuă. „Acest cadavru nu prezintă semne de descompunere. Chen-gongzi a murit acum mai bine de jumătate de lună; în acest climat, ar fi trebuit să înceapă de mult să putrezească și să scurgă puroi, iar în sicriu ar fi trebuit să se acumuleze un strat de lichid provenit din descompunere. Aceasta este prima problemă.”

Chu Wanning îi aruncă o privire rece, de genul „poți continua”, dar nu spuse nimic.

Nimic nu-l afectă, Mo Ran continuă să recite explicația lui Chu Wanning din viața sa anterioară. „În al doilea rând, energia demonică care emana din acest sicriu roșu era foarte puternică înainte de a fi deschis, dar, dimpotrivă, a dispărut după ce a fost deschis. Mai mult, practic nu există energie demonică pe cadavru, ceea ce este, de asemenea, destul de anormal.”

Chu Wanning nu spune nimic.

„În al treilea rând, ați observat că, din momentul în care s-a deschis sicriul, în aer plutește un parfum dulce?”

Parfumul era foarte slab; nu l-ar fi simțit nimeni dacă nu ar fi fost foarte atent. La cuvintele lui Mo Ran, Shi Mei și doamna Chen-Yao și-au dat seama că într-adevăr în aer plutea un miros slab și dulce.

„Ai dreptate”, spuse Shi Mei.

Doamna Chen-Yao mirosi și fața i se albise. „Acest parfum...”

„Doamnă Chen, ce este?” întrebă Shi Mei.

Doamna Chen-Yao era atât de speriată încât chiar și vocea îi schimbase tonul. „Acest parfum este rețeta secretă a soacrei mele: Parfumul celor o sută de fluturi!”

Nimeni nu spuse nimic pentru o clipă. Fraza scrisă pe placa comemorativă din camera altarului, „Ridicat de un membru în viață al clanului Chen-Sun”, părea să apară în fața ochilor lor.

„Oare să fie într-adevăr opera bătrânei doamne Chen?„ întrebă Shi Mei.

„Este puțin probabil”, spuse Mo Ran.

„Nu este”, spuse Chu Wanning.

Cei doi vorbiră aproape în același timp, apoi se priviră.

Privirea lui Chu Wanning rămase impasibilă. „Continuă.”

Mo Ran vorbi fără modestie. "Din câte știu, familia Chen și-a făcut averea din parfumul unic al doamnei, Parfumul celor o sută de fluturi. Formula este păstrată secretă, dar produsul finit nu este greu de obținut. Mai mult de jumătate dintre fetele din Cetatea Fluturilor folosesc acest parfum. În plus, am verificat în prealabil și se pare că și lui Chen-gongzi îi plăcea foarte mult parfumul de o sută de fluturi al mamei sale și îl amesteca adesea în apa de baie. Așadar, nu este deloc ciudat că trupul său miroase a acest parfum. Ciudat este că..." Își întoarse capul spre bărbatul gol din sicriu. „E mort de jumătate de lună, dar parfumul este la fel de proaspăt ca și cum ar fi fost aplicat abia acum. Am dreptate, Shizun?”

Chu Wanning tăcu.

„Dacă am dreptate, ai putea să mă lauzi măcar un pic?” întrebă Mo Ran.

Chu Wanning răspunse doar: „Mn.”

Mo Ran râse. „Chiar nu-ți place să irosești cuvintele.”

Abia apucă să râdă de două ori, că râsetele se pierdură într-o furtună de robe fluturând, când Chu Wanning îl apucă și îl trase repede câțiva metri înapoi. În mâna lui, Tianwen strălucea intens, cu o lumină aurie și aprinsă. „Ai grijă.”

Mirosul parfumului „O sută de fluturi” din aer s-a intensificat brusc, iar o ceață albă s-a materializat pe măsură ce parfumul a umplut poiana, răspândindu-se cu o viteză alarmantă. Aproape instantaneu, întreaga zonă a devenit o mare de ceață atât de densă încât nu mai puteai vedea nici măcar degetele de la mâna ta.

Inima lui Mo Ran s-a agitat. Tărâmul iluzoriu se desfășura.

„Ah!” Țipătul doamnei Chen-Yao a fost primul lucru pe care l-a auzit în ceața densă. „Daozhang, ajută-mă...”

Nu a apucat să termine înainte ca sunetul vocii sale să fie întrerupt.

Vârful degetului lui Chu Wanning a strălucit albastru când a pus un farmec de urmărire pe fruntea lui Mo Ran. „Ai grijă. Mă duc să verific situația.”

Apoi dispăru repede în ceața impenetrabilă, îndreptându-se în direcția strigătului doamnei Chen-Yao.

Mo Ran își atinse fruntea, râzând încet. „Ei, ei, ei. Chiar și poziția vrăjii este exact aceeași ca în viața mea anterioară. Chu Wanning, chiar nu te-ai schimbat deloc.”

Ceața se risipi la fel de repede cum apăruse și, în scurt timp, dispăru complet. Cu toate acestea, scena care se dezvălui lui Mo Ran era și mai surprinzătoare decât ceața. Cel puțin, îi provocase o sperietură zdravănă în viața lui anterioară.

Când ceața dispăru, muntele pustiu și acoperit de vegetație pe care ar fi trebuit să-l vadă dispăruse. În locul lui se întindea o vastă grădină complexă și elegantă, plină de pavilioane și verande sinuoase, grădini stâncoase și copaci verzi, precum și o alee pietruită care se întindea dincolo de orizont.

Simpla vedere a acestui loc îl făcea pe Mo Ran să vrea să se rostogolească pe pământ de bucurie. Acest ticălos tiranic se gândise toată ziua la acest tărâm iluzoriu. În viața sa anterioară, toți se despărțiseră aici. Mo Ran dăduse peste Shi Mei primul și, sub vraja iluziei, îl sărutase pentru prima și singura dată în viața sa.

Din păcate, de data aceea, Shi Mei fugise imediat ce Mo Ran îi dăduse drumul, probabil de frică. Mo Ran abia apucase să guste din nectarul dulce înainte să i se ia, lăsându-l teribil de nesatisfăcut.

Mai târziu, după ce tărâmul iluzoriu se spulberase, Shi Mei nu făcuse mare caz din asta. Era ca și cum sărutul nu avusese loc niciodată, și niciunul dintre ei nu mai adusese vorba despre asta. Uneori, în miezul nopții, Mo Ran se întreba dacă fusese doar o fantezie născută din obsesia lui profundă.

Fantezie sau nu, gândea Mo Ran în timp ce își lingea buzele, Shi Mei nu va scăpa așa ușor de data asta! O să mă satur de săruturi dintr-o dată!

Capitolul 12: Acest Venerabil a sărutat persoana greșită...

Mo Ran rătăci mult timp prin tărâmul iluzoriu, dar tot nu reuși să se orienteze. Între timp, parfumul celor o sută de fluturi din aer devenea din ce în ce mai puternic. Când cineva era expus prea mult timp la acest parfum, emoțiile îi deveneau intense, simțurile îi erau ascuțite și se simțea obligat să facă tot felul de lucruri iraționale.

Mo Ran devenea din ce în ce mai agitat și neliniștit. Era ca și cum o flacără i se aprinsese în stomac și îi încălzea încet sângele care îi curgea prin corp până la punctul de fierbere.

Apă. Trebuia să găsească apă. Unde era izvorul acela?

Știa că exista un izvor în tărâmul iluzoriu. Ultima dată, era însetat și amețit când l-a găsit și, neavând altă opțiune, a luat câteva mâini de apă și a băut, gândindu-se că moartea prin otrăvire era preferabilă morții prin însetare.

Simțise că conștiința îi devenea din ce în ce mai încețoșată după ce băuse apa din izvor și, când Shi Mei îl găsise, era pe punctul de a-și pierde cunoștința. Shi Mei cultiva artele vindecătoare și se apucase imediat să elimine otrava din corpul lui, moment în care Mo Ran, amețit și confuz sub influența vrăjii otrăvitoare, îl sărutase pe Shi Mei pe buze, ca și cum ar fi fost posedat.

Fostul împărat al Tărâmului Muritorilor, viguros și hotărât, dorea cu disperare să repete această întâlnire de vis cu persoana dorinței sale. A rătăcit mult timp prin tărâmul iluzoriu, până când a auzit în sfârșit sunetul apei izvorâte. Bucuros, s-a repezit și a băut până s-a săturat, fără să ezite o clipă.

Așa cum se aștepta, apa izvorului a exacerbat agitația neliniștită provocată de acel parfum. Mai mult decât orice, voia să se adâncească în izvor și, înainte să-și dea seama, jumătate din corpul său era scufundat.

La fel ca în viața sa anterioară, când Mo Ran era pe punctul de a-și pierde cunoștința, o mână l-a tras repede afară, stropind apa în toate părțile. Aerul i-a umplut nările și Mo Ran a răsuflat, picături de apă atârnând de genele sale care se deschideau pentru a-l lăsa să vadă silueta din fața lui.

Silueta se contura încet, însoțită de o voce care părea aproape furioasă. „Ce e în neregulă cu tine, că bei apă aici? Vrei să mori?”

Mo Ran se scutură de apă ca un câine ud și respiră ușurat când a confirmat cine era. „Shi Mei…”

„Nu mai vorbi și ia medicamentul ăsta!”

Mo Ran deschise gura și înghiți obedient pastila violetă, cu ochii fixați pe chipul incomparabil de frumos al lui Shi Mei.

Brusc, la fel ca în viața sa anterioară, acele sentimente intense de agitație îl făcură să-și piardă orice reținere – nu că ar fi fost vreun om onorabil – și îl prinse pe Shi Mei de încheietură, apăsându-i rapid buzele înainte ca acesta să poată reacționa.

Imediat, scântei zburară peste tot, iar mintea lui se golise complet.

Mo Ran era un bărbat cu un trecut sordid de promiscuitate, dar pasiunea dintre cearșafuri nu avea nevoie de contact între buze, nici de afecțiuni inutile. Prin urmare, aventurile sale carnale erau numeroase, dar săruturile sale erau lamentabil de puține.

Shi Mei nu se așteptase deloc să fie atacat în felul acesta și îngheță de șoc până când o limbă îi pătrunse în gură. Abia atunci reacționă și începu să se zbată.

„Ce faci... mmph!” Nu reuși să spună decât jumătate de propoziție înainte ca fața să-i fie întoarsă brusc și buzele să-i fie acoperite din nou.

Mo Ran îl sărută mai intens decât o făcuse în viața anterioară. Cei doi se prăbușiră într-un morman lângă izvor, Mo Ran ținându-l pe Shi Mei apăsat ferm sub corpul său în timp ce îi săruta buzele umede și ușor reci, senzația fiind la fel de uluitoare ca în amintirile sale. Gura lui se mută pe obrazul lui Shi Mei, pe urechea lui...

„Nu te mișca...” Răgușeala vocii sale îl surprinse chiar și pe el însuși.

La naiba. Efectul apei izvorului părea cumva mai intens decât în viața lui anterioară.

După cum decurseseră lucrurile data trecută, nu reușise să se sărute cu Shi Mei prea mult timp. După câteva săruturi, tânărul Mo Ran fusese lovit de conștiință. Își slăbise strânsoarea, iar Shi Mei se ridicase brusc și fugise peste apă cu ajutorul qinggong-ului.

Dar în această viață, Mo Ran era vicios și nerușinat. Nu avea remușcări care să-l oprească, doar dorința de a continua. Îl sărută pe Shi Mei cât voia, ținându-i corpul lipit de marginea izvorului.

Sub el, Shi Mei se zbătea și striga de furie, dar inima lui Mo Ran era posedată și nu înțelegea deloc ce spunea Shi Mei. Nu vedea decât chipul acela frumos care se legăna în fața ochilor lui, buzele acelea umede și seducătoare care se deschideau și se închideau.

Simțea ca și cum o minge de foc i-ar fi fost aprinsă în abdomen. Mo Ran cedă dorinței sale, iar sărutările lui deveniseră din ce în ce mai înfocate, în timp ce îi deschise gura lui Shi Mei și îi băgă limba în gură, jefuind dulceața din interior.

Inima îi bătea ca un tambur în piept.

În mijlocul haosului, îi smulsese deja roba exterioară complicată lui Shi Mei și îi rupsese centura. Mâna îi alunecă în jos și îi mângâie pielea netedă și fermă. Corpul de sub el se zbătu la atingere, dar fu apăsat din nou de Mo Ran.

Îl mușcă de ureche pe Shi Mei, șoptind: „Fii ascultător, va fi bine pentru amândoi.”

„Mo Weiyu...!”

„Aiya, aiya, ești atât de supărat încât îmi strigi numele ca un străin?” Mo Ran zâmbi în timp ce îi lingea lobul urechii celuilalt bărbat. Nici mâna lui nu stătea degeaba, ci se îndrepta direct spre talia lui.

Mo Ran era categoric un nemernic fără scrupule, dar nemernicul în devenire de șaisprezece ani din viața sa anterioară nu se putea compara cu nemernicul veteran de treizeci și doi de ani din prezent. Tipul ăsta devenea din ce în ce mai nerușinat pe zi ce trecea.

Tot corpul lui Shi Mei era încordat, iar Mo Ran îl simțea tremurând ușor. Chiar arăta ca o persoană subțire, dar contururile corpului său erau surprinzător de tonifiate sub mâna lui Mo Ran. Dorințele lui deveniseră și mai intense, controlul de sine dispărând pe măsură ce trăgea de roba interioară a lui Shi Mei.

Shi Mei ajunsese în sfârșit la limita rezistenței sale. „Mo Weiyu! Te-ai săturat de viață?!”

Se auzi o bubuitură puternică, iar o explozie de energie spirituală intensă îl aruncă pe Mo Ran în lateral. Puterea era feroce, iar Mo Ran fu prins complet nepregătit. Întregul său corp fusese aruncat în lateral, răsturnându-se și lovindu-se de o stâncă de lângă izvor, iar el aproape că tuși sânge.

Shi Mei se agăță de hainele sale răvășite în timp ce se ridica, agitat. Energia spirituală aurie crepita frenetic în palma lui, iar scânteile zburau în aer, oglindind furia din ochii lui.

Mo Ran era amețit de impact, dar chiar și atunci, avea o vagă senzație că ceva nu era în regulă.

„Tianwen, vino!”

În urma urletului furios, o viță de salcie aurie apăru în mâna lui Shi Mei, în timp ce Tianwen îi răspundea la chemare. Vița de salcie strălucea orbitor, cu dungi de foc și explozii de aur curgând de-a lungul ei, iar frunzele de salcie se învârteau în aer.

Mo Ran era uimit. De când învățase Shi Mei să cheme Tianwen?

Gândul nici nu apucase să se formeze în mintea lui, când Tianwen se năpusti cu violență spre el. Nu era niciun pic de reținere în lovitura aceea, iar sângele ticălosului Taxian-jun se vărsă fără milă. Dacă cineva care suferise în mâinile lui Mo Ran ar fi văzut scena aceea – cum ar fi Rong Jiu – ar fi aplaudat și ar fi strigat: „Bravo! Minunat! Mai fă o dată! Învinge răufăcătorul! Ce faptă bună!"

Sub această furtună neîncetată de lovituri brutale, Mo Ran și-a revenit în sfârșit.

Shi Mei era un om blând. Cum putea fi el? Cine altcineva decât Chu Wanning era atât de priceput în a biciui oamenii?!

Mâna lui Chu Wanning obosise de la atâtea lovituri și abia atunci se opri să respire, frecându-și încheietura mâinii. Era pe punctul de a continua când Mo Ran, sprijinindu-se de stâncă, tuși o gură mare de sânge.

„Gata... O să mor...”, spuse Mo Ran, tușind și mai mult sânge și simțind că inima îi cade în adâncul abisului. Acela fusese cu siguranță cel mai bun și mai remarcabil moment din istoria lui de desfrâu.

De ce naiba venise Chu Wanning după el?

Mai mult, din nu se știe ce motiv, Chu Wanning avea chipul lui Shi Mei. Chiar și vocea lui era exact la fel!

Mo Ran își șterse sângele din colțurile gurii și ridică privirea, gâfâind. Poate din cauza bătăii, poate pentru că medicamentul pe care i-l dăduse Chu Wanning mai devreme începuse în sfârșit să-și facă efectul, dar când ridică capul de data aceasta, persoana din fața lui nu mai era Shi Mei.

Chu Wanning clocotea de furie de sub copacul sub care stătea, cu fața întunecată, privindu-l pe Mo Ran cu ochii ca două fulgere. Privirea lui răutăcioasă și furioasă era cu adevărat înspăimântătoare. Dar...

Mo Ran se uită fix câteva secunde. Și își dădu seama că... devenise rușinos de excitat.

Chu Wanning era întotdeauna îmbrăcat impecabil, niciun fir de păr nu era în dezordine, dar în acel moment, veșmintele sale albe și complicate — purtate de obicei cu gulerul ridicat și strâns închis — erau într-o dezordine totală, ținute doar de mâna lui palidă și subțire. Buzele îi erau roșii și umflate de la săruturi, iar mușcăturile de dragoste îi acopereau gâtul. Expresia lui era feroce, dar asta nu făcea decât să-i sporească farmecul.

Amintirile lui Mo Ran despre Chu Wanning din viața sa anterioară erau pline de nebunie, sete de sânge, ură, nesăbuință, cucerire, plăcere – amintiri peste amintiri, care se adunau una după alta.

Amintiri la care Mo Ran nu se gândise, pe care nici măcar nu intenționase să și le amintească, reapăruseră brusc în mijlocul mirosului ruginit de sânge din aer, amestecat cu parfumul Celor O Sută de Fluturi. Erau șocant de vii, imposibil de blocat, și se amplificau ca un val care îi inundă gândurile.

La naiba. În cele din urmă, chiar nu putea să-l vadă pe Chu Wanning în felul acesta.

Chiar dacă îl detesta, îl ura atât de mult încât voia să-l taie în bucăți, să-l facă wontons și să-l mănânce, Mo Ran trebuia să recunoască că în viața sa anterioară, cele mai intense aventuri, cele mai intense orgasme, toate fuseseră cu Chu Wanning.

Să-l urască era una. Dar, ca bărbat, mai ales ca un bărbat vulgar și fără rușine ca Mo Ran, reacția instinctivă a corpului era cu totul altceva.

Chu Wanning expiră. Părea cu adevărat furios, iar mâna cu care ținea Tianwen tremura ușor. „În sfârșit ți-ai venit în fire?”

Mo Ran înghiți cu greu o gură de sânge. „Da, Shizun.”

Chu Wanning părea că nu terminase încă cu bătaia, dar recunoscu că Mo Ran fusese sub influența iluziei și nu trebuia să fie învinovățit pentru toate acțiunile sale. Ezită o clipă, dar, în cele din urmă, puse deoparte liana de salcie. „Ce s-a întâmplat astăzi...”

Mo Ran se grăbi să vorbească înainte ca Chu Wanning să termine. „Nimeni nu va ști în afară de noi doi! Nu voi spune absolut nimic! Cerul să mă lovească cu fulgerul dacă spun vreun cuvânt!”

Chu Wanning tăcu pentru o clipă, apoi zâmbi cu amărăciune. „Te-am auzit jurând asta de cel puțin o sută de ori, și nici măcar o dată cuvântul tău nu a contat.”

„De data asta vorbesc serios!” Sigur, corpul lui reacționase, dar pentru Mo Ran, dorința de a se culca cu Chu Wanning era ca dorința de a mânca tofu puturos — niciuna dintre ele nu era un sentiment care trebuia afișat în public. Tofu puturos se mănâncă într-un colț, departe de ceilalți, ca să nu-l miroasă nimeni. La fel era și cu dorința de a se culca cu Chu Wanning.

Mo Ran îl detestase întotdeauna pe Chu Wanning. Cum putea să lase pe cineva să afle că, pe de o parte, îl detesta, iar pe de altă parte, voia în secret să se culce cu el? Dacă asta nu era o nebunie, atunci ce era?

Cât despre treburile murdare pe care le făcuse cu Chu Wanning în viața anterioară? Să nu mai vorbim despre asta; nu voia să menționeze nici măcar.

„Influența acestei iluzii este puternică. Pe oricine întâlnești în ea, acesta ia înfățișarea persoanei pe care inima ta își dorește cel mai mult să o vadă”, îi explică Chu Wanning în timp ce mergea alături de Mo Ran. „Pentru a evita influența ei, trebuie să rămâi calm și concentrat.”

„Oh…”

Stai puțin! Mo Ran se gândi brusc la ceva și se cutremură. Dacă era așa, atunci Shi Mei pe care îl întâlnise în tărâmul iluzoriu în viața sa anterioară s-ar putea să nu fi fost nici el adevăratul Shi Mei? Dacă și acela fusese...

Aruncă o privire în lateral spre Chu Wanning și nu putu să nu se înfioare.

Nu se poate! Dacă Chu Wanning era cel pe care îl sărutase în viața anterioară, cu siguranță ar fi primit o bătaie bună! Sau, cel puțin, o palmă! Nu putea fi Chu Wanning! Cu siguranță nu!

În mijlocul crizei interne a lui Mo Ran, Chu Wanning se opri și îl trase pe Mo Ran în spatele lui. „Liniște.”

„Ce este?”

„Se mișcă ceva în față.”

Acest incident se desfășurase complet diferit față de cum fusese în viața lui anterioară, așa că Mo Ran nu mai știa la ce să se aștepte. La cuvintele lui Chu Wanning, el spuse imediat: „Poate e Shi Mei?”

Chu Wanning se încruntă. „În timp ce te afli în acest tărâm iluzoriu, nu trebuie să-ți imaginezi absolut deloc pe cine ai putea întâlni în față, altfel oricine sau orice vei întâlni va lua înfățișarea acelei persoane. Elimină distragerile; concentrează-ți gândurile.”

Mo Ran încercă să facă asta pentru o clipă, dar apoi își dădu seama că nu putea.

Chu Wanning îi aruncă o privire. Un pumnal de energie spirituală concentrată se formă în mâna lui și îl înjunghie fără menajamente în braț pe Mo Ran.

„Ah...!”

„Nu țipa.” Chu Wanning anticipase asta. Cealaltă mână îi atinsese deja buzele lui Mo Ran cu o lumină aurie, iar Mo Ran nu mai putea scoate niciun sunet. „Te doare?”

Ce crezi?! De ce nu te înjunghii și tu, să vezi dacă doare! Mo Ran dădu din cap cu milă, cu ochii lăcrimați.

„Bine. Concentrează-te pe durere și nu te gândi la nimic altceva. Urmează-mă. Hai să mergem să aruncăm o privire.”

Mo Ran îl blestemă în tăcere pe Chu Wanning în timp ce îl urma în liniște pe poteca sinuoasă. În mod neașteptat, au auzit zgomote de conversație și râsete pe măsură ce se apropiau. În acest loc pustiu? Ce suspect...

Când cei doi au trecut de colțul unui zid înalt și continuu, au ajuns în sfârșit la locul de unde veneau vocile.

Era un conac luminat, acoperit cu mătăsuri roșii vibrante care se legănau ușor în adierea vântului. Peste o sută de mese de banchet erau așezate în curtea mare a conacului, încărcate cu tot felul de feluri de mâncare rafinate. Curtea era plină de activitate, oaspeții beau și se distrau. Dincolo de porțile deschise ale sălii principale se afla un caracter Xi imens, de un roșu aprins, care atrăgea privirile. După toate aparențele, părea să fie un banchet de nuntă.

„Shizun...”, șopti Mo Ran. ”Uită-te la oamenii ăștia... Niciunul dintre ei nu are față!”

Capitolul 13: Mireasa acestui Venerabil

Desigur, Chu Wanning observase deja acest lucru, fără comentariul lui Mo Ran.

Oaspeții vorbeau vesel, dar nu se putea spune de unde veneau vocile lor. Fiecare dintre acei oameni care stăteau, stăteau în picioare, jucau jocuri de societate și închinau, avea o expresie complet goală, de parcă ar fi fost din hârtie.

„Ce să facem? Nu-mi spune că trebuie să intrăm acolo și să bem cu ei.”

Chu Wanning nu râse la gluma proastă a lui Mo Ran și se concentră în schimb asupra problemei, cu capul plecat în gânduri.

Deodată, se auziră pași dispersați în depărtare. Două șiruri lungi de oameni apărură din ceață, mergând în procesiune în timp ce se îndreptau încet spre conac.

Chu Wanning și Mo Ran se ascunseră instinctiv în spatele unei stânci mari din grădină. Șirurile se apropiau, conduse de un băiat zâmbitor și o fată zâmbitoare. Neobișnuit, cei doi aveau trăsăturile faciale puternic pictate, care ieșeau în relief. În lumina slabă a nopții, arătau exact ca păpușile de hârtie în formă de băiețel și fetiță pe care oamenii le ardeau pentru morți.

Fiecare dintre ei ținea o lumânare roșie, groasă cât brațul unui copil. Lumânările erau decorate cu un dragon și un phoenix împletite și, pe măsură ce ardeau, emanau parfumul puternic caracteristic Cetății Fluturilor. Mo Ran aproape că și-a pierdut din nou simțurile din cauza mirosului, dar, din fericire, durerea surdă a rănii de la mâna pe care Chu Wanning o înjunghiase îl ținea cu picioarele pe pământ. Pentru siguranță, își atinse din nou rana.

Chu Wanning îi aruncă o privire.

„Ahem, este destul de eficient.” Mo Ran se opri. „Shizun, cum de nu trebuie să-ți faci o gaură pentru a-ți menține conștiința?”

„Mirosul nu are niciun efect asupra mea.”

„Ah? De ce?”

„Cultura mea spirituală este puternică”, spuse Chu Wanning rece.

Mo Ran tăcu.

Conduși de băiatul de aur și fata de jad, cele două rânduri avansară încet pe o scară. Chu Wanning îi privi o vreme, apoi scoase un sunet de surprindere. Rar era surprins. Mo Ran îi urmă cu curiozitate privirea și rămase la fel de surprins.

Rândurile erau formate din cadavre, care se legănau în timp ce mergeau. Își conservaseră trăsăturile faciale din viață, dar aveau ochii închiși și pielea palidă ca a morților. Majoritatea erau destul de tineri, probabil sub douăzeci de ani, atât bărbați, cât și femei, iar o siluetă dintre ei părea deosebit de familiară.

Cel mai în vârstă Chen-gongzi, care fusese mai devreme în sicriu, se alăturase cumva procesiunii. Cu ochii închiși, mergea încet în urma mirosului ciudat de lumânări. Toți ceilalți din rânduri erau în perechi, dar el era diferit – nu era însoțit de o persoană, ci de o mireasă fantomă făcută din hârtie.

De parcă prezența lui Chen-gongzi nu era suficient de ciudată, când cortegiul avansă suficient de mult încât Mo Ran și Chu Wanning să poată vedea oamenii de la capătul rândurilor, culoarea dispăru instantaneu de pe fața lui Mo Ran.

Cu capetele plecate, Shi Mei și doamna Chen-Yao erau la coada procesiunii de cadavre. Și ei aveau ochii închiși, fețele palide și mergeau exact ca cadavrele din fața lor. Era imposibil să-ți dai seama dacă mai erau în viață.

Mo Ran era pe punctul de a-și pierde mințile. Sări în picioare și încercă să se repeadă înainte, dar Chu Wanning îl opri, apucându-l de umăr. „Așteaptă.”

„Dar Shi Mei...!”

„Știu.” Chu Wanning privi rândurile care înaintau încet și vorbi în șoaptă. „Nu te grăbi. Uită-te acolo — este o barieră. Dacă te grăbești, va suna o alarmă. Dacă toate fantomele fără chip din curte vor ataca în același timp, lucrurile vor scăpa de sub control.”

Chu Wanning era un maestru al barierelor; ale lui erau formidabile, iar ochii lui erau ascuțiți. Mo Ran se uită și văzu că într-adevăr era un văl aproape transparent la intrarea în curte.

Când băiatul de aur și fecioara de jad au ajuns în fața curții, au suflat ușor în lumânările pe care le țineau în mâini pentru a face flăcările să ardă și mai puternic, apoi au pășit încet prin barieră și au intrat în curte.

Unul câte unul, cadavrele îi urmau prin barieră fără nicio interferență. Oamenii fără chip care beau în curte se întorseseră să-i privească intrând și începuseră să aplaude și să aclame.

„Du-te, urmează-i”, spuse Chu Wanning. „Închide ochii și nu respira când treci prin barieră. Copiază ceea ce fac cadavrele, indiferent ce se întâmplă, și nu vorbi sub nicio formă.”

Mo Ran era nerăbdător să-l salveze pe Shi Mei și nu mai avea nevoie de îndemnuri. El și Chu Wanning se strecurară în procesiunea de cadavre.

Fiecare rând avea același număr de cadavre. Chu Wanning se așeză în spatele lui Shi Mei, astfel încât Mo Ran nu putu decât să se alinieze în spatele doamnei Chen-Yao. Procesiunea se mișca într-un ritm agonizant de lent. Mo Ran se uita încontinuu la Shi Mei, dar nu putea vedea decât profilul palid al feței sale și o parte din gâtul alb ca zăpada.

Când au ajuns în sfârșit la barieră, amândoi și-au ținut respirația și au trecut fără incidente. Curtea era mai mare în interior decât părea din exterior. În afară de conacul cu trei etaje decorat cu felinare și steaguri colorate, capetele din stânga și din dreapta ale curții erau, de asemenea, dens populate cu cel puțin o sută de camere mici. Fiecare dintre acestea era decorată cu un caracter Xi mare, de culoare stacojie, pe fereastră și cu un felinar roșu atârnat de ușă.

Se auziră sunete de artificii și suona, iar oaspeții fără chip se ridicară simultan.

Un oficial de ceremonie fără chip apăru în fața conacului, cu vocea răsunând înalte și joase, anunțând: „A sosit ora auspicioasă. Mirii au sosit.”

Mo Ran era uimit. Huh? Cadavrele astea ar trebui să fie miri? Se uită repede la Chu Wanning pentru ajutor, dar Nemuritorul Beidou era pierdut în propriile gânduri, cu sprâncenele strâns încruntate. Nici măcar nu-i aruncă o privire lui Mo Ran.

Eforturile unchiului sunt sincer greșite, gândi Mo Ran. Coborârea de pe munte pentru a câștiga experiență practică cu un maestru care îl ignora îi făcea mai mult rău mândriei sale decât dacă nu ar fi luat niciun maestru cu el.

Un grup de copii chicotind au năvălit în curte, îmbrăcați în roșu aprins, dar cu părul legat cu panglici albe. S-au adunat în jurul celor două rânduri de oameni ca niște peștișori, fiecare trăgând o persoană spre una dintre camerele de pe fiecare parte a curții.

Mo Ran, complet pierdut, i-a spus lui Chu Wanning: Shizun, ce facem?

Chu Wanning a dat din cap și a arătat spre cadavrele din fața lor. Aceștia i-au urmat obedienți pe băieței și fetițe. Înțelesese clar: „Fă-le pe plac”.

Neavând de ales, Mo Ran nu a putut decât să se îndrepte șovăielnic, urmând un băiețel cu coc, care l-a condus într-una dintre camere. De îndată ce au intrat, băiatul a făcut un semn cu mâna și ușa s-a trântit în urma lor.

Mo Ran se uită la copil, temându-se de ce îi va face mica fantomă fără chip. În ultima sa viață, Chu Wanning îl salvase pe Shi Mei și străpunsese tărâmul iluzoriu de unul singur, învingând răul fără ca Mo Ran să fie nevoit să ridice un deget. După aceea, Mo Ran fusese prea ocupat să se gândească la gustul dulce al buzelor lui Shi Mei, încât nici nu dăduse atenție explicațiilor lui Chu Wanning. Așadar, având în vedere că situația se desfășura diferit, nu avea idee la ce să se aștepte și nu putea decât să se pregătească pentru orice ar fi urmat.

Camera era dotată cu o masă de toaletă și o oglindă de cupru, precum și un set de haine de nuntă negre și roșii, brodate în mod complex, care atârnau ordonat pe un cuier. Copilul bătuse cu mâna pe o bancă, făcându-i semn lui Mo Ran să se așeze.

Mo Ran a ajuns la concluzia că fantomele de aici nu erau prea inteligente. De fapt, erau mai degrabă proaste. Atâta timp cât nu vorbea, ele nu puteau distinge între vii și morți. S-a așezat în fața oglinzii, așa cum i s-a spus, iar copilul s-a apropiat de el pentru a-l ajuta să se spele și să se schimbe.

Deodată, o floare de haitang a plutit prin fereastră și a aterizat delicat în apa din lighean. Ochii lui Mo Ran s-au luminat. Acea floare de haitang se numea Yuheng din Cerul Nopții și era o tehnică folosită special de Chu Wanning pentru comunicarea silențioasă.

El scoase floarea din apă, iar haitang înflori instantaneu și se deschise în palma lui, dezvăluind o pată de lumină aurie blândă în centrul ei. El luă pata de lumină între vârfurile degetelor și o puse în ureche. Vocea lui Chu Wanning începu să vorbească în ea.

"Mo Ran, am folosit Tianwen pentru a confirma că acest tărâm iluzoriu a fost într-adevăr creat de maestra de ceremonii fantomă al Cetății Fluturilor. După ce a primit ofrandele, tămâia și venerarea sătenilor timp de sute de ani, maestra a reușit să se cultive într-o zeitate adevărată. Fiecare căsătorie fantomatică contribuie la puterea sa, așa că îi face plăcere să prezideze aceste ceremonii. Cadavrele din rânduri sunt probabil cuplurile fantomatice din Cetatea Fluturilor din ultimele două secole, la căsătoriile cărora a fost martoră. Îi place veselia, așa că în fiecare noapte cheamă cadavrele înapoi în tărâmul iluzoriu pentru a repeta totul, devenind de fiecare dată mai puternică."

Ce deviant! gândi Mo Ran.

Dacă alte zeități se plictiseau, cel mult jucau rolul de pețitoare între tineri și tinere. Dar această zeiță fantomă era cu siguranță altceva; poate că avea trupul unei zeități, dar probabil că uitase că trebuie să-și dezvolte un cap, dacă asta era pasiunea ei. Să joace rolul de pețitoare între cadavre! Și nu doar o dată, ci chemându-i din mormintele lor în fiecare noapte pentru a repeta totul la nesfârșit! Orgiile cu cadavre erau atât de fascinante?

Această zeitate bătrână și nemăritată... ce nebună.

„Corpul ei real nu este aici„, spuse Chu Wanning. ”Nu te comporta imprudent acum, doar urmează băiatul de aur și fecioara de jad după asta. Va trebui să apară în persoană pentru a absorbi energia de la nunțile fantomelor.„

Mo Ran voia să întrebe: ”Dar Shi Mei? El este bine?”

„Nu-ți face griji pentru Shi Mei. El și doamna Chen sunt doar inconștienți temporar din cauza parfumului.” Chu Wanning era incredibil de meticulos și anticipase tot ce ar fi putut întreba Mo Ran.

„Ai grijă de tine. Mă ocup eu de tot.”

După aceea, vocea dispăru.

În același timp, copilul fantomă termină de aranjat ținuta lui Mo Ran. Mo Ran se uită în oglindă pentru a-și vedea propria reflecție. Bărbatul reflectat acolo era chipeș, cu trăsături faciale clare și proaspete și buze care se curbau natural în sus la colțuri. Gulerul veșmântului de nuntă roșu aprins pe care îl purta era pliat cu grijă, iar părul lung era prins cu o bandă albă, făcându-l să arate ca un mire fantomă.

Copilul făcu un gest de invitație, iar ușa bine închisă se deschise scârțâind.

O șir de cadavre, atât bărbați, cât și femei, stăteau pe coridor, toate îmbrăcate în haine de nuntă. Se părea că această fantomă maestră de ceremonii și capul ei plin de noroi nu înțelegeau prea bine cum stăteau lucrurile și luaseră la întâmplare un cuplu pentru a oficia ceremonia de nuntă, fără să le pese deloc dacă cei doi erau bărbat și femeie, bărbat și bărbat sau femeie și femeie.

Pe acest coridor era doar un singur rând de cadavre; celălalt rând era de cealaltă parte a curții, prea departe pentru ca Mo Ran să poată vedea dacă Chu Wanning și Shi Mei ieșiseră deja.

Rândul înainta încet. Din când în când, auzea vocea oficiantului din conac, pe măsură ce perechile își încheiau, una câte una, ceremoniile de căsătorie.

Mo Ran se uită la doamna Chen-Yao care stătea în fața lui și simți că ceva nu era în regulă. Se gândi mult timp la asta, rândul devenind din ce în ce mai scurt. Abia când mai rămăseseră doar ultimele perechi, acest ticălos prost înțelese în sfârșit.

Ah! Cu rândurile în această ordine, nu însemna asta că femeia din fața lui urma să se căsătorească cu Shi Mei? Și el însuși nu urma să fie cuplat cu acel nenorocit, Chu Wanning? Inacceptabil!

Fostul împărat al Tărâmului Muritorilor s-a supărat instantaneu. Cu buzele strânse, a tras-o fără menajamente pe doamna Chen-Yao înapoi și a sărit peste rând pentru a sta în fața ei.

Copilul de lângă el era uluit, dar Mo Ran își coborî repede capul și se prefăcu că e o fantomă spânzurată, lăsându-se în jos împreună cu celelalte cadavre. Nici băiatul de aur, nici fata de jad nu erau foarte avansați în cultivare; erau puțin nedumeriți, dar nu puteau să-și dea seama unde era problema. Așa că, ca doi proști, nu făcură absolut nimic.

Mo Ran era destul de mulțumit de sine și a urmat rândul cu veselie, așteptând să se întâlnească cu Shi Mei.

În același timp, Chu Wanning se uita la Shi Mei care stătea în fața lui. Nu avea de unde să știe ce pericole îi așteptau.

În spatele cuvintelor sale aspre se ascundea o inimă blândă. În ciuda resentimentelor pe care i le provoca duritatea sa, în realitate, atâta timp cât era prezent, nu permitea ca discipolii săi să fie puși în pericol. Așadar, a întins mâna și l-a tras pe Shi Mei, care era confuz, în spatele său, schimbând locurile.

A venit rândul lui.

La capătul coridorului, un însoțitor stătea cu o tavă neagră și roșie în mână. A chicotit când Chu Wanning s-a apropiat, iar din fața aceea goală și fără trăsături s-a auzit sunetul unei voci de femeie tânără. „Felicitări, domniță. Fie ca prima voastră întâlnire să fie ca între suflete pereche. Fie ca fericirea voastră să fie veșnică.”

Fața lui Chu Wanning s-a întunecat instantaneu. Domniță…?! Nu ai ochi?

Când se uită din nou la fața inexpresivă a servitoarei fantomă, se abținu. De fapt, nu avea ochi.

Servitoarea fantomă continuă să chicotească în timp ce ridică voalul roșu de pe tavă și acoperă fața lui Chu Wanning. Apoi mâna ei rece ca gheața se întinse și îl apucă ușor, râzând delicat. „Domniță, pe aici, te rog.”

Capitolul 14: Acest Venerabil se căsătorește

Chu Wanning putea vedea prin voalul roșu subțire care îi acoperea ochii, dar imaginea era oarecum încețoșată. Își păstră fața impasibilă în spatele voalului, lăsându-se condus de fantoma care îl însoțea către pavilionul de recepție.

Dar când Chu Wanning privi prin ceața roșie către persoana care stătea în fața lui, temperatura din jurul său scăzu instantaneu cu câteva grade.

Mo Ran era și el uimit. Nu, dar... nu trebuia să fie Shi Mei?

Un văl acoperea fața „miresei” care stătea în fața lui, îmbrăcată în roșu splendid. Nu putea vedea clar fața din spatele vălului, dar oricât s-ar fi uitat, era cu siguranță fața frumoasă, dar rece a lui Chu Wanning, care îl privea în acest moment cu un aer nemulțumit și plin de intenții ucigașe.

Mo Ran a rămas inițial stupefiat. Apoi, expresia lui a început să devină din ce în ce mai complicată. Tot felul de emoții i-au trecut pe față, înainte de a se stabili într-un fel de tăcere ciudată, în timp ce stătea față în față cu Chu Wanning, amândoi privindu-se neliniștiți.

Atunci, băiatul de aur și fata de jad din spatele lor au chicotit și au aplaudat, apoi au început să cânte.

"Oh, val luminos, oh, valuri sclipitoare

Apele marelui Împărat Alb

Pe care mandarinii înfloriți

Ies cu ciocurile înflorite să întâmpine două suflete

Să se unească în acest sicriu întunecat

Împletite să zacă în corpul sacru

Intenția odată pecetluită în inima care bate

Acum cunoscută de moarte și tot ce a dezvăluit

De acum înainte, aceștia doi vor trece sub cer

De acum înainte, în moarte, sufletele lor nu se vor despărți niciodată."

Cu toate acestea, în spatele versurilor macabre se ascundea un val de tristețe și regret.

Dacă Mo Ran ar fi putut vorbi, ar fi vrut să spună un singur lucru: „Ugh”.

Dar nu putea vorbi.

În fața altarului se afla o pereche de păpuși de hârtie, una masculină și una feminină. Nu aveau fețe, dar erau îmbrăcate în haine somptuoase și luxoase, probabil pentru a reprezenta părinții cuplurilor fantomatice.

Oficiantul ceremoniei începu să cânte cu voce sonoră. „Noua mireasă îndrăgostită se ferește de cuvinte și aruncă priviri tandre de sub genele coborâte; mătasea roșie îi ascunde zâmbetul delicat; soțul este rugat să ridice voalul.”

Mo Ran era inițial complet reticent să continue, dar auzind aceste cuvinte, aproape că și-a pierdut mințile încercând să-și stăpânească râsul.

Ha ha ha ha! „Noua mireasă îndrăgostită se ferește de cuvinte” — aha ha ha ha!

Chu Wanning era palid încercând să-și stăpânească furia și a închis ochii ca și cum asta i-ar fi închis și auzul.

Fantoma care îl însoțea chicoti și îi înmână lui Mo Ran un evantai pliant pentru a-i indica că această căsătorie va fi una fericită; cuvintele „evantai” și „virtuos” se pronunțau la fel.

„Mire, te rog să ridici voalul.”

Mo Ran își înăbuși râsul și urmă instrucțiunile, folosind evantaiul pentru a ridica voalul de mătase care atârna în fața ochilor lui Chu Wanning. Chiar și genele îi tremurau de râs în timp ce se uita la expresia de pe fața lui Chu Wanning.

Părând să-i fi simțit privirea batjocoritoare, Chu Wanning încercă să reziste pentru o vreme, dar în cele din urmă nu reuși. Foc și fulgere dansau în ochii lui, care se deschiseră brusc, emanând o aură ucigătoare.

Dar, în combinație cu voalul roșu care îi acoperea părul și veșmântul stacojiu care îi împodobea trupul, deși arăta la fel de fioros, ușoara umbră de roșu din colțurile ochilor, născută din furie și nemulțumire, crea în mod neașteptat o imagine deosebit de seducătoare.

Confruntat cu astfel de priviri, Mo Ran tresări involuntar, zâmbetul înghețându-i pe buze. În acel moment, shizunul din fața lui arăta exact ca într-un anumit moment din viața sa trecută. Cele două imagini se suprapuneau în fața ochilor lui și, brusc, nu mai știa unde se află.

A fost doar o clipă, dar a fost suficient pentru ca Mo Ran să fie cuprins de o transpirație rece.

Odată, el comisese trei fapte nemiloase împotriva lui Chu Wanning:

Prima: crimă. Folosise o tehnică mortală împotriva lui Chu Wanning.

A doua: umilire. Îl forțase pe Chu Wanning să-i satisfacă poftele carnale.

A treia: ...

A treia fusese cea mai satisfăcătoare faptă din viața sa anterioară, dar, în cele din urmă, fusese și cel mai mare regret al său.

Desigur, Împăratul Tărâmului Muritorilor nu ar fi recunoscut niciodată că regretă vreuna dintre faptele sale, dar nu reușise niciodată să scape de chinul din adâncul inimii sale.

La naiba. De ce își amintea de acel trecut nebunesc? De ce își amintea de Chu Wanning din acele vremuri?

Mo Ran scutură capul și își mușcă buzele, făcând tot posibilul să șteargă chipul lui Chu Wanning din amintirile sale, pentru a putea privi cu ochi noi persoana din fața lui.

Chu Wanning încă îl privea cu o privire care spunea „O să te omor”. Mo Ran nu voia să provoace și mai mult această persoană dificilă, așa că nu putu decât să zâmbească în semn de scuză, cu o expresie neajutorată.

Oficiantul ceremoniei spuse: „Mire și mireasă, îndepliniți ritualul de purificare.”

Ritualul de purificare prevedea ca proaspăt căsătoriții să se spele mai întâi individual, apoi să se spele reciproc pe mâini. Fantoma însoțitoare aduse un vas de porțelan umplut cu apă limpede, ridicându-l în semn de invitație pentru ca cei doi să se spele pe mâini. Apa turnată curgea într-un lighean de dedesubt.

Fața lui Chu Wanning era plină de dezgust la gândul că trebuie să se spele și apoi să-și spele partenerul. Mo Ran era cu gândul în altă parte și îi spălă în tăcere mâinile lui Chu Wanning, fără să facă scandal, dar Chu Wanning era morocănos și turnă fără menajamente tot vasul peste Mo Ran, udându-i jumătate din mânecă.

Mo Ran se uită la mâneca udă pentru o vreme, cu gândurile rătăcind. Deși fața lui nu arăta aproape nicio reacție, o lumină slabă îi strălucea în adâncul ochilor negri ca cerneala. Inima îi bătea cu putere în timp ce se gândea: Chu Wanning nu s-a schimbat. Nu s-a schimbat niciodată.

Fiecare acțiune, fiecare gând, în viața trecută și în cea actuală, totul era exact la fel, fără nici cea mai mică diferență...

Ridică încet capul și, pentru o clipă, se simți ca și cum s-ar fi întors la Vârful Sisheng, stând în fața Palatului Wushan, în timp ce Chu Wanning se îndrepta spre el pe o scară lungă. În clipa următoare, ar fi îngenuncheat în fața lui Mo Ran; capul său mândru ar fi atins pământul, coloana vertebrală dreaptă s-ar fi îndoit, iar Chu Wanning s-ar fi prosternat la picioarele lui Mo Ran pentru o lungă perioadă de timp.

„Ritualul de purificare s-a încheiat.”

Incantația bruscă a fantomei îl trezi pe Mo Ran din amintirile sale.

Când își reveni, privirea lui se întâlni cu cea a lui Chu Wanning, ale cărui pupile negre ca smoala străluceau cu o lumină rece, ca reflexia unei săbii. Arăta destul de înfricoșător.

Uh, viața trecută era viața trecută!

Cât despre a-l face pe Chu Wanning să îngenuncheze în fața lui, va trebui să se mulțumească doar să se gândească la asta în această viață, pentru că prețul pe care ar trebui să-l plătească pentru a realiza acest lucru ar fi cu adevărat prea mare...

După ritualul de purificare a urmat ritualul împărțirii cărnii, apoi ritualul schimbului de cupe de vin.

Fantoma însoțitoare a recitat încet: „Soțul și soția împart o cupă de vin; de acum înainte vor fi uniți până la sfârșitul lumii.”

Cupele de vin erau schimbate în ritualul încrucișării cupelor de vin, iar după aceea urma ritualul închinării către cer și pământ.

Ochii de phoenix ai lui Chu Wanning se îngustară periculos; părea atât de furios încât era pe punctul de a-și pierde controlul. Când totul se va termina, Mo Ran nu ar fi fost surprins dacă ar fi tăiat-o pe fantoma maestră de ceremonii în bucăți.

Dar nu putea să se uite prea atent la Chu Wanning când era în starea asta. Chiar și o singură privire în plus și risca să cadă din nou în acele amintiri haotice și murdare, din care nu ar fi putut să se elibereze.

„Mai întâi, înclinați-vă în fața cerului și a pământului.”

Mo Ran credea că, chiar dacă jucau teatru, Chu Wanning era cu siguranță prea mândru să îngenuncheze. Dar, în mod neașteptat, pentru a termina ce începuse, Chu Wanning închise ochii, sprâncenele îi tremurau, și îngenunche. Împreună, cei doi își atinseră frunțile de pământ.

„Apoi, înclinați-vă în fața părinților.”

Bine, îngenunchează pentru păpușile de hârtie fără chip. Puteau fi numiți părinți?

„A treia plecăciune, soțul și soția unul față de celălalt.”

Chu Wanning își coborî genele dese, se întoarse și îngenunche direct și rapid, fără să-i arunce lui Mo Ran nici măcar o privire, dar dinții îi erau strânși cu putere.

Cine ar fi putut ghici că cei doi aveau o coordonare atât de slabă și că vor îngenunchea puțin prea aproape unul de celălalt? În timp ce se plecau, capetele lor se loviră cu un buf.

Chu Wanning a tras aer în piept de durere. S-a ținut de frunte și a ridicat ochii plini de lacrimi pentru a-l privi cu răzbunare pe Mo Weiyu, care își freca și el fruntea.

Mo Ran nu a putut decât să articuleze fără sunet: Îmi pare rău.

Chu Wanning nu a spus nimic, cu fața posomorâtă, și și-a dat ochii peste cap.

După aceea a urmat ritualul jiefa, în care oficiantul ceremoniei a recitat: „Împletindu-și părul, noul soț și noua soție / Garantează că iubirea lor nu se va destrăma niciodată”.

Servitorul fantomă a oferit o pereche de foarfece de aur, iar Mo Ran nu s-a putut abține să nu se ferească, temându-se că, nemulțumit, Chu Wanning ar putea să-l înjunghie mortal. Gândul părea să-i treacă prin minte lui Chu Wanning, dar în cele din urmă, fiecare a tăiat doar o șuviță de păr de la celălalt. Șuvițele au fost puse într-un săculeț de brocart pe care băiatul de aur și fata de jad i l-au înmânat „mirelui”, Chu Wanning, pentru a-l păstra.

Mo Ran voia cu adevărat să întrebe: Știu că ești supărat, dar nu o să-mi folosești părul ca să mă blestemi sau să faci o păpușă voodoo sau ceva de genul ăsta, nu-i așa?

Oficiantul ceremoniei a rostit: „Ceremonia s-a încheiat.”

Amândoi au răsuflat ușurați și s-au ridicat. Dar, în mod neașteptat, oficiantul ceremoniei a continuat:

„A sosit ora propice. Intrați în camera nupțială.”

Ce naiba! Mo Ran îngheță instantaneu și aproape că scuipă o gură de sânge!

Ce fel de glumă era asta?! Dacă îndrăznea să consuma căsătoria cu Chu Wanning, nunta asta chiar ar fi devenit o nuntă fantomatică! Sigur, se spunea că ar fi romantic să mori sub flori de bujor și înconjurat de frumuseți, dar în această viață el voia — nu, stai, în ambele vieți îl voia pe virtuosul Shi Mei, nu pe acest demon cu sânge rece, Chu Wanning, care lega pe oricine dorea și îl arunca într-un iaz cu noroi!

Era prea târziu să fugă de această căsătorie?

Capitolul 15: Prima dată când Venerabilul vede astfel de scene în noaptea nunții

Era evident că fuga de la această nuntă era doar o dorință deșartă. Shi Mei era încă acolo, așa că, indiferent ce s-ar fi întâmplat, Mo Ran nu putea pleca pur și simplu.

Dar această afurisită de maestră de ceremonii fantomă... nu era puțin prea sârguincioasă?

Mo Ran era palid, atât de furie, cât și de efortul de a se stăpâni. Nu-i ajunge să supravegheze ritualurile nunții? mormăi el în sinea sa. Ce treabă ai tu de nunta lor? În plus, sunt toți morți! Au intrat în rigor mortis! Cum naiba ar putea să-și petreacă noaptea nunții?!

Mo Ran era prea speriat să se uite la fața lui Chu Wanning în acel moment. Se prefăcu că nu vede nimic și își ținu ochii lipiți de covor. Voia să pună mâna pe fantoma aceea de maestră de ceremonii, oriunde s-ar fi ascuns, și să-i urle în față: Du-te dracului! Nenorocito! Arată-mi tu cum se face!

Băiatul de aur și fecioara de jad se strângeau în jurul lor, împingându-i spre fundul sălii. Acolo se afla un sicriu vopsit într-un roșu aprins. Era uriaș, de două ori mai mare decât un sicriu normal, și arăta exact ca cel pe care îl dezgropaseră mai devreme.

Chu Wanning murmură ceva, înțelegând. Nu după mult timp, Mo Ran își dădu seama și el și scoase un suspin de ușurare. Desigur că morții nu puteau avea o noapte de nuntă adevărată. Așa-zisa „noapte de nuntă” probabil că însemna doar să fii închis în același sicriu pentru a fi îngropat împreună, pentru a fi „împreună în moarte”.

Băiatul de aur și fecioara de jad le confirmă bănuielile. „Mireasa să intre prima în camera nupțială.”

Chu Wanning își îndreptă mânecile largi și se întinse înăuntru cu o privire rece.

„Apoi, mirele este rugat să intre în camera nupțială.”

Mo Ran apucă marginea sicriului și se opri, clipind. Chu Wanning ocupase deja mai mult de jumătate din spațiul interior. Sicriul era spațios, dar era cam înghesuit pentru doi bărbați. Se urcă în el și fu inevitabil obligat să se culce peste hainele întinse ale lui Chu Wanning, atrăgând o privire furioasă din partea celuilalt bărbat.

Băiatul de aur și fecioara de jad ocoliră sicriul și începură să cânte aceeași elegie înfiorătoare și tristă ca înainte.

"Oh, valuri luminoase, oh, valuri strălucitoare

Apele marelui Împărat Alb

Pe care mandarini înfloriți

Ies cu ciocurile înflorite să întâmpine două suflete

Să se unească în acest sicriu întunecat

Împletite să zacă în interiorul cochiliei sacre

Intenția odată pecetluită în inima care bate

Acum cunoscute de moarte și de tot ce a dezvăluit ea

De acum înainte, aceștia doi vor trece sub cer

De acum înainte, în moarte, sufletele lor nu se vor despărți niciodată."

Cântecul se termină, copiii se ridică, unul la stânga și unul la dreapta, și încet au împins capacul sicriului la locul lui. Cu un zgomot surd, Mo Ran și Chu Wanning au fost în curând înconjurați de întuneric complet, fiind sigilați înăuntru.

Pereții sicriului erau atât de groși încât puteau vorbi în șoaptă fără să fie auziți din exterior, dar Chu Wanning ridică mâna și creă o barieră izolatoare pentru a se asigura că nu vor fi descoperiți. După ce făcu asta, primul lucru pe care îl spuse fu:

„Dă-te mai încolo. Stai pe brațul meu.”

Mo Ran se uită în tăcere. Nu erau lucruri mai importante de discutat decât faptul că cineva stătea pe brațul altcuiva? În ciuda nemulțumirii sale, Mo Ran se dădu mai încolo.

„Mai dă-te încolo. Nu am loc pentru picioare.”

Se dădu mai încolo.

„Mai la o parte! Ești chiar lângă fața mea!”

„Shizun, sunt deja lipit de perete, ce mai vrei?” se plânse Mo Ran, jignit.

Chu Wanning oftă în cele din urmă și tăcu.

Mo Ran rămase înghesuit în colț pentru o vreme, înainte ca sicriul să se zguduie, ridicat de oamenii din exterior. Aceștia începură să se miște încet într-o direcție necunoscută, sicriul balansându-se la fiecare pas. Mo Ran se străduia să asculte sunetele din exterior, în timp ce clocotea de furie, gândindu-se că probabil Shi Mei era captiv într-un sicriu alături de doamna Chen-Yao în acel moment. Dar nu putea face nimic.

Bariera lui Chu Wanning era incredibilă; împiedica sunetele din interiorul sicriului să iasă, în timp ce permitea sunetelor din exterior să treacă. Puteau auzi petarde și suona prin pereții sicriului.

„Această adunătură de fantome și demoni sunt cu siguranță plictisiți”, spuse Mo Ran. „Unde duc aceste sicrie?”

Era prea întuneric în sicriu pentru a vedea fața lui Chu Wanning, așa că nu putea auzi decât vocea lui. "Este exact ca tradițiile din Cetatea Fluturilor; destinația ar trebui să fie templul din afara cetății.

Mo Ran dădu din cap și se concentră să asculte pentru o vreme. „Shizun, se pare că sunt tot mai multe pași afară.”

„Fantomele călătoresc noaptea. Toate sicriele vor fi transportate împreună. Dacă presupunerea mea este corectă, fantoma maestră de ceremonii va apărea în forma sa adevărată la templu pentru a atrage «merite» de la cuplurile proaspăt căsătorite.”

„Oamenii nu vor observa că sute de sicrie sunt transportate prin cetate?” întrebă Mo Ran.

„Nu vor observa”, răspunse Chu Wanning. „Sicriele sunt transportate de băieți de aur fantomă și fecioare de jad. Oamenii obișnuiți nu pot vedea obiectele transportate de fantome.”

„De ce ești atât de sigur?

”Am folosit Tianwen pentru a interoga unul dintre băieții de aur fantomă în garderobă mai devreme."

Au tăcut o vreme, apoi Mo Ran a întrebat: „Atunci ce era cu sicriul roșu de pe munte, cel în care se afla Chen-gongzi? Și de ce mor tot oamenii din familia Chen?”

„Nu știu”, a răspuns Chu Wanning.

Mo Ran a fost ușor surprins. „Băiatul fantomă nu ți-a spus?”

„Băiatul fantomă a spus că nici el nu știe.”

Tăcerea se așternu din nou pentru o clipă.

Apoi Chu Wanning spuse: „Dar eu cred că familia aceea ne ascunde ceva.”

„De ce spui asta?”

„Amintește-ți, deși obiectul păstrat în templu emană energie malefică, este totuși o ființă care s-a cultivat până a devenit o zeitate. Ea depinde de venerarea oamenilor pentru a deveni mai puternică.”

Mo Ran nu acordase niciodată atenție lecțiilor lui Chu Wanning în viața sa anterioară și, astfel, ajunsese să nu aibă multe cunoștințe generale de bază de care avea nevoie pentru a se ocupa de anumite chestiuni mai târziu. Se gândi că poate ar trebui să încerce să fie mai modest și să caute îndrumare în această viață renăscută, așa că întrebă: „Ce este atât de important la zeități?”

„Ce făceai în timpul lecției de luna trecută despre diferențele dintre zeități, fantome, zei și demoni?”

Acest venerabil tocmai se reîncarnase, gândi Mo Ran. Bineînțeles că nu-și amintea ce făcea în timpul unei lecții de acum mai bine de zece ani!

Dar probabil că fie se juca cu picioarele sub masă, fie citea Aventurile din dormitor ale celor nouă dragoni și ale unui phoenix, fie se uita la Shi Mei în timp ce era pierdut în gânduri, fie se uita la gâtul lui Chu Wanning în timp ce gesticula în secret diferite moduri de a tăia capul unei persoane.

„Ca pedeapsă, când ne întoarcem, vei copia de zece ori Cronicile celor Șase Regate”, spuse Chu Wanning cu voce rece.

„Oh…” Toate orele pe care Mo Ran le chiulise de la cursuri se întorceau acum împotriva lui.

„Zeitățile sunt diferite de zei. Zeii pot acționa după bunul lor plac, dar zeitățile nu se pot amesteca în treburile muritorilor fără să li se ceară acest lucru.”

Un fior îi străbătu șira spinării lui Mo Ran. „Asta înseamnă că această maestră fantomă a ucis membrii familiei Chen la ordinul unei persoane?”

În întuneric, vocea lui Chu Wanning suna teribil de amenințătoare. „Cel care a cerut asta nu era neapărat o persoană în viață.”

Mo Ran deschise gura să pună mai multe întrebări, dar înainte să apuce să o facă, sicriul se zgudui brusc și se înclină spre stânga, probabil pentru că băiatul de aur și fecioara de jad care îl cărau ajunseseră pe un deal sau ceva asemănător.

Din cauza zguduiturii neașteptate, a interiorului neted al sicriului și a lipsei totale a unui punct de sprijin, Mo Ran se prăbuși și se lovi cu putere de pieptul shizunului său.

„Ungh…”

Mo Ran își puse o mână pe nasul care îl durea și ridică capul, dezorientat, chiar în momentul în care parfumul slab al florilor de haitang îi ajunse la nas. Parfumul era ușor ca ceața din zori, cu o notă de răcoare nocturnă. De obicei, astfel de parfumuri adormeau oamenii, dar acesta era curat și revigorant și, în schimb, limpezea mintea.

Mo Ran îngheță, apoi deveni instantaneu tare.

Era un parfum cu care era prea familiar. Era parfumul lui Chu Wanning.

Dar pentru Mo Ran, acest parfum fusese întotdeauna legat de dorință.

Dintr-o dată, o anumită depravare profundă, ca un incendiu izbucnit în pădure, îi străbătu mintea.

Capitolul 16: Acest Venerabil este uluit

Mo Ran nu putea fi învinovățit pentru că era atât de bestial. Închis într-un spațiu îngust cu cineva cu care te-ai culcat de nenumărate ori – indiferent dacă a fost din inimă sau prefăcut, din răzbunare sau din afecțiune – și inhalând parfumul familiar al acelei persoane... Oricine ar fi avut gânduri confuze într-o astfel de situație.

În plus, Mo Ran era un depravat încă de la început.

Shi Mei era lumina lui. Mo Ran nu avea curajul să-l atingă; nu putea risca să-l distrugă. Dar nu avea astfel de scrupule în a-l distruge pe Chu Wanning. Pe Chu Wanning, putea să-și descarce fără reținere toate imoralitățile, dorințele animalice și sălbăticia din adâncul sufletului.

Putea să-l facă praf, să-l imobilizeze, să-l sfâșie, să-l străpungă, să-i facă tot ce nu ar fi îndrăznit să-i facă lui Shi Mei.

În viața anterioară, de fiecare dată când îl vedea pe Chu Wanning cu capul aruncat pe spate, gâtul gol și jugulara proeminentă, Mo Ran simțea că ar putea să-și piardă controlul și să se transforme într-o fiară însetată de sânge, consumat de dorința de a-i sfâșia gâtul lui Chu Wanning, de a-i bea sângele și de a-i zdrobi oasele.

Nu-i păsa de Chu Wanning, așa că nu se abținea de la nimic.

În cele din urmă, corpul lui Mo Ran dezvoltase chiar o reacție profundă din cauza tuturor profanărilor pe care le comisese. Simplul miros al lui Chu Wanning îi aprindea focul în abdomen și îi făcea inima să-i zvârcolească, făcându-l să vrea să-l lege pe Chu Wanning de pat și să-l fută.

În tăcerea sicriului, se auzeau bătăile frenetice ale inimii lui Mo Ran. Știa că fața lui Chu Wanning era undeva aproape, pentru că îi simțea respirația. Dacă ar fi sărit înainte și l-ar fi mușcat acum, Chu Wanning nu ar fi putut să scape. Dar...

Nu contează.

Mo Ran s-a dat înapoi, departe de Chu Wanning – deși nu fără mare dificultate, deoarece sicriul era foarte înghesuit.

„Îmi pare rău, Shizun.” Mo Ran râse stânjenit. „Nu mă așteptam ca sicriul să se miște!”

În timp ce vorbea, sicriul se înclină din nou. Mo Ran se rostogoli încă o dată în brațele lui Chu Wanning.

Chu Wanning nu se învrednici să răspundă.

Mo Ran se târî înapoi a doua oară și, din nou, sicriul se clătină. Acest lucru se repetă de mai multe ori.

„Am fost blestemat sau ce?” Mo Ran se grăbi să se retragă din nou.

Băiatul de aur și fecioara de jad probabil urcau o pantă. Era prea alunecos în sicriu și, în scurt timp, Mo Ran se rostogoli din nou neajutorat în brațele lui Chu Wanning.

„Shizun…” Mo Ran își mușcă buza, afișând o expresie jalnică. Acest tip se născuse cu o înfățișare adorabilă; dacă se hotăra, putea să-și ascundă coada de lup și să se prefacă că este un cățeluș.

Chu Wanning nu spuse nimic.

Mo Ran nu mai voia să fie rostogolit, așa că renunță să se mai opună. „Chiar nu o fac intenționat.”

Tot nimic.

„Rănile de pe spate mă dor de la loviturile de perete…”, continuă Mo Ran cu voce șoptită.

În întuneric, Chu Wanning păru să suspine ușor, dar, din cauza zgomotului neîncetat al gongurilor și tobelor de afară, Mo Ran nu era sigur dacă auzise bine.

Dar în clipa următoare, mirosul florilor de haitang se intensifică când Chu Wanning își puse mâna în spatele lui Mo Ran, blocând spațiul pentru ca Mo Ran să nu se mai lovească.

Nu era chiar o îmbrățișare – Chu Wanning își ținea brațul la distanță și se asigura că nu atinge corpul lui Mo Ran, în afară de hainele care îl acopereau – dar poziția era totuși puțin intimă.

„Ai grijă. Nu te mai lovi.” Vocea lui Chu Wanning era profundă, ca porțelanul scufundat într-un pârâu, fermă și demnă. Ar fi fost o voce impresionantă, dacă nu ar fi fost învăluită de un văl de ură.

„Mm.”

După aceea, nimeni nu mai vorbi. Mo Ran era un adolescent aflat în perioada de creștere și nu era încă atât de înalt pe cât urma să fie ca adult. În acel moment, în brațele lui Chu Wanning, fruntea lui ajungea doar până la bărbia lui Chu Wanning.

Acest sentiment era extrem de familiar, dar și extrem de necunoscut. Partea familiară era persoana care zăcea lângă el. Partea necunoscută era poziția în care se aflau.

În viața lor anterioară, nu cu mult timp în urmă, Mo Ran era întotdeauna cel care zăcea în Palatul Wushan din Vârful Sisheng, un Taxian-jun singuratic, fără nimeni la care să apeleze, într-o întunecime atât de nesfârșită încât abia putea respira, strângându-l cu putere pe Chu Wanning în brațe.

La acea vreme, îl depășise fizic pe Chu Wanning și era și mai puternic decât shizunul său. Brațele lui erau ca niște clești, ca niște lanțuri, agățându-se de ultima fărâmă de căldură din brațele sale, ca și cum ar fi ținut strâns ultima scânteie de foc din lume.

Își cobora capul pentru a săruta părul negru ca cerneala al lui Chu Wanning, apoi se apleca aproape, nesățios, și își îngropă fața în curba gâtului lui Chu Wanning, mușcând și sfâșiind fără milă.

„Te urăsc, Chu Wanning. Te urăsc atât de mult.”

Vocea lui era puțin răgușită.

„Dar tu ești tot ce mi-a mai rămas.”

Mo Ran a fost readus cu brutalitate din amintirile sale de o serie de zgomote și lovituri. Sunetul gongurilor și al tobelor s-a oprit brusc, iar o liniște de moarte s-a așternut peste tot.

„Shizun…”

Chu Wanning a întins mâna și i-a apăsat un deget pe buze, avertizându-l în șoaptă. „Nu vorbi. Am ajuns.”

Într-adevăr, nu se mai auzeau pași afară, doar tăcere.

Vârful degetului lui Chu Wanning se lumină cu o strălucire aurie slabă. O tăietură rapidă pe peretele sicriului și se deschise o crăpătură îngustă, suficientă pentru ca ei să poată arunca o privire afară.

Fuseseră aduși într-adevăr la marginea Cetății Fluturilor. Fațada templului era acoperită de sicrie îngrămădite. Mirosul puternic al Parfumului celor O Sută de Fluturi din aer devenea și mai intens pe măsură ce se răspândea prin deschizătură în sicriu.

Mo Ran își dădu brusc seama că ceva nu era în regulă. „Shizun, nu ți se pare că acest miros — și cel din tărâmul iluzoriu — nu sunt chiar la fel cu mirosul din sicriul lui Chen-gongzi?”

”Cum așa?"

Mo Ran avea un simț al mirosului foarte dezvoltat. „În munții din nord, când sicriul s-a deschis pentru prima dată, mirosul care s-a răspândit era plăcut și nu mi-a provocat niciun disconfort; acela era aproape sigur parfumul «O sută de fluturi». Dar de când am intrat în tărâmul iluzoriu, am simțit că mirosul, deși similar, este oarecum diferit. Nu puteam să-mi dau seama exact ce era, dar acum... cred că știu ce este.”

Chu Wanning se întoarse să-l privească. „Nu-ți place mirosul ăsta?”

Mo Ran rămase lipit de deschizătură, uitându-se afară. „Mm. De mic urăsc mirosul de tămâie. Mirosul de aici și din tărâmul iluzoriu nu este deloc Parfumul a O Sută de Fluturi, ci mirosul tămâiei speciale pe care oamenii din cetatea Fluturilor o ard pentru maestra fantomă a ceremoniilor. Uită-te acolo.”

Chu Wanning urmă privirea lui Mo Ran și văzu trei bețișoare de tămâie, fiecare groase cât brațul unui copil, în picioare în arzătorul de tămâie din fața templului. Mirosul lor se răspândea încet în aer.

Locuitorii din Cetatea Fluturilor confecționau tot felul de produse parfumate din flori, iar chiar și tămâia era produsă local. Deoarece totul era făcut din florile cultivate în jurul cetății, parfumurile rezultate erau destul de similare pentru cei care nu erau familiarizați cu această artă.

„Oare parfumul din sicriul lui Chen-gongzi nu are nicio legătură cu cel din iluzie?” se întrebă Chu Wanning cu voce tare.

Înainte să apuce să termine de meditat la acest nou detaliu, gândurile îi fură întrerupte de o lumină roșie strălucitoare din interiorul templului. Amândoi se uitară în acea direcție și văzură lumina strălucind, iluminând întreaga zonă. O serie de felinare roșii în formă de lotus, folosite pentru a exprima dorințe, erau așezate pe un suport lângă templu. Una câte una, se aprinseră.

Copiii fantomă care însoțeau sicriele îngenuncheară toți în același timp, scandând: „Maestră a ceremoniei, coboară și ghidează aceste suflete singuratice să scape de suferință și să-și găsească perechea, pentru a putea fi îngropate împreună și a fi parteneri în viața de apoi.”

Statuia maestrei de ceremonii fantomă din interiorul templului emitea o lumină aurie sfântă în mijlocul cântării tunătoare. Apoi, pleoapele i se închiseră, colțurile buzelor i se mișcară încet și sări grațios de pe altar.

Mișcări grațioase. Ținuta elegantă.

Din păcate, corpul, făcut din lut, era mult prea greu. Tânăra fecioară ateriză cu un zgomot surd, formând un crater uriaș în pământ.

Mo Ran oftă. „Pfft.”

Chu Wanning rămase cu privirea fixă.

Maestra fantomă părea destul de nemulțumită de greutatea sa. Se uită la crater pentru o bună bucată de timp, apoi păși încet, cu pași măsurați, aranjându-și hainele.

Aspectul ei era acela al unei fecioare îmbrăcate în roșu intens, cu fața pictată cu machiaj și o șuviță de chiparos în păr. În ansamblu, arăta destul de festiv. În întunericul nopții, își întoarse gâtul într-o parte, apoi în cealaltă, și se opri în fața celor o sută de sicrie. Briza era impregnată de mirosul putreziciunii cadavrelor. Starea de spirit a fantomei părea să se îmbunătățească și își întinse încet brațele, scoțând un râs răgușit.

„Toți cei care cred în mine și mă venerează vor primi un partener de căsătorie pentru a împlini ceea ce le-a fost refuzat în viață.” Vocea delicată plutea în noapte, iar fantomele și monștrii începură să se prosterneze în semn de recunoștință.

„Maestră de ceremonii, te rugăm să le dai binecuvântarea ta!”

„Maestră de ceremonii, te rugăm să le acorzi căsătoria!”

Astfel de rugăminți se auzeau în valuri. Maestra fantomă părea încântată în timp ce se furișa încet printre rândurile de sicrie, târând unghiile lungi, vopsite în roșu, de-a lungul laturilor acestora, sunetul strident fiind asurzitor.

„Shizun, îmi amintesc că ai menționat înainte că monștrii, zeitățile, fantomele, demonii și oamenii ocupă fiecare propriul tărâm. De ce această zeitate stă aici jos cu fantomele, în loc să trăiască în al nouălea cer de sus?” se întrebă Mo Ran.

„Pentru că este responsabilă de căsătoriile fantomelor și este susținută de venerarea fantomelor”, răspunse Chu Wanning. „Fantomele trebuie să-i ofere merite imense, altfel nu ar fi putut să se transforme într-o zeitate în doar câteva sute de ani. Cu un aranjament atât de avantajos, este firesc să fie bucuroasă să le țină companie acestor «prieteni» din lumea de dincolo.”

Maestra fantomă ocoli grupul de sicrie și se întoarse în față, moment în care vocea ei delicată răsună din nou. „Fiecare sicriu deschis va primi o căsătorie. Începeți din stânga.”

Urmând porunca ei, primul sicriu din stânga se deschise încet, iar un băiat de aur și o fecioară de jad se înclinară respectuos lângă el. Cadavrele din interior ieșiră șovăielnic, fețele lor părând și mai palide în contrast cu roșul aprins al veșmintelor de nuntă. Cuplul se îndreptă încet spre maestra fantomă și au îngenuncheat.

Maestra fantomă își puse mâna între ei și spuse: „În calitate de maestră de ceremonii, vă confer căsătoria postumă. De acum înainte sunteți soț și soție, bărbat și femeie, fericiți în uniunea voastră.”

Mo Ran a dat ochii peste cap și a murmurat: „Nu face pe poetul dacă nu știi. Jurămintele astea de nuntă sună obscen.”

”Ai o imaginație destul de indecentă”, a spus Chu Wanning rece.

Mo Ran a tăcut.

Dar, în scurt timp, maestra fantomă a demonstrat prompt că, de fapt, cel indecent nu era Mo Ran, ci această zeitate responsabilă de căsătoriile fantomelor.

Era ca și cum cele două cadavre proaspăt căsătorite consumaseră afrodisiace. Era clar că erau deja moarte, dar își rupeau hainele una alteia, sărutându-se și îmbrățișându-se într-o încurcătură frenetică, fără rușine, în fața tuturor.

Chu Wanning și Mo Ran rămăseseră fără cuvinte.

"În calitate de Maestră de Ceremonii, vă acord prin prezenta bucuriile ordinii naturale. Yin și yang se pot împerechea, indiferent de viață sau moarte!„

Țipetele maestrei fantomă deveneau din ce în ce mai ascuțite și arogante. Mișcările cadavrelor deveneau tot mai exagerate. Cadavrul masculin se dezbrăcă și era ridicol de viguros, nu diferit de o persoană vie.

Mo Ran era complet uluit. ”Nu poți... la naiba... să faci asta!"

Capitolul 17: Shizun al acestui Venerabil e rănit; acest Venerabil chiar...

Ce naiba face această maestră de ceremonii?! Schimbă-ți meseria și vinde afrodisiace!

Afrodisiacele altora ar putea, în cel mai bun caz, să facă un om ofilit să-și etaleze virilitatea, dar acești zei și zeități erau cu totul altceva. O ușoară mișcare a mâinii și chiar și un mort putea să se excite – ce miraculos!

Tocmai când Mo Ran începea să se bucure de spectacol, Chu Wanning întinse brusc mâna și îi acoperi urechile.

„Eh?” spuse Mo Ran.

Chu Wanning era cu fața înghețată. „Nu te uita la astfel de obscenități."

”Dar de ce îmi acoperi urechile în loc de ochi?"

„Nu te uita și nu asculta", spuse Chu Wanning fără ton. ”Poți să închizi ochii singur."

„Pfft. Shizun, chiar ești...”, râse Mo Ran. Uită-te la fața ta roșie. Chiar și urechile îți sunt roșii. Tu ești cel care ar trebui să închidă ochii.

Mo Ran nu se putea abține să nu râdă. Chu Wanning, care era rece ca gheața și zăpada și nu văzuse niciodată măcar o singură pictură erotică... Faptul că era nevoit să asiste la o scenă de cuplu de la o distanță atât de mică ar fi putut să-l facă să se sufoce.

Cuplul mort părea aproape să prindă viață în timp ce făceau sex. Chiar și gâturile lor rigide, care nu ar fi trebuit să poată produce niciun sunet, au început cumva să scoată gemete și suspine realiste.

Chu Wanning și-a întors brusc fața, prea dezgustat ca să mai continue să privească. Amuzamentul lui Mo Ran nu a făcut decât să crească. Cu un zâmbet răutăcios și intenția de a-l tachina, a întins mâna să-i întoarcă fața lui Chu Wanning.

Chu Wanning se feri ca și cum ar fi fost înțepat. „Ce faci?”

„Nimic.” Vocea lui Mo Ran era dulce ca mierea, cu o notă de batjocură, în timp ce îl privea. Nu ești prea bătrân să roșești la așa ceva?

Oh, stai. Era mai degrabă ca și cum fața lui Chu Wanning se înroșea și se înverzea în același timp. Destul de amuzant, de fapt.

„Shizun, nu ne-ai învățat să evaluăm întotdeauna capacitățile adversarului înainte de a ne angaja în luptă? Trebuie măcar să te uiți pentru a evalua capacitățile maestrei fantomă.”

„Ce e de văzut? Nu mă uit.”

Mo Ran oftă. „Cum de ai fața așa de subțire?”

„Murdăria și desfrânarea sunt dăunătoare pentru ochi!” ripostă Chu Wanning.

„Atunci va trebui să mă uit.” Mo Ran stătea acolo obraznic, uitându-se afară și comentând în continuu: „ah”, „wow”, „grozav”, „aiyo” și așa mai departe.

Chu Wanning era atât de furios încât era gata să explodeze și șuieră cu voce joasă: „Uită-te dacă vrei, dar nu vorbi!”

Mo Ran se prefăcu nevinovat. „Credeam că vrei să știi.”

Chu Wanning nu mai putu suporta. Apucându-l pe Mo Ran de gât, îi spuse printre dinți: „Dacă mai scoți un sunet, te arunc acolo să fii mâncat de zombi!”

Bine, ajunge. Nu putea să-l forțeze prea mult pe Chu Wanning, dacă nu voia să primească o lecție completă de la Tianwen, așa că Mo Ran dădu dovadă de disciplină și rămase întins acolo, privind fără să scoată un sunet.

În momentul în care plăcerea cuplului de fantome atinse apogeul, cadavrul bărbatului scoase un urlet înăbușit și se contractă spasmodic deasupra cadavrului femeii. Un firicel de fum verde se ridică din corpurile lor, iar fantoma femeie deschise gura, sugând cu lăcomie firicelul până când ultimul fir de fum fu consumat. Își șterse colțul gurii cu satisfacție, cu ochii strălucind.

Acesta era „meritul” cuplurilor fantomă care îi creștea cultivarea.

„Ha ha, ha ha ha!” După ce a gustat, maestra fantomă părea mai radiantă, iar zâmbetul ei strălucitor s-a intensificat. Când a vorbit din nou, vocea ei slabă și plutitoare devenise mult mai clară; striga, urla, vocea ei ascuțită răsunând de parcă ar fi putut sfâșia noaptea nesfârșită. "Ridicați-vă! Toți bărbații singuri și femeile necăsătorite! Vă acord binecuvântarea intimității! În schimb, voi trebuie să mă venerați! Ridicați-vă! Toți, ridicați-vă!„

Inima lui Mo Ran bătea cu putere. La naiba...

Ce plănuia să facă?!

Zguduirea simultană a sutelor de sicrie din jurul lor confirmă cele mai grave temeri ale lui Mo Ran. Maestra fantomă urma să cheme cuplurile din toate sicriele să facă sex, pentru a le devora toate meritele dintr-o dată.

Nu era o glumă. Mo Ran îl trase pe Chu Wanning. ”Shizun!"

„Ce mai e de data asta?!”

„Repede! Trebuie să ieșim de aici! Shi Mei e captiv cu femeia aia Chen!” Mo Ran era cuprins de panică. „Trebuie să ne grăbim să-l salvăm!”

Chu Wanning aruncă o privire afară. Cine ar fi crezut că maestra fantomă ar avea un apetit atât de mare, să sară peste împerecherea individuală pentru a devora totul dintr-o dată?

Sicriele vecine se zguduiau din ce în ce mai violent, pe măsură ce cuplurile fantomă din interior erau obligate să facă actul. Chu Wanning se înecă la gândul acesta, culoarea dispărând din fața lui și mai mult decât era deja.

În acel moment, fantoma strălucitoare păru să simtă ceva. Capul ei se întoarse brusc, iar o pereche de ochi negri ca smoala, fără pupile, trecură peste toate celelalte sicrie și se opriră direct pe sicriul lui Mo Ran și Chu Wanning.

Poate că fantoma nu era prea inteligentă, dar putea simți absența energiei venereale familiare din acel sicriu.

Nu era niciun act de venerare în acel sicriu. Nu era...

Erau în viață!

Ridicându-se, fantoma se năpusti înainte, țipând, lăsând în urma ei o dâră de haine, iar o pereche de gheare roșii ca sângele și ascuțite ca lamele de brici străpunseră lemnul și pătrunderă direct în sicriu.

Atacul a fost prea brusc. Mo Ran nu a avut timp să se ferească sau să se apere. În plus, în sicriu nu era aproape deloc loc să se miște. Chiar când ghearele osoase erau pe punctul de a-i face cinci găuri noi în cap, a fost împins mai jos. Chu Wanning îl luase repede pe Mo Ran în brațe și îl acoperise cu propriul corp. Cele cinci gheare ale fantomei s-au înfipt cu sălbăticie în umărul lui Chu Wanning.

Adânc în os.

Chu Wanning a îndurat totul fără să scoată un sunet, lăsând să-i scape doar un geamăt înăbușit. Mâna lui nevătămată strălucea cu o vrajă de tăcere, în timp ce apăsa un deget pe buzele lui Mo Ran, blocând sunetul pe care acesta era pe cale să-l scoată.

Ghearele fantomei se înfipseră în carnea lui Chu Wanning, zgâriind-o și sfâșiind-o. Avea capul din lut și știa să distingă între vii și morți doar după sunete. Cumva, în această situație teribilă, Chu Wanning reuși să nu scoată niciun sunet, chiar dacă sângele îi curgea din umăr. Mo Ran nu putea vedea rana din locul în care era apăsat de pieptul lui Chu Wanning, dar îl simțea clar tremurând.

În viață... sau mort? Era imposibil ca o persoană vie să nu scoată niciun sunet după un astfel de tratament. Maestra fantomă nu înțelegea ce se întâmplă, iar ghearele ei continuau să-l zgârie și să-l sfâșie brutal pe Chu Wanning.

Chu Wanning tremura de durere, roba lui fiind udă de sudoare rece. Totuși, nu se clinti. Își mușcă buzele în timp ce-și proteja discipolul din brațe, ca și cum ar fi devenit cu adevărat un cadavru, și bloca deschizătura sicriului ca și cum ar fi fost din metal forjat.

În cele din urmă, maestra fantomă a fost în sfârșit satisfăcută că oamenii din sicriu nu puteau fi în viață și și-a retras brusc ghearele. Sângele a țâșnit, însoțit de sunetul înfiorător și dezgustător al ghearelor care alunecau pe carne și oase.

Dintr-o dată, puterea i-a părăsit corpul încordat al lui Chu Wanning. El i-a dat drumul lui Mo Ran, gâfâind încet. Mirosul sângelui din sicriu era sufocant.

Mo Ran ridică capul. În lumina slabă care pătrundea prin găuri, putea vedea genele coborâte ale lui Chu Wanning și, sub ele, lacrimile nevărsate din ochii tăcuți și încăpățânați. Ochii aceia de phoenix erau încețoșați de durere, dar sub stratul de lacrimi, privirea lui era feroce și încăpățânată...

Mo Ran voia să vorbească, dar Chu Wanning scutură din cap și menținu vraja de tăcere pe buzele sale. Trecu ceva timp înainte să scoată un suspin și să scrie pe dosul mâinii lui Mo Ran cu un deget care tremura: Bariera a fost spartă. Nu vorbi.

Afară, maestra fantomă înclină capul, confuză de faptul că nu simțea niciun semn de venerație din partea celor din sicriu — care erau clar morți, dar refuzau cumva să-i urmeze ordinele.

Chu Wanning ridică capul pentru a o vedea pe maestra fantomă prin crăpătură, o lumină aurie învăluindu-i mâna nevătămată, în timp ce o liană de salcie apăru, strălucind de o lumină aprinsă. Strânse ochii, cu Tianwen în mână.

În clipa următoare, sări din sicriu.

Sicriul se despică, iar Chu Wanning zbură ca fulgerul. Tianwen lovi cu precizie perfectă, înfășurându-se în jurul gâtului fantomei, care scoase un țipăt asurzitor:

„Cine ești?! Cum îndrăznești?”

Răspunsul lui Chu Wanning fu un singur cuvânt: „Dispari!”

Rochiile de nuntă roșii fluturau în aer ca valuri de nori. El îndurase totul pentru ca această lovitură să fie decisivă, iar Tianwen se răsuci cu o brutalitate sălbatică, rupând gâtul fantomei.

O ceață roșie densă, amestecată cu un miros ciudat și parfumat, se revărsă din gâtul tăiat al entității. Chu Wanning se retrase rapid pentru a o evita, strigând: „Mo Ran! O mie de lovituri!”

Mo Ran era pregătit. La comanda lui, canaliză energia spirituală în lama ascunsă în mânecă și îndreptă lovitura spre corpul maestrei fantomă, care se târa în căutarea capului.

Corpul de lut se crăpă, dezvăluind în interiorul său adevăratul corp al maestrei fantomă, translucid și radiind o lumină roșie. Chu Wanning ridică din nou Tianwen și smulse spiritul celest al maestrei fantomă din el.

Un țipăt se auzi din interiorul corpului fără cap. „Cum îndrăznești? Ridicați-vă! Ridicați-vă! Omorâți-i! Omorâți-i!”

Fețele inițial fără trăsături ale băieților de aur și ale fecioarelor de jad s-au iluminat brusc cu ochi roșii ca sângele. Sute dintre ei țipau în timp ce se năpusteau spre Mo Ran și Chu Wanning.

Sicriele de pe pământ se spărgeau, unul după altul, cadavrele din interior ridicându-se și alergând să se alăture luptei. Privirea lui Mo Ran se mișca rapid între cei din mulțime, căutându-l pe Shi Mei.

„Ce faci, te uiți la zombi?!” spuse Chu Wanning aspru. ”Grăbește-te și alungă-i!”

În haosul bătăliei cu maestra fantomă, ajunseseră să stea pe un sicriu, înconjurați de cadavrele care se mișcau încet. Mo Ran aprinse o mână de talismane de exorcizare și le aruncă înainte. Urmară explozii după explozii, dar erau prea mulți dușmani; fiecare val învins era rapid înlocuit de următorul.

Mo Ran își pierdea mințile. "Cum de sunt atât de mulți morți în Cetatea Fluturilor? Câte cupluri fantomă există?!„

„Uită-te la puterea fantomei – e clar că atâția tineri nu au murit din cauze naturale!” spuse Chu Wanning, supărat. „Opt, poate chiar nouă din zece au fost probabil vrăjiți să se sinucidă! Lovește acolo!”

Mo Ran aruncă un alt talisman în direcția indicată de Chu Wanning. Oase albe și carne putrezită zburau din explozia rezultată.

„Cum de această maestră fantomă nu a murit încă?”

„Armele normale nu o pot răni.”

„Dar Tianwen?”

Chu Wanning era furios. „Nu vezi că Tianwen încă o ține legată?! Această creatură este extrem de rapidă – dacă aș elibera legătura, ar dispărea înainte să apuc să o lovesc!”

Tot mai multe cadavre se înghesuiau spre Mo Ran și Chu Wanning. În timp ce Mo Ran le elimina, îl căuta cu privirea pe Shi Mei în mulțime, de teamă să nu-l rănească accidental. Un băiat auriu se aruncă asupra lui Mo Ran și îl mușcă sălbatic de picior; el înjură încet și aruncă un talisman în fața lui, apoi îl aruncă în mulțimea de cadavre, unde explodă cu un zgomot puternic.

„Îi vezi pe Shi Mei și pe doamna Chen?” întrebă Chu Wanning.

Mo Ran căută frenetic înainte de a zări în sfârșit două siluete care se legănau în depărtare. „Îi văd!”

„Du-te acolo și trage-i de acolo! Cât mai departe poți!”

„Am înțeles!” răspunse Mo Ran, apoi se opri. „Tu ce vei face?”

„Nu pot să-mi ridic celălalt braț pentru a invoca o altă armă, așa că va trebui să folosesc Tianwen”, spuse Chu Wanning, exasperat. „Voi distruge întreaga zonă imediat ce o voi elibera pe maestra fantomă, așa că pleacă dacă nu vrei să mori!”

Capitolul 18: Acest Venerabil te-a implorat odată

Tianwen avea o tehnică de ucidere cu rază largă de acțiune, cu un nume simplu: Vântul. Odată activată, distrugea totul în zona în care era folosită.

După ce gustase personal ferocitatea Vântului, Mo Ran era bine conștient de capacitățile lui Chu Wanning și știa că nu era nevoie să-și facă griji. Aruncă o ultimă privire bărbatului palid, acoperit în roba de nuntă însângerată, înainte de a arunca ultimul talisman de exorcizare pentru a câștiga ceva timp. Mo Ran a sărit apoi într-o parte, ținându-l pe Shi Mei cu un braț și apucând-o pe doamna Chen cu celălalt, pentru a-i duce pe cei doi oameni inconștienți la o distanță sigură.

Chu Wanning a îndurat durerea arzătoare pentru a-și forța cealaltă mână să se miște. Tianwen s-a aprins imediat cu o lumină aurie orbitoare, iar el a tras înapoi vița de salcie cu o mișcare bruscă.

Odată eliberată din această constrângere, fața maestrei fantomă se contorsionă și sări direct spre Chu Wanning.

Hainele îmbibate de sânge ale lui Chu Wanning dansau ca flăcările în vânt, în timp ce el ridică mâna spre cer, cu o expresie feroce. El învârti Tianwen în aer, iar lumina sa aurie începu să se intensifice amenințător.

Liana de salcie a crescut rapid cu câteva zeci de metri în lungime, învârtindu-se într-un vârtej auriu, atrăgând totul din jur. Fantomele, cadavrele, băieții aurii și fecioarele de jad, și chiar și maestra fantomă care răcnea, toți au fost atrași în centrul Vântului și instantaneu făcuți bucăți de ferocitatea nebună a lui Tianwen.

Această tehnică era distructivă fără discriminare. Nimic nu scăpa de atacul ei; chiar și iarba și copacii din apropiere erau smulși din rădăcini. Cu Chu Wanning în centru, o furtună aurie incandescentă de proporții imense acoperi cerul, iar sicriele și cadavrele erau măturate de vânt. Furtuna consuma totul în calea ei, totul era atras în vârtej și sfâșiat de rotirea rapidă a lui Tianwen.

Totul era făcut bucăți...

Când praful s-a așezat, Chu Wanning a rămas singur în mijlocul unui pustiu sterp. În afară de silueta sa solitară care stătea în mijlocul ruinelor, învăluită într-un roșu strălucitor ca un lotus roșu în plină înflorire sau ca o floare de haitang căzută, nu era decât pământul acoperit de oase albe sfărâmate și un Tianwen înspăimântător, cu lumina aurie încă curgând de-a lungul lui.

Această priveliște arăta destul de clar că Chu Wanning fusese destul de îngăduitor când îi biciuise pe acei discipoli. Având în vedere demonstrația anterioară, dacă ar fi vrut, ar fi putut să-i pulverizeze instantaneu pe toți pe Platforma Păcatului și a Virtuții...

Lumina aurie s-a estompat treptat. Tianwen s-a dizolvat în praf stelar strălucitor și s-a întors în palma lui Chu Wanning. El a expirat adânc, cu sprâncenele încruntate, și s-a îndreptat încet spre discipolii săi din depărtare, ignorând durerea de la umăr.

„Cum este Shi Mei?” a întrebat Chu Wanning când a ajuns lângă ei, încă suferind în tăcere.

Mo Ran se uită în jos la frumusețea încă inconștientă din brațele sale. Respirația lui Shi Mei era superficială, iar obrazul său era rece la atingere. Această scenă era mult prea familiară, un coșmar din care Mo Ran nu reușise să scape niciodată, nici în viață, nici în moarte. Atunci, Shi Mei zăcea în brațele sale exact așa, în timp ce încet începea să nu mai respire...

Chu Wanning se aplecă pentru a-și apăsa degetele pe gâtul doamnei Chen și al lui Shi Mei, căutându-le pulsul. „Hm?” murmură el. „Cum s-a răspândit otrava atât de mult?”

Mo Ran ridică brusc capul. „Otrava? Nu ai spus că nu e nimic îngrijorător? Nu ai spus că sunt doar hipnotizați?”

Chu Wanning era încruntat. „Maestra fantomă folosește parfumul pentru a hipnotiza; este un fel de otravă. Mă așteptam doar la simptome minore, nu la ceva de această amploare.”

Mo Ran nu putea să vorbească.

„Du-i mai întâi înapoi la conacul Chen”, continuă Chu Wanning. „Nu este dificil să scoatem otrava. Atâta timp cât sunt în viață, este în regulă.”

Vorbea cu un ton monoton, indiferent. Deși acesta era modul în care vorbea de obicei Chu Wanning, în circumstanțele actuale, îl făcea să pară insensibil și disprețuitor.

Mo Ran a fost aruncat violent înapoi în amintirile sale despre furtuna de zăpadă din acel an, când îngenunchiase în zăpadă ținându-l pe Shi Mei în brațe, în timp ce viața lui Shi Mei se scurgea, puțin câte puțin. Fața lui Mo Ran era pătată de lacrimi și țipase până rămăsese fără voce, implorându-l pe Chu Wanning să se întoarcă, să-i arunce o privire discipolului său, implorându-l să ridice o mână pentru a-i salva viața.

Dar ce a spus Chu Wanning atunci? Cu o voce disprețuitoare și un ton impasibil, exact ca acum. Și astfel, singura dată în viața lui când Mo Ran îngenunchiase și implorase, fusese refuzat.

În mijlocul ninsorii, persoana din brațele lui Mo Ran se răcise treptat, ca fulgii de zăpadă care îi cădeau pe umeri și i se lipiseră de gene.

În acea zi, Chu Wanning ucisese doi discipoli cu propriile mâini.

Unul era Shi Mingjing, pe care ar fi putut să-l salveze, dar nu o făcuse.

Celălalt era Mo Weiyu, a cărui inimă se înecase în durere în timp ce îngenunchea în zăpadă.

Inima lui Mo Ran a fost instantaneu copleșită de teamă, de răutate, de o răutate și sălbăticie neîmpăcată, care se strecură ca un șarpe.

Pentru o clipă, a simțit o dorință violentă de a-și încleșta mâinile în jurul gâtului lui Chu Wanning, de a renunța la această deghizare amabilă și de a-și dezvălui înfățișarea demonică, de a se transforma într-un fantomă malefică dintr-o viață anterioară și de a-l sfâșia pe Chu Wanning, pentru a-i smulge un răspuns și a-și răzbuna moartea.

Răzbunare pentru viețile celor doi discipoli neajutorați din zăpadă.

Dar când a ridicat privirea, ochii lui s-au oprit pe umărul pătat de sânge al lui Chu Wanning. Răgetul bestial i s-a oprit în gât.

Nu scoase niciun sunet în timp ce se uita la fața lui Chu Wanning cu o privire care se apropia de ură, dar Chu Wanning nu observă. După un timp, Mo Ran coborî capul pentru a se uita la fața palidă a lui Shi Mei. Mintea lui se golise. Dacă i se întâmpla ceva lui Shi Mei din nou, atunci...

Persoana din brațele lui izbucni brusc într-un acces de tuse. Mo Ran se sperie, inima îi tresări.

Shi Mei deschise încet ochii și murmură cu o voce slabă și firavă. „A... Ran?”

„Da! Eu sunt!” Ușurarea și bucuria spălară toate anxietățile lui Mo Ran. Ochii lui se deschiseră larg în timp ce apăsa o mână pe obrazul rece al lui Shi Mei, ochii lui trecând repede peste el. „Shi Mei, cum te simți? Te doare ceva?”

Shi Mei zâmbi slab, cu trăsăturile feței delicate. Se uită în jur. „Cum am ajuns aici? Am leșinat? Ah! Shizun...” Tuși. „Discipolul tău a fost incompetent... Discipolul tău...”

„Nu vorbi.” Chu Wanning îi dădu lui Shi Mei o pastilă. „Dacă ești treaz, pune-ți în gură pastila asta care curăță otravă. Nu o înghiți.”

Shi Mei ascultă, apoi se sperie, iar paloarea i se intensifică. „Shizun, cum ai fost rănit? Ești plin de sânge…”

Chu Wanning răspunse cu același ton enervant de indiferent: „Nu e nimic.” Se ridică și aruncă o privire către Mo Ran. „Tu, găsește o cale să-i duci înapoi la conacul Chen.”

Acum că Shi Mei era treaz, Mo Ran își pierduse complet descurajarea. Încuviință din cap. „Bine!”

„Mă duc eu primul. Trebuie să întreb ceva familia Chen.” Chu Wanning se întoarse și plecă.

Când se uită la noaptea nesfârșită, cu nimic altceva decât iarbă uscată în toate direcțiile, nu mai putu să se abțină. Își încruntă sprâncenele, lăsând durerea să i se citească pe chip.

Umărul îi fusese străpuns de cinci gheare, carnea și tendoanele sfâșiate. Maestra fantomă îl tăiase adânc, până la os. Oricât ar fi încercat să pară calm și curajos, chiar și sigilându-și venele pentru a nu leșina din cauza pierderii de sânge, era totuși doar un om. Încă simțea durerea.

Dar ce importanță avea că îl durea?

Mergea, un picior în fața celuilalt, roba de nuntă fluturând în aer. În toți acești ani, toată lumea îl respectase, se temuse de el, dar nimeni nu îndrăznise să-i stea alături. Nimeni nu se preocupase vreodată de starea lui. Se obișnuise de mult cu asta.

Yuheng al Cerului Nocturn, Nemuritorul Beidou. Neiubit din cap până în picioare, indiferent dacă era viu, mort, bolnav sau suferind.

Părea că niciodată nu avusese nevoie de sprijinul altcuiva, încă de la naștere, niciodată nu avusese nevoie de nimic pe care să se bazeze, niciodată nu avusese nevoie de compania cuiva. Așa că nu era nevoie să spună că îl durea și cu atât mai puțin să plângă. Se va întoarce și își va îngriji singur rana, va tăia carnea ruptă și moartă și va aplica niște unguent. Va fi bine.

Nu conta că nimănui nu-i păsa de el. Oricum ajunsese singur până aici. Totul mersese bine în toți acești ani. Putea să aibă grijă de el însuși.

Chu Wanning ajunse la porțile conacului Chen, dar înainte să apuce să intre în curte, dinăuntru se auziră țipete ascuțite.

Fără să-i pese de rănile care i se deschideau, Chu Wanning se repezi înăuntru, doar pentru a o vedea pe doamna Chen cu părul răvășit și cu ambii ochi închiși, alergând după fiul și soțul ei. Doar fiica cea mică a familiei Chen era cruțată; stătea agitată într-o parte, cu corpul mic ghemuit de frică și tremurând incontrolabil.

La vederea lui Chu Wanning, proprietarul Chen și fiul său cel mic se aruncară asupra lui cu țipete îngrozite. „Daozhang! Daozhang, salvează-ne!”

Chu Wanning îi protejă cu corpul său, aruncând o privire spre ochii închiși ai doamnei Chen. „Nu v-am spus să o supravegheați și să vă asigurați că nu adoarme?!” îi mustră el.

"Nu puteam să o supraveghem tot timpul! Soția mea are sănătatea fragilă, așa că de obicei se culcă devreme. După ce ați plecat, a încercat să rămână trează la început, dar apoi a adormit și a început să se agite! Țipa ceva... Țipa..."

Proprietarul Chen se ghemui în spatele lui Chu Wanning, tremurând, și nu observă deloc că daozhang purta haine de nuntă și că avea o rană adâncă pe umăr.

Chu Wanning se încruntă. „Ce striga?”

Înainte ca proprietarul Chen să apuce să răspundă, doamna înnebunită se năpusti cu dinții scrâșniți. Dar strigătul plângător care ieși dintre buzele ei era vocea unei fete tinere. „Necruțători și necinstiți! Necruțători și necinstiți! Plătiți-mi cu viețile voastre! Vreau să muriți cu toții!”

„Posedare fantomatică.” Chu Wanning se uită la proprietarul Chen și îl întrebă cu seriozitate: „Cunoști vocea asta?”

Buzele proprietarului Chen tremurau, iar ochii lui se mișcau în toate părțile. Înghiți în sec și spuse: „Nu o cunosc! Nu mi-e familiară, nu o recunosc! Daozhang, te rog, salvează-ne! Daozhang, te rog, exorcizează fantoma!”

În acest moment, doamna Chen era la doar câțiva pași distanță. Chu Wanning ridică brațul nevătămat și arătă spre ea. Un fulger lovi instantaneu cerul și o prinse pe doamna Chen într-o barieră.

„Chiar nu o recunoști?” întrebă Chu Wanning cu indiferență, aruncând o privire în lateral.

„Chiar nu! Chiar nu!” strigă proprietarul Chen în repetate rânduri.

Chu Wanning nu se mai obosi să irosească cuvinte. Aruncă Tianwen și o legă pe doamna Chen în interiorul barierei.

Ar fi trebuit să-l lege pe proprietarul Chen; ar fi fost mai convenabil și mai ușor să afle adevărul. Dar Chu Wanning avea propriile sale principii — nu folosea Tianwen în mod frivol pentru a interoga oameni normali. Așa că a ignorat ținta ușoară și a interogat fantoma din corpul doamnei Chen.

Interogarea fantomelor era diferită de interogarea oamenilor. Când interogai o persoană cu Tianwen, aceasta nu putea suporta chinul și mărturisea direct. Dar când interogai o fantomă cu Tianwen, se forma o barieră în care rămâneau doar Chu Wanning și fantoma, iar fantoma își recăpăta înfățișarea din viață și îi divulga informații lui Chu Wanning.

Tianwen se aprinse brusc în flăcări, care se răspândiră de-a lungul viței de salcie, de la Chu Wanning până la doamna Chen.

Doamna țipă și se zbătu când flăcările roșii de pe vița de salcie se transformară brusc într-un foc albastru fantomatic care ardea de la doamna până la Chu Wanning.

Chu Wanning închise ochii. Flăcările ardeau de-a lungul viței de salcie până la mâna lui, dar focul fantomatic nu-l putea răni, chiar dacă îi ardea brațul până la piept, apoi se stinse.

Familia Chen privea cu groază și teamă, neștiind ce făcea Chu Wanning.

Chu Wanning clipea ușor din gene, cu ochii încă închiși. O rază de lumină albă se întinse încet pe fața lui, urmată de un picior cu pielea albă care ieși din rază, iar în fața lui apăru o fată de vreo șaptesprezece sau optsprezece ani.

Capitolul 19: Acest Venerabil îți va spune o poveste

Fata avea un chip oval fermecător, cu pielea deschisă la culoare, trăsături plăcute și ochi mari și rotunzi. Purta un ruqun roz deschis, cu părul strâns în coc, și avea ținuta unei soții proaspăt căsătorite, inocentă și lipsită de experiență. Se frecă amețită la ochi și se uită în jur, în întunericul care o înconjura.

„Unde... sunt?”

„Te afli în Bariera Restaurării pe care am ridicat-o”, îi răspunse Chu Wanning.

Fata era șocată. „Cine ești?” întrebă ea, nedumerită. „De ce e beznă aici? Nu te văd. Cine vorbește?”

„Ai uitat? Ești deja moartă”, spuse Chu Wanning.

Ochii fetei se măriră. „Sunt deja... eu...”

Treptat, amintirile îi reveneau. Coborî capul și își apăsă mâinile pe piept. Nu simțea nicio bătaie a inimii. Scoase un sunet ușor de înțelegere și murmură: „Sunt... sunt deja moartă...”

"Doar sufletele pot intra în această Barieră a Restaurării. Aici, toată ura este ștearsă. Cei care au trecut dincolo, indiferent dacă s-au transformat în fantome amenințătoare sau spirite obișnuite, își vor recăpăta caracterul și înfățișarea pe care le aveau în viață. De aceea se numește «Restaurare».

Uimită, fata rămase pierdută în gânduri pentru o clipă, ca și cum își amintea treptat viața trecută. Apoi își coborî brusc fața și începu să plângă în tăcere.

„Ai... vreo nemulțumire?” întrebă Chu Wanning.

Vocea fetei era înăbușită de lacrimi. „Ești Lord Yanluo? Sau ești Bai Wuchang? Ai venit să-mi faci dreptate?”

Chu Wanning își odihni mâna pe tâmplă. „Nu sunt Lord Yanluo și nici Bai Wuchang.”

Fata plângea în hohote.

Chu Wanning rămase tăcut o vreme și nu spuse nimic, așteptând până când ea se liniști puțin, apoi vorbi din nou. „Totuși, sunt aici pentru a-ți face dreptate.”

La auzul acestor cuvinte, fata ridică privirea. Deși vocea îi era sufocată de suspine, ea exclamă cu bucurie și durere: „Deci tu ești Lord Yanluo!”

Chu Wanning a decis să nu clarifice această presupunere și a întrebat în schimb: „Știi ce ai făcut de când ai murit?”

”Nu știu... Nu este clar. Îmi amintesc doar că eram foarte, foarte tristă. Voiam răzbunare... Voiam să mă răzbun pe ei... Și voiam să-l găsesc pe el..."

Când sufletele erau readuse la viață, pentru o perioadă nu erau capabile să-și amintească o serie de lucruri, dar asta nu era o problemă. Chu Wanning întrebă cu răbdare: „Pe cine voiai să găsești?”

„Pe soțul meu”, răspunse fata cu voce joasă. „Chen Bohuan.”

Chu Wanning rămase surprins. Chen Bohuan – nu era acesta numele fiului cel mare al familiei Chen? „Cum... te cheamă? De unde ești?”

Puterea lui Tianwen umplea această lume iluzorie din interiorul barierei, iar cei decedați care se manifestau în interiorul ei puteau astfel să converseze cu Chu Wanning în mod sincer și onest. Astfel, fata răspunse: „Mă numesc Luo Xianxian. Sunt din Cetatea Fluturilor.”

"Înainte de a veni aici, am studiat genealogia Cetății Fluturilor. Cetatea aceasta are doar aproximativ cinci sute de gospodării, dintre care niciuna nu poartă numele Luo. Cine era tatăl tău?„

Fata se gândi puțin pentru a-și aminti detaliile, iar durerea din ochii ei deveni și mai acută. ”Tatăl meu era un învățat aici, un prieten apropiat al socrului meu. Acum câțiva ani, s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a murit. După aceea, am rămas singură în casă.„

”Cum ai murit?"

Fata era surprinsă, apoi plânse și mai tare. „Nu aveam altă cale decât moartea. Ei... ei l-au înșelat pe tata și l-au obligat să lase în urmă formula secretă a parfumului. M-au bătut și m-au certat, m-au amenințat și m-au obligat să părăsesc Cetatea Fluturilor. Eu... eu eram doar o femeie slabă, unde altundeva puteam să mă duc? Nu mai am niciun rudă pe lume... Lumea e atât de mare, dar unde puteam să mă duc? În afară de lumea de dincolo, unde altundeva puteam să mă duc...?”

Odată ce amintirile din viața ei trecută i-au revenit, inima ei părea să se umple de suferință și durere fără sfârșit, făcând-o să-și dorească să povestească cuiva. Chiar dacă Chu Wanning nu o îndemnă să continue, ea continuă să vorbească încet, din proprie inițiativă.

Se pare că Luo Xianxian își pierduse mama când era foarte mică și, potrivit tatălui ei, avea și un frate mai mare. Cu toate acestea, fratele ei dispăruse în timpul unor tulburări din tărâmul inferior al cultivării și nu l-au mai văzut niciodată. Nici măcar nu știau dacă era viu sau mort. Ea nu împlinise încă un an când fratele ei dispăruse — era încă înfășată în scutece. Mai târziu, când a încercat să-și amintească de fratele ei mai mare, nu avea nicio amintire despre el.

Astfel, familia Luo era formată doar din Xianxian și tatăl ei, iar cei doi depindeau unul de celălalt pentru a supraviețui. Au rătăcit peste tot înainte de a se stabili într-o casă mică din Cetatea Fluturilor.

Luo Xianxian avea cinci ani în acel an. Fiul cel mare al casei Chen, Chen Bohuan, era cu doi ani mai mare decât ea.

La acea vreme, familia Chen nu era încă bogată. Toată familia locuia înghesuită într-o căsuță mică din pământ, cu două camere, iar lângă zidul mic din curte creștea un mandarin. Când venea toamna, pomul dădea fructe, iar ramurile dense care creșteau peste zidul mic se întindeau în curtea casei familiei Luo.

Luo Xianxian ridica capul să se uite la ramurile încărcate cu mandarine, care arătau ca felinarele aprinse de Festivalul Lanternelor. Era o copilă introvertită și nu se juca cu ceilalți. În schimb, stătea liniștită pe micuța ei bancă rabatabilă, curățând boabe de soia și aruncând priviri furișe spre mandarinele care se vedeau deasupra capului ei, din curtea familiei Chen.

Mandarinele erau strălucitoare și tentante; în lumina soarelui, era ușor să-ți imaginezi că erau pline de suc acrișor și dulce. Luo Xianxian le privea fix, înghițind din când în când, cu obrajii dureroși de foame.

Chiar și așa, nu a întins niciodată mâna să le culeagă. Tatăl ei era un învățat mediocru și ineficient, care nu reușise să treacă examenele civile; cu toate acestea, nu eșuase în menținerea demnității și integrității sale. De fapt, învățatul amărât era probabil puțin nebun; îi spunea constant fiicei sale să fie un „domn”.

La vârsta de trei ani, Luo Xianxian știa deja că moralitatea nu trebuie coruptă de bogăție, iar integritatea nu trebuie compromisă de sărăcie. Poate că se uita, dar mâinile ei nu se apropiau niciodată de mandarinele aflate la o distanță atât de mică.

Într-o noapte, profitând de lumina lunii, Luo Xianxian stătea în curte să spele rufe, gâfâind și oftând în timp ce lucra. Tatăl ei nu se simțea bine și se culcase de mult. Copiii săraci învățau de mici să aibă grijă de gospodărie, așa că fetița își suflecase mânecile, brațele subțiri îi erau ude în găleata de lemn, iar obrajii îi erau umflați de la efortul cu care freca.

Deodată, o tuse răgușită se auzi de la ușa din față și un tânăr acoperit de sânge intră clătinându-se și o privi cu ură. Fetița era îngrozită, atât de mult încât uită chiar să țipe.

Fața tânărului era acoperită de sânge și murdărie, dar sprâncenele lui erau pronunțate și frumoase. Cei doi se priviră, unul mare și unul mic, înghețați pe loc. În cele din urmă, tânărul nu mai putu rezista și se lăsă încet pe perete, așezându-se în poziție șezândă. Respira greu și scoase un sunet răgușit: „Dă-mi niște apă.”

Poate pentru că tânărul nu avea înfățișarea unui răufăcător, sau poate din bunătatea ei, Luo Xianxian, deși era speriată, alergă înăuntru, umplu o cană și i-o duse la buze.

Tânărul nu s-a abținut și a înghițit apa cu poftă. Când a terminat, s-a șters la colțurile gurii și a ridicat ochii spre chipul fermecător al lui Luo Xianxian. Privirea lui era puțin intensă, dar nu a spus niciun cuvânt.

Deoarece el nu spunea nimic, nici Luo Xianxian nu spunea nimic. Ea doar clipea nerăbdătoare, rămânând la o distanță pe care o considera sigură, ținând mâinile nici prea aproape, nici prea departe, în timp ce îl privea pe acest străin.

„Semeni foarte mult cu cineva pe care am cunoscut odată.” Buzele tânărului se curbară brusc, ochii lui devenind semilunari în timp ce îi zâmbea rece. Cu tot sângele de pe față care se potrivea cu zâmbetul său, arăta oarecum sălbatic. „Mai ales ochii, mari și rotunzi. Îți vine să-i scoți din orbite, să-i înțepi cu un deget și să-i înghiți întregi, unul câte unul.”

Cuvintele atât de înfricoșătoare și sinistre erau rostite cu atâta indiferență și naturalețe, și erau chiar însoțite de un râs ușor. Luo Xianxian tremură și mai tare și își acoperi ochii fără să se gândească.

„Heh, ce fetiță isteață”, spuse tânărul. ”Continuă să-ți acoperi ochii așa; nu te uita la mine. Altfel, nu pot să-ți spun ce-mi vor face mâinile.”

Vorbea într-un dialect nordic, cu „r” la sfârșitul unor cuvinte.

Lumina lunii se revărsa în curte. Tânărul își lingea buzele crăpate când a zărit mandarinul din curte. Din nu știu ce motiv, ochii i s-au luminat. Pupilele i s-au mișcat pentru o clipă, apoi a îndreptat bărbia spre copac. „Fetițo.”

Luo Xianxian nu a scos un sunet.

„Culege o mandarină și curăță-mi-o.”

Luo Xianxian își mișcă în sfârșit buzele pentru a vorbi. Vocea ei era slabă și tremurândă, dar vorbi fără ezitare. „Da-gege, pomul acela nu aparține familiei mele. Este al altcuiva; nu pot să culeg din el.”

Tânărul rămase surprins. De parcă și-ar fi amintit ceva, fața lui se întunecă încet.

„Dacă îți spun să culegi, atunci culege. Vreau să mănânc mandarine, așa că du-te și culege-le pentru mine chiar acum!” Ultimele cuvinte au fost rostite agresiv, scuipate printre dinții strânși.

Luo Xianxian tremura de frică, dar rămase încăpățânată pe loc. Fetița avea o personalitate blândă, dar principiile ei morale erau la fel de rigide ca ale tatălui ei. „Nu o voi face.”

Tânărul strânse ochii și o privi cu răutate. „Fetiță proastă! Știi cu cine vorbești?”

„Dacă vrei apă, îți torn. Dacă vrei mâncare, avem în casă. Dar mandarinul nu este al familiei mele, așa că nu pot să culeg din el. Tatăl meu spune că «a lua fără să ceri înseamnă a fura». Eu sunt un domn; moralitatea nu trebuie coruptă de bogăție, iar integritatea nu trebuie compromisă de niște vase de lut...”

Din cauza emoției, ea s-a încurcat și a spus „lut” în loc de „sărăcie”. Această fetiță micuță, cu fața roșie și umflată, a bâlbâit și a scos cu greu această imitație acceptabilă a învățăturilor tatălui ei. Cumva a reușit să rostească cuvintele, în ciuda faptului că, sub privirea atentă a acelui tânăr, tremura atât de tare încât genunchii i se loveau unul de celălalt.

Tânărul rămase tăcut. Dacă situația ar fi fost altfel, auzind „a lua fără să ceri înseamnă a fura”, „moralitatea nu trebuie coruptă de bogăție, iar integritatea nu trebuie compromisă de sărăcie” și „eu sunt un domn” din gura unui copil, și încă a unei fetițe?! Pfft, chiar nu ar fi putut să-și rețină râsul.

Dar nu putea să râdă. În schimb, o furie violentă și copleșitoare îi străbătu pieptul ca o turmă de cai, călcându-i inima în picioare.

„Îi urăsc cel mai mult pe cei ca tine, așa-zișii...” Ținându-se de perete, se ridică tremurând în picioare, cuvintele ieșindu-i cu greu dintre buze. ”Filantropi, domni, eroi... oameni virtuoși.”

Sub privirea îngrozită a lui Luo Xianxian, se împiedică cu greu până la arborele de mandarine, cu picioarele rănite. Ridică capul, mirosind mandarinele cu o dorință lacomă. Apoi, o ură roșie îi străfulgeră ochii și, înainte ca Luo Xianxian să-și dea seama ce se întâmplă, se urcă în copac și începu să-l scuture violent, să-l lovească cu picioarele, să-l tragă și să-l lovească.

Ramuri întregi de mandarine au fost smulse din copac. Au căzut pe pământ, rostogolindu-se în lateral. Zâmbetul tânărului era contorsionat în timp ce striga nesăbuit: "S-a dus «a lua fără să ceri înseamnă a fura»! S-a dus «moralitatea nu trebuie coruptă de bogăție»! S-a dus «puterea nu trebuie exploatată»!

„Da-gege! Ce faci?! Te rog, oprește-te! Tată! Tată!”

Luo Xianxian nu voia să-și cheme tatăl. Era un om slab, un învățat fără putere fizică. Chiar dacă ar fi ieșit, nu ar fi putut face mare lucru. Dar, la urma urmei, ea era doar o fetiță. După ce rezistase până atunci, în cele din urmă se speriase peste măsură.

„Ce naiba țipi?! Dacă iese tatăl tău, îl tai și pe el!”

Fetița era îngrozită și tăcută, cu lacrimi în ochii mari și rotunzi.

Familia Chen de alături plecase în vizită la rude în satul vecin, așa că nu era nimeni acasă. Nu era nimeni în jur care să-l oprească pe nebun.

Nebunul a scuturat copacul până când toate mandarinele au căzut din el. Nici măcar atunci nebunia lui nu se potolise și a început să calce cu putere pe pământ, zdrobind multe fructe. Apoi, cu o agresivitate bruscă și folosindu-se de o forță de neimaginat, a sărit și s-a rostogolit în curtea familiei Chen, a găsit un topor și a tăiat copacul din câteva lovituri. După aceea, s-a rostogolit înapoi și a râs cu poftă.

A râs și a râs, până când s-a oprit brusc și s-a ghemuit, cu privirea pierdută. A întors capul și i-a făcut semn lui Luo Xianxian să se apropie. „Fetițo, vino aici.”

Luo Xianxian nu s-a mișcat. A rămas unde era, frecând pantofii ei mici din pânză brodați cu flori galbene.

Tânărul a văzut că ea ezită și și-a înmuiat tonul, vorbind cu câtă blândețe a putut. „Vino. Am ceva bun pentru tine.”

„Eu... eu nu vreau... Nu, nu vin...” a murmurat Luo Xianxian.

Dar înainte să apuce să termine, tânărul a izbucnit din nou în furie. „Dacă nu vii aici imediat, intru în casa ta și-l fac pe tatăl tău tocătură!”

Luo Xianxian se cutremură violent și, în cele din urmă, încet, încet, se îndreptă spre el.

Tânărul o privi cu suspiciune. „Grăbește-te. Nu am timp să te privesc cum te fofilezi.”

Luo Xianxian se apropie de el, cu capul plecat. Când mai era la câțiva pași distanță, el întinse mâna și o trase spre el. Luo Xianxian scoase un țipăt – sau încercă să o facă, pentru că înainte ca sunetul să-i iasă din gură, fu împins înapoi de un obiect. Tânărul îi băgase în gură o mandarină, necurățată și nespălată, acoperită de noroi.

Cum putea Luo Xianxian să mănânce o mandarină dintr-o singură înghițitură? Totuși, tânărul i-o îndesă cu forța. Mandarina se sfărâmă când fu strivită de gura ei, iar sucul și noroiul îi acoperiră jumătate din față. Nebunul râdea, strângând fructul în gura ei, încercând să-l împingă printre buzele ei strâns închise.

„Nu ești un domn? Nu ziceai că nu vei fura? Atunci ce mănânci acum, huh? Ce mănânci acum?!”

„Nu... nu vreau... Tată... tată...” Luo Xianxian plângea.

„Înghite.” Ochii tânărului se îngustară și îi îndesă ultima bucată de fruct în gura lui Luo Xianxian. Ochii lui străluceau întunecat, iar vocea lui era rece și înghețată. "Înghite naibii fructul!

Tânărul o privi pe Luo Xianxian în timp ce era forțată să înghită mandarina, suspinele îi ieșeau din gât în timp ce plângea slab după tatăl ei. El rămase tăcut pentru o clipă, apoi zâmbi. Zâmbetul acela era mai înspăimântător decât expresia sălbatică de dinainte.

Îi răvăși părul lui Luo Xianxian, satisfăcut. „De ce îl chemi pe tatăl tău?” spuse el cu căldură, în timp ce continua să stea ghemuit acolo. „Nu ar trebui să-l chemi pe da-gege? Mandarina pe care ți-a dat-o gege este dulce? Este bună?”

Apoi a ridicat alta de pe jos. De data aceasta, nu a încercat să i-o bage cu forța în gură. În schimb, a curățat-o cu atenție de coajă, îndepărtând chiar și fibrele albe lipite de pulpă, apoi și-a șters mâinile, a rupt o bucată și i-a dus-o la buzele lui Luo Xianxian. I-a spus cu o voce blândă și mustrătoare: „Dacă-ți place, mai mănâncă.”

Luo Xianxian înțelese că dăduse peste cineva cu probleme mentale. Neavând de ales, își plecă capul și mestecă fără să spună nimic mandarina pe care i-o dădea nebunul. Sucul dulce-acrișor i se răspândi în gât, făcându-i stomacul să se zvârcolească.

Tânărul a continuat să stea ghemuit acolo, hrănind-o cu mandarine bucată cu bucată. Părea să fie din nou bine dispus și chiar fredona o melodie. Vocea lui era aspră și răgușită, ca un coș vechi prin care suflă vântul, neclară și neinteligibilă, dar unele cuvinte au ajuns la urechile lui Luo Xianxian.

Trei, patru picături de petale pe iaz,

Unul, două strigăte de coarde răsună de pe mal

Anii tinereții înainte de a cânta sunt cei mai frumoși ani,

Copite ușoare, cai rapizi,

Vezi capătul lumii...

„Fetițo”, spuse el brusc.

Luo Xianxian nu răspunse.

„Tsk.” Își strânse buzele și întinse mâna să o apuce pe Luo Xianxian de fața mică. „Lasă-mă să te privesc în ochi.”

Luo Xianxian tremura, dar fără puterea de a riposta, nu putea decât să-l lase pe tânăr să-i examineze ochii cu atenție, lăsând degetele însângerate să-i frece sprâncenele centimetru cu centimetru.

„Ce asemănare izbitoare”, spuse el.

Luo Xianxian plângea în hohote, închizând ochii, speriată că acest nebun îi va scoate ochii așa cum făcuse cu fructele, din capriciu.

Dar tânărul nu a scos nimic. I-a spus doar pe un ton sobru și rece: „Nu tu m-ai învățat că «moralitatea nu trebuie coruptă de bogăție, iar integritatea nu trebuie compromisă de sărăcie»? Da-gege are și el ceva să-ți spună.”

Luo Xianxian a izbucnit în plâns.

”Deschide ochii."

Luo Xianxian ținea ochii strâns închiși.

Tânărul râse exasperat. „Nu-ți voi scoate ochii — deschide-i acum!” spuse el cu voce răgușită. Apoi, „Crezi că nu-ți pot scoate ochii chiar dacă îi ai închiși?!”

Luo Xianxian nu putea decât să se supună. Deschise ochii mari și rotunzi. Genele ei lungi și fine tremurau, iar lacrimi mari îi curgeau din ochi. Privirea temătoare și miloasă de pe fața ei părea să-i facă pe plac tânărului misterios. El slăbi strânsoarea mâinii cu care îi ținea obrazul. Mâna îi rămase suspendată în aer pentru o clipă, apoi îi mângâie tandru capul.

O privi intens în ochi, un zâmbet tremurător conturându-i colțul buzelor. Zâmbetul lui era în șapte părți răutăcios, în două părți sălbatic și într-o parte trist. Spuse: „Era un bărbat din Linyi al cărui suflet murise la douăzeci de ani.”

Apoi, după ce a terminat de vorbit, s-a întors și silueta lui a dispărut încet în umbră.

Singurul indiciu că această persoană fusese vreodată acolo, o persoană care apăruse în adâncul nopții acoperită de sânge, era mizeria lăsată în urmă pe jos.

Capitolul 20: Acest Venerabil îți va spune o poveste (Partea a II-a)

A doua zi dimineață, familia Chen s-a întors de la rudele lor și a văzut că pomul lor de mandarine fusese tăiat, iar fructele erau împrăștiate pe jos. Nu locuiau multe familii în zonă, iar singura familie care locuia în apropiere era familia Luo. Când și-au amintit de felul în care Luo Xianxian se uitase la mandarine cu poftă, au ajuns rapid la concluzia că...

Că mandarinele trebuie să fi fost furate de acea copilă ghinionistă, Luo Xianxian! Și nu numai că le furase, dar, din gelozie, tăiase chiar și pomul!

Familia Chen s-a dus imediat la învățatul Luo, plină de acuzații. Desigur, învățatul Luo nu era dispus să accepte o astfel de umilință. A chemat-o imediat pe fiica sa și a întrebat-o furios dacă ea furase mandarinele.

Luo Xianxian a plâns și a răspuns că nu.

Apoi a fost întrebată dacă a tăiat copacul.

Luo Xianxian a continuat să răspundă că nu.

Apoi a fost întrebată dacă a mâncat pe ascuns vreo mandarină.

Luo Xianxian nu putea să mintă. Nu a putut decât să răspundă că da.

Înainte să apuce să explice, tatăl ei a izbucnit într-o furie umilitoare și i-a poruncit să îngenuncheze. A pedepsit-o în fața familiei Chen cu o riglă și, în timp ce o bătea, îi spunea: „Fetele sunt cu adevărat inutile! Ești atât de mică și deja ești o mică hoțomană! Rușine să-ți fie! Ești o rușine! Astă zi nu primești mâncare! Stai cu fața la perete și căiește-te trei zile...”

„Tată, nu am fost eu! Chiar nu am fost eu!”

„Să nu îndrăznești să-mi răspunzi!”

Nimeni nu o credea. Deși haosul domnea în tărâmul inferior al cultivării, Cetatea Fluturilor era o excepție. Locuitorii acestei cetăți duceau o viață simplă și cinstită, și nimeni nu-și încuiase ușile noaptea. Și ea pretindea că un nebun acoperit de sânge apăruse în mijlocul nopții? Cine ar fi putut crede asta?

Pielea de pe mâinile lui Luo Xianxian era jupuită și sângera din cauza loviturilor cu rigla. Familia Chen privea fără milă. Doar băiatul cel mai mare era diferit; el trăgea de colțul hainelor mamei sale, ca și cum ar fi vrut să spună ceva. Dar mama lui nu-i dădea atenție. Neavând de ales, el își încruntă fața drăguță și se îndepărtă, nevoind să mai privească.

În acea noapte, Luo Xianxian era prea speriată să se întoarcă în casă și s-a ghemuit sub acoperișul casei sale pentru a-și ispăși pedeapsa în mizerie.

Tatăl ei era un învățat și nu putea tolera furtul. În plus, avea tendința de a se gândi mult la lucruri și era extrem de încăpățânat. Nu avea rost să discute cu el, pentru că nu voia să asculte de rațiune.

După o zi de înfometare, Luo Xianxian a început să se simtă leșinată. Din senin, o voce i-a șoptit: „Luo-meimei”.

Luo Xianxian s-a întors și a observat un cap cu trăsături frumoase care ieșea deasupra zidului de pământ. Era băiatul care încercase să pledeze pentru ea mai devreme, fiul cel mare al familiei Chen, Chen Bohuan.

Chen Bohuan se uită în jur și, după ce se asigură că nu-l vede nimeni, se cățăra peste zidul de pământ. Scoase o chiflă fierbinte din roba sa și i-o băgă în mână lui Luo Xianxian fără să-i dea niciun fel de explicație. „Te-am văzut stând jos lângă zidul ăsta o zi întreagă fără să mănânci nimic. Chifla asta e pentru tine, mănânc-o.”

„Eu...” Luo Xianxian era timidă din fire; deși locuia în această casă de câteva luni, abia dacă schimbase vreun cuvânt cu gege-ul de alături. Acum, privindu-l de aproape, nu se putu abține să nu facă câțiva pași înapoi, lovindu-se cu capul de zid cu un zgomot surd. „Nu pot accepta.” bâlbâi ea. „Tata nu-mi permite. A spus că...”

Bâlbâi incoerent o vreme, incapabilă să se explice.

„Aiya, tatăl tău tot spune proverbe toată ziua„, spuse Chen Bohuan. ”Nu-l băga în seamă. Nu-i bine să mori de foame. Mănâncă, înainte să se răcească."

Chifla era albă și fragedă, moale și pufoasă, încă fierbinte. Luo Xianxian coborî capul și se uită la ea pentru o clipă, apoi înghiți saliva cu un gâfâit.

Totuși, era într-adevăr lihnită de foame. Fără să se gândească la „comportamentul unui domn” și la ce „trebuie să facă un domn”, apucă chifla și o îndesă în gură. În scurt timp, dispăruse.

După ce termină, ridică ochii rotunzi. Primele cuvinte pe care i le adresă lui Chen Bohuan fură: „Nu am tăiat mandarinul și nu am vrut să fur nimic.”

Chen Bohuan rămase surprins pentru o clipă, apoi începu să zâmbească încet. „Mm.”

„Dar nimeni nu m-a crezut...” Sub privirea lui necritică, Luo Xianxian a început treptat să se deschidă. Nemulțumirile ei, ca gheața și zăpada care se topesc, au început să se reverse. A deschis gura și a scos un țipăt, apoi și-a șters lacrimile în timp ce plângea. „Nimeni nu m-a crezut... Nu am furat nimic... Nu am furat...”

Chen Bohuan o mângâie frenetic. „Știu că nu ai făcut-o. Aiya, stăteai sub copacul acela în fiecare zi, fără să iei nici măcar o mandarină. Dacă ai fi vrut să furi una, ai fi făcut-o demult...”

„Nu am fost eu! Nu am fost eu!” Luo Xianxian plângea și mai tare, lacrimile și mucii curgându-i pe față.

Chen Bohuan a continuat să o mângâie. „Nu ai fost tu. Nu ai fost tu.”

Și astfel, cei doi au început să se apropie.

Mai târziu, în satul vecin a avut loc o crimă. Se zvonea că, într-o noapte, un bandit însângerat a pătruns într-o casă și a cerut să i se dea o cameră unde să înnopteze. Bărbatul casei a refuzat, așa că banditul a ucis întreaga familie. Apoi a dormit liniștit toată noaptea în camera plină de cadavre, plecând abia a doua zi. Dar înainte de a pleca, a folosit sângele pentru a scrie un lung discurs pe pereți, documentând toate faptele minunate pe care le-a săvârșit, de parcă se temea că lumea nu-și va aminti de existența unui astfel de demon.

Vestea s-a răspândit ca focul și a ajuns curând în Cetatea Fluturilor. După ce au comparat datele, a devenit clar că acest lucru se întâmplase exact în noaptea în care Luo Xianxian îl întâlnise pe „da-gege nebun”.

Învățatul Luo și familia Chen au rămas fără cuvinte.

Odată neînțelegerea clarificată, cele două familii s-au apropiat și ele. Soții Chen și-au dat seama că Luo Xianxian nu era doar drăguță și frumoasă, ci și harnică și sensibilă. Având în vedere circumstanțele familiei lor, probabil că ar fi fost dificil să găsească o noră mai bună. Așadar, au aranjat logodna dintre Chen Bohuan și Luo Xianxian. Odată ce cei doi vor împlini vârsta potrivită, vor avea o ceremonie oficială. Învățatul Luo credea că fiica lui și Chen Bohuan se potriveau foarte bine, așa că a fost de acord cu bucurie.

Zilele treceau. Dacă învățatul Luo nu ar fi fost interesat de lucrurile elegante și nu i-ar fi plăcut să se ocupe de parfumuri, poate că cele două familii ar fi dus o viață modestă, dar fericită, așa cum își imaginau inițial. Dacă era cineva de vină, acela era învățatul Luo, pentru că a creat, chiar dacă accidental, „Parfumul celor o sută de fluturi”.

Parfumul nu era nimic special, nefiind cu mult diferit de cele obișnuite în cetate. Dar avea un avantaj pe care celelalte parfumuri nu îl aveau: mirosul dura o sută de zile, persistând la nesfârșit.

Deoarece Parfumul celor O Sută de Fluturi își păstra aroma pentru o perioadă excepțional de lungă, era exact genul de produs de înaltă calitate, dar ieftin, pe care îl căutau toate gospodăriile. Chiar și așa, învățatul Luo credea în zicala „Totul este inferior; numai cunoașterea este superioară”. El crease parfumul, dar nu era dispus să-l vândă, considerând că acest lucru ar fi fost sub demnitatea sa.

Cu toate acestea, deși el nu intenționa să-l vândă, bineînțeles că altcineva avea de gând să o facă.

Doamna Chen a încercat să obțină formula de la învățatul Luo și l-a încurajat să deschidă un magazin, dar a fost refuzată. După câteva încercări, doamna Chen nu a mai vrut să se facă de râs, așa că nu a mai adus vorba despre asta. Cu toate acestea, în adâncul sufletului, ea a continuat să se gândească la asta.

În anul în care Luo Xianxian a împlinit cincisprezece ani, a apărut o oportunitate. Învățatul Luo fusese mereu bolnăvicios și a contractat tuberculoză. După câteva zile de suferință, a murit. În calitate de soacră a lui Luo Xianxian – chiar dacă ea și Chen Bohuan nu se căsătoriseră încă oficial, sentimentele erau aceleași – doamna Chen a ajutat la organizarea funeraliilor, ocupându-se de toate pregătirile.

Luo Xianxian a fost mișcată până la lacrimi. Cu toate acestea, ea nu și-a dat seama că doamna Chen avea intenții ascunse. În timp ce doamna organiza lucrurile învățatului Luo, ea a furat în secret formula parfumului.

În acea noapte, doamna Chen a aprins o lampă cu ulei, plină de entuziasm și nerăbdătoare să citească formula. După o singură privire, a rămas mută de uimire. Scrierea învățatului Luo era ca o dans între un dragon și un phoenix; caracterele erau scrise într-un stil elegant, sigur și cursiv. Chiar și după ce s-a uitat la rețetă jumătate de zi, nu a înțeles niciun cuvânt. Neavând altă opțiune, nu a putut decât să o pună înapoi la locul ei.

După câteva luni, când Luo Xianxian era mai puțin tulburată, doamna Chen a invitat-o pe fată la masă. În timpul conversației lor informale, ea a adus „din întâmplare” vorba despre Parfumul celor o sută de fluturi.

Luo Xianxian s-a gândit: „Formula nu are niciun rost dacă stă ascunsă în casă. Doamna Chen a fost întotdeauna bună cu mine; dacă o vrea, i-o pot da”.

Așa că a luat-o din lucrurile tatălui ei și a ajutat-o chiar pe doamna Chen să interpreteze scrierea. Puțin câte puțin, Luo Xianxian a descifrat formula complexă.

Doamna Chen era în culmea fericirii. Odată ce a obținut formula, ea și soțul ei au început să plănuiească deschiderea unui magazin de pudre parfumate.

Desigur, la acea vreme, doamna Chen încă o prețuia pe viitoarea sa noră, blândă și sensibilă. Cu cât Luo Xianxian creștea, cu atât devenea mai frumoasă. Chiar dacă familia ei fusese lovită de nenorocire, aspectul ei era unul dintre cele mai frumoase. Mulți tineri din cetate începuseră să o remarce.

„Cu cât lăsăm lucrurile să se prelungească, cu atât cresc șansele să apară complicații”, se gândea doamna Chen. Trebuiau să rezolve această problemă cât mai repede posibil.

Cu toate acestea, Luo Xianxian tocmai își pierduse tatăl. Conform tradițiilor din Cetatea Fluturilor, dacă părinții unei persoane mureau, aceasta nu se putea căsători în următorii trei ani. Dar cum putea doamna Chen să aștepte trei ani? S-a gândit bine și a găsit o soluție.

Într-o zi, Luo Xianxian împletea părul celei mai mici fiice a familiei Chen. Era foarte prietenoasă cu fata aceasta. În fiecare zi, era „Luo-jiejie asta” și „Luo-jiejie aia”; fata o urma pretutindeni ca o mică umbră.

Doamna Luo a intrat în curte și a chemat-o pe Luo Xianxian în sala interioară. „Xianxian, tu și Bohuan sunteți iubiți din copilărie și sunteți și logodiți”, a spus ea. „Acum că tatăl tău a murit, ești singură și viața ta a fost destul de grea. Trebuia să te măriți în familia noastră anul acesta, dar regula celor trei ani trebuie respectată și acum nici măcar nu te poți căsători. Mă gândeam: câți ani vei avea peste trei ani?”

Luo Xianxian a coborât capul și nu a spus nimic. Dar era inteligentă și putea ghici ce urma să spună doamna Chen. Obrajii ei au început să se înroșească.

Așa cum se aștepta, doamna Chen a continuat. „Este greu și obositor să trăiești singură. De ce nu te măriți cu cineva din familia noastră? Putem organiza ceremonia în spatele ușilor închise, ca să nu afle nimeni. Dacă te întreabă cineva, poți să le spui că stai cu mine și că eu am grijă de tine. Așa te poți căsători fără să atragi atenția și criticile celor din afară. Și tatăl tău care nu mai este va fi liniștit. După cei trei ani, vom organiza o ceremonie în stil mare. Ești de acord?"

Cuvintele ei păreau să fie în interesul lui Luo Xianxian. Luo Xianxian, fiind o persoană fără intenții rele și care nu se gândea niciodată rău despre alții, a fost de acord, firește.

Mai târziu, datorită vânzărilor parfumului „O sută de fluturi”, familia Chen a devenit bogată. S-au mutat din vechea lor casă și au cumpărat un teren mare în cetate. După multe lucrări de construcție și renovare, au devenit o familie mare și influentă.

Astfel, Luo Xianxian a dus o existență rar întâlnită, ascunsă în umbra acestui mare clan. Toată lumea din cetate credea sincer că motivul pentru care Luo Xianxian locuia cu ei era pentru că doamna Chen fusese suficient de bună să aibă grijă de ea. Nimeni nu știa că era de fapt căsătorită cu Chen Bohuan.

Deși puțin nemulțumită de situație, Luo Xianxian credea că soacra ei aranjase lucrurile astfel pentru a evita bârfele și că totul era pentru binele ei. Așadar, nu avea niciun motiv de nemulțumire. Mai mult, Chen Bohuan o trata cu sinceritate, iar timpul petrecut împreună era dulce și plin de iubire. Așteptau doar să treacă cei trei ani, moment în care totul ar fi revenit la normal.

Dar ziua ceremoniei oficiale de căsătorie, ziua pe care o aștepta Luo Xianxian, nu a venit niciodată.

Afacerea familiei Chen era înfloritoare, iar Chen Bohuan era destul de chipeș. În scurt timp, nu doar fetele din Cetatea Fluturilor l-au remarcat, ci și fiicele familiilor bogate din satele vecine au început să-l privească cu admirație pe fiul cel mare al familiei Chen. Puțin câte puțin, inima doamnei Chen a început să se schimbe.

Când aranjase logodna dintre copii cu ani în urmă, o făcuse pentru că erau niște țărani simpli și nu aveau cum să găsească pe cineva mai bun, așa că se grăbise să o revendice pe Luo Xianxian.

Cine ar fi putut anticipa această răsturnare de situație, că familia Chen va avea într-o zi un succes atât de mare? Când se uita acum la Luo Xianxian, simțea că fata nu era suficient de elegantă sau de inteligentă, că era proastă și plictisitoare, exact ca bătrânul ei blestemat, uscat ca o rădăcină de copac. Cu cât se uita mai mult, cu atât fata îi părea mai iritantă.

Regreta puțin. Apoi, apariția tinerei doamne Yao transformă acest „puțin” în „complet”.

Tânăra doamnă Yao era fiica răsfățată a guvernatorului, care era băiețoasă și prefera hainele militare. Într-o zi, s-a întors de la vânătoare călare pe un cal frumos și a trecut pe lângă un magazin de parfumuri, unde s-a oprit să se uite. Dar, în loc să aleagă vreun parfum, l-a zărit pe tânărul chipeș și harnic din magazin.

Acel tânăr nu era altul decât Chen Bohuan, soțul lui Luo Xianxian, cu toate că nu erau căsătoriți.

Capitolul 21: Acest Venerabil îți va spune o poveste (Partea a III-a)

Tânăra domnișoară Yao avea o personalitate plină de viață. Odată ajunsă acasă, nu se interesa nici de mâncare, nici de băutură, ci își petrecea tot timpul insistând pe lângă tatăl ei să se intereseze despre acest Chen Bohuan. Deși Chen Bohuan era deja căsătorit, ceremonia se desfășurase în secret; cine din afara familiei putea să știe? Locuitorii cetății nici măcar nu auziseră de logodna aranjată între familiile Luo și Chen cu mulți ani în urmă.

Așa se face că tânăra domnișoară Yao a fost informată că acest Chen-gongzi era necăsătorit.

Guvernatorul nu a precupețit niciun efort pentru a-l cerceta pe acest om și, în cele din urmă, a decis că acest tânăr Chen era un om capabil, cu o personalitate blândă și o familie satisfăcătoare. Așadar, a trimis un mesager la familia Chen cu o cerere în căsătorie.

La primirea acesteia, proprietarul Chen a fost atât de plin de regret încât aproape că i s-au înroșit intestinele. Au spus politicos mesagerului guvernatorului că au nevoie de timp să se gândească, au închis ușa și au început imediat să se certe între ei.

„Uite unde ne-a adus graba ta!” a spus proprietarul Chen.„Acel învățat falit a murit devreme, iar fiica lui ar fi trebuit să stea în doliu trei ani; dacă nu i-ai fi îndemnat să se căsătorească mai devreme, fiul nostru ar fi putut scăpa de logodnă! Uite ce dezastru am acum!”

Doamna Chen era la fel de îngrijorată. „Deci dai vina pe mine? Nu tu ai vrut să aranjezi logodna atunci? Vorbim despre fiica prețioasă a guvernatorului! Cum ar putea acea Xian... acea Luo Xianxian să se compare cu ea?”

Cei doi bătrâni se certau în spatele ușilor închise până când s-au înroșit la față. Epuizați și fără energie, au rămas să se privească unul pe altul peste masă.

„Ce să facem?”, întrebă proprietarul Chen. „Poate ar trebui să-l refuzăm pe guvernator.”

„Nici gând”, spuse doamna Chen. „Familia noastră se bazează pe această prețioasă domnișoară pentru faimă și avere.”

„Chiar crezi că tânăra domnișoară Yao ar fi dispusă să fie concubină?” replică furios proprietarul Chen. ”Tu crezi? Fiul nostru are deja pe cineva – cum să mai înghesuim încă una? Și, în plus, uite cât de îndrăgostiți sunt!”

Doamna Chen rămase tăcută pentru o clipă, apoi ochii i se luminară. „Spune-mi, bătrâne Chen”, murmură ea. „După cum văd eu lucrurile, nimeni din afara familiei noastre nu știe despre relația dintre Luo Xianxian și fiul nostru...”

Se făcu tăcere pentru o clipă, în timp ce proprietarul Chen rămase cu privirea pierdută, înainte de a înțelege brusc ce voia să spună soția lui. Tremură ușor, pe jumătate de teamă, pe jumătate de emoție. „Vrei să spui că...”

„Dacă nimeni nu știe despre căsătorie, atunci nu a avut loc”, spuse doamna Chen. ”O vom alunga, într-un fel sau altul. Dacă nu funcționează să o rugăm frumos, atunci vom folosi forța. Toată lumea crede că fiul nostru este încă necăsătorit. Și îți amintești incidentul acela din copilărie, când a furat mandarine? Atâta timp cât toți rămânem la aceeași poveste, chiar dacă ar avea guri în plus să strige, cine ar crede-o?"

Proprietarul Chen se îndreptă spre ușă pentru a se asigura că era bine închisă, apoi se apropie. Cu doar un moment în urmă, cei doi se certau ca doi cocoși de luptă, dar acum stăteau ghemuiți, complotând în șoapte.

„Nu cred că va funcționa„, spuse proprietarul Chen.

”De ce nu?„

”Fiul nostru nu va fi niciodată de acord. O place pe Luo Xianxian de când era mic, iar acum vrei să renunțe la ea? Chiar crezi că va fi de acord?"

Doamna Chen se gândi o clipă, apoi îi mângâie mâna soțului ei. „Nu-ți face griji. Mă ocup eu de asta.”

Nu trecu mult timp când doamna Chen se îmbolnăvi grav. Era o boală ciudată; doctorul nu-i găsea nimic, dar ea petrecea toată ziua delirând, murmurând prostii și jurând că era posedată de un spirit.

Îngrijorat, proprietarul Chen a chemat un cultivator să o vadă. Acest cultivator avea o perie din coadă de cal și un aer eteric. El și-a strâns degetul inelar și degetul mare și a ghicit că cineva din familia Chen îi voia rău doamnei Chen. Dacă problema nu era rezolvată, ea nu avea să apuce anul următor.

Chen Bohuan era foarte respectuos față de părinți și a întrebat îngrijorat: „Cine îi poartă pică mamei mele?”

Preotul s-a plimbat o vreme în jurul ei cu un aer enigmatic, apoi a spus că era „o frumusețe care nu vede niciodată soarele”.

Toți cei din cameră au fost șocați. Unul câte unul, frații Chen s-au întors să se uite la Luo Xianxian.

Luo Xianxian era la fel de șocată. Încă de când era mică, ceilalți spuneau anumite lucruri despre ea: că era ghinionistă, că aducea nenorocire tuturor celor din jur și că își ucisese mama la naștere, apoi pe fratele ei și apoi pe tatăl ei. Acum, din nou, toate degetele erau îndreptate spre ea, spunând că o va ucide pe soacra ei.

În disperarea lor, frații Chen au vorbit pe rând cu Luo Xianxian. I-au cerut să plece, spunându-i că nimeni din afara casei lor nu știa că era căsătorită și că, prin urmare, reputația ei era încă intactă, că îi vor da niște bani și că poate să-și găsească altă familie.

Luo Xianxian era anxioasă și speriată și, temându-se că ea era cea care o blestemase pe doamna Chen, plângea zi de zi.

Inima lui Chen Bohuan era îndurerată, văzând-o pe mama sa slăbind pe zi ce trecea. Era prins între două focuri: nu voia ca Xianxian să plece, dar nici nu voia ca mama lui să sufere, iar acest stres îl făcea să slăbească rapid.

În cele din urmă, frații Chen s-au săturat. Într-o zi, în timp ce fratele lor mai mare era plecat, au mers să o caute pe cumnata lor. Au găsit-o pe Luo Xianxian în seră, preparând „Parfumul celor o sută de fluturi”, și au dat buzna, spărgând toate ustensilele ei. Pudra cu miros puternic a acoperit-o peste tot, parfumul ei învăluind-o ca și cum i-ar fi pătruns în oase, imposibil de spălat.

La început, frații au înconjurat-o și i-au ținut predici lungi despre principii și „datoria femeilor”, „părinții înaintea soției” și altele. Dar, deși Luo Xianxian era o persoană timidă, era și încăpățânată și rezistentă în felul ei. A plâns, spunând că nu vrea să plece și i-a implorat să găsească altă soluție.

Al doilea frate Chen s-a agitat. A pășit în față și a pălmuit-o, spunând: „Tu, vestitoare a dezastrului, o să o blestemi pe mama noastră până la moarte! Dacă ar fi existat altă soluție, ar fi murit tatăl tău? Ar fi murit mama ta? Ar fi dispărut fratele tău, fără să se știe unde este?”

La lovitura lui, ceilalți au înțeles semnalul. S-au repezit și ei și au înconjurat-o, lovind-o cu pumnii și picioarele și strigând: „Pleacă naibii de aici”, „Ghinionistă” și „Aducătoare de moarte”.

Acești frați erau de aceeași părere cu mama lor și erau implicați în planul ei de mult timp. Au profitat de ocazie cât timp fratele lor mai mare era plecat și au colaborat pentru a o alunga pe Luo Xianxian, amenințând-o că o vor bate în fiecare zi dacă îndrăznește să se întoarcă – oricum nu avea familie, așa că, chiar dacă ar fi bătut-o până la moarte, nimeni nu ar fi cerut dreptate pentru ea.

În acea noapte ningea. Luo Xianxian a fost aruncată în frig, cu tot corpul învinețit; unul dintre pantofi îi căzuse. Se târa încet, suspinele care îi ieșeau din gură sunând ca strigătele unui pui pe moarte.

Noaptea se adâncea, iar zăpada continua să cadă. Cine ar fi ieșit din casă pe o astfel de vreme? Așa că Luo Xianxian s-a târât prin zăpada nesfârșită, fără să știe unde să se ducă, fără să știe unde ar putea să se ducă.

Frații Chen aveau dreptate. Nu avea familie – nici tată, nici frate, nimeni la care să apeleze, nimeni care să o adăpostească. Lumea albă ca zăpada era vastă, dar nu avea loc pentru ea.

Corpul ei era fragil de la început, iar când fusese alungată nu purta haine groase. În timp ce tremura, picioarele și tălpile îi amorțiseră repede și își pierduseră orice simț.

S-a târât până la marginea cetății, la templul maestrei fantomă, și s-a adăpostit înăuntru. Acolo s-a ghemuit, cu buzele albastre de frig și inima înghețată de durere.

Se uită la splendidul idol din lut pictat și nu putu să oprească lacrimile care îi curgeau pe obraji. Se gândi la obiceiurile din tărâmul inferior al cultivării, în care căsătoriile erau oficiate de un maestru de ceremonii. Dar la nunta ei, tot ce avusese fusese o floare roșie prinsă în spatele urechii, când, zâmbind, îngenunchiase în fața lui Chen Bohuan și se închinase până la pământ.

Oare ceremonia aceea în spatele ușilor închise nu fusese decât un vis? Oare chipul roșu din oglinda de cupru din acea zi fusese doar o reverie născută din dorințele ei cele mai dragi?

Luo Xianxian îngenunche în fața statuii maestrei fantomă, târându-și corpul înghețat care devenea din ce în ce mai greu, plecându-se din nou și din nou, lacrimile amestecându-se cu râsul. „Împletindu-și părul, proaspătul soț și proaspăta soție / Se asigură că iubirea lor nu se va destrăma niciodată. Bucurie... în această... seară...”

A început să amețească, vederea i s-a încețoșat.

Era ca și cum lumina lunii ar fi luminat o imagine ireală a acelei zile în curte, când plângea: „Nu am fost eu, nu am fost eu, nu am furat mandarinele.”

Dar zvonurile repetate au devenit realitate, iar bârfele erau înfricoșătoare; nimeni nu ascultase versiunea ei.

Chiar și acum, știa că dacă ar fi mers să se plângă oamenilor din cetate, chiar dacă ar fi jurat cu mâna pe inima că era soția legitimă a lui Chen Bohuan, nimeni nu ar fi crezut-o. Era încă fetița pe care nimeni nu o asculta, stând lângă zidul acela jos. Nu era diferită. Nimic nu se schimbase.

Cel puțin pe atunci, era cineva care sărea peste zid și îi punea în mâini o chiflă albă și aburindă, spunându-i: „Probabil că ți-e foame. Mănâncă repede.”

Dar... unde era acea persoană acum?

Când se va întoarce și nu o va găsi, va fi îngrijorat sau va răsufla în secret ușurat că ea nu-i va mai blestema mama?

Luo Xianxian se ghemui în templu, lacrimile pe care le vărsase uscându-se încet. Șopti: „Doamnă de ceremonii, vreau să fiu cu el. Sunt soția lui... N-a fost nimeni să ne vadă nunta... Tu ești o maestră fantomă și nu ai de-a face cu cei vii, dar eu... eu pot doar... pot doar să vorbesc cu tine...”.

Ultimele ei cuvinte ieșiră ca un suspin sfâșiat. „Nu am mințit...”

Nu am mințit.

Zăpada continua să cadă fără zgomot în noaptea lungă și tăcută.

A doua zi, câțiva locuitori ai cetății care treceau pe lângă templu găsiră trupul înghețat al lui Luo Xianxian.

Capitolul 22: Shizun al acestui Venerabil este pe cale să se înfurie

După ce a auzit toate astea, Chu Wanning era furios. Voia doar să retragă vița de salcie de pe Luo Xianxian și să o redirecționeze cu putere către cuplul Chen. Dar nu putea să deschidă ochii pentru a-i blestema încă, pentru că iluzia restaurării ar fi dispărut instantaneu dacă ar fi făcut asta. O fantomă putea fi prinsă în Bariera Restaurării o singură dată; dacă o întrerupea pe Luo Xianxian, nu ar mai fi auzit niciodată restul poveștii ei.

Așadar, nu putea decât să-și înăbușe furia care-l mistuia în timp ce asculta restul poveștii lui Luo Xianxian.

După moarte, spiritul ei amorțit și dezorientat a ajuns în lumea de dincolo.

Își amintea doar o doamnă îmbrăcată în culori strălucitoare, care semăna foarte mult cu fantoma din templu, stând în fața ei și întrebând-o cu o voce blândă: „Tu și Chen Bohuan nu ați putut fi împreună în viață, dar îți dorești să fiți îngropați împreună după moarte?”

„Da... da!” răspunse ea panicată.

„Atunci îl voi chema să-ți țină companie imediat, bine?”

Luo Xianxian era gata să accepte cu entuziasm și fără să se gândească, dar își aminti brusc ceva și se opri. „Sunt moartă?”

„Da. Eu sunt fantoma ceremonieră a lumii subterane; îți pot oferi o pereche potrivită, împlinindu-ți dorința de multă vreme.”

„Atunci, dacă vine să-mi țină companie, va muri și el?”, întrebă Luo Xianxian în stare de confuzie.

„Da. Dar cerurile sunt milostive; viața sau moartea sunt nesemnificative, doar o închidere a ochilor. Care este diferența?”

Exact cum mă așteptam, gândi Chu Wanning auzind asta. Această maestră fantomă folosește șiretlicuri pentru a-i ademeni pe oameni să-i ceară să ia viețile altora. Ce zeitate abominabilă.

Deși Luo Xianxian murise pe nedrept, nu era o fantomă răuvoitoare. Ea clătină din cap în repetate rânduri. „Nu, te rog, nu-l omorî. Nu a fost vina lui.”

Maestra fantomă îi zâmbi melancolic. „Ce bunătate. Dar ce vei primi în schimb?”

Totuși, nu încercă să o facă să se răzgândească; ca zeitate, era în regulă să convingă oamenii să-și dorească lucruri rele, dar nu era în regulă să-i constrângă. Treptat, silueta ei se estompa, iar vocea ei devenea indistinctă.

„Sufletul se întoarce în a șaptea zi”, spuse ea. ”Când vei vizita lumea celor vii în acea zi, du-te să vezi ce face familia Chen. Atunci voi veni din nou la tine, să văd dacă încă nu ai regrete.”

Șapte zile mai târziu, în ziua întoarcerii, spiritul lui Luo Xianxian și-a recăpătat conștiința și a vizitat lumea celor vii. A urmat drumurile familiare către conacul Chen, dornică să-și vadă soțul pentru ultima oară.

În mod neașteptat, conacul Chen era împodobit festiv cu felinare și steaguri, zona de recepție era plină cu cadouri de logodnă, iar în sala principală atârna un caracter Xi uriaș. Doamna Chen era strălucitoare, fără niciun semn de boală, și zâmbea în timp ce le dădea instrucțiuni servitorilor să împacheteze cadourile de logodnă în mătase roșie și decorațiuni ornamentate.

Cine se căsătorea?

Cine pregătea cadouri de logodnă?

Cine nu se uita la cheltuieli? Ce fast!

Cine era...

Luo Xianxian se strecură printre mulțimea aglomerată, ascultând zumzetul vocilor.

„Doamnă Chen, felicitări pentru logodna fiului tău cu fiica guvernatorului Yao. Când va avea loc petrecerea de logodnă?”

„Doamna Chen este cu siguranță binecuvântată.”

„Tânăra domnișoară Yao este cu adevărat norocul familiei Chen! Logodna tocmai a fost stabilită, iar doamna Chen arată deja mult mai bine.”

„Fiul tău și tânăra domnișoară Yao sunt ca aurul și jadul, o pereche potrivită din ceruri. Sunt atât de invidioasă, ha ha ha ha.”

Fiul tău... Fiul tău... Care fiu? Cine se căsătorește cu fiica familiei Yao?

Luo Xianxian rătăcea frenetic prin holurile și curtea familiară, căutând silueta cunoscută în mijlocul vorbelor și râsetelor.

O găsi.

Chen Bohuan stătea în fața bujorilor din sala din spate, cu fața palidă și obrajii căzuți. Dar era îmbrăcat în roșu – nu în haine de nuntă, ci în roba roșie tradițională din Cetatea Fluturilor, brodată cu fluturi, purtată de viitorul ginere când mergea la casa miresei pentru a o cere în căsătorie.

El... avea de gând s-o ceară în căsătorie? Toate aceste cadouri somptuoase, pline de aur, argint și perle, toate fuseseră pregătite de el... de Chen Bohuan, soțul ei, pentru fiica familiei Yao?

Luo Xianxian se trezi amintindu-și de momentul în care se căsătoriseră: nu era nimic, doar doi oameni, o singură inimă și nimic altceva.

Fără maestru de ceremonii, fără domnișoare de onoare sau cavaleri de onoare, fără cadouri. Familia Chen nu ajunsese încă la prosperitate și nu avea nici măcar un set decent de bijuterii. Chen Bohuan se dusese la mandarinul din curte pe care îl plantaseră împreună și rupese o floare delicată pe care i-o prinsese cu grijă în păr.

Ea îl întrebase: „Cum arăt?”

„Frumoasă”, îi răspunsese el. Apoi tăcuse pentru o clipă, înainte de a-i mângâia părul în semn de scuză. „Meriți ceva mai bun.”

Luo Xianxian zâmbi și îi spuse că nu-i pasă.

Chen Bohuan îi spusese că, atunci când se va căsători oficial cu ea, peste trei ani, o va răsplăti cu o ceremonie grandioasă, la care vor fi invitați toți. O va lua cu o trăsură mare, trasă de opt bărbați, o va împodobi cu aur și argint, iar recepția va fi plină de cadouri de logodnă.

Promisiunea făcută în acel an îi răsuna în urechi. Aici și acum, ceremonia era grandioasă și toți erau invitați. Dar el se căsătorea cu altcineva.

Furia și tristețea o copleșiră pe Luo Xianxian. Ea țipă în timp ce rupea mătăsurile roșii și brocarturile din cameră. Dar, fiind o fantomă, nu putea atinge fizic nimic.

De parcă ar fi simțit ceva, Chen Bohuan se uită înapoi, cu privirea goală, fixând mătăsurile din cameră. Nu era vânt, dar acestea fluturau.

Sora lui mai mică se apropie. Avea o agrafă de jad alb în păr; jelea pe cineva, în secret. „Da-ge, te rog, mănâncă ceva. Nu ai mâncat nimic de zile întregi, iar tu trebuie să te duci la reședința guvernatorului să ceri mâna. În ritmul ăsta, corpul tău nu va rezista.”

„Xiao-mei, auzi pe cineva plângând?” întrebă Chen Bohuan din senin.

„Ce? Nu. Da-ge, ești...?” Ea strânse din dinți și nu termină propoziția.

Chen Bohuan continuă să se uite la locul unde pluteau mătăsurile. „Cum este mama? Este bine dispusă? Și-a revenit după boală?”

„Da-ge...”

„E bine că și-a revenit.” Chen Bohuan stătu acolo cu privirea pierdută pentru o vreme, apoi mormăi în sinea lui: „Deja am pierdut-o pe Xianxian. Nu pot să o pierd și pe mama.”

„Da-ge, te rog, du-te să mănânci…”

Luo Xianxian plângea, țipa, se ținea de cap și gemea de durere. Nu… Nu pleca… Nu mă părăsi…

„Bine”, spuse Chen Bohuan.

Silueta lui epuizată cotise și dispăru.

Luo Xianxian rămase acolo singură, în stare de amețeală, cu lacrimi mari curgându-i pe obraji. Din întâmplare, vocile fraților Chen, cei care îi cauzaseră moartea, ajunseră până la ea. Erau al doilea și cel mai mic dintre frați, care șușoteau între ei.

„Mama e nespus de fericită. În sfârșit, lucrurile încep să se așeze.”

„Nu mai spune! A trebuit să ne prefacem că suntem bolnavi jumătate de an ca să o alungăm în sfârșit pe ghinionista aia. Cum să nu fie fericită?”

Cel mai mic dintre frați pocni din limbă. „Nu-mi vine să cred că a murit așa”, exclamă el. „Noi doar am dat-o afară, nu am vrut să o omorâm. Cât de proastă a fost? Nu știa să caute ajutor?”

„Cine știe? Poate era la fel de sensibilă ca tatăl ei morocănos. Nu e vina noastră că a murit. Poate că mama a păcălit-o, dar și noi aveam o situație dificilă. Gândește-te: între fiica guvernatorului și o țărancă, numai un idiot ar fi ales-o pe ea. În plus, dacă am fi jignit-o pe tânăra domnișoară Yao, nu am fi scăpat cu bine.”

„Ai dreptate, fata aia era doar o proastă. Dacă a vrut să moară de frig, nu e vina nimănui.”

Acestea au fost cuvintele care au ajuns la urechile lui Luo Xianxian. Abia după moarte a înțeles că a fi așa-zisă „aducătoare de nenorocire” însemna doar că era săracă și de rang inferior și că nu se putea compara cu fiica onorată a guvernatorului.

Doar un idiot ar alege o țărancă.

Luo Xianxian și-a pierdut în sfârșit mințile. S-a întors la templul maestrei fantomă, cu inima plină de ură și resentimente. Murise acolo, slabă și neajutorată. Acum se întorcea acolo, amară și cu inima de piatră.

Luo Xianxian fusese odată atât de bună și de blândă, dar acum a adunat toată ura pe care o simțise în viața ei și toată răutatea din caracterul ei căreia nu i-dăduse niciodată frâu liber. A țipat până a răgușit, cu ochii roșii și sufletul tremurând.

"Eu, Luo Xianxian, sunt dispusă să renunț la sufletul meu pentru a deveni un fantomă răutăcioasă. O implor pe Maestre Fantomelor doar pentru răzbunare! Vreau ca întreaga familie Chen să moară în chinuri! O vreau pe ea... O vreau pe soacra mea, care e mai rea decât o fiară, să-și omoare fiii cu propriile mâini! Pe toți! Vreau ca Chen Bohuan să vină să-mi țină companie în iad! Să fie îngropat alături de mine! Refuz să accept asta! Îi urăsc! Îi urăsc!"

Pe altar, idolul de lut a coborât pleoapele, colțurile buzelor sale curburându-se într-un rânjet. O voce a răsunat în interiorul templului.

„Rugăciunea ta a fost ascultată, iar dorința ta va fi îndeplinită. De acum înainte, ești un spirit răzbunător. Du-te și ucide-i pe toți cei care ți-au făcut rău...”

O lumină strălucitoare, roșie ca sângele, a străfulgerat, iar după aceea, Luo Xianxian nu și-a mai amintit nimic.

Dar Chu Wanning știa deja ce se întâmplase în continuare. Maestra fantomă o controlase pe Luo Xianxian, fantoma malefică, pentru a o poseda pe doamna Chen și a ucide familia Chen, unul câte unul.

Chen Bohuan fusese în sicriul roșu dezgropat pe versantul muntelui pentru a îndeplini dorința lui Luo Xianxian: „Vreau ca Chen Bohuan să fie îngropat alături de mine.” În plus, maestra fantomă plasase intenționat sicriul în locul unde Chen Bohuan și noua lui soție urmau să-și construiască casa, ca blestem și răzbunare.

Cât despre mirosul din sicriul lui Chen Bohuan, era cel al parfumului „O sută de fluturi” care se afla pe corpul lui Luo Xianxian când a murit. Sicriul era plin atât de energie puternică și plină de resentimente, cât și de parfumul acela intens, deoarece sufletul lui Luo Xianxian dormea înăuntru alături de Chen Bohuan.

Luo Xianxian nu mai avea familie. Când o astfel de persoană murea, era incinerată, nu îngropată. Astfel, ea nu mai avea un corp și nu putea să ia forma sa decât în sicriul maestre fantomă. Când Chu Wanning a spart sicriul cu biciul, sufletul lui Luo Xianxian și-a pierdut adăpostul și s-a împrăștiat, fiind temporar incapabil să se reconstituie. Acesta era motivul pentru care energia resentimentară a sicriului era puternică când era închis, dar slabă odată deschis.

Totuși, în tărâmul iluzoriu, de ce toate cadavrele erau potrivite în perechi, cu excepția lui Chen Bohuan, care era potrivit cu o mireasă fantomă de hârtie?

Chu Wanning se gândi o clipă înainte să-și dea seama: maestra fantomă nu și-ar fi încălcat propria promisiune. Așadar, acea mireasă fantomă era menită să fie „corpul fizic” al lui Luo Xianxian, sau, cu alte cuvinte, un mediator, deoarece numai Luo Xianxian putea fi îngropată împreună cu Chen Bohuan.

Totul devenise clar.

Chu Wanning se uită la fata neajutorată din iluzia barierei. Voia să spună ceva, dar nu știa ce. Bătrânul Yuheng era într-adevăr neîndemânatic cu cuvintele; tot ce spunea ieșea rigid. Așa că tăcerea se prelungi și el sfârși prin a nu spune nimic.

Fata stătea în întunericul nesfârșit, cu ochii ei blânzi și rotunzi larg deschiși.

Chu Wanning se uită la ochii ei și, brusc, nu mai putu suporta. Nu mai putea să o privească și voia să plece. Tocmai voia să deschidă ochii pentru a părăsi Bariera Restaurării când fata vorbi.

„Yanluo-gege, mai era ceva ce voiam să-ți spun.”

„Mn.”

Fata coborî capul și începu să plângă în mâini. Cu voce joasă, ea spuse: „Yanluo-gege, nu știu ce am făcut după aceea, dar nu vreau să-mi omor soțul. Nu vreau să fiu un spirit rău. Serios...”.

„Nu am furat mandarinele, sunt cu adevărat soția lui Chen Bohuan și toată viața mea nu am vrut să fac rău nimănui”.

„Chiar nu am vrut să fac rău nimănui. Te rog, te implor, te rog să mă crezi.” Vocea ei tremurândă era întreruptă de suspine. „Eu... nu... am mințit...”

Nu am mințit. De ce toată viața mea, aproape nimeni nu m-a crezut?

Ea plângea în hohote.

Vocea lui Chu Wanning răsună în întuneric. Nu spuse multe, dar fără ezitare. „Mn.”

Corpul mic al lui Luo Xianxian se cutremură.

„Te cred”, spuse Chu Wanning.

Luo Xianxian încercă să-și șteargă lacrimile, dar nu se putea opri din plâns. În cele din urmă, își acoperi fața plină de lacrimi cu mâinile și se înclină adânc în fața persoanei din întuneric pe care nu o putea vedea.

Chu Wanning deschise ochii. Nu spuse nimic pentru o lungă perioadă de timp.

Timpul trecea diferit în interiorul barierei față de realitate. El se afla acolo de mult timp, dar pentru cei din afară trecuse doar o clipă. Mo Ran încă nu sosise, iar restul membrilor familiei Chen îl priveau cu teamă.

Chu Wanning puse brusc deoparte liana de salcie. „Voi da glas nemulțumirilor tale”, îi spuse doamnei Chen. „Acum poți să dormi.”

Doamna Chen îl privi cu ochii roșii de sânge, apoi se prăbuși la pământ cu un zgomot surd, leșinată.

Chu Wanning ridică din nou capul, privirea lui trecând peste fața proprietarului Chen, apoi oprindu-se asupra celui mai tânăr fiu. „Te întreb pentru ultima oară.” Vocea lui era monotonă și rece, iar el vorbea încet, pronunțând clar fiecare cuvânt. „Chiar nu știi a cui era vocea aceea?”

Capitolul 23: Acest Venerabil nu l-a putut opri

Cel mai mic fiu tremura incontrolabil, cu ambele picioare tremurând în timp ce se uita la tatăl său.

Ochii proprietarului Chen se mișcau rapid în stânga și în dreapta. După un timp, el a insistat: „Nu știu. Nu recunosc!”

Fața lui Chu Wanning era rece ca gheața. Vocea lui era joasă când a spus: „Mincinosule.”

Chu Wanning avea o înfățișare severă din start. Acum, cu sprâncenele coborâte și aura furioasă, părea și mai ucigător — chiar mai înfricoșător decât o fantomă malefică.

Proprietarul Chen a făcut inconștient doi pași înapoi. Chu Wanning a lovit brusc pământul cu Tianwen, iar scântei au dansat din viță, iar frunzele au zburat în aer. Proprietarul Chen a căzut imediat în fund.

„Parfumul O Sută de Fluturi a fost într-adevăr creat de familia ta? Căsătoria fiului tău mai mare a fost prima lui căsătorie? Îți spune ceva numele «Luo Xianxian»? Cât de nerușinat ești, la vârsta asta înaintată?!”

Proprietarul Chen deschise gura, o închise, apoi o deschise din nou, dar nu reuși să scoată niciun cuvânt, iar fața i se înroși ca focul.

Fiica cea mică a familiei Chen, care se ascunsese tot timpul în lateral, auzi numele „Luo Xianxian” și începu imediat să plângă. Se împiedică și îngenunche în fața mamei ei, scuturând corpul inconștient. „Luo-jiejie! Luo-jiejie, tu ai făcut totul? Știu că ai fost nedreptățită și că nu poți accepta asta, dar te rog, te implor, măcar pentru mine, te rog, cruță familia mea... Luo-jiejie..."

Chu Wanning se aplecă, Tianwen strălucind auriu în mâna lui, și folosi mânerul să ridice fața proprietarului Chen. Era germofob și nu avea nici cea mai mică intenție să-i atingă pe cei pe care îi considera dezgustători. O singură atingere îi făcea pielea de găină.

„Chiar crezi că nu-mi dau seama când cineva mă minte?” întrebă Chu Wanning fără milă. Se uită fix la fața proprietarului Chen, care se reflecta în ochii lui speriați.

Era într-adevăr o față antipatică, rece și dură, ca o lamă acoperită de gheață.

Și ce dacă? Yuheng din Cerul Nopții nu avea nevoie de afecțiunea altora.

„Daozhang, Daozhang, Vârful Sisheng te-a trimis, iar eu sunt clientul! Cum îndrăznești să te amesteci în treburile mele private? Eu...”

„Bine, nu mă mai amestec în treburile tale”, spuse Chu Wanning. „Poți să aștepți să mori.”

„Stai! Stai, stai, stai! Nu poți...”

„Nu pot?” Pericolul sclipea în ochii îngustați ai lui Chu Wanning. „Ce nu pot?”

„Eu sunt... Tu ești... Tu...”

„Dacă cineva ca tine ar fi fost discipolul sectei mele,” spuse Chu Wanning în timp ce mănuia Tianwen, „te-aș biciui până ai sângera și ți-aș rupe oasele chiar aici.”

La auzul acestor cuvinte, proprietarul Chen renunță în sfârșit să se mai prefacă prost. Văzând comportamentul violent al lui Chu Wanning, fără niciun semn de compasiune pe care l-ai fi așteptat de la un cultivator, picioarele începeau să-i tremure involuntar. A îngenuncheat, aruncând toată mândria pe fereastră, în timp ce plângea. "Daozhang, n-am avut de ales. Nu ne puteam permite să o jignim pe fiica guvernatorului! Eram atât de îngrijorați încât abia puteam să mâncăm, Daozhang...„

În timp ce urla, se întinse să se agațe de coapsele lui Chu Wanning.

Germafobia lui Chu Wanning izbucni. În momentul în care proprietarul Chen era pe punctul de a-l atinge, el lăsă să cadă fără ezitare vița de salcie, exclamând cu dezgust. ”Nu mă atinge!"

„Aah!” Tianwen l-a lovit pe proprietarul Chen peste dosul palmei și, deși lovitura nu conținea energie spirituală, acesta a urlat de durere. „Incredibil!” a strigat bărbatul. „Un cultivator de la Vârful Sisheng lovește un om de rând?!”

„Tu...!”

Când Mo Ran, sprijinind cele două persoane incapabile, păși în conacul Chen, priveliștea care îl întâmpină fu aceea a proprietarului Chen plângând cu nasul curgând, îngenuncheat pe jos, arătând cu un deget tremurând spre Chu Wanning și țipând. "Ce altă sectă face asta? Vârful Sisheng a luat banii și... și nu numai că nu ai protejat clientul, dar l-ai și atacat! Este atât de, atât de... este mai mult decât rușinos! O să spun tuturor! O să anunț toată lumea! O să mă asigur că toată lumea va afla despre... atitudinea sectei tale! O să distrug reputația sectei tale și o să mă asigur că nu vei mai primi niciun ban!"

„Și ce dacă ai bani?” a răcnit Chu Wanning. „Banii îți permit să încurci binele cu răul, să răsplătești bunătatea cu cruzime? Banii îți permit să faci ce vrei și să-ți încalci toate promisiunile?”

„Nu e ca și cum am fi ucis-o pe Luo Xianxian”, spuse timid cel mai tânăr fiu al familiei Chen, din lateral. „Doar am lovit-o puțin și am alungat-o. Ea nu a vrut să trăiască. Nu e vina noastră că nu a căutat adăpost de zăpadă – poți să ne învinovățești pentru asta? Nu am ucis pe nimeni! Nu poți să arăți cu degetul după bunul tău plac doar pentru că ești un cultivator puternic."

Cuvintele lui erau extrem de viclene. Tehnic vorbind, familia Chen nu încălcase nicio lege; chiar dacă Chu Wanning i-ar fi târât în fața tribunalului, cel mult oficialul i-ar fi mustrat pentru lipsa de inimă și necinste, dar niciunul dintre ei nu ar fi fost condamnat pentru nimic.

„Vrei să spui că, doar pentru că nu ai ucis pe cineva cu propriile mâini, nu ești responsabil pentru moartea lui? Ce convenabil pentru tine.” Mâna lui Chu Wanning, strânsă în jurul viței de salcie, tremura de furie.

Proprietarul Chen, bătrânul șiret, își revenise deja din spaimă. Se temuse că Chu Wanning îi va abandona fără să se ocupe de fantomă, dar când se gândi mai bine, acest daozhang barbar fusese totuși trimis de Vârful Sisheng. Fiind cea mai importantă sectă din tărâmul inferior al cultivării, odată ce au încasat taxa, cu siguranță vor duce treaba la bun sfârșit; asta era de notorietate. Odată ce a ajuns la această concluzie, nu a mai fost atât de speriat.

Se ținea de coapsa lui, care avea o mică tăietură, plângând cu lacrimi și muci. "Curățat? Noi, cei din familia Chen, nu am făcut niciodată nimic rău, nici crimă, nici incendiere. Dacă Luo Xianxian nu voia să trăiască, cum era vina noastră? Dacă nu exorcizezi cum trebuie fantoma asta astăzi, mă duc imediat la Vârful Sisheng și depun o plângere împotriva ta! Cine face astfel de lucruri? Dacă iei banii cuiva, trebuie să te ocupi de problemele lui. Cum de nu înțelegi ceva atât de elementar? Iar tu..."

Înainte să apuce să termine, Chu Wanning scoase săculețul cu bani și îl aruncă pe pământ în fața lui, fără să clipească. „Plata ta către sectă, înapoiată în întregime. Cât despre plângeri, ești liber să le faci!”

Tianwen strălucea puternic, frunzele de salcie ascuțite ca niște cuțite.

Luat prin surprindere, proprietarul Chen țipă și scânci, acoperindu-și capul și fugind ca un șobolan. În frenezia sa, a tras-o chiar și pe propria fiică în fața lui pentru a bloca loviturile.

Din fericire, Chu Wanning era un expert în a biciui oamenii, iar Tianwen era în perfectă armonie cu mintea lui. Vița de salcie se retrase brusc pentru a evita să o lovească pe fiica lui Chen, apoi se învârti și se îndreptă direct spre fața proprietarului Chen. Într-o clipă, se auzi un țipăt puternic și o împroșcare de sânge.

Proprietarul Chen nu se așteptase ca Chu Wanning să fie atât de nepăsător față de atitudinea lui, iar aerul său arogant s-a topit instantaneu într-o baltă de noroi, lăsându-l speriat de moarte, fugind și țipând. „Stai, stai, stai, oprește biciul! Oprește biciul! Daozhang! Daozhang, vorbeam doar prostii! Doar prostii! Ah! Daozhang, cruță-mă! Aiyo, te rog, te implor! Sunt bătrân, nu pot suporta asta! Daozhang, ai milă, a fost vina noastră! A fost vina noastră!"

Chu Wanning nici măcar nu-l asculta. Pieptul îi era plin de furie, iar ochii lui de phoenix se îngustară cu severitate în timp ce Tianwen dansa în aer. Proprietarul Chen se rostogolea pe pământ de durere, plângând în hohote.

Mo Ran stătea la poartă, uluit. Nu îl văzuse niciodată pe Chu Wanning biciuind un om de rând cu Tianwen, și atât de nemilos. Era ca și cum ar fi biciuit o fiară – vița de salcie se mișca atât de repede, încât abia se vedea.

Un astfel de comportament era nemaiauzit. A bate un client, indiferent dacă era de rang înalt sau inferior, ar fi distrus fără îndoială reputația unui cultivator. Indiferent cât de rău era temperamentul lui Chu Wanning sau cât de mult își lăsa inima să-i conducă mintea, cum putea să meargă atât de departe încât să comită o greșeală atât de mare? Era mult mai grav decât „furtul și desfrânarea” lui Mo Ran.

Shi Mei era palid de șoc. Îl trase pe Mo Ran în panică. „Grăbește-te și oprește-l pe Shizun!”

Mo Ran i-o dădu pe doamna Chen-Yao, care era încă inconștientă, adică pe tânăra domnișoară Yao, lui Shi Mei și făcu un pas înainte pentru a-l apuca de încheietura mâinii pe Chu Wanning. „Shizun, tu, ce faci?” întrebă el, alarmat și îngrijorat.

Chu Wanning era într-o dispoziție groaznică și avea sprâncenele încruntate. „Dă-mi drumul”, urlă el.

„Shizun, asta este împotriva regulilor...”

„De parcă trebuie să-mi spui tu mie. Care dintre cele șapte sute cincizeci de reguli ale Vârfului Sisheng nu le știu mai bine decât tine? Dă-mi drumul!”

Mo Ran ridică vocea. „Atunci de ce nu te oprești?”

Chu Wanning nu avea de gând să-și piardă timpul. În schimb, își smulse brusc mâna și o altă lovitură se abătu fără milă asupra proprietarului Chen.

„Shizun!”

Chu Wanning răcni, cu ochii înghețați. „Pleacă!”

Proprietarul Chen văzu că Mo Ran arăta chipeș și amabil — cu siguranță era un om bun. Se grăbi să se târască în spatele lui Mo Ran și să-i tragă de poala hainei. „Daozhang, te rog, vorbește cu shizunul tău. Eu... oasele mele bătrâne... chiar dacă am greșit! Chiar dacă am greșit, oasele mele bătrâne nu pot suporta astfel de lovituri...”

Dar, contrar așteptărilor sale, când Mo Ran se întoarse și îi văzu fața acoperită de muci și lacrimi, nu simți milă, ci dezgust. Se îndepărtă repede cu un „ah” și mormăi cu dispreț: „Nu mă atinge”.

Proprietarul Chen văzu că nu se putea baza pe acest om. Privirea lui se îndreptă spre Shi Mei, care o ajuta pe doamna Chen-Yao să se așeze pe un scaun nu prea departe. Agățându-se de ultima fărâmă de speranță, se târî spre Shi Mei, plângând și urlând.

„Daozhang, Daozhang, te rog, arată puțină bunătate, arată puțină milă. Știu că am greșit, a fost vina mea, numai a mea. Te rog, te implor, vorbește cu shizunul tău. Am greșit și îmi recunosc vina... Eu... eu... voi face orice îmi spui, doar te rog, nu mă mai lovi. Sunt atât de bătrân. Corpul meu nu mai suportă... nu mai suportă...”

Plângea jalnic, implorând cu sinceritate pentru viața lui, în timp ce se târa spre Shi Mei și îl trăgea de haine.

Shi Mei era cuprins de milă și se întoarse spre Chu Wanning, implorându-l. „Shizun, din moment ce bătrânul știe că a greșit, te rog, arată puțină milă și cruță-l...”

„Dă-te la o parte”, îl întrerupse Chu Wanning.

Shi Mei tăcu.

„Nu m-ai auzit?!” spuse Chu Wanning cu severitate.

Shi Mei tremură de frică și se dădu la o parte.

Tianwen străbătu aerul cu un whoosh și se îndreptă direct spre proprietarul Chen, care își acoperi capul cu ambele brațe și scoase un strigăt de spaimă. Sunetul era pur și simplu prea jalnic. Shi Mei nu se putu abține să nu facă un pas înapoi în fața lui pentru a-l proteja.

Biciul a aterizat cu un pocnet răsunător.

Shi Mei se mișcase prea repede. Chu Wanning încercă să se retragă, dar era prea târziu.

Picături de sânge zburară. În starea lui slăbită, lovitura îl trimise pe Shi Mei direct în genunchi. Își acoperi obrazul delicat, dar nu putu opri sângele care îi curgea printre degete.

Capitolul 24: Acest Venerabil declară un război rece

Pentru o clipă, toată lumea a tăcut. Singurele sunete erau suspinele proprietarului Chen.

Shi Mei avea capul plecat, cu mâna acoperindu-i obrazul, dar când a ridicat privirea spre Chu Wanning, ochii lui erau serioși și sinceri. „Shizun, te rog, oprește-te. Dacă continui, vârful Sisheng va fi cel care va purta vina...”

Sufletul lui Mo Ran era pe punctul de a-i ieși din gură. Poate că era un ticălos, dar era un ticălos care îi era complet devotat lui Shi Mei. În această viață renăscută, jurase să-l trateze cu grijă și să-l protejeze pe Shi Mei, dar trecuseră doar câteva zile și Shi Mei era deja rănit și biciuit. Cum era posibil?!

În momentul acela, nici nu-i mai păsa să se răzbune pe Chu Wanning. În schimb, se grăbi să se apropie de Shi Mei pentru a-i verifica rana de pe obraz.

„Sunt bine...„, spuse Shi Mei încet.

”Lasă-mă să văd.„

”Nu e nimic grav."

Shi Mei încercă să se opună, dar Mo Ran reuși să-i ia mâna care îi acoperea rana.

Pupilele i se contractară instantaneu. Era o tăietură adâncă, crudă și sângeroasă, care se întindea până la gât. Sângele lui Shi Mei încă curgea din ea.

Mo Ran văzu roșu. Își mușcă buza și se uită lung înainte de a se întoarce brusc și a țipa la Chu Wanning. „Ai terminat?”

Chu Wanning, cu fața posomorâtă, tăcea. Nu-și ceru scuze și nu se apropie, ci rămase nemișcat în același loc, ținând Tianwen în mână, deși acesta rămăsese inactiv, fără energie spirituală canalizată în el.

Mo Ran simțea că în pieptul său se aflau nenumărați demoni înnebuniți. Cine ar putea suporta să-și vadă persoana iubită, care murise o dată într-o viață anterioară, suferind astfel în repetate rânduri?

El și Chu Wanning se priveau fix, niciunul dintre ei cedând sau dând înapoi. Ochii lui Mo Ran începură să se înroșească; îl ura pe Chu Wanning de atâția ani încât ura îi pătrundese până în măduva oaselor. De ce îi stătea mereu în cale?!

Când Mo Ran se alăturase sectei, făcuse ceva greșit și fusese aproape biciuit până la moarte de Chu Wanning. Mai târziu, când Shi Mei fusese grav rănit, chiar dacă era unul dintre cei trei discipoli pe care Chu Wanning îi luase vreodată în viața sa, Chu Wanning rămăsese pur și simplu deoparte, fără să miște un deget. Mai târziu, după moartea lui Shi Mei, după ce Vârful Sisheng fusese distrus, Mo Weiyu devenise singurul stăpân al lumii cultivării, și fiecare persoană de sub soare se prosterna în fața lui.

Doar Chu Wanning i se opusese, și o făcuse la fiecare pas, stând în calea lui, înjunghiindu-l în conștiință — o amintire constantă că, oricât de puternic ar fi devenit împăratul Taxian-jun, în adâncul sufletului său era doar un nebun abandonat de cei mai apropiați.

Chu Wanning. Chu Wanning... În viață și în moarte, el era mereu vinovatul!

Cei doi erau încă îmbrăcați în robe de nuntă asortate, roșii, față în față, dar era ca și cum spațiul dintre ei era despicat de un abis adânc.

În cele din urmă, Chu Wanning puse deoparte Tianwen.

Proprietarul Chen a răsuflat ușurat și a îngenuncheat în fața lui Shi Mei, închinându-se neîncetat. „Atât de bun, atât de bun. Xianjun este cu adevărat un buddha în carne și oase, cu adevărat salvatorul nostru. Mulțumesc că mi-ai salvat întreaga familie, Xianjun. Mulțumesc, Xianjun.”

Întotdeauna se termina așa.

Chu Wanning era cel care se ocupa de spiritele malefice, dar era și cel care le aplica lovituri brutale după aceea. Chu Wanning făcea ceea ce trebuia să facă, dar și ceea ce nu trebuia să facă, iar la final, altcineva era salvatorul milostiv, iar el era personajul negativ. Așa fusese întotdeauna.

Chu Wanning știa că era irascibil, așa că se resemnase cu asta. Nici nu regreta.

Desigur că se simțea prost că își lovise accidental propriul discipol, dar avea o față subțire și nu se putea hotărî să se apropie și să-i spună câteva cuvinte calde și blânde. În schimb, se îndepărtă și se opri în fața fiicei tinere a familiei Chen.

Fetița se uită la el și, inconștient, făcu un pas înapoi, tremurând de frică.

Din întreaga familie Chen, ea era singura care avea puțină bunătate. Chu Wanning își înmuiă tonul când vorbi. "Mama ta a fost posedată de un spirit și durata ei de viață a fost redusă cu cel puțin douăzeci de ani. Dacă nu se căiește și continuă să fie imorală, va fi bântuită de energie negativă și va muri și mai repede. Când se va trezi, spune-i să confecționeze manual o placă comemorativă pentru domnișoara Luo, folosind lemn de piersic roșu, și să recunoască clar statutul acesteia din acel moment. Luo Xianxian a fost soția legitimă a lui Chen Bohuan; pentru a-i îndeplini dorința pe patul de moarte, faptul că familia ta a ascuns acest lucru timp de ani de zile trebuie, de asemenea, făcut public."

Se opri, apoi îi înmână o carte cu scripturi.

„În plus, întreaga ta familie trebuie să îngenuncheze și să recite Incantația Eliberării de trei ori pe zi pentru a ajuta sufletul domnișoarei Luo să găsească pacea și pentru a alunga spiritele care bântuie familia ta. Acest lucru trebuie făcut timp de zece ani fără întrerupere, altfel domnișoara Luo se va întoarce pentru a se răzbuna.”

„Da.” Vocea fetiței tremura. „Mulțumesc, Daozhang…”

Chu Wanning se întoarse spre proprietarul Chen și fiul său, cu o privire ascuțită ca un pumnal acoperit de zăpadă. „Când doamna Chen-Yao se va trezi, voi doi trebuie să-i spuneți totul și să o lăsați să decidă singură. Dacă încercați să ascundeți ceva, vă scot limba!”

Cei doi nu erau altceva decât niște lași care nu îndrăzneau să opună rezistență acum că lucrurile ajunseseră în acest punct. Se prosteronară la pământ, jurând cu mâinile și picioarele că vor urma toate instrucțiunile lui.

„Cât despre Parfumul celor O Sută de Fluturi, acesta a fost creat de domnul Luo, dar tu ai avut obrăznicia să-l revendici ca fiind formula ta. Știi ce ai de făcut; nu voi mai irosi timpul cu tine.” Chu Wanning își scutură mânecile și se pregăti să plece.

„Vom corecta imediat afirmațiile din magazinul nostru și vom clarifica faptul că acest parfum a fost creat de... de domnul Luo...”

După ce totul a fost rezolvat, Chu Wanning i-a poruncit lui Mo Ran să o ducă pe doamna Chen-Yao înăuntru pentru a-i scoate otrava din corp.

Deși Mo Ran era plin de ură în suflet, știa bine că în tinerețe fusese mai respectuos decât sfidător față de shizunul său, așa că nu a protestat. Doar i-a strâns mâna lui Shi Mei și i-a șoptit: „Du-te și îngrijește-ți fața și oprește sângerarea. O duc eu înăuntru.”

În camera fiului cel mare al familiei Chen era încă agățat un caracter Xi roșu mare. Totul se întâmplase atât de repede încât probabil uitaseră să-l dea jos în graba lor. În acest moment, cu Chen Bohuan transformat în pulbere, părea o batjocură profundă.

Doamna Chen-Yao era o victimă colaterală în această farsă ridicolă și plină de lăcomie. Ce va alege să facă când se va trezi?

Fiind o femeie de rând, nu era la fel de tenace ca Shi Mei. Chu Wanning i-a scos sângele otrăvit și i-a dat o pastilă fără să spună nimic. Mo Ran a stat tot timpul lângă el, ținând un lighean cu apă și dându-i prosoape, dar cei doi nu și-au adresat niciun cuvânt, nici măcar nu s-au uitat unul la altul.

În timp ce pleca, privirea indiferentă a lui Chu Wanning a trecut peste perete înainte de a se opri asupra a ceva. Se uită mai atent la poezia atârnată acolo. Coloanele de litere erau scrise cu caractere regulate, îngrijite și drepte; cerneala nu se uscase de mult, iar marginile hârtiei nu începuseră încă să se îngălbenească.

Pe ea era scris:

O pereche de mâini moi și rozalii, un ulcior de vin sigilat cu galben;

Primăvară verde în întregul sat, salcii legănându-se în spatele zidurilor palatului.

Vânturi aspre din est, fericire de scurtă durată;

O cupă de melancolie, mulți ani de singurătate.

Este greșit, greșit, greșit.

Primăvara se întoarce la fel de frumoasă, siluete pierind;

Lacrimi curg din ochi înroșiți, batistă de mătase udă.

Flori de piersic căzând, pavilion pustiu pe malul iazului;

Jurăminte de iubire veșnică, scrisori de dragoste neexpediate.

Tot ce rămâne este nimic, nimic, nimic.

Inima lui Chu Wanning se simți brusc grea. Scrisul era îngrijit și atent, iar semnătura era „Chen Bohuan”. Cele trei caractere ale numelui său erau vizibile.

Chen-gongzi se căsătorise cu fiica familiei Yao împotriva voinței sale și fusese obligat să-și păstreze pentru sine suferința din inimă. Oare își petrecuse ultimele zile din viață stând la fereastră, cu pensula în mână, neputând face altceva decât să transcrie Chai Tou Feng, o odă dedicată pierderii și despărțirii?

Chu Wanning nu voia să mai rămână niciun moment în conacul Chen. Ignorând durerea arzătoare din umăr, se întoarse și plecă.

Chu Wanning și Shi Mei erau amândoi răniți și nu puteau călători imediat înapoi la Vârful Sisheng. Mai mult, lui Chu Wanning nu-i plăcea deloc să călătorească pe sabie, așa că au decis să petreacă noaptea la un han. În felul acesta, puteau să meargă a doua zi să arunce o privire la templu, pentru a se asigura că totul era în ordine.

Chiar dacă demonii și cadavrele fuseseră pulverizate de tehnica Vântului a lui Chu Wanning, doar trupurile lor fuseseră distruse, nu și spiritele. Nu era niciun rău în a rămâne câteva zile pentru a se asigura că nimic nu scăpase și nu continua să provoace probleme.

Chu Wanning mergea în tăcere, urmat de cei doi discipoli ai săi.

Shi Mei părea să-și fi amintit ceva. „A-Ran, hainele pe care le porți tu și Shizun... Ce... Ce se întâmplă?”

Mo Ran a fost luat prin surprindere înainte de a-și da seama că el și shizunul lor încă purtau veșminte de nuntă. Era îngrozit că Shi Mei ar putea înțelege greșit și s-a grăbit să le scoată. „Asta... ăăă, iluzia de mai devreme... nu te gândi prea mult la asta, eu...”

La jumătatea vorbelor, se uită din nou și își dădu seama că, din moment ce Shi Mei fusese și el târât prin nunta fantomă, și el purta haine de nuntă. Doar că ale lui aveau un model diferit și nu erau prea ușor de recunoscut, din cauza rupturilor și a zdrențelor. Dar, indiferent de asta, erau haine de nuntă.

Stând așa, alături de Shi Mei, își putea imagina că era Shi Mei cel pe care îl ținea de mână în iluzia maestrei fantomă, cel în fața căruia se înclina, cel cu care împărțise vinul. Dintr-odată, nu mai voia să-și scoată hainele și nu putea decât să se uite la Shi Mei în stare de amețeală.

Shi Mei îi zâmbi cald. „Ce este? Nu ai terminat propoziția.”

„Nu e nimic”, mormăi Mo Ran.

Chu Wanning era cu câțiva pași înaintea lor. Nu era clar cât auzise, dar se opri și se întoarse.

Cerul începea să se lumineze. După o noapte agitată, prima lumină a zorilor apăru la orizont, soarele roșu ca o inimă sfâșiată și sângerândă, care se lupta să iasă din abisul întunecat pentru a picta cerul în culori splendide.

Chu Wanning stătea cu spatele la lumină, în timp ce sfârșitul lungii nopți se lumina, iar soarele răsărit lumina norii. Din profil, roba lui de nuntă era roșie ca sângele. Răsăritul soarelui arunca o aură aurie în spatele lui, estompând expresia feței sale.

Energia spirituală izbucni, sfâșiindu-i hainele de nuntă. Fragmente roșii fluturau ca petale de flori de haitang ofilite. Vântul se înteți, împrăștiind bucățile peste tot. Hainele albe de dedesubt fluturau în vânt împreună cu părul său negru ca cerneala.

Sânge pe umărul său. Bucăți de pânză în vânt.

Pata de sânge unde fusese rănit în timp ce-l proteja pe Mo Ran era și mai vie și mai vizibilă pe veșmintele albe.

Trecu mult timp înainte ca Chu Wanning să râdă disprețuitor, ca și cum ar fi ridiculizat pe cineva. „Mo Weiyu, ce este între noi de ne înțelegem greșit?”

„Mo Weiyu” era numele pe care-l folosea pentru Mo Ran când era supărat, un termen rece și nefamiliar, distant, fără niciun strop de căldură.

Mo Ran se înecă, luat prin surprindere, și nu avea nimic de spus.

Chu Wanning se întoarse și plecă. La ora aceea nu era nimeni în jur; mergea singur, în timp ce pământul și cerul păreau să se contopească.

Privirea lui aspră și disprețuitoare dispăru de îndată ce ajunse la camera de la han și închise ușa. Chu Wanning strânse din dinți, durerea fiind evidentă pe fața lui, în timp ce ridică o mână pentru a-și atinge umărul.

Corpul maestrei fantomei era o formă celestă, ghearele ei nu erau mai mici decât ale lui Tianwen; ambele erau arme extrem de puternice. Umărul lui era sfâșiat, dar nu avusese timp să se ocupe de el în timpul atacului demonic. În acest moment, se infectase și începuse să supureze. Durerea era insuportabilă.

În timp ce stătea în cameră, Chu Wanning expiră încet și încercă să-și scoată hainele, dar materialul se lipise de pielea lui, unde sângele se uscase deja. Trăgând de el, simți o durere ascuțită în tot corpul.

Camera lui Mo Ran era chiar lângă a lui. Hanul nu era deloc izolat fonic, iar Chu Wanning nu voia să afle nimeni, așa că își mușcă buza și smulse hainele cu o mișcare brutală.

„Ngh…!” Chu Wanning scoase un geamăt înăbușit, apoi se lăsă încet în jos, cu sânge pe dinți și pe buze, unde mușcase prea tare. Respira greu, cu fața complet lipsită de culoare, corpul acoperit de sudori reci.

Coborî pleoapele lungi, care tremurau ușor în timp ce se uita în jos pentru a vedea pagubele. Nu era prea rău. Încă se putea descurca.

Ținându-se de masă pentru sprijin, se lăsă încet pe scaun. Puțin câte puțin, înghițind durerea, își curăță rana cu mâna nevătămată, folosind apa și prosopul pe care le ceruse de la angajatul hanului.

Apoi, cu un cuțit ascuțit, tăie carnea moartă. După aceea, aplică un unguent preparat de doamna Wang. În cele din urmă, încet și cu mare dificultate, își înfășură singur bandajele în jurul umărului.

Nu era obișnuit să-și arate slăbiciunea în fața altora. Trecuse de multe ori prin astfel de dureri și de fiecare dată le depășise singur.

Un animal rănit ar căuta un loc unde să se ascundă și să-și lingă rănile. Uneori, Chu Wanning simțea că nu era cu nimic diferit de acele animale și că această existență solitară probabil că va continua și în viitor. Știa că era antipatic, așa că nu voia să cerșească milă de la nimeni. Avea demnitatea lui.

Dar când și-a dat jos hainele, un săculeț de brocart a căzut pe podea. Satinul roșu era brodat cu flori de copac de mătase. Degetele îi tremurau de durere în timp ce îl deschidea încet. Înăuntru erau două șuvițe de păr, legate între ele.

Ale lui și ale lui Mo Ran.

Mintea lui Chu Wanning se golise pentru o clipă. Voia să țină săculețul în flacăra lumânării și să-l ardă, împreună cu conținutul său ridicol. Dar, chiar și după un timp, nu se putu hotărî să o facă.

Împletindu-și părul, proaspătul soț și proaspăta soție / Se asigură că iubirea lor nu se va destrăma niciodată. Aproape că putea auzi chicoteli ușoare ale băiatului de aur și ale fetei de jad.

Chu Wanning era conștient de palpitațiile din adâncul inimii sale și se ură și mai mult pentru asta. Strânse cu putere săculețul moale în mână și închise încet ochii.

Nu putea accepta aceste sentimente pe care le nutrea de mult timp față de Mo Ran. Singura lui dorință era să-și scoată inima din piept și să taie gândurile josnice din ea — să le rupă, să le sfâșie și să le arunce.

Unde era decența lui, cumpătarea lui? Era Mo Weiyu cineva la care ar fi trebuit să se gândească în felul acesta? Ce fel de maestru era el? Era cu adevărat mai rău decât o fiară!

Tap tap tap.

Dintr-o dată, se auziră câteva bătăi în ușă. Chu Wanning era în mijlocul mustrării de sine și se sperie, deschizând ochii larg și ascunzând repede săculețul de brocart în mânecă. Fața i se încruntă din nou.

„Cine e?”

„Shizun, eu sunt.” Vocea lui Mo Ran se auzi din afară, iar inima lui Chu Wanning începu să bată puțin mai repede. „Pot să intru?”

Capitolul 25: Acest Venerabil chiar nu-l poate suporta!

Chu Wanning a tăcut mult timp, cu fața plină de tristețe și pesimism. În tot acest timp, cuvintele „ieși naibii afară” i s-au blocat în gât, până când, în cele din urmă, au ieșit cu greu: „Intră naibii înăuntru”.

„Eh? Ușa nu e încuiată?” Mo Ran încerca să se împace cu el după o zi întreagă de război rece, așa că împinse ușa și intră ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Chu Wanning îl privi de la masa la care stătea, fără nicio emoție pe chip. Dacă ar fi vorbit sincer, din suflet, Mo Ran era într-adevăr frumos; lumina întreaga cameră doar prin prezența sa. Pielea catifelată a tânărului părea să strălucească, iar colțurile buzelor sale aveau o curbură naturală, astfel încât părea că zâmbește chiar și când avea gura neutră.

Chu Wanning își păstră calmul sub control, îndepărtându-și privirea de la Mo Ran și coborând genele lungi, ridicând o mână pentru a stinge bețișorul de tămâie de pe masă. „Ce faci aici?” întrebă el impasibil.

„Am venit să... să văd cum e rana.” Mo Ran își drese vocea, apoi privirea îi căzu pe umărul lui Chu Wanning și se opri. „Ai avut deja grijă de ea?”

„Mm”, răspunse Chu Wanning blând.

Mo Ran rămase fără cuvinte.

Era adevărat că îi purta pică lui Chu Wanning și că era supărat pe el pentru că îl rănise pe Shi Mei. Dar Mo Ran se calmase și nu era deloc lipsit de conștiință; ura era una, dar nu uitase cum fusese rănit Chu Wanning la umăr.

În acel sicriu sufocant, Chu Wanning îl ținea strâns în brațe și își folosea propriul corp pentru a bloca ghearele fantomei. Refuzase să-i dea drumul chiar și când tot corpul îi tremura de durere...

Mo Ran îl ura cu siguranță pe Chu Wanning. Dar, din anumite motive, o mulțime de alte sentimente complicate se amestecau mereu cu ura aceea.

Era o persoană grosolană, care nu primise educație în tinerețe. Chiar dacă studiase și compensase într-o oarecare măsură mai târziu, îi era greu să înțeleagă multe lucruri mai delicate, în special cele legate de emoții.

De exemplu, când venea vorba de Chu Wanning, Mo Ran se scărpina în cap și se gândea mult timp, dar nu reușea să-și dea seama ce emoție simțea față de el. Recunoștea doar sentimente simple: simpatie, antipatie, ură, fericire, nefericire. Dar dacă mai multe emoții se amestecau, îi provocau amețeli strălucitorului și puternicului împărat Taxian-jun, făcându-l să vadă stele.

Nu înțeleg! Nu are sens. Ce este asta? Salvați-mă! Au, capul meu.

Așa că Mo Ran pur și simplu nu s-a mai obosit să se gândească la asta; nu-i păsa să irosească energia asta pe altcineva în afară de Shi Mei.

În sinea lui, a pus incidentul anterior pe seama lui Chu Wanning și a complotat în secret să i-o plătească dublu când va avea ocazia să se răzbune. Dar, în același timp, se simțea vinovat. Se certa în sinea lui înainte de a bate în cele din urmă la ușa lui Chu Wanning.

Nu voia să-i fie dator cu nimic.

Dar Chu Wanning era și mai încăpățânat decât crezuse. Mo Ran se uită la grămada de bandaje pătate de sânge de pe masă, la apa roșie din lighean și la cuțitul aruncat neglijent, cu bucăți de carne însângerată lipite de vârf. Simți că îl doare capul.

Cum reușise Chu Wanning să-și trateze singur rana? Chiar tăiase fără să clipească carnea moartă din jurul rănii cu propria mână, pur și simplu? Mo Ran simți că i se amorțea scalpul doar gândindu-se la asta. Oare tipul ăsta era om?

Se gândi la cum, mai devreme, când îi curățase rana lui Shi Mei, acesta gemuse încet de durere, cu lacrimi în ochi. Oricât de mult îl displăcea pe Chu Wanning, Mo Ran nu putu să nu-i facă o plecăciune mentală.

Bătrânul Yuheng era într-adevăr un lider al naibii de dur. Impresionant, cu adevărat impresionant.

Mo Ran stătu acolo o clipă, apoi rupse tăcerea primul. Tuși ușor de două ori, lovind cu piciorul în podea, și mormăi stânjenit: „Mai devreme, la conacul Chen... Îmi pare rău, Shizun.”

Chu Wanning nu spuse nimic.

Mo Ran îi aruncă o privire. „Nu ar fi trebuit să țip la tine.”

Chu Wanning continuă să-l ignore, cu fața indiferentă ca întotdeauna. N-ar fi spus-o niciodată, dar în adâncul sufletului se simțea nedreptățit.

Mo Ran se apropie. Abia de aproape observă că Chu Wanning făcuse o mizerie din bandaj, tifonul fiind înfășurat în jurul umărului ca și cum ar fi legat un crab pentru piață.

Dar, la urma urmei, ce putea să aștepte de la cineva care nici măcar nu știa să-și spele rufele?

Mo Ran suspină. „Shizun, nu mai fi supărat.”

„Cu care dintre ochii tăi m-ai văzut supărat?” ripostă Chu Wanning furios.

Mo Ran, înțelept, tăcu din gură. Trecură câteva clipe.

„Shizun, nu așa se bandajează rănile...”

O altă replică acidă. „Crezi că știi mai bine decât mine?”

Mo Ran rămase tăcut, dar ridică mâna, dorind să refacă bandajele lui Chu Wanning. Apoi se uită la expresia lui și ezită din nou. Calculase probabilitatea de a fi pălmuit pentru că îndrăznise să-l atingă — era destul de mare. Mâna coborî, apoi se ridică. Acest lucru se repetă de mai multe ori.

Chu Wanning deveni iritat și îi aruncă o privire piezișă. „Ce, vrei să mă lovești sau ceva?”

Mo Ran chiar voia să-l lovească, dar nu în acel moment. Zâmbi exasperat și întinse mâna pentru a o așeza pe umărul lui Chu Wanning, fără să-i pese de consecințe. Pe obraji îi apărură gropițe. „Shizun, te ajut să refaci bandajele.”

Chu Wanning a vrut inițial să refuze, dar degetele calde ale lui Mo Ran erau deja pe el și gura i s-a uscat brusc. Buzele i s-au mișcat ușor, dar în cele din urmă nu a spus nimic și l-a lăsat pe Mo Ran să facă ce voia.

Mo Ran a desfăcut tifonul, strat cu strat, fiecare strat îmbibat cu sânge, până când au apărut cele cinci găuri înfiorătoare. Simpla vedere a acestora îl făcu pe Mo Ran să se cutremure; rana era mult mai gravă decât tăietura de pe fața lui Shi Mei.

Mo Ran se uită fix la ea pentru o clipă, apoi, dintr-un motiv pe care nici el nu-l înțelegea, întrebă încet: „Te doare?”

Chu Wanning, cu genele lungi coborâte, răspunse doar ușor: „Nu prea.”

„O să fiu blând”, spuse Mo Ran.

Chu Wanning nu știa unde îi era mintea, dar lobii urechilor i se înroșiră puțin și se supără din nou pe sine, gândindu-se că probabil își pierduse mințile dacă se gândea la astfel de absurdități. Expresia lui deveni și mai rigidă, starea lui de spirit și mai proastă, și mormăi sec: „Fă cum vrei.”

Flacăra lumânării trosnea. În lumina galbenă palidă, Mo Ran putea vedea că unguentul medicinal nici măcar nu fusese aplicat pe unele părți ale rănii. Rămase sincer fără cuvinte. Doar printr-un miracol Chu Wanning reușise să trăiască până în ziua de azi.

„Shizun.”

„Hm?”

„Ce s-a întâmplat azi la conacul Chen? De ce i-ai bătut?” întrebă Mo Ran în timp ce aplica unguentul.

Chu Wanning tăcu o clipă înainte de a răspunde. „Eram furios, atâta tot.”

„Ce te-a enervat atât de tare?” întrebă Mo Ran.

Chu Wanning nu era în dispoziția să se ocupe de juniorul său în acel moment, așa că îi povesti pe scurt lui Mo Ran despre Luo Xianxian.

Mo Ran clătină din cap când povestea se termină. "Ai fost prost. Indiferent cât de supărat ai fost, nu trebuia să te confrunți cu ei în felul acela. Dacă aș fi fost eu, aș fi inventat ceva, aș fi falsificat exorcizarea, apoi mi-aș fi șters mâinile și aș fi plecat. Lasă lucrurile să-și urmeze cursul. Uneori trebuie să te adaptezi situației, să știi. Uită-te la tine, faci atâta scandal pentru un nenorocit fără valoare. Și chiar l-ai lovit accidental pe Shi Mei..."

Mo Ran se opri în mijlocul discursului. Tăcu și se uită la Chu Wanning. Era prea concentrat pe bandajele și uitase de sine pentru o clipă, vorbindu-i lui Chu Wanning fără să vrea, cu tonul obraznic al unui bărbat de treizeci și doi de ani.

Chu Wanning observase clar și el. Îl privea ostil pe Mo Ran din colțul ochiului, iar privirea lui transmitea un mesaj familiar: „O să te bat până mori”.

„Ehm...”

Încă se chinuia să găsească o scuză când Chu Wanning vorbi primul. Spuse impasibil: „Crezi că am vrut să-l lovesc pe Shi Mingjing?”

De îndată ce a fost menționat Shi Mei, rațiunea a părăsit creierul lui Mo Ran și voința a preluat controlul. Chiar și tonul lui a devenit iritat. „Nu l-ai lovit?”

Chu Wanning regretă și el lovitura, dar fața lui era subțire și era umilit, așa că se încruntă și nu spuse nimic.

Chu Wanning era încăpățânat, Mo Ran era îndrăgostit, iar scânteile zburau acolo unde privirile lor se ciocneau în aer. Atmosfera, care abia se mai calmase puțin, îi lăsă din nou într-un impas fără ieșire.

„Shi Mei nu a făcut nimic rău”, spuse Mo Ran. ”Shizun, nu poți măcar să-ți ceri scuze că l-ai rănit accidental?”

Ochii lui Chu Wanning se îngustară periculos. „Mă pui la îndoială?”

„Nu…” Mo Ran se opri. „Sunt doar supărat că a fost rănit pe nedrept și nici măcar nu a primit un «îmi pare rău» din partea ta, Shizun.”

La lumina lumânărilor, tânărul chipeș termină de pansat rănile lui Chu Wanning și le legă cu grijă. Scena părea încă la fel de tandră ca în urmă cu un moment, dar acum starea lor era complet diferită. Acest lucru era valabil mai ales pentru Chu Wanning, care simțea că un borcan întreg de oțet se răsturnase în pieptul lui. Gustul acru al geloziei creștea fără oprire, pătrundându-i sub piele.

Scuze? Cum se scrie „scuze”? Cineva mai supărat, vă rog să mă învățați.

„Va dura cel puțin jumătate de an până când tăietura de pe fața lui va dispărea”, continuă Mo Ran. „Dar mai devreme, când îl ajutam să aplice medicamentul, tot spunea să nu te învinovățesc. Shizun, este adevărat că el nu crede că e vina ta, dar chiar și așa, crezi cu adevărat că ai dreptate?”

Cuvintele lui nu făcură decât să arunce gaz pe foc. Chu Wanning încercă să se abțină, dar nu reuși. Murmură cu voce joasă: „Ieși afară.”

Mo Ran tăcu.

„Ieși!” îl porunci Chu Wanning.

Mo Ran a fost dat afară, ușa trântindu-i-se în față și aproape pe degete. Și lui i s-a ridicat părul de pe ceafă. Uită-te la asta, uită-te! Ce problemă avea Chu Wanning? Era doar o scuză! Fața lui era cu siguranță prețioasă — cât de greu era să-și ceară scuze? Chiar și venerabilul împărat Taxian-jun știa să-și ceară scuze, dar simplul nemuritor Beidou trebuia să facă o criză de nervi fără niciun motiv!

Nu era de mirare că nimeni nu-l voia, în ciuda feței lui frumoase! Era o pierdere de timp. O să rămână singur toată viața, și așa merita!

Chu Wanning închise ușa în nasul înaltului și puternicului Taxian-jun, împăratul tărâmului muritorilor, și nu-i dădu nicio atenție. Evident că nu avea de gând să se rostogolească în fața ușii ca un câine fără stăpân. Era extrem de insistent, lipicios ca o bomboană și imposibil de dezlipit – dar cel de care se agăța nu era shizunul său, ci Shi Mei.

Lui nu-i păsa deloc și a plecat imediat să-i țină companie lui Shi Mei.

„Deja te-ai întors?” Frumosul Shi Mei era întins să se odihnească când Mo Ran a intrat. S-a oprit înainte să se ridice, părul lung și negru căzându-i pe corp. „Ce face Shizun?”

„E bine, la fel și temperamentul lui.”

Shi Mei a tăcut.

Mo Ran trase un scaun și se așeză pe el cu picioarele în spate, cu mâinile sprijinite pe spătar, un zâmbet indolent jucându-i pe buze în timp ce îl privea pe Shi Mei cu părul lung și moale lăsat liber.

„Poate ar trebui să mă duc să văd cum e...”, spuse Shi Mei.

„Nu, nu-ți face asta.” Mo Ran ridică ochii. „E în plină criză acum.”

„L-ai supărat din nou?”

„Are nevoie de altcineva să-l supere? Poate să se supere și singur. Probabil că e făcut din lemn – ia foc la cea mai mică scânteie.”

Shi Mei clătină din cap, neștiind dacă să râdă sau să plângă.

„Du-te și culcă-te”, spuse Mo Ran.„Mă duc jos în bucătărie să-ți pregătesc ceva de mâncare.”

„Te deranjezi atât de mult?” întrebă Shi Mei."Ai stat treaz toată noaptea. Nu ar trebui să dormi?„

”Ha ha, sunt foarte treaz.„ Mo Ran râse. ”Dar dacă nu vrei să plec încă, pot să-ți țin companie până adormi?„

Shi Mei făcu repede cu mâna. ”Nu e nevoie„, spuse el blând. ”Nu voi putea dormi cu tine aici, uitându-te la mine. Ar trebui să încerci să te odihnești și tu; nu te forța."

Mo Ran era puțin descurajat, iar zâmbetul de pe buzele lui deveni puțin rigid.

Shi Mei era amabil cu el, dar părea să mențină mereu o anumită distanță imperceptibilă. Shi Mei era chiar în fața lui, dar era ca o iluzie a lunii într-o oglindă, ca o floare reflectată în apă, vizibilă, dar de neatins.

„Bine.” Mo Ran se strădui să se înveselească, forțând un zâmbet pe buze. Avea un zâmbet strălucitor și era atât de prostuț încât era drăguț când nu era răutăcios. „Dacă ai nevoie de ceva, strigă. Sunt chiar lângă tine, sau dacă nu, sunt jos.

”Mm.

Mo Ran ridică o mână, dorind să-l mângâie pe Shi Mei pe păr. Se abținu și își întoarse mâna pentru a se scărpina pe cap. „Eu plec.”

Odată ieșit afară, Mo Ran nu se putu abține să nu strănute. Își suflă nasul. Cetatea Fluturilor era specializată în producția de parfumuri, iar tămâia de toate felurile era destul de ieftină, așa că hanul nu era zgârcit cu ea. În fiecare cameră ardeau bețe lungi de tămâie specială: una pentru a alunga spiritele rele, alta pentru a îndepărta umezeala și a treia pentru a face camerele să miroasă frumos. Mirosul de tămâie îl deranja pe Mo Ran, dar lui Shi Mei îi plăcea, așa că se obișnuise cu el.

Jos, Mo Ran se îndreptă cu pași mari spre proprietarul hanului și îi strecură un lingou de argint, zâmbind cu ochii mijiți. „Hei, proprietarule, fă-mi o favoare.”

La vederea lingoului de argint, zâmbetul proprietarului hanului deveni și mai amabil. „De ce ai nevoie, bunule Xianjun?”

„Oricum nu văd prea mulți oameni aici la micul dejun, așa că pot să te rog să refuzi ceilalți oaspeți și să-mi împrumuți bucătăria pentru dimineața asta?”

Câți bănuți costa un mic dejun? Nici măcar jumătate din micul dejun pe o lună nu ar fi adus un singur lingou de argint. Proprietarul hanului a acceptat cu entuziasm, zâmbind larg în timp ce îl conducea pe Mo Weiyu, care încă se fâțâia, spre bucătăria hanului.

„Xianjun, o să gătești singur? De ce nu-l pui pe bucătarul nostru să se ocupe de asta? E foarte priceput.

”Nu e nevoie.„ Mo Ran zâmbi. «Ai auzit de Casa Jadului Beat din Xiangtan?

”Ah... faimoasa casă de plăceri care a ars acum puțin peste un an?

"Mm-hmm.

Proprietarul hanului se uită afară să se asigure că soția lui era ocupată cu treburile și nu asculta, apoi îi zâmbi șmecher. „Cine n-a auzit de locul acela? Era cel mai faimos local de pe râul Xiang și acolo a crescut o curtezană renumită, al cărei nume s-a răspândit peste tot. Păcat că e atât de departe, altfel m-aș duce și eu să o ascult cântând.”

Mo Ran râse. „Ei bine, mulțumesc pentru compliment, în numele ei.”

„În numele ei?” Proprietarul hanului era nedumerit. „O cunoști sau ceva?”

„Mai mult de atât”, răspunse Mo Ran.

„Uau... nu mi-aș fi dat seama doar uitându-mă la tine, nu? Dar voi, cultivatorii, puteți chiar... uh...”

Mo Ran îl întrerupse râzând. „În afară de curtezană, mai știi ceva?”

„Păi... am auzit că mâncarea de acolo e nemaipomenită.”

Mo Ran zâmbi larg și luă cu familiaritate cuțitul de bucătărie. „Înainte să devin cultivator, am lucrat mulți ani ca ajutor în bucătăria Casei de Jad Beat. Cine crezi că gătește mai bine, eu sau bucătarul tău?”

Proprietarul hanului era și mai uimit, bâlbâindu-se. „Xianjun este cu adevărat... cu adevărat...”. Continua să mormăie „cu adevărat”, dar nu găsea cuvintele potrivite.

Mo Ran îl privi pe furiș, cu un zâmbet satisfăcut pe față și un aer de lene încrezută. „Bine, ieși afară. Bucătarul venerabil trebuie să se apuce de treabă.”

Proprietarul hanului habar n-avea că vorbea cu fostul Lord al Întunericului și îl imploră fără rușine: „Am auzit de mult despre deliciile de la Casa de Jad Beat. Poate că, după ce termini, umilul tău servitor ar putea să ceară să guste și el?”

Credea că era o rugăminte neînsemnată și că Mo Ran ar fi acceptat cu siguranță. Cine ar fi putut ghici că Mo Ran va strâmba ochii într-un zâmbet răutăcios? „Vrei să guști?

”Da!„

”Visează în continuare!„ Mo Ran mormăi cu un aer arogant. ”Credeai că venerabilul tău o să gătească pentru oricine?„ mormăi el. ”Asta e pentru Shi Mei. Dacă nu era el, venerabilul tău nici nu ar fi pus piciorul în bucătărie..."

A ales o ridiche și a început să o taie, continuând să murmure.

Respins astfel, proprietarul hanului nu a putut decât să stea stânjenit într-o parte, frecându-și mâinile și zâmbind afectat pentru o vreme, înainte de a pleca în liniște.

Și el mormăia în sinea lui. Ce era cu „venerabilul ăsta”? Băiatul era atât de tânăr, probabil că nici măcar nu-și formase încă un miez spiritual. Când îl ascultai vorbind aiurea, era „shimei asta”, „shimei aia”, dar nu era nicio fată în grupul lui.

Proprietarul hanului clătină din cap. Băiatul era nebun, și nu doar puțin nebun.

Mo Ran a fost ocupat în bucătărie timp de patru ore întregi; era aproape prânz când a terminat. A alergat sus, plin de nerăbdare, să-l trezească pe Shi Mei. Pașii i s-au încetinit când a trecut pe lângă camera lui Chu Wanning. Să-l cheme și pe el să mănânce...?

Când și-a amintit de temperamentul urât al lui Chu Wanning, Mo Ran s-a încruntat dezgustat.

Nu. Oricum, pregătise doar puțin. Nimic pentru Chu Wanning!

Capitolul 26: Prima întâlnire a Venerabilului cu El

Soarele urca tot mai sus pe cer, iar tot mai mulți oameni veneau la han să mănânce. Mo Ran considera că era prea mult zgomot jos, așa că i-a cerut slujitorului să-i aducă mâncarea pe care o pregătise în camera lui.

În cele din urmă, l-a invitat și pe Chu Wanning. Mo Ran nu era împăratul lumii muritoare în acel moment, iar shizunul său era, prin urmare, cea mai importantă persoană prezentă, așa că trebuia să respecte regulile.

Trei boluri cu supă de tăiței fierbinți stăteau pe masa pătrată din lemn de fag. Tăițeii fini și elastici fuseseră făcuți manual de Mo Ran și erau mult mai buni decât cei pe care îi puteai cumpăra în cetate. Deasupra erau așezate felii groase de carne de vită, cârnați prăjiți, muguri de mazăre proaspeți și zemoși, varză chinezească și ouă galben-aurii, ingredientele colorate fiind aranjate cu măiestrie.

Dar cel mai remarcabil lucru nu erau legumele suculente, bucățile generoase de carne sau chiar abundența ingredientelor, ci supa care fusese fiartă la foc mic timp de patru ore. Supa albă ca laptele avea un strat de ulei de chili cu susan deasupra; Mo Ran măcinase el însuși condimentele picante și înțepătoare într-un mojar de piatră și le călise împreună cu supa pentru a obține un gust bogat și un aromă îmbietoare.

Folosise cantități generoase de ulei de ardei iute și ardei, gândindu-se la pasiunea lui Shi Mei pentru mâncărurile picante. În timp ce îl privea pe Shi Mei mâncând cu poftă, zâmbetul lui Mo Ran se lărgi și mai mult. Aruncă câteva priviri și nu se putu abține să întrebe: „E bună?”

„E delicioasă”, răspunse Shi Mei.

Chu Wanning nu spuse nimic, cu fața la fel de sumbră ca întotdeauna, arătând de parcă cerul îi datora o sută de munți de aur și argint.

Mo Ran era destul de mulțumit de el însuși. „Atunci să-mi spui când vrei să mai mănânci. Îți pregătesc.”

Ochii lui Shi Mei se umplură de lacrimi din cauza picantului când ridică privirea să-i zâmbească lui Mo Ran, cu trăsături blânde. În fața unei asemenea frumuseți, dacă nu ar fi fost Chu Wanning, care stătea lângă el și îngheța jumătate din cameră doar cu prezența sa, lui Mo Ran i-ar fi fost greu să se hotărască între a mânca tăițeii din castronul său sau a-l mânca pe Shi Mei.

Shi Mei nu mâncă prea mult din mugurii de mazăre și cârnați, dar carnea de vită și varza dispărură repede. Mo Ran, care privea în tăcere din lateral, întinse bețișoarele și mută mugurii de mazăre și cârnații în propria farfurie, apoi mută câteva bucăți de carne de vită din farfuria lui în cea a lui Shi Mei.

Discipolii de pe Vârful Sisheng mâncau toți în Sala Mengpo, schimbându-și adesea farfuriile între ei, așa că Shi Mei zâmbi și nu se gândi la nimic. „A-Ran nu-ți place carnea de vită?”

„Mm-hmm, îmi plac mugurii de mazăre.” Apoi începu să mănânce cu poftă. Vârfurile urechilor îi erau puțin roșii.

Chu Wanning a scos impasibil mugurii de mazăre din bolul său și i-a aruncat pe toți în bolul lui Mo Ran. „Nu-mi plac mugurii de mazăre.” A aruncat și toată carnea de vită din bolul său în bolul lui Shi Mei. „Nici carnea de vită nu-mi place.”

Apoi s-a uitat la restul mâncării din bolul său cu sprâncenele încruntate, a strâns buzele și nu a spus nimic.

„Shizun... nu-ți place?” întrebă Shi Mei cu grijă.

Chu Wanning nu răspunse, ci doar coborî capul și luă în tăcere o bucată de varză, mușcând puțin din ea. Expresia lui se înrăutăți instantaneu și lăsă jos bețișoarele cu un zgomot sec. ”Mo Weiyu, ai vărsat un borcan întreg de sos picant în supă?”

Mo Ran se opri și ridică privirea, cu tăiței atârnând din gură. Nu se așteptase ca micul dejun la care muncise atât de mult să primească critici atât de dure. Clipi uimit la Chu Wanning, neputând să-și creadă ochilor pentru o clipă, înainte de a înghiți tăițeii din gură. „Ce...?”

Chu Wanning era și mai nepoliticos de data asta. „Asta e mâncare pentru oameni? Se poate mânca?”

Mo Ran clipi de câteva ori înainte să-și dea seama că acest nemernic de Chu Wanning îl punea la zid. „Cum să nu fie mâncare pentru oameni?” replică el indignat.

Spațiul dintre sprâncenele lui Chu Wanning se crăpă. „E absolut necomestibilă.”

Mo Ran se înecă. Indiferent ce ar fi spus cineva, abilitățile sale fuseseră într-adevăr învățate pe ascuns de la cei mai buni dintre cei mai buni de la Casa de Jad Beat. „Shizun, nu ești... puțin cam pretențios?”

Shi Mei interveni și el. „Shizun, n-ai mâncat toată ziua. Chiar dacă nu-ți place, ar trebui să încerci să mănânci puțin.”

Chu Wanning se ridică și spuse rece: „Eu nu mănânc mâncare picantă.”

Apoi se întoarse și plecă.

Cei doi rămași la masă căzură într-o tăcere stânjenitoare.

Shi Mei era uluit. „Shizun nu mănâncă mâncare picantă? Cum de nu știam asta? A-Ran, tu știai?”

„Eu...” Mo Ran se uită o vreme cu privirea pierdută la tăițeii pe care Chu Wanning îi lăsase practic neatinși, apoi dădu din cap. „Mm. Nu știam.”

Era o minciună. Mo Ran știa că Chu Wanning nu putea mânca mâncare picantă. Doar că uitase.

La urma urmei, fusese implicat în viața acestei persoane aproape toată viața lui. Știa exact ce mânca și ce nu-i plăcea lui Chu Wanning. Dar nu se obosise să țină minte aceste detalii, așa că nu-și adusese aminte.

Chu Wanning s-a întors în camera lui și s-a întins, încă îmbrăcat. Stătea cu fața la perete, cu ochii larg deschiși, incapabil să adoarmă. Din cauza sângelui pierdut, a energiei spirituale consumate și a faptului că nu mâncase nimic de o zi, se simțea groaznic.

Bărbatul nu știa deloc cum să aibă grijă de el însuși. Era într-o dispoziție proastă, așa că pur și simplu nu mânca, de parcă ar fi putut să-și umple stomacul cu furie. Nu știa de ce era furios. Sau, mai degrabă, nu voia să știe.

Dar, în tăcere, o față apăru în fața ochilor lui neconcentrați, colțurile buzelor curbându-se ușor într-un zâmbet plin de viață, lumina sclipind în ochii negri și limpezi, blânzi, cu o nuanță de violet. Caldă și confortabilă, și oarecum leneșă.

Chu Wanning strânse pătura, articulațiile degetelor albindu-se de la forța cu care o ținea. Nu voia să se scufunde în viziune și închise ochii în încercarea de a scăpa de acea față și de râsul ei nepăsător. Dar trecutul se năpusti și mai puternic cu ochii închiși și îl acoperi ca un val...

Prima dată când îl întâlnise pe Mo Ran fusese în fața Turnului Cerului, pe Vârful Sisheng. Soarele era puternic în acea zi și toți cei douăzeci de bătrâni erau prezenți, vorbind între ei în șoaptă.

Bătrânul Yuheng era o excepție, bineînțeles. Nu era atât de prost încât să stea acolo cu restul, prăjindu-se la soare. În schimb, stătea singur sub un copac înflorit, preocupat să examineze flexibilitatea ghearei de metal negru nou făcute pe mâna lui.

Desigur, el însuși nu avea nevoie de astfel de lucruri; forja aceste gheare pentru discipolii de nivel inferior de pe Vârful Sisheng.

Tărâmul inferior al cultivării se învecina cu tărâmul fantomelor, așa că era adesea periculos să-l traversezi. Nu era neobișnuit ca discipolii de nivel inferior să fie răniți sau chiar să-și piardă viața. Chu Wanning nu spunea nimic despre asta, dar încerca să găsească o soluție; voia să creeze o armă ușoară, agilă și ușor de mânuit.

Ceilalți stăteau deoparte, vorbind între ei.

„Ai auzit? Nepotul de mult pierdut al liderului sectei a fost salvat în ultima clipă dintr-un incendiu. Nimeni altcineva nu a supraviețuit când locul a ars din temelii. Dacă liderul sectei ar fi întârziat cu un pas, probabil că și nepotul său ar fi devenit cenușă. A fost cu adevărat un noroc chior.”

„Probabil că tatăl său decedat l-a protejat din lumea de dincolo. E sfâșietor că a fost separat de familie atât de tânăr și a trecut prin atâtea greutăți... Ah...”

„Copilul se numește Mo Ran? Are cincisprezece ani, nu? Atunci e timpul să primească un nume de curtoazie. Are unul?”

„Bătrâne Xuanji, copilul a crescut într-un bordel; e norocos că are măcar un nume, darămite un nume de curtoazie.”

"Am auzit că liderul sectei s-a gândit deja la câteva și acum le alege. Mă întreb ce va alege în final.„

”Liderul sectei chiar ține la nepotul său.„

”Nu mai spune! Nu numai liderul sectei, ci și doamna îl adoră fără măsură. Heh, probabil singura persoană din tot Vârful Sisheng care este nemulțumită este propriul nostru iubit al cerurilor..."

„Bătrâne Tanlang! Nu trebuie să vorbești așa indiscret!”

„Ha ha, greșeala mea, mi-a scăpat! Dar iubitul nostru din ceruri este neastâmpărat și nu acordă prea multă importanță bunelor maniere, nu-și respectă bătrânii și lenevește toată ziua cu un aer de superioritate. Chiar îi lipsește disciplina.”

„Bătrâne Tanlang, cât ai băut astăzi…?” Persoana de lângă el îi aruncă o privire plină de semnificație, indicând cu bărbia spre Chu Wanning, care stătea la o distanță. Implicația era evidentă.

Dragul cerului, Xue Meng, era discipolul lui Chu Wanning. A spune că Xue Meng nu avea disciplină însemna să insulți indirect învățăturile lui Chu Wanning.

Bătrânul Yuheng era calm și rafinat în aparență, ca și cum ar fi fost deasupra problemelor lumii muritoare și ar fi fost înzestrat cu un aer nobil. Dar toată lumea știa despre temperamentul său volatil; dacă cineva îl supăra, mai bine își spăla gâtul și aștepta moartea prin biciuire.

Chu Wanning auzi fiecare cuvânt din bârfele lor, dar nu le dădu nicio atenție. Era mult mai interesat de modelele decorative de pe gheara metalică de la degetul său decât de ceea ce spuneau ceilalți despre el.

Apropo, gheara de la deget era destul de bună, dar nu era destul de dură. Existau niște demoni cu pielea groasă pe care nu ar fi putut să-i sfâșie dintr-o singură lovitură. O să încerce să adauge niște pudră de os de dragon când se va întoarce; asta ar fi de ajutor.

Când ceilalți bătrâni au văzut că Chu Wanning nu reacționa, s-au relaxat puțin și au reluat bârfele.

„Probabil că liderul sectei ne-a chemat pe toți aici astăzi pentru a alege un maestru pentru acel Mo-gongzi, nu-i așa?”

„Ciudat. De ce nu-l învață liderul sectei pe băiat?”

„Se pare că aptitudinile micului său nepot sunt incompatibile cu metoda de cultivare a liderului sectei”, mormăi cineva. „Dar chiar și așa, nu e cam exagerat să adune toți bătrânii pentru ca tânărul stăpân să aleagă?”

Bătrânul Lucun oftă ușor și își dădu la o parte părul lung, neted și grațios. „Eu, cel umil, mă simt ca o varză ieftină în acest moment”, se plânse el, „așezată pe tarabă pentru ca micul Mo-gongzi să o aleagă”.

Se lăsă o tăcere uluitoare.

Ar putea acel snob să nu spună adevărul fără niciun pic de tact?

Au așteptat destul de mult până când liderul sectei a sosit în sfârșit. A urcat cele o mie de trepte pentru a ajunge în fața Turnului care străpunge cerul, urmat de un tânăr.

Chu Wanning a aruncat doar o privire scurtă și nici măcar nu s-a obosit să-l privească cu atenție înainte de a-și îndrepta privirea spre degetul său, pe care îl examina cu atenție. Nu i-a acordat nici măcar o a doua privire.

Procedura de la Vârful Sisheng pentru a deveni ucenic al unui maestru era cu adevărat neconvențională. În toate celelalte secte, maestrul era măreț și puternic și își punea mâna pe capul unui nou discipol, spunând: „Tinere, aptitudinile tale sunt satisfăcătoare; de acum înainte vei fi discipolul meu.”

Discipolul nici măcar nu avea șansa să spună «nu».

Sau, maestrul flutura mâneca cu o expresie de dispreț rece și declara: „Tinere, fruntea ta este prea mare, ochii tăi sunt prea plictisitori, iar partea din spate a craniului tău este prea proeminentă; nu ai înfățișarea potrivită pentru secta mea. Noi doi nu suntem sortiți să fim împreună și nu te voi accepta ca discipol al meu”.

Discipolul nici măcar nu avea șansa să-și dovedească valoarea înainte ca maestrul să zboare pe sabia sa, fugind de acolo mai repede decât un câine.

Lucrurile stăteau altfel aici, pe Vârful Sisheng: maestrul și discipolul se alegeau reciproc.

Ce însemna asta?

Vârful Sisheng avea douăzeci de bătrâni. Când un nou discipol intra în sectă, acesta petrecea mai întâi o perioadă de timp trăind alături de toți și cântărind opțiunile înainte de a înmâna unui bătrân o scrisoare de intenție, în care își exprima dorința de a deveni ucenic.

Dacă bătrânul accepta, totul mergea perfect.

Dacă bătrânul refuza, discipolul putea continua să-l hărțuiască până când bătrânul ceda sau discipolul renunța.

După toate aparențele, Chu Wanning era extrem de talentat și, în plus, chipeș, așa că te-ai fi așteptat ca curtea din fața locuinței sale să fie plină la orice oră din zi de discipoli plini de speranță care îl urmăreau fără încetare pentru a-l avea ca maestru. Dar realitatea era cu totul alta.

Chu Wanning avea o înfățișare elegantă, dar temperamentul său era atât de rău încât îi făcea pe oameni să le stea părul măciucă. Se zvonea că, atunci când se enerva, biciuia discipolele femei la fel cum îi biciuia pe discipolii bărbați și că îi îneca pe discipolii bărbați direct în iaz. Nu mulți oameni erau suficient de curajoși pentru un astfel de shizun.

Astfel, reședința bătrânului Yuheng era liniștită și singuratică. În afară de Xue Meng, favoritul cerurilor, și de Shi Mei, prietenul apropiat al lui Xue Meng, el nu acceptase niciun alt discipol. Toți ceilalți preferau să-i spună respectuos „bătrâne”, în loc de „shizun”, care era un termen mai familiar.

Chu Wanning avea o expresie detașată și insista că nu-l deranja deloc acest lucru. Avea capul plecat și continua să se joace cu arma rece ca gheața din mâini, de parcă nu-i păsa deloc. Tot ce proiecta, de la armele ascunse în mâneci până la fluierele de urgență, era pentru alții. Cu cât termina mai repede, cu atât mai repede mai mulți oameni ar fi putut evita suferința.

Așadar, nu se aștepta deloc ca Mo Ran să-l aleagă fără ezitare.

În acel moment, avea fruntea încruntată în timp ce atingea spinii de pe gheara degetului, gândindu-se cum să-i îmbunătățească. Nu era atent la ceea ce spuneau liderul sectei și ceilalți.

Fără să-și dea seama, totul devenise liniștit.

Abia după ce se gândi la o posibilă îmbunătățire, Chu Wanning observă că împrejurimile, care cu un moment înainte erau pline de conversații, păreau puțin liniștite. Așa că, în cele din urmă, își luă privirea de la degetul cu gheară și ridică ochii cu o oarecare nerăbdare și confuzie.

Atunci văzu un chip atât de strălucit în lumina soarelui, încât era aproape orbitor.

Un tânăr chipeș, cu capul dat pe spate, îl privea. Colțurile buzelor tânărului erau curbate într-un zâmbet slab și nepăsător, iar o pereche de gropițe pronunțate îi decorau obrajii. Comportamentul său era la fel de plin de viață ca atmosfera fumurie și aprinsă a unei piețe, dar avea o notă de inocență sinceră. O pereche de ochi negri cu nuanțe purpurii îl priveau fără să clipească, plini de fervoare și curiozitate.

Era nou și, neștiind regulile, stătea atât de aproape încât era aproape impertinent.

Apariția atât de bruscă a cuiva chiar în fața lui l-a speriat pe Chu Wanning, care a făcut un pas înapoi din reflex, ca și cum s-ar fi ars. Capul i-a lovit trunchiul copacului cu un zgomot surd.

Ochii tânărului s-au mărit ușor. „Ah…”

O tăcere stânjenitoare s-a așternut între Chu Wanning și tânăr.

„Ce faci?” a spus Chu Wanning.

Tânărul a zâmbit. ”Xianjun, te urmăresc de mult timp. De ce nu-mi dai atenție?”

Capitolul 27: Acest Venerabil îți va pregăti un bol cu tăiței

Capul lui Chu Wanning se învârtea. Era vina lui că fusese prea preocupat și nu fusese atent la vârful Sisheng, până în punctul în care nici nu observase că cineva se apropiase atât de mult.

Ce se întâmplă? De unde a apărut puștiul ăsta? Stai, era Mo-cum-îl-cheamă... Cum îl cheamă? Mo Shao? Mo Zhu? Mo... Yu?

Cu ușurință dobândită prin practică, își schimbă expresia feței într-una de „Străini: nu vă apropiați” și își șterse repede surprinderea și agitația din ochii de phoenix, înlocuindu-le cu obișnuita sa distanțare maiestuoasă. „Tu...”

Era pe punctul de a deschide gura și de a-i adresa o mustrare din obișnuință, când mâna îi fu apucată.

Chu Wanning era uluit. În toată viața lui, nimeni nu îndrăznise să-l apuce așa de lejer de încheietură. Rămase nemișcat pentru o clipă, cu fața întunecată, neștiind cum să reacționeze.

Să-i smulgă mâna și să-i dea o palmă? Dar atunci nu ar mai fi trebuit decât să strige „molestator!” și ar fi devenit imaginea unei doamne jignite.

Să-și smulgă mâna și să nu-i dea o palmă? Dar atunci n-ar părea puțin prea ușor de convins?

Chu Wanning era încă înghețat de indecizie când tânărul zâmbi. „Ce ai pe mână? E atât de frumos. Îi înveți pe discipolii tăi să facă astfel de lucruri? Toți ceilalți s-au prezentat deja, iar tu ești singurul care nu a spus nimic. Care ești tu, bătrâne? Ah, capul tău e în regulă? Te-ai lovit de copac adineauri.”

Dacă înainte Chu Wanning nu avea dureri de cap, acum le simțea, după ce fusese bombardat cu atâtea întrebări la rând. Capul îi pulsa de parcă era pe punctul de a se despica.

În agitația lui, o strălucire aurie slabă începu să se adune în cealaltă mână, semnalând apariția iminentă a lui Tianwen. Ceilalți bătrâni erau îngroziți — Chu Wanning își pierduse mințile? Îndrăznea să-l biciuiască chiar și pe Mo-gongzi?

Dar Mo Ran îi apucă și cealaltă mână.

Acum, tânărul îi capturase ambele mâini lui Chu Wanning. Mo Ran nu avea habar cât de mare era pericolul în care se afla, stând în fața lui Chu Wanning, ținându-i mâinile și privindu-l cu un zâmbet pe buze. „Eu sunt Mo Ran. Nu cunosc pe nimeni aici, dar, după înfățișare, tu îmi placi cel mai mult. Ce zici să fii maestrul meu?”

Nimeni nu se așteptase la această întorsătură a evenimentelor și toți erau și mai îngroziți; fețele câtorva dintre bătrâni păreau că s-au transformat în piatră și s-au crăpat în două.

„Eh?” spuse bătrânul Xuanji.

„Uau!” spuse bătrânul Pojun.

„Oh?” spuse bătrânul Qisha.

„Uh…” spuse bătrânul Jielü.

„Hah, asta e hilar,” spuse bătrânul Tanlang.

Bătrânul Lucun, în toată splendoarea sa de afemeiat, își răsuci o șuviță de păr în jurul degetului și clipi din ochii săi de floare de piersic. „Aiya, micul gongzi este cu siguranță îndrăzneț. Cu adevărat tânăr și curajos, să îndrăznească să pipăie chiar și fundul bătrânului Yuheng.”

„Ai putea, te rog, să nu o spui atât de grețos?” spuse bătrânul Qisha cu dispreț.

Bătrânul Lucun a clipit grațios, fredonând. „Hm, o să o spun într-un mod mai rafinat: cu adevărat tânăr și curajos, să îndrăznești să pipăi chiar și posteriorul bătrânului Yuheng.”

Bătrânul Qisha a tăcut. Omoară-l și termină odată.

Dintre toți bătrânii, cel mai popular era bătrânul Xuanji, blând și amabil. Metoda lui de cultivare era ușor de învățat, iar el era mărinimos și integru, așa că majoritatea discipolilor din Vârful Sisheng studiau sub îndrumarea lui. Chu Wanning crezuse că Mo Ran nu va face excepție. Chiar dacă nu-l alegea pe bătrânul Xuanji, cu siguranță îl alegea pe bătrânul Pojun, care era direct și plin de viață; în orice caz, pe oricine ar fi ales Mo Ran, cu siguranță nu ar fi fost el.

Dar Mo Ran stătea în fața lui Chu Wanning. Mo Ran, care era la doar câțiva centimetri distanță, cu fața plină de tandrețe și afecțiune — lucruri cu care Chu Wanning nu era deloc familiarizat. Se simțea ca și cum, din senin, i se atribuise rolul de figura comică, și se trezi agitat fără niciun motiv și complet pierdut, neștiind ce să facă.

Chu Wanning știa să se descurce doar cu „respect”, „frică” și „dispreț”. Ceva de genul „afecțiune” era mult prea dificil.

L-a respins pe Mo Ran imediat, fără să se gândească.

Mo Ran rămase pe loc, uimit, ochii lui sub genele lungi neașteptat de abătuți, dar neclintiți. Se gândi mult timp cu capul plecat, apoi mormăi cu voce joasă și încăpățânată: „Păi, oricum vei fi tu.”

Chu Wanning rămase fără cuvinte.

Liderul sectei privea amuzat din lateral și nu se putu abține să nu râdă. „A-Ran, măcar știi cine e?”

„De unde să știu? Nu mi-a spus.”

„Ha ha, dacă nici măcar nu știi cine este, atunci de ce ești atât de hotărât să fie el?

Mo Ran, încăținând mâinile lui Chu Wanning, se întoarse și răspunse zâmbind. ”Pentru că pare cel mai blând și cel mai ușor de înțeles, bineînțeles!"

În întuneric, ochii lui Chu Wanning se deschiseră brusc, vederea îi era încețoșată.

Ce naiba se întâmplă?

Ce era în neregulă cu ochii lui Mo Ran atunci, de îl considera blând? Chu Wanning nu era singurul care se întreba asta; toată lumea de pe Vârful Sisheng auzise de incident și toți îl priveau pe Mo Ran-gongzi cu expresii îngrijorate, de parcă ar fi fost un copil prost.

Chu Wanning ridică o mână și o apăsă pe tâmpla care îi pulsa. Îl durea umărul, gândurile îi erau confuze, stomacul îi era gol și capul îi era amețit. Nu putea să doarmă.

Rămase întins pe pat, amețit, pentru o vreme, apoi se ridică în șezut. Tocmai voia să aprindă un băț de tămâie pentru a se calma, când auzi din nou bătăi în ușă.

Era Mo Ran.

Chu Wanning îl ignoră, dar nu spuse „intră naibii” sau „pleacă naibii”.

Totuși, de data aceasta, ușa se deschise singură. Chu Wanning ridică capul posomorât, dar chibritul deja aprins dintre degete se opri în aer fără să atingă bețișorul de tămâie și, după un timp, se stinse singur.

„Pleacă naibii”, spuse Chu Wanning.

Mo Ran intră.

Avea în mâini un castron cu tăiței proaspăt preparați. De data aceasta, erau mai simpli, tăiței simpli în supă albă, presărați cu ceapă tocată și semințe de susan alb, câteva coaste de porc deasupra, varză chinezească și un ou fiert pe jumătate.

Chu Wanning era lihnit de foame, dar fața lui rămase impasibilă. Se uită la tăiței, se uită la Mo Ran, apoi întoarse fața fără să spună un cuvânt.

Mo Ran puse castronul pe masă și spuse încet: „I-am cerut bucătarului hanului să pregătească tăiței.”

Chu Wanning coborî pleoapele. Desigur că Mo Ran nu îi pregătise el însuși.

„Încearcă să mănânci puțin”, îi spuse Mo Ran. ”Acest castron nu este picant și nu conține carne de vită sau muguri de mazăre.”

Apoi a plecat, închizând ușa în urma lui. Îi părea rău pentru rana lui Chu Wanning, dar asta era tot ce putea face.

În cameră, Chu Wanning stătea lângă fereastră, pierdut în gânduri, cu brațele încrucișate, privind de la distanță castronul cu tăiței cu coaste, până când aburul a dispărut și tăițeii s-au răcit, fără să mai rămână nici o urmă de căldură.

Abia atunci se apropie în sfârșit, se așeză și luă cu bețișoarele tăițeii reci și înghețați, începând să mănânce încet.

Și astfel se încheie povestea bântuirii familiei Chen. A doua zi, grupul își recuperă caii negri de la grajdul unde îi lăsase și se îndreptă spre sectă pe același drum pe care venise pentru misiune.

În toată Cetatea Fluturilor, de la tarabele de ceai până la standurile cu mâncare, toată lumea vorbea despre ce se întâmplase cu familia Chen. Într-o așezare atât de modestă, un scandal ca acesta urma să fie subiectul de discuție timp de cel puțin un an.

„Cine ar fi crezut că Chen-gongzi se căsătorise deja în secret cu domnișoara Luo? Ah, biata domnișoară Luo.”

"Dacă mă întrebi pe mine, asta nu s-ar fi întâmplat dacă familia Chen nu ar fi dat de aur. Nu poți lăsa bărbații să se îmbogățească, altfel își vor da frâu liber celor mai rele impulsuri și vor distruge totul."

Un bărbat, auzind asta, era destul de nemulțumit. ”Chen-gongzi nu a făcut nimic rău; vina este a părinților lui. Sper că viitorii copii și nepoți ai acelui ticălos de proprietar Chen să se nască fără găuri în fund."

„Morții sunt cu siguranță demni de milă, dar cum rămâne cu cei vii?” spuse altcineva. „Uită-te la doamna Chen-Yao, fiica prețuită a familiei Yao – ea a tras cel mai scurt pai, indiferent cum ai privi lucrurile. Bătrâna târfă Chen cu inima neagră a înșelat-o pe biata fată. Ce ar trebui să facă acum?”

„Să se recăsătorească, bineînțeles.”

Persoana respectivă a râs batjocoritor. „Să se recăsătorească? Tu ai lua-o?”

Țăranul care fusese batjocorit a zâmbit larg, scobindu-și dinții. „Dacă femeia mea e de acord, atunci sigur, de ce nu? Domnișoara Yao e foarte drăguță, așa că nu mă deranjează că e văduvă.”

„Puh, visează în continuare; chiar și la ocazie, e mult peste nivelul tău.”

Mo Ran, care stătea călare pe cal, a ciulit urechile, ascultând cu atenție și uitându-se în toate părțile. Dacă nu era Chu Wanning, care stătea cu ochii închiși și sprâncenele încruntate, cu „prea mult zgomot” scris pe față, Mo Ran s-ar fi dus chiar să se alăture bârfelor.

Călărind unul lângă altul, au ieșit în sfârșit din cetate și au ajuns la marginea ei.

Shi Mei scoase un sunet surprins și arătă în depărtare. „Shizun, uită-te acolo.”

Un grup mare de țărani în haine groase era adunat în fața templului distrus, transportând cu agitație cărămizi. Păreau hotărâți să reconstruiască templul și statuia fantomei maestre de ceremonii.

„Shizun, fosta maestră fantomă a dispărut, dar ei fac alta„, spuse Shi Mei, îngrijorat. ”Oare și aceasta va deveni o zeitate și va cauza probleme?„

”Nu știu„, răspunse Chu Wanning.

”Să mergem să încercăm să-i convingem să renunțe?"

„Tradiția căsătoriilor fantomă din Cetatea Fluturilor există de generații. Nu este genul de lucru care poate fi schimbat de ceea ce spunem noi. Să plecăm.”

Apoi a pornit în galop, lăsând în urmă nori de praf.

Era seară când se întorseră la Vârful Sisheng. La poarta principală, Chu Wanning le dădu instrucțiuni discipolilor săi: „Voi doi, mergeți să raportați la Sala Loialității. Eu mă duc la Curtea de Disciplină.

Mo Ran nu înțelegea. ”De ce te duci acolo?„

Dar îngrijorarea era scrisă pe fața lui Shi Mei.

Chu Wanning era impasibil. ”Să primesc pedeapsa."

Se spunea că o crimă era o crimă, indiferent dacă era comisă de un țăran sau de împărat, dar care împărat fusese vreodată aruncat în închisoare să aștepte decapitarea pentru că ucisese un om? Nu era diferit în tărâmul cultivării.

O încălcare era o încălcare, indiferent dacă era comisă de un discipol sau de un bătrân – acestea erau cuvinte goale în marea majoritate a sectelor. În realitate, un bătrân care comitea o încălcare putea cel mult să scrie o scrisoare de scuze. Ce idiot ar merge să primească cu supunere biciuirea sau câteva lovituri?

De aceea, bătrânul Jielü era verde la față când a terminat de ascultat mărturisirea lui Chu Wanning. „Nu, doar că, bătrâne Yuheng, chiar ai... Chiar ai lovit clientul?”

„Mm”, răspunse Chu Wanning ușor.

„Ești chiar prea...”

Chu Wanning ridică privirea și îi aruncă o privire furioasă. Bătrânul Jielü tăcu.

„În conformitate cu regulile, pedeapsa pentru această încălcare este de două sute de lovituri, trei zile de îngenunchere prelungită în Sala Yanluo și trei luni de izolare”, declară Chu Wanning. „Nu contest încălcarea și sunt pregătit să primesc pedeapsa.”

Uimit, bătrânul Jielü privi în stânga și în dreapta, apoi își strânse degetele. Ușile Curții Disciplinare se închiseră cu un zgomot surd, lăsându-i doar pe cei doi să stea față în față în tăcere.

„Ce înseamnă asta?”, spuse Chu Wanning.

„Cum să-ți spun... Bătrâne Yuheng, știi foarte bine că regulile sunt reguli, dar nu se aplică în cazul tău. Ușile sunt închise; asta rămâne între noi doi. Ce zici să trecem cu vederea? Dacă te lovesc și liderul sectei află, o să-mi smulgă pielea de pe mine.”

Chu Wanning nu avea de gând să-și piardă timpul, așa că spuse simplu: „Eu îi oblig pe ceilalți să respecte regulile, așa că voi respecta și eu aceleași reguli.”

Apoi îngenunche chiar acolo, în fața sălii, cu fața spre placa de deasupra ușii pe care scria: Disciplină.

„Aplică pedeapsa.”

Capitolul 28: Mintea acestui Venerabil este puțin confuză

Vestea că bătrânul Yuheng era pedepsit pentru încălcarea regulilor s-a răspândit ca focul. Nici măcar nu au așteptat până a doua zi dimineață; practic toată lumea din sectă a aflat în acea noapte.

Două sute de lovituri ar fi ucis probabil o persoană obișnuită. Chiar și pentru un cultivator, ar fi fost destul de insuportabil.

Xue Meng a sărit în picioare când a auzit. „Ce?! Shizun a mers la Curtea Disciplinară?”

„Tinere maestru, te rog grăbește-te și vorbește cu liderul sectei. Shizun este deja rănit, cum ar putea să suporte două sute de lovituri?”

Xue Meng era atât de îngrijorat, încât era pe punctul de a-și pierde controlul. „Tatăl meu? Nu se poate, încă nu s-a întors de la Palatul Taxue. Un mesaj trimis prin pasăre nu va ajunge la el mai devreme de mâine. De ce nu l-ați oprit pe Shizun?”

Mo Ran și Shi Mei au schimbat priviri. Să-l oprească pe Chu Wanning? Cine ar fi fost în stare să facă asta?

„La naiba, mă duc după el chiar acum.” Xue Meng o luă la fugă spre Curtea Disciplinară. Nici nu apucă să intre în curte că zări un grup de discipoli ai Bătrânului Jielü îngrămădiți în jurul ușilor sălii principale, șoptind între ei. „Ce faceți acolo, stați așa? Dați-vă la o parte! Mișcați-vă!”

„Tânăr maestru!”

„Ah, a venit tânărul maestru.”

„Faceți loc tânărului maestru.”

Discipolii se dădură repede la o parte pentru a-l lăsa pe Xue Meng să treacă. Ușile Sălii Cerului Limpezit erau deschise. Chu Wanning îngenunchease înăuntru, cu spatele drept și ochii închiși, fără să scoată un cuvânt. Bătrânul Jielü, ținând în mână o bară de metal, citea cu voce tare regulile Vârfului Sisheng, fiecare regulă fiind însoțită de o lovitură brutală cu bara de metal peste spatele lui Chu Wanning.

„Regula nouăzeci și unu a acestei secte: Nu răni pe cei nevinovați și nu folosi tehnici de cultivare împotriva oamenilor obișnuiți. Sub bară, ai vreo plângere?”

„Nicio plângere.”

„Regula nouăzeci și două a acestei secte: Nu acționa pripit din proprie inițiativă și nu te lăsa pradă satisfacției de sine. Sub bară, ai vreo plângere?”

„Nicio plângere.”

Bătrânul Jielü nu îndrăzni să ușureze pedeapsa. După aproximativ nouăzeci de lovituri, roba albă a lui Chu Wanning era îmbibată de sânge.

Xue Meng îl respecta foarte mult pe Chu Wanning. Ochii i se umplură instantaneu cu sânge la vederea scenei și strigă din toate puterile: „Shizun!”

Chu Wanning se prefăcu că nu aude. Ochii îi rămăseseră închiși, cu o ușoară încruntare între sprâncene.

Bătrânul Jielü aruncă o privire spre ușă și spuse încet: „Bătrâne Yuheng, tânărul maestru este aici.”

„Nu sunt surd. Am auzit.” Sânge îi curgea din colțul buzelor lui Chu Wanning, dar el tot nu ridică privirea. „E doar un copil gălăgios. Nu-i da atenție.”

Bătrânul Jielü oftă. „Yuheng, chiar este necesar?”

„Nu am ce face, discipolii mei sunt mereu neascultători.” Chu Wanning vorbi încet. „Dacă nu primesc pedeapsa cuvenită astăzi, cum voi mai avea curaj să pedepsesc pe altcineva în viitor?”

Bătrânul Jielü ezită.

„Te rog, continuă.”

Bătrânul Jielü suspină din nou. Se uită la gâtul palid și delicat al lui Chu Wanning, expus deasupra gulerului deschis, curbat ușor în jos, ca o ceață subțire, și nu se putu abține să sugereze: „Atunci măcar să fiu mai blând?”

„Asta ar fi la fel ca o înșelăciune”, spuse Chu Wanning. „Nu-ți face griji. Sunt doar două sute de lovituri. Pot să suport.”

„Bătrâne Yuheng...”

„Jielü, nu mai e nevoie să spui nimic. Continuă.”

Tija de metal lovi din nou.

Chiar și vocea lui Xue Meng a devenit distorsionată. „Bătrâne Jielü! Tot nu vrei să te oprești? Nu ai niciun respect pentru tânărul tău maestru? Pe maestrul meu îl lovești! Maestrul meu!”

Bătrânul Jielü nu putea decât să se prefacă că nu aude.

Plămânii lui Xue Meng erau pe punctul de a exploda de furie. „Ai surzit, bătrân nenorocit? Tânărul tău maestru îți poruncește să te oprești! Dacă... dacă îndrăznești să-l mai lovești, eu, eu, eu...”

S-a blocat la „eu” și nu a mai știut ce să spună. La urma urmei, era doar un adolescent de cincisprezece ani. „Dragul cerurilor” sau nu, puterea și statutul său erau cu mult inferioare celor ale bătrânilor. În cele din urmă, cu fața roșie, nu putu decât să scoată un ”O să-i spun tatălui meu!”

Bătrânul Jielü nu se învrednici să-i răspundă.

Chu Wanning scoase un suspin aproape imperceptibil.

Nouăzeci și șapte de lovituri. Nouăzeci și opt de lovituri. Nouăzeci și nouă de lovituri. O sută de lovituri...

Chiar și țesătura hainelor sale era sfâșiată de lovituri. Sângele era de un roșu înspăimântător.

Xue Meng nu mai putea suporta. Cu ochii roșii de panică, se pregăti să se năpustească nesăbuit în sală, dar Chu Wanning deschise brusc ochii și flutură o mână. O barieră despică instantaneu spațiul în două, blocând ușa și forțându-l pe Xue Meng să se retragă câțiva pași, aproape căzând la pământ.

Chu Wanning tuși sânge în timp ce privea în jur, ochii lui îngustați de phoenix fiind la fel de feroce ca fulgerul. „Rușinos. Întoarce-te de unde ai venit!”

„Shizun!”

„De când are dreptul tânărul maestru al Vârfului Sisheng să-i ordone Bătrânului Jielü să încalce regulile?” spuse Chu Wanning cu asprime. „Grăbește-te și dispari!”

Xue Meng îl privi cu ochii mari, cu o strălucire umedă în priviri.

Mo Ran stătea deoparte, mângâindu-și bărbia, cu colțurile buzelor încă strânse. „Aiya, oh nu, micul phoenix o să plângă.”

La aceste cuvinte, Xue Meng întoarse brusc capul și îl privi cu furie pe Mo Ran. Ochii îi erau înroșiți, dar refuza cu încăpățânare să lase lacrimile să cadă.

Nu se plângea și nu riposta. Se ridică de pe jos și se scutură de praf cu capul plecat și dinții strânși, apoi îngenunche în fața Sălii Cerului Limpezit. „Shizun, discipolul tău a greșit.”

Chu Wanning încă primea loviturile, cu spatele drept ca o bară și fără să se aplece nici măcar o dată. Dar fața îi era palidă și fruntea îi era acoperită de un strat de sudoare rece.

„Dar eu nu plec”, continuă Xue Meng cu încăpățânare. „O să-i țin companie lui Shizun.”

După ce spuse asta, îngenunche și refuză să se ridice.

Ochii lui Mo Ran erau pe punctul de a ieși din orbite. Xue Meng, Xue Ziming, iubitul cerurilor, s-ar umili atât de mult doar în fața lui Chu Wanning. Pentru toți ceilalți era un phoenix, dar pentru shizunul său era o prepeliță. Dacă Mo Ran nu ar fi fost atât de sigur că Xue Meng nu era interesat de bărbați, probabil s-ar fi întrebat dacă nu era îndrăgostit de Chu Wanning, pentru a fi atât de hotărât și fără remușcări. Dacă shizunul său l-ar fi pălmuit, micuța prepeliță ar fi întors cu umilință și celălalt obraz.

Bine, bine. Lingău extraordinar.

Inima lui era plină de dispreț, dar, din nu știu ce motiv, avea un gust amar în gură. Mo Ran se uită urât la Xue Meng pentru o vreme, devenind din ce în ce mai agitat pe măsură ce se uita. Nu putea să-l lase pe el să fie singurul care-și arăta devotamentul.

Chu Wanning deja nu-l plăcea pe Mo Ran; după trucul pe care îl făcea Xue Meng, nu va fi și mai părtinitor în viitor?

Așa că Mo Ran îngenunche și el, lângă Xue Meng. „Îi voi ține companie și eu lui Shizun.”

Bineînțeles, Shi Mei îi urmă exemplul, și toți cei trei discipoli îngenuncheară în afara barierei, așteptând.

Auzind vestea, discipolii celorlalți bătrâni au găsit tot felul de scuze pentru a veni la Curtea Disciplinară să vadă spectacolul.

„Doamne, cum ar putea bătrânul Yuheng…?”

„Am auzit că a bătut un om de rând într-un acces de furie.”

„Ah! Ce înfricoșător.”

„Șșș, liniște. Dacă aude Bătrânul Yuheng, vei fi următorul care va fi biciuit!”

„Dar de ce îngenunchează tânărul maestru?” întrebă altcineva.

„Și Mo-gongzi...”

Mo Ran era chipeș și fermecător și câștigase favorurile a nenumărate discipole doar prin comportamentul său de zi cu zi. Mulți dintre spectatori îi compătimeau și șușoteau între ei.

„Bietul Mo-gongzi... Ce să facem? Să mergem să pledăm în favoarea lui?”

„Probabil că nu ar trebui să ne implicăm în treburile dintre maestru și discipol. Poți să te duci tu dacă ai curaj, dar eu nu vreau să mor încă. Ai uitat deja de acel shijie care a fost biciuit de câteva sute de ori de către bătrânul Yuheng?”

A urmat o tăcere.

Cele două sute de lovituri se terminaseră. Bariera fusese în sfârșit retrasă.

Xue Meng se ridică repede de la pământ și se îndreptă cu pași greoi spre Sala Cerului Limpezit. Când se apropie suficient pentru a vedea starea lui Chu Wanning, scoase un „ah!” furios și se întoarse pentru a-l apuca pe bătrânul Jielü de guler. „Bătrân nenorocit!” răcni el. „Nu știi măcar să te abții?”

„Xue Ziming.” Ochii lui Chu Wanning erau închiși, buzele lui pătate de sânge se deschideau și se închideau, dar vocea lui răgușită era autoritară.

Articulațiile lui Xue Meng au trosnit în mod audibil când l-a eliberat pe bătrânul Jielü și l-a împins la o parte.

Mo Ran a sosit în acel moment, încă zâmbind, gândindu-se că bătrânul Jielü trebuie să se fi abținut cu siguranță, având în vedere statutul lui Chu Wanning. Dar când se uită la starea lui Chu Wanning, zâmbetul i se îngheță pe față.

Chu Wanning chiar nu îi spusese Bătrânului Jielü despre rana de la umăr?! Majoritatea celor două sute de lovituri au aterizat fără milă pe rana aceea. Răni noi peste cele vechi.

Chu Wanning, tu... Ți-ai pierdut mințile?!

Pupilele lui Mo Ran se contractară, un val de ură intensă îl cuprinse.

Nu știa exact ce anume detesta sau de ce era atât de furios, știa doar că un infern furios îi răscolea stomacul și îi ardea toate organele. Era obișnuit ca Chu Wanning să fie torturat până la limita rezistenței de mâna lui, în timp ce Mo Ran îi zdrobea demnitatea și îi pângărea puritatea. Dar Mo Ran nu putea suporta ca Chu Wanning să fie rănit și cicatrizat de mâna altcuiva.

Poate că era pentru că nu putea uita ce se întâmplase în viața lui anterioară, dar Mo Ran simțea în subconștient că această persoană îi aparținea lui. Era dreptul lui să decidă dacă Chu Wanning trăia sau murea, dacă era detestat sau urât — toate acestea îi aparțineau lui.

Inițial, nu-i păsa că Chu Wanning urma să fie pedepsit. Credea că, fiind un bătrân, cele două sute de lovituri nu vor fi date cu adevărată forță — sau, cel puțin, că loviturile vor ocoli rănile încă nevindecate de pe umărul său.

Dar Chu Wanning nu spusese nimic despre asta! Nu spusese absolut nimic! De ce era atât de încăpățânat acest nebun? De ce se forța să treacă prin toate astea? Ce naiba încerca să dovedească idiotul ăsta?

Cu mintea în ceață, Mo Ran ridică o mână pentru a-l sprijini pe Chu Wanning, dar Xue Meng fusese mai rapid și îl ajuta deja pe Chu Wanning să se ridice.

Mâna lui Mo Ran se opri în aer, apoi, după un timp, coborî înapoi. Îi privi cum se îndepărtau, Xue Meng sprijinindu-l pe Chu Wanning, cu un sentiment necunoscut în piept.

Voia să-i urmeze, dar nu putea să-și miște picioarele. Tot ce se întâmplase în viața lui anterioară era în trecut. Acum, Chu Wanning era doar shizunul lui. Niciuna dintre relațiile lor confuze, pline de ură și tandrețe nu avusese loc.

Nu ar fi trebuit să se gândească la asta. Nu-i păsa cine îl lovise pe Chu Wanning, cine îl sprijinea, cu cine își petrecea timpul sau chiar dacă cineva îl omora. Nimic din toate astea nu avea legătură cu Mo Ran.

Shi Mei se apropie de el. „Haide, să mergem cu ei să vedem ce se întâmplă.”

„Eu nu merg. Xue Meng se ocupă de asta. Oricum nu pot ajuta cu nimic, iar prea mulți oameni nu vor face decât să înrăutățească situația.” Mo Ran nu-și schimba expresia, dar mintea îi era în haos. Nu putea să înțeleagă cu adevărat ce simțea în acel moment.

Era ură?

Capitolul 29: Acest Venerabil nu vrea să mori

În acea noapte, Mo Ran zăcea în patul său de pe Vârful Sisheng, cu mâinile sub cap. Se uita fix la grinzile de deasupra, complet incapabil să adoarmă. Evenimentele trecute se derulau în mintea lui, unul câte unul, până când, în cele din urmă, fiecare fragment era doar chipul lui Chu Wanning, elegant până la îngheț.

Adevărul era că Mo Ran nu înțelesese niciodată ce simțea pentru această persoană.

Prima dată când îl văzuse pe Chu Wanning fusese sub copacul înflorit din fața Turnului care străpungea cerul. Purta o robă lejeră, cu mâneci largi, fiind singurul dintre cei douăzeci de bătrâni care nu era îmbrăcat în armura argintie-albastră a vârfului Sisheng. În acea zi, în timp ce se juca absent cu gheara de pe mână, cu capul plecat, profilul său părea concentrat, dar blând, ca o pisică albă scăldată în lumina caldă și aurie a soarelui.

Mo Ran îl privea de la distanță, incapabil să-și ia ochii de la el.

Prima impresie pe care i-a făcut-o Chu Wanning a fost extrem de pozitivă. Dar aceasta nu a rezistat neglijenței, pedepselor și durității amare care au urmat, una după alta. Dinții ascuțiți și ghearele pisicii albe l-au acoperit pe Mo Ran de răni.

Mo Ran se agăța de viață când unchiul său l-a salvat din marea de foc. Credea că, odată ajuns pe Vârful Sisheng, va găsi un shizun care îl va trata cu compasiune, care va avea grijă sincer de el.

Dar, oricât s-a străduit să-i facă pe plac shizunului său, oricât de mult a muncit, era ca și cum Chu Wanning nu vedea nimic. Dimpotrivă, cele mai mici greșeli îi aduceau o serie de lovituri nemiloase, lăsându-l pe Mo Ran însângerat și cu pielea jupuită de fiecare dată.

Mai târziu, a aflat chiar că Chu Wanning îl disprețuia din adâncul sufletului. Persoana care stătea sub copacul înflorit, cu hainele albe ca zăpada, îl considera „vicios din fire, fără speranță de îndreptare”.

Odată îl considerase pe Chu Wanning ca fiind luna rece din al nouălea cer, îl venera din toată inima, îl adora. Dar ce era el pentru acea lună rece, de fapt?

Un discipol pe care nu avea de ales decât să-l accepte. Un om josnic și demn de dispreț. Un copil fără valoare crescut într-un bordel. Un depravat murdar.

Deși Mo Ran se prefăcea mereu că este lipsit de griji și ușuratic, încet-încet începu să-l urască pe Chu Wanning – o ură amestecată cu un refuz agresiv de a ceda. Refuza să se resemneze și să accepte situația.

După aceea, a păstrat resentimentul pe care îl simțea, care creștea pe zi ce trecea, și l-a provocat pe Chu Wanning în încercarea de a-i atrage atenția, laudele și uimirea.

În acea perioadă, dacă Shi Mei l-ar fi lăudat cu „bine lucrat”, ar fi zburat de fericire.

Dar dacă Chu Wanning ar fi fost dispus să-i spună „nu-i rău”, și-ar fi dat viața cu bucurie.

Cu toate acestea, Chu Wanning nu l-a lăudat niciodată. Indiferent cât de mult se străduia Mo Ran, cât de harnic era, cât de bine se descurca, shizunul său distant nu-i acorda mai mult decât un ușor semn din cap înainte de a-și întoarce fața.

Mo Ran era pe punctul de a-și pierde controlul. Dumnezeu știe cât de mult își dorea să-l apuce pe Chu Wanning de față și să-l oblige să se întoarcă, să-l forțeze pe shizun să-l privească, să-l vadă, să-și retragă acel „vicios din fire, fără speranță de îndreptare”!

Dar nu putea face nimic altceva decât să îngenuncheze în fața lui Chu Wanning ca un câine vagabond docil, coborând capul și spunând cu respect: „Discipolul tău va ține minte învățăturile tale”.

În fața lui Chu Wanning, Mo Weiyu fusese umil până în măduva oaselor. Chiar dacă era un „tânăr maestru”, era totuși un nimic. În sfârșit, înțelesese că cineva ca Chu Wanning nu-l va privi niciodată cu altceva decât dispreț.

Mai târziu, după ce se întâmplaseră multe lucruri...

Mo Ran preluase controlul asupra Vârfului Sisheng, apoi țintise spre culmile cele mai înalte și devenise primul împărat al lumii cultivării. Sub steagul său întunecat, toți tremurau de frică și nimeni nu îndrăznea să-i rostească numele decât în șoaptă. Nimeni nu-și amintea pata originilor sale de nepronunțat.

De atunci, nu mai exista Mo Weiyu, ci doar Taxian-jun.

Taxian-jun. Toți îl urau, îl urau din tot sufletul. Monstruosul Mo Weiyu, să fie condamnat la eternitate, fără renaștere și fără mântuire!

TaxianjunMoWeiyuTaxianjunMoWeiyuTaxianjun —

Ta. Xian. Jun.

Dar ce importanță avea că erau speriați? Vârful Sisheng încă răsuna de zgomotul vocilor care strigau în cor, în timp ce mii de oameni se prosterneau în fața lui, în fața Palatului Wushan, toate capetele plecate în semn de venerație.

„Trăiască împăratul Taxian-jun.”

Se simțea fantastic. Până când a văzut fața lui Chu Wanning în mulțime.

Cultivarea lui Chu Wanning era la acel moment redusă la zero. Era legat sub sală, redus la un simplu prizonier la baza scărilor.

Mo Ran decisese să-l execute. Dar nu voia să-i acorde lui Chu Wanning o moarte rapidă și ușoară, așa că îi legase membrele, îi făcuse o mică tăietură în artera gâtului și vrăjise rana să nu se coaguleze. Sângele îi curgea picătură cu picătură, în timp ce viața îi se scurgea încetul cu încetul.

Soarele ardea deasupra capului. Ceremonia de încoronare era în plină desfășurare, iar sângele lui Chu Wanning ar fi trebuit să fie aproape epuizat. Odată cu moartea acestei persoane, Mo Ran ar fi fost în sfârșit eliberat de trecutul său; astfel, el aranjase în mod intenționat ca acesta să sângereze până la moarte la încoronarea sa. În acest fel, momentul în care el devenea stăpânul lumii cultivării ar fi fost momentul în care Chu Wanning devenea un cadavru fără viață. Și tot ce se întâmplase în trecut ar fi fost șters.

Perfect.

Dar de ce, chiar și în pragul morții, acel om era încă atât de indiferent? Încă atât de elegant încât părea doar rece... Fața lui Chu Wanning era complet lipsită de culoare, dar expresia lui rămânea impasibilă. Când se uita la Taxianjun, nu era nici laudă, nici teamă. Doar repulsie, dispreț și...

Mo Ran crezu că înnebunise sau că Chu Wanning înnebunise...

Și o urmă de milă.

Chu Wanning, care era în pragul morții, care fusese învins de Taxian-jun, îl compătimea! El, care se afla în vârful ierarhiei, care deținea o putere nemărginită, îl compătimea! El, el îndrăznea!

Furia care se acumulase în Mo Ran timp de mai bine de zece ani îl înnebunise în cele din urmă. Chiar acolo, în Sala Loialității — redenumită între timp Palatul Wushan — în fața miilor de oameni adunați, înconjurat de tunetul aclamațiilor și al lingușirilor lor, se ridică brusc, cu roba neagră fluturând, și coborî treptele.

În fața tuturor acelor oameni, îl apucă pe Chu Wanning de bărbie, cu un zâmbet dulce, dar amenințător pe fața lui contorsionată. „Shizun, astăzi este o zi fericită pentru acest discipol. De ce nu sărbătorești?”

Mii de oameni amuțiră instantaneu.

Chu Wanning nu era nici respectuos, nici autoritar, cu fața rece ca gheața, spuse: „Nu am un discipol ca tine.”

Mo Ran izbucni în râs. Sunetul râsului său neîngrădit răsună în galeriile sălii aurite ca niște vulturi.

„Shizun e atât de nemilos. Venerabilul este dezamăgit.” Continuă să râdă în timp ce vorbea, vocea lui răsunând. "Nu ai un discipol ca mine? Atunci cine m-a învățat să cultiv? Cine m-a învățat artele marțiale? Și cruzimea mea cu sânge rece – cine m-a învățat asta?! Și cicatricile de bici de pe tot corpul meu, care încă nu se estompează – lasă-mă să te întreb, cine mi le-a făcut?!

Încetă să mai zâmbească, tonul lui devenind brusc răutăcios, iar în ochii lui se aprinse o lumină rece.

"Chu Wanning! Ți-e atât de rușine să ai un discipol ca mine? Oasele mele sunt prea umile sau sângele meu e prea murdar? Lasă-mă să te întreb, Chu Wanning, lasă-mă să te întreb – ce ai vrut să spui cu «vicios din fire, fără speranță de îndreptare»?

Își pierdea mințile, vocea lui răsunând în timp ce urla.

„Niciodată nu m-ai considerat discipolul tău, niciodată nu ai avut o părere bună despre mine! Dar eu... eu odată... chiar te consideram maestrul meu. Te respectam cu adevărat. Te adoram! De ce m-ai tratat așa? De ce nu mi-ai acordat niciodată măcar un cuvânt de laudă? De ce, indiferent ce făceam, nu reușeam să câștig nici măcar o fărâmă de aprobare din partea ta?”

Tot corpul lui Chu Wanning tremura, iar fața lui devenise și mai palidă. Ochii lui de phoenix se măriră ușor în timp ce se uita la Mo Ran. Buzele lui se mișcară, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar în final nu scoase niciun sunet.

Toți cei care fuseseră odată la Vârful Sisheng plecaseră. Ultimii doi oameni rămași din acele vremuri apuse se uitau unul la celălalt, așa.

În tăcerea incomodă care a urmat, Mo Ran părea să se fi calmat în sfârșit. Închise ochii, iar când îi deschise, avea din nou acel zâmbet detestabil care făcea oamenii să tremure. Spuse, cu blândețe și cordialitate: „Shizun, nu m-ai disprețuit întotdeauna? Nu m-ai considerat întotdeauna inferior?”

Făcu o pauză, iar privirea îi mătură miile de oameni îngenuncheați în fața palatului său, ca niște câini ghemuiți. Aceștia făceau asta pentru a-l recunoaște ca stăpân al lumii cultivării, deasupra celor muritori.

Mo Ran zâmbi ușor. „Dar acum? Înainte să mori, lasă-mă să te întreb din nou: în această lume, cine este cel umil și cine este cel respectabil? Cine calcă pe cine? Cine a câștigat în final? Cine a pierdut?”

Chu Wanning avea pleoapele coborâte, ca și cum ar fi fost încă pierdut în mărturisirea lui Mo Ran de acum un moment. În cele din urmă, Mo Ran îi apucă maxilarul și îi ridică cu forță fața.

Dar în acea clipă, Mo Ran îngheță. Era prima dată când vedea regret pe fața lui Chu Wanning. Această expresie era mult prea necunoscută; Mo Ran își retrase brusc mâna, ca și cum ar fi fost ars. „Tu...”

Chu Wanning avea o expresie dureroasă. Părea să sufere în tăcere de o agonie care îi pătrundea în oase, un fel de chin care îi sfâșia organele. Vocea lui era liniștită. Plutea în vânt, auzită doar de Mo Ran. El spuse: „Îmi pare rău, Mo Ran. A fost vina maestrului tău...”

Brusc, lumea amuți. Sunetul vântului, foșnetul frunzelor, foșnetul veșmintelor, totul dispăru. Nu mai era decât chipul lui Chu Wanning care îl privea. Era singurul lucru clar din întreaga lume, singurul lucru pe care îl putea vedea.

Multe lucruri ar fi trebuit să-i treacă prin minte în acel moment. Bucurie, satisfacție, extaz. Dar nimic din toate acestea nu se întâmpla. În mintea lui era un singur gând ciudat, și numai acela: când devenise... mult mai înalt decât Chu Wanning?

Chiar trecuse mult timp. Și multe lucruri se schimbaseră.

Buzele lui Mo Ran se mișcară ezitant, într-un șoaptă. „Ce... ai spus?”

Dar Chu Wanning doar zâmbi, un zâmbet pe care Mo Ran îl cunoștea și totuși nu-l cunoștea, iar în acei doi ochi de phoenix văzu reflexia propriilor trăsături contorsionate.

Apoi ochii aceia se închiseră încet, iar Chu Wanning căzu pe spate. În aceeași clipă, Mo Ran îl apucă de umeri, urlând nebun și furios, ca o fiară care se prăbușea.

„Chu Wanning! Chu Wanning, ce ai spus? Mai spune o dată!”

Persoana din brațele lui nu răspunse, buzele îi erau palide ca florile de păr. Fața aceea frumoasă, care întotdeauna părea atât de distantă, acum, în pragul morții, era înghețată într-un zâmbet trist, cu colțurile buzelor ușor curbate. Era exact ca fața din amintirile lui Mo Ran, când îl văzuse prima oară pe Chu Wanning în fața Turnului care străpungea cerul. Un zâmbet mic și blând.

„Chu Wanning!”

Blândețea aceea se spulberă; florile de haitang se ofiliră și se împrăștiară pe pământ.

Mo Ran obținuse în sfârșit ceea ce voia. Călcase în picioare viața shizunului său în timp ce urca spre vârful lumii.

Dar ce era asta? Ce era asta! Durerea și ura din pieptul său nu făceau decât să se intensifice. Ce dracu era asta?

O ceață neagră și slabă se adună în mâna lui Mo Ran în timp ce apăsa rapid pe meridianele lui Chu Wanning, sigilând ultimele urme de viață.

„Sperai să mori așa?” Ochii lui Mo Ran se măriră, expresia lui devenind vicioasă. "Nu am terminat cu tine, Chu Wanning. Mai am o socoteală de reglat cu tine — nu am terminat! Nu am terminat încă! Dacă nu mi-o spui clar — îi voi zdrobi pe Xue Meng, Palatul Kunlun Taxue și pe toți cei pe care voiai să-i protejezi! Îi voi face bucăți pe toți! Mai bine te-ai gândi de două ori!"

Uită de ceremonie și la naiba cu miile de oameni care încă îngenuncheau în fața lui. Se răzgândise. Nu mai voia ca Chu Wanning să moară. Îl ura pe Chu Wanning și voia să trăiască... să trăiască...

Dintr-o mișcare rapidă, îl ridică pe omul care pierduse prea mult sânge și își folosi qinggong-ul pentru a sări pe acoperișul înalt, cu roba fluturând ca un vultur singuratic care își întinde aripile. Zbură rapid de pe un acoperiș pe altul, îndreptându-se direct spre vârful sudic – direct spre Pavilionul Lotusului Roșu, unde locuise odată Chu Wanning.

Acolo era o abundență de energie spirituală și numeroase plante medicinale. Mo Ran voia să-l aducă pe Chu Wanning înapoi.

O persoană trebuia să fie în viață pentru a fi urâtă; dacă acea persoană murea, nu mai exista niciun motiv să o urăști. Oare își pierduse mințile mai devreme, când voia să-l omoare pe Chu Wanning cu propriile mâini?

Dacă Chu Wanning murea, ce i-ar mai fi rămas în această lume...?

Mo Ran zăcea în pat, gustul amintirilor trecute persistând pe limba lui. Era deja târziu în noapte, dar nu putea să închidă ochii.

Mo Ran se ridică, se spălă pe față, se îmbrăcă și, cu un felinar în mână, se îndreptă spre Sala Yanluo.

Chu Wanning își bandajase fără îndoială rănile în grabă înainte de a se duce acolo pentru pedeapsa de a îngenunchea. Mo Ran știa cum era el – încăpățânat până la extrem și de neclintit, fără să țină cont nici măcar un pic de starea propriului corp – și Xue Meng nu l-ar fi putut opri nici dacă ar fi încercat.

Așa cum se aștepta, o mică lampă era vizibilă din afara Sălii Yanluo. Ardea singură, în timp ce ceara lumânării picura încet. Chu Wanning îngenunchease cu spatele la ușă, cu postura dreaptă și verticală ca un pin.

Când Mo Ran văzu această siluetă, simți o undă de regret. Era miezul nopții – ce făcea, venind să-l vadă pe Chu Wanning? Înebunise? Dar era deja acolo și ar fi fost ridicol să se întoarcă și să plece.

Se gândi și se hotărî să facă un compromis. Puse ușor felinarul lângă picioare. Nu avea să plece, dar nici nu avea să intre. Stând în fața ferestrei, își sprijiniră coatele de cadru, își odihni obrajii în palme și îl privi pe Chu Wanning de la distanță.

Clopoțeii de cupru atârnați în colțurile acoperișului se legănau ușor, iar parfumul dulce al florilor și al plantelor umplea aerul nopții. Cei doi – unul în picioare, celălalt îngenuncheat – erau despărțiți de o fereastră cu grilaj roșu și de tăcerea goală a sălii.

Dacă ar fi fost înainte de renașterea sa, Mo Ran ar fi avut autoritatea să intre în sală și să-i ordone lui Chu Wanning să înceteze meditația și să se întoarcă să se odihnească. Dacă Chu Wanning ar fi refuzat, ar fi avut capacitatea de a-i bloca mișcările membrelor și de a-l căra cu forța.

Dar în acel moment, nu avea nici autoritatea, nici capacitatea. Nici măcar nu era la fel de înalt ca Chu Wanning.

Mo Ran era complet dezorientat. Îl privea pe acel om din afara ferestrei, dar acesta nu-l observa. Nu-i putea vedea fața lui Chu Wanning, iar Chu Wanning nu-l putea vedea pe el.

Așa că pisica albă a îngenuncheat toată noaptea, fără să se întoarcă.

Și câinele mut a stat toată noaptea, fără să plece nici măcar o clipă.

Capitolul 30: Acest Venerabil nu vrea să mănânce tofu

„Hei, hei, ați auzit? Bătrânul Yuheng va sta îngenuncheat în Sala Yanluo timp de trei zile, ca pedeapsă pentru că a încălcat regulile.”

A doua zi, la orele de dimineață, discipolii s-au adunat la Platforma Păcatului și a Virtuții pentru a medita. Acești discipoli erau cu toții destul de tineri, adolescenți și tineri de douăzeci și ceva de ani. Pentru ei, o sarcină precum a sta în meditație, cu inima liniștită ca apa calmă, era imposibilă. De îndată ce profesorul își îndrepta privirea în altă parte, începeau să șușotească.

Vestea pedepsei lui Chu Wanning se răspândise ca focul. Discipolii care fuseseră martori la incidentul din ziua precedentă împărtășeau bârfele fără reținere.

„Uau, cum de nu știi? Ohh... A trebuit să mergi ieri să culegi flori de rouă în munte cu bătrânul Lucun, nu? Ei bine, să-ți spun ce ai pierdut! Noaptea trecută, la Sala Cerului Limpezit, sângele a împroșcat pământul – a fost un adevărat măcel! Bătrânul Yuheng a primit peste două sute de lovituri! Peste două sute! Și fiecare lovitură a fost brutală. A fost cu totul nemilos!”

Discipolul accentua fiecare propoziție cu o expresie exagerată. Era destul de mulțumit de sine în mijlocul exclamațiilor de uimire ale shidi și shimei adunați în jurul lui.

"Îți poți imagina două sute și ceva de lovituri cu bara? Nici măcar un bărbat mare și puternic nu ar supraviețui, cu atât mai puțin bătrânul Yuheng. A leșinat pe loc! Tânărul nostru maestru era să-și piardă mințile. A alergat acolo și a început să se bată cu bătrânul Jielü. Nu l-a lăsat să atingă nici măcar un fir de păr din capul bătrânului Yuheng. Omule, ce scenă a fost!„ Fața lui se strâmbă ca o chiflă umplută cu carne, în entuziasm animat, iar la final ridică un deget arătător. ”Tsk, tsk, tsk."

Un mic shimei păli instantaneu. „Oh, nu! Bătrânul Yuheng a leșinat?”

„Tânărul maestru s-a bătut serios cu bătrânul Jielü?”

„Nu e de mirare că bătrânul Yuheng nu a fost la cursurile de dimineață... E îngrozitor... Ce regulă a încălcat?”

„Am auzit că a bătut un client într-un acces de furie.”

Toată lumea rămase fără cuvinte.

Din când în când, bârfele ajungeau la urechile lui Xue Meng. Tânărul maestru al Vârfului Sisheng moștenise temperamentul teribil al shizunului său, dar, din nefericire pentru el, nu erau doar una sau două persoane care vorbeau despre pedeapsa bătrânului Yuheng, ci toată lumea de pe Platforma Păcatului și a Virtuții. Zgomotul îl irita, dar nu putea face nimic.

Vena de pe fruntea lui Xue Meng pulsa neîncetat, în timp ce Mo Ran căsca fără oprire, nefiind în stare să închidă ochii toată noaptea.

Xue Meng nu avea altă cale de ieșire, așa că mormăi răutăcios către Mo Ran. „Dimineața este cel mai important moment al zilei — ce faci, leneșule, la prima oră după răsărit? Asta te-a învățat Shizun?”

„Hah?” Mo Ran, cu ochii încețoșați, căscă din nou. „Xue Meng, te plictisești sau ce? Shizun îmi ține morală, asta e una, dar tu cine naiba ești? Arată-i respectul cuvenit vărului tău mai mare, obraznicule.”

„Vărul meu mai mare e un câine, dar dacă insiști!” spuse Xue Meng cu răutate.

Mo Ran râse. „Ce copil rău, să fii nepoliticos cu fratele tău mai mare. Dacă ar ști Shizun, ar fi foarte dezamăgit.”

„Cum îndrăznești să-l aduci în discuție pe Shizun?! De ce nu l-ai oprit ieri să meargă la Curtea Disciplinară?”

„Mengmeng, vorbești despre Shizun. Yuheng din Cerul Nopții, Nemuritorul Beidou? Aș vrea să te văd cum îl oprești.”

Xue Meng explodă de furie, sprâncenele strânse de mânie, în timp ce sări în picioare și scoase sabia. „Cum naiba mi-ai spus?!”

Mo Ran zâmbi, cu obrazul în mână. „Mengmeng, fii băiat cuminte și stai jos.”

„Mo Weiyu, o să te omor!„ urlă Xue Meng.

Prins între cei doi și certurile lor obișnuite, Shi Mei scoase un suspin lung și își frecă tâmplele, încercând să se concentreze asupra cărții sale.

”Umple vasul zi și noapte; nucleul spiritual se va forma la timpul potrivit. Ordinea cerească este absolută; viața și moartea vor rămâne separate ca stelele Shen și Shang..."

Trei zile trecură într-o clipă. Chu Wanning își ispăși pedeapsa de a sta îngenuncheat în reflecție.

Conform regulilor, urmau trei luni de izolare, timp în care nu putea părăsi Vârful Sisheng. De asemenea, trebuia să îndeplinească sarcini diverse, cum ar fi să ajute la treburile din Sala Mengpo, să curețe stâlpii Podului Naihe, să măture scările de la poartă și alte sarcini similare.

„Bătrâne Yuheng, să fiu sincer, cred că ar trebui să sari peste partea asta”, se arătă îngrijorat bătrânul Jielü. „La urma urmei, ești un zongshi eminent. Lucruri precum spălatul vaselor și ștersul podelei... sunt cu adevărat sub demnitatea ta.”

El a ales cu tact să nu-și exprime restul gândurilor: Cel mai important, bătrânul ăsta se îndoiește că știi măcar să faci treburi elementare precum măturatul podelei, gătitul și spălatul rufelor!

Chu Wanning, pe de altă parte, s-a dus să raporteze la Sala Mengpo fără niciun pic de îndoială în propriile abilități.

Când au auzit că Chu Wanning venea să facă treburile ca parte a pedepsei sale, toți cei din Sala Mengpo – de la servitori la supraveghetor – au pălit de spaimă și neliniște, ca și cum s-ar fi apropiat un dușman redutabil.

Chu Wanning a sosit, cu veșmintele albe fluturând în vânt. Chipul său frumos era calm și impasibil, complet lipsit de orice expresie. Dacă i s-ar fi adăugat un nor sub picioare și o coadă de cal în mână, ar fi arătat exact ca nemuritorii din picturi.

Supervizorul sălii Mengpo se simțea extrem de stânjenit și neliniștit că trebuia să-i încredințeze unui bărbat atât de frumos sarcini precum spălatul legumelor și gătitul. Dar Chu Wanning, total inconștient de statutul său de bărbat frumos, a intrat pur și simplu în bucătărie. Oamenii care lucrau acolo nu au putut să nu facă un pas înapoi când privirea lui rece i-a măturat.

Confruntat cu această tăcere, Chu Wanning a trecut direct la subiect. „Ce să fac?”

Supraveghetorul s-a jucat timid cu tivul hainei și s-a gândit o clipă, apoi a spus cu grijă: „Ai fi dispus să speli legumele?”

„Sigur”, a răspuns Chu Wanning.

Supervizorul a răsuflat ușurat. La început, crezuse că mâinile elegante ale lui Chu Wanning nu erau deloc potrivite pentru munca grea și că acesta nu ar fi dispus să facă lucruri precum curățenia. Totuși, toate celelalte sarcini care nu implicau murdărirea mâinilor necesitau un anumit nivel de îndemânare, iar el se temea că Chu Wanning nu ar fi fost în stare să le îndeplinească. Deoarece Chu Wanning a acceptat să spele legumele cu atâta sinceritate, a presupus că nu mai avea de ce să-și facă griji.

S-a dovedit că acest supraveghetor fusese mult prea naiv.

În fața sălii Mengpo era un pârâu mic și limpede. Chu Wanning a dus acolo un coș cu varză verde și și-a suflecat mânecile pentru a începe să le spele.

Deoarece această zonă era domeniul bătrânului Xuanji, discipolii acestuia treceau ocazional pe acolo. Când au văzut că Chu Wanning era chiar în pârâu, spălând legume, au fost atât de șocați încât nu au putut să scoată niciun cuvânt, balbâind doar câteva fraze incomplete. După ce s-au frecat de trei sau patru ori la ochi și s-au asigurat că nu se înșelau, au bâlbâit: „Bună dimineața, bătrâne Yuheng.”

Chu Wanning a ridicat privirea. „Bună dimineața.”

Discipolii bătrânului Xuanji au tremurat pe loc, apoi au fugit înnebuniți.

Chu Wanning nu s-a obosit să-și piardă timpul cu ei. S-a concentrat doar pe varza lui, spălând-o și aruncând-o apoi în coș. A spălat-o cu cea mai mare seriozitate, curățând varza frunză cu frunză și clătind-o cu migală pe fiecare în parte. Rezultatul acestei metode a fost că, până la prânz, coșul cu varză nu era încă curățat.

Servitorii așteptau în bucătărie, mergând nerăbdători încoace și încolo. „Ce să facem? Dacă nu se întoarce, nici varza nu se va întoarce. Cum vom pregăti vită și legume sote?”

Supraveghetorul se uită la înălțimea soarelui pe cer. „Lasă-l. Nu mai aștepta. Schimbă felul de mâncare cu vită înăbușită.”

Așa că, când Chu Wanning s-a întors, carnea de vită din Sala Mengpo fierbea într-o oală aromată, absorbind toate aromele bogate. Era clar că nu mai era nevoie de varză. Chu Wanning a luat în brațe varza la care lucrase atât de mult și a încruntat sprâncenele, nemulțumit.

„De ce m-ai pus să spăl varza dacă nici nu aveai de gând să o folosești?”, a întrebat el rece.

Supraveghetorul izbucni într-o transpirație rece și apucă niște prosoape de hârtie să-și șteargă fruntea. În panica lui, spuse niște cuvinte pe care avea să le regrete pentru totdeauna: „Pentru că speram ca bătrânul să facă o oală de tofu și varză înăbușită!”

Chu Wanning ținea varza fără expresie, fără să spună nimic, dar contemplând în tăcere.

„Dacă bătrânul nu dorește, nu-i nimic...” adăugă supraveghetorul în grabă.

„Unde este tofu-ul?„ îl întrerupse Chu Wanning fără menajamente, înainte ca acesta să apuce să termine.

”Bătrâne Yuheng, știi... să gătești?„

”Nu sunt complet ignorant în acest domeniu. Pot să încerc."

Când a venit prânzul, discipolii au intrat în Sala Mengpo, ca de obicei, veseli și vorbăreți. Și-au găsit locurile în grupuri de trei-cinci și s-au dus la bufet să-și ia mâncarea. Mâncarea era întotdeauna delicioasă și bogată, și nu aveau niciun motiv să se aștepte ca astăzi să fie altfel.

Carnea de vită înăbușită avea grăsimea perfectă, carnea de porc yuxiang era bogată în culoare și aromă, carnea de porc crocantă era aurie și crocantă, iar peștele aburit cu ardei tocat era roșu apetisant și delicios. Discipolii s-au grăbit să se alinieze pentru a-și lua mâncărurile preferate, sperând că bucătarul le va da o coastă în plus cu sos dulce-acrișor sau că le va presăra puțin sos sau ulei de ardei iute peste orez.

Cei mai rapizi din rând erau întotdeauna discipolii bătrânului Lucun. Tânărul din față avea un coș uriaș pe față, dar totuși aștepta cu nerăbdare mapo tofu. A dus cu grijă tava până la capătul rândului și a spus, fără să ridice privirea: „Bucătarule, vreau un bol de tofu”.

Degetele palide și elegante ale bucătarului au servit o porție generoasă de tofu. Totuși, nu era mapo tofu cu care discipolul era obișnuit. Era mai degrabă un bol cu o substanță neagră, o masă nedeslușită care putea fi numită doar o abominație.

Discipolul se uită la ea alarmat. „Ce naiba e asta?”

„Tofu și tocană de varză.”

Sala Mengpo începu să se umple de șoapte.

Discipolul nu se obosi să recunoască vocea celui care îi răspunse. „Ai încercat să faci vreun fel de poțiune de nemurire?!” întrebă el furios. „În ce lume este această substanță tofu și tocană de varză?! Nu vreau asta – ia-o înapoi!”

În mijlocul tiradei sale, ridică privirea spre bucătar. Dar, de îndată ce discipolul văzu cine stătea în spatele tejghelei, țipă de groază și aproape că răsturnă toată tava.

„Bătrâne Yuheng!”

„Mn.”

Discipolul era aproape în lacrimi. „Nu, eu... Adică... Nu am vrut să spun asta, acum... Eu...”

„Dacă nu mănânci, dă-l înapoi”, spuse Chu Wanning, cu o expresie complet impasibilă. „Nu risipi mâncarea.”

Discipolul luă mecanic castronul și i-l înmână rigid lui Chu Wanning, apoi se îndepărtă stângaci.

Acum, toată lumea știa că Bătrânul Yuheng stătea la capătul tejghelei, așa că sala Mengpo, odată plină de viață, se cufundă în tăcere.

Ca niște câini trași de guler, discipolii stăteau aliniați și își umpleau farfuriile în panică. Mergeau cu respect până la capătul tejghelei, salutau stânjenit bătrânul, apoi fugeau cât de repede puteau.

„Salutări, bătrâne Yuheng.”

„Mn.”

„Bună ziua, bătrâne Yuheng.”

„Bună ziua.”

„Mulțumim pentru deranj, bătrâne Yuheng.”

Bătrânul Yuheng rămase tăcut.

Discipolii erau cu toții respectuoși și extrem de precauți, așa că Chu Wanning le acceptă saluturile tensionate. Dar niciunul dintre ei nu ceru tofu și tocană de varză din oala lui.

Încet, rândul se scurta tot mai mult, iar mâncarea din fața celorlalți bucătari era aproape terminată. Doar oala din fața lui Chu Wanning era plină până la refuz, iar mâncarea din ea se răcise. Nimeni nu voia să mănânce din ea.

Fața lui Chu Wanning nu trăda nimic, dar în inima lui simțea ceva ciudat. Toată dimineața muncise din greu să spele varza...

În acel moment, cei trei discipoli ai săi au intrat. Xue Meng, îmbrăcat în uniforma sa obișnuită, o armură ușoară de culoare albastru-argintiu, s-a apropiat energic. S-a așezat fericit lângă Chu Wanning și a spus: „Shizun! Ce faci? Te mai dor rănile?”

„Nu”, a răspuns Chu Wanning calm.

„Atunci... atunci e bine”, răspunse Xue Meng.

Dintr-o dată, Chu Wanning îl privi și îi spuse: „Vrei să mănânci tofu-ul meu?”

Xue Meng rămase fără cuvinte.

Capitolul 31: Unchiul acestui Venerabil

Pentru a-i arăta sinceritatea, tânărul maestru al Vârfului Sisheng a cerut trei porții întregi de tofu carbonizat și a promis că va mânca fiecare bucată fără să irosească niciuna.

Chu Wanning a fost foarte mulțumit, o aprobare rar văzută în ochii lui.

Văzând asta, Mo Ran a fost foarte nemulțumit. Împăratul Taxian-Jun avea o fixație inexprimabilă pentru recunoașterea lui Chu Wanning. A cerut imediat și el trei porții de tofu.

Chu Wanning i-a aruncat o privire. „Poți să mănânci totul?”

Mo Ran trebuia neapărat să-l întreacă pe Xue Meng. „Trei porții nu sunt nimic. Chiar și trei în plus nu ar fi nicio problemă.”

„Bine”, spuse Chu Wanning cu blândețe. Îi dădu lui Mo Ran șase porții de tofu. „Și tu: nu risipi.”

Mo Ran se uită în tăcere la cele șase porții de tofu.

Deoarece ceilalți doi făcuseră asta, Shi Mei îi urmă zâmbind. „Atunci, Shizun, voi lua și eu trei porții.”

Astfel, în prima zi a perioadei de izolare a bătrânului Yuheng, toți cei trei discipoli ai săi au avut diaree din cauza intoxicației alimentare. A doua zi, bătrânul Jielü l-a căutat pe Chu Wanning și i-a transmis cu tact că Sala Mengpo nu avea nevoie de ajutor suplimentar și că ar fi bine să măture frunzele căzute și să lustruiască stâlpii podului Naihe.

Podul Naihe lega zonele principale ale Vârfului Sisheng de locuințele discipolilor. O structură maiestuoasă, era suficient de lată pentru ca cinci trăsuri trase de cai să treacă una lângă alta. Nouă animale din jad alb, reprezentând cei nouă fii ai dragonului, stăteau în vârful stâlpilor principali, iar cei trei sute șaizeci de stâlpi joși erau decorați cu capete de leu.

Chu Wanning a măturat în liniște pe jos, apoi a început să șteargă cu sârguință animalele din jad. Sarcina i-a luat aproape toată ziua. Pe măsură ce cerul începea să se întunece, a început să plouă.

Majoritatea discipolilor care se întorceau de la cursuri nu aveau umbrele. Ei țipau în timp ce alergau spre camerele lor, stropind bălțile de pe pământ. Picăturile de ploaie băteau în treptele de piatră. Chu Wanning aruncă o privire spre discipolii din depărtare; tinerii erau uzi până la piele, dar zâmbetele de pe fețele lor erau luminoase și lipsite de griji.

Chu Wanning știa că acele zâmbete vor dispărea în clipa în care îl vor vedea. Așadar, după ce s-a gândit o clipă, s-a dus să stea sub pod.

Discipolii care au alergat înainte și au ajuns primii la pod nu s-au putut abține să nu exclame: „Eh?” când au văzut scena din fața lor.

„O barieră?”

„De ce este o barieră peste Podul Naihe?”

„Probabil a fost ridicată de Bătrânul Xuanji”, ghici unul dintre discipolii. „Bătrânul Xuanji este întotdeauna foarte bun cu noi.”

Bariera aurie translucidă acoperea Podul Naihe și se întindea în toată splendoarea sa până la aleea principală a căminelor discipolilor, protejându-i astfel de ploaie pe tot restul drumului.

„Este cu siguranță opera Bătrânului Xuanji. El este responsabil de această parte a vârfului, nu-i așa?”

„Bătrânul Xuanji este cel mai bun.”

„Ce barieră frumoasă. Bătrânul Xuanji este incredibil.”

Discipolii își scuturau apa din părul ud, împingându-se în joacă unii pe alții. Râdeau în timp ce se aplecau sub barieră și continuau să se îndrepte spre camerele lor, vorbind tot drumul.

Chu Wanning stătea sub pod, ascultând agitația de deasupra. În cele din urmă, discipolii au plecat cu toții și podul a redevenit liniștit. Abia atunci a coborât încet bariera și a ieșit fără grabă.

„Shizun.”

Chu Wanning a fost surprins să audă pe cineva strigându-l. A ridicat brusc privirea, dar nu era nimeni pe mal.

„Sunt aici.”

Când a urmat vocea, l-a văzut pe Mo Ran stând lateral pe podul de jad alb. Purta armura ușoară argintie-albastră obișnuită a sectei, iar piciorul îi atârna leneș peste margine.

Tânărul avea trăsături remarcabile, genele lungi și dese, ca niște evantaie mici atârnând peste ochi. Ținea o umbrelă din hârtie unsă cu ulei și, în timp ce îl privea pe Chu Wanning, părea că zâmbește, dar totuși nu.

Unul pe pod, unde frunzele foșneau în vânt; unul sub pod, unde ploaia bătea în râu. Pentru o clipă, niciunul nu a vorbit. Ambii se uitau pur și simplu unul la celălalt.

Ploaia măruntă estompa linia dintre cer și pământ, aproape dureros. Din când în când, frunze de bambus căzute pluteau între cei doi, purtate de vânt și ploaie.

În cele din urmă, Mo Ran râse. „Bătrâne Xuanji, te-ai udat leoarcă”, spuse el glumeț.

Aproape în același timp, Chu Wanning vorbi cu voce rece: „De unde ai știut că sunt eu?”

Mo Ran strânse buzele, cu gropițe adânci și ochii curbați într-un zâmbet. „O barieră atât de mare este peste puterile bătrânului Xuanji, nu-i așa? Cine altcineva ar putea fi decât Shizun?”

Chu Wanning tăcu.

Mo Ran știa că Chu Wanning nu se obosise să ridice o barieră pentru el, dar îi veni o idee. Aruncă umbrela. „Ți-o dau ție, prinde-o.”

Umbrela de hârtie roșie strălucitoare pluti încet în jos, iar Chu Wanning o prinse. Mânerul lucios, de bambus verde jad, încă păstra o urmă de căldură, iar picăturile de ploaie care alunecau de-a lungul umbrelei sclipeau în timp ce cădeau. Chu Wanning îl privi. „Dar tu?”

Mo Ran zâmbi șiret. „Nu o să mă întorc teafăr și nevătămat dacă Shizun folosește o mică vrajă?”

Chu Wanning oftă, dar totuși, mâna lui se mișcă ușor în mânecă. Instantaneu, o barieră aurie translucidă se întinse deasupra lui Mo Ran.

Mo Ran ridică privirea și râse. „Ha ha, ce frumos. Are chiar și modele de bujori. Mulțumesc.”

Chu Wanning îi aruncă o privire. „Alea sunt flori haitang. Au doar cinci petale.”

Apoi plecă, cu roba albă sub o umbrelă stacojie, lăsându-l pe Mo Ran în ploaie să numere singur petalele florilor.

„Unu, doi, trei, patru, cinci... Ah, chiar are doar cinci petale...”

Când ridică privirea, Chu Wanning se îndepărtase deja destul de mult. În timp ce Mo Ran stătea sub barieră, ochii i se îngustară, iar zâmbetul copilăros de pe fața lui dispăru încet. O expresie complicată îi luă locul.

Dintr-o dată, nu mai înțelegea ce gândea. Dacă sentimentele lui față de oameni ar fi fost mereu simple, fie afecțiune, fie ură.

Ploaia nu se opri timp de patru zile. Când norii se risipiră în sfârșit, o suită de cai și trăsuri sosiră, clopoțeii sunând. Trecură prin bălțile de ploaie, spărgând cerul și norii reflectați pe pământ, și se opriră în fața porții principale a Vârfului Sisheng.

Paravanul de bambus se ridică și un evantai pliant cu ciucure roșu se ițea din interior. Imediat după el apărură o pereche de cizme de luptă albastre cu borduri argintii, care pășiră pe pământ cu un zgomot puternic, ridicând noroiul în aer.

A ieșit un bărbat voinic, cu sprâncene groase, ochi mari și o barbă deasă și îngrijită. Avea aproximativ patruzeci de ani și purta o armură ușoară, argintie-albastră. Deși părea aspru, mâinile lui mari fluturau un evantai delicat, de cărturar, oferind o imagine destul de ciudată.

Evantaiul se deschise cu un pocnet. Pe partea îndreptată spre ceilalți era scris: „Xue este frumos”. Dar pe partea îndreptată spre el însuși era scris: „Ceilalți sunt urâți”.

Acest evantai era cunoscut în tot jianghu, atât pentru priceperea în artele marțiale a proprietarului său, cât și pentru scrierea extrem de ciudată de pe el. O parte se lăuda cu proprietarul, în timp ce partea opusă își bătea joc de restul lumii. O ușoară mișcare a evantaiului și toți cei aflați pe o rază de o sută de kilometri simțeau narcisismul proprietarului. Cu adevărat, acesta era un evantai despre care auzise fiecare persoană din tărâmul cultivării.

Și cine era proprietarul? Nici mai mult, nici mai puțin decât stăpânul Vârfului Sisheng, cel care fusese plecat de mai bine de două luni, tatăl lui Xue Meng și unchiul lui Mo Ran: domnul Xue, Xue Zhengyong.

Se spunea că dragonii nasc dragoni, phoenixii nasc phoenixi, iar fiii șoarecilor sapă găuri. Era la fel de adevărat și în sens invers: bătrânul unui fiu păun era la fel de predispus să-și etaleze penele cozii. În timp ce aspectul delicat al lui Xue Meng era complet opus celui al tatălui său musculos, oasele lor erau din același aluat. Amândoi considerau că „Xue este frumos, ceilalți sunt urâți”.

Xue Zhengyong se întinse, își scutură membrele, își pocni gâtul și zâmbi. „Aiyo, în sfârșit acasă. Îmi amorțise fundul de atâta stat jos.”

În Sala Loialității, doamna Wang era ocupată cu prepararea medicamentelor. Mo Ran și Xue Meng stăteau de o parte și de alta a ei.

„Patru taeli de ierburi hemostatice și un ginseng shouyang, te rog„, spuse ea încet.

„Poftim, mamă. Le-am cântărit deja.” Xue Meng îi înmână ierburile de lângă ea, unde stătea cu picioarele încrucișate.

Doamna Wang mirosi ierburile hemostatice. „Nu sunt bune. Au fost păstrate prea mult timp lângă patchouli și s-au alterat. Dacă le folosim, decoctul nu va fi la fel de eficient. Te rog, du-te și adu altele proaspete.”

„Bine.” Xue Meng se ridică și se îndreptă spre dulapul cu medicamente din camera de depozitare.

„Trei linguri de wulingzhi și o lingură de dodder”, continuă doamna Wang.

Mo Ran îi înmână cu îndemânare ingredientele. „Mătușă, cât timp durează să fiarbă medicamentul?”

„Nu e nevoie să-l fierbi, doar să-l lași la infuzat”, răspunse doamna Wang. „Când termin de măcinat medicamentul, ai putea să-l duci la bătrânul Yuheng?”

La început, Mo Ran nu voia, dar apoi aruncă o privire în direcția lui Xue Meng. Știa că, dacă nu o făcea el, o făcea Xue Meng. Din nu știu ce motiv, pur și simplu nu-i plăcea ideea ca Xue Meng să petreacă timp singur cu Chu Wanning, așa că spuse: „Sigur.” După o pauză, întrebă: „Da, mătușă, medicamentul ăsta e amar?”

„Puțin. De ce întrebi?”

Mo Ran zâmbi. „Fără motiv.” Dar luă o mână de bomboane din fructieră și le ascunse în mânecă.

Toți cei din sală erau ocupați cu prepararea medicamentelor când un râs puternic și neînfrânat se auzi de la ușă.

Xue Zhengyong intră în sală cu pași mari, zâmbind radiant și strigând: „Soțioară, m-am întors! Ha ha ha ha ha!”

În ciuda statutului său de lider al sectei, sosise fără să anunțe. Doamna Wang era atât de surprinsă încât aproape că vărsă tot medicamentul pudră din lingură. Ochii ei frumoși se măriră. „Soțule?”

Mo Ran se ridică și el în semn de salut. ”Unchiule.”

„Ah, Ran-er, și tu ești aici?” Xue Zhengyong avea o înfățișare puternică și impunătoare, dar tonul lui era blând. Îl lovi cu putere pe Mo Ran pe umăr. „Băiatul meu, nu am fost plecat atât de mult – ai crescut din nou? Cum a fost în Cetatea Fluturilor?”

Mo Ran zâmbi. „A fost bine.”

„Bine. Bine, bine, bine! Știam eu că nimic nu poate merge prost cu Chu Wanning acolo, ha ha ha ha! Apropo, unde este? Închis în camera lui, jucându-se din nou cu jucăriile alea?”

La auzul acestor cuvinte, Mo Ran se simți puțin neliniștit. „Uh, Shizun, el...”

Unchiul său avea un temperament aprins și era predispus la acțiuni impulsive. Moartea sa în viața anterioară fusese în mare parte din vina acestei personalități. Din motive evidente, Mo Ran nu voia să-i spună direct că Chu Wanning primise două sute de lovituri și, pe deasupra, fusese închis pentru trei luni. Se gândea cum să-i dea vestea când, din spatele său, se auzi un „ah”.

Xue Meng se întorsese, ținând în brațe o grămadă de ierburi pentru stoparea sângerării. Când îl văzu pe tatăl său, strigă, extaziat: „Tată!”

„Meng-er!”

Mo Ran oftă în secret, ușurat. De fiecare dată când tatăl și fiul se întâlneau, urma o serie de complimente reciproce. Asta îi dădea suficient timp să se gândească la o modalitate tactică de a-i da vestea despre pedeapsa lui Chu Wanning.

Așa cum se aștepta, tatăl și fiul se lăudau reciproc, arătându-și penele ca păsările pe care le imitau.

„Fiul meu a devenit și mai frumos în ultimele două luni! Semeni din ce în ce mai mult cu tatăl tău!”

Xue Meng semăna leit cu mama sa și nu semăna deloc cu tatăl său, dar îl crezu pe cuvânt pe tatăl său. „Și tu, tată, ai devenit și mai musculos!”

Xue Zhengyong a făcut un gest larg cu mâna, zâmbind. „Tot timpul cât am fost la Palatul Kunlun Taxue, m-am gândit că niciunul dintre tinerii de acolo nu se poate compara cu fiul și nepotul meu! Aiyo, m-am săturat să mă uit la grupul acela de băieți efeminați. Meng-er, îți amintești de Mei Hanxue?”

Xue Meng a afișat imediat o expresie de dispreț. „Cel dolofan care s-a antrenat în izolare timp de vreo doisprezece ani? Am auzit că e cel mai vechi discipol al Palatului Taxue. A ieșit în sfârșit din izolare?”

„Ha ha ha, ce memorie bună ai. El e. Copilul a stat cu noi o vreme, cu mult timp în urmă. Voi ați dormit chiar în același pat.”

„Gras ca un câine și lovit în somn – cum aș putea să-l uit? Mă arunca de pe pat încontinuu. L-ai văzut, tată?”

„L-am văzut, l-am văzut.” Xue Zhengyong își frecă barba gânditor, pierdut în gânduri.

„Și?” îl grăbi Xue Meng, preferatul cerurilor, care era competitiv până la extrem.

Xue Zhengyong râse. „Bineînțeles că ești mai bun. Chiar dacă e băiat, din nu știu ce motiv, maestrul lui l-a învățat să danseze și să cânte la instrumente. Chiar aruncă petale de flori peste tot când folosește qinggong! Tatăl tău era să moară de râs, ha ha ha ha!”

Xue Meng strâmbă nasul, de parcă i s-ar fi făcut greață. Puțin grăsuț, cu grăsime de bebeluș, cântând la instrumente și dansând în timp ce petale zburau în jur... „Atunci cum stă cu cultivarea?”

Mei Hanxue se antrenase în izolare timp de mai bine de zece ani, la urma urmei. Abia ieșise la iveală cu câteva luni în urmă și încă nu-și dezvăluise abilitățile în fața jianghu. De vreme ce deja câștigase la categoria aspect fizic, Xue Meng voia să vadă cum se descurcă în ceea ce privește cultivarea.

De data aceasta, Xue Zhengyong nu a răspuns imediat. S-a gândit o clipă, apoi a spus: „Nu am apucat să-i văd prea multe abilități. Nu contează. Meng-er va avea cu siguranță ocazia să se lupte cu el la Turneul Muntelui Spiritual.”

Xue Meng a ridicat sprânceana. „Hmph. Cine știe dacă grăsanul ăla prost va ajunge să mă provoace?”

Doamna Wang termină de preparat medicamentul și se ridică. Îi mângâie capul lui Xue Meng cu un zâmbet. „Meng-er, nu trebuie să fii atât de arogant. Amintește-ți să fii modest și respectuos.”

„Ce rost are să fiu modest?” întrebă Xue Meng. „Asta e pentru cei slabi. Prefer să fiu direct, ca tata.”

Xue Zhengyong chicoti. „Vezi? Acest tigru nu are un cățeluș ca fiu.”

„Tu ești de vină pentru asta. Tu i-ai învățat toate obiceiurile rele și niciunul dintre cele bune”, spuse doamna Wang, nemulțumită.„Ce prostii spui?”

Iritarea de pe fața ei îl făcu pe Xue Zhengyong să-și dea seama că era într-adevăr puțin supărată. Își ascunse zâmbetul și se scărpină în cap. „Soțioară, am greșit. Vom asculta tot ce spui. Nu te supăra!”

Mo Ran și Xue Meng priveau în tăcere, îndurând totul.

Doamna Wang fusese discipolă a lui Guyueye în tinerețe, iar zvonurile spuneau că Xue Zhengyong o răpise. Nu se știa dacă zvonul era adevărat, dar Mo Ran știa că unchiul său era profund îndrăgostit de soția sa, atât de mult încât oasele lui de fier erau doar fire moi pe care ea le înfășura în jurul degetelor. Doamna Wang, pe de altă parte, nu simțea aceeași pasiune pentru soțul ei. Deși era blândă din fire, se supăra adesea pe el pentru lucruri mărunte.

Anii trecuseră în acest mod tumultuos. Oricine putea vedea cine dintre cei doi soți simțea mai mult pentru celălalt.

Xue Meng, firește, nu avea de gând să rămână să-și privească părinții flirtând unul cu celălalt. Puțin dezgustat, a pocnit din limbă și s-a întors să plece supărat.

„Meng-er?” a strigat doamna Wang, destul de jenată.

Xue Meng a făcut un semn cu mâna și a plecat repede.

Nici Mo Ran nu avea intenția să întrerupă reuniunea cuplului și a folosit acest pretext pentru a evita întrebările unchiului său. La urma urmei, era mai bine ca doamna Wang să aducă în discuție pedeapsa lui Chu Wanning. El nu voia să fie cel care se ocupă de asta. După ce a luat medicamentele de pe masă, a plecat zâmbind, închizând chiar și ușa în urma lui.

Cu medicamentele în mână, se îndreptă fără grabă spre Pavilionul Lotusul Roșu.

Chu Wanning era slăbit în ultima vreme din cauza rănilor, așa că dăduse jos barierele care înconjurau de obicei pavilionul. Prin urmare, nu avea de unde să știe dacă cineva intrase. Și astfel, în aceste circumstanțe, Mo Ran văzu scena următoare:

Chu Wanning, scăldându-se în iazul cu lotuși.

Ar fi fost una dacă s-ar fi scăldat singur, dar în acel iaz cu lotuși – rezervat exclusiv pentru virtuosul și incoruptibilul bătrân Yuheng – se vedeau siluetele a două persoane...

Capitolul 32: Acest Venerabil te va răsfăța puțin; este în regulă?

Mo Ran stătea ca și cum ar fi fost lovit de fulger, îngrozit și nemișcat, ascuns în spatele straturilor de frunze de lotus. Ceva în interiorul lui se spărsese, iar asta se vedea pe expresia sfâșiată a feței sale.

Șocul, indignarea, gelozia și iritarea explodaseră ca focurile de artificii în capul lui. Buzele i se mișcau, dar nu ieșea niciun cuvânt. Nici măcar nu știa ce îl înfuriaseră atât de tare. Un singur gând îi trecea prin minte:

Cum îndrăznește cineva să atingă ceea ce a fost al acestui venerabil?! Chu Wanning, târfă cu două fețe și infidelă! Cum îndrăznești... Cum îndrăznești să...

Nu i-a trecut prin minte că Chu Wanning din această viață nu avusese niciodată relații intime cu el. În acel moment, mintea i s-a golit complet.

La urma urmei, petrecuseră mai mult de zece ani așa – o viață întreagă, de la naștere până la moarte. Când Mo Ran era lucid, putea să lase deoparte acele amintiri și să-și păstreze controlul.

Dar, în fața acestor circumstanțe, mintea lui era în tumult, iar adevărata lui natură ieșea la iveală. În subconștient, încă simțea că Chu Wanning era a lui. Abia acum își dădea seama cât de clar își amintea chiar și gustul buzelor lui Chu Wanning când îl săruta, ca să nu mai vorbim de pasiunea și dorința din îmbrățișările lor, de extazul care îi consuma ființa...

Erau lucruri la care nu îndrăznise să se gândească prea mult după renașterea sa. Dar acum, la vederea spatelui gol al lui Chu Wanning – silueta aceea familiară, umerii largi și picioarele lungi, mușchii zvelți și tensionați și talia subțire, dar puternică, scufundată în apa limpede...

Toate amintirile și emoțiile pe care încercase atât de tare să le reprime au revenit fără avertisment. Chiar și scalpul lui Mo Ran a amorțit.

Și corpul său reacționă la aceste lucruri. Era o reacție involuntară atât de puternică încât nu putea face nimic pentru a o opri, iar căldura i se adună în burtă în timp ce privea. Când își dădu seama ce făcea, ridică vocea furios și strigă: „Chu Wanning!”

Chu Wanning avea îndrăzneala să-l ignore.

Din cauza ceții care acoperea iazul cu lotuși, era greu să vadă cele două persoane care îi susțineau umerii. Mo Ran nu le putea distinge. Dar stăteau extrem de aproape de Chu Wanning, distanța dintre ei fiind abia vizibilă.

Mo Ran înjură încet și se aruncă în apă, înaintând spre Chu Wanning. Pe măsură ce se apropia, își dădu seama de adevăr.

Cele două „persoane” erau de fapt manechine din metal și lemn de cedru. Mai rău, se părea că folosiseră iazul cu lotuși pentru a transfera energie către Chu Wanning, iar când Mo Ran se aruncase imprudent în apă, rupse bariera spirituală...

Această barieră invizibilă îl ținea pe Chu Wanning într-o stare de inconștiență. Se sprijinea de manechine, în timp ce lumina curgea continuu prin palmele lor și în rana de pe umărul său. Privind mai atent, Mo Ran observă că acesta era în proces de vindecare.

Când Mo Ran trecu prin barieră, lumina se risipi. Spre groaza lui, bariera începu să se inverseze.

În fața ochilor lui Mo Ran, lumina a continuat să se împrăștie, iar rana lui Chu Wanning a început să se corodeze rapid. Chu Wanning s-a încruntat, a scos un sunet de disconfort și a tușit o gură de sânge. Apoi, toate cicatricile de pe corpul său s-au deschis. Într-o clipă, sângele care curgea din el a vopsit bazinul în roșu.

Mo Ran era uluit. Aceasta era tehnica Sacrificiului Spiritului Florilor a lui Chu Wanning! În acel moment, își dădu seama că s-ar putea să fi... comis o greșeală gravă...

Energia spirituală a lui Chu Wanning era compusă din elementele metal și lemn. Energia elementară metalică, precum puterea din Tianwen, era folosită pentru atac, în timp ce energia elementară lemnoasă era folosită pentru vindecare.

Tehnica Sacrificiul Spiritului Florilor era una dintre aceste arte de vindecare. Chu Wanning putea țese esența spirituală a florei într-o rețea de vindecare pentru a repara rănile. Cu toate acestea, dacă cineva intra în rețea în timpul procesului, spiritele florale se împrăștiau imediat și nu numai că nu avea loc nici o vindecare, dar rana se agrava. În cel mai rău caz, miezul spiritual al lui Chu Wanning putea fi chiar devorat în întregime de spiritele florale.

Din fericire, Mo Ran era familiarizat cu tehnica Sacrificiului Spiritului Florilor din viața sa anterioară și a acționat rapid pentru a întrerupe fluxul de energie. După ce a pierdut sprijinul manechinelor care îl țineau, Chu Wanning s-a prăbușit în față. Mo Ran l-a prins și l-a ținut ferm.

Fața inconștientă a shizunului său era palidă, buzele albastre, corpul rece ca gheața. Mo Ran nu a mai pierdut timpul să-l examineze și l-a scos din bazin. Pe jumătate cărându-l, pe jumătate târându-l, l-a dus pe Chu Wanning înapoi în camera sa și l-a așezat pe pat.

„Shizun? Shizun!” Mo Ran îl strigă de mai multe ori, dar Chu Wanning nu mișcă nici măcar un ochi. Dacă nu ar fi fost mișcarea ușoară a pieptului, ar fi putut fi un cadavru.

Văzându-l pe Chu Wanning în această stare, Mo Ran își aminti de viața sa anterioară. Fără să-și poată explica, gâtul i se strânse și inima începu să-i bată cu putere.

În viața sa anterioară, două persoane muriseră în brațele sale.

Shi Mei. Chu Wanning.

Dintre cei doi, unul fusese iubirea vieții sale, cel la care se gândea zi și noapte, iar celălalt fusese dușmanul său de moarte, de care fusese legat o viață întreagă.

Odată cu moartea lui Shi Mei, Mo Weiyu dispăruse din lume.

Și când se întâmplase asta cu Chu Wanning?

Mo Ran nu știa. Tot ce-și amintea era senzația că persoana din brațele lui devenea din ce în ce mai rece și că în acea zi nu râsese și nu plânsese – bucuria și tristețea îi scăpaseră amândouă.

Odată cu dispariția lui Chu Wanning, Mo Weiyu nu mai vedea niciun sens în lume.

La lumina lumânărilor, se uită la trunchiul gol al lui Chu Wanning. De obicei, Yuheng din Cerul Nopții purta haine care arătau cât mai puțină piele posibil. Preferă gulerele înalte și își înfășura centura de trei ori, fiind imaginea demnității și a decenței. Din această cauză, nimeni nu văzuse amploarea rănilor pe care cele două sute de lovituri le lăsaseră pe corpul său.

Chiar dacă Mo Ran văzuse rănile de pe spatele lui Chu Wanning în timpul pedepsei la Curtea Disciplinară, tot ce reușise să înțeleagă era că trupul lui Chu Wanning suferise leziuni grave. Când Chu Wanning se ridică în picioare și umbla ca de obicei în zilele următoare, Mo Ran crezuse că nu putea fi atât de grav.

Abia acum își dădea seama că rănile lui Chu Wanning erau mult mai grave decât își imaginase. Cele cinci răni lăsate de maestra fantomă se deschiseseră, iar în cele mai grave locuri se putea vedea osul alb.

Chu Wanning probabil că nu ceruse niciodată ajutorul nimănui pentru a-și schimba bandajele și încerca să facă totul singur. Unguentul fusese aplicat inegal, iar locurile la care nu ajunsese erau infectate și supurate.

Și mai erau și vânătăile violacee lăsate de loviturile cu bara. Acestea se întindeau pe tot spatele, fără să lase niciun loc intact pe pielea lui pătată. Deasupra lor, cicatricile sfâșiate de reacția spirituală de adineauri îi spălase spatele cu sânge proaspăt, care curgea neîncetat, pătând în roșu cearșafurile de sub el.

Dacă Mo Ran nu ar fi văzut asta cu propriii ochi, nu ar fi crezut niciodată că omul care insistase să șteargă stâlpii podului și care convocase o barieră enormă pentru a-i proteja pe discipolii de ploaie era același om din fața lui — acest om ale cărui răni erau atât de grave și de groaznice încât locul lui era într-o infirmerie, la terapie intensivă.

Dacă Chu Wanning nu ar fi fost inconștient, Mo Ran ar fi vrut să-l apuce de guler și să-l scuture, întrebându-l:

Chu Wanning, ce naiba e cu tine și cu mândria ta stupidă?

Cine ți-ar purta pică dacă ai pleca capul și ai arăta puțină slăbiciune măcar o dată în viață? De ce ești atât de încăpățânat? Ești un om matur și nu ești în stare să ai grijă de tine? Poți să te tratezi puțin mai bine?

De ce nu ai cerut ajutorul nimănui să-ți îngrijească rănile? De ce nu ai deschis gura să ceri ajutor în loc să folosești manechinele alea pentru a te vindeca?

Chu Wanning, ești un idiot?! Cât de încăpățânat poți fi?!

Mo Ran îl insulta în șoaptă în timp ce se grăbea să oprească sângerarea. Apoi a turnat niște apă fierbinte și a șters sângele de pe spatele lui Chu Wanning. După ce a sterilizat un cuțit în flacără, a început să taie carnea putrezită.

La prima tăietură, Chu Wanning a gemut de durere, corpul său zvârcolindu-se. Mo Ran îl ținu jos. „Ce naiba ai de gemut?!” mormăi el. „Vrei să mă înjuri? Dacă mai scoți un sunet, venerabilul ăsta o să-ți înfigă cuțitul ăsta în piept. Nu o să simți nimic odată ce o să mori! Problema e rezolvată!”

Abia acum Mo Ran își putea arăta adevărata natură malefică, țipând la Chu Wanning așa cum o făcuse în trecut.

Dar prea multe dintre răni se infectaseră, pielea devenind albă și moartă. Pe măsură ce Mo Ran tăia, bucată cu bucată, respirația lui Chu Wanning devenea din ce în ce mai grea. Chiar și inconștient, acest om își înăbușea vocea și refuza să țipe de durere. Doar transpira rece, care îi udă din nou corpul, abia șters.

O oră mai târziu, Mo Ran termină în sfârșit de aplicat medicamentele și de bandajat rănile. Îl ajută pe Chu Wanning să se îmbrace cu niște haine, apoi găsi o pătură groasă și o așeză peste shizunul său febril. Abia atunci răsuflă ușurat. Când își aminti de medicamentul doamnei Wang, sigilat într-o pungă de hârtie, se ridică și prepară un bol, apoi îl duse la patul lui Chu Wanning.

„Haide, e timpul să-ți iei medicamentul.” Cu o mână, Mo Ran îl ridică pe Chu Wanning adormit în brațe și îl sprijiniră de umărul său. Cu cealaltă mână, duse castronul cu medicament la buze, suflă ușor peste el, apoi luă o înghițitură pentru a-l gusta. Se strâmbă, strângând buzele. „Ce naiba. E atât de amar!”

Totuși, îl lăsă să se răcească și i-l dădu lui Chu Wanning. Cu toate acestea, reuși să-i dea doar jumătate de lingură înainte ca Chu Wanning să nu mai poată suporta și să tușească totul. Cea mai mare parte ajunse pe hainele lui Mo Ran.

Mo Ran își ținu gura închisă. Știa că lui Chu Wanning nu-i plăceau alimentele amare; se putea spune chiar că urăște alimentele amare. Dar când era treaz, bătrânul Yuheng, încăpățânat și neînfricat, îndura cu stoicism gustul și bea tot bolul dintr-o singură înghițitură, fără să se plângă. Cel mult, după aceea, fura discret o bomboană.

Din păcate, Chu Wanning era inconștient în acest moment.

Nu se putea face nimic. Mo Ran nu putea să-și piardă cumpătul cu o persoană inconștientă. Trebuia să înghită în sec și să-l hrănească cu răbdare pe Chu Wanning, cu înghițituri mici. A folosit chiar și un prosop pentru a-i șterge colțurile gurii, când era nevoie.

Așa ceva nu era dificil pentru Mo Ran. La urma urmei, în viața sa anterioară, fusese o perioadă în care îi dădea medicamente lui Chu Wanning în fiecare zi, exact așa. Pe atunci, Chu Wanning încercase chiar să se opună, așa că Mo Ran îl pălmuise peste față, apoi îl apucase de maxilar și îi presase buzele cu brutalitate, împingându-și limba în gura lui pentru a-i savura gustul de sânge...

Neîndrăznind să continue cu gândul acela, Mo Ran a sfârșit prin a-i da lui Chu Wanning ultimele lingurițe destul de neglijent, iar majoritatea au fost scuipate din nou. Apoi, Mo Ran l-a întins pe Chu Wanning înapoi în pat și l-a acoperit fără prea multă blândețe.

„Fac asta din bunătatea inimii mele. Să nu îndrăznești să dai pătura jos în timpul nopții. Ai deja febră și o să răcești...”

La jumătatea discursului, temperamentul lui izbucni și lovi piciorul patului.

„Nu-mi pasă dacă răcești! Sper să răcești. Sper să fie groaznic și să mori!”

Se întoarse și plecă.

Când ajunse la ușă, ceva îl frământa în minte. Mo Ran se întoarse și se uită chiorâș în cameră. După ce își dădu seama ce îl deranja, se apropie și stinse lumânarea. Plecă din nou.

De data aceasta, a ajuns până la iazul cu lotuși. Vederea florilor care înfloriseră după ce absorbiseră sângele lui Chu Wanning i-a agravat iritarea din inimă.

Era plin de supărare, dar a continuat să mărșăluiască, rigid și fără ritm, mișcând brațul stâng odată cu piciorul stâng și viceversa, înapoi în dormitor. Clătinându-se ca un manechin vechi și ruginit, a târât picioarele în cerc în jurul întregii camere până când, în cele din urmă, a ajuns cu reticență lângă patul lui Chu Wanning.

Lumina lunii strălucea ușor prin fereastra de bambus pe jumătate deschisă, iluminând chipul pașnic al lui Chu Wanning. Buzele îi erau palide, iar sprâncenele ușor încruntate.

Mo Ran se gândi o clipă, apoi închise fereastra pentru el. Sichuan era o regiune umedă și nu era sănătos să lași fereastra deschisă în timpul somnului.

După ce făcu asta, Mo Ran puse piciorul jos și jură în sinea lui: Dacă mai trec o dată prin ușa aia, mai bine să fiu câine!

Tocmai când ajunsese la ușă, auzi o bufnitură. Chu Wanning își aruncase într-adevăr pătura.

Mo Ran rămase cu privirea fixă. Ce era să facă cu obiceiul acestui om de a-și arunca pătura în timpul somnului?

Pentru a nu fi un câine, împăratul Taxianjun, în vârstă de șaisprezece ani, cu toată integritatea și moralitatea sa, ieși din cameră. Nu avea să-și încalce cuvântul. Nu avea să treacă din nou pragul acelei uși!

Așa că, după un timp, împăratul strălucitor și puternic sări în cameră prin fereastră.

Ridică pătura de pe podea și o așeză peste Chu Wanning. Auzind respirația dureroasă și greoaie a lui Chu Wanning și văzând cum îi tremura spatele în colțul patului, Mo Ran nu putu să-și adune furia pe care o simțea de obicei față de shizunul său. Putea să spună „ți-ai meritat-o” cât voia, dar simțea o urmă de milă pentru bărbat.

Se așeză lângă patul lui Chu Wanning, veghind să nu arunce din nou pătura.

Era târziu și, după o zi lungă, oboseala îl cuprinse în cele din urmă. Capul lui Mo Ran se lăsă încet în jos și adormi.

Somnul acesta nu era deloc odihnitor. Chu Wanning se tot răsucea și se tot învârtea, iar Mo Ran îl auzea gemând în somn.

În somnul său ușor și încețoșat, Mo Ran nu putea să-și dea seama cât era ora sau când ajunsese să stea întins lângă Chu Wanning pe pat, ținându-l în brațe pe bărbatul care tremura. Încă pe jumătate adormit, îl legăna și îi mângâia ușor spatele, murmurând: „Șșș... Șșș... Durere, durere, pleacă...”

În somn, Mo Ran se simțea ca și cum s-ar fi întors la Vârful Sisheng din viața sa trecută, la Palatul Wushan gol și sumbru. După moartea lui Chu Wanning, nu mai ținu niciodată pe nimeni în brațe în somn.

Chiar dacă emoțiile persistente se născuseră din ură, în singurătatea rece care a urmat, zi după zi, după zi, tot îi era dor de el cu o intensitate aproape fizică, ca și cum o mie de furnici îi roiau inima. Dar, oricât de mult îi era dor de el și oricât de mult își dorea, Chu Wanning nu avea să se întoarcă.

Mo Ran pierduse ultima flacără a vieții sale.

Mo Ran l-a ținut în brațe pe Chu Wanning toată noaptea. Între vise și vălul somnului, uneori știa clar că renăscuse, iar alteori simțea că se afla încă în viața sa trecută.

Deodată, aproape că îi era frică să deschidă ochii. Se temea că, atunci când se va trezi dimineața, va găsi o pernă rece și goală și perdele care fluturau în curent. Și că va fi din nou complet singur pentru tot restul vieții.

Era sigur că îl ura pe Chu Wanning. Dar, în timp ce îl ținea în brațe, Mo Ran simți cum lacrimile îi umezesc colțurile ochilor. Era o căldură pe care Taxian-jun, în vârstă de treizeci și doi de ani, crezuse că nu o va mai simți niciodată.

„Wanning, o să fii bine...” În această stare confuză, în timp ce îi mângâia părul bărbatului din brațe ca și cum ar fi fost Mo Ran din trecut, această frază tandră îi scăpă din gură.

Era atât de obosit încât nu-și dădea seama ce spusese sau cum îl numise pe celălalt bărbat. Cuvintele îi scăpară în mod natural și nu se gândi prea mult la ele. Mo Ran expiră lung și adormi și mai profund.

A doua zi dimineață, Chu Wanning clipi din gene, trezindu-se încet. Datorită cultivării sale puternice, febra mare din noaptea precedentă scăzuse.

Chu Wanning deschise ochii fără să-și dea seama, mintea îi era încețoșată de somn. Dar când încercă să se ridice, descoperise că altcineva era întins în pat lângă el.

Mo Weiyu?!

Era cel puțin surprins. Chu Wanning păli, dar nu-și putea aminti sub nicio formă ce se întâmplase în noaptea precedentă. Mai rău, mișcările lui îl treziră pe Mo Ran.

Tânărul căscă, fața lui tânără ușor înroșită de somn. Se uită chiorâș în lumina dimineții, aruncă o privire spre Chu Wanning și spuse vag: „Ah... lasă-l pe venerabilul acesta să mai doarmă puțin... Din moment ce te-ai trezit, de ce nu te duci să-mi faci terci de ouă și carne...”.

Chu Wanning rămase fără cuvinte.

Ce fel de prostii erau astea? Vorbea în somn?

Mo Ran era confuz. Când a văzut că Chu Wanning nu se ridica să-i pregătească micul dejun, nu a insistat. În schimb, a zâmbit leneș, a întins mâna, a tras fața lui Chu Wanning mai aproape și i-a sărutat ușor buzele.

„Dacă nu vrei să te ridici, nu-i nimic. Am avut un coșmar îngrozitor. În el... Ah... nu contează.” Oftă, îmbrățișându-l pe celălalt bărbat, care rămăsese complet nemișcat. Mo Ran își odihni bărbia pe capul bărbatului din brațele sale și murmură: „Chu Wanning, lasă-mă să te mai țin puțin în brațe.”

Capitolul 33: Acest Venerabil pleacă să-și aducă arma

Chu Wanning a fost atât de șocat de sărutul neașteptat încât nici măcar nu a putut înțelege ce spunea Mo Ran. Totul îi suna ca un murmur îndepărtat, de parcă o ploaie torențială ar fi început să cadă peste capul lui.

Mo Ran, pe de altă parte, a murmurat încă câteva cuvinte, fără să-și dea seama, și a adormit la loc.

Chu Wanning voia să-l trezească.

Cu toate acestea, în afara ferestrei se legăna un copac haitang înflorit. În momentul în care Chu Wanning a ridicat mâna, o petală de floare roz pal a aterizat delicat pe vârful nasului lui Mo Ran.

Mo Ran își frecă puțin nasul, incomod, dar dormea atât de dulce încât nu se trezi. Fără niciun motiv aparent pentru Chu Wanning, brațul pe care îl întinsese pentru a-l împinge pe Mo Ran își schimbă direcția și, în schimb, luă petala de floare între degete pentru a o examina.

În timp ce era pierdut în gânduri, privind petala, unele lucruri îi reveniră încet în minte. Își aminti că, cu o zi înainte, Mo Ran îi bandajase rănile și îi dăduse medicamente. După aceea, Mo Ran îl luase în brațe, mângâindu-i părul și spatele cu blândețe până târziu în noapte și șoptindu-i încet la ureche.

Chu Wanning era nedumerit. Cu siguranță fusese un vis, nu?

Vârfurile urechilor i se înroșiră, culoarea strălucitoare asemănându-se cu cea a petalei de haitang dintre degetele sale. Mustrarea îi rămase în gât. Chiar... nu știa de unde să înceapă.

„Cum ai ajuns în patul meu?”

Suna ca o tânără fecioară care făcuse o greșeală.

„Ieși afară, cine te-a lăsat să dormi aici?!”

Părea mai degrabă o demoniță care făcuse o greșeală.

„Cum îndrăznești să mă săruți?!”

Dacă stătea să se gândească bine, nu fusese nimic mai mult decât două buze care se atinseseră. În comparație cu incidentul din lumea iluzorie, abia putea fi numit sărut. Dacă făcea mare caz, ar fi părut că avea ceva de ascuns.

Bătrânul Yuheng, complet pierdut, nu putea decât să se întoarcă și să-și îngroape fața în pătură. Degetele lui subțiri strângeau colțul păturii, din agitație și furie umilitoare.

În cele din urmă, se hotărî să-l dea jos pe Mo Ran de pe el, să se ridice și să se îmbrace impecabil, și abia atunci îl trezi pe celălalt bărbat.

Așa că, când Mo Ran deschise ochii încețoșați, priveliștea care îl întâmpină fu cea a bătrânului Yuheng, așezat pe marginea patului, cu o expresie rece și impenetrabilă pe chip.

Mo Ran izbucni în sudori reci. „Shizun, eu...”

„Ai încălcat ieri limita tehnicii mele de sacrificiu al spiritului florilor?” răspunse Chu Wanning fără expresie.

„N-am vrut să...”

„Lasă”, spuse Chu Wanning sec și făcu un gest cu mâna, ca și cum nu ar fi fost nimic. „Ar trebui să te ridici. Du-te la cursurile de dimineață.”

Mo Ran era pe punctul de a-și pierde cumpătul. Își trecu mâinile prin păr, agitat. „Cum am adormit aici?”

„Oboseala”, răspunse Chu Wanning, perfect calm. „După cum arăți, nu pare că te-ai odihnit prea mult ieri.” Aruncă o privire la medicamentele de pe masă. „Pe viitor, nu mai intra singur în Pavilionul Lotusul Roșu. Dacă ai nevoie de ceva, anunță-mă dinainte.”

„Da, Shizun.”

„Poți pleca.”

Taxian-jun, simțind că a scăpat ca prin urechile acului, se grăbi să fugă cât mai departe posibil.

După ce plecă, Chu Wanning se întinse din nou pe pat și ridică brațul, cu mâna întinsă. Din spațiul dintre degete, privi florile strălucitoare de afară, care pluteau și cădeau ca zăpada în vânt. Culorile delicate ale petalelor de haitang erau exact ca amintirile sale încețoșate din noaptea precedentă. Delicate, dar greu de distins între realitate și dorință.

A decis că mai bine moare decât să vorbească vreodată despre ce s-a întâmplat. Era prea jenant.

Bătrânul Yuheng ținea la mândria lui mai mult decât la orice și ar fi preferat să-și salveze reputația decât propria viață. Așa că, când Mo Ran l-a revăzut pe Chu Wanning câteva zile mai târziu, bătrânul Yuheng era din nou el însuși, elegant și stăpân pe sine, cu veșmintele albe fluturând grațios.

Niciunul dintre ei nu a adus vorba despre acea noapte. Dar, uneori, când privirile lor se întâlneau, Mo Ran părea să zăbovească puțin mai mult asupra lui Chu Wanning înainte de a se îndrepta, din obișnuință, spre Shi Mei.

Și Chu Wanning? De îndată ce privirea lui se întâlnea cu a lui Mo Ran, se întorcea imediat cu răceală. Dar, când credea că Mo Ran nu se uita, arunca, ca din întâmplare, o a doua privire.

Xue Zhengyong a aflat curând despre pedeapsa lui Chu Wanning. Așa cum era de așteptat, stăpânul Vârfului Sisheng era excesiv de protector și a izbucnit imediat într-o criză de furie. Cu toate acestea, nu putea să-și îndrepte furia asupra nimănui în mod justificat și nu putea decât să închidă ușa și să se supere singur.

Dacă ar fi știut că asta se va întâmpla când au stabilit regulile, ar fi adăugat încă una: Regulile nu se aplică bătrânilor.

Doamna Wang a preparat un ceainic cu ceai și l-a liniștit pe Xue Zhengyong cu cuvinte blânde pentru o lungă perioadă de timp, până când acesta s-a calmat în cele din urmă.

„Bătrânul Yuheng este într-adevăr prea încăpățânat”, spuse el. „Dacă va încerca să facă asta din nou în viitor, te rog să mă ajuți să-l convingi să renunțe. Este un zongshi atât de eminent încât sectele superioare de cultivare nu au reușit să-l convingă să se alăture lor, indiferent cât de mult l-au implorat, și totuși iată-l aici, cu noi, suferind în halul ăsta. Cum pot să trăiesc cu mine însumi?”

„Nu e vorba că nu am încercat”, spuse doamna Wang. „Știi cum e el — încăpățânat până la capăt.”

„Ah, las-o baltă, las-o baltă. Soțioară, dă-mi niște analgezice și medicamente regenerative din cele pe care le-ai preparat. Mă duc să văd cum se simte Yuheng.”

„Cel alb se ia pe cale orală, cel roșu este pentru uz extern.” Doamna Wang îi dădu două borcănașe de porțelan. „Ran-er a menționat că bătrânul Yuheng a șters leii de la Podul Naihe în ultima vreme. Ar trebui să-l găsești acolo.”

Xue Zhengyong băgă borcănașele în buzunar și se grăbi spre podul de jad. Chu Wanning era într-adevăr acolo. Era puțin după amiază; discipolii erau ocupați cu practicarea cultivării și puțini oameni treceau pe podul Naihe. Chu Wanning stătea singur pe curba blândă a podului, cu silueta înaltă și dreaptă. Frunzele foșneau ușor pe malurile din apropiere. În roba sa albă, înconjurat de bambușii grațioși, era imaginea rafinamentului.

Xue Zhengyong se apropie zâmbind. „Privești peștii, bătrâne Yuheng?”

Chu Wanning aruncă o privire. „Liderul sectei glumește. Acest râu se conectează cu izvoarele galbene ale lumii inferioare; nu există pești.”

„Ha ha, doar te tachinez. Ești atât de elegant, fără simțul umorului. Chiar îmi fac griji cum o să-ți găsești o soție!”

Chu Wanning nu se învrednici să răspundă.

„Poftim, niște medicamente. Le-a făcut soția mea. Ia-le pe cele albe pe cale orală, iar pe cele roșii aplică-le extern. Sunt foarte eficiente și sunt pentru tine.”

La început, Chu Wanning nu voia medicamentele, dar văzând cât de mândru le oferea Xue Zhengyong, de parcă medicamentele soției sale erau un tezaur prețios, nu a putut refuza. Așadar, le-a acceptat cu un „Mulțumesc” blând.

Xue Zhengyong era un om necioplit, dar în fața lui Chu Wanning era mai rezervat și se abținea să spună lucrurile direct. Se gândi o clipă înainte de a alege un subiect. „Spune-mi, Yuheng, peste trei ani va avea loc Competiția Muntelui Spiritual. Tinerii talentați din toate sectele se vor aduna pentru a concura pentru primul loc. Ce părere ai despre șansele lui Meng-er și Ran-er?”

„Trei ani este o perioadă lungă”, răspunse Chu Wanning. „Este greu de spus. Dar, în acest moment, Mo Ran nu are motivația necesară pentru a se perfecționa, în timp ce Xue Meng este prea îngâmfat și are tendința de a-și subestima adversarii. Niciunul dintre ei nu are atitudinea potrivită.”

Cuvintele lui erau directe și mergeau direct la esența problemei.

„Aiya, sunt doar tineri...”, mormăi Xue Zhengyong, puțin jenat.

„Au ajuns deja la maturitate și nu mai sunt considerați copii.”

„Ai dreptate. Dar totuși, nu au nici măcar douăzeci de ani; nu pot să nu fiu puțin părtinitor, fiind tatăl și unchiul lor, ha ha.”

„Un copil indisciplinat este vina unui tată neglijent și a unui profesor iresponsabil”, spuse Chu Wanning. „Dacă cei doi vor ajunge să o ia pe căi greșite în viitor, vina va cădea în întregime asupra ta și a mea. Îți poți permite să fii părtinitor?”

Xue Zhengyong nu a putut răspunde.

Chu Wanning a continuat: „Îți amintești de cei doi «preaiubiți ai cerurilor» din Secta Linyi Rufeng de acum câțiva ani?”

Inima lui Xue Zhengyong s-a strâns la auzul acestor cuvinte.

Cu vreo douăzeci de ani în urmă, existau doi frați din Secta Rufeng, cea mai importantă sectă din tărâmul superior al cultivării. De la o vârstă fragedă, amândoi erau extrem de talentați și extrem de pricepuți. La vârsta de zece ani, fiecare dintre ei putea învinge demoni vechi de o sută de ani, iar la cincisprezece ani erau capabili să inventeze vrăji noi și oricare dintre ei ar fi putut să-și înființeze propria sectă dacă ar fi dorit.

Dar lumea cultivării nu era suficient de mare pentru amândoi. Frații erau mult prea excepționali și, în cele din urmă, au ajuns să se certe. La Concursul Muntelui Spiritual din acel an, fratele mai mic a furat chiar tehnica dezvoltată în secret de fratele său mai mare. Pentru acest lucru, a fost condamnat de toate sectele și disprețuit de toți bătrânii. Imediat după încheierea competiției, fratele mai mic a fost pedepsit prompt de tatăl lor. Mândria lui nu a putut suporta acest lucru și, de atunci, a purtat o ranchiună profundă care l-a determinat să recurgă la metode de cultivare fără scrupule. În cele din urmă, a devenit un monstru nebun.

Aducând acest lucru în discuție acum, Chu Wanning încerca, fără îndoială, să-i reamintească lui Xue Zhengyong că Xue Meng și Mo Ran erau excepționali, dar că inima era mult mai importantă decât abilitățile.

Din păcate, deși Xue Zhengyong era dur cu el însuși și serios cu discipolii săi, era complet zăpăcit când venea vorba de fiul și nepotul său, până la punctul în care îi răsfăța. Așadar, nu a luat în serios cuvintele lui Chu Wanning și a râs doar. „Nu vor ajunge ca acei frați, având ca îndrumător pe bătrânul Yuheng.”

Chu Wanning a dat din cap. „Natura umană este stabilită. Nu se schimbă atât de ușor, nu fără o hotărâre fermă.”

Xue Zhengyong nu a putut să nu se simtă puțin neliniștit la auzind cuvintele lui Chu Wanning, neștiind dacă aveau un înțeles ascuns. A ezitat o clipă, dar a sfârșit prin a întreba totuși. „Yuheng, tu... Ay, nu te supăra, dar cumva îl privești de sus pe nepotul meu prost?”

Chu Wanning nu intenționase deloc asta. Neînțelegerea neașteptată îl luase atât de nepregătit, încât se înecă cu propriile cuvinte.

„De fapt, nu-mi pasă dacă vor ieși sau nu învingători în competiția de peste trei ani”, a continuat Xue Zhengyong îngrijorat. "Mai ales Ran-er, el nu a avut o viață ușoară în copilărie; nu e de mirare că e puțin dificil și neascultător. Sper că nu-l disprețuiești pentru că a crescut într-o casă de curtezane. Ay, el e tot ce mi-a mai rămas de la da-ge. Nu pot să nu mă simt vinovat că nu am fost alături de el în toți acești ani...„

„Liderul sectei se înșeală”, îl întrerupse Chu Wanning. „Nu-l disprețuiesc deloc. Dacă m-ar fi deranjat trecutul lui, nu l-aș fi acceptat ca discipol.”

Răspunsul direct și categoric îl liniști pe Xue Zhengyong. „Atunci e bine. E bine.”

Privirea lui Chu Wanning se întoarse spre curenții râului care se revărsau și se izbeau sub pod, și nu mai spuse nimic.

Din păcate, această conversație și mărturisirea lui Chu Wanning fură înghițite de apele învolburate, la fel cum se întâmplase în viața lor anterioară. Nimeni altcineva nu l-a auzit vreodată spunând că nu-l disprețuia și nici nu-l privea de sus pe Mo Ran.

Cele trei luni de izolare ale lui Chu Wanning au trecut. Într-o zi, el și-a chemat cei trei discipoli la Pavilionul Lotusului Roșu și le-a spus: „Deoarece miezurile voastre spirituale s-au stabilizat, v-am chemat aici pentru a vă duce la Vârful Zorii, unde puteți încerca să vă invocați propriile arme.”

Ochii lui Xue Meng și Shi Mei s-au mărit, fețele lor erau extaziate.

Vârful Zorii era un munte sacru situat în tărâmul superior al cultivării, înalt de mii de metri, cu stânci abrupte și adânci. Conform legendei, Vârful Zorii era locul unde Gouchen cel Exaltat forjase odată arme.

Gouchen cel Exaltat, zeul armelor, supraveghea extremitățile nordice și sudice ale cerurilor, iar toate armele din lume făceau parte din domeniul său. În timpul războiului Împăratului Ceresc pentru a scăpa tărâmul de demoni, Gouchen cel Exaltat a creat prima „sabie” adevărată din lume, folosind munții ca material de bază, mările pentru a căli lama și propriul său sânge celest ca flăcări de forjare. Această sabie străpunsese cerul și pământul deopotrivă și, cu o singură lovitură, împărțise pământul în bucăți și făcuse mările să-și inverseze cursul.

Cu „sabia” în mână și folosind doar două lovituri, Împăratul Ceresc a forțat rasa demonilor să se retragă sub pământ, lăsându-i de atunci încolo incapabili să se mai ridice.

Cele două lovituri au tăiat orizontal tărâmul muritorilor, provocând două tăieturi adânci în pământ. După război, cerul a plâns și fantomele au urlat toată noaptea. Inundațiile și dezolarea au afectat tărâmul, în timp ce ploaia torențială a căzut timp de o mie de ani, până când a umplut cele două tăieturi. Acolo, apele au devenit râurile Yangtze și Galben, care acum hrănesc nenumărate vieți.

Vârful Zorii, locul de naștere al sabiei sacre, a devenit astfel un loc sacru, unde mulți cultivatori veneau în pelerinaj. Chiar și acum, energia spirituală lăsată în urmă de zeii antici rămânea puternică în împrejurimi, iar nenumărate creaturi misterioase cutreierau vârfurile, unde înflorea o floră ciudată. Vârful Zorii era și locul unde mulți cultivatori atingeau iluminarea și se înălțau la ceruri.

Dar pentru majoritatea oamenilor, cea mai mare atracție a acestui munte incredibil, unde fusese forjată sabia sfântă, era Lacul Jincheng. Acest lac înghețat se afla în vârful muntelui și era înghețat tot timpul anului, strălucind în lumina soarelui răsărit.

Legenda spune că atunci când Gouchen cel Exaltat și-a tăiat palma și a folosit propriul sânge pentru a forja sabia sfântă, o picătură a căzut în adâncitura din vârf. Acea picătură de sânge, care nu s-a epuizat nici după o mie de ani, a devenit Lacul Jincheng, cu apele sale atât de limpezi încât se putea vedea până la fund.

Indiferent dacă legenda era adevărată sau nu, minunile lacului Jincheng erau reale. Deși era acoperit de un strat de gheață de un metru gros pe tot parcursul anului, câțiva cultivatori erau capabili să folosească puterea nucleelor lor spirituale pentru a dezgheța temporar suprafața. În acel moment, o fiară mitică străveche sărea pe mal ținând o armă în gură și o oferea persoanei respective.

„Shizun, ce fel de fiară mitică a apărut când te-ai dus să-ți iei arma sfântă?” întrebă Xue Meng cu entuziasm.

„Un kunpeng”, răspunse Chu Wanning.

Ochii lui Xue Meng sclipiră. „Super! Abia aștept să văd un kunpeng!”

„Nu număra kunpengii înainte să dezgheți lacul”, îl batjocori Mo Ran.

„Ce vrei să spui cu asta? Crezi că nu pot dezgheța Lacul Jincheng sau ceva de genul ăsta?”

Mo Ran râse. „Aiya, nu te enerva așa. Nu am spus așa ceva.”

„Nu va fi neapărat un kunpeng”, spuse Chu Wanning. "Se spune că în lac trăiesc sute de fiare mitice, care păzesc armele sacre. Cea care te va plăcea va fi cea care îți va oferi arma pe care a dobândit-o. În plus, fiecare fiară mitică are propriul temperament unic. Îți va face o cerere și, dacă nu îi poți îndeplini cererea, va lua arma înapoi și se va întoarce în apă.„

„Deci așa stau lucrurile?” întrebă Xue Meng, curios. „Atunci, Shizun, ce ți-a cerut kunpeng?”

„A spus că vrea să mănânce o chiflă cu carne„, a răspuns Chu Wanning.

Cei trei discipoli au tăcut pentru o clipă, apoi au izbucnit în râs.

„M-ai speriat, aproape că am crezut că va fi ceva dificil”, a râs Xue Meng.

Chu Wanning zâmbi și el puțin. „Am avut noroc. Fiarele mitice au cereri bizare; pot cere orice. Am auzit odată de cineva care a invocat un xishu. Șobolanul acela i-a cerut să-i dea mâna fiicei sale în căsătorie. El a refuzat, așa că șobolanul a luat arma înapoi și a plecat. În final, acel om nu a mai avut niciodată ocazia să obțină o armă sfântă.”

„Ce păcat...”, murmură Shi Mei.

Chu Wanning îl privi. „Ce e de compătimit? Sincer, îl respect pentru caracterul său nobil.”

Shi Mei se corectă repede. "Shizun, m-ai înțeles greșit; nu am vrut să spun asta. Desigur că soția cuiva nu poate fi înlocuită nici măcar cu cea mai puternică armă. Doar că mi se pare păcat că a ratat o armă atât de divină.„

”Oricum, e doar un zvon„, spuse Chu Wanning. ”Din păcate, nu am avut ocazia să întâlnesc personal un astfel de om. Mai degrabă, ceea ce am văzut cu mulți ani în urmă la Lacul Jincheng a fost un spectacol respingător care mi-a murdărit ochii."

Se opri, parcă amintindu-și ceva, iar expresia i se întunecă și fruntea i se încreți.

„Nu contează, uită. Cine știe câte exemple de loialitate neclintită a văzut acest lac în ultimii o mie de ani și câte exemple de cruzime îngrozitoare? Câți oameni sunt cu adevărat capabili să reziste farmecului unei arme sfinte, să renunțe la șansa de a deveni mai puternici, doar pentru a rămâne fideli inimii lor...? Heh.”

Chu Wanning scoase un râs sinistru, ca și cum ar fi fost tulburat de ceva din amintirile sale, înainte de a-și regăsi expresia impasibilă obișnuită. Dar fruntea îi rămase ușor încruntată, ca și cum ar fi fost dezgustat, și strânse buzele, fără să mai spună nimic pe această temă.

Văzând că Chu Wanning părea nemulțumit, Xue Meng încercă să schimbe subiectul. „Shizun, se spune că toate armele sfinte din Lacul Jincheng au un temperament propriu. Ți-a fost ușor să te obișnuiești cu a ta când ai primit-o?”

Chu Wanning ridică sprâncenele. „Acest maestru are trei arme sfinte”, spuse el fără expresie. „Despre care dintre ele întrebi?”

Capitolul 34: Acest Venerabil cade în dizgrație

Numai Chu Wanning putea spune ceva atât de uimitor într-un mod atât de calm și de natural.

Auziind asta, cei trei discipoli ai săi au avut fiecare propriile gânduri cu privire la această chestiune.

Gândurile lui Xue Meng erau cele mai simple – o singură exclamație: Ah!

Gândurile lui Mo Ran erau puțin mai complicate. Își aminti anumite lucruri din viața sa anterioară în timp ce își mângâia bărbia și decise că voia neapărat să treacă prin această viață fără să vadă vreodată a treia armă a lui Chu Wanning.

Cât despre Shi Mei, el înclină capul, o lumină slabă pâlpâind în acei ochi încețoșați, de culoarea florilor de piersic, ca și cum ar fi fost în reverență sau fascinație.

„Ai luat Tianwen din Lacul Jincheng?”

„Mm”, răspunse Chu Wanning.

„Atunci celelalte două...”

„Una era tot de acolo, dar cealaltă nu”, răspunse el. „În orice caz, armele nu au un temperament deosebit de violent, așa că ar trebui să fie ușor de mânuit. Nu e nevoie să-ți faci griji.”

Xue Meng suspină admirativ. „Aș vrea să pot vedea și celelalte arme sacre ale tale, Shizun.”

„Tianwen este mai mult decât suficient pentru majoritatea situațiilor”, spuse Chu Wanning. „În ceea ce privește celelalte două, ar fi cel mai bine să nu fie nevoie să le folosesc niciodată.”

Xue Meng scoase un sunet de aprobare cu reticență, dar în ochii lui se aprinse o scânteie. Chu Wanning observă acest lucru; știa că Xue Meng era combativ din fire și că astfel de lucruri nu erau ușor de suprimat. Din fericire, inima lui Xue Meng era în locul potrivit, așa că, cu puțină îndrumare, nu era motive de îngrijorare.

Mo Ran stătea deoparte, încă mângâindu-și bărbia, zâmbetul său neajungând până la ochi. Scopul unei arme era să ia viața altuia; un om drept ar recurge la astfel de lucruri doar dacă nu ar exista altă opțiune. Chu Wanning... fie în această viață, fie în cea trecută, dreptatea lui a fost cu adevărat pieirea lui.

Toate prostiile alea despre „dreptatea care triumfă întotdeauna asupra răului” erau doar în cărți, dar idiotul ăsta insista să ia lucrurile astea în serios. În ciuda talentului său excepțional și a priceperii sale în artele marțiale, a primit ce merita, ajungând un simplu prizonier sub trepte, cu oasele în pământ.

„Shizun.” Vocea lui Shi Mei întrerupse meditația lui Mo Ran. "Am auzit că sute, dacă nu mii, de oameni urcă în fiecare an pe Vârful Zorii în căutarea unei arme, dar doar unul sau doi reușesc să dezghețe Lacul Jincheng. În plus, în ultimii ani, nimeni nu a reușit să o facă. Cultivarea mea este slabă... Eu chiar... nu am nicio șansă. A-Ran și tânărul maestru sunt amândoi excepționali, dar poate ar trebui să rămân în urmă și să exersez elementele de bază."

Chu Wanning nu răspunse imediat, fața lui fină ca porțelanul fiind acoperită de o ceață ușoară, ca și cum ar fi fost cufundat în gânduri.

În ultima viață a lui Mo Ran, Shi Mei a refuzat și atunci șansa de a merge la Vârful Zorii din cauza încrederii sale scăzute în sine.

Mo Ran zâmbi imediat. „Nu e nimic rău în a încerca. Chiar dacă nu va funcționa, consideră că este o excursie. Este mai bine decât să stai închis toată ziua pe Vârful Sisheng. De ce să nu ieși să vezi lumea?”

Shi Mei deveni și mai neliniștit. „Nu, dar sunt prea slab. Și sunt atât de mulți oameni la Vârful Zorii – dacă discipolii din altă sectă mă provoacă la luptă, voi pierde cu siguranță și îl voi face de râs pe Shizun…”

Chu Wanning ridică privirea. „De asta ți-e frică?”

Cuvintele erau ciudate, parcă erau o întrebare, dar în același timp parcă erau doar retorice.

Ceilalți discipoli nu simțiră nimic ciudat, dar Shi Mei simți un fior rece în inimă și, când ridică privirea, ochii lui se întâlni cu privirea rece și pătrunzătoare a lui Chu Wanning. „Shizun...”

Chu Wanning rămase impasibil în timp ce vorbea. „Tu ești specializat în vindecare. Luptele nu sunt punctul tău forte. Dacă cineva te deranjează cu astfel de lucruri, pur și simplu refuză. Nu e nicio rușine în asta.”

Mo Ran zâmbi. „Nu-ți face griji, Shi Mei, mă ai pe mine.”

Așa că cei trei discipoli își făcură bagajele pentru călătorie și porniră la drum.

De data aceasta, destinația lor era destul de îndepărtată, în tărâmul superior al cultivării. Călătoria călare ar fi fost prea obositoare, iar Chu Wanning, ca și înainte, nu voia să meargă cu sabia, așa că se deplasară cu trăsura. Au călătorit într-un ritm relaxat timp de mai mult de zece zile, înainte de a ajunge în sfârșit într-un sat de la poalele Vârfului Zorii.

Cei trei discipoli coborâseră deja din trăsură, dar Chu Wanning nu avea de gând să se miște încă. Împinse în lateral paravanul de bambus al trăsurii. „Vom rămâne aici peste noapte. Mâine mai călătorim puțin și ajungem la Vârful Zorii.”

Locul unde se opriseră se numea Satul Dai. Deși nu era mare, era un sat prosper și plin de viață. Femeile purtau mătase și jad, iar bărbații erau îmbrăcați în brocart scump. Era cu mult mai opulent decât chiar și cele mai bogate așezări din tărâmul inferior al cultivării.

Xue Meng a făcut un zgomot cu limba. „Uită-te la acești corcituri din tărâmul superior al cultivării. Mirosul de carne și vin se răspândește din ușile celor bogați, în timp ce săracii mor de foame și de frig pe străzi.”

Nici lui Mo Ran nu-i plăcea, așa că, de data aceasta, nu s-a certat cu Xue Meng. În schimb, a râs de scena din fața lui, cu un zâmbet dulce pe buze. „Nu glumesc. Sunt atât de gelos. Nu e de mirare că atât de mulți oameni sunt disperați să treacă în tărâmul superior al cultivării. Chiar și un om obișnuit care nu este cultivator aici are o viață mult mai bună decât cea din tărâmul inferior al cultivării.”

Chu Wanning scoase și își puse o mască de argint înainte de a coborî încet din trăsură. Se uită în jur la agitația din jur, dar era greu de ghicit la ce se gândea.

„De ce porți o mască, Shizun?” întrebă Xue Meng, nedumerit.

„Acesta este teritoriul Sectei Linyi Rufeng”, răspunse Chu Wanning. „Este mai bine să nu-mi arăt fața aici.”

Văzând confuzia care persista pe fața lui Xue Meng, Mo Ran suspină. „Micul phoenix trebuie să-și fi uitat capul acasă, dacă a uitat că Shizun a fost maestru oaspete al Sectei Linyi Rufeng.”

Cuvintele lui îi reamintiră lui Xue Meng, dar preferatul cerurilor nu era dispus să recunoască că uitase cu adevărat. Cu fața roșie, el dădu ochii peste cap. „Bineînțeles că știam asta! Dar Shizun era doar maestru invitat; nu era al lor sau ceva de genul ăsta. Nu era niciun motiv pentru care nu putea să plece pur și simplu. Chiar dacă oamenii din Rufeng îl văd, ce pot să facă, să-l tragă înapoi?”

„Prostule, chiar nu ai auzit niciodată?” întrebă Mo Ran. „După ce Shizun a părăsit Secta Rufeng, practic nimeni din tărâmul superior al cultivării nu a aflat unde s-a dus. Ori de câte ori suntem în misiuni de exorcizare și suntem întrebați cine este maestrul nostru, nu am răspuns întotdeauna «Vârful Sisheng», fără a specifica un maestru?

Xue Meng rămase uimit pentru o clipă, apoi înțelese. „Oh, deci locul unde se află Shizun este secret? Dar Shizun este atât de puternic, de ce ar avea nevoie să se ascundă?”

„Nu mă ascund intenționat, doar că nu vreau să fiu deranjat”, spuse Chu Wanning. "Hai să căutăm un han."

Un angajat al hanului veni alergând, cu fața unsuroasă și strălucitoare. „Bine ați venit. Cei patru xianjun vor rămâne la noi?”

„Patru camere”, spuse Xue Meng.

Angajatul zâmbi forțat, în timp ce-și freca mâinile. "Îmi pare foarte rău, Xianjun. Toate hanurile din sat sunt destul de pline în ultima vreme, așa că mă tem că nu avem patru camere libere. Ar fi prea mare deranjul să vă rog să împărțiți camerele? Ce ziceți de două camere?„

Nu se putea face nimic; trebuiau să împartă camerele. Dar când a venit momentul să se repartizeze camerele, a apărut o mică problemă.

”Vreau să stau cu Shi Mei." Mo Ran a profitat de ocazie pentru a face această declarație în timp ce cei trei discipoli stăteau deoparte, în timp ce Chu Wanning plătea nota.

Xue Meng nu era de acord. „Nici gând.”

Mo Ran se prefăcu șocat. „Eh? Credeam că-ți place să stai lângă Shizun.”

„Asta nu înseamnă că vreau să...” Xue Meng îl respecta enorm pe Chu Wanning, dar îi era și frică de el. Sincer să fie, nici el nu putea spune dacă ceea ce simțea pentru acel bărbat era mai mult adorare sau frică.

Fața înroșită a lui Xue Meng îl făcu pe Mo Ran să zâmbească satisfăcut. „Didi, de ce am senzația că nu e că nu vrei să dormi cu Shizun, ci că ți-e prea frică?”

Ochii lui Xue Meng se măriră. „Shizun nu o să mă mănânce! De ce mi-ar fi frică?”

„Oh.” Zâmbetul satisfăcut al lui Mo Ran se lărgi și mai mult. „Dar Shizun lovește oamenii în somn, știai asta?”

Xue Meng bâlbâi, fața lui devenind palidă, apoi albastră, înainte să-și dea seama de ceva. „De unde știi cum e Shizun în somn?!” ripostă el furios. „Ai dormit cu el înainte?”

Sună un pic ambiguu, chiar dacă Xue Meng nu intenționase asta. Mo Ran râse în sinea lui. Nu numai că venerabilul acesta se culcase cu el înainte, dar venerabilul acesta „se culcase cu el” înainte.

Dar bărbații adevărați nu se laudă cu cuceririle din trecut, așa că el continuă să zâmbească. „Dacă nu mă crezi, du-te și vezi cu ochii tăi în seara asta. Da, și nu uita să iei niște unguent, o să ai nevoie.”

Xue Meng era pe punctul de a izbucni în furie când Chu Wanning termină de plătit și se apropie. El aruncă o privire blândă spre ei și spune: „Să mergem.”

Cei trei tineri îl urmăriră pe shizunul lor la etaj ca trei cozi mici. În ciuda certurilor de acum câteva clipe, în timp ce stăteau în fața camerelor, toți trei priveau în jos cu umilință și așteptau ca Chu Wanning să vorbească.

Adevărul era că certurile lor nu aveau nicio importanță. Când venea vorba de împărțirea camerelor, toți tăceau și așteptau ca Chu Wanning să decidă.

Chu Wanning a făcut o pauză înainte de a spune: „Sunt doar două camere. Care dintre voi...?”

A făcut o pauză, simțindu-se puțin jenat. Cum ar fi putut să spună: Care dintre voi vrea să fie cu mine? Suna puțin ezitant și jalnic chiar și pentru el — pur și simplu nepotrivit pentru un bătrân Yuheng.

Cum ar fi putut să o spună, atunci? Mo Weiyu, tu vii cu mine. Așa?

Lasă. Mai pune și un toiag cu țepi și o piele de tigru și nu ar fi diferit de un bandit dubios care fură fiica unei familii. Era un zongshi respectat și trebuia să-și păstreze reputația. În plus, după acea noapte la Pavilionul Lotusul Roșu, amândoi se simțeau stânjeniți și evitau să rămână singuri.

Chu Wanning rămase impasibil, dar mii de gânduri îi treceau prin minte. Trecu ceva timp până când ridică bărbia, calm și stăpân pe sine, și îi făcu un semn ușor din cap lui Xue Meng. „Xue Meng va sta cu mine.”

Xue Meng fu luat complet prin surprindere.

Mo Ran zâmbea, dar zâmbetul i se spulberă de pe față. El sperase într-adevăr că Xue Meng va sta în camera lui Chu Wanning, astfel încât Mo Ran să poată sta cu Shi Mei. Dar auzind această alegere din gura lui Chu Wanning, se simți profund furios.

El nu era deloc conștient de acest lucru, dar era exact ca un cățeluș vagabond cu o părere exagerată despre propria importanță. Acest cățeluș vagabond întâlnise un om care nu era tocmai cel mai drăguț cu el, dar care, la fiecare masă, îi arunca măcar niște oase pe care să le roadă. Dar cățelușului rătăcit nu-i plăcea acest om rău. Roadea oasele și, când termina, își lingea laba și lătra fără încetare la om. Nu-l considera deloc stăpânul său.

Într-o zi însă, din motive necunoscute cățelușului, când omul ieși cu un castron în mână, acesta nu mai conținea oasele cu care era obișnuit. În schimb, era plin cu semințe de mei. O pasăre frumoasă, cu penaj strălucitor, a zburat jos și s-a așezat pe umărul bărbatului, privindu-l cu ochii mici și frecându-și ciocul cu afecțiune de obrazul lui. Bărbatul s-a întors să se uite în lateral, mângâind pasărea și hrănind-o cu răbdare.

Puiul vagabond era uluit. La urma urmei, era atât de sigur că Chu Wanning îl va alege pe el...

Capitolul 35: Acest Venerabil alunecă

În acea noapte, Mo Ran se uita fix la perete, cu obrazul sprijinit în mână. De cealaltă parte a peretelui era camera lui Chu Wanning și Xue Meng.

Shi Mei era meticulos și lăsase haine de schimb împăturite cu grijă pe pat înainte de a coborî să ceară servitorului să aducă apă caldă pentru baie. Pereții hanului nu erau foarte izolați fonic. În liniștea nopții, Mo Ran putea auzi vag sunetele care veneau din camera alăturată.

Chu Wanning părea să fi spus ceva. Mo Ran nu îl auzea clar, dar vocea lui Xue Meng se auzea tare și clar.

„Pare un pic prea strâns.”

Urechile lui Mo Ran se ridicară ca ale unui câine, mișcându-se ușor.

De cealaltă parte a peretelui, micul phoenix întrebă: „Shizun, te doare?”

„E în regulă. Poți continua.”

„O să fiu blând; spune-mi dacă începe să te doară.”

„Vorbești prea mult. Fă-o sau nu.”

Ochii lui Mo Ran se măriră alarmat.

Cu siguranță nu era posibil, nu între cei doi. Dar ce fel de dialog era ăsta? Ce făceau?

Urechile puiului erau practic lipite de perete. Se auzea un zgomot slab de haine foșnind și, dacă se străduia, putea chiar să audă gemetele înăbușite ale lui Chu Wanning.

Auzi de nenumărate ori acest sunet în patul lui Chu Wanning. Shizun-ului său nu-i plăcea să scoată niciun sunet, indiferent dacă era plăcut sau dureros; întotdeauna își mușca puternic buza inferioară, în timp ce lacrimile îi umpleau ochii. În astfel de momente, Mo Ran nu trebuia decât să împingă puțin mai tare pentru a-i smulge respirații ușoare și sacadate din gât...

„Așteaptă.” Vocea lui Chu Wanning era joasă și aspră. „Nu... mă atinge acolo.”

„Bine.” Xue Meng ezită, apoi spuse cu voce joasă: „Atunci... Shizun, o să o faci tu?”

„Mm.”

Să ating[ unde? Ce prostii erau astea? Să nu-l atingă unde? Să facă ce? Ce naiba făceau?!

Fața lui Mo Ran se întunecă. Când își dădu seama ce făcea, bătea deja la ușa camerei alăturate.

Din interior se auziră zgomote grăbite.

Expresia puiului se întunecă și mai mult. „Shizun”, strigă el, „ce faci...”

Ușa se deschise scârțâind. Xue Meng stătea acolo, complet îmbrăcat, cu mâna încă ținând o bucată de tifon pătat de sânge. Încruntă ochii și îl privi confuz pe Mo Ran. „Ce vrei, de faci atâta zgomot la ora asta târzie? Ai dat peste vreun fantomă sau ceva?”

Mo Ran deschise gura, apoi o închise prostesc. Aruncă o privire în spatele lui Xue Meng, spre Chu Wanning, care stătea lângă masă, pe care se aflau unguent medicinal și bandaje curate. „Ce făceați voi...?”

Xue Meng continuă să-l privească cu severitate. „Îi puneam leacuri, bineînțeles. Umărul lui Shizun încă nu s-a vindecat. Bandajul nu a fost schimbat de câteva zile și unele răni s-au infectat din nou.”

„Atunci ce era prea strâns…?” întrebă Mo Ran prost.

„Prea strâns?” Xue Meng se gândi o clipă, cu sprâncenele încruntate. „Oh, bandajele. Erau înfășurate prea strâns; sângele lipise unele bucăți de răni și aproape că nu se mai dezlipiseră.” Dintr-odată, se opri din vorbit și îl privi pe Mo Ran cu suspiciune. „Ai tras cu urechea?”

Mo Ran a ridicat ochii la cer și s-a grăbit să-și salveze reputația. „Cine ascultă la ușă? Pereții sunt atât de subțiri, încât poți auzi respirația cuiva dacă te sprijini de ei. Du-te și vezi cu ochii tăi dacă nu mă crezi.”

„Oh. Serios?” Xue Meng a încuviințat din cap, dar apoi și-a dat seama că ceva nu era în regulă. „Stai, de unde știi asta? Te sprijineai de perete ca să asculți?”

Mo Ran nu a putut răspunde imediat.

„Mo Weiyu, ești un ciudat!„ spuse Xue Meng furios.

„Cine știe ce lucruri bestiale i-ai făcut lui Shizun?” răspunse Mo Ran, la fel de furios.

Xue Meng era o persoană pură, care nu știa nimic despre astfel de lucruri. Nu avea habar ce voia să insinueze Mo Ran, așa că se enervă și mai tare. „Ce prostii spui?” Se întoarse să se plângă. „Shizun, el...”

Chu Wanning își puse roba exterioară, ținând-o cu o mână, în timp ce cu cealaltă își aranja părul. Se apropie calm și îl privi pe Mo Ran de sus până jos. ”Ai nevoie de ceva?”

„Eu... am auzit...” Mo Ran căuta cuvintele potrivite. „Adică, am crezut că Xue Meng te agresa...”

„Ce?” Chu Wanning nu înțelegea deloc. Își micșoră ochii. „Cine mă agresează?”

Mo Ran voia să se pălmuiască.

Se uitau unul la altul cu jenă când Shi Mei urcă scările.

„A-Ran? Ce faci în fața camerei lui Shizun?”

„Eu... uh...” Mo Ran se bâlbâi. „A fost o neînțelegere.”

Shi Mei zâmbi. „Ei bine, s-a rezolvat?”

„Da, da,” spuse Mo Ran grăbit. „Shi Mei, nu te-ai dus să ceri apă caldă la îngrijitor? Probabil că nici Shizun nu s-a spălat încă; mă duc să le cer să mai aducă.”

„Nu e nevoie.” Shi Mei scoase patru tăblițe de bambus, zâmbind în continuare. „Îngrijitorul a spus că lângă han este un izvor termal natural, pe care hanul l-a transformat în baie. Aceste tăblițe sunt permise de intrare. Am luat câte una pentru fiecare.”

Mo Ran simțea că, fiind un ucenic, probabil nu ar trebui să se scalde în izvorul termal împreună cu ceilalți trei. Lui Xue Meng nu-i păsa. Shi Mei era, în ochii lui Mo Ran, pur și divin, și nici nu îndrăznea să aibă gânduri murdare despre el. Dar Chu Wanning...

Din cele câteva ocazii în care avuseseră contact direct de când Mo Ran renăscuse, era foarte conștient că, dacă ar fi văzut acea persoană dezbrăcată, probabil și-ar fi pierdut mințile.

Mo Ran își acoperi fața cu o mână. „Eu nu merg.

”Nu faci baie înainte de culcare? Ce scârbos!„ spuse Xue Meng, șocat.

”O să-l rog pe îngrijitor să-mi aducă niște apă caldă„, spuse Mo Ran.

Shi Mei era nedumerit. ”Aici nu fierb apa pentru baie, deoarece toți oaspeții merg la izvorul termal.

Neavând altă opțiune, Mo Ran nu putu decât să ia niște haine de schimb și să meargă la izvorul termal împreună cu ceilalți.

Hanul era destul de diligent când venea vorba de a câștiga favoruri. Știau că majoritatea celor care se cazau la ei erau cultivatori care se îndreptau spre Lacul Jincheng în speranța de a obține o armă. Așadar, numiseră baia „Reflexia zorilor în Jincheng” pentru a atrage norocul.

Mo Ran era îngrozit că își va pierde simțurile, prea speriat să nu se atingă accidental de ceilalți. În schimb, se schimbă în grabă, își înfășură prosopul strâns în jurul taliei și fugise singur la izvorul termal pentru a găsi un loc retras.

Era deja destul de târziu, așa că nu erau mulți oameni în izvor. Cei care erau acolo erau împrăștiați la distanță. Cu un prosop alb pătrat pe cap, Mo Ran se scufundă în apă, lăsând doar jumătate din față deasupra, și expiră lung, ascultând sunetul glug-glug pe măsură ce făcea bule.

Prima persoană care se schimbă ieși cu picioarele lungi și goale. Mo Ran aruncă o privire și expiră ușurat. Slavă cerului, era doar Xue Meng.

Xue-gongzi era poate chipeș, dar, oricum ai fi privit lucrurile, nu era genul lui Taxian-jun. Privirile lor se întâlni, iar Xue Meng arătă spre el. „Tu. Stai departe de mine.”

„Ce-i problema?

”Ești murdar.:

Mo Ran răspunse doar: ”Har har."

Izvorul era învăluit în aburi. După un timp, Xue Meng se opri din frecat și strigă: „Shizun, aici!”

Mo Ran, cu fața pe jumătate sub apă, aproape se înecă. Știa foarte bine că nu trebuia să se uite, dar privirea îi fugise fără să vrea.

Acea singură privire aproape că îl omorî. Era atât de surprins încât înghiți două guri pline cu apă din izvor și nici măcar nu apucă să fie dezgustat. În schimb, se grăbi să se scufunde și mai adânc în izvor, până când numai ochii îi mai rămăseseră deasupra apei.

Nu se așteptase deloc ca Chu Wanning și Shi Mei să iasă împreună.

Shi Mei era zvelt și frumos într-un mod delicat, cu părul lung, negru ca cerneala, căzut pe umeri și înfășurat într-un prosop. În mod normal, Mo Ran ar fi vrut să-l privească pe furiș mai mult decât orice, dar privirea lui trecu repede pe lângă el. Îl respecta sincer pe Shi Mei ca pe luna strălucitoare de deasupra și nu îndrăznea să-l privească în public.

Chu Wanning, pe de altă parte, era înalt și frumos în mod rece, cu umeri lați și talie îngustă, un corp tonifiat și piele catifelată. Avea părul strâns într-o coadă înaltă și purta un halat alb mare care îi acoperea tot corpul, cu excepția părții din față, unde halatul nu putea fi tras destul de bine și dezvăluia un piept neted și ferm.

În timp ce Mo Ran se uita la el, simțea că se sufocă și fierbe în apă. Voia să-și desprindă privirea, dar ochii lui trădători refuzau să-l asculte și rămâneau fixați pe Chu Wanning, fără să se miște nici măcar un milimetru. Urechile îi deveniseră roșii.

Prin aburul dens, Chu Wanning părea să-l fi privit, sau poate că nu. El a aruncat o barieră impermeabilă peste bandajele sale și a pășit în apă. Picioarele sale erau vizibile prin halatul plutitor, lungi și subțiri, cu contururi bine definite.

Mo Ran chiar nu mai putea suporta. A închis ochii pentru a se scufunda complet în apă. Chiar dacă era acoperit de un prosop înfășurat în jurul taliei, reacția lui era prea clară...

Mo Ran se simțea extrem de nedreptățit. Sincer, nu-l plăcea pe Chu Wanning — de fapt, îl urăște pe Chu Wanning. Dar corpul său își amintea de iubirea lor fierbinte, de acele îmbrățișări frenetice care ar fi putut înmuia chiar și oțelul. Toate lucrurile absurde pe care le împărtășiseră îi făceau fața să roșească și inima să-i bată cu putere.

Proeminența gâtului lui Mo Ran se mișca în timp ce o luptă cerească se dezlănțuia în interiorul lui. Simțea că era pe punctul de a plânge. Pentru prima dată în viața lui, se ura pe sine însuși – de ce era așa? Shi Mei era chiar acolo. Ce naiba făcea, pierzându-și mințile din cauza lui Chu Wanning?

Chiar dacă odată se strânseseră unul de altul, piele pe piele, împletindu-se în viața lor anterioară, toate astea erau în trecut. Chiar dacă era obsedat de corpul lui Chu Wanning, cum putea să-i facă asta lui Shi Mei? Era o lipsă totală de respect față de el. Merita ceva mai bun.

Mo Ran a coborât capul și s-a concentrat să alunge aceste gânduri rele pentru o bună bucată de timp, înainte de a reuși în sfârșit să-și stăpânească focul din abdomen. A ieșit din apă și s-a scuturat de picături, și-a șters fața cu un prosop și a deschis ochii umezi.

Și s-a trezit față în față cu Chu Wanning.

Mai rău, apa pe care tocmai o scuturase îi stropise fața lui Chu Wanning. Privise cum o picătură se scurgea încet pe sprânceana neagră și ascuțită a lui Chu Wanning, apoi alunecă încet mai jos, aproape să-i intre în acel ochi frumos de phoenix.

O tăcere stânjenitoare se așternu între ei.

Era cel mai rău lucru care se putea întâmpla. Mo Ran nu văzuse nimic în jurul lui când era scufundat sub apă și își ținea respirația.

Nici Chu Wanning nu își dăduse seama că Mo Ran era sub apă în acel loc. El își vedea de treaba lui, mergând să ia cutia cu săpunuri parfumate. Nici măcar nu ajunsese la cutie când a fost stropit cu apă peste față.

Izvorul termal era destul de adânc, iar apa era extrem de plutitoare. Mo Ran, amețit, a încercat să se retragă, dar a alunecat și a căzut direct în brațele lui Chu Wanning.

„Ah!”

Capitolul 36: Acest Venerabil probabil și-a pierdut mințile

Fără să se gândească, Chu Wanning întinse mâna pentru a-l stabiliza pe Mo Ran. În timp ce cei doi stăteau lipiți unul de celălalt în apa caldă de primăvară, Mo Ran simți o scânteie trecând prin tot corpul său, în timp ce pielea i se acoperi de piele de găină.

Chiar dacă îl ținuse deja pe Chu Wanning aproape gol în Pavilionul Lotusului Roșu, circumstanțele de atunci fuseseră îngrozitoare. Nu avuseseră timp să se gândească la situație, așa că nu îi dăduse prea mare importanță.

Acum, cu o mână pe pieptul lui Chu Wanning și cealaltă sprijinindu-i inconștient talia, cu picioarele împletite sub apă și cu izvorul care le făcea pielea să se simtă mai caldă și mai alunecoasă, capul lui Mo Ran era pe punctul de a exploda.

La contactul cu Chu Wanning... Chiar dacă nu făcuse nimic altceva decât să-i atingă talia... Corpul său reacționase cu intensitatea unui râu învolburat.

„Shizun, eu...” Mo Ran încercă frenetic să se ridice și să se îndepărteze, iar în lupta aceasta, părțile inferioare înfierbântate ale corpului său intrară în contact cu celălalt bărbat.

Ochii lui Chu Wanning se măriră, chipul său frumos se umplu de groază și se retrase rapid. În același timp, picătura de apă care se agățase de genele sale îi alunecă în ochi. Devenea din ce în ce mai agitat, strângând ochii și frecându-i, dar nu avea un prosop cu care să ștergă apa.

„Shizun, folosește-l pe al meu.” Fața lui Mo Ran se înroși, mortificat până în măduva oaselor. Încercând în continuare să se prefacă că nu se întâmplă nimic, își folosi propriul prosop pentru a șterge picăturile de apă de pe fața lui Chu Wanning.

Când Chu Wanning deschise în sfârșit ochii de phoenix, încă avea o expresie nedumerită și tulburată, sub care se ascundea o urmă de panică. Dură doar o clipă, apoi se forță să se calmeze. Se prefăcu că nu simțise nimic. „Săpunul parfumat”, spuse el cu voce tensionată. „Dă-mi-l.”

„Oh... oh, bine.”

Mo Ran se îndreptă rigid spre marginea bazinului și luă cutia cu săpunuri parfumate care era așezată acolo.

„Ce parfum... vrei, Shizun?”

„Orice.”

Mo Ran era amețit. După ce se uită fix la cutie pentru o lungă perioadă de timp, se întoarse și spuse cu sinceritate: „Nu există niciun parfum numit «Orice».”

Chu Wanning oftă adânc. „Floare de prun. Și haitang.”

„Bine.” Mo Ran luă două săpunuri parfumate și i le dădu lui Chu Wanning.

De îndată ce vârfurile degetelor lor se atinseră, Mo Ran simți un alt val de tremurături. Oricât de mult ar fi vrut să scape de toate amintirile din trecut, era imposibil.

Dacă ar fi fost în trecut, ar fi fost deja îmbrățișat cu Chu Wanning lângă izvor. O viziune i-a apărut neașteptat în fața ochilor, cu Chu Wanning pe jumătate îngenuncheat, întins pe jos sub pasiunea aprinsă și feroce a lui Mo Ran. Ochii shizunului său erau pe jumătate închiși și corpul îi tremura incontrolabil în timp ce îndura, dar era totuși futut până la orgasm.

Mo Ran nu mai putea suporta. Aceste dorințe carnale îi făceau ochii să se înroșească. Nu îndrăznea să se uite la Chu Wanning. Chiar și să se uite la Shi Mei era mai sigur decât să se uite la el.

Cum... putea fi așa? Cum se putea întâmpla asta?

Mo Ran se spălă repede și, profitând de faptul că ceilalți trei erau încă în apă, spuse ceva vag, de genul: „Mi-e somn, mă duc să mă culc.”

Odată ce Mo Ran a ajuns în camera lui, a zăvorât și a încuiat ușa. Nu mai putea suporta – s-a mișcat pentru a-și satisface dorințele. Nu voia să se gândească la apariția lui Chu Wanning într-un moment ca acesta. Preferă chiar ideea de a păta imaginea pură a lui Shi Mei; cel puțin asta ar fi mai ușor de acceptat pentru inima lui confuză.

Dar nici corpul, nici mintea lui nu-l ascultau, iar tot ce-i apărea în fața ochilor era imaginea lui din trecut, împreună cu Chu Wanning, uniți în pasiune. Era ca și cum noaptea asta ar fi deschis porțile iadului, iar fiecare amintire toridă îi revenea în minte într-o frenezie, zguduindu-l cu tremurături devastatoare.

Mo Ran se trata aproape cu brutalitate, de parcă ar fi fost deasupra corpului celuilalt bărbat și la un pas de distrugere. Aruncă capul pe spate, refuzând să accepte, dar respirația îi ieșea în gâfâieli și suspine confuze. Fără să-și dea seama, rosti un nume.

„Wanning…”

În timp ce rostea acest nume, scoase un gemet înăbușit, tremurând ușor în timp ce se descărca fără să se abțină, acoperindu-și palma cu o umezeală lipicioasă...

Odată ce termină, Mo Ran se aplecă pentru a-și odihni fruntea de peretele rece. Ochii îi erau plini de confuzie. Rușine, vinovăție, dezgust, excitare. Nu se așteptase niciodată să aibă reacții atât de puternice față de Chu Wanning, chiar și după ce renăscuse.

Mo Ran a fost imediat cuprins de dezgust față de sine. În viața sa anterioară, nu îl cucerise niciodată pe Shi Mei și își vărsase toată pasiunea în nenumărate relații frivole. Deși făcuse acele relații să pară iubiri pasionale, niciuna dintre ele nu însemnase cu adevărat ceva pentru el. În lumina lumânărilor stinse, totul era doar sex, indiferent cu cine era. Chiar și modul în care inima lui se îndreptase spre Rong Jiu fusese din cauza asemănării trecătoare a bărbatului cu Shi Mei.

Dar sentimentele pe care le nutrea față de Chu Wanning erau complet diferite. Era perfect conștient de cât de intens fusese totul cu Chu Wanning; doar gândindu-se la el îi aducea lui Mo Ran o plăcere mai profundă decât orice simțise vreodată cu o curtezană. Nu era doar fizic, era...

Mo Ran nu voia să continue în această direcție. Era îndrăgostit de Shi Mei – întotdeauna fusese și întotdeauna va fi. Sentimentele lui nu se vor schimba în niciun caz.

După ce și-a repetat asta de câteva ori, Mo Ran și-a încetinit respirația, s-a încruntat și a închis ochii.

Se simțea anxios, iritat și nedreptățit, toate în același timp. Nu voia asta.

Când venea vorba de dorință, nu putea să nu se gândească la Chu Wanning. Când dorința se potolea, nu voia să aibă nimic de-a face cu Chu Wanning, nu voia să-și imagineze nici măcar un fir de păr de pe capul lui, nici măcar o privire fugară.

Înnebunit, se gândea, aproape până la paranoia, că cel pe care îl plăcea, cel pe care îl iubea profund... era Shi Mei...

Chu Wanning se afla într-o stare similară de suferință.

În mod total neașteptat, văzuse și, mai mult, simțise dorința lui Mo Ran. Corpul tânărului era destul de matur în această privință și era deja profund copleșitor, atât de tare și de fierbinte încât ar fi putut opări odată excitat, ca fierul încins care așteaptă să fie forjat.

Chiar dacă Chu Wanning își schimbase rapid expresia feței într-una impasibilă și refuzase să mai aducă vorba despre asta, întâlnirea îi lăsase capul amorțit și îl umpluse de neîncredere.

Ca să înrăutățească lucrurile, propriul său corp reacționase și el.

Din fericire, datorită feței sale subțiri, purta mereu un halat de baie, chiar și în izvoarele termale. Acesta îi acoperea tot corpul, așa că nimeni nu văzuse nimic. Altfel, nu ar mai fi putut să-și arate fața.

Dar de ce ar fi Mo Ran...?

În acea noapte, întins în pat, Chu Wanning a meditat în tăcere ore în șir. Nici nu îndrăznea să-și imagineze că, poate, Mo Ran îl plăcea și el. Un astfel de gând era complet delirant și rușinos. Chiar și gândul prudent „Poate că Mo Ran și el mă place...”

Chu Wanning se ciupi furios înainte ca gândul să-i pătrundă în minte, înainte ca cuvântul „mă” să-i apară în minte. Ochii lui limpezi și strălucitori clipiră, ca și cum ar fi încercat să se ascundă. Nu îndrăznea să se gândească la asta.

În plus, avea o personalitate dură, era gata să lovească oamenii, cuvintele lui erau veninoase, avea un temperament urât și nu era nici pe departe la fel de atrăgător ca Shi Mei — și, pe deasupra, nu mai era tânăr. Chiar dacă lui Mo Ran îi plăceau bărbații, nu ar fi fost atât de orb încât să-l placă pe Chu Wanning.

În aparență, Chu Wanning era distant și arogant. Dar, în realitate, fusese tratat cu răceală de ceilalți atât de mult timp, fusese temut atât de mult timp, încât, pe măsură ce parcurgea acest drum lung și singuratic, părerea pe care o avea despre sine se transformase încet în praf.

A doua zi, după ce s-au trezit, Mo Ran și Chu Wanning s-au întâlnit în holul hanului, amândoi ascunzând secrete în inimile lor. S-au privit, dar niciunul nu s-a învrednicit să vorbească primul.

În cele din urmă, Mo Ran a fost cel care a vorbit ca și cum totul ar fi fost normal. I-a zâmbit lui Chu Wanning. „Shizun.”

Chu Wanning era ușurat, pentru că nu știa cum altfel să facă față situației. Dar, întrucât Mo Ran alesese să nu menționeze nimic din ce se întâmplase în noaptea precedentă, era perfect mulțumit să-i urmeze exemplul. Dădu ușor din cap. „Dacă te-ai trezit, trezește-l și pe Shi Mei. Să ne facem bagajele și să plecăm spre Vârful Zorii.”

Vârful Zorii era acoperit de zăpadă tot timpul anului și era extrem de frig. Chiar și pentru un cultivator era dificil să reziste la un astfel de frig. Chu Wanning se duse la un croitor să cumpere pelerine de iarnă și mănuși pentru discipolii săi, pe care să le poarte când era foarte frig.

Vânzătoarea, fumând din pipa ei cu buzele roșii, zâmbind și întâmpinând clienții, aruncă o privire la Mo Ran și spuse: "Ce xianjun frumos! Uită-te la această mantie neagră cu un dragon auriu brodat; broderia este de cea mai bună calitate. Numai ochii mi-au luat mai mult de trei luni să-i termin!"

Mo Ran îi zâmbi jenat. ”Jiejie, cuvintele tale sunt foarte dulci, dar eu mă duc doar în munți să caut o armă. Nu e nevoie să port ceva atât de ornamentat și formal.”

Când această perspectivă a eșuat, comercianta a pus mâna pe Shi Mei. „Oh, acest tânăr xianjun este incomparabil de frumos, chiar mai frumos decât cea mai frumoasă fată din cetate! Xianjun, cred că această mantie roșie cu fluturi și bujori ți s-ar potrivi perfect. Ce zici, vrei să o încerci?”

Shi Mei a zâmbit forțat. „Doamnă, nu este aceasta o mantie pentru femei?”

Xue Meng ura să cumpere haine, așa că refuzase să vină și aștepta afară. Chu Wanning a ales pentru el o mantie neagră cu bordură violetă, cu blană de iepure alb pe glugă.

„Xianjun, mantia asta e puțin cam mică pentru tine„, spuse vânzătoarea. ”Ar fi mai potrivită pentru un adolescent.„

”E pentru discipolul meu”, spuse Chu Wanning fără expresie.

„Oh, ooh!” Vânzătoarea își dădu seama de greșeala ei și zâmbi repede. „Ce maestru minunat.”

Poate că era prima dată când Chu Wanning era numit „maestru minunat”. Rămase nemișcat și fața lui nu trăda nimic, dar pașii lui erau desincronizați când se îndepărtă, brațul drept mișcându-se odată cu piciorul drept și așa mai departe, timp de câțiva pași.

Mo Ran a ales în cele din urmă o mantie de culoare cenușie, Shi Mei una albă ca lumina lunii, iar Chu Wanning una albă simplă, precum și mantia neagră cu bordură violetă. După ce au făcut cumpărăturile, s-au întors la Xue Meng.

Când Xue Meng a văzut mantia lui, ochii i s-au mărit.

„Ce este?„, a întrebat Chu Wanning, neînțelegând reacția lui.

”Nu este nimic."

Când Chu Wanning se îndepărtă suficient încât Xue Meng crezu că nu-l mai poate auzi, se uită la bordurile mantiei și mormăi: „Violet? Nu-mi place violetul.”

Nu se aștepta să audă vocea aspră a lui Chu Wanning: „Ce prostii. Dacă nu vrei să o porți, poți să urci gol.”

Xue Meng amuți.

Au mers într-un ritm lejer în ultima parte a călătoriei și, înainte de căderea nopții, au ajuns la poalele Vârfului Zorii.

Muntele era bogat în putere spirituală și adăpostea multe fiare și monștri. Nici măcar cultivatorii nu îndrăzneau să se urce pe el fără grijă, dacă nu erau foarte puternici.

Cu toate acestea, din moment ce Chu Wanning era cu ei, nu trebuiau să-și facă griji pentru astfel de lucruri. Chu Wanning a invocat din aer trei flori Hairang de Noapte, le-a conferit proprietăți de respingere a spiritelor și le-a ascuns în centurile celor trei discipoli ai săi. „Să mergem”, a spus el.

Mo Ran a ridicat capul pentru a privi vârfurile ascunse sub vălul nopții, ca o fiară uriașă și străveche, ghemuită și nemișcată. O mulțime de emoții îi inundară inima.

În trecut, pe Vârful Zorii, el declarase soarelui și lunii, fantomelor și demonilor că el, Mo Ran, nu mai era mulțumit să fie Taxian-jun al tărâmului cultivării și că urma să se proclame împărat al întregii lumi.

În același an, își luase o soție și o concubină pe Vârful Zorii. Încă își amintea chipul acelei soții, Song Qiutong, o frumusețe cu adevărat fără egal. Din anumite unghiuri, trăsăturile ei semănau foarte mult cu ale lui Shi Mei.

Mo Ran nu era o persoană care să țină prea mult la etichetă sau onoare și nu se obosise cu ritualurile plictisitoare ale căsătoriei. În schimb, o luase pe Song Qiutong de mână și o urcase pe femeia cu voal roșu pe o scară cu mii de trepte. Împreună merseseră mai bine de o oră.

În cele din urmă, picioarele lui Song Qiutong au început să o doară prea tare pentru a mai putea continua. Mo Ran avea un temperament rău și i-a ridicat voalul, intenționând să țipe la ea. Dar, sub lumina lunii, ochii delicați ai lui Song Qiutong și privirea ei rănită, dar rezistentă, o făceau să semene cu o anumită persoană – una care murise de mult timp.

Cuvintele aspre i-au murit pe buze lui Mo Ran și, după ce a inspirat tremurând, cuvintele care au ieșit în cele din urmă au fost: „Shi Mei, te duc eu.”

În ceea ce privește vârsta, dacă Song Qiutong ar fi fost de aceeași vârstă cu el, ar fi fost într-adevăr shimei lui. Așadar, ea nu se opri decât pentru o clipă la acest termen de adresare, gândindu-se că, din moment ce Mo Ran distrusese întreaga Sectă Rufeng, ea făcea acum parte din Vârful Sisheng. În aceste condiții, nu era incorect ca el să o numească shimei, așa că ea zâmbi și spuse: „Bine.”

Și astfel, în ultimii câteva mii de pași, Taxian-jun, stăpânul Tărâmului Muritorilor și Lordul Umbrelor, a mers cu pași siguri, unul după altul, ducându-și mireasa împodobită în roșu până în vârf.

Acolo, el a coborât capul și a privit cum umbrele lor se răsuceau ciudat pe pământ și se suprapuneau. A râs puțin, cu vocea răgușită, și a spus: „Shi Mei, voi fi Stăpânul Tărâmului Muritorilor. De astăzi înainte, nimeni nu va mai putea să-ți facă rău”.

Femeia de pe spatele lui nu știa ce să răspundă. A ezitat puțin și, în cele din urmă, a spus: „Mm”.

Vocea era blândă. Poate pentru că era atât de blândă, feminitatea ei era greu de distins, iar sunetul era înăbușit și ambiguu.

Nimeni nu putea vedea fața lui Mo Ran, care se înroșise. „Îmi pare rău”, murmură el. „Te-am făcut să aștepți prea mult această zi.”

Song Qiutong crezu că Mo Ran îi spunea că o iubea de mult timp, așa că îi răspunse cu blândețe: „Soțul meu...”

De data aceasta, vocea incontestabil feminină se auzi clar și limpede ca roua dimineții, plăcută la auz. Dar Mo Ran se opri brusc.

”Ce s-a întâmplat?"

„Nimic.” Când începu să meargă din nou, vocea lui Mo Ran își pierduse răgușeala și nu mai tremura. După o pauză, spuse: „De acum încolo, spune-mi A-Ran.”

Song Qiutong fu luată prin surprindere și nu îndrăzni să se adreseze astfel lui Taxian-jun. „Soțul meu, asta... Mi-e teamă...”

„Dacă nu mă asculți, te arunc de pe munte!” răcni Mo Ran, violent și sever.

„A-Ran!” Song Qiutong își corectă repede cuvintele. „A-Ran, am greșit.”

Mo Ran nu mai spuse nimic. Coborî din nou capul și continuă să meargă în tăcere. Umbrele de pe pământ erau încă doar umbre. Privind în urmă, era ușor de văzut că atât fuseseră întotdeauna.

Lucrurile după care tânjise nu erau altceva decât fantezii.

Ceea ce avea nu era altceva decât o iluzie.

În cele din urmă, totul era doar o dorință.

„Shi Mei.”

„Mn?” Persoana care mergea lângă Mo Ran întoarse capul. În mijlocul sunetelor frunzelor și ierbii foșnitoare, lumina lunii îi lumina chipul frumos. „A-Ran, ce este?”

„Ești... obosit de la mers?” Mo Ran aruncă o privire spre Chu Wanning și Xue Meng, care mergeau în fața lor, și șopti: „Dacă ești obosit, ce zici să te duc eu?”

Înainte ca Shi Mei să poată răspunde, Chu Wanning întoarse capul să se uite la ei. Îl privi cu severitate pe Mo Ran. „Shi Mingjing are picioarele rupte? E nevoie să-l duci tu?”

„Shizun„, spuse Shi Mei grăbit, ”A-Ran glumea, nu te supăra.„

Chu Wanning se încruntă, sprâncenele lui se strânseră într-o expresie severă. Scântei practic zburau din privirea lui furioasă. ”Ridicol. De ce aș fi supărat?

După ce termină de vorbit, se întoarse brusc cu o mișcare a mânecii.

Mo Ran și Shi Mei se uitară unul la altul.

„Shizun pare supărat...”

„Știi cum e el”, îi șopti Mo Ran la ureche lui Shi Mei. „Foarte meschin. E rece și fără inimă și nu-i lasă pe ceilalți să fie drăguți unii cu alții.” Își încreți nasul și coborî și mai mult vocea, concluzionând: „E cel mai rău.”

Deodată, vocea lui Chu Wanning răsună în fața lor. „Mo Weiyu, încă un cuvânt și te arunc de pe munte!”

Mo Ran închise gura supus, dar zâmbi în secret către Shi Mei și îi spuse fără sunet: Vezi? Ți-am spus eu.

Capitolul 37: Acest Venerabil întâlnește un zeu

„Lumina rece a lunii pe zăpada înghețată; muntele înghețat îmbrățișează lacul înghețat. Aici se află înălțimi de netrecut; aici se află marginea lumii.” Xue Meng, cu mâinile acoperite cu mănuși din piele de cerb, șterse zăpada de pe bolovanul mare și citi cu voce tare inscripția din cinabru de pe el. Se uită înapoi cu bucurie. „Shizun, am ajuns.”

Pe Vârful Zorii ningea tot timpul anului. În acel moment, o lună maiestuoasă era plină pe cer și arunca o lumină strălucitoare și rece peste lacul înghețat, în timp ce aerul rece sufla rece și mohorât. Lacul Jincheng era înghețat; nu era zăpadă pe el, iar suprafața lui era perlată sub întinderea cerului înstelat. Se întindea până la orizont, reflectând stelele care străluceau în el ca și cum ar fi coborât din ceruri — o priveliște uluitoare. Peisajul imaculat și înzăpezit le dădea cu adevărat senzația că ajunseseră la marginea lumii.

Grupul a ajuns la marginea lacului. Suprafața era netedă ca o oglindă și strălucea cu o lumină sublimă, de basm. Un dig de piatră se întindea peste lac spre centrul său, iar lângă el se afla o placă de piatră acoperită de gheață. Pe piatră se întindeau modele intersectate, iar pe ea erau scrise cuvintele „Calea înainte este dificilă” cu o caligrafie puternică și clară. După mii de ani, cuvintele erau încă clare; părea că fuseseră repictate de multe ori.

Chu Wanning se opri în fața digului de piatră. „Doar o singură persoană poate merge la lac pentru a căuta o armă. Care dintre voi va merge primul?”

Xue Meng abia se putea stăpâni înainte de a exclama: „Shizun, voi merge eu primul!”

Chu Wanning se uită la el, se gândi și scutură din cap. „Ești prea impulsiv. Nu cred că e o idee bună.”

La auzul acestor cuvinte, Shi Mei, care stătea în lateral, râse puțin.

„Shizun, ce zici să merg eu primul, din moment ce probabil nu voi reuși să sparg gheața?” Shi Mei mersese de-a lungul digului de piatră, care era suficient de lat pentru o singură persoană, și se îndreptase încet spre capăt. Urmând procedura, formase o minge de energie spirituală în mână și se aplecase înainte pentru a-și așeza palma pe gheață. Energia sa spirituală se propagase neîncetat de-a lungul suprafeței lacului, lumina albă strălucitoare a puterii sale pâlpâind în depărtare.

Mo Ran stătea de departe și își ținea respirația, strângând inconștient pumnii.

Dar, oricât a încercat Shi Mei, gheața nu s-a mișcat nici măcar un milimetru. A zâmbit forțat, a renunțat și s-a întors. „Shizun, îmi cer scuze”, i-a spus lui Chu Wanning.

„Nu-i nimic. Încearcă din nou după ce vei mai cultiva câțiva ani.”

Mo Ran oftă ușor, cumva mai dezamăgit decât oricare dintre ei, dar se duse totuși să-l consoleze pe Shi Mei. „Nu-i nimic, vor mai fi și alte ocazii. Voi veni cu tine data viitoare când vei încerca.”

„Gata cu vorbăria”, spuse Chu Wanning. „Du-te. Acum e rândul tău.”

În viața anterioară, Mo Ran plecase în căutarea armei sale sacre în cea mai lipsită de griji perioadă a tinereții sale și era cuprins de un entuziasm nemărginit la gândul acestei perspective. Dar în această viață, nu era nimic mai mult decât o simplă recuperare; știa ce îl aștepta și nu mai simțea acea anxietate sau nerăbdare de odinioară. Avea însă un sentiment de căldură, anticiparea revederii cu un vechi prieten.

Mo Ran mersese de-a lungul digului de piatră și îngenunchiase în fața lacului înghețat. Se aplecase și își lipise palma de gheață. Închise ochii.

Lama lui lungă, fără teacă... Acea lamă păcătoasă și vicioasă fusese tovarășa lui constantă, văzuse toate priveliștile lumii alături de el, gustase tot sângele lumii muritoare, la fel ca el.

Mo Ran deschise ochii și șopti către suprafața lacului: „Bugui, sunt aici.”

De parcă ar fi simțit chemarea stăpânului său predestinat, o umbră neagră uriașă apăru rapid sub stratul înghețat al lacului Jincheng. Umbrele se adunară sub gheață, devenind din ce în ce mai clare, din ce în ce mai vii.

Într-o sinfonie bruscă, mii de metri de gheață se sfărâmă, iar Mo Ran auzi strigătul de alarmă al lui Xue Meng de pe mal.

„Gheața s-a topit!”

Apa lacului se ridică, valurile izbindu-se. Un dragon uriaș, de culoare turcoaz-negru, ieși la suprafață, fiecaresolz de pe corpul său având aproape doi metri lățime. Într-o clipă, lacul Jincheng se transformă într-o masă agitată de valuri, iar o ceață densă se lăsă peste ei. Dragonul strălucea sub lumina lunii, în timp ce respirația îi ieșea din nări.

În același timp, o barieră străveche căzu peste marginea lacului, separându-l pe Mo Ran de colegii săi și de Chu Wanning.

În interiorul barierei, omul și dragonul se priveau reciproc. Mo Ran îngustă ochii și ridică capul, privind dragonul prin ceața de stropi.

Dragonul ținea în fălcile sale o lamă neagră ca smoala, fără teacă. Deși uzată de timp și simplă, lama era ascuțită, capabilă să taie cu ușurință atât oțelul, cât și aurul. Dragonul micșoră lama până la o dimensiune pe care un om o putea mânui și coborî încet corpul său strălucitor și vibrant, în formă de șarpe, pe pământ, pentru a așeza lama în fața lui Mo Ran.

Totuși, nu și-a ridicat capul imediat. În schimb, și-a întors ochii aurii, fiecare de două ori mai mari decât înălțimea unui om adult, pentru a-l privi fix pe Mo Ran. Ochii dragonului erau ca două oglinzi mari de bronz, iar reflexia lui Mo Ran strălucea clar în ele. Mo Ran stătea nemișcat, cu respirația tăiată, așteptând să vorbească.

Dacă nimic nu se schimbase, i s-ar fi cerut doar să recupereze o floare de prun de la poalele muntelui și să o aducă înapoi. În cele din urmă, deoarece bătrânul dragon căuta doar pace și eleganță, fusese iertat ușor.

Cine ar fi putut prevedea că, după ce așteptase atât de mult, acest dragon nu va face ceea ce făcuse în viața anterioară și nu îi va da atât de ușor arma lui Mo Ran? Barba dragonului flutură în timp ce își strângea ochii enormi și aurii, apoi ridică gheara din față pentru a scrie două cuvinte în zăpadă în fața lui Mo Ran: Muritor?

Mo Ran a rămas uimit. Își amintea clar că în viața sa anterioară, dragonul putea vorbi. De ce, în această viață, era mut?

După ce a scris aceste două cuvinte, dragonul mut a șters imediat scrisul cu gheara sa solzoasă pentru a scrie o altă propoziție: Nu, un muritor nu ar avea o energie spirituală atât de puternică. Atunci ești o ființă divină?

Mo Ran a rămas fără cuvinte.

Bătrânul dragon se gândi o clipă, apoi scrise din nou cu gheara: Nu ești o ființă divină; există o energie malefică în tine. Atunci ești un fel de demon?

Ce prostii sunt astea?! strigă Mo Ran în mintea sa. Acest venerabil tocmai s-a reîncarnat — ce mai e de gândit? Dă-mi odată sabia venerabilului!

Bătrânul dragon părea să-i simtă nerăbdarea și ridică brusc ghearele solzoase pentru a prinde sabia sub picior. Cu un picior pe sabie, îl folosi pe celălalt pentru a șterge ce scrisese și a continua pe o altă porțiune de zăpadă: Nu trebuie să te simți jignit. Percep alte două umbre în corpul tău. Nu am mai văzut așa ceva în viața mea. Spune-mi, ești om sau fantomă? Divin sau demonic?

Mo Ran ridică o sprânceană. „Sunt om, bineînțeles. Mai e nevoie să spun asta?”

Ei bine, un om care a murit o dată, gândi el.

Bătrânul dragon se opri o clipă, apoi scrise: Un suflet uman, împărțit astfel. Așa ceva nu s-a mai văzut niciodată. Este ceva nemaiauzit.

În timp ce Mo Ran privea dragonul legănându-se lent înainte și înapoi, într-un mod nedumerit și aproape lent, nu putu să nu găsească asta amuzant. „Ce e atât de ciudat în asta? Oricum, Qianbei, ce trebuie să fac ca să-mi dai sabia asta?”

Bătrânul dragon îl măsură din cap până în picioare, apoi scrise: Stai acolo și nu te mișca. Lasă-mă să folosesc o tehnică pentru a-ți pătrunde în suflet, apoi îți voi da sabia. Ce zici?

Mo Ran nu se așteptase la o astfel de solicitare. Sub privirea profundă a dragonului, începu să se simtă puțin ezitant. Se întrebă dacă bătrânul putea într-adevăr să-i vadă viața trecută. Ce s-ar întâmpla dacă ar putea?

Dar Bugui era chiar în fața lui. Lama era puternică și neobișnuit de rezistentă pentru o armă sacră. Dacă o refuza acum, nu ar mai fi avut o a doua șansă să pună mâna pe ea.

După ce ezită o clipă, Mo Ran ridică privirea. „Bine, dar Qianbei, îmi vei da lama indiferent de ce vei vedea în interiorul meu?”

Bătrânul dragon desenă pe pământ: Acestea sunt condițiile; îmi voi respecta cuvântul.

„Indiferent dacă am fost bun sau rău în trecut?”

Bătrânul dragon se opri pentru o clipă, apoi scrise: Chiar dacă ai fost rău în trecut, nu te voi opri. Nu pot decât să sper că vei urmări binele în viitor.

Mo Ran bătuse din palme și zâmbi. „Bine, dacă Qianbei spune așa, nu am nimic împotrivă. Te rog, examinează-mă cum dorești, Qianbei.”

Bătrânul dragon se ridică ușor. Corpul său luminos și șerpuitor se aplecă, suflă o gură de aer din nări, iar ochii îi străluceau roșu aprins.

Mo Ran ridică capul și își dădu seama că strălucirea roșie era, de fapt, o ceață tulbure. Pe măsură ce ceața roșie ca sângele se îngroșa, îi ascundea treptat reflexia din ochii dragonului. După câteva clipe, ceața se risipi încet, dezvăluind din nou imaginea lui Mo Ran.

Dar de data aceasta, Mo Ran a fost uimit să descopere că reflexia sa în ochii dragonului nu era singură. În spatele lui se vedeau vag două umbre încețoșate și indistincte, una la stânga și una la dreapta.

Mo Ran se întoarse șocat, dar în spatele lui nu era decât gol și zăpada care cădea neîncetat. De unde apăruseră celelalte siluete?

Când se întoarse din nou, văzu că siluetele din ochii dragonului deveneau din ce în ce mai clare, ca ceva scufundat în apă care se ridica încet la suprafață. Mo Ran continuă să se uite și, spre surprinderea sa, își dădu seama că cele două siluete îi erau extrem de familiare, deși aveau ochii închiși. Nu se putu abține să nu facă un pas înainte. Dintr-odată, cele două siluete deschiseră ochii.

Shi Mei!

Chu Wanning?!

Nu se aștepta la asta. Uimit, Mo Ran se împiedică și se clătină înapoi, bâlbâindu-se atât de tare încât nu putea forma propoziții întregi. „Cum... este posibil...?”

Cele trei persoane din ochii bătrânului dragon stăteau liniștite, cu expresii calme și lipsite de emoție. Se uitau doar în depărtare.

Mo Ran era stupefiat. După un moment, ceața roșie ca sângele se ridică din nou, iar siluetele din ochii dragonului se estompară până când dispărură cu totul.

Bătrânul dragon suflă puternic pe nas și își scutură corpul. Apoi scrise repede: Nu pot să înțeleg. Am văzut multe în viața mea, dar niciodată nu am văzut sufletul unei persoane cu amprentele a două alte persoane pe el. Cu siguranță este ceva absolut uimitor.

„Sufletul meu... are amprentele lor pe el?”

Da. După ce scrise acest cuvânt, bătrânul dragon făcu o pauză, apoi continuă: Nu știu ce ai fi putut îndura. Cât de profundă trebuie să fie o obsesie pentru ca o altă persoană să fie atât de inextricabil legată de sufletul tău?

În timp ce Mo Ran se uita la liniile dezordonate din zăpadă, fața lui începu să se înroșească, ca și cum s-ar fi înecat cu ceva.

Obsesia lui pentru Shi Mei era atât de adâncă încât aflarea faptului că Shi Mei era imprimat în sufletul lui și că acest dragon îl putea vedea și el când se uita la Mo Ran nu îl tulbura deloc.

Dar... ce naiba se întâmpla cu Chu Wanning, care era și el acolo? Ce fel de obsesie profundă avea pentru Chu Wanning? Ura extremă putea fi considerată o obsesie suficient de intensă încât să răscolească sufletul cuiva?

Omul și dragonul erau atât de absorbiți în contemplare încât niciunul nu observă că suprafața lacului Jincheng începuse să se unduiască în mod neobișnuit. Când apa se repezi și valurile se sfărâmară, era prea târziu.

Lacul Jincheng se despică în două, ca și cum ar fi fost tăiat în două de o sabie. Apa de pe ambele părți se repezi spre cer până când se înălță atât de mult încât blocă orice altă priveliște. Două turme de fiare bine ordonate au ieșit în fugă dintre valuri. Aveau corpuri de leoparzi și capete de boi și, deși nu erau la fel de mari ca bătrânul dragon, coarnele de pe capetele lor străluceau cu o lumină rece, iar fiecare gheară era ascuțită și amenințătoare. Deși erau sute, bătrânul dragon nu arăta niciun semn de teamă; se uita doar la ele cu ochii lui aurii.

„Ce se întâmplă?”, întrebă Mo Ran.

Bătrânul dragon a făcut o pauză, apoi a scris: Gouchen cel Exaltat.

În clipa în care Mo Ran a citit aceste trei cuvinte, s-a simțit ca și cum ar fi fost lovit de fulger. Gouchen cel Exaltat era zeul armelor, stăpânul tuturor armelor din lume. Acest zeu fondator crease prima sabie care a existat vreodată pentru a-l ajuta pe Fuxi să-și distrugă dușmanii demonici.

Acest zeu primordial și inspirator de teamă era de fapt format din sute de vaci?

Gândul era prea îngrozitor pentru ca Mo Ran să-l poată accepta. În timp ce privea în gol, neînțelegând, auzi sunetul unui xun venind de departe.

Xunul era un instrument antic. Nu mulți oameni din epoca actuală știau să cânte la el. Pe măsură ce sunetul se apropia, turma zgomotoasă de animale se liniști încet și își flexă picioarele din față, unul câte unul, până când îngenuncheară în două rânduri. Un bărbat, îmbrăcat în haine splendide și înarmat cu o sabie lungă, călărea un qilin pe calea făcută de animale.

Acest bărbat avea un chip frumos, cu trăsături fine și o înfățișare plăcută. Stătea în vânt, veșmintele îi fluturau în zăpada care cădea peste el, iar xunul de lut din mâinile sale era lucios și întunecat. Degetele îi erau așezate ușor peste găuri, în timp ce îl ținea la buze pentru a cânta.

Când muzica se termină cu o notă ușoară, sutele de animale asemănătoare cu boii se dizolvă brusc în apă, dezvăluind că erau doar iluzii. Bărbatul a pus jos xunul de lut, l-a privit pe Mo Ran pentru o clipă și a zâmbit ușor. „Ce persoană ciudată – una pe care nu o vei mai întâlni probabil niciodată în mii de ani. Nu e de mirare că i-ai trezit interesul lui Wangyue. Eu sunt Gouchen cel Exaltat, care trăiește în Lacul Jincheng. Toate armele din acest lac au fost forjate de mâinile mele. Nu sunt decât obiecte fără importanță; te rog să-mi ierți munca umilă.„

Chiar dacă bătrânul dragon scrisese numele și acest om îl rostea chiar el, Mo Ran nu putea să creadă. Fața lui păli. ”Tu ești Gouchen cel Exaltat?"

Bărbatul zâmbi cu răbdare. ”Da, eu sunt."

Mo Ran era pe punctul de a se sufoca. ”Zeul celor o mie de arme? Tipul ăla?"

„Corect.” Gouchen cel Exaltat ridică delicat sprâncenele, râzând cu ochii. „Se pare că generațiile următoare îmi spun așa. Ce jenant. Eu doar forjez câteva săbii mizerabile și leg câteva bice mici când mă plictisesc, iar oamenii mă idolatrizează.”

Mo Ran rămase fără cuvinte. Oamenii puternici care se comportau cu umilință erau cel mai enervant lucru din lume. Chu Wanning spusese cu naturalețe: „Eu am trei arme sfinte”, dar acest Gouchen cel Exaltat era și mai iritant. El chiar numea armele pe care le crease „săbii mizerabile” și „biciuri mici”. De ce nu-l numea și pe împăratul Fuxi „bătrânel”, dacă tot era în faza asta?

Mo Ran a avut nevoie de ceva timp pentru a procesa această informație și, în cele din urmă, a spus: „Atunci... atunci... atunci nu ar trebui să fii în tărâmul celest? Cum poți fi în acest... acest lac...?”

„Îmi place să lupt și să mă antrenez, așa că deseori ajungeam să tulbur pacea și liniștea Împăratului Celest. După ce am fost privit cu ochi răi de către acesta, m-am gândit că ar fi mai bine să cobor.”

„Atunci de cât timp ești aici?” întrebă Mo Ran, uimit.

Gouchen cel Exaltat se gândi puțin, apoi zâmbi. „Nu de mult. Doar câteva sute de ani.”

„Câteva sute de ani”, repetă Mo Ran, apoi râse sec. „Nu crezi că e cam mult, Zeu Exaltat?”

Gouchen cel Exaltat zâmbi cu o expresie calmă. Își flutură nonșalant mânecile. „Nu e atât de mult. În plus, forjarea unei săbii pentru Împăratul Ceresc mi-a consumat o mare parte din puterea spirituală. Mai mult, să rămân într-un tărâm atât de opulent ca cerul devine destul de plictisitor; e mult mai bine aici jos.”

Deși Mo Ran era extrem de curios să afle mai multe despre acest zeu legendar al armelor, nu era treaba lui să se amestece în treburile personale. Se gândi la asta și decise că erau lucruri mai importante de făcut, așa că spuse: „Venerabile Bătrâne, nu ai venit să mă vezi astăzi doar pentru că ai considerat că sufletul meu este special, nu-i așa?”

„De ce nu? Puterea ta spirituală este rară, de un fel pe care nu-l întâlnești aproape niciodată.” Gouchen cel Exaltat zâmbi. „Mă tem că, dacă ți-aș da această sabie, potențialul tău ar fi irosit.”

„Ha ha, nu e chiar așa de rău”, răspunse Mo Ran. „Sabia asta pare să mi se potrivească.”

„Și eu am crezut la fel la început”, a continuat Gouchen cel Exaltat, zâmbind în continuare. „Dar, după o examinare mai atentă, am descoperit că nu este așa. Ai un talent rar, așa că mi-ai stârnit interesul. Am venit aici astăzi pentru că voiam să te invit în adâncul lacului să discutăm. Aș vrea să văd care dintre acele milioane de lame ți se potrivește cel mai bine.”

Mo Ran a rămas fără cuvinte.

Nu era o chestiune minoră. Chiar dacă Taxian-jun trecuse prin multe în viață, asta îl lăsă fără cuvinte. Zeul celor O Mie de Arme îl invita să... aleagă una dintre acele arme?

Gouchen cel Exaltat interpretă tăcerea lui Mo Ran ca pe o reticență din cauza fricii. „Nu trebuie să-ți faci griji; chiar dacă sub apă te așteaptă multe monștri, toți îmi sunt supuși. Îți garantez că nu-ți vor face rău. Wangyue va fi martor.”

Bătrânul dragon nu spuse nimic, dar se înclină încet în fața lui.

Când Mo Ran își dădu seama că era într-adevăr o invitație sinceră, inima lui nu putu să nu tresară. „Atunci, dacă merg, Zeu Înălțat, îmi vei îndeplini o dorință?”

„Ce fel de dorință?

”Persoana care a căutat o armă înaintea mea este un prieten apropiat al meu.„ În timp ce Mo Ran vorbea, el făcu un gest spre țărmul dincolo de barieră, arătând spre Shi Mei. ”Tocmai a fost refuzat, așa că mă gândesc că, dacă îi îndeplinesc dorința Zeului Înălțat, atunci Zeul Înălțat îmi va îndeplini și mie o dorință și îi va da o armă?

„Atât? Așa ceva nu e nimic pentru mine.” Gouchen cel Exaltat râse. Dădu din mână, iar bariera străveche care acoperea cerul dispăru rapid. „Este o problemă foarte simplă. Lasă-i pe toți trei să vină. Dacă vreo armă le atrage atenția, este a lor.”

Mo Ran era încântat de această întorsătură neașteptată a evenimentelor. Nu se gândise niciodată că va găsi atât de ușor o soluție la problema pentru care se frământa. Era mai entuziasmat de posibilitatea ca Shi Mei să primească o armă sfântă decât de perspectiva propriului său progres. A acceptat repede invitația lui Gouchen cel Exaltat și i-a adus și pe ceilalți. În timp ce le povestea ce se întâmplase, ochii lui Shi Mei și Xue Meng se măriră tot mai mult, iar chiar și Chu Wanning reacționă ușor.

Gouchen cel Exaltat privea din lateral, dar, parcă realizând ceva, scoase un „Hm?” și se uită fix la Chu Wanning. „Tu?”

Capitolul 38: Acest Venerabil Douăzeci de mii de leghe sub mare

Indiferența lui Chu Wanning se extindea chiar și asupra zeilor și nemuritorilor. „Tu, Zeul Înălțat, mă recunoști?” întrebă el blând.

„Cum să nu te recunosc?” Gouchen zâmbi cu rafinament. „Cu mulți ani în urmă, când ai venit la Lacul Jincheng în căutarea unei arme, profunzimea și puritatea puterii tale spirituale erau atât de mari încât aproape că nu m-am putut abține să nu ies să te văd. Ei, cum este? Îți place arma?”

„La ce armă te referi, Zeu Înălțat?”

„Ah.” Gouchen tresări ușor, apoi zâmbi și spuse: „Ce neatent din partea mea, am uitat că ți-am dat două.”

„Nu-i nimic,” spuse Chu Wanning. „Tianwen funcționează foarte bine.”

„Tianwen?”

„Vița de salcie.”

„Oh. Înțeleg.” Gouchen zâmbi. „Deci i-ai pus numele Tianwen? Și ce-i cu cealaltă? Cum se numește aceea?”

„Jiuge.” răspunse Chu Wanning.

„Și cum este Jiuge?”

„Are un temperament rece; o folosesc rar.”

„Ce păcat.” Gouchen suspină. După ce termină de vorbit, se întoarse. „Wangyue, îi duc jos. Nu este bine pentru tine să stai aici, deasupra apei, unde energia spirituală este atât de slabă; ar trebui să te întorci și tu în curând.”

Bătrânul dragon încuviință din cap, ridicând un val mare în timp ce se scufunda înapoi în lac, solzii strălucind.

Între timp, Chu Wanning se ocupa cu aruncarea unor vrăji de respingere a apei asupra celor trei elevi ai săi.

Gouchen cel Exaltat îl privea cu interes, gândindu-se: Un astfel de nivel de măiestrie este rar printre cultivatori. Oare cine este profesorul său?

Dar Chu Wanning avea un aer distant care nu încuraja conversația, iar Gouchen cel Exaltat știa că nu era cazul să fie indiscret.

Odată ce toate pregătirile au fost făcute, grupul a intrat împreună în apele înghețate ale lacului Jincheng. Datorită vrăjii, se mișcau nestingheriți în apă ca și cum ar fi fost pe uscat. Pe măsură ce se apropiau de adâncuri, o lume subacvatică nemărginită a început să se contureze încet.

Fundul lacului era acoperit de nisip alb și fin. Plantele acvatice pluteau ușor în curent, iar rânduri de clădiri fin detaliate se aliniau de-a lungul cărărilor încrucișate. Tot felul de monștri și fiare veneau și plecau pe străzi și pe alei; în acest loc, chiar și creaturi care în mod normal nu puteau coexista trăiau în armonie.

„Lacul Jincheng are o energie spirituală abundentă și poate fi considerat un fel de paradis”, spuse Gouchen. „Creaturile care și-au făcut aici casă rămân generații întregi fără să plece vreodată, așa că multe dintre obiceiurile lor sunt destul de diferite de ceea ce te-ai aștepta să întâlnești în lumea muritorilor. Puteți să vă uitați în jur dacă doriți.”

În timp ce vorbea, un spirit iepure alb ca zăpada, cu ochi roșii, trecu călare pe un tigru. Iepurele era îmbrăcat în haine albe, cu o ținută pompoasă și arogantă, și îl certa neîncetat pe tigru să meargă mai repede. Tigrul, pe de altă parte, era blând și ascultător, fără niciun semn de demnitate.

Grupul privea, fără cuvinte.

Gouchen cel Exaltat îi conduse pe drumul principal. Nenumărate magazine aglomerau ambele părți ale străzii, iar tot felul de creaturi treceau pe lângă ei. În scurt timp, au ajuns în centrul satului. Acolo se adunaseră și mai mulți demoni, oferind o priveliște destul de ciudată.

„Lacul Jincheng are rar contact cu lumea exterioară, dar aici poți face troc pentru aproape orice ai nevoie.”

„Legenda spune că Lacul Jincheng s-a format din sângele tău”, spuse Xue Meng. „Atunci nu ești tu stăpânul acestui loc, din moment ce energia ta spirituală susține totul aici?”

„Nu aș merge atât de departe.” Gouchen zâmbi ușor. „În plus, toate astea sunt în trecut. Am părăsit tărâmul zeilor cu mult timp în urmă, iar puterea mea spirituală nu mai este ceea ce era odată. Când mă gândesc acum la acele evenimente care au zguduit cerul și pământul, mi se pare că s-au întâmplat într-un vis. Ce legătură au ele cu mine acum? În prezent, sunt doar un simplu fierar.”

În timp ce vorbea, le arătă centrul satului. Creaturile de pe fundul lacului, care trăiseră alături de Gouchen cel Exaltat tot acest timp, păreau să fi uitat statutul său de zeu fondator. Nu reacționau prea mult nici măcar când trecea pe lângă ele, ocupate fiind cu treburile lor și cu vânzarea mărfurilor.

„Chiftea cu sânge de pește, proaspăt făcut!”

„Piele de șarpe Shuairan, material de îmbrăcăminte de calitate superioară, mai am doar trei picioare! După ce se termină, va trebui să așteptați până la următoarea mea năpârlire!”

„Vând cerneală de calmar pentru sprâncene, făcută din cerneală proaspătă, scuipată chiar azi dimineață de mine. Face minuni pentru sprâncene – hei! Hei, stai, domnișoară, nu pleca!”

Piața era inundată de sunetele diverselor creaturi care își vindeau marfa, iar priveliștile neobișnuite erau la fel de uimitoare.

O fantomă fără cap stătea lângă taraba ei, vânzând piepteni și produse cosmetice. Ținea un pieptene între două degete cu unghii lungi, vopsite în roșu, și își peria părul de pe capul încă sângerând, care era sprijinit pe genunchi. „Piepteni de calitate din os”, striga cu voce blândă. „Luați unul acasă astăzi.”

Xue Meng privea cu ochii mari în stânga și în dreapta. Văzu un farmacist în lateral, înconjurat de sirene, care vindea tot felul de plante medicinale pe care nu le văzuse niciodată. Tocmai se pregătea să se ducă să vadă dacă putea să ia câteva pentru mama sa, când o voce ascuțită și stridentă răsună în spatele lui.

„Faceți loc, faceți loc! Lăsați-mă să trec!”

Xue Meng îngheță pe loc, dar când se întoarse să se uite, nu era nimeni acolo.

Gouchen zâmbi. „Uită-te cu atenție. Sub piciorul tău.”

Într-adevăr, Xue Meng a privit cu atenție și a zărit o grămadă de pietricele care se mișcau singure. „Ei, asta e ceva nou”, mormăi el. „Chiar și pietrele pot umbla pe aici. E vreun spirit al pietrelor sau ceva de genul ăsta?”

„Fuban”, îl corectă Chu Wanning.

„Bar complet?”

Chu Wanning îi aruncă o privire ușor mustrătoare. "Una e că Mo Ran nu e atent la cursuri, dar și tu?

Xue Meng era genul care se arunca cu capul înainte în practicarea artelor marțiale, cu toată ființa sa, fără să acorde absolut nicio atenție lucrurilor precum literatura și istoria. Temându-se de aura impunătoare a shizunului său, stătea drept și cuminte în timpul prelegerilor lui Chu Wanning, dar totul îi intra pe o ureche și îi ieșea pe alta. Îi ardea toată fața pentru că fusese prins în flagrant de același shizun.

Mo Ran și-a împreunat mâinile, râzând. „Shizun nu e corect cu mine; am ascultat cu atenție lecția.”

Xue Meng nu avea de gând să cedeze. „Da? Atunci explică-mi.”

„Un fuban este un tip de insectă extrem de lacomă din fire. Încearcă să adune toate pietrele frumoase pe care le vede și, de obicei, sfârșește strivită sub grămada aceea.” Mo Ran îl privi cu zâmbetul pe buze, așteptând răspunsul lui Chu Wanning. „Shizun, am dreptate?”

Chu Wanning dădu din cap. „Fuban a dispărut din lumea exterioară. Nu mă așteptam să văd unul aici.”

„Acesta a avut noroc”, explică Gouchen zâmbind. „Este încă în viață doar datorită farmacistului local. Uite, vine.”

Au observat cum fuban se târa cu mare efort până la treptele farmaciei, unde a strigat: „Nu mai pot! Grăbiți-vă și salvați-mă, doctore!”

Un dragon de mare turcoaz a înotat rapid înainte. Era clar obișnuit să se ocupe de astfel de situații și zâmbea relaxat în timp ce scotea un borcan de porțelan alb. A turnat o poțiune medicinală roșu-aurie pe fuban, ca și cum ar fi fost cel mai normal lucru din lume. „Bună ziua, bătrân nebun. Ai avut o recoltă bună astăzi?”

Așa-zisul bătrân nebun a oftat, cu un ton leneș, în timp ce se bucura de baia medicinală. „Hmph, nu prea rău, nu prea rău. Încă o sută mâine și voi avea patru sute optzeci și cinci de mii șase sute șaptesprezece pietre acasă.”

Atât Mo Ran, cât și Chu Wanning au rămas fără cuvinte.

„E... o colecție impresionantă„, mormăi Shi Mei.

Dragonul termină de turnat medicamentul. ”Nu uita să vii mai devreme mâine. Dacă întârzii, nici măcar roua asta întăritoare nu te va mai salva.„

”Da, da, am înțeles. Voi veni mai devreme”, răspunse fuban fără tragere de inimă. Apoi, o piatră galben-pal din colț îi atrase atenția și începu să strige din nou. „Hei, anghila mică... Adică, doctore Dragon, ai putea să-mi pui piatra aia frumoasă acolo, pe spatele meu? Așa voi avea mâine patru sute optzeci și cinci de mii șase sute optsprezece pietre.”

Xue Meng nu se putu abține să nu se apropie. „Pentru ce ai nevoie de atâtea pietre?” îl întrebă. „Construiești o casă?”

„Ce naiba...?” vocea stridentă și îngâmfată a fubanului se auzi de sub grămada de pietre. „Un om? Aiyo, nu am mai văzut unul ca tine de o veșnicie. Ce treabă ai tu cu motivul pentru care adun pietre? Bineînțeles că nu sunt pentru a construi o casă. Nu sunt atât de plictisit!”

Shi Mei era și el curios. „Atunci pentru ce?”

„Să le număr, bineînțeles!” spuse fubanul cu aroganță.

Grupul rămase fără cuvinte.

În orice caz, după ce se plimbă puțin, Gouchen îi duse înapoi la reședința sa.

Într-un colț al străzii, dădură peste o scoică uriașă care stătea ca un paravan împotriva lumii exterioare. În spatele ei se afla o curte mare, împărțită în șase secțiuni magnifice și întinse. Săli și coridoare duceau către aripi laterale și grădini cu flori, iar perdele din perle și alge se legănau lin în apă. Unele dintre camerele laterale erau întunecate, în timp ce altele erau luminate de lumânări, iar din interior se auzeau note slabe, abia audibile, de coarde de konghou și xun.

La fel ca în farmacie, toți servitorii din reședința zeului erau sirene. Unele își conservaseră cozile de dragon, în timp ce altele își transformaseră cozile în picioare, preferând să meargă pe jos. Cu toate acestea, nu păreau să le placă prea mult pantofii, deoarece toate erau desculțe.

Văzând confuzia de pe fețele lor, Gouchen zâmbi. „Locuiesc cu bunul meu prieten Wangyue, care a fost odată prințul moștenitor al mărilor estice”, explică el cu nonșalanță. „Aceștia sunt servitorii pe care i-a adus cu el când s-a stabilit aici.”

Wangyue era numele acelui dragon bătrân.

Mo Ran era destul de atașat de dragonul negru, deoarece de la el obținuse arma sa sacră în viața anterioară. „Unde este, totuși?”, nu se putu abține să întrebe, zâmbind. „Probabil că aici ia o altă formă, nu? Este atât de uriaș, încât mă îndoiesc că ar putea încăpea în acest loc altfel.”

Gouchen dădu din cap. „Este normal”, spuse el vesel. „Dar obosește repede la vârsta lui; probabil s-a retras devreme după ce a ieșit la suprafață. Dacă vrei să-l vezi din nou, va trebui să aștepți să se trezească.”

În acel moment, un triton cu părul lung și castaniu plutise în apropiere și se înclină profund în fața lui Gouchen. „Zeule înălțat, bine ai venit acasă”, spuse el cu o voce blândă și grațioasă. „Wangyue-dianxia i-a spus totul umilului său servitor. Ar fi binevoitor Zeul înălțat să-și conducă oaspeții la arsenalul de arme sfinte?”

Gouchen nu răspunse la început. În schimb, se uită politicos la oaspeții săi și abia după ce se asigură că aceștia erau de acord, dădu din cap. „Da, foarte bine. Te rog să spui bucătăriei să pregătească mâncare și vin. Vom lua masa când ne întoarcem de la arsenal.”

Au trecut prin curți până în cea mai adâncă secțiune a scoicii. În centrul acestei curți se afla un salcâm uriaș care se înălța spre cer. Salcâmul trebuie să fi fost o specie diferită de cele din lumea de deasupra lacului, deoarece trunchiul său era atât de gros încât ar fi fost nevoie de zece bărbați adulți care să se țină de mâini pentru a-l înconjura. Scoarța era veche și răsucită, iar mii de liane de salcie atârnau de ea ca o perdea de smarald.

„Uau, cât de bătrân este acest copac?„, întrebă Xue Meng cu voce răgușită.

„Nu am numărat, dar are cel puțin o sută de mii de ani”, răspunse Gouchen.

„Ce fel de copac trăiește atât de mult?”, întrebă Xue Meng, surprins.

„Copacii trăiesc în mod natural mai mult decât oamenii, iar acesta în special a fost hrănit de energia spirituală a lacului Jincheng, așa că nu este chiar atât de surprinzător. Oricum, urmați-mă îndeaproape. Intrarea în arsenal se află în scorbura acestui copac.” Gouchen se opri și se uită la Xue Meng. „Te rog să nu atingi ramurile. Acest copac s-a transformat într-un spirit și poate simți durerea.”

Dar cuvintele lui au venit puțin prea târziu; Xue Meng deja rupse o frunză.

„Ah!”

În același timp, un gemet slab răsună în aerul gol, ca și cum o voce răgușită suspina încet. „Au.”

Xue Meng păli ca și cum ar fi fost lovit de fulger și aruncă repede frunza. ”Ce? De ce e sânge?”

Într-adevăr, un șuvoi de sânge curgea din ramura de unde fusese ruptă frunza. Frunza aruncată se zvârcolea și se convulsiona pe pământ ca un lucru viu, înainte de a se liniști treptat, de a se curba și de a se ofili rapid.

„Așa cum am spus, este un spirit”, spuse Gouchen neputincios. „De ce ar face tânărul gongzi…?” Își scutură capul și se apropie pentru a examina ramura ruptă, unde își folosi energia spirituală pentru a calma salcia și a opri sângerarea.

„Xue Meng, vino aici”, spuse Chu Wanning. „Nu atinge nimic altceva.”

„Da, Shizun.” Știind că a greșit, Xue Meng se apropie ascultător, cu capul plecat.

Din fericire, incidentul nu a fost prea grav. Chu Wanning îi ceru scuze lui Gouchen cel Exaltat, care, cu toată mărinimia așteptată de la un zeu fondator, se mulțumi să zâmbească. „Tânărul gongzi este cu adevărat agil și rapid.”

Xue Meng nu spuse nimic, cu fața roșie ca focul, urmându-l pe Chu Wanning cu capul plecat.

Trecură prin cortina de ramuri luxuriante și ajunseră la trunchiul propriu-zis. De aproape, salcia era și mai copleșitor de colosală decât părea de la distanță; estimarea inițială de zece oameni era probabil o subestimare enormă a dimensiunilor sale.

În trunchiul salciei era o scorbură. Mai degrabă, ar fi fost mai corect să o numim o poartă arcuită uriașă, suficient de largă pentru ca trei bărbați voinici să treacă prin ea în același timp. Scorbura era blocată de numeroase bariere complicate, pe care Gouchen le îndepărtă una câte una înainte de a se întoarce și a spune zâmbind: „Arsenalul de arme sacre se află chiar înăuntru. E cam mic și puțin dezordonat; îmi cer scuze pentru neplăceri.”

Mo Ran era destul de curios și se grăbi să-l urmeze pe Gouchen, dar Chu Wanning îl trase înapoi, ca din reflex. „Nu te grăbi”, îi spuse el blând.

Dar el intră singur.

Mo Ran se obișnuise de mult cu felul acesta de a fi al lui Chu Wanning. În viața sa anterioară, ori de câte ori cei patru plecau în misiuni pentru a înfrânge demonii, Chu Wanning mergea întotdeauna în avangardă. Pe atunci, Mo Ran credea că shizunul său era nerăbdător și arogant și că nu voia să fie depășit de cei mai tineri decât el. Dar, după ce se reîncarnase, Mo Ran din prezent vedea lucrurile într-un mod oarecum diferit.

În timp ce privea roba albă a lui Chu Wanning dispărând în întunericul scorburii copacului, o urmă de ezitare îi apăru în inimă.

Oare această persoană se grăbea să treacă în față pentru că era nerăbdător și arogant?

Capitolul 39: Noua armă a acestui Venerabil

În interiorul sanctuarului se afla un pasaj îngust. Au înaintat pe o scară de piatră netedă, senzația de alunecare sub picioare parcă se transmitea de la tălpi până în adâncul inimilor lor. La capătul pasajului, îi aștepta o lumină strălucitoare.

Arsenalul de arme sfinte al lui Gouchen cel Exaltat, „oarecum mic și puțin dezordonat”, se dovedi a fi de o dimensiune total diferită de cea la care se așteptau când îl priviseră din exterior. Copacul străvechi era enorm, dar interiorul său era și mai vast. Părea să cuprindă cerul de deasupra și să înghită pământul de dedesubt. Rafturi înalte înconjurau arsenalul și erau pline cu zeci de mii de arme expuse cu mândrie. Când priveau în sus, nu puteau vedea nici măcar tavanul, ci doar rânduri și rânduri de rafturi pline cu arme magnifice. Era o viziune de măreție nemărginită și splendoare nemaipomenită.

Și în centrul arsenalului se afla un creuzet. Valuri de căldură arzătoare ieșeau din metalul încins din interiorul său și din mai multe arme neterminate care se aflau înăuntru. Fiecare armă fabricată de Gouchen cel Exaltat depășea cu mult armele legendare Zidian și Qingshuang. În timp ce o armă normală ar fi fost deteriorată de căldura intensă și arzătoare, lamele și vârfurile acestor arme străluceau și mai mult, radiind și strălucind.

Și mai uimitoare erau diversele piese de arme care zburau singure prin aer, mișcate de vrăjile copacului străvechi. Aceste mici piese decorative și bijuterii ornamentale dansau deasupra capetelor ca niște zâne, ciocnindu-se ocazional și aruncând scântei care umpleau aerul cu sunete încântătoare.

Gouchen se uită înapoi zâmbind. „E cam înghesuit aici, nu?”

Hm, gândi Shi Mei.

Înghesuit? Atunci ce crezi că e spațios? gândi Xue Meng.

Pot să spun „nenorocitule”? gândi Mo Ran.

Chu Wanning rămase impasibil.

Gouchen cel Exaltat le spuse lui Xue Meng și Shi Mei să se uite în jur și să aleagă arme, și că erau bineveniți să ia orice le plăcea.

Între timp, Gouchen cel Exaltat era deosebit de interesat de Mo Ran, așa că îl punea să încerce toate armele. Totuși, le găsea pe toate neadecvate.

„Fengming Jiaowei.” Fără să se descurajeze deloc, Gouchen îi înmână încă o armă, a paisprezecea până atunci. „Încearcă asta.”

„Păi... nu știu să cânt”, spuse Mo Ran.

„Nu contează, doar încearcă s-o ciupești.”

Acest guqin era neted și lucios în față și ars negru în spate. Mo Ran îl ciupi de câteva ori, așa cum i se spusese, dar corzile începură să vibreze în mod neașteptat, răsunând cu un sunet strident.

Gouchen aruncă imediat Fengming deoparte, unde o vrajă îl duse înapoi pe suport, și îl înlocui cu o pipa de jad.

„Să sărim peste asta”, spuse Mo Ran. Pipa era un instrument mult prea feminin pentru un bărbat ca el. Un astfel de instrument era mai potrivit pentru băieții frumoși de la Palatul Kunlun Taxue.

Dar Gouchen insistă. ”Încearcă.”

„Bine.” Mo Ran nu a avut de ales decât să cedeze și să ia pipa care i-a fost oferită. Nemulțumirea lui era prea mare și, după doar câteva acorduri, coarda s-a rupt în mâna lui.

Gouchen s-a uitat la coarda ruptă și, după un moment lung, a spus: „Știi din ce este făcută coarda asta?”

„Nu... nu o să mă pui să o plătesc, nu-i așa?” întrebă Mo Ran.

„Din părul alb al Zeiței Wushan”, mormăi Gouchen. „Este esența spirituală a pământului, impermeabilă la sabie și foc. Dar tu... Tu...”

Mo Ran se uită înapoi alarmat. „Shizun! Nu am bani să plătesc pentru ea!”

Chu Wanning rămase tăcut.

Gouchen cel Exaltat învârti coarda între degete, murmurând pentru sine. „Elementul pământ este în mod natural slab față de elementul lemn. Pentru ca tu să poți distruge o parte din esența spirituală a pământului... Oare arma potrivită pentru tine este din elementul lemn?”

„Ce...?”

„Dar nu se poate...” Din nu știu ce motiv, Gouchen aruncă o privire către Chu Wanning.

Chu Wanning observă privirea lui. „Ce nu poate fi?”

În loc să răspundă, Gouchen cel Exaltat ridică mâna și făcu un semn, chemând un xun din ceramică. Suflă în el și, pe măsură ce sunetul se estompa încet, spațiul de deasupra lor se despică, formând un cerc roșu ca sângele. „Ji Baihua, vino aici.”

Mo Ran ridică brusc capul. Xue Meng și Shi Mei au auzit agitația și au venit și ei. Priveau cum aerul se învârtea în jurul degetelor lui Gouchen cu puterea lui, rotind matricea complicată de deasupra. Din ea apăru un spirit vulpe cu o coadă pufoasă și luxuriantă, însoțit de lumini splendide și o ploaie de argint strălucitor.

Spiritul vulpe se învârti în aer și pluti liniștit până ateriză în fața lui Mo Ran.

Spiritul vulpii era destul de drăguț. De aproape, se dovedi a fi un spirit vulpe mascul, cu un punct roșu între sprâncene și o pereche de ochi de culoarea florilor de piersic, ușor ridicați și delicat expresivi. Era îmbrăcat în haine ornamentate, fin brodate, și ținea în mâini o cutie din brocart auriu. Aruncând o privire către Gouchen, zâmbi. „Zeule înălțat.”

„Știi de ce te-am chemat, nu-i așa?” spuse Gouchen.

„Umilul tău servitor știe.”

„Și ce părere ai?”

Ji Baihua zâmbi. „Nu-i rău. Merită încercat.”

Cei doi discutau între ei, fără să acorde nicio atenție celorlalte patru persoane prezente.

Mo Ran nu se putu abține să întrebe: „Despre ce vorbiți mai exact?”

„Hm? Tânărul xianjun deja devine nerăbdător?” întrebă Ji Baihua zâmbind. ”De fapt, este destul de interesant: ți-am simțit energia spirituală înainte să apar și eram sigur că vei fi un bătrân cu părul alb. Sunt surprins că ești de fapt un tânăr chipeș.”

Mo Ran rămase fără cuvinte.

„Ji Baihua”, spuse Gouchen cel Exaltat. „Care e problema?”

„Bine, bine, doar mă distram puțin.” Ji Baihua îngustă ochii și își mișcă repede coada pufoasă. „Care era problema? Aiya, nu te uita așa la mine, Xiao-Gou. În ceea ce privește această chestiune, e o poveste foarte lungă...”

„Atunci poți să scurtezi povestea?„, întrebă Mo Ran zâmbind.

„Da, da. Dacă vrei versiunea scurtă, e foarte scurtă”, răspunse Ji Baihua, zâmbind. Folosindu-și energia spirituală, el pluti cu cutia de brocart în mâini până la Mo Ran. „Poftim, ia-o.”

Era într-adevăr foarte scurtă.

Mo Ran luă cutia de brocart pentru a o cântări în mâini și o întoarse pentru a o examina. Cutia era de un aur strălucitor și învăluită într-o strălucire luminoasă, dar nu oferea niciun indiciu despre ce fel de armă sacră se afla în interior. Mai mult, cutia nu avea nici cusături, nici crăpături; singura ei decorație era o pereche de pești koi pe partea de sus, unul negru și unul alb, fiecare ținând coada celuilalt în gură pentru a forma simbolul yin-yang.

„Cum se deschide?”

„Heh heh, metoda de deschidere va rămâne între noi doi”, a spus Ji Baihua. ”Nimeni altcineva nu poate ști.”

„Vrei să spui că ar trebui să ne retragem?” întrebă Xue Meng.

„Nu este necesar. Îl răpesc pe acest tânăr doar pentru un minut”, răspunse Ji Baihua zâmbind și făcând un semn cu mâna.

Mo Ran văzu brusc că se întunecă totul și se trezi singur cu Ji Baihua într-o cameră mică și secretă.

„Nu e nevoie să fii neliniștit, tinere xianjun. Doar ne-am teleportat. Cutia care conține arma este un artefact magic creat de mine în secret; de aceea nu ți-am putut spune cum se deschide în fața tuturor. Sper că înțelegi.”

Mo Ran zâmbi. „Nu-i nimic. Dar ce este arma asta, de merită să fie păstrată într-o astfel de cutie?”

„Asta nu-ți pot spune”, răspunse Ji Baihua. „Armele sfinte au propriul lor temperament. Aceasta, în special, nu-i place să-și dezvăluie forma atât de ușor. Dacă o jignești, va refuza să te recunoască ca stăpân, chiar dacă reușești să deschizi cutia.”

Mo Ran rămase fără cuvinte pentru o clipă și nu putu decât să zâmbească forțat. „Ce fel de armă este... Ce temperament ciudat. Bine, bine, spune-mi atunci: cum deschid cutia?”

Realizând că nu va insista, Ji Baihua a constatat că îl aprecia destul de mult pe Mo Ran. A împreunat mâinile și a râs. „Din moment ce ești atât de direct, nici eu nu voi mai ocoli subiectul. Cutia aceasta se numește «Dorința veșnică». După cum vezi, este perfect sigilată. Pentru a o deschide, trebuie îndeplinite două condiții.”

„Și care sunt aceste condiții?” întrebă Mo Ran.

„Spiritele de vulpe ca noi cred în iubirea predestinată”, răspunse Ji Baihua. „Așadar, mai întâi, există o singură persoană în această lume care poate deschide Dorința Veșnică pentru tine. Această persoană va fi extrem de importantă în viața ta; trebuie să o iubești din tot sufletul, iar ea trebuie să te iubească la rândul ei și să-ți fie complet devotată.”

Mo Ran zâmbi. „Înțeleg. Este cu siguranță o condiție ciudată, dar nu pare prea dificilă.” El era încrezător în sentimentele sale pentru Shi Mei.

Dar, la auzul cuvintelor sale, colțurile buzelor lui Ji Baihua se curbară ușor în sus. „Cum ar putea să nu fie dificil? Inima altuia a fost un mister pentru om din timpuri imemoriale. Ceea ce crezi că este adevărat nu este neapărat așa. Am trăit mult timp în această lume și am văzut prea mulți oameni care și-au pierdut inima sau care nu i-au recunoscut pe cei dragi. În toate aceste mii de ani, foarte puțini au reușit să deschidă „Dorința veșnică”.

„De ce?”, întrebă Mo Ran, surprins. ”Chiar dacă alegi persoana greșită, nu poți încerca cu alta? Chiar dacă trebuie să încerci cu toate persoanele pe care le cunoști, în cele din urmă vei găsi cu siguranță această persoană atât de importantă din viața ta, nu-i așa?”

„Aici intervine a doua condiție”, a spus Ji Baihua. „În afară de tine, doar o singură persoană poate atinge «Dorința veșnică». Cu alte cuvinte, ai o singură șansă. Dacă alegi persoana greșită, atunci va rămâne închisă pentru tine pentru totdeauna și nimeni nu va putea niciodată să obțină obiectul din interior.”

Mo Ran râse. „Nu-i de mirare că m-ai separat de ceilalți. Ar fi fost cu siguranță greu de gestionat dacă și ceilalți ar fi auzit asta. Cât de jenant ar fi fost dacă ar fi știut că persoana căreia îi ofer cutia este cea pe care o plac?” Se opri, jucându-se cu cutia de brocart din mâini. „Oricum, obiectul ăsta e cu siguranță interesant. Deci, practic, e un lacăt cu o singură cheie, iar cheia greșită îl va dezactiva definitiv.”

„Bineînțeles că ai o singură șansă să o deschizi. La ce te așteptai?” Acum Ji Baihua îl privea cu severitate. „Voi, muritorii, aveți doar câteva decenii de viață, și totuși sunteți atât de preocupați de satisfacerea propriilor dorințe. Câtă iubire predestinată ați irosit fără să vă dați seama? Iubirea nu este diferită de această Dorință Veșnică, la urma urmei. Nu poți să dai înapoi atât de ușor o alegere greșită.”

„Ha ha, nu-ți face griji, O Mare Vulpe Nemuritoare. Alții au ales greșit, dar eu am totul sub control.” Mo Ran i-a făcut o plecăciune și i-a zâmbit. „Nu voi irosi această dorință.”

Ji Baihua i-a aruncat o privire. „Nu fi atât de sigur de asta, tinere”, a spus el, cu voce blândă și grațioasă. „Din câte îmi dau seama, se pare că nu-ți cunoști deloc persoana destinată.”

Mo Ran se opri, cu zâmbetul înghețat pe față. „Ce vrei să spui cu asta?”

Dar frumosul nemuritor, acest autoproclamat „credincios în iubirea predestinată”, nu voia să spună mai mult. Doar suspină ușor. „A tânji fără să știi rupe ramura de salcie. Ah...”

Mo Ran nu era un om învățat și nu înțelegea prostiile astea pedante și erudite. Dar nici nu putea să scape de senzația că spiritul vulpii încerca să-i amintească ceva în mod subtil. Din păcate, oricât s-ar fi străduit, era prea prost să înțeleagă ce anume.

Era pe punctul de a întreba din nou când Ji Baihua, știind că misiunea lui era îndeplinită, zâmbi ușor și făcu un semn cu mâna pentru a-l trimite pe Mo Ran înapoi.

În clipa în care Mo Ran dispăru, Ji Baihua îngheță și se înțepeni. Curând după aceea, se făcu bucăți cu un zgomot asurzitor. Tot ce rămase fu o singură piesă de șah neagră care căzu acolo unde stătuse el.

Era într-adevăr păcat că Mo Ran nu a văzut asta. Multe lucruri de pe fundul lacului ar fi putut fi diferite, dacă ar fi putut să vadă...

Când Mo Ran și-a revenit, și-a dat seama că se afla din nou în arsenalul de arme sfinte, unde ceilalți patru îl așteptau, cu Dorința Veșnică în mâini.

Gouchen cel Exaltat îi zâmbi larg la întoarcere. „Vulpea aia mică e prea de tot — atâta mister doar ca să desfaci o cutie. Ei bine, acum știi cum să o deschizi?”

Momentul adevărului se apropia, așa că, oricum ar fi fost, Mo Ran nu avea timp să se gândească prea mult. Zâmbi. „Da, e ușor.”

Se apropie de Shi Mei, foarte degajat. „Încuietoarea are un mecanism interesant și ingenios. Probabil că voi nu ați fi reușit să-l descifrați nici într-un deceniu. Vrei să încerci?”

În timp ce spunea asta, îi întinse cutia lui Shi Mei, din nou foarte degajat.

Cutia din brocart strălucea în fața lui Shi Mei, lumina aurie iluminându-i chipul blând și elegant.

„Shi Mei, de ce nu încerci tu primul?” Mo Ran încercă să pară indiferent, dar inima îi era strânsă de un nod și palmele îi transpirau neîncetat.

Era o miză riscantă din partea lui, una care îi punea în pericol șansa de a obține o armă sfântă. În mod normal, ar fi trebuit să fie foarte atent la astfel de lucruri, dar, de fapt, simțea că era destul de atent. La urma urmei, murise deja o dată. Cum putea să nu știe încă pe cine iubea?

Nu era prost.

Shi Mei ezită puțin, dar apoi luă cutia care i se întindea.

Inima lui Mo Ran îi bătu cu putere. Se uită cu atenție, dar trecu mult timp și nu se întâmplă nimic.

Mo Ran continuă să se uite înmărmurit.

Shi Mei ținea cu grijă cutia în brațe, examinând-o și urmărind cu degetele peștele koi yin-yang. „Nu are nicio îmbinare”, spuse el, întrebându-se cu voce tare. „Nici cheia nu o găsesc.”

De ce nu reacționa?! Shi Mei atingea Dorința Veșnică, așa că de ce nu se întâmpla nimic? Oare... Ah! Așa trebuie să fie! Mănușile!

Realizând asta, Mo Ran aruncă o privire la mănușile din piele de cerb de pe mâinile lui Shi Mei. Tocmai voia să-l roage pe Shi Mei să le scoată și să încerce din nou când, fără avertisment, o mână cu degete subțiri se întinse și luă calm Dorința Veșnică.

Mo Ran strigă de durere ca și cum ar fi fost lovit de fulger: „Shizun!”

Chu Wanning aproape sări și scăpă cutia, dar calmul său exterior era adânc înrădăcinat în el, așa că turbulența interioară nu se vedea deloc pe fața lui.

Mo Ran urlă ca un om îndoliat. „Shizun!”

Pielea lui Xue Meng se făcu ca de pui. „Ce urli așa?! E doar o cutie! Ce s-a întâmplat cu tine? Urli de parcă ți-ar fi furat cineva soția sau ceva.”

„Eu... eu...” Mo Ran era pe punctul de a leșina de furie, dar nu putea spune de ce. Nu putea decât să-și acopere fața și să urle neputincios. „Oh, Doamne...”

Chu Wanning! De ce nu porți mănuși?! De ce, când ți-e atât de frică de frig! Afară e numai gheață și zăpadă! Toți purtăm mănuși, de ce ești tu singurul...

Mo Ran se opri.

Oh...

Fiecare dintre discipolii purtau flori haitang care alungau demonii și care trebuiau conectate la energia spirituală a lui Chu Wanning prin palmele sale. Așadar, Chu Wanning nici măcar nu-și cumpărase o pereche de mănuși. Motivul pentru care nu purta mănuși era pentru a îi proteja pe ei.

Dar în tot acest timp, Mo Ran nu i-a acordat nici măcar o singură fărâmă de atenție. Abia acum, în acest moment crucial, a observat că Chu Wanning, cel mai friguros dintre ei, înghețase de la început.

Mo Ran voia să plângă, dar nu-i veneau lacrimile. Își plângea ghinionul că lăsase arma sacră să-i scape din mâini așa. Pieptul îi era strâns de nu putea să respire. Apoi, dintr-o dată, când degetele lui Chu Wanning au atins peștele yin-yang, cei doi pești metalici au prins viață și au început să se învârtă agil în jurul cutiei.

A urmat o clipă de tăcere.

Apoi, cu două clicuri clare, peștii koi yin-yang s-au unit și s-au ridicat deasupra suprafeței, formând o pereche de mânere. Chu Wanning a rotit mânerele, iar Dorința Veșnică s-a despicat în două, dezvăluind un obiect strălucitor în interior, care emitea o lumină aurie.

Mo Ran era uimit. Cuvintele lui Ji Baihua îi răsunau în urechi.

„Există o singură persoană în această lume care poate deschide Dorința Veșnică pentru tine. Această persoană va fi extrem de importantă în viața ta; trebuie să o iubești din tot sufletul, iar ea trebuie să te iubească la rândul ei și să-ți fie complet devotată."

Această persoană era Chu Wanning? Cum era posibil să fie Chu Wanning?!

Nu se poate, în niciun caz! Cum ar putea să-l iubească pe Chu Wanning și cum ar putea Chu Wanning să-l placă măcar? Ce glumă proastă!

Trebuia să fie o greșeală. Ceva era în neregulă cu cutia. Cutia era cu siguranță defectă.

Mo Ran era încă obsedat de acest gând când Chu Wanning scoase arma sacră din Dorința Veșnică, moment în care se întâmplă ceva și mai surprinzător.

De data aceasta, Mo Ran nu era singurul șocat; și ceilalți trei erau la fel. Chiar și expresia lui Chu Wanning s-a schimbat.

O viță de salcie strălucitoare le lumina fețele, lumina ei transcendentă reflectându-se în ochii lor.

În mijlocul tăcerii stupefiante a tuturor celorlalți, Mo Ran s-a sufocat pentru o bună bucată de timp, înainte de a scoate în sfârșit cu multă dificultate și și mai multă neîncredere: „Tianwen?!”

Capitolul 40: Acest Venerabil nu poate să creadă asta —Ce naiba?

Arma din interiorul Dorinței Veșnice era Tianwen, sau mai degrabă, o viță de salcie aurie imposibil de distins de Tianwen. Era exact la fel în toate aspectele, de la modelele de pe viță până la modul în care era făcută.

A tânji fără să vrei rupe ramura de salcie.

Chu Wanning, cu fața impenetrabilă, îi înmână vița de salcie lui Mo Ran înainte de a invoca Tianwen în mâna sa. Lumina se adună în palma lui, iar arma luă formă. Cele două arme erau ca două imagini în oglindă, fără nici cea mai mică diferență.

Nimeni nu se așteptase la așa ceva. Nici măcar lui Mo Ran nu-i venea să creadă ochilor. Ca cineva care fusese probabil de o mie de ori ținta lui Tianwen în viața sa anterioară, nu se putea aștepta să i se ofere o armă identică din Lacul Jincheng.

Ce se întâmplă, mai exact?

Toți și-au îndreptat privirea spre Gouchen cel Exaltat.

Gouchen cel Exaltat părea și el surprins. „Deci, în acest moment, există, de fapt, două esențe spirituale ale lemnului? Există simultan?”

"Ce este, mai exact, o «esență spirituală a lemnului»? întrebă Xue Meng.

„Ah, este așa”, spuse Gouchen. ”După cum știți, există cinci elemente în lume. Când o persoană cultivă un nucleu spiritual, se aliniează în mod inerent cu unul sau două dintre aceste elemente. Persoana vie care rezonează cel mai natural cu un anumit element poate fi considerată esența spirituală a acelui element. De exemplu, Zeița Wushan era esența spirituală a pământului din vremea ei. Dar, în general, poate exista o singură esență spirituală a unui anumit element în fiecare generație — și în prezent există deja o esență spirituală a lemnului, căreia i-am dăruit prima armă elementară din lemn cu mulți ani în urmă."

În timp ce vorbea, privirea lui se opri asupra lui Chu Wanning.

„Când am forjat cele cinci arme sacre supreme, inițial am plănuit să fac doar una din fiecare element. Totul a mers conform planului pentru patru dintre elemente, dar arma elementară din lemn s-a rupt în două în forjă.”

"Am recunoscut asta ca fiind voința cerurilor, așa că am transformat cele două jumătăți ale viței de salcie în două arme separate. Chiar și așa, eram sigur că aceste două arme nu își vor găsi niciodată proprietarii în același timp. Prin urmare, i-am încredințat una lui Ji Baihua și cutiei sale de brocart, ca măsură de precauție împotriva oricăror intrigi fără scrupule. Nu mi-aș fi imaginat niciodată..."

Gouchen a scuturat din cap și era pe punctul de a spune mai multe când o lumină roșie strălucitoare a izbucnit din vița de salcie din mâna lui Mo Ran. Strălucirea ei aurie s-a transformat treptat în roșul aprins al unui infern înflăcărat.

Gândurile lui Mo Ran erau în dezordine totală și a exclamat fără să se gândească: „Ah! Ce naiba?!”

Chu Wanning a încercat să-l oprească, dar era prea târziu.

Așa că atât Chu Wanning, cât și Gouchen cel Exaltat nu putură decât să-l privească pe Mo Ran cu milă. Mo Ran își dădu repede seama de motivul privirilor lor, amintindu-și: o armă sfântă își schimba mai întâi culoarea pentrua indica recunoașterea stăpânului său; aceasta era și o cerere adresată noului său stăpân de a-i da un nume...

Din păcate, era prea târziu. Priveau neputincioși cum trei caractere scrise cu o caligrafie rafinată și puternică apăreau încet pe mânerul argintiu al viței de salcie.

Ah! Jiangui: Ce naiba.

Arma sfântă „Ah! Ce naiba?!”

Mo Ran rămase tăcut pentru o clipă. Apoi țipă.

Deși Xue Meng și Shi Mei nu știau prea multe despre obiceiul de a da nume armelor sfinte, își dădură seama destul de ușor.

Xue Meng se prăbuși de râs, ținându-se cu ambele mâini de burtă și râzând atât de tare încât aproape că plângea. „Numai tu puteai să dai un nume ca ăsta! Ha ha ha ha, bun nume, bun nume. Tianwen al lui Shizun și «Ah! Ce naiba» al tău, aha ha ha ha ha ha!”

Deoarece Mo Ran primise arma sa sacră, Xue Meng și Shi Mei și-au ales și ei câte o armă. Xue Meng a ales o sabie lungă, iar Shi Mei a optat pentru un flaut scurt. Niciuna dintre armele lor nu și-a schimbat culoarea, evident nefiind încă dispuse să se supună noilor lor stăpâni.

Dar nu conta; era ceva ce puteau rezolva mai târziu.

Astfel, toată lumea se întoarse la conacul din scoici pentru un festin de seară, într-o dispoziție destul de bună. Gouchen cel Exaltat nu mai adusese niciodată muritori în adâncurile lacului Jincheng și îi invită cu generozitate să rămână peste noapte înainte de a pleca. Gazda lor nu se uită la cheltuieli. Mesele de banchet erau încărcate cu carne și vin, iar bătăile energice ale tobelor însoțeau petrecerea. Toată lumea plecă de la petrecere puțin amețită.

După aceea, Gouchen a pus majordomul să-i conducă pe oaspeți în camerele lor pentru a se retrage la odihnă.

Camerele de oaspeți erau adiacente arsenalului de arme sfinte. Privind acel copac uriaș, Mo Ran se gândi la „Jiangui” pe care tocmai îl primise și nu se putu abține să nu cheme vița de salcie să o examineze.

A tânji fără să vrei rupe ramura de salcie.

Ce știa spiritul vulpii Ji Baihua? De ce spusese așa ceva și ce voise să spună exact prin acele cuvinte?

Mo Ran era puțin beat, iar alcoolul din organism îi tulbura gândurile, dar pur și simplu nu avea sens pentru el. Dacă Dorința Veșnică nu fusese frântă, atunci cum o deschisese Chu Wanning?

Bineînțeles că nu-l plăcea pe Chu Wanning. Iar în ceea ce privea faptul că Chu Wanning era profund îndrăgostit de el... Ce glumă proastă.

În timp ce se gândea la asta, se uită înapoi spre shizunul său. În mod neașteptat, Chu Wanning se uita și el la el. Ochii lor se întâlniră, iar inima lui Mo Ran tremură ușor, ca și cum ar fi fost înțepată de ceva ascuțit și mic. Acest lucru îi provocă o senzație slabă, dulce-amăruie. Fără să se gândească, îi zâmbi larg lui Chu Wanning, dar sentimentul dură doar o clipă, înainte de a fi înlocuit de regret.

Era evident că nu-l plăcea pe Chu Wanning. Atunci de ce, uneori, când se uita la el, se simțea atât de liniștit, atât de cald?

Chu Wanning, pe de altă parte, era impasibil ca întotdeauna. Văzând că Mo Ran chemase Jiangui, se gândi o clipă înainte de a invoca Tianwen. Apoi se îndreptă spre Mo Ran.

Jiangui părea să aibă un temperament destul de aprins. Simțind apropierea unui alt spirit al lemnului puternic, scânteia cu flăcări roșii, care uneori îl stropeau pe Xue Meng, ca și cum ar fi vrut să-și arate agresivitatea.

În contrast, deși Tianwen părea să fi simțit și el prezența unui alt spirit ca el, petrecuse mult timp cu Chu Wanning și îi preluase manierele. Astfel, deși era mândru și combativ, lumina sa aurie nu se agita frenetic ca a lui Jiangui, ci se intensifica treptat. Deoarece stăpânul său nu dezaproba, el a continuat să strălucească calm până când a atins o strălucire orbitoare. Părea aproape hotărât să-i arate lui Jiangui calmul cu care o armă excepțională ar trebui să întâmpine lupta.

Două arme sfinte, inițial o singură ramură.

Una era proaspătă și lipsită de experiență, în timp ce cealaltă era călită de sute de bătălii. Una strălucea cu o lumină roșie, ca un tânăr nerăbdător și excitat, încă neexperimentat, în timp ce cealaltă strălucea cu o lumină aurie, ca un maestru mândru și arogant care stătea pe vârful cel mai înalt.

Chu Wanning aruncă o privire la vița de salcie din mâna sa, cu un sunet liniștit de contemplare, apoi privirea sa, ascunsă de genele groase și coborâte, se îndreptă spre Jiangui. „Mo Ran.”

„Shizun?”

„Ia-ți...” Era puțin jenant să spună „Jiangui”. Chu Wanning a făcut o pauză înainte de a continua. „Ia-ți vița de salcie. Hai să ne luptăm.”

Creierul lui Mo Ran fierbea și clocotea, dar nu putea să înțeleagă nimic. Își apăsă podul nasului și forță un zâmbet. „Te rog, nu glumi așa, Shizun. Ai milă de mine.”

„Îți las primele trei mișcări.”

„N-am mai folosit niciodată o viță de salcie...”

„Zece mișcări.”

„Dar...”

Fără să mai piardă timpul cu vorbe, Chu Wanning își mișcă încheietura mâinii și o sclipire aurie orbitoare se îndreptă direct spre Mo Ran.

Mo Ran, care avea o teamă profundă față de Tianwen, era speriat de moarte și ridică repede Jiangui pentru a se apăra. Lăstarii de salcie despicau cerul, împletindu-se în aer ca doi dragoni angajați într-o luptă, scântei aurii și roșii zburând neîncetat din cauza frecării.

Deși Mo Ran nu studiase niciodată cum să folosească această armă neobișnuită, urmărea stilul de luptă al lui Chu Wanning de multă vreme. Acest lucru, combinat cu talentul său înnăscut excepțional, îi permise să se apere de atacul lui Chu Wanning, chiar dacă cu dificultate.

Înconjurați de apa înghețată a lacului, ei schimbă câteva zeci de lovituri. Chu Wanning se abținea, dar performanța și abilitatea lui Mo Ran de a se apăra erau totuși remarcabile și îi depășeau așteptările.

Auriul lui Tianwen și roșul lui Jiangui dansau în tandem. Cele două liane de salcie sfâșiau curentul, agitând apele odată calme și rupându-le în bucăți. În urma lor lăsau urme strălucitoare de lumină, roșu și auriu împletindu-se, egal în forță, nevoite să se despartă.

Privirea lui Chu Wanning era plină de laudă, dar Mo Ran, gâfâind și epuizat de luptă, nu observă deloc.

„Tianwen, întoarce-te”, spuse Chu Wanning.

Vița de salcie aurie care cu doar câteva clipe înainte era feroce și neînduplecată deveni instantaneu maleabilă, ca gheața neagră care se topește în apa de izvor. Străluci în timp ce se întoarse ascultătoare în palma lui Chu Wanning.

Mo Ran respira greu, gâfâind după aer, Jiangui pârâind în lumina focului în mâna lui. După un timp, picioarele i s-au înmuiat și a căzut în fund chiar acolo, pe pământul acoperit de zăpadă, cu nemulțumirea scrisă pe față. „Gata, gata. Shizun, mă hărțuiești.

”Ți-am lăsat zece mișcări”, spuse Chu Wanning.

„Cum ar putea fi suficiente zece mișcări?” se plânse Mo Ran cu răutate. „O sută ar fi fost mai potrivite! Au, mâna mea, brațele mele... o să cadă. Shi Mei! Shi Mei, masează-mă.”

El continuă să trăncănească în timp ce Xue Meng râdea și îl batjocorea, iar Shi Mei încerca din răsputeri să-i calmeze pe amândoi.

Chu Wanning îi privi în tăcere și nu mai spuse nimic.

În apele verzi ale lacului înghețat, colțurile buzelor lui Chu Wanning păreau să se miște ușor, ca într-un zâmbet slab, dar cald – dar nu se putea fi sigur și a fost doar pentru o clipă. În clipa următoare, se întorsese deja, cu mâna ținută lejer la spate, privind copacul uriaș din centrul curții, cu miile sale de ramuri căzute, cu gândurile sale de nepătruns.

În acea noapte, Mo Ran stătea într-o cameră de oaspeți cu podea moale și curată, acoperită cu nisip alb, cu pereții vopsiți în aquamarine și fermecați să strălucească ușor în razele de lumină care străpungeau apa. Fereastra era pe jumătate deschisă, o perdea de perle flutura ușor în briza serii, iar pe masă se afla o lampă din perle luminoase care lumina camera cu o atmosferă liniștită.

În centrul camerei se afla o scoică mare căptușită cu straturi de satin fin și moale. Mo Ran se cufundă în pat și invocă din nou Jiangui. O ținu în mână și se uită fix la ea. Poate că era într-adevăr epuizat, pentru că, după ce o examină puțin, adormi.

Așezată pe pieptul lui Mo Ran, Jiangui pulsă cu o lumină roșie slabă, ca și cum și-ar fi urmat stăpânul în somn.

Mo Ran nu știa cât timp dormise, dar când se trezi, primul lucru pe care îl simți fu un frig glacial, urmat de o durere arzătoare la încheietura mâinii.

Inspiră adânc și, ținându-se de cap, se ridică încet. Durerea ciudată de la încheietura mâinii deveni mai distinctă pe măsură ce își revenea. Fu surprins să descopere că avea o tăietură adâncă la încheietura mâinii, acoperită de sânge coagulat.

Ce se întâmplă? Unde sunt?

Mo Ran deschise ochii brusc.

Când își reveni, se trezi într-o cameră întunecată și complet necunoscută, cu doar o mică deschizătură în tavan pentru aerisire. Lumina rece a lacului pătrundea prin acea deschizătură și lumina o celulă îngustă, de doar câțiva metri lățime. Pereții umezi din piatră erau de un verde cenușiu și luceau slab în lumina palidă.

Capitolul 41: Acest Venerabil sărută din nou persoana greșită...

Nu era nimic remarcabil în camera de piatră. Avea doar pereți simpli pe trei laturi, iar pe a patra erau bare care străluceau cu o lumină roșie magică. Singurul obiect din celulă era un pat rudimentar acoperit cu paie și făcut din piatră.

Mo Ran nu putea face altceva decât să stea întins pe patul de piatră. Avea mâinile și picioarele încătușate, iar lanțurile zăngăneau la fiecare mișcare. Mai rău, ceva părea să-i suprime puterile spirituale, împiedicându-l să le invoce. În timp ce mintea îi era cuprinsă de gânduri neliniștite, un scârțâit îi atrase atenția. Se întoarse și văzu doi oameni-pește intrând.

„Voi!” mârâi Mo Ran furios. "Nebunilor! Ce se întâmplă aici? Ce credeți că faceți? Unde sunt colegii mei discipoli? Unde e Gouchen?! Hei! Vorbesc cu voi!„

Dar, oricât ar fi țipat sau înjurat Mo Ran, oamenii-pește nu-i dădeau atenție. Cărau ceva înfășurat într-o blană roșie de vulpe – ceva în formă umană, pe care l-au așezat fără expresie pe patul de piatră.

Mo Ran a răcnit. ”Voi, anghile mici..."

„Termină cu lătratul”, spuse în cele din urmă unul dintre ei, cu voce plină de dispreț. „Ești o esență spirituală a lemnului; nu va fi o situație atât de rea pentru tine.”

Celălalt râse și el. „Mai degrabă o situație foarte bună.”

Mo Ran era atât de furios, încât era gata să scuipe sânge. „Ce vreți?! De ce m-ați închis aici? Și ce e aia pe pat?!”

„Ce e aia pe pat?” răspunse unul batjocoritor.

„Persoana pe care o iubești, bineînțeles”, spuse celălalt.

Mo Ran simți cum îi îngheață degetele de șoc. „Shi Mei?”

Oamenii-pește nu au confirmat și nici nu au negat. Au continuat doar să râdă batjocoritor. „Primăvara tinereții este atât de efemeră. Din moment ce voi doi sunteți sortiți unul altuia, vă vom lăsa să petreceți această noapte împreună. Când totul se va termina, veți afla de ce Zeul Înălțat s-a deranjat atât de mult.”

După ce au rostit aceste cuvinte, au plecat.

În cameră era o liniște mormântală. Cu mâinile și picioarele legate, Mo Ran nu se putea mișca deloc. Minutele se scurgeau, iar el nu avea de unde să știe cât timp trecuse. Se zbătu până când încheieturile și gleznele îi erau însângerate, dar fără niciun rezultat.

Gâfâind ușor, Mo Ran se întoarse să privească persoana de lângă el, înfășurată strâns în blană de vulpe din cap până în picioare. Tot ce putea vedea era o șuviță lungă de păr negru ca cerneala. Se uită fix la acea șuviță de păr, inima bătându-i neregulat, atât de panică, cât și de excitare.

Nu știa de ce ciudatul de Gouchen făcea asta, dar dacă asta era ceea ce îl va face să-și realizeze dorințele lacome pentru Shi Mei...

Gândurile lui se opriră brusc, de parcă orice alt gând ar fi profanat acea persoană frumoasă.

Mo Ran se uită fix la tavan, respirând greu și sufocat, de parcă ar fi avut o greutate pe piept. Își dorise asta de atâta timp, dar acum că șansa îi apăruse, tot ce simțea era neliniște. Excitația murdară inițială se estompa încet, pe măsură ce mii de gânduri îi treceau prin minte. Treptat, se calmă.

Orice plănuia Gouchen, nu putea fi ceva bun. Ar fi fost una dacă doar Mo Ran era ținta, dar cum putea să suporte să-l implice și pe Shi Mei?

În plus, toată situația asta era planul altcuiva; Shi Mei nu fusese de acord cu nimic. Mo Ran era poate un gunoi, dar voia să protejeze persoana pe care o plăcea, nu să-i facă rău. Se hotărî că, indiferent ce ar fi făcut Gouchen, nu ar fi profitat de Shi Mei când se trezea.

Trecu mult timp în tăcere, până când persoana de lângă el se mișcă în sfârșit.

Mo Ran întoarse repede capul în direcția lui, cu vocea răgușită. „Shi...”

„Mei„ nu apucă să iasă din gură, ci se întoarse brusc și se ascunse înapoi. Mo Ran înghiți, gâtul îi tresări înainte să reușească în sfârșit să rostească a doua jumătate a cuvântului.

”...zun?"

Shizun?!

Privirea micului Mo-xianjun, hotărâtă și plină de convingere cavalerească cu doar o clipă în urmă, se zdruncină imediat ce văzu fața care se ițea de sub blana de vulpe. Într-o clipă, toată tăria lui mentală se prăbuși. Baricadele din pieptul său, pe care muncise atât de mult să le ridice, fură dărâmate într-o avalanșă de zgomote care le transformă în moloz.

Toate gândurile despre protejarea acelei persoane, despre a nu profita de el, despre a nu-l pângări sub nicio formă — fiecare dintre ele era ca o palmă peste față, fiecare mai puternică decât precedenta.

Fața lui Mo Ran păli. În sfârșit putea spune cu certitudine absolută că fiecare locuitor al lacului Jincheng, chiar și, mai ales, acel Gouchen, era orb ca un lemn!

Să creadă că îl plăcea pe Chu Wanning?

Ugh!

Mai întâi vulpea aia, acum acești oameni-pești – nu putea să înțeleagă ce îi făcea pe toți să creadă că lumina ochilor lui era Chu Wanning. Oare își dăduseră seama cumva că se culcase cu Chu Wanning și că încă mai voia să se culce cu el? Ridicol! Nu era același lucru să vrei să te culci cu cineva și să îți placă!

În ciuda faptului că micul Mo-xianjun era înnebunit în interior, plin de indignare și de îndreptățire, în realitate, nu putea scoate nici măcar jumătate de cuvânt. Nu putea decât să privească mut, în timp ce acei ochi de phoenix se deschideau încet.

Ah, la naiba.

Mo Ran aproape că putea auzi zgomotul a ceva spărgându-se în capul lui.

Trecu un moment și ceva păru să se aprindă din ruinele din pieptul său, împreună cu un miros urât, cenușă neagră și un fel de căldură distorsionată.

Era fierbinte. Ca și cum un dragon care scuipa foc ar fi zburat brusc prin liniștea de moarte a acestei nopți întunecate, ca și cum lavă arzătoare și flăcări furioase ar fi izbucnit din abisul tăcut. Toată rațiunea și autocontrolul său premeditat ardeau în flăcările urlătoare.

Era ultimul lucru la care se putea aștepta.

Ochii lui Chu Wanning, de obicei pătrunzători, erau încețoșați de somn, leneși și amețiți, ca o pădure de bambus după ploaie, fiecare frunză și fiecare sunet încărcate de rouă.

Dacă era să se lase condus de acea privire, ceva părea să-i controleze mintea. Se ridică încet, blana de vulpe alunecându-i de pe umăr și dezvăluind o mare întindere de piele catifelată. Era complet gol sub blană, dar spatele și umerii îi erau acoperiți de vânătăi, mușcături de dragoste în nuanțe de roșu și albastru...

Cum... era posibil?

Mo Ran simțea că înnebunește. Cine făcuse asta? Cine îi făcuse așa ceva... lui... lui... shizun-ului său? Era Chu Wanning, la urma urmei...

Fiecare os din corpul lui Mo Ran tremura de furie, iar sângele îi clocotea de ură.

Era Chu Wanning! Cine atinsese această persoană care îi aparținea?! Această persoană era a lui...

Mo Ran era atât de copleșit de ură încât nici măcar nu se opri să se gândească că, în această viață, Chu Wanning nu îi aparținea deloc — că nu aparținea nimănui. Tot ce vedea era corpul ferm și bine proporționat al lui Chu Wanning și acele urme necunoscute pe pielea aceea atât de familiară.

„Shizun!”

Vocea lui Mo Ran era joasă și răgușită, dar Chu Wanning părea să nu audă deloc strigătul său răgușit. Coborî pleoapele și, ca o marionetă, se aplecă peste Mo Ran. O mână se ridică pentru a-i mângâia fața lui Mo Ran, iar privirile lor se întâlni pentru o clipă. Apoi Chu Wanning închise ochii și se aplecă, buzele sale umede capturând buzele lui Mo Ran într-un sărut.

Rareori Chu Wanning îl sărutase primul pe Mo Ran; la atingere, toate câmpurile inimii lui Mo Ran se uscară, iar culori uluitoare și frenetice explodară în fața ochilor lui, în timp ce pulsul îi bătea nebunește, febril.

Corpul lui Chu Wanning era rece la atingere, dar totuși, acolo unde buzele și dinții lor se întâlneau, se aprindea căldura. În ciuda agoniei provocate de gelozia că Chu Wanning fusese umilit de altcineva, Mo Ran nu putu rezista seducției acestui bărbat familiar. Durerea și excitația se amestecau în el.

Când se despărțiră, Mo Ran respira greu. Deschise ochii și îl văzu pe Chu Wanning, cu ochii sticloși și pielea înroșită de dorință. Sângele îi curgea în vene și nu se putu abține să nu încerce să-i atingă fața lui Chu Wanning.

Dar era încă legat cu lanțuri și nu se putea mișca. Chu Wanning aruncă o privire spre cătușe, dar nu spuse nimic. În schimb, se ridică în genunchi și se așeză deasupra lui. Mo Ran înghiți cu greu, gâtul mișcându-se, dar apoi observă că, odată cu această mișcare, între picioarele lungi și frumos conturate ale lui Chu Wanning, o substanță lipicioasă aluneca încet pe coapsele lui...

Mo Ran văzu roșu în fața ochilor. Deschise brusc ochii și încercă să se ridice șocat, dar lanțurile îl trăgeau înapoi, trântindu-l din nou pe pat.

„Cine...” Nu mai putea suporta și urlă ca o fiară în cușcă, lipsit de orice rațiune. „Cine naiba ți-a făcut asta?! O să-l omor! O să-l omor!”

Nu-i păsa dacă era Gouchen cel Exaltat sau Împăratul Ceresc în persoană, dacă era un zeu, un demon, o fantomă sau chiar Buddha însuși — el era Taxian-jun! Chu Wanning era a lui Taxian-jun! Chiar dacă în acel moment era prins în acest corp tânăr, el era tot Împăratul Tărâmului Muritorilor până în măduva oaselor! Cine îndrăznise să-l atingă – uită de „shizun” – cine îndrăznise să atingă persoana lui? Persoana lui, a lui Mo Weiyu, a lui Taxian-jun!

„Mo Ran!”

Părea că cineva îl striga.

Dar era cuprins de flăcările furiei, simțurile îi erau confuze, auzea, dar nu prea auzea.

„Mo Ran!”

Trebuia să-i omoare pe toți. De neiertat. Unde era Jiangui? Unde îi dispăruseră puterile spirituale? De ce nu putea să invoce Jiangui? Era pe punctul de a-și pierde complet controlul.

O umilință insuportabilă, o încălcare josnică — o umilință insuportabilă, o încălcare josnică!

Cine îndrăznise să-l atingă pe Chu Wanning? În viața sa anterioară, îi scosese ochii oricui îndrăznea să-l privească pe Yuheng din Cerul Nopții de prea multe ori. Îi obligase chiar să-și înghită proprii ochi după ce îi scosese! Apoi, noaptea, îl ținea pe Chu Wanning sub el și îl viola până la epuizare. Dar în această viață...

„Mo Weiyu!”

Cine îl striga atât de insistent? Vocea aceea îi era foarte familiară. Parcă o mai auzise undeva...

Nu, nu era asta. Parcă o auzise încontinuu, peste tot, ca și cum proprietarul acelei voci îi ținuse companie atâția ani...

„Mo Weiyu, trezește-te! Ți-ai pierdut mințile? Ce faci?!”

Mo Ran deschise ochii larg. Când se întoarse spre sursa vocii din afara celulei, văzu o robă imaculată, albă ca zăpada, o pereche de ochi ascuțiți, plini de îngrijorare, și sprâncene încruntate, cu o aură de intenție ucigașă. Nu era nimeni altul decât Chu Wanning.

„Shizun?!” Mo Ran păli.

Atunci, pe pat...

Își întoarse brusc capul și aproape că murì de spaimă când văzu fața aflată la doar câțiva centimetri de a lui. Nu era deloc Chu Wanning! Era clar un monstru cu trup de om și față de vulpe – unul mort!

Și „mort” nu era nici o exagerare, nici o hiperbolă. Era literalmente mort.

Creatura care se lipise de el, care cu doar câteva clipe în urmă se sărutase pasional cu el, era într-adevăr un cadavru. Ochii monstrului vulpe erau goi, iar pielea îi era palidă, fără niciun semn de viață.

Mo Ran aproape că vomită gândindu-se că, în timp ce era vrăjit de o iluzie, tocmai sărutase acea creatură. Fața lui căpătă o culoare interesantă și strigă: „Ce se întâmplă?!”

În afara celulei, Chu Wanning ținea între două degete un talisman vrăjit. Văzând că monstrul vulpe nu se mai mișca, Mo Ran bănuia că Chu Wanning probabil folosise o vrajă pentru a smulge talismanul de pe cadavrul vulpii în ultima clipă.

Cu o explozie de energie spirituală, un jet de sânge roșu închis țâșni din talisman, însoțit de țipete îngrozitoare, în timp ce hârtia a ars până a devenit cenușă.

Chu Wanning deschise mâna, iar cenușa arsă se adună încet în palma lui, reformându-se într-o piesă de șah neagră ca smoala. Se uită la piesa de șah, cu o expresie tulburată.

„Chiar este Formațiunea de Șah Zhenlong...”, murmură Chu Wanning, înainte de a ridica privirea și de a-l fixa pe Mo Ran cu privirea. ”Ce mâncare îți pregătește de obicei Shi Mingjing când ești bolnav? Spune-mi!”

„Huh? Uh...” Se întâmplaseră prea multe lucruri într-un interval de timp prea scurt; mintea lui Mo Ran era complet în dezordine. Nu putea decât să spună înmărmurit: „De ce mă întrebi asta?”

„Spune-mi!” spuse Chu Wanning aspru.

„Wontons?”

Abia atunci fața lui Chu Wanning se relaxă, doar puțin, deși sprâncenele îi erau încă încruntate. „Mo Ran, ascultă-mă cu atenție: acel Gouchen este un impostor și nu este adevăratul Zeu al Armelor. Această persoană este pricepută în iluzii și cunoaște Formațiunea de Șah Zhenlong, una dintre cele trei tehnici interzise. De aceea a trebuit să fiu atent, în caz că și tu erai una dintre iluziile lui.”

Mo Ran era pe punctul de a plânge de indignare. „De ce aș fi legat dacă aș fi o iluzie?!”

Chu Wanning făcu o pauză. „Te voi scoate de acolo imediat.”

Mo Ran dădu din cap frenetic. „Oh, da,” spuse el, „Shizun, dar Shi Mei și Xue Meng?”

„La fel ca tine, și ei au cedat drogurilor din vin și au fost închiși în altă parte.” Văzând expresia lui Mo Ran, Chu Wanning adăugă: „Nu-ți face griji, sunt bine acum. Doar că nu aveam de unde să știu ce pericole ne așteaptă în această închisoare, așa că i-am lăsat afară. O să-i vezi imediat ce ieșim de aici.”

În ceea ce privește Formațiunea de șah Zhenlong, Chu Wanning nu a dat mai multe explicații, nici nu era nevoie. Era una dintre cele trei tehnici interzise ale lumii cultivării, care erau la fel de faimoase pe cât de puternice.

După cum sugerează și numele, Formațiunea de șah Zhenlong era o tehnică care folosea alte ființe ca piese de joc. Utilizatorul le manevra după bunul plac, ca pe piesele dintr-un joc de șah. De obicei, utilizatorul nu apărea personal pe câmpul de luptă, ci așeza o tablă de șah și manipula pionii din umbră. În acest fel, forța totul, de la oameni vii la fantome ale celor plecați, de la animale terestre la păsări din cer, să-i servească la orice poruncă. O creatură vie sub controlul Formațiunii de șah Zhenlong era loială utilizatorului până la moarte, iar o creatură moartă îi îndeplinea poruncile până când era sfâșiată în bucăți.

Cu toate acestea, amploarea controlului utilizatorului depindea de puterea sa spirituală. Persoanele și animalele recent decedate erau cele mai ușor de manipulat, urmate de cele moarte de mult timp, apoi de animalele vii. În cele din urmă, dacă utilizatorul ajunsese la cel mai înalt nivel, tehnica îi permitea să controleze oamenii vii.

Foarte puțini oameni din lume erau capabili să execute acest nivel superior al Formațiunii de Șah Zhenlong, dar până când Mo Ran s-a numit împărat, el perfecționase tehnica. În acel an, când s-a confruntat cu Chu Wanning într-o luptă pe viață și pe moarte, el a așezat un sul lung de o sută de picioare, o tablă de șah cu cerneală împrăștiată și o armată de piese împrăștiate.

În acea bătălie, sute de mii de piese de șah au aterizat simultan; bestii înaripate au acoperit soarele auriu, iar dragoni au izbucnit din mările înfuriate. Mo Ran a invocat nenumărate bestii de pe pământ și din cer și a comandat o armată de oameni vii. O astfel de scenă era o priveliște rară chiar și în iad.

Cadavrul vulpii era în mod evident controlat de Formațiunea de Șah Zhenlong, completată de un strat suplimentar de magie iluzorie.

Se zvonea că blana strămoșului clanului vulpilor Qingqiu fusese împărțită în patruzeci și nouă de bucăți de diferite dimensiuni și transformată în artefacte magice. Dacă cineva lua sângele cuiva și îl picura pe blana de vulpe, apoi înfășura blana în jurul a ceva – orice, chiar și un bloc de lemn putrezit – acel lucru lua forma dorinței inimii acelei persoane.

Blana înfășurată în jurul cadavrului vulpii era un astfel de artefact. Cu toate acestea, magia funcționa doar asupra proprietarului original al sângelui; pentru oricine altcineva, arăta la fel ca întotdeauna.

A fost o sarcină simplă să-l elibereze pe Mo Ran. Până când Chu Wanning l-a scos din celulă, îi explicase deja totul.

Ce nu putea înțelege Mo Ran era următorul lucru: „Shizun, de unde știai că Gouchen era un fals?”

Capitolul 42: Acest Venerabil este puțin neliniștit

Chu Wanning a răspuns: „Dacă era adevăratul Gouchen cel Exaltat, de ce ar fi folosit morții în locul celor vii? Chiar dacă puterile acestui individ sunt destul de mari, ele nu sunt nimic în comparație cu ale unui zeu.”

Acest lucru era foarte logic, dar Mo Ran era încă confuz în privința câtorva aspecte. „Când, Shizun, ai văzut acest... acest vulpoi mort, atunci ți-ai dat seama că acel individ era un impostor?”

Chu Wanning a dat din cap. „Nu.”

„Atunci cum ai știut?”

„Îți amintești ce m-a întrebat acest Gouchen când a apărut prima dată?” a întrebat Chu Wanning.

Mo Ran s-a gândit o clipă. „Cred că te-a întrebat ceva despre arma ta?”

„Exact”, confirmă Chu Wanning. "Nu am ascuns niciodată aura armelor sfinte pe care le aveam asupra mea; ele pot fi simțite cu puțină perspicacitate. Dar chiar și el, presupusul Zeu al Mii de Arme, nu și-a dat seama imediat că aveam două arme sfinte de la Lacul Jincheng și a presupus că aveam doar una. Atunci am devenit suspicios, dar era important să-ți obținii arma, așa că nu era momentul potrivit să aduc vorba despre asta. De atunci, am urmărit cu atenție tot ce făcea, ca să nu-și atingă scopul."

„Dar...” spuse Mo Ran. „Dacă nu este Gouchen cel Exaltat, cum a putut crea arme sfinte?”

"În primul rând, este doar un zvon că Gouchen a creat toate acele arme. Nimeni nu știe cu adevărat de ce acest lac conține atât de multe arme, așa că armele sfinte nu au fost neapărat create de Gouchen. În al doilea rând, această persoană te-a lăsat să alegi orice ai vrut din arsenalul sfânt, dar cine știe dacă erau ale lui, ca să le poată da? Mai mult, am examinat mai devreme armele lui Xue Meng și Shi Mei: sunt false."

La auzul acestor cuvinte, Mo Ran se alarmă. ”False?"

”Mm."

Mo Ran rămase mult timp cu privirea pierdută, înainte să-și dea seama de ceva. ”Atunci Jiangui…?"

„Jiangui este real[”, spuse Chu Wanning. „Dar scopul lui nu era doar să-ți ofere o armă.”

„Atunci ce voia să facă?” Mo Ran aruncă o privire dezgustată cadavrului de vulpe întins pe patul de piatră. „Mai întâi a depus atâta efort să ne închidă, apoi a făcut acest lucru dezgustător. Ce vrea de fapt?”

„Pe tine”, spuse Chu Wanning.

„Ce?”

„Ce ai spus tu era doar pe jumătate adevărat. Gouchen nu a făcut toate astea ca să ne prindă pe noi; pe cine vrea el în cele din urmă ești tu.”

„Ce vrea de la mine?” Mo Ran râse sec. „Eu sunt doar un prost.”

„N-am întâlnit niciodată un prost care să poată cultiva un miez în doar un an”, răspunse Chu Wanning.

Mo Ran era pe punctul de a continua, dar o realizare îl lovi și îngheță. Chu Wanning tocmai îl lăudase?

Gândul acesta îi acceleră bătăile inimii și îl privi pe Chu Wanning cu ochii mari. Trecură câteva clipe înainte să clipească încet; fața groasă de care fusese mereu atât de mândru se înroși, doar puțin.

Chu Wanning, însă, nu-i acorda nicio atenție și continua să mormăie încet. "Mai mult, Tianwen și Jiangui par să aibă ceva de-a face cu salcia din curte. Am citit despre asta în texte antice. Când Gouchen cel Exaltat a coborât în lumea muritorilor, a adus cu el trei ramuri de salcie de la curtea imperială. Dar textele antice erau foarte incomplete; nu am aflat niciodată ce a făcut Gouchen cu cele trei ramuri de salcie cerească.„

Făcu o pauză înainte de a continua. ”Dar dacă zvonurile sunt adevărate, se pare că Tianwen, Jiangui și bătrânul copac din curte ar putea fi aceleași trei ramuri de salcie. Două au devenit arme sacre, iar una a fost dusă în adâncurile lacului Jincheng pentru a deveni puternicul gardian al arsenalului lui Gouchen."

„Dar ce legătură are asta cu mine?”, întrebă Mo Ran.

Chu Wanning scutură din cap. „Cum să nu aibă legătură cu tine? Tu ești cel care a trezit Jiangui.”

Mo Ran suspină. „Cum am spus: serios, ce naiba?!”.

„Bănuiala mea este că motivul ascuns al acestui impostor are legătură cu salcia din curte. Dar asta este tot ce pot deduce din informațiile pe care le avem. Deocamdată, nu știu nimic mai mult.”

Erau aproape toate speculații din partea lui Chu Wanning, dar Mo Ran simțea că, având în vedere inteligența lui Chu Wanning, dacă aceasta era concluzia lui, atunci probabil era destul de aproape de adevăr.

În timp ce se gândeau la aceste lucruri, au mers repede pe calea întunecată a temniței subacvatice. Când au trecut de acea cale sinuoasă și întortocheată, au mers pe alta până când au ajuns în sfârșit la ieșire. Profitând de faptul că tritonii care patrulau înainte și înapoi nu îi așteptau, au fugit.

Celulele subterane întunecate dădeau direct în curtea unde se afla salcia uriașă. Au ieșit la suprafață și au văzut o scenă care l-a șocat pe Mo Ran.

Patru sicrie fuseseră așezate în fața salciei uriașe, iar unul dintre ele era gol. În celelalte trei zăceau Chu Wanning, Shi Mei și Xue Meng.

Mo Ran păli. „Ce naiba e asta?!”

„Acelea sunt sicrie pentru sacrificarea cadavrelor”, spuse Chu Wanning. "Vezi vița care înfășoară marginea sicrielor? Celălalt capăt este legat de salcia uriașă. Falsul Gouchen are nevoie doar de tine, așa că, după ce ne-a drogat, a pus tritonii să te ducă în celulă și ne-a pus pe noi trei în aceste sicrie. El poate transfera întreaga cultivare a unei vieți întregi de la oamenii din sicrie către salcia uriașă. Este similar cu extragerea sângelui."

Chu Wanning a observat privirea sumbră a lui Mo Ran și a continuat. „Nu-ți face griji, Shi Mei și Xue Meng sunt teferi. M-am prefăcut că sunt inconștient și am așteptat ocazia potrivită să-i elimin pe cei trei oameni-pește care păzeau sicriele. Cei trei oameni pe care îi vezi în fața ta sunt, de fapt, cadavrele acelor demoni.”

Spuse toate acestea cu foarte multă naturalețe, dar Mo Ran nu se putu abține să nu ridice sprâncenele și să-l privească pe furiș.

Cât de înaltă era cultivarea tritonilor din Lacul Jincheng? Așa-zisul plan simplu al lui Chu Wanning de a „aștepta o ocazie să-i elimine” însemna că trebuia să se ocupe de toți cei trei tritoni dintr-o singură lovitură, fără să scoată un sunet.

Cât de priceput era acest om?

Trecură prea mulți ani de când luptase ultima oară de la egal la egal cu Chu Wanning, așa că auzind asta, rămase puțin amețit. O scenă din viața sa trecută îi trecu prin fața ochilor – acea siluetă impresionantă și de neuitat, care stătea în mijlocul furtunii de grindă, cu fața ușor întoarsă spre el, ochii strălucind ca Mercur în ceruri.

„Ce este?” întrebă Chu Wanning, văzându-l pierdut în gânduri.

Mo Ran se trezi brusc înapoi în prezent. „Nimic.”

Tăcere.

„Mă întrebam cum a reușit Shizun să-i facă pe oamenii-pește să ia acele forme.”

Chu Wanning zâmbi sinistru. „Sunt simple iluzii. Dacă falsul Gouchen poate să o facă, cum aș putea eu să fiu mai puțin capabil? Vom lăsa corpurile false aici pentru a evita să fim descoperiți de anghile. Să-i dăm să guste din propriul medicament.”

Mo Ran rămase fără cuvinte.

În orice caz, se aflau într-un loc periculos, așa că nu puteau rămâne mult timp. Au luat o scurtă pauză și au plecat imediat. Cu toate acestea, când au alergat spre locul de întâlnire pe care Chu Wanning îl stabilise cu Xue Meng și Shi Mei, l-au găsit gol. Nu era nimeni acolo.

Mo Ran a devenit complet alb la față. „Unde e Shi Mei?!”

Chu Wanning era și el puțin neliniștit. Nu răspunse, ci ridică degetul inelar, din vârful căruia ieși o lumină aurie. Putea urmări locația florilor haitang pe care le ascunsese în centurile celor trei discipoli ai săi înainte ca aceștia să urce pe Vârful Zorii.

După puțin timp, Chu Wanning înjură încet și ascunse lumina. "S-ar putea să se fi întâmplat ceva neașteptat. Probabil că cei doi au fugit de aici pentru a se ascunde de tritonii care patrulau încolo și încoace, posibil spre piață. Haide, să mergem să vedem."

Chu Wanning și Mo Ran erau amândoi extrem de pricepuți și au evitat cu ușurință patrulele de tritoni. Au sărit rapid peste zidurile înalte ale curții și s-au repezit în direcția pieței unde îi dusese Gouchen mai devreme în acea zi.

În mod normal, sub apă nu exista noapte și zi, dar Lacul Jincheng era diferit. În interiorul lui, se putea percepe răsăritul soarelui și apusul lunii. La acea oră, lunga noapte se terminase și soarele răsărea în est.

Mo Ran putea distinge în depărtare piața de dimineață a Lacului Jincheng, iar centrul satului era plin de oameni. În mod inconștient, el expiră aerul pe care îl ținea în piept. Se părea că Shi Mei și Xue Meng erau în siguranță; altfel, scena din fața lor nu ar fi fost atât de liniștită.

Pe de altă parte, din nu se știe ce motiv, Chu Wanning nu arăta prea bine. El nu spuse nimic, ci îl trase pe Mo Ran spre el fără să scoată un cuvânt.

„Shizun?”

„Vino aici.”

„Ce s-a întâmplat?”

„Stai aproape.” Vocea lui Chu Wanning părea să fie plină de reproșuri, chiar dacă arăta la fel de rece ca întotdeauna. „Xue Meng și Shi Mei s-au pierdut deja. Mă tem că, dacă nu sunt atent, și tu vei...”

Mo Ran își dădu seama că fața lui Chu Wanning era puțin palidă și părea să fie îngrijorat pentru el. La început, rămase cu privirea fixă. Apoi, din motive pe care nu le putea înțelege, inima îi tresări ușor și îi spuse câteva cuvinte de alinare. „Nu o să mă pierd. Haide, Shizun. Să mergem să-i căutăm.”

În timp ce vorbea, începu să meargă înainte și, în timp ce făcea asta, își întoarse încheietura mâinii și îi luă mâna lui Chu Wanning în a sa.

Chu Wanning nu răspunse, dar în palma lui Mo Ran, vârfurile degetelor sale păreau să tremure pentru o fracțiune de secundă.

Dar momentul a fost prea scurt și prea slab. Inima lui Mo Ran era preocupată de Shi Mei, așa că nu a dat importanță senzației. A pus-o pe seama propriilor percepții eronate.

„Chifle cu sânge de pește, proaspăt făcut!”

„Piele de șarpe Shuairan, material de îmbrăcăminte de calitate superioară, mai am doar trei metri! Odată ce se termină, va trebui să așteptați până la următoarea mea năpârlire!”

„Vând umplutură pentru sprâncene din cerneală de calmar, făcută din cerneală proaspătă, scuipată chiar în această dimineață de către subsemnatul. Va face minuni pentru sprâncenele voastre — hei! Hei, stai, domnișoară, nu pleca!”

Strigătele vânzătorilor din piață le răsunau neîncetat în urechi. Scena extraordinară era prea mult pentru ca cineva să o poată înțelege.

Mo Ran îl trase pe Chu Wanning cu un zâmbet prostesc pe față, făcând doi pași înainte să-și dea seama că ceva nu era în regulă. Se opri brusc, ochii i se măriră într-o clipă, iar tot sângele din corp i se răci.

Ceva era în neregulă. Ceva era foarte în neregulă aici.

Își aruncă privirea în jur și, într-adevăr...

Exact cum bănuise! Exact cum bănuise!

În centrul satului, mișcările, cuvintele și expresiile tuturor erau exact la fel ca atunci când Gouchen îi adusese acolo cu o zi înainte.

Mo Ran se retrase brusc câțiva pași, lovindu-se de Chu Wanning, care îl prinse. Ridică brusc capul și spuse cu voce răgușită: „Shizun, ce se întâmplă?”

Chu Wanning părea să aibă propriile suspiciuni de ceva vreme, dar după ce a confirmat situația cu propriii ochi, inima i s-a oprit în piept. L-a strâns puternic pe Mo Ran.

„Ce se întâmplă? Ce este asta? O iluzie?”

Chu Wanning clătină din cap. După ce se gândi, spuse: „Mo Ran, trebuie să-ți fi trecut prin minte înainte. Lacul Jincheng are multe animale și creaturi diferite, și cel puțin unele dintre ele trebuie să-l fi văzut pe adevăratul Gouchen cel Exaltat înainte. În acest caz, cum ar putea să nu-și dea seama că acesta este un fals?”

Mo Ran păli și un fior de teamă îl străbătu. „Da... ai dreptate.”

„Și lasă-mă să te întreb”, continuă Chu Wanning, „dacă te-ai fi dat drept Gouchen cel Exaltat și te-ai fi ascuns în Lacul Jincheng, cum i-ai fi făcut pe toți ceilalți să spună ce voiai tu să spună, să facă ce voiai tu să facă, să-ți asculte fiecare cuvânt și să joace un rol pentru tine?”

Mo Ran înțelese imediat.

Formațiunea de șah Zhenlong. Piesele de șah albe și negre se așezau la locul lor, în timp ce totul sub cer se alinia. Nimeni nu cunoștea mai bine puterea acestei tehnici interzise decât Mo Ran.

Aproape că îi scăpă, dar zări privirea lui Chu Wanning și reuși să se oprească la timp. Cum putea un adolescent de șaisprezece ani să numească atât de ușor una dintre cele trei tehnici interzise?

Așa că tot ce a spus a fost: „Ar fi foarte dificil.”

„Nu”, a spus Chu Wanning. „Este foarte ușor.” A făcut o pauză de o secundă. „Trebuie doar să-i omori pe toți.”

Capitolul 43: Acest Venerabil este o jertfă sacrificială?!

Mo Ran nici măcar nu apucă să răspundă înainte ca o voce ascuțită și stridentă să răsune în spatele lui.

„Faceți loc, faceți loc! Lăsați-mă să trec!”

Era fubanul.

Târând grămada grea de pietre, fubanul se îndreptă cu greu spre aceeași farmacie ca mai înainte, unde strigă: „Nu mai pot! Repede, salvează-mă, doctore!”

Un triton cu părul alb ieși înotând, dar coada lui era diferită de cea a celorlalți tritoni pe care îi văzuse Mo Ran. Întreaga lungime strălucea lucios, ca aurul curgător. Părul îi era prins cu agrafe simple și îi cădea pe umeri, iar fața, deși ridată, era bine proporționată, cu nasul drept și buzele plăcut curbate. Ochii lui aurii erau liniștiți ca o ploaie măruntă, și era ușor de imaginat cât de frumos trebuie să fi fost în tinerețe.

Sângele lui Mo Ran îngheță. Acesta era diferit. Unde dispăruse dragonul turcoaz?

Bătrânul triton îi privi de la distanță, dar nu spuse nimic. În schimb, se îndreptă spre ușă și se aplecă pentru a îndepărta pietrele de pe spatele fubanului, una câte una.

Odată cu îndepărtarea ultimei pietre, iluzia se spulberă. Fubanul explodă, sângele său răspândindu-se în apă ca o ceață. Aproape simultan, toți monștrii și creaturile din piață se înțepeniră pentru o fracțiune de secundă, înainte de a se lăsa fără vlagă, în timp ce trupurile lor se descompuneau, saturând apa lacului cu un miros de sânge.

Lacul se vopsi într-un roșu care se intensifică rapid pe măsură ce tot mai mult sânge se scurgea în apă. La început, lucrurile din depărtare deveniseră greu de văzut, dar în curând, și zona din apropiere se acoperi de ceață, iar în final, roșul le umplu vederea până în punctul în care nu mai puteau să-și vadă nici mâinile din fața ochilor.

„Mo Ran”, spuse Chu Wanning.

Mo Ran îl cunoștea prea bine pe Chu Wanning și nu avea nevoie de explicații suplimentare. „Shizun, sunt aici. Nu-ți face griji.”

Chu Wanning era un om taciturn, sau mai degrabă, nu se pricepea la cuvinte. Pentru o clipă, a tăcut, apoi a spus simplu: „Ai grijă.”

Prin apa sângeroasă și tulbure, Mo Ran nu putea să vadă fața lui Chu Wanning. Probabil că fața aceea nu și-ar fi schimbat culoarea nici dacă cerul s-ar fi prăbușit, dar el putea să detecteze clar îngrijorarea din vocea shizunului său. Rareori simțea acest gen de căldură din partea lui Chu Wanning în circumstanțe obișnuite, iar o căldură bruscă îi inundă pieptul. Strânse mâna lui Chu Wanning și mai tare. „Bine.”

Stând aproape, spate în spate, deși nu se puteau vedea, fiecare putea simți bătăile inimii și respirația celuilalt. Situația era periculoasă, așa că Chu Wanning invocă Tianwen, iar Mo Ran îi urmă exemplul cu Jiangui, după ce își recăpătă puterea spirituală.

După ce invocă armele sacre, Mo Ran exclamă: „Shizun, uită-te acolo!”

Chu Wanning se întoarse spre farmacist, unde bătrânul triton tocmai curăța grămada de pietre. Acolo văzu că pe pământ apăruseră câteva zeci de pete albe de lumină de diferite dimensiuni. Ținându-se de mână, el și Mo Ran se apropieră și, într-adevăr, petele de lumină erau pietrele fubanului.

Bătrânul triton aranjase cele câteva zeci de pietre în trei rânduri ordonate, iar fiecare bucată strălucea cu o lumină blândă. Încet, o siluetă apăru în fața pietrelor. Părea să fie același triton cu părul alb de mai devreme.

„Cine ești?”, întrebă Mo Ran.

Tritonul nu răspunse. Se uită doar la Chu Wanning, apoi la Mo Ran, înainte de a ridica mâna fără să spună nimic și de a arăta spre pietrele de pe jos.

„Vrei să ridicăm pietrele?” întrebă Mo Ran.

Tritonul cu părul alb încuviință, apoi întinse un singur deget.

„Adică... să luăm doar una?”

Tritonul cu părul alb încuviință, apoi scutură din cap. Arătă spre Mo Ran, apoi spre Chu Wanning.

Mo Ran înțelese. „Ar trebui să luăm câte una?”

De data aceasta, tritonul cu părul alb dădu din cap energic, apoi rămase nemișcat și se uită fix la ei.

„Shizun, să facem cum a spus?” întrebă Mo Ran.

„Da, ce să facem? Nu avem alte idei.”

Așa că fiecare a ales o piatră. În mod neașteptat, de îndată ce vârfurile degetelor lor au atins pietrele, o multitudine de culori distorsionate au străfulgerat în fața ochilor lor, iar lumea s-a învârtit cu viteză maximă. Când lucrurile s-au liniștit, roșul nesfârșit dispăruse.

La o inspecție mai atentă, au realizat că fuseseră teleportați înapoi în arsenalul de arme sfinte.

„Shizun!”

„Shizun, A-Ran!”

Xue Meng și Shi Mei erau și ei acolo. Șocați și bucuroși să-l vadă pe Chu Wanning, se grăbiră să-l salute. Chu Wanning nu se așteptase ca pietrele strălucitoare să fie vrăjite cu o vrajă de teleportare și îi era puțin greață de la rotirea rapidă. Își puse o mână pe frunte, în timp ce cealaltă rămase strâns încleștată în jurul degetelor lui Mo Ran.

În tot timpul cât au fost în lacul sângeros, mâinile lor au fost unite, fără să se despartă niciodată.

Având în vedere statutul lui Chu Wanning, rareori avea ocazia să-l țină de mână pe Mo Ran. De cele mai multe ori, nu putea decât să stea la o mică distanță și să privească de departe intimitatea dintre discipolii săi. Așadar, prețuia cu grijă această căldură rară din palma sa...

„Shi Mei!”

Dar această căldură, care era un tezaur atât de prețios pentru el, era pentru bărbatul care îi ținea mâna probabil la fel de lipsită de valoare ca o pereche de pantofi uzați – ceva ce poate nu merita menționat, sau poate nici măcar remarcat.

În clipa în care Mo Ran l-a văzut pe Shi Mei, l-a lăsat automat pe Chu Wanning.

Vârfurile degetelor lui Chu Wanning se contractară ușor și, pentru o fracțiune de secundă, păru că vor să se agațe din nou de Mo Ran. Dar ce scuză ar fi avut pentru asta?

Nu mai avea curajul să placă pe cineva. Nu voia să piardă și puținul de mândrie pe care încă îl mai avea.

Chu Wanning îl privi pe Mo Ran zâmbindu-i atât de ușor lui Shi Mei, îmbrățișându-l atât de natural și mângâindu-i părul atât de blând.

Degetele lui Chu Wanning se lăsară în jos cu un strop de rușine și un strop de jenă. Din fericire, fața lui era impasibilă din obișnuință, așa că emoțiile lui nu se vedeau prea clar.

Poate era din cauza vârstei – și a faptului că era o persoană rigidă din fire – dar după acea rotire în matricea de teleportare, pieptul îi era puțin rece. Dar nu era prea rău. Mai rămăsese încă puțină căldură în vârfurile degetelor.

Bazându-se pe acea fărâmă de căldură care urma să dispară în curând, se ridică încet în picioare și își reglă privirea și trăsăturile până când arătau îngrijite și corespunzătoare.

„Shizun, te simți bine? Ești foarte palid...”

Chu Wanning îi făcu un semn cu capul lui Xue Meng. „Sunt bine.” Se opri o clipă, apoi întrebă: „Și voi doi ați fost teleportați aici de acel triton?”

Înainte ca Xue Meng să apuce să răspundă, se auzi un zgomot puternic. Chu Wanning se întoarse și văzu ceva ieșind stropind din bazinul cu metal în fierbere: un chip mutilat, urmat de restul unui corp la fel de desfigurat.

Această persoană nu putea fi cu siguranță muritoare, sau cel puțin nu era o ființă vie, pentru că niciun muritor nu putea supraviețui scufundat în metal topit în flăcări. Dar, deși era jupuit și ars peste tot, încă respira. Lanțuri îi legau cele patru membre și îl țineau în cuptor, unde suferea.

Deschise încet ochii și se înclină de mai multe ori în fața grupului, privirea lui implorându-i să se apropie de cuptor.

Deși nu putea vorbi, avea alte mijloace de a se exprima. Ei îl priveau cum flutura brațele, cu carnea însângerată abia agățându-se de oase, iar din metalul din creuzet se ridică un mic val care formă în aer mai multe rânduri de caractere antice.

„Ce fel de scriere este aceasta?” întrebă Xue Meng, surprins. „De ce nu pot citi niciun caracter?”

„Este scrierea antică Cangjie”, răspunse Chu Wanning. „Ceva ce încă nu v-am învățat.”

„Atunci ce scrie?” întrebă Mo Ran.

Chu Wanning se apropie și studiă cu atenție scrierea. „El... cere ajutor.”

Conform legendei, scrierea antică Cangjie era scrierea tărâmului ceresc. Era practic o artă pierdută în tărâmul muritorilor; foarte puțini oameni o mai cunoșteau, și chiar și un zongshi realizat precum Chu Wanning nu o stăpânea fluent, deși putea cel puțin să înțeleagă esențialul.

Chu Wanning a studiat puțin scrierea, interpretând-o încet. „Spune că este spiritul acestei sălcii și că se numește Salcia care smulge inima. Când era un puiet, Gouchen cel Exaltat l-a adus aici din al șaptelea cer al tărâmului zeilor. După aceea, Gouchen a părăsit această lume din motive necunoscute. Salcia care smulge inima nu l-a mai văzut de atunci și nici măcar nu știe dacă mai trăiește.”

„Dar chiar și fără prezența lui Gouchen, Salcia care smulge inima a continuat să-i urmeze instrucțiunile de-a lungul acestor sute de milenii, protejând Lacul Jincheng și păzind arsenalul de arme sfinte. Hrănit de energia spirituală de aici, copacul a cultivat treptat o formă umană. Anii au trecut fără incidente până când, într-o zi, când un...”

Chu Wanning se opri din citit.

„Ce s-a întâmplat?”, întrebă Mo Ran.

„Nu recunosc aceste trei caractere. Pare a fi un nume.” Chu Wanning ridică o mână pentru a arăta caracterele complexe și răsucite. „Oricum, această persoană a venit la Lacul Jincheng. Era puternic și crud și a măcelărit totul în lac, apoi a folosit Formațiunea de Șah Zhenlong pentru a controla rămășițele lor. Salcia care smulge inima nu a făcut excepție.”

„Acea persoană este probabil falsul Gouchen!” spuse imediat Mo Ran.

Auzi cuvintele lui, ochii Salciei care smulge inima clipiră, iar el dădu din cap de două ori în semn de aprobare.

„Huh, chiar am ghicit.” Mo Ran zâmbi, puțin jenat, și se scărpină în cap. „Ha ha, sunt destul de deștept, nu?”

Chu Wanning îi aruncă o privire blândă înainte de a continua. "În anii care au urmat, Salcia care smulge inima a fost într-o stare continuă de inconștiență, fără nici măcar o jumătate de zi de luciditate. Din fericire, celelalte două ramuri de salcie care erau odată conectate cu el în trup și spirit — Tianwen și Jiangui — s-au trezit amândouă. Împrumutând puterea lor, Zhaixin Liu a reușit să-și recâștige temporar conștiința. Dacă nu ar fi fost asta, probabil că ar fi pierdut deja controlul și i-ar fi rănit pe toți cei de aici."

Când „toți cei de aici” au auzit asta, au fost fie nedumeriți, fie îngrijorați. Cei trei tineri au ridicat capetele și au privit ființa din creuzet, neștiind cum să interpreteze prezentarea ei.

„Willow-qianbei...” începu Mo Ran.

„Willow-qianbei?” îl întrerupse Xue Meng.

„Păi, cum altfel să-i spun? Pluck-qianbei?” Mo Ran îl privi cu severitate pe Xue Meng înainte de a continua. „O să spun ceva ce probabil nu-ți va plăcea, dar se pare că povestea ta are câteva lacune.”

Deși Salcia care smulge inima nu putea vorbi, înțelegea cuvintele rostite. Se întoarse spre Mo Ran.

„Inițial ai spus că erai sub controlul falsului Gouchen”, spuse Mo Ran, „dar apoi ai spus că ți-ai recăpătat conștiința sub influența trezirii lui Tianwen și Jiangui. Dar falsul Gouchen a fost cel care mi-a dat Jiangui. Cum putea să nu știe consecințele acestui gest?”

Salcia care smulge inima scutură din cap, iar caracterele din fața lui Chu Wanning se schimbă.

„Eu sunt din tărâmul zeilor”, citise Chu Wanning pentru el. „El știe puține lucruri despre mine și nu știe că armele sfinte îmi pot afecta conștiința. În căutarea celor trei tehnici interzise, el trebuie să se folosească de puterea mea, dar viața mea se apropie de sfârșit și el caută cu disperare o cale de a-mi prelungi viața. Cu toate acestea, eu nu doresc sincer să continui să trăiesc; moartea ar fi de preferat decât să-l ajut pe acest ticălos. Doar că sunt sub controlul lui și nu pot acționa din propria voință...„

Chu Wanning se opri și gândi cu voce tare. ”Probabil de aceea falsul Gouchen l-a adus pe Mo Ran aici. Mo Ran este o esență spirituală a lemnului, așa că falsul trebuie să plănuiească să-și combine puterea spirituală cu cea a lui Jiangui, pe care o va oferi ca sacrificiu pentru tine."

Salcia care smulge inima încuviință.

Mo Ran încă nu înțelegea. „Dar falsul Gouchen a spus chiar el că există două esențe spirituale ale lemnului. Shizun este una dintre ele; de ce m-a închis doar pe mine?”

Salcia care smulge inima a scris: ”Cu cât jertfa este mai tânără, cu atât mai bine. Când vine vorba de a aduce o jertfă unui spirit al copacului, trebuie să se acorde și mai multă atenție. Mai mult, ofranda trebuie să-și satisfacă poftele și dorințele, toate nevoile trebuie satisfăcute, iar viața trebuie luată în timp ce este cufundată într-o iluzie euforică care îi satisface aceste nevoi – nu trebuie să fie conștientă nici măcar în cea mai mică măsură. Altfel, ofranda ar avea regrete persistente, iar energia resentimentară rezultată ar accelera ofilirea mea."

Auzind asta, gândurile lui Mo Ran se întoarseră la monstrul spirit al vulpii din celula sa, cel care luase înfățișarea lui Chu Wanning.

Deci asta fusese pentru a-i satisface dorințele, ca și cum ar fi îngrășat un porc înainte de sacrificare pentru a-l face mai gustos. Asta explica și de ce îl văzuse pe Chu Wanning în loc de Shi Mei. Îl prețuia prea mult pe Shi Mei pentru a-l pângări. Când venea vorba de dorințe, el îl dorea pe Chu Wanning mult mai mult decât pe Shi Mei...

Privirea ciudată de pe fața lui Mo Ran îl făcu pe Chu Wanning să creadă că era încă neliniștit. Dorind să-l liniștească, îl întrebă: „La ce te gândești?”

Mo Ran se înroși. „La nimic.”

Chu Wanning îl privi fix pentru o secundă, înainte să înțeleagă. Închise imediat gura. Trecu un timp, apoi se întoarse, cuprins de o furie jenantă.

„Neliniștit”? Ticălosul ăsta se gândea cu siguranță la așa-zisele «dorințe» – chiar visa cu ochii deschiși!

Chu Wanning își scutură mânecile cu furie indignată și, cu o expresie rece, mormăi: „Rușinos.”

Mo Ran nu avea nimic de spus în apărarea sa. Bine că Chu Wanning nu știa cine îi satisfăcuse dorințele în acea iluzie, altfel probabil că l-ar fi jupuit de viu pe Mo Ran într-un acces de furie.

În timp ce se afla în mijlocul acestor gânduri, podeaua arsenalului de arme sfinte începu brusc să se cutremure.

Xue Meng scoase un țipăt de surprindere. „Ce se întâmplă?!”

Capitolul 44: Acest Venerabil nu vrea să-ți rămână dator

Salcia care smulge inima nu apucă să răspundă înainte ca fața lui să se contorsioneze și să-și strângă capul de durere, cu gura deschisă într-un țipăt mut. Chiar dacă nu putea scoate niciun sunet, expresia aceea îngrozitoare și ochii bulbucați făceau ca țipetele lui agonizante să fie aproape audibile.

Ajutați-mă. Ajutați-mă!

Buzele i se deformară, gura i se deschise imposibil de mult, iar venele însângerate i se răspândiră rapid pe sclera ochilor. Dacă nu ar fi fost lanțurile care îl țineau pe loc, probabil că ar fi sărit în sus și și-ar fi pus capăt vieții în mod violent.

„Te implor... Grăbește-te... și distruge-mă...”

Părea că strânsoarea Salciei care smulge inima asupra conștiinței sale se apropia de limită. Se zbătea în agonie, dar fără rost. O ceață neagră ieși din creuzet și se izbi de corpul prins în interior într-un atac direct. Lanțurile zăngăneau ascuțit, în timp ce scântei zburau.

Această întorsătură rapidă a evenimentelor îl determină pe Chu Wanning să acționeze rapid. Mânecile lungi îi fluturau în timp ce îi proteja pe discipolii din spatele său. „Cum pot să te salvez?”

Salcia care smulge inima se mișca încet, dar încă putea controla metalul topit din bazin. Mai multe rânduri de scriere Cangjie antică se formară în aer.

„Sunt pe cale să-mi pierd conștiința și să vă atac. Nu intenționez să vă rănesc, dar nu voi mai putea să mă controlez. Nu este timp pentru explicații; singurul lucru pe care îl pot face pentru voi acum este să vă informez despre tehnicile pe care le am la dispoziție. Vă rog să aveți grijă...”

Metalul se reformă.

„Sunt bine versat în trei tehnici. Prima, Visul lui Nanke, o tehnică de coșmar care îi adoarme pe cei afectați și le îndeplinește toate dorințele într-un vis minunat. Astfel, chiar și cei cu puteri spirituale suficient de mari pentru a percepe totul ca pe o iluzie ar putea rămâne de bunăvoie acolo, fără să se mai trezească vreodată.”

„A doua, Ispita inimii: o tehnică care folosește ceea ce o persoană râvnește cel mai mult ca momeală, apoi îi determină pe cei afectați să se măcelărească între ei.”

„A treia, Smulgerea inimii...”

Dar, în acel moment, energia spirituală a Salciei care smulge inima se epuiză și el nu mai putea controla metalul pentru a forma alte cuvinte. Și, astfel, efectele tehnicii Smulgerea inimii rămăseseră necunoscute.

O ceață de sânge a explodat din Salcia care smulge inima, care se zbătea. Pe măsură ce pierdea controlul asupra conținutului creuzetului, și-a târât degetul prin sângele vărsat, iar globii oculari umflați și spasmodici s-au fixat pe Chu Wanning. Totuși, refuza să cedeze.

„Shizun!” Xue Meng l-a apucat în grabă pe Chu Wanning, care se pregătea să se apropie. „Nu te duce — ar putea fi o capcană!”

Salcia care smulge inima, incapabilă să vorbească, nu putea decât să ridice degetul pe care îl înmuiase în sânge. Brusc, lacrimile îi umplură ochii.

„Vrei să mă apropii?” întrebă Chu Wanning.

Salcia care smulge inima dădu încet din cap.

Chu Wanning tăcu.

„Shizun!”

Xue Meng încercă să-l oprească încă o dată, dar Chu Wanning doar scutură din cap înainte de a se apropia singur de creuzet și de a întinde o mână.

Salcia care smulge inima părea destul de mișcată de acest gest. Îl privi profund pe Chu Wanning și se strădui să-și fluture brațele — pielea și carnea încă topindu-se — ca și cum ar fi vrut să-i mulțumească. Apoi, înfrângându-și agonia arzătoare, apucă mâna lui Chu Wanning și scrise tremurând pe palma lui:

Trage la sorți, rupe coșmarul...

Nu... pierde din vedere... inima ta...

Odată... ce coșmarul este rupt... încercarea... se termină!

Nu apucă să termine ultimul cuvânt că se prăbuși fără vlagă, ca un morman de noroi, și căzu înapoi în creuzetul clocotitor, dispărând din vedere.

În același timp, un val uriaș de roșu s-a ridicat din bazin cu un zgomot asurzitor. Metalul a țâșnit din pământ și s-a ridicat spre cer sub forma a nouă coloane de flăcări, fiecare în formă de dragon. Chu Wanning a fost nevoit să se retragă, deși focul se reflecta în ochii lui.

Patru simboluri au țâșnit din coloanele de foc și au rămas suspendate în aer.

„Acestea sunt... simbolurile pentru tragerea la sorți despre care a vorbit Salcia care smulge inima?” întrebă Shi Mei imediat, amintindu-și cuvintele Salciei care smulge inima.

Se apropie, dar Chu Wanning îl opri. „Nu le atinge. Toți, în spatele meu.”

„Shizun…” spuse Shi Mei.

„Sunt aici. Va fi bine,” spuse Chu Wanning. "Nu risca. Lasă-mă pe mine să merg primul."

Vorbea blând și fără intonație, dar inima lui Mo Ran fremăta. Dintr-un motiv oarecare, Chu Wanning din fața ochilor lui se suprapunea brusc cu persoana fără inimă din viața lui anterioară, cea care privise cu răceală moartea propriului său discipol.

Dacă putea spune așa ceva, atunci de ce, în trecut, rămăsese deoparte și nu făcuse nimic când Shi Mei murise?

Mo Ran se simți ca și cum nu l-ar fi înțeles niciodată pe Chu Wanning. În ciuda voinței sale, murmură și el: „Shizun…”

Chu Wanning nu le dădu atenție discipolilor săi, ci ridică mâna și luă unul dintre simboluri din aer. Simbolul era din jad, de culoare galben deschis. Îl privi pe față și pe spate și murmură în șoaptă: „Hm?”

„Ce s-a întâmplat?” întrebă Xue Meng.

„Nu scrie nimic pe el”, spuse Chu Wanning.

„Cum e posibil?” Xue Meng era nedumerit. „Lasă-mă să încerc.”

Fiecare luă unul dintre cele patru simboluri. Simbolurile de jad ale lui Xue Meng și Shi Mei erau identice cu al lui Chu Wanning, fără niciun cuvânt. Dar când Mo Ran întoarse simbolul, ochii i se măriră.

„Blass?”

Ceilalți trei se uitară imediat la el.

Xue Meng se încruntă. „Ce e un blass?”

Mo Ran arătă cu degetul spre simbolul său. „Așa scrie.”

Xue Meng se aplecă să se uite și scoase imediat un strigăt furios. „Pah! Mai degrabă ai citit doar jumătate din ce ai putut citi!”

"Este «clepsidră de sânge», spuse Chu Wanning brusc.

El putea citi majoritatea scrierii antice Cangjie și nu inventa lucruri dacă nu era sigur. Prin urmare, dacă el spunea că asta era scris pe simbol, atunci cu siguranță era scris pe simbol.

Mo Ran rămase cu privirea goală. „Ce înseamnă clepsidră de sânge?”

Chu Wanning a scuturat capul. „Nu știu.”

Ca și cum ar fi răspuns, un zgomot surd se auzi din tavanul înalt al arsenalului, iar din acesta coborî o clepsidră uriașă din cupru, pătată de rugină. Spre deosebire de alte clepsidre, aceasta avea o cruce montată în față, deși scopul ei era necunoscut.

Chu Wanning aruncă o privire la clepsidră, apoi se uită la simbolul din mâna lui Mo Ran. O clepsidră cu sânge. Înțelese brusc ce însemna „trageți la sorți”.

Expresia lui Chu Wanning se schimbă brusc, iar el strigă cu voce ascuțită: „Mo Ran, aruncă simbolul, repede!”

Ordinul nu lăsa loc de discuții; fără să știe de ce, Mo Ran se mișcă fără să gândească, pentru a se supune.

Nu ar fi știut dacă nu ar fi încercat, dar acum că încerca, Mo Ran descoperă că simbolul de jad se lipise cumva de mâna lui. Nu putea să-l arunce.

Chu Wanning înjură încet și se grăbi să-și schimbe simbolul cu al lui Mo Ran. Dar în acel moment, zeci de liane spinoase ieșiră din clepsidra ruginită de deasupra și se îndreptară direct spre Mo Ran.

„Mișcă-te!”

„Shizun!”

„Shizun!”

Sângele țâșni peste tot. În ultima secundă, Chu Wanning îl împinse pe Mo Ran la o parte, iar vițele spinoase îi străpunseră corpul.

În forma sa actuală, mai tânără, Mo Ran nu putea face față forței împingerii lui Chu Wanning. Era imposibil să nu audă sunetul cărnii sfâșiate în timp ce se împiedică și căzu la pământ, urmat de țipetele stridente și puternice ale lui Xue Meng și Shi Mei.

Nu se poate. Cum e posibil? Acesta era Chu Wanning — Chu Wanning care îl bătuse pe Mo Ran, îl certase, care nu îl privise niciodată cu bunătate. Chu Wanning care privise cu cruzime cum propriul său discipol murea chiar în fața ochilor lui. Chu Wanning care spusese cu răceală: „Rău din fire, fără speranță de îndreptare.” Chu Wanning care...

Mo Ran ridică capul.

În mijlocul haosului, el a văzut sângele care se scurgea prin hainele aceleiași persoane. Liane ascuțite și dense îi străpungeau spatele până în față, exact în același loc în care fusese rănit de maestra fantomă. Acea veche rană, încă nevindecată, fusese din nou sfâșiată și transformată într-o mizerie însângerată.

Chu Wanning care... care îl protejase pe Mo Ran cu propriul corp în sicriu, care nu scosese un sunet nici măcar când ghearele fantomei îl străpunsese...

Chu Wanning care, ascuns sub pod, ridicase în secret o barieră pentru a-i proteja pe toți de ploaie și vânt, dar care nu îndrăznise să-și arate fața.

Chu Wanning care, după moartea lui Shi Mei în viața anterioară, se dusese în bucătărie și pregătise cu stângăcie wonton pentru ca Mo Ran să mănânce ceva.

Chu Wanning care avea un temperament atât de rău și nu știa să vorbească, care se temea de medicamentele amare și care tușea când încerca să mănânce mâncare picantă — persoana cu care Mo Ran era cel mai familiar.

Chu Wanning pe care Mo Ran nu se gândise niciodată să-l îngrijească, pe care îl urâse din toată inima, dar pe care îl și compătimea.

Chu Wanning.

Wanning...

„Shizun!” strigă Mo Ran în timp ce se repezi spre Chu Wanning. „Shizun!”

„Simbolul tău...” mâna lui Chu Wanning tremura în timp ce îl ridica. Fața îi era palidă, dar atitudinea lui era la fel de fermă ca întotdeauna. „Schimbă-l cu mine...”

Mâna pe care o întindea spre Mo Ran ținea propriul său simbol gol. Îl ridică încet, cu dificultate, întregul braț tremurând ușor de durere. Sub un strat de lacrimi, ochii lui erau luminoși și hotărâți.

„Repede. Dă-mi-l!”

Mo Ran nici măcar nu se ridică în picioare. Se târî până la Chu Wanning și se uită neputincios la rănile îngrozitoare.

„Nu... Shizun...”

„Shizun!”

Xue Meng și Shi Mei se apropiară și ei, dar Chu Wanning, exasperat, ridică o barieră cu o mișcare rapidă a mâinii pentru a-i ține la distanță, înainte de a striga aspru: „Tianwen!”

Tianwen apăru la chemare, tăind cu precizie zecile de liane care îl străpungeau pe Chu Wanning.

Dar aceste liane nu erau obișnuite. Chu Wanning le simțea clar cum îi devorau energia spirituală din locul în care erau îngropate în carnea lui. Neavând altă opțiune, nu putu decât să strângă din dinți, să apuce capetele rupte ale lianelor și, cu toată puterea, să le smulgă.

Un val de sânge i-a țâșnit instantaneu din carne.

Chu Wanning a aruncat vițele deoparte și a expirat, apoi și-a atins rapid meridianele, oprind temporar pierderea de sânge. L-a privit cu furie pe Mo Ran și i-a spus cu voce aspră: „Dă-mi-l.”

„Shizun…”

„Schimbă simbolul cu mine!” a poruncit Chu Wanning.

Până acum, Mo Ran își dăduse seama ce însemna „clepsidra de sânge”. Blestemul acesta, lăsat de Gouchen cu milioane de ani în urmă, era similar cu cel cu care Mo Ran îl chinuise pe Chu Wanning în viața lor anterioară.

Într-adevăr, zeu sau demon, om sau fantomă, ori de câte ori o ființă ajungea în adâncurile cruzimii sale, toate ajungeau la mai mult sau mai puțin același lucru.

Clepsidra de sânge: să torni sângele unei persoane într-o clepsidră, în locul nisipului sau al apei, pentru a măsura timpul. Și când persoana era sângerată până la ultima picătură, timpul se termina.

În viața anterioară a lui Mo Ran, la ceremonia de încoronare ca Taxian-jun, nu îl folosise oare pe Chu Wanning ca clepsidră de sânge? Nu îl obligase oare pe Chu Wanning să privească cum călca în picioare sectele rămase în timp ce urca pe tron? Nu îl lăsase oare să sângereze, picătură cu picătură, în timp ce el privea?

Dar în această viață, în fața clepsidrei de sânge a lui Gouchen, Chu Wanning era dispus să-i dea propriul său simbol în schimbul siguranței lui Mo Ran — era dispus să meargă pe cruce în locul lui. El...

Inima lui Mo Ran bătea neregulat în piept. Nici măcar nu putea gândi.

Cum era posibil? Cum se putea?!

Nereușind să prindă o persoană din prima lovitură, clepsidra de cupru flutură vițele ei spinoase, pregătindu-se pentru un al doilea atac.

Chu Wanning se uită fix la Mo Ran, ochii lui sclipind cu o lumină care tremura ușor. Fața lui era palidă de durere, în timp ce respira ușor. „Mo Ran, eu... ascultă-mă. Grăbește-te și fă schimb cu mine.”

Mo Ran nu putea să vorbească.

„Grăbește-te...” Fața lui Chu Wanning era palidă ca zăpada proaspătă luminată de lună. „Vrei să mă faci să blochez un al doilea atac pentru tine?!”

„Shizun...”

Vița a țâșnit din nou.

În acel moment, Mo Ran a ridicat în sfârșit simbolul, iar Chu Wanning a întins mâna fără să se gândească.

Dar, în mod neașteptat, chiar când mâinile lor erau pe punctul de a se atinge, ochii lui Mo Ran au strălucit. El și-a retras mâna și, în schimb, a schimbat poziția pentru a-l proteja pe Chu Wanning, care era neprotejat, cu propriul corp. Chiar în acel moment, al doilea val de liane i-a ajuns, iar Mo Ran le-a întâmpinat frontal. Într-o clipă, tot corpul său a fost legat și înghițit de liane, care l-au târât până la clepsidra de cupru.

„Mo Ran!”

Zeci de liane s-au înfășurat în jurul lui și l-au fixat strâns de cruce. Mo Ran s-a întors să se uite spre Chu Wanning. Buzele i s-au mișcat.

Ochii lui Chu Wanning s-au mărit brusc. Vocea lui Mo Ran era joasă, dar Chu Wanning o auzea clar. Nu era niciun dubiu.

El spuse: „Shizun, chiar nu sunt... dincolo de orice speranță...”

Așa că, te rog, nu renunța la mine.

Dar nu reuși să termine propoziția. În ultima sa viață, voise să o spună, dar nu o făcuse niciodată. Acum, în această viață, era prea târziu.

Nu mai conta dacă Chu Wanning renunța la el sau nu. Pur și simplu nu voia să-i fie dator acestei persoane. Atât.

Era cu adevărat mai prost decât un buștean. Deja nu mai știa ce simțea pentru Chu Wanning. Nu voia ca lucrurile să devină și mai confuze.

Mo Ran se gândea că în această viață, singura persoană la care ținea, singura persoană pe care o plăcea, era Shi Mei și nimeni altcineva. Singurul motiv pentru care nu voia să facă schimb de simboluri cu Chu Wanning era pentru că nu voia să-i rămână dator. Era doar pentru că nu voia...

Nu voia să-l vadă pe Chu Wanning sângerând din nou.

Inima lui Mo Weiyu nu era de piatră. Nimic nu-l făcea mai fericit decât atunci când cineva era bun cu el. Un pic de bunătate și zâmbetul lui era strălucitor ca primăvara. O mare, mare bunătate și ar fi murit de bunăvoie, fără să se plângă.

O sabie strălucitoare izbucni din vița de vie densă. Era fără îndoială o armă sfântă, un obiect antic care emana o aură copleșitoare de vitejie. O pereche de inele flancau mânerul, iar mânerul era gravat cu modele de spini. Lama era subțire, incrustată cu o efigie complexă a unui dragon cu cap de taur și strălucea cu o lumină azurie atât de ascuțită încât părea că poate tăia orice, de la cel mai moale păr până la cel mai dur metal.

Mo Ran a avut timp doar să citească cuvântul „Gouchen” scris pe lamă; înainte să ajungă la „cel Exaltat”, sabia Zeului Armelor îl străpunsese direct în piept.

Sângele țâșni din el și se scurse direct în clepsidră.

În același timp, o perdea de apă coborî în arsenal, separându-l pe Mo Ran de ceilalți. Potopul torențial brusc îi prinse pe toți ceilalți în partea lor.

„A-Ran!„ țipă Shi Mei. ”A-Ran!"

Ploaia torențială le bloca vederea, făcându-le dificil să vadă cum rezista Mo Ran. Chu Wanning încercă din nou și din nou să străpungă apa. Fu împins înapoi de fiecare dată, până când fu complet ud, cu ochii întunecați pe fața îngrijorată și buzele complet lipsite de culoare.

Vocea lui Chu Wanning era răgușită când strigă: „Mo Ran!”

Vocea lui nu era foarte puternică, dar tremura îngrozitor. El nu observă, dar Shi Mei se sperie și se întoarce să se uite la el. Ce a văzut era shizunul său, de obicei calm și stăpân pe sine, ud și dezordonat, cu genele lungi și fine fluturând, incapabil să-și stăpânească emoțiile, iar îngrijorarea îi întuneca trăsăturile.

Chu Wanning invocă Tianwen, cu sălbăticie scrisă pe frunte, tensionat ca o coardă de arc întinsă.

Neliniștit, Shi Mei îl apucă. „Shizun, oprește-te! Nu ai cum să treci!”

Chu Wanning îl dădu la o parte, cu ochii ascuțiți ca niște lame, și ridică în tăcere o barieră pentru a încerca din nou. Cu toate acestea, cascada era impregnată cu energia spirituală abundentă a lacului Jincheng. Nu numai că nu putea să treacă, dar apa îl lovea ca o mie de săgeți tăioase și ascuțite.

Slăbit din cauza rănilor grave, intensitatea impactului îl făcea să abia se mai țină pe picioare. Chu Wanning s-a strâns de piept și a încercat să reziste, dar a fost forțat să îngenuncheze. Fața i s-a făcut palidă, iar rănile de pe spate s-au deschis și au început să sângereze.

Nu se putea spune dacă umezeala de pe fața lui Shi Mei era apă sau lacrimi. „Shizun!” a strigat el în disperare. „Toate astea... de ce ai făcut asta...?”

„Cum adică, de ce?” Chu Wanning îi răspunse. „Dacă ai fi fost tu sau Xue Meng, tot aș fi făcut-o...”

Durerea era prea mare; cu sprâncenele încruntate, el amuți.

În mod neașteptat, o sabie străluci din spatele cascadei, tăind fără efort torentul de apă cu aceeași ușurință cu care ar fi tăiat tofu.

Energia acelei săbii era extraordinar de mare. Se îndreptă direct spre Shi Mei, exact acolo unde stătea. Era pe punctul de a-l lovi când Chu Wanning ridică brațul și își folosi ultima picătură de energie spirituală pentru a ridica o barieră protectoare în jurul lui Shi Mei, dar tuși și scuipă o gură de sânge din cauza efortului excesiv.

O voce masculină profundă și clară răsună, răsunând în interiorul bolții. „Eu sunt Zeul Armelor, Gouchen cel Exaltat. Sunteți niște ticăloși îndrăzneți, să îndrăzniți să intrați în arsenalul meu de arme sfinte!”

Capitolul 45: Venerabilul știa că vei veni

„Ce fel de zeu nenorocit ești?!” Xue Meng se înfurie la aerul gol. „Ești orb? Cum naiba am intrat fără drept?! Noi suntem cei care am fost răpiți. Pune-ți ordine în gânduri!”

„Nu are rost”, spuse Shi Mei. ”El nu este aici; este doar o voce pe care a lăsat-o în urmă. Falsul Gouchen trebuie să fi intervenit în judecata Salciei care smulge inima pentru a-l face să ne vadă ca pe niște intruși fără scrupule.”

Vocea continuă: „Cei care sunt demni de o armă sfântă trebuie să înțeleagă virtutea și hotărârea ca pe ceva firesc; trebuie să fie insensibili la farmecul iluziilor fantastice și capabili să rămână fideli inimilor lor. Din moment ce ați venit, trebuie să treceți prin încercarea mea. Dacă o veți trece, vă voi oferi trecere liberă și o armă sfântă. Dar dacă sunteți egoiști și ezitați, atunci nu sunteți demni să fiți astfel de maeștri!”

„Virtute...” spuse Chu Wanning cu voce sumbră, printre buzele pătate de sânge. „Asta e așa-zisa ta virtute, să folosești pe cineva ca pe o clepsidră de sânge?”

Evident, știa că Gouchen cel Exaltat nu-l putea auzi, dar furia îl determină să scuipe cuvintele, chiar dacă fiecare sunet îl făcea să respire greu și îi sfâșia rănile. Pur și simplu nu-și putea controla gura neîndurătoare.

Vocea continuă să răsune nepăsătoare prin arsenal.

„Ca test al temperamentului vostru, veți fi scufundați în curând în iluzia visului Salciei care smulge inima. Dacă nu vă treziți la timp din iluzie, tovarășul vostru va sângera până la moarte.”

La aceste cuvinte, culoarea dispăru de pe fețele tuturor celor trei.

„Ce?” murmură Shi Mei.

Cu alte cuvinte, cei trei urmau să fie cufundați într-un vis. Și dacă nu reușeau să se trezească la timp, ar fi rămas pentru totdeauna captivi în acea iluzie minunată, în timp ce, în realitate, Mo Ran ar fi sângerat până la moarte.

Xue Meng rămase mut pentru o clipă, înainte de a răcni furios: „Ce fel de zeu ești tu?! Dacă a te cultiva pentru a deveni nemuritor înseamnă a ajunge ca tine, nu mă voi mai atinge de o sabie pentru tot restul vieții mele!”

Chu Wanning izbucni și el. „Ce absurditate!”

„Shizun!” Shi Mei încercă să-l calmeze în grabă. „Nu te enerva. Ai grijă la rana ta.”

Dar Gouchen cel Exaltat, ticălosul, alesese tocmai acest moment pentru a începe să recite poezie. "Dacă torni apă pe un teren plat, / Ea va curge spre nord, sud, est sau vest. / Viața omului este, de asemenea, legată de soartă, / Și nu ar trebui să ne lamentăm la muncă și să medităm în timpul odihnei. / Așa că torn niște vin pentru a-mi calma neliniștea / Și ridic cupa pentru a nu mai cânta „Drumul adversității”. / Cum poate inima mea, care nu este din piatră sau lemn, să fie indiferentă? / Dar rătăcesc în tăcere și nu îndrăznesc să vorbesc."

Xue Meng era pe punctul de a leșina de furie. ”Ce naiba mormăi acolo?!"

„Este din «Drumul adversității» de Bao Zhao”, explică Shi Mei. „În general, înseamnă că fiecare om are propriul destin, așa că de ce să te afunzi în remușcări? Mai bine să închinăm o cupă și să ne alinăm cu o băutură. Inima oamenilor nu este de piatră, este imposibil să trăiești fără sentimente, iar multe lucruri rămân nespuse.”

Gouchen cel Exaltat scoase un suspin lung. „Câți oameni din această lume vastă ar renunța de bunăvoie la un vis perfect doar pentru a salva pe altcineva? Lumea este plină de războaie și măceluri neîncetate. Dacă o armă sfântă ar cădea în mâini fără scrupule, vina ar fi a mea. Cum aș putea eu, chiar creatorul armelor, să mă iert pentru astfel de păcate?”

Deodată, arsenalul de arme sfinte s-a întunecat, iar decorațiunile zornăitoare care zburau prin aer au încetat să se mai miște. O lumină slabă a venit de sus, ca și cum stelele unui cer strălucitor coborau încet, una câte una, lumina lor iluminând pământul.

O voce intangibilă în aer a șoptit: „Dormiți...”.

Lumina moale și translucidă părea să aibă un efect hipnotic. Nivelul de cultivare al lui Shi Mei și Xue Meng era relativ scăzut, iar ei au adormit repede.

„Dormiți...”

Chu Wanning strânse din dinți și se forță cu încăpățânare să reziste. Dar puterea unui zeu fondator era de neînvins și, în cele din urmă, nici el nu putu rezista și adormi și el.

În interiorul arsenalului de arme sacre, Mo Ran era singurul care mai era treaz. Sângele îi clocotea în gât în timp ce tușea, iar dincolo de cascada diminuată, îi putea distinge vag pe ceilalți trei, prinși în vise.

Chu Wanning, Shi Mei și Xue Meng, toți adormiți.

Mo Ran auzise cuvintele lui Gouchen și știa că singura modalitate de a rupe vraja și singura modalitate de a fi salvat era ca unul dintre ei să se trezească la timp pentru a face acest lucru.

Pe măsură ce timpul trecea, clipă după clipă, mintea lui devenea din ce în ce mai confuză, iar corpul îi devenea din ce în ce mai rece. Dar nimeni nu se trezea.

Poate că ceea ce dai, primești, gândi el. Așa îl tratase pe Chu Wanning în viața sa anterioară, iar acum era rândul lui să simtă cum sângele i se scurgea, picătură cu picătură. Ce ridicol.

Care dintre ei ar putea să renunțe la cel mai frumos vis al vieții sale, un vis despre ceea ce își dorea cel mai mult, doar pentru a veni să-l salveze?

Xue Meng cu siguranță nu o va face. Chu Wanning... nu contează, nici măcar să nu mă gândesc la el. Dacă ar fi cineva, probabil că ar fi Shi Mei.

Mo Ran medită amețit, dar pierduse prea mult sânge și conștiința începea să-i fie tulbure. Coborî capul și privi în jos, la picioarele sale. Sângele care se scursese în partea de jos a clepsidrei de cupru se amestecase cu apa din interior, colorând lichidul strălucitor într-un roșu pal.

Deodată, se întrebă: dacă ar cădea și el în iluzia lui Gouchen, ce ar vedea?

Ar visa wontoni delicați și translucizi, zâmbetul blând al lui Shi Mei, laudele și aprobarea lui Chu Wanning și priveliștea de când ajunsese pentru prima dată la Vârful Sisheng — flori de haitang plutind pe cer, purtate de adierea vântului?

„Mo Ran...”

Auzi pe cineva strigându-l. Capul lui Mo Ran rămase plecat. Se simțea ca și cum era pe punctul de a leșina. Poate că deja avea halucinații. Auzea lucruri.

„Mo Ran. Mo Ran!”

Nu era o halucinație!

Mo Ran ridică brusc capul. Pupilele i se contractară la priveliștea care îi apăru în fața ochilor. Aproape că strigă cu voce răgușită: „Shi Mei!”

Era Shi Mei! Cel care se trezise din vis, care renunțase la perfecțiune și la fericire, care, chiar și atunci când totul era exact așa cum își dorise, încă își amintea de Mo Ran... era Shi Mei...

Văzând acea persoană fragilă traversând cascada și venind spre el, Mo Ran simți că i se taie respirația.

„Shi Mei... tu...” Nu știa ce să spună. Mo Ran închise ochii, cu vocea răgușită „Mulțumesc... Chiar și într-un vis fericit, tu încă... încă îți amintești de mine...”

Shi Mei trecu prin apă, irisul și sprâncenele sale fiind și mai negre în contrast cu hainele ude. Privirea lui era blândă — blândă ca prima dată când Mo Ran îl văzuse, blândă ca în nenumăratele dăți în care apăruse în visele lui Mo Ran în viața anterioară, blândă ca felul în care își amintea de Shi Mei când corpul său se răcise și nu mai avea nimic de care să se agațe.

„Nu fi prost”, spuse Shi Mei. ”Pentru ce îmi mulțumești?”

Abia când se apropie, Mo Ran observă că îi sângerau picioarele.

Nu știa când pământul devenise fierbinte. Gouchen cel Exaltat părea hotărât să testeze cât de departe era dispus să meargă un om pentru prietenul său, așa că farmecul visului era urmat de o tortură nemiloasă.

Cizmele lui Shi Mei erau arse. Dacă nu făcea un pas înainte, pământul rămânea așa cum era, dar dacă insista să o facă, fiecare pas era însoțit de un val de flăcări sub picioare — nu atât de fierbinți încât să-l împiedice să se miște, dar suficient de fierbinți încât să-i provoace o agonie arzătoare.

Dar acea persoană blândă, chiar dacă era clar că suferea, a aruncat doar o singură privire în jos, înainte ca privirea lui să devină și mai hotărâtă și să pășească spre Mo Ran, un picior după altul.

„Mo Ran, mai rezistă puțin”, a spus Shi Mei. ”Te voi coborî de acolo.”

Ochii lor se întâlni, și Mo Ran știa că nu avea rost să spună „Nu te apropia”. Privirea lui Shi Mei era mult prea hotărâtă, mult prea hotărâtă. Nu mai văzuse niciodată această expresie pe fața lui Shi Mei. Dacă Mo Ran ar fi fost într-o stare de spirit mai calmă, cu siguranță ar fi considerat-o ciudată.

În plus, Shi Mei îi spusese întotdeauna „A-Ran”. Când îi spusese vreodată „Mo Ran”?

Dar era atât de fixat pe bunătatea lui Shi Mei, încât nu-și dădu seama că persoana din fața lui nu era deloc Shi Mei, ci...

Chu Wanning.

Ultima tehnică a salciei antice se numea „Salcia care smulge inima”. Această așa-numită „Salcia care smulge inima” schimba inima și spiritul a două persoane.

Când Chu Wanning s-a trezit din vis, a descoperit că schimbase locul cu Shi Mei. Magia Salciei care smulge inima îi transferase conștiința în corpul lui Shi Mei și, probabil, invers. Dar Shi Mei rămăsese adormit, așa că nu avea habar de ce se întâmplase.

Chu Wanning nu avea timp să explice, iar Mo Ran, care nu știa adevărul, credea că persoana din fața lui era de fapt Shi Mei. El credea cu tărie că Shi Mei ar fi îndurat cu siguranță durerea pentru a ajunge la el, la fel cum el nu putuse uita bunătatea lui Shi Mei nici măcar după moartea acestuia. Oamenii erau niște creaturi încăpățânate.

Dar era într-adevăr prea crud.

Când Chu Wanning a ajuns în sfârșit la clepsidra de cupru și a început să se cațere pe vița înaltă spre Mo Ran, sute de spini mici și înțepători au răsărit din viță.

Chu Wanning a fost luat prin surprindere, iar mâinile i-au fost arse și străpunse dintr-o dată. A încercat să se agațe și să continue să urce, dar corpul și cultivarea lui Shi Mei erau slabe. Spinii i-au tăiat pielea și carnea mâinilor în timp ce se prăbușea de pe viță.

Chu Wanning a înjurat încet, cu fruntea încruntată de durere. Corpul ăsta inutil al lui Shi Mingjing!

„Shi Mei!” a strigat Mo Ran.

Chu Wanning căzu în genunchi, pielea arzându-i instantaneu la contactul cu pământul. Cu fruntea încruntată, își mușcă buza din obișnuință și refuză să țipe.

Această expresie ar fi părut încăpățânată și feroce pe fața lui, dar pe trăsăturile blânde și frumoase ale lui Shi Mei, era cumva doar sfâșietoare. Până la urmă, el nu se putea compara cu el.

„Shi Mei…” Mo Ran deschise gura să vorbească, dar în schimb lacrimile îi curgeau pe obraji. Inima îi era sfâșiată de durere. Prin ochii încețoșați, privi acel corp subțire și fragil, acea persoană fragilă, care se cățăra încet, puțin câte puțin, pe viță.

Spinii îi străpungeau mâinile, iar flăcările îi ardeau carnea. Totul era vopsit în roșu, lăsând în urma sa o dâră de pete de sânge.

Mo Ran închise ochii, sângele îi înfundă gâtul. Se înecă și fiecare cuvânt îi tremura. „Shi... Mei...”

Persoana aceea era aproape acum. Mo Ran văzu o sclipire de durere în ochii aceia; părea să sufere cu adevărat. Chiar și vocea lui Mo Ran părea să fie un fel de chin pentru el. Postura lui nu se clătină, dar ochii aceia puteau fi descriși aproape ca imploratori.

„Nu-mi mai striga numele.”

Mo Ran își ținu gura închisă.

„Mo Ran, mai rezistă puțin. Te voi scoate... de acolo...”

În timp ce acea persoană vorbea, ochii lui străluceau de determinare ca o lamă scoasă din teacă, frumoși dincolo de cuvinte pe chipul său de obicei blând.

Roba lui Chu Wanning flutura în timp ce sărea pe clepsidra de cupru. Fața lui era palidă ca hârtia și stătea nesigur, aproape pe punctul de a se prăbuși. În afară de ridicarea și coborârea pieptului, părea foarte puțin diferit de un cadavru.

În acel moment, Mo Ran simți că ar fi fost mai bine să sângereze până la moarte decât să-l vadă pe Shi Mei suferind astfel. Chiar și vocea îi ieși zdruncinată. „Îmi pare rău.”

Chu Wanning știa că aceste cuvinte nu erau pentru el. Voia să explice, dar când a aruncat o privire la sabia albastră-argintie a Înălțatului Gouchen care ieșea din pieptul lui Mo Ran – sabia fiind probabil sursa energiei spirituale pentru viță – s-a temut că, dacă ar fi explicat, Mo Ran s-ar fi rănit și mai mult din cauza șocului. Așa că a continuat să se prefacă că este „Shi Mei” al lui Mo Ran și a întrebat: „Mo Ran, ai încredere în mine?”

„Am încredere în tine.” Fără ezitare.

Chu Wanning îi aruncă o privire de sub gene și apucă mânerul. Sabia era aproape de artera principală a lui Mo Ran; cea mai mică greșeală i-ar fi putut costa viața.

Mâna lui Chu Wanning tremură puțin în jurul sabiei și nu se mișcă.

Ochii lui Mo Ran erau roșii, dar zâmbi. ”Shi Mei.”

„Mn.”

„Sunt pe punctul de a muri?” întrebă Mo Ran.

„Nu vei muri.”

„Dacă sunt pe punctul de a muri, atunci... pot... pot să te țin în brațe?”

O spuse atât de prudent, cu ochii strălucind de umezeală, încât inima lui Chu Wanning se înmuiă fără să-și dea seama.

Totuși, când își aminti că persoana din ochii lui Mo Ran era de fapt altcineva, acea blândețe îngheță instantaneu.

Chu Wanning se simți brusc ca un personaj comic insignifiant pe scena unei piese de teatru, ascuns în spatele mânecilor atrăgătoare și fluide ale protagonistei feminine și trecând total neobservat. În această narațiune emoționantă și înduioșătoare, el era inutil și nedorit.

Sau poate că singura lui utilitate era să poarte fața urâtă a clovnului și, cu un zâmbet exagerat și pictat, să servească drept contrast pentru bucuriile și tristețile, iubirea și ura celorlalți. Cât de ridicol.

Dar Mo Ran nu știa nimic despre gândurile lui. El a văzut sclipirea din ochii lui Chu Wanning și, crezând că este vorba de reticența lui Shi Mei, a adăugat repede: „Doar pentru puțin timp. Puțin timp ar fi suficient.”

Un suspin ușor, abia audibil. „De fapt, eu...

”Ce este?„ întrebă Mo Ran.

”Nu contează", spuse Chu Wanning. "Nu e nimic."

Cu aceste cuvinte, se aplecă mai aproape, dar nu prea aproape, de teamă să nu lovească accidental sabia. Apoi întinse brațele și îl îmbrățișă cu grijă pe Mo Ran.

„Shi Mei”, îi șopti Mo Ran la ureche, „îți mulțumesc că te-ai trezit. Îți mulțumesc că ți-ai amintit de mine, chiar și în vis”.

Chu Wanning privi în jos, cu genele tremurând ca aripile unei fluture. Apoi zâmbi ușor. „Nu-i nimic”. După o pauză, spuse: „Mo Ran”.

„Hm?”

Chu Wanning îl îmbrățișă, mângâindu-i părul ca și cum ar fi fost încă într-un vis, și suspină din nou ușor. „Știai că cele mai frumoase vise rareori se împlinesc?”

Apoi se îndepărtă, îmbrățișarea se sfârși repede, ca atingerea ușoară a unei libelule pe apă.

Mo Ran ridică privirea. Nu înțelegea cu adevărat ce voia să spună Shi Mei. Tot ce știa era că îmbrățișarea scurtă fusese o dovadă de bunătate din partea lui Shi Mei – o bomboană oferită din milă. Dulce și acrișoară, cu o notă de amăreală pe limbă.

În clipa în care sabia fu scoasă, sângele înflori în aer ca o mulțime de flori haitang, smulse din ramuri de o rafală violentă.

O durere ascuțită îi străbătu pieptul lui Mo Ran. Crezu că era pe punctul de a muri, iar tot ce nu putea să lase în urmă îi inundă gândurile dintr-odată. Spuse fără să se gândească: „Shi Mei, de fapt, întotdeauna te-am plăcut. Tu...?”

Odată cu sunetul sabiei căzând pe pământ, vița de vie se risipi instantaneu, ploaia torențială încetă brusc, iar arsenalul de arme sfinte reveni la liniștea de dinainte.

Întotdeauna te-am plăcut. Tu...?

Corpul lui Mo Ran ajunsese la limită, iar întunericul îi învălui ochii.

O pereche de mâini pătate de sânge îl prinse în timp ce cădea în brațele lui Shi Mei. Nu știa dacă vede lucruri care nu există, dar sprâncenele subțiri ale lui Shi Mei erau strânse în timp ce închidea încet ochii, iar o umezeală strălucitoare părea să alunece încet pe fața lui. Părea să-l audă pe Shi Mei șoptind încet: „Și eu”.

Mo Ran își ținu respirația. Cu siguranță avea halucinații. De ce altfel ar fi răspuns Shi Mei atât de trist?

„Și eu... te plac.”

În cele din urmă, incapabil să mai reziste, Mo Ran își pierdu cunoștința.

VOLUMUL 2 - Capitolul 46: Acest Venerabil se trezește

Când Mo Ran și-a revenit, a descoperit că se afla încă în arsenalul armelor sacre. Părea că dormise mult timp, dar când a deschis ochii, a constatat că nu trecuse mult timp. De fapt, tot ce tocmai îndurase se putea să fi trecut într-o clipită.

Nu știa dacă era pentru că vraja fusese ruptă cu succes, dar când s-a trezit, a constatat că era întins pe jos, fără nicio rană. Rana brutală, sângele și măruntaiele erau doar un coșmar. Nu lăsaseră nicio urmă pe corpul său.

În ciuda acestui fapt, Mo Ran era atât surprins, cât și încântat. Apoi se uită la Shi Mei. Nu știa când își pierduse cunoștința Shi Mei, dar și el era nevătămat.

Era oare posibil ca, după ce Shi Mei trecuse de încercarea lui Gouchen cel Exaltat, acesta nu numai că rupese iluzia, dar le și vindecase rănile pe care le suferiseră în timpul ei?

Hm... Deși, când se gândea la asta, Mo Ran nu credea că Gouchen cel Exaltat ar fi vrut să le facă rău, ci doar să-i testeze. Așa că avea sens. Totuși, lui Mo Ran nu i se părea real și încă simțea că scăpase cu viață cu greu.

Dintre cei patru, el a fost primul care s-a trezit. Următorul care s-a trezit a fost Shi Mei. La vederea genelor lui Shi Mei care se deschideau încet, Mo Ran a fost cuprins de bucurie. „Shi Mei!” a exclamat el cu nerăbdare. „Suntem bine! Totul e bine! Repede, uită-te la mine!”

În privirea lui Shi Mei s-a văzut, la început, o umbră de confuzie. Apoi, treptat, a devenit mai lucid, iar ochii i s-au mărit brusc. „A-Ran?! Tu...”

Înainte să apuce să termine, Mo Ran îl îmbrățișă strâns.

Shi Mei fu luat prin surprindere, dar îl bătu ușor pe umăr pe Mo Ran și îi spuse ezitant: „Ce e cu tine?”

„Îmi pare rău că te-am făcut să suferi atât.”

Shi Mei era perplex. „Nu a fost nimic grav. Am avut doar un vis, atâta tot.”

„Dar durerea a fost reală!” protestă Mo Ran.

„Ce durere?” întrebă Shi Mei.

În acel moment, se trezi și Xue Meng. Nu se știa ce vis avusese, dar, trezindu-se brusc, strigă: „Rufian insolent! Cum îndrăznești să mă pipăi?”

Văzându-l trezindu-se, Shi Mei se apropie. „Tinere maestru.

”Huh... Tu? Ce faci aici?" Xue Meng credea aparent că încă visează.

Mo Ran era într-o dispoziție excelentă și, prin urmare, atitudinea lui față de Xue Meng era destul de blândă. Zâmbi în timp ce povestea evenimentele care tocmai se petrecuseră. Abia atunci Xue Meng își dădu seama ce se întâmplase.

„Deci a fost un vis... Și eu care credeam...” Pentru a-și ascunde stânjeneala, Xue Meng își drese vocea. În acel moment, descoperă că Chu Wanning, de obicei cel mai puternic dintre ei, încă dormea, nefiind încă trezit. Era uimit dincolo de cuvinte. „Cum de Shizun nu s-a trezit?”

Cei trei se apropie pentru a examina rănile lui Chu Wanning. Chu Wanning fusese rănit înainte ca iluzia să se activeze, iar încercarea lui Gouchen cel Exaltat vindecase doar rănile suferite în timpul iluziei. Astfel, umărul său era încă îmbibat de sânge, oferind o priveliște șocantă.

Mo Ran suspină. „Să mai așteptăm puțin.”

După aproximativ o jumătate de oră, Chu Wanning își reveni în sfârșit. Deschise încet ochii de phoenix și, când se trezi, privirea îi era goală și rece, ca și cum ar fi fost acoperită de un strat gros de alb lăsat de o ninsoare abundentă. Trecu mult timp până când ochii lui se mișcară și se opriră asupra lui Mo Ran.

Totuși, la fel ca Xue Meng, părea că, deocamdată, nu se eliberase complet din vis. Chu Wanning îl privi pe Mo Ran, apoi întinse încet mâna, cu vocea tremurândă. „Tu…”

„Shizun”, spuse Mo Ran.

Auziindu-l pe Mo Ran strigându-l astfel, mâna lui Chu Wanning se opri în aer. O urmă de căldură păru să apară în sfârșit pe fața lui palidă, iar ochii lui se luminară brusc. „Mn...”

„Shizun!” Xue Meng îl împinse pe Mo Ran la o parte și se aruncă asupra lui Chu Wanning pentru a-i strânge mâna. „Ești bine? Te simți mai bine? Shizun, ți-a luat atât de mult să te trezești... Eram să mor de îngrijorare!"

Când Chu Wanning îl văzu pe Xue Meng, rămase ușor nedumerit. Apoi, ceața subțire din ochii lui se risipi treptat. Acum că putea să-l privească mai atent pe Mo Ran, văzu că, în timp ce acesta se uita la el, îi ținea strâns mâna lui Shi Mei. Nu o lăsase să-i scape nici măcar o secundă.

Priveliștea îl făcu pe Chu Wanning să ezite, iar pe măsură ce se trezea pe deplin, expresia lui se răci. Apoi, ca un pește într-un iaz uscat, se stinse complet.

„Shizun, ești bine?” întrebă Shi Mei, îngrijorat. „Te doare umărul?”

„Sunt bine”, răspunse Chu Wanning cu calm. „Nu mă doare.”

Cu ajutorul lui Xue Meng, se ridică încet. Mo Ran era puțin nedumerit. Chu Wanning era rănit la umăr, așa că de ce pășea atât de prudent când se ridica, de parcă picioarele lui erau rănite?

Mo Ran, presupunând că Chu Wanning nu știa ce se întâmplase în iluzie, îi povesti din nou pe scurt.

Când Shi Mei auzise prima dată povestea, se gândise că ceva nu era în regulă. Acum, că o auzea din nou, se simțea și mai nedumerit. Incapabil să se abțină, spuse: „A-Ran, spui că eu te-am salvat?”

„Da.”

Shi Mei rămase tăcut pentru o clipă, apoi spuse încet: "Dar eu... eu am visat tot timpul. Nu m-am trezit deloc.

Mo Ran a fost luat prin surprindere, dar a râs imediat. „Nu glumi.”

„Nu glumesc”, a spus Shi Mei. „Am visat... Am visat că mama și tata erau în viață. Visul era atât de real, încât nu credeam... Nu credeam că pot să-i părăsesc. Chiar...”

Nu apucă să termine, că Chu Wanning îi spuse blând: „Nu e atât de ciudat. Probabil că Gouchen ți-a șters din memorie faptul că l-ai salvat. Oricum, nici eu, nici Xue Meng nu am făcut-o, și din moment ce el a spus că tu ai fost, atunci așa trebuie să fie.”

Shi Mei tăcu.

„Altfel, ce? Crezi că Gouchen are un mijloc prin care poate schimba sufletele oamenilor?” întrebă Chu Wanning rece.

Chu Wanning nu voia să sufere atâta pentru nimic și intenționa inițial să-i spună adevărul lui Mo Ran. Mai mult, spera că Mo Ran își va da seama că persoana din iluzie nu fusese Shi Mei, ci Chu Wanning, cu care îi fusese schimbată inima. Cu toate acestea, când Mo Ran și-a mărturisit sentimentele lui Shi Mei la final, Chu Wanning a simțit o rușine prea mare pentru a putea suporta.

Când Chu Wanning s-a trezit, a privit în ochii negri și strălucitori ai lui Mo Ran. Pentru o clipă, Chu Wanning a crezut că, poate, în adâncul inimii sale, Mo Ran ținea la el, chiar dacă doar puțin.

Era o speranță modestă și nepretențioasă, un gând vulnerabil care îndrăznea să iasă la suprafață doar în tăcere, după o lungă perioadă de timp.

Se pare că totul fusese doar în imaginația lui. Mo Ran nu știa nimic despre sângele vărsat de Chu Wanning, despre rănile pe care le suferise, și nici nu era nevoie să știe.

Chu Wanning nu era prost. Chiar dacă Mo Ran nu spunea nimic, era ușor de văzut cât de mult prețuia persoana blândă și frumoasă de lângă el. De ce și-ar fi îndreptat Mo Ran privirea spre Chu Wanning, care stătea în colț ca o marionetă acoperită de praf?

Cu toate acestea, chiar și când auzise cuvintele „Întotdeauna te-am plăcut” rostite de Mo Ran, Chu Wanning simțise că pierduse definitiv. Că suferise o înfrângere fără echivoc.

Pentru Mo Ran, acea îmbrățișare din cadrul unei iluzii fusese un gest de milă din partea lui Shi Mei. Mo Ran nu avea să afle niciodată că acea îmbrățișare fusese, de fapt, un gest de milă din partea lui Chu Wanning față de un alt suflet nefericit.

Chu Wanning nu crezuse niciodată că Mo Ran îl va plăcea vreodată în felul acela, așa că făcuse tot posibilul să-și reprime sentimentele. Nu acționase niciodată în conformitate cu ele, nu le tulburase niciodată, nu se apropiase niciodată de ele.

Afecțiunea nesăbuită și legăturile pasionale și obsesive nu pot crește decât în solul tinereții. Când Chu Wanning era tânăr, și el sperase că va exista cineva care să-i rămână alături, cu care să poată împărți vinul sub luna plină, dar a așteptat și a așteptat, iar acea persoană nu a apărut niciodată. Mai târziu, pe măsură ce timpul trecea, reputația lui în lumea cultivării a devenit din ce în ce mai puternică, iar toată lumea l-a pus pe un piedestal. Deși îl admirau foarte mult, păstrau distanța și îl numeau rece. În cele din urmă, a ajuns să accepte atât piedestalul, cât și inima rece.

Era ca și cum s-ar fi ascuns într-un cocon, iar timpul continua să înfășoare mătase în jurul lui. La început, mai vedea încă puțină lumină din exterior filtrându-se prin pereți, dar, an după an, mătasea se îngroșa tot mai mult, iar coconul devenea tot mai dens, până când nu mai putea vedea lumina. În cocon nu mai era decât el și întunericul.

Chu Wanning nu credea în iubire, nici în întâlniri întâmplătoare, și cu siguranță nu voia să alerge după așa ceva. Dacă ar fi trebuit să rupă cu greu coconul, tăindu-se și zgâriindu-se peste tot în proces, și să iasă târându-se neîndemânatic doar pentru a descoperi că nimeni nu-l aștepta de cealaltă parte, ce ar fi făcut?

Poate că îi plăcea Mo Ran, dar băiatul era prea tânăr, prea îndepărtat și prea înflăcărat. Chu Wanning nu voia să se apropie, ca nu cumva într-o zi flacăra aceea să-l reducă la cenușă.

Așadar, de fiecare dată când putea să facă un pas înapoi, o făcea.

Nu știa unde greșise. Ce făcuse, de un vis cu ochii deschiși atât de neînsemnat fusese înecat de o ploaie torențială și rece?

„Shizun, uită-te acolo, repede!”

Strigătul brusc și speriat al lui Xue Meng îl aduse pe Chu Wanning înapoi în prezent, iar privirea lui urmă strigătul și văzu că metalul topit și zgomotos se rostogolea din nou în creuzet. Spiritul copacului străvechi răzbătu din nou prin apă, înconjurat de flăcări. Cu toate acestea, ochii spiritului copacului erau dați peste cap; era evident că nu era în toate mințile. În mâini ținea sabia argintie strălucitoare, lama sacră a lui Gouchen cel Exaltat.

„Fugiți! Repede!” strigă Chu Wanning.

Nu era nevoie să repete. Discipolii lui se repeziră spre ieșire.

Spiritul copacului controlat ridică capul spre cer și țipă. Lanțurile de fier care îi atârnau pe corp zăngăniră violent, clinchetând și clănțănind. Nimeni nu vorbise, dar toți patru au auzit simultan o voce în urechi:

Oprește-i. Niciunul să nu scape.

„Cineva vorbește în capul meu!” strigă Xue Meng îngrozit.

„Nu-i da atenție”, spuse Chu Wanning. „E tehnica Salciei care smulge inima: Ispita inimii! Concentrează-te doar pe fugă!”

Acum că a spus-o, ceilalți și-au amintit. Salcia care smulge inima îi avertizase în timp ce era încă conștient. Tentația inimii folosea lăcomia și dorința din inimile oamenilor ca momeală pentru a-i obliga să se măcelărească între ei.

Într-adevăr, vocea din urechile lui Chu Wanning șuiera: Chu Wanning, nu te-ai săturat? Venerabil Zongshi, Yuheng al Cerului Nopții. Un individ atât de distins, și totuși ești redus la a tânji în secret după propriul tău discipol. I-ai dat atât de mult, iar el a luat totul de-a gata. Niciodată nu a pus ochii pe tine — îi place doar de micuțul Shige, blând și frumos. Ce jalnic.

Fața lui Chu Wanning a devenit cenușie. A ignorat furios zgomotul din urechi și a continuat să alerge spre ieșire.

Vino lângă mine și ia această Sabie Ancestrală, apoi ucide-l pe Shi Mei și nimeni nu va mai fi între voi. Vino lângă mine — te pot ajuta să-ți îndeplinești dorința ca iubitul tău să te iubească numai pe tine. Vino lângă mine...

„Ce ticălos — ieși naibii afară!” Chu Wanning răcni furios.

Discipolii auzeau, evident, și ei diversele ispite pe care le propunea vocea. În timp ce încetineau pasul, se luptau cu ispita. Cu cât se apropiau mai mult de ieșire, cu atât mai mult părea să se zbată în nebunia sa Salcia care smulge inima. Urletele șuierătoare din urechile lor deveniseră practic noduroase.

Gândește-te bine! Odată ce treci de ușa aceea, nu vei mai avea o altă șansă!

Vocile din urechile lor erau diferite, dar toate țipau ascuțit.

Chu Wanning, Chu Wanning, chiar vrei să fii singur pentru tot restul zilelor tale?

Mo Weiyu, eu sunt singura persoană din această lume care știe unde să găsească pilula învierii. Vino la mine, lasă-mă să-ți spun...

Shi Mingjing, știu dorința care se ascunde în adâncul inimii tale... numai eu te pot ajuta!

Xue Ziming, arma sfântă pe care ai ales-o era falsă! În Lacul Jincheng a mai rămas o singură armă care a fost forjată de Gouchen cel Exaltat. Întoarce-te și va fi a ta! Nu-ți dorești o armă sfântă magnifică? Nu vrei să fii preferatul cerurilor? Fără o armă sfântă, nu vei fi niciodată la fel de bun ca ceilalți! Vino la mine...

„Xue Meng!” Mo Ran își dădu brusc seama că vărul său, care alerga alături de el, dispăruse. Se întoarse brusc și îl văzu pe Xue Meng încetinind pasul, până când se opri. Xue Meng se uită înapoi, privind o sabie sacră de un albastru argintiu, care plutea în sus și în jos în creuzet.

Inima lui Mo Ran se strânse. Știa cât de obsedat era Xue Meng de armele sfinte. Când copilul își dăduse seama că arma pe care o primise era falsă, probabil că fusese devastat. Salcia care smulge inima știa cu adevărat cum să lovească sub centură, ispitindu-l cu Sabia Strămoșilor.

„Xue Meng, nu-l crede. Nu te duce!”

„Tinere maestru, să mergem”, interveni Shi Mei. „Suntem aproape de ieșire!”

Păstrând o expresie pierdută, Xue Meng întoarse capul și aruncă o privire spre ei. În tot acest timp, vocea care îi răsuna în cap devenea din ce în ce mai hipnotică.

Sunt geloși pe tine. Nu vor să ai o armă sfântă. Gândește-te la Mo Weiyu — el și-a câștigat deja arma, așa că, desigur, ar prefera să nu ai nimic. Voi doi sunteți frați, dar dacă nu reușești să fii mai bun decât el, atunci poziția de lider onorat al Vârfului Sisheng îi va reveni în mod natural.

„Taci din gură”, murmură Xue Meng. În fața lui, Mo Ran părea să strige ceva cu nerăbdare, dar el nu auzea nimic clar. Nu putea decât să-și strângă capul în mâini și să strige în repetate rânduri: „Taci din gură! Taci din gură!”

Xue Ziming, nu mai există arme potrivite pentru tine în arsenalul de arme sfinte. Dacă renunți la Sabia Strămoșilor, în viitor, nu vei avea de ales decât să te supui lui Mo Weiyu. Când va veni acel moment, el va fi stăpânul tău. Vei fi obligat să îngenunchezi în fața lui și să-i asculți fiecare poruncă! Gândește-te, dacă îl omori, nimic din toate acestea nu se va întâmpla! Fratricidul s-a repetat de nenumărate ori de-a lungul istoriei, iar el este doar vărul tău! De ce ai ezita? Vino, lasă-mă să-ți dau sabia...

„Xue Meng!”

"Tânăr maestru!

Xue Meng încetă brusc să se mai zbată, iar ochii i se deschiseră larg, cu pupilele roșii.

Vino lângă mine... Ești preferatul cerurilor... Ești demn să conduci o armată de milioane...

„Xue Meng!” strigă Chu Wanning aspru.

Vino aici... Numai când vei deveni conducătorul Vârfului Sisheng, lumea inferioară a cultivării va cunoaște pacea... Gândește-te la cei care suferă; gândește-te la nedreptățile pe care le-ați suferit cu toții... Xue Ziming, lasă-mă să te ajut...

Fără să-și dea seama, Xue Meng se apropiase deja de creuzetul clocotitor. Spiritul Salciei care smulge inima îi înmână Sabia Strămoșilor a lui Gouchen cel Exaltat. Vene sângeroase îi brăzdau albul ochilor.

Foarte bine. Ia sabia asta și pleacă. Oprește-i!

Xue Meng ridică încet mâna tremurândă și luă lama sacră albastră-argintie.

Omoară-i. Omoară-l pe Mo Weiyu. Repede... Augghh!

Xue Meng scoase brusc sabia lungă, arma fiind o splendidă floare de oțel în mâna lui. Apoi o învârti, lovind rapid cu o lovitură din spate. Chipul frumos al iubitului cerurilor se reflecta strălucitor în aura spirituală a Sabiei Strămoșilor. Luminați de strălucirea lamei, ochii lui erau mai limpezi și mai strălucitori ca niciodată și nu erau deloc încețoșați de setea de sânge.

Această lovitură nu era îndreptată spre Mo Ran. În schimb, Xue Meng s-a aruncat direct spre corpul Salciei care smulge inima și i-a străpuns abdomenul.

În clipa aceea, pământul s-a cutremurat, iar salcia străveche s-a zguduit. Vraja a fost ruptă, iar interiorul arsenalului de arme sacre a început să se fisureze și să se prăbușească.

Xue Meng respira greu; folosise tot ce avea pentru a se elibera din vrajă. El se uită la Salcia care smulge inima, cu fața tânără plină de inocență și determinare. În ochii strălucitori se vedeau atât naivitatea, cât și mândria. La urma urmei, fiul phoenixului avea mai mult decât simple abilități marțiale.

„Nu mă fermeca și nici să nu îndrăznești să mai rănești pe cineva.” Xue Meng gâfâi când termină și smulse repede sabia lungă.

Mirosul înțepător al sângelui izbucni din Salcia care smulge inima. În timp ce se prăbușea în ultimele clipe de viață, conștiința îi reveni în corp, iar energia plină de resentimente din interiorul său se risipi complet.

Salcia care smulge inima se apucă de piept și își stabiliză cu greu corpul lăsat în jos, ridicând fața. Deschise gura, apoi o închise, și deși nu scoase niciun sunet, mișcarea buzelor sale era ușor de interpretat.

Mulțumesc... că... m-ai... oprit...

Corpul original al Salciei care smulge inima era un spirit din vremuri străvechi, egal în putere cu Sabia Strămoșilor. Înfrânte una împotriva celeilalte, atât sabia, cât și spiritul fuseseră deteriorate iremediabil. Aura spirituală a Sabiei Strămoșilor din mâna lui Xue Meng se estompa și se ofilea.

Dintr-o dată, forma acestui spirit al copacului milenar se risipi.

Într-o clipă, milioane de scântei s-au împrăștiat în creuzet. Dansau și se învârteau deasupra capetelor lor ca niște licurici care zburau și fluturau, strălucind auriu, până când, în cele din urmă, s-au stins unul câte unul, pentru a nu mai fi văzuți niciodată.

„Tinere maestru, vino aici, repede!” strigă Shi Mei. „Arsenalul se va prăbuși!”

Pământul încă se cutremura. Nu puteau rămâne mult timp.

Xue Meng se uită înapoi și aruncă o ultimă privire spre arsenalul de arme sacre. Apoi aruncă cu zgomot sabia ancestrală distrusă și plecă. În spatele lui, cărămizi și șindrile cădeau în cascadă ca o avalanșă.

Capitolul 47: Acest Venerabil simte că ceva nu este în regulă

Chu Wanning era rănit, iar cei trei discipoli erau epuizați, așa că, odată ajunși în coridorul din afara arsenalului, Chu Wanning le-a poruncit să se odihnească puțin. Nimeni nu a vorbit pentru o vreme, stând în picioare sau așezați, inspectându-și rănile sau pe cei din jur și recăpătându-și puterile.

Cu excepția lui Xue Meng, care privea în gol cu capul plecat, parcă pierdut în gânduri.

„Xue Meng...”, murmură Mo Ran.

Xue Meng nu dădu atenție nimănui. Se îndreptă rigid spre Chu Wanning și se opri în fața lui, ridicând privirea. Când deschise gura, vocea lui era ca sticla spartă. „Shizun.”

Când Chu Wanning se uită la el, simți nevoia să-i mângâie părul ciufulit, dar în cele din urmă reuși să se abțină.

„Arma sfântă pe care am ales-o mai devreme era falsă?”

Chu Wanning rămase tăcut.

Ochii lui Xue Meng se înroșiră și mai tare, iar privirea îi deveni sângerie. Dacă nu ar fi fost mândria și încăpățânarea care îl țineau îndreptat, probabil că lacrimile i-ar fi curs pe obraji. „Asta înseamnă că nu voi putea niciodată să revendic o armă sfântă?”

Chu Wanning închise ochii și oftă. Coridorul era tăcut, cu excepția vocii sale clare: "Copil prostuț.

Un singur „copil prostuț”, spus cu un suspin neputincios, și ultima fărâmă de rațiune a lui Xue Meng se prăbuși. Incapabil să mai îndure, se aruncă în brațele lui Chu Wanning și, agățându-se de talia lui, începu să plângă în hohote.

„Shizun... Shizun...”

Eșecul de a obține o armă sfântă din Lacul Jincheng era echivalent cu renunțarea la potențialul de a avansa în lumea cultivării; însemna să renunți la șansa de a ajunge vreodată în vârf. Toată lumea era conștientă de acest lucru. Puterile unui muritor erau limitate, iar fără o armă sfântă, oricât de puternic ar fi fost, o persoană era limitată de corpul său de carne și sânge.

Tinerii maeștri ai sectelor din tărâmul superior al cultivării posedau, mai mult sau mai puțin, arme sfinte care le fuseseră transmise de predecesorii lor. Chiar dacă aceste arme nu erau perfect compatibile cu energiile lor spirituale, erau totuși considerabil de puternice. Dintre tinerii maeștri ai sectelor, numai Xue Meng nu primise o armă sfântă de la Lacul Jincheng, deoarece Xue Zhengyong și fratele său începuseră de la zero.

Astfel, când Xue Meng a ales să mânuiască Sabia Strămoșilor împotriva Salciei care smulge inima și, prin urmare, le-a distrus pe amândouă, el a ales, în esență, să-și sacrifice ambițiile sale pline de spirit pentru a se ridica deasupra tuturor celorlalți.

Chu Wanning nu i-a întrebat nimic și nu a mai spus nimic. El doar l-a ținut pe Xue Meng și i-a mângâiat părul în timp ce băiatul plângea.

Xue Meng crescuse răsfățat, fără să sufere vreodată vreo nedreptate. Își petrecuse toate zilele umflându-se de mândrie și, de când era suficient de mare să-și amintească, nu plânsese niciodată. Dar în acel moment, lacrimile îi curgeau pe fața tânără, iar fiecare cuvânt îi ieșea din gură sfărâmat, ca arma sacră pe care nu urma să o aibă niciodată, ca aspirațiile sale curajoase pe care le crezuse odată sigure. Toate erau spulberate.

„Xue Meng.” Chu Wanning își ținea discipolul în brațe, consolându-l.

Valurile de la fundul lacului se unduiau pe mantia albă a lui Chu Wanning și pe părul său lung și negru ca cerneala. În acel moment, Mo Ran nu putea vedea nimic altceva decât o perdea fină de gene care se lăsa peste fragmentele de lumină blândă de dedesubt. Apoi valurile s-au intensificat, agitându-i părul și hainele, și nu mai putea vedea clar chipul lui Chu Wanning în lumina slabă. Nu putea decât să-l audă spunând: „Nu plânge. Ești deja grozav.”

Vocea lui nu era tocmai blândă, dar când cuvintele acelea ieșeau din gura lui Chu Wanning, erau de o delicatețe de nedescris.

Pe coridor, toți tăcuseră, fiecare cu gândurile sale.

Mo Ran se sprijină de peretele rece ca gheața, privindu-l pe Chu Wanning cum îl ținea pe Xue Meng și îi bătea ușor pe umăr, iar inima îi era plină de tristețe.

În această călătorie spre Lacul Jincheng, veniseră cu toții plini de energie și entuziasm. Acum plecau plini de răni.

Xue Meng fusese preferatul cerurilor timp de cincisprezece ani, respectat și plin de viață. În doar o zi, viitorul său se prăbușise.

De acum înainte, va trebui să-și petreacă restul vieții lungi încercând să uite acești cincisprezece ani de glorie strălucitoare.

În timp ce fugeau din arsenal, au văzut Salcia care smulge inima îndoindu-se încet în creuzet ca un colos antic sfârșit de puteri. Ca moartea unui uriaș blând sau dispariția soarelui însuși. Cei rămași din poporul sirenelor s-au împrăștiat speriați.

Arsenalul de arme sfinte care existase de milioane de ani a fost distrus într-o clipă. Copacul celest a căzut cu un zgomot asurzitor și a declanșat un val uriaș în tot Lacul Jincheng. Confruntați cu uriașul vârtej rezultat, oamenii-pește au luat forma lor originală, încercând să reziste furtunii. Lacul Jincheng s-a umplut instantaneu de solzi strălucitori, lăsând puțin spațiu pentru simplii muritori.

„Nu putem ieși pe aici!” strigă Mo Ran.

În timp ce vorbea, o coadă groasă de dragon de mare se năpusti spre el. Mo Ran se dădu repede la o parte, reușind cu greu să se ferească.

Un dragon negru se avântă brusc înainte, mai mare decât toți ceilalți, solzii lui albastru-negru strălucind cu o lumină aurie.

„Wangyue?!” strigă Mo Ran, surprins.

Wangyue scoase un răget puternic, iar dragonul mut vorbi cu o voce joasă, ca sunetul unui ceas mare: „Urcați pe spatele meu. Odată cu distrugerea Salciei care smulge inima, Lacul Jincheng va urma în curând. Repede! Vă voi transporta departe!”

Nu știau dacă Wangyue era prieten sau dușman, dar neavând altă opțiune, nu puteau decât să facă cum li se spusese. Wangyue îi cără pe toți patru și se avântă prin valurile periculoase pline de mii de dragoni, apele despărțindu-se în urma lui.

„Țineți-vă bine!”

Acesta a fost singurul avertisment al dragonului străvechi înainte de a se arunca din lac și a se înălța în cer. Presiunea i-a lovit pe pasageri ca o tonă de cărămizi, iar fluxul de apă era ca o mie de cai galopând împotriva corpurilor lor. Nu puteau să deschidă ochii, abia puteau să respire, în timp ce se agățau cu disperare cu toată puterea de spatele dragonului pentru a nu fi aruncați în lac.

Când au putut să-și deschidă din nou ochii, se aflau deasupra lacului Jincheng și zburau printre nori, aproape de Vârful Zorii. Picături de apă zburau de pe solzii mari și lucioși ai dragonului, iar stropii se transformau în nenumărate sclipiri de lumină care formau un curcubeu pe cer. Wangyue ridică capul și răcni, în timp ce culorile inundau pământul.

Mo Ran auzi vocea lui Xue Meng din spatele lui, în ciuda vântului puternic, plină de entuziasm. Era încă tânăr, la urma urmei, și se lăsa ușor distras de grijile sale. „Dumnezeule! Zbor! Pe un dragon!”

Wangyue se învârti deasupra Vârfului Zorii, micșorându-se treptat în timp ce cobora. Ateriză pe malul lacului Jincheng la mai puțin de jumătate din mărimea sa inițială, pentru a nu zdrobi rocile și vegetația din jur. Dragonul rămase nemișcat în timp ce ei se dădeau jos.

Când se întoarseră să privească spre Lacul Jincheng, văzură că suprafața înghețată și groasă se topise. Valurile se agită și împrăștiau fragmente de gheață. Primele raze ale zorilor conferiseră cerului din est o nuanță albă pură, iar lumina soarelui se revărsa peste Lacul Jincheng cu o strălucire orbitoare.

„Uitați-vă la dragonii din lac!” strigă Shi Mei.

Dragonii se răsuceau și se încolăceau în apă, ridicându-se și coborând odată cu valurile, până când încet au încetat să se mai miște, moment în care s-au prăbușit unul după altul și s-au transformat în nenumărate firicele de praf. Piese de șah negre au plutit la suprafață și s-au adunat în aer.

„Formațiunea de șah Zhenlong…” murmură Mo Ran.

Totul din lac, de la dragonii de mare până la Salcia care smulge inima, fusese sub controlul Formațiunii de șah Zhenlong. Tot ce se întâmplase fusese o partidă concepută de cineva ascuns în umbră.

Mo Ran se cutremură. Ceva nu era în regulă cu această eră renăscută. Anumite evenimente se petreceau mai devreme decât ar fi trebuit, fără niciun motiv aparent.

În viața sa anterioară, era sigur că nimeni nu fusese capabil să controleze Formațiunea de Șah Zhenlong cu atâta măiestrie la vârsta de șaisprezece ani. Cine era acest fals Gouchen?

„Wangyue!” strigă Xue Meng.

Mo Ran se întoarse și îl văzu pe Wangyue ghemuit pe pământ, nemișcat. Deși nici o piesă de șah neagră nu ieșea din corpul său, părea extrem de slăbit, cu ochii pe jumătate închiși.

„Voi... v-ați descurcat bine... Este de preferat să vedem Lacul Jincheng al Înălțatului nostru Zeu Gouchen distrus, decât să... să-l vedem căzând în mâinile unui ticălos...”

Când Wangyue termină de vorbit, corpul său începu să strălucească cu o lumină aurie, iar când lumina se stinse, el luă formă umană.

„Tu ai fost?!” exclamă Mo Ran și Xue Meng simultan.

Wangyue din fața lor era același bătrân cu părul alb care îi condusese la arsenalul de arme sacre. Wangyue ridică capul, cu o umbră de vinovăție în ochi. „Eu am fost.”

Xue Meng era șocat. "Tu... de ce ne-ai condus la arsenal? Ai vrut să ne ajuți sau să ne faci rău? Dacă ai vrut să ne faci rău, atunci de ce ne-ai adus la țărm? Dar dacă ai vrut să ne ajuți, dacă nu am fi trecut de încercarea Salciei care smulge inima, nu am fi...

Wangyue privi în jos, iar vocea îi era răgușită când spuse: "Vă rog să-mi acceptați scuzele. În circumstanțele date, nu puteam face altceva. Cultivarea falsului Gouchen este insuficientă, iar el s-a bazat în totalitate pe puterea spirituală a Salciei care smulge inima pentru a folosi tehnica interzisă. Singura modalitate de a-i risipi magia era să învingem Salcia care smulge inima. Nu am avut de ales decât să-mi pun speranța în voi patru."

Chu Wanning clătină ușor din cap, apoi se îndreptă spre Wangyue și începu să canalizeze energie spirituală pentru a-i vindeca rănile.

Wangyue a scos un suspin lung. „Daozhang, ești bun, dar nu e nevoie. A venit timpul meu. Nu sunt diferit de celelalte creaturi ale lacului; am trăit din energia spirituală a Salciei care smulge inima. Acum că a dispărut, nu mai am mult de trăit.”

Chu Wanning rămase tăcut.

Wangyue continuă: „Ordinea vieții și a morții nu poate fi schimbată. Am trăit să văd coșmarul Lacului Jincheng spulberat, așa că dorința mea s-a împlinit. Dar sunt plin de remușcări pentru că v-am implicat în aceste pericole.”

„Nu contează”, spuse Chu Wanning. După o pauză, întrebă: „Știi cine este impostorul și ce vrea?”

„Nu-i cunosc identitatea”, răspunse Wangyue. „Totuși, scopul lui era, cel mai probabil, să obțină puterea Salciei care smulge inima, pentru a putea folosi cele trei tehnici interzise.”

„Tehnicile interzise necesită o cantitate incredibilă de energie spirituală”, murmură Chu Wanning. „Ar fi mult mai ușor de stăpânit cu ajutorul unui spirit al copacului străvechi.”

"Da, așa a spus și omul acela. A mai spus că, deși spiritele străvechi sunt extrem de puternice, sunt foarte greu de găsit. Singurul al cărui loc poate fi găsit în vechile înregistrări era Salcia care smulge inima. Intrusul a apărut abia recent și, după ce a preluat controlul asupra lacului Jincheng, și-a petrecut tot timpul în adâncurile acestuia, folosind puterea Salciei care smulge inima pentru a practica tehnicile interzise ale „Renașterii” și „Formațiunii de șah Zhenlong”.

Wangyue a suspinat, cu ochii oarecum goi și stinși.

Mo Ran a simțit că inima i se frânge. Într-adevăr, această călătorie la Lacul Jincheng fusese complet diferită de cea din viața sa anterioară, iar tot ceea ce provocase schimbările avusese loc nu cu mult timp în urmă. Ce anume nu era în regulă, de evenimentele acestea își schimbaseră cursul?

"Nu avea puterea necesară pentru a controla ființele vii, așa că a ucis nenumărate creaturi din lac și a încercat să controleze morții. A reușit acest lucru și, în doar câteva săptămâni, i-a măcelărit practic pe toți cei care trăiau în lac și i-a transformat în piese de șah. A lăsat în viață doar câțiva pentru a experimenta, inclusiv pe mine."

”Când ai ieșit din apă să mă întâlnești, erai controlat de falsul Gouchen?„ întrebă Mo Ran.

”Nu." Wangyue închise încet ochii. „Poate că el este capabil să-i controleze pe ceilalți, cum ar fi spiritul vulpii sau chiar Salcia care smulge inima, dar pe mine nu mă poate controla. Eu sunt o fiară spirituală care a fost îmblânzită de Gouchen cel Exaltat la crearea lumii, cu milenii în urmă. Când m-am supus să fiu animalul lui de călărie, am fost marcat cu sigiliul său pe scala mea inversată și, astfel, voi fi loial unui singur stăpân în viață și în moarte.”

„Atunci de ce ai...”

„A fost o prefăcătorie; n-am avut de ales.” Wangyue oftă. „Intrusul poate că nu a reușit să mă controleze în totalitate, dar sigiliul lui Gouchen cel Exaltat are milioane de ani, iar eficacitatea lui este doar o fracțiune din puterea inițială. O parte din corpul meu a fost sub influența falsului Gouchen – motivul pentru care am tăcut la prima noastră întâlnire a fost că impostorul îmi controla gâtul. Abia când magia lui a fost risipită am putut să vorbesc din nou."

„Falsul Gouchen știa că te prefaci?” întrebă Mo Ran.

„Mă îndoiesc.” Wangyue se uită la Mo Ran. ”El plănuia să-ți ia astăzi miezul spiritual, pentru a prelungi viața Salciei care smulge inima. Nu se aștepta ca eu să te aduc înapoi în arsenalul de arme sfinte pentru a distruge salcia străveche și nu a luat nicio măsură împotriva intervenției mele.”

„Poate că nu a luat măsuri de precauție împotriva ta", sugeră brusc Chu Wanning, ”ci mai degrabă că nu avea puterea necesară pentru așa ceva".

”Ce vrei să spui, Daozhang?„

”Mai e ceva ciudat la acest impostor”.

Capitolul 48: Bătrânul Dragon al Venerabilului

Acum că Chu Wanning a menționat asta, Mo Ran nu a putut să nu fie de acord. Shizunul său avea dreptate.

Un miros slab îl urmărea pe falsul Gouchen. Mo Ran crezuse că era doar imaginația lui, dar dacă și Chu Wanning îl observase, atunci nu putea fi o greșeală. Mirosul morții.

Deci, nu numai că acest Gouchen nu era adevăratul zeu însuși, dar nici măcar nu era o persoană vie! Cu alte cuvinte, cel care se afla în spatele acestei încurcături trăgea sforile atașate unui cadavru îmbrăcat în zeul armelor. Adevăratul păpușar nici măcar nu era acolo.

Gândurile lui Mo Ran au fost întrerupte de un râs trist și slab venind dinspre Lacul Jincheng. Imediat după aceea, un corp palid ca moartea a țâșnit din apă ca o săgeată, în timp ce falsul Gouchen a sărit în aer. Dar atât înfățișarea, cât și comportamentul său deveniseră înspăimântătoare, pielea îi era zbârcită peste tot, ca a unui șarpe în mijlocul năpârlirii sau a unui vierme de mătase care se zbătea să iasă din cocon.

„Yuheng al Cerului Nocturn, Nemuritorul Beidou. Chu-zongshi, chiar te ridici la înălțimea numelui tău.” Falsul Gouchen levita deasupra apei cristaline a lacului, cu fața contorsionată într-un rânjet strâmb, chiar și în timp ce bucăți de piele se desprindeau. „Cum a lăsat Secta Rufeng pe cineva ca tine să-i scape printre degete?”

Vocea lui Chu Wanning era rece când întrebă: „Cine ești tu, mai exact?”

„Nu trebuie să știi cine sunt”, spuse falsul Gouchen. „Nici eu nu-ți voi spune cine sunt. Poți să te gândești la mine ca la cineva care ar fi trebuit să moară demult, dar care a ieșit din iad doar pentru a vă lua viețile, vouă, cei drepți și onorabili!”

„Fără rușine!” răcni Wangyue. „Salcia care smulge inima a fost distrusă! Cu puterea ta, fără ajutorul copacului sfânt, nu ai nici cum să folosești tehnicile interzise, nici mijloace să comiți alte fărădelegi!”

Falsul Gouchen râse batjocoritor. „Bătrân șarpe, cu ultima suflare și încă încerci să-mi stai în cale. Ce te face să crezi că ai dreptul să vorbești aici? Pleacă!”

„Și tu crezi că tu, ca piesă albă de șah, ai dreptul să vorbești?” îl întrerupse Chu Wanning.

O «piesă albă de șah», după cum sugerează și numele, era o piesă specială din formațiunea de șah Zhenlong. Persoana care folosea această tehnică putea să-și pună o parte din suflet într-un corp proaspăt decedat și să le fuzioneze pentru a forma o piesă de șah albă ca jadul pur.

Această piesă albă de șah era diferită de cea neagră obișnuită, care doar asculta comenzile. Pe scurt, o piesă albă de șah era un înlocuitor al vrăjitorului. Deși puterea lor spirituală era mai slabă decât cea a formei lor originale, puteau gândi și acționa independent, iar lucrurile pe care le vedeau și auzeau erau transmise persoanei care le controla.

Identitatea falsului Gouchen a fost dezvăluită, dar singura lui reacție a fost să râdă și să aplaude. „Foarte bine! Bine, bine!”

După aceste trei strigăte, fața falsului Gouchen devenise și mai distrusă și contorsionată. Se părea că vraja se apropia de sfârșit și nu mai putea susține piesa albă de șah pentru mult timp. Astfel, forma originală a cadavrului începea să reapară.

„Chu Wanning, nu fi prea încrezut acum. Chiar crezi că asta mă va opri? Chiar dacă Salcia care smulge inima a fost distrusă, adevărata mea natură poate găsi întotdeauna alte surse de energie spirituală. Tu, pe de altă parte...”

În timp ce falsul zeu vorbea, ochii lui, care deveneau din ce în ce mai încețoșați și mai neclari, se îndreptară brusc spre Chu Wanning, apoi spre Mo Ran, plini de intenții malefice. Mo Ran fu cuprins de un val de teamă.

„Dacă crezi că sunt singurul din această lume care cunoaște cele trei tehnici interzise”, spuse falsul Gouchen cu voce leneșă și batjocoritoare, „atunci mă tem că nu mai ai mult de trăit”.

„Ce vrei să spui cu asta?” întrebă Chu Wanning cu severitate, sprâncenele lui fiind încruntate.

Cu toate acestea, falsul Gouchen încetă să mai vorbească. Îngheță, apoi explodă în bucăți urât mirositoare, în timp ce o piesă de șah albă ca jadul ieși din corpul său și se învârti în aer, luminată din spate de soarele răsărit, înainte de a cădea în Lacul Jincheng cu un plop.

Părea că păpușarul din umbră, după ce pierduse ajutorul Salciei care smulge inima, își epuizase energia spirituală.

În același timp, Wangyue, care se bazase și el pe energia spirituală a Salciei care smulge inima pentru a supraviețui, se clătină și căzu la pământ cu un zgomot surd. „Ah…”

Xue Meng scoase un strigăt de surprindere: „Wangyue!”

„Wangyue!” exclamă și Mo Ran.

Toți patru se adunară în jurul bătrânului dragon. Wangyue abia se ținea pe picioare, buzele lui erau fără culoare. Se uită la ei și vorbi cu o voce tremurândă ca soarele apus. „Nu... Nu credeți prostiile acelui om. În cuvintele lui, era mai mult... mai multă minciună decât adevăr...”

Fața lui Shi Mei era plină de îngrijorare și tristețe. „Qianbei, te rog, nu mai vorbi”, spuse el încet. „Lasă-mă să te vindec.”

„Nu, nu e nevoie. Dacă nici măcar maestrul tău n-a putut... atunci... tu...” Wangyue tuși violent de câteva ori, apoi spuse, gâfâind: "În toți acești ani, mulți au venit în căutarea armelor. Dar... când a sosit acel ticălos, Salcia care smulge inima a refuzat să-l lase să ia armele sfinte lăsate de maestrul nostru și le-a distrus pe toate. Singurele care au rămas... au fost... au fost o viță de salcie la fel de puternică și... sabia Zeului Înălțat..."

Auzind despre această sabie, expresia lui Xue Meng se întunecă, iar gura i se transformă într-o linie subțire și mută.

„Vița de salcie... a ajuns la acest tânăr daozhang.” Wangyue aruncă o privire către Mo Ran. "În acea zi, lângă lac, ți-am spus că, chiar dacă ai fost rău în trecut, nu te voi opri și că nu pot decât să sper că vei urmări virtutea în viitor... Dar, în realitate... în realitate, conform dorinței maestrului meu, armele sfinte ar trebui să aparțină doar celor virtuoși. De aceea, sper că tu... că tu vei...„

Mo Ran înțelese că îi era deja greu să vorbească, așa că îl întrerupse. ”Nu-ți face griji, Qianbei. Înțeleg.„

”Asta e bine... Asta e bine...„ murmură Wangyue. ”Atunci pot... să mă odihnesc în pace..."

Privind spre cer, buzele îi tremurau ușor.

„Se spune că atunci când cineva merge la Lacul Jincheng în căutarea unei arme, o creatură din lac... îi va face o cerere. Majoritatea acestor cereri... erau menite să evalueze caracterul moral al căutătorului, dar existau și excepții ocazionale...”

Vocea lui Wangyue deveni din ce în ce mai slabă, zeci de mii de ani trecând prin fața ochilor lui ca un carusel de felinare.

„Aveam o înțelegere cu maestrul meu. Când a plecat, eu trebuia să rămân și să păzesc Lacul Jincheng, fără să plec... Cine ar fi putut ști că voi sta de pază timp de milenii întregi? Priveliștile pe care le-am văzut în tinerețe, munții și râurile... N-am mai apucat să... să... le văd... vreodată...”

Își întoarse încet capul pentru a-l privi implorător pe Mo Ran, ochii lui sclipind cu o umezeală caldă. În acel moment, Mo Ran a înțeles brusc ce voia să spună.

Într-adevăr, Wangyue a spus încet: „Tinere Daozhang, florile de prun de la poalele muntelui înfloresc splendid tot timpul anului. Îmi plăceau foarte mult când eram tânăr. Chiar dacă ai primit deja arma ta sfântă, ai mai fi... ai mai fi dispus să...”

Mo Ran era pe punctul de a spune: Da, o să-ți aduc o ramură.

Cu toate acestea, înainte să apuce să vorbească, lumina din ochii aurii ai lui Wangyue se stinse brusc.

Jiangnan nu are altceva de oferit decât un cadou al primăverii sub forma unei ramuri înflorite.

Vârfurile acoperite de zăpadă se înălțau maiestuos în depărtare, iar lumina aurie strălucea pe suprafața lacului, pe măsură ce soarele răsărit scălda apele în lumina sa roșiatică. Valurile și stropii spărgeau razele în reflexii roșii strălucitoare.

Wangyue murise.

El fusese printre primii dragoni la crearea lumii, fusese odată puternic încât zguduia pământul și se închinase în servitudine, ducându-și stăpânul în toate colțurile lumii. Toți spuneau că amprenta îl obligase să se supună, dar respectul său pentru Gouchen îl legase de promisiunea sa milenară.

În acest ținut vast, puțini mai erau cei care își aminteau de fondarea lumii. Wangyue știa. Știa că, deși adevăratul Gouchen cel Exaltat avea sânge demonic în vene, mama lui fusese luată împotriva voinței ei. Gouchen detesta demonii și, prin urmare, se alăturase lui Fuxi împotriva invaziei lor. Își folosise sângele demonic foarte puternic pentru a forja prima sabie adevărată pentru Fuxi și îl ajutase să eradice rasa demonilor din tărâmul muritorilor.

Dar după unificarea cerului și a pământului, Fuxi a nutrit îndoieli și resentimente față de Gouchen cel Exaltat, din cauza sângelui său pe jumătate demonic. Gouchen cel Exaltat nu era prost; o sută de ani mai târziu, s-a retras din tărâmul zeilor din proprie voință și a coborât în tărâmul oamenilor.

În timpul călătoriei sale, a văzut suferințe și măceluri nesfârșite. A ajuns la concluzia că nu ar fi trebuit să creeze noțiunea de „sabie” și a fost cuprins de remușcări. Așadar, a adunat multe dintre armele pe care le lăsase în tărâmul muritorilor, le-a sigilat în arsenalul din Lacul Jincheng, a plantat Salcia care smulge inima ca gardian și a poruncit creaturilor din lac ca, dintre cei care vor veni să le caute, numai cei virtuoși să fie demni de ele.

Acum Gouchen nu mai era, iar Wangyue murise. De acum înainte, nu vor mai exista arme sfinte în Lacul Jincheng și nici mai multă lume a apelor. Odată cu căderea zgomotoasă a Salciei care smulge inima, toate aceste păcate și acte de pocăință, distorsiunea și devotamentul s-au risipit ca fumul și cenușa.

Pentru o clipă, nimeni nu a vorbit. În furtuna de zăpadă feroce, cuvintele scrise cu roșu pe placa de piatră de lângă Lacul Jincheng — „Calea înainte este dificilă” — erau aceleași ca atunci când le văzuseră pentru prima dată. Între timp, suprafața lacului, acum liniștită, ascundea toate calamitățile și suferințele care se petrecuseră sub ea.

Arăta exact ca atunci când urcaseră pentru prima dată pe Vârful Zorii, când încă nu știau nimic despre povestea însângerată ascunsă în spatele cuvintelor „Calea înainte este dificilă”.

Mo Ran privi spre cer. Deasupra prăpastiei vârfului, un vultur singur zbura împotriva zăpezilor.

Își aminti brusc cum, în viața sa anterioară, Wangyue îi dăduse o sabie lungă și puternică. În această viață, sabia pe care o văzuse era numai o imitație, iar cea originală, care îi aparținuse odată, fusese probabil distrusă de Salcia care smulge inima înainte ca el să apuce să o vadă măcar.

Trecu puțin timp și, fără să vrea, mintea lui Mo Ran aduse la suprafață vechi amintiri.

Era anul în care venise la Lacul Jincheng în căutarea unei arme. Wangyue ieșise din apă, îl studiase cu ochii lui aurii, blânzi și prietenoși, și îi spusese:

„Prunele de la poalele muntelui înfloresc frumos. Poți să-mi aduci o ramură?”

Mo Ran închise ochii și ridică un braț pentru a-i acoperi. Nu știa ce evenimente se petrecuseră sub lac în viața sa anterioară. La vremea aceea, considerase rugămintea lui Wangyue o pretenție fără rost...

Au trecut multe zile până când s-au întors la Vârful Sisheng. Umărul lui Chu Wanning era grav rănit, iar cei trei tineri erau epuizați, așa că s-au odihnit câteva zile în Cetatea Dai înainte de a se întoarce.

Xue Meng nu a spus nimic despre ce se întâmplase cu Xue Zhengyong și doamna Wang. Mândru cum era, indiferent dacă părinții lui ar fi reacționat cu dezamăgire sau cu compasiune, oricare dintre aceste reacții ar fi fost sare pe rană. Chu Wanning a observat acest lucru și i s-a sfâșiat inima. Așa că s-a îngropat toată ziua în tomuri și pergamente antice, căutând o altă modalitate de a obține o armă sfântă pentru Xue Meng sau un mijloc care să permită unui muritor să rivalizeze cu puterea unei arme sfinte.

În afară de asta, cine era acel fals Gouchen și unde era adevăratul său eu? Și care era semnificația ultimelor cuvinte rostite de piesa albă de șah înainte de a se dezintegra?

Erau multe lucruri care îl îngrijorau, așa că lumânarea din biblioteca Pavilionului Lotusului Roșu ardea toată noaptea, în timp ce ceasul cu apă picura. Pergamentele acoperite cu pasaje complicate erau împrăștiate pe podea, iar în adâncul arhivelor se afla chipul epuizat al lui Chu Wanning.

„Yuheng, uită-te la starea umărului tău. Nu fi atât de imprudent.” Xue Zhengyong stătea lângă el și vorbea agitat, ținând în mână o ceașcă de ceai cald. „Bătrânul Tanlang este un maestru al artelor vindecătoare; fă-ți timp și du-te să te consulte.”

„Nu e nevoie. Deja a început să se vindece.”

Xue Zhengyong scoase un sunet de dezaprobare. "Nu e bine. Uită-te la tine — arăți groaznic de când te-ai întors. Nouă din zece oameni care te-au văzut spun că arăți de parcă ești pe punctul de a leșina. Dacă mă întrebi pe mine, e ceva ciudat cu rana aia. Poate fi vreun fel de otravă sau ceva de genul ăsta. E mai bine să fii precaut.„

Chu Wanning ridică privirea. ”Arăt de parcă sunt pe punctul de a leșina?„ Se opri și zâmbi rece. ”Cine a spus asta?"

Xue Zhengyong a ezitat un moment lung înainte de a spune în cele din urmă: „Aiya, Yuheng, poți să nu te comporți mereu de parcă ești făcut din metal și toți ceilalți sunt din hârtie?”

„Îmi cunosc limitele.”

Xue Zhengyong a murmurat ceva inaudibil. După mișcarea buzelor, era foarte posibil să fi spus: „Cunoaște-ți limitele, pe naiba.” Din fericire, Chu Wanning era prea absorbit de cartea sa pentru a observa.

Au mai discutat o vreme, până când Xue Zhengyong a văzut că se făcea târziu și s-a ridicat să se întoarcă și să-i țină companie soției sale. Înainte de a pleca, s-a asigurat că mai face puțină agitație. „Yuheng, nu sta treaz până târziu. Meng-er va muri de remușcări dacă te vede așa.”

Chu Wanning l-a ignorat pe deplin.

Fiind întâmpinat cu atâta răceală, Xue Zhengyong nu putu decât să se scarpine în cap, jenat, și să plece.

Chu Wanning bău niște medicamente, apoi se întoarse la masă pentru a-și continua cercetările, până când începu să se simtă puțin amețit. Își sprijiniră fruntea într-o mână, având senzație de greață. Greața dispăru repede, așa că puse totul pe seama oboselii și nu îi dădu importanță.

Se făcuse târziu și, în cele din urmă, prea amețit pentru a continua, Chu Wanning adormi cu sprâncenele încruntate și capul sprijinit pe o mânecă largă lângă muntele de cărți. Un sul neterminat zăcea încă pe genunchii lui, în timp ce poala robei îi atârna pe podea ca o undă de apă.

În acea noapte, visă. Acest vis, spre deosebire de majoritatea, era clar și distinct, aproape real.

Chu Wanning stătea în Sala Loialității din Vârful Sisheng, dar această Sală a Loialității era oarecum diferită de cea pe care o cunoștea; multe piese de mobilier și detalii fuseseră modificate. Înainte de a apuca să se uite mai atent, porțile se deschiseră, dând la o parte perdelele roșii.

O persoană intră.

„Shizun.”

Această persoană avea un chip frumos și ochi negri ca tăciunele, cu o nuanță purpurie. Era un tânăr, dar când își ridica colțurile buzelor, părea aproape ca un copil.

„Mo Ran?” Chu Wanning se ridică și voia să se apropie, dar descoperă că încheieturile mâinilor și gleznele îi erau legate cu patru lanțuri metalice care emanau putere spirituală. Acestea îl țineau pe loc și îl împiedicau să se miște.

Șocul a fost urmat de o furie copleșitoare. Chu Wanning a privit lanțurile cu neîncredere, furia contorsionându-i expresia și blocându-i cuvintele. A trecut ceva timp până când a ridicat capul și a spus aspru: „Mo Weiyu, ce crezi că faci? Dezleagă-mă imediat!”

Dar acest bărbat se purta de parcă nu auzise niciun cuvânt din strigătele furioase ale lui Chu Wanning. Un zâmbet indolent și două gropițe îi apărură pe față în timp ce se apropie și îl apucă pe Chu Wanning de maxilar.

Capitolul 49: Shizun al acestui Venerabil este mereu foarte furios

Uimirea lui Chu Wanning nu mai putea fi exprimată în cuvinte. Ochii i se măriră și se uită la Mo Ran din visul său ca și cum ar fi privit o fantomă.

Mo Weiyu, acum adult, era elegant, cu umeri lați și picioare lungi, cu jumătate de cap mai înalt decât el. Când se uită în jos la Chu Wanning, în colțurile ochilor îi puteai citi amuzamentul și batjocura.

„Venerabil shizun, ar trebui să te uiți în oglindă.” Degetul lui Mo Ran alunecă de-a lungul obrazului lui Chu Wanning și se opri lângă urechea lui, ochii lui fiind întunecați și amenințători.

Trecuse un moment de tăcere, apoi el scoase un hmph rece și se aplecă brusc. Această aplecare fu însoțită de o senzație ușoară și arzătoare, în timp ce el captură buzele lui Chu Wanning cu ale sale.

Luat complet prin surprindere, capul lui Chu Wanning zumzăia de zgomot alb. Ceva în mintea lui părea să... se rupă...

Mo Ran îl săruta, iar respirația lui Mo Ran îl invada, umedă, agitată, plină de dorință murdară și păcătoasă.

Buzele se îmbinară brutal, cu scrâșnitul dinților, în timp ce valuri furtunoase se năpusteau în pieptul lui Chu Wanning. Aproape tremura de frică, cu ochii de phoenix larg deschiși și mintea în egală măsură furioasă și stupefiată. În acest vis, era ca și cum și-ar fi pierdut puterile spirituale. Abia putea să-și adune forțele fizice. În schimb, era ținut strâns pe pieptul lui Mo Ran și nu putea să se elibereze din strânsoarea lui.

Din nu știu ce motiv, Mo Ran din acest vis era complet diferit de cel pe care îl cunoștea Chu Wanning. Acea lingușire respectuoasă dispăruse, înlocuită de o prezență dominatoare.

Putea simți distinct respirația fierbinte a lui Mo Ran, care expira încet și rapid, dorința animalică arzând ca lava și amenințând să-l topească, atât carnea, cât și oasele.

Fața lui Chu Wanning era palidă de furie, aproape gata să scuipe sânge. Nu și-ar fi imaginat niciodată că va fi ținut de Mo Ran fără puterea de a se opune. Și mai greu de acceptat era căldura care se aduna în abdomenul său și slăbiciunea din degete din cauza frecării umede și frenetice a acestor sărutări. Tremura în îmbrățișarea lui Mo Ran; pieptul lui Mo Ran era fierbinte, atât de fierbinte încât Chu Wanning simțea că ar fi putut arde și se îneca chiar și prin straturile de țesătură. Voia cu disperare să se zbată, dar nu putea să-și adune puterile.

Când s-au despărțit, picioarele lui Chu Wanning erau ca de plumb. Mo Ran, care încă îl ținea, se întoarse și își lipi fața de spatele urechii lui. Chu Wanning simți mângâierea respirației calde și umede la baza gâtului, în timp ce Mo Ran gâfâia. Apoi îl auzi pe Mo Ran spunând: „Nu voiai să discuți condițiile cu mine?”

Vocea lui era răgușită, atât de mult încât lui Chu Wanning îi părea aproape necunoscută.

Chu Wanning privi în jos și văzu gâtul lui Mo Ran mișcându-se, într-un gest de înghițire, în timp ce acesta lupta o bătălie pierdută pentru a-și păstra controlul.

„Dar tu nu ai nimic de valoare pentru mine, așa că va trebui să negociezi cu ultimul lucru care ți-a mai rămas.”

Vocea lui Chu Wanning deveni și ea răgușită, dar nu știa dacă era din cauza furiei sau a dorinței. În șoaptă, întrebă: „Ce vrei să spui?”

Mo Ran îl împinse spre perete, apoi ridică brusc mâna pentru a lovi suprafața dură. Cealaltă mână se strânse puternic în jurul încheieturii mâinii încătușate a lui Chu Wanning. Nu fără răutate, dar nici fără dorință timidă, se aplecă pentru a-i prinde lobul urechii între buze.

Chu Wanning se cutremură violent, o amorțeală înfricoșătoare îi străbătu coloana vertebrală și se răspândi pe scalp.

Vocea lui Mo Ran era răgușită, respirația lui era grea și apăsătoare. "Lasă-mă să te fut și îți dau ce vrei.

Ochii lui Chu Wanning se deschiseră larg, umezeala din privirea lui era colorată de excitare, dar și mai mult de neîncredere.

Mâna lui Mo Ran ajunsese deja la talia lui Chu Wanning, iar buzele lui se mișcau pe gâtul acestuia. El rosti cuvinte veninoase pe un ton tandru. „Totuși, te urăsc atât de mult, încât probabil va fi greu să-mi trezești interesul pentru corpul tău. Va trebui să te străduiești puțin ca să merite efortul meu.”

Mo Ran făcu o pauză înainte de a-l trage și mai aproape, continuând să-i mângâie talia.

„Așa că gândește-te bine. Dacă ești dispus, atunci îngenunchează ca un băiat cuminte și pune-ți gura la treabă. Servește-mă bine. Apoi întinde-te pe pat și imploră-mă să te fut.”

Chu Wanning era pe punctul de a-și pierde controlul.

Virtuosul, mândrul, purul și austerul bătrân Yuheng păstra distanța atât față de bărbați, cât și față de femei și nu se lăsa pradă nici artelor erotice, nici cântecelor amoroase, fiind mereu incoruptibil, cast și distant. Sau, mai simplu spus, nu știa practic nimic despre iubire și dorință.

Așa că, din nefericire pentru el, în ciuda furiei sale, toate apărările sale s-au prăbușit în fața acestui sentiment intens și necunoscut. Era complet învins.

Mo Ran a așteptat puțin, dar nu a primit niciun răspuns. A înjurat încet și a început să-l sărute din nou pe Chu Wanning, incapabil să se abțină. S-a retras după ce s-a săturat de buzele shizunului său, lăsând în urmă un fir translucid, înainte de a mușca cu blândețe gâtul lui Chu Wanning, lingându-l și sărutându-l până la umăr și ureche.

Scalpul lui Chu Wanning a devenit și mai amorțit când Mo Ran a început să-i tragă și să-i rupă hainele cu brutalitate, murmurând: „De ce te prefaci că ești atât de virtuos și sfânt?!” în timp ce le rupea.

Când Chu Wanning a ridicat ochii să-l privească, privirea lui Mo Ran era aprinsă, nebună, cu o lumină ciudată în colțurile ochilor, ca și cum ura acumulată de mult timp se revărsa în sfârșit.

Dar și ca și cum, după lungi ani de reținere, lava fierbinte a dorinței care fusese prinsă sub straturi de roci se revărsa în sfârșit.

Chu Wanning voia să-și întoarcă privirea, ca și cum ar fi fost ars de intensitatea privirii prădătoare a lui Mo Ran, dar Mo Ran îi ghici intenția și îi apucă fața înainte să apuce să o facă.

„Uită-te la mine.” Vocea lui Mo Ran era aspră și înfierbântată, tremurând ușor de excitare – sau poate de altceva – și plină de pofta unei fiare pe punctul de a-și devora prada. „Am spus, uită-te la mine!”

Chu Wanning închise ochii tremurând.

Visul acesta era mult prea absurd...

„Shizun.” Vocea de lângă urechea lui deveni brusc blândă și caldă, mai asemănătoare cu tonul cu care Chu Wanning era obișnuit. „Shizun, trezește-te.”

Chu Wanning desluși cu ochii încețoșați chipul lui Mo Ran, care se afla la doar câțiva centimetri de al său. Reacționă instantaneu cu o palmă puternică și bine țintită, care ateriză cu zgomot pe obrazul băiatului.

Mo Ran, luat prin surprindere, a încasat palma în plin. A scos un „ah” și a deschis ochii larg. „Shizun! Pentru ce a fost asta?”

Chu Wanning nu a răspuns, în timp ce se ridica, ochii lui de phoenix sclipind de furie și teamă. Corpul lui încă tremura ușor, visul și realitatea amestecându-se și înnebunindu-l.

„Shizun...”

„Stai departe!” strigă Chu Wanning aspru, cu sprâncenele încruntate.

Mo Ran fu surprins de această reacție extremă și trecu ceva timp înainte să întrebe cu precauție: „Ai avut un coșmar?”

Coșmar... Așa este, a fost un vis... A fost doar un vis. Chu Wanning se uită fix la persoana din fața lui pentru o bună bucată de timp înainte să-și poată recăpăta încet calmul.

Era întins în biblioteca din Pavilionul Lotusul Roșu. Sala Loialității și Mo Ran adultul nu erau nicăieri. Singurul lucru din fața lui era un chip încă tânăr și copilăros.

În sfârșit complet treaz, Chu Wanning a făcut o pauză pentru a-și schimba expresia într-una decentă, în timp ce se prefăcea că își aranja hainele. Degetele sale subțiri încă tremurau ușor în timp ce suprima agitația și neliniștea care încă mai rămăseseră, și abia după o pauză a spus: „Mn. Am visat și... loveam pe cineva.”

Mo Ran își frecă roșeața de pe obraz și scoase un mic șuierat de durere. „Ce ai visat, Shizun? Ce lovitură puternică...”

Jena îi apăru pe chipul lui Chu Wanning. Își strânse buzele și, întorcându-se puțin, nu spuse nimic.

Fața lui era calmă ca apa, dar inima îi era agitată de valuri sălbatice. Practic, simțea cum mândria lui era pe punctul de a se spulbera în milioane de bucăți. Nu-i venea să creadă că visase ceva atât de absurd, cu cuvinte atât de murdare. Ce rușine! Cum mai putea să se numească maestru?

Mai rău, corpul său inutil reacționase la acel vis umilitor. Simțea că era pe punctul de a avea o cădere nervoasă...

Din fericire, roba lui era largă și lejeră, ascunzând rușinea de privirile celorlalți.

Fața lui Chu Wanning era încă întunecată, în timp ce își sprijinea fruntea cu o mână. Nu putea să-l prindă pe Mo Ran din vis pentru a-și descărca furia, dar avea o alternativă la îndemână, chiar în fața ochilor lui, care venise convenabil la ușa lui Chu Wanning. Așadar, cu o privire furioasă, îl întrebă morocănos: „Ce faci, intrând în camera mea privată în miezul nopții de parcă ai fi stăpânul Pavilionului Lotusului Roșu? De când ești tu Bătrânul Yuheng?”

Mo Ran nu a putut răspunde imediat. Mai întâi a primit o palmă fără motiv, apoi o mustrare severă. Se simțea puțin nedreptățit și a murmurat cu o voce șoptită: „Ce te-a enervat de data asta?”

Chu Wanning s-a încruntat. „Nu sunt nervos. Mă întorc la culcare, ieși afară!”

"Dar Shizun, e deja dimineață."

Chu Wanning a făcut o pauză.

„Am îndrăznit să intru în Pavilionul Lotusului Roșu fără permisiune pentru a te căuta doar pentru că am așteptat destul de mult timp la Platforma Păcatului și a Virtuții, dar nu ai venit.”

După un moment lung, lung de tăcere, Chu Wanning deschise o fereastră cu obloane. Într-adevăr, soarele răsărise deja pe cer, păsările cântau și insectele zumzăiau.

Chu Wanning se încruntă și mai tare. Arăta de parcă ar fi putut să invoce Tianwen și să înceapă să-l biciuiască în orice clipă.

Gândindu-se că fusese cufundat într-un vis erotic până dimineața devreme... În plus, dacă Mo Ran nu venise să-l caute, visul ar fi putut continua...

Gândul acesta îi făcu venele de la tâmplă să pulseze, iar articulațiile degetelor cu care strângea rama ferestrei deveniseră palide ca jadul.

Chu Wanning practica cultivarea mentală, care implica cultivarea minții cu reținere și disciplină, și îl făcuse priceput în a-și suprima dorințele. Până atunci, nu avusese niciodată un gând nepotrivit, cu atât mai puțin un vis erotic.

Având principiile pe care le avea, Chu Wanning era ca un om de lemn: prost, neîndemânatic și, pe deasupra, rigid. Cultivarea sa mentală era atât de avansată încât se detașase complet de orice dorință, iar când nu avea nimic de făcut, privea adesea cu dispreț cuplurile de îndrăgostiți și partenerii de cultivare duală, simțindu-se destul de mulțumit de sine pentru că era virtuos și incoruptibil.

Cine ar fi putut anticipa că, în cele din urmă, va ajunge astfel? În mâinile propriului său discipol.

Înțeleptul, puternicul, nobilul și distantul Chu-zongshi nici măcar nu îndrăznea să-l privească pe Mo Ran în timp ce îi spunea furios: „Grăbește-te și vino cu mine la Platforma Păcatului și a Virtuții pentru practica de dimineață!”, înainte de a se întoarce brusc și a pleca, dispărând într-o clipă.

Xue Meng și Shi Mei așteptau de mult timp și stăteau la umbra unui copac, vorbind, când a sosit Chu Wanning.

Shi Mei era tulburat. „Shizun nu întârzie niciodată. S-a întâmplat ceva? E atât de târziu și încă nu a apărut.”

Xue Meng era și mai îngrijorat. „Mo Ran nu s-a dus să-l caute pe Shizun? A trecut mult timp și încă nu s-a întors. Dacă aș fi știut că se va întâmpla asta, aș fi mers cu el. Sper că Shizun nu e bolnav!”

„Rana de la umărul lui Shizun era destul de gravă, chiar și după îngrijiri adecvate”, spuse Shi Mei. „Și este predispus la îmbolnăviri, așa că nu este improbabil...”

La auzul acestor cuvinte, Xue Meng deveni și mai neliniștit, până când se ridică brusc. "Nu mai pot aștepta. Nu ne putem baza pe acel câine neîncrezut, Mo Ran — mă duc să văd eu cum este Shizun!

Dar când se întoarse, îl văzu pe Chu Wanning, cu roba imaculată fluturând în timp ce se apropia cu pași mari.

„Shizun!” strigară simultan cei doi de sub copac.

„Am fost reținut de niște treburi”, spuse Chu Wanning. „Astăzi avem antrenament de arte marțiale. Să mergem.”

Când Chu Wanning nu era atent, Shi Mei se întoarse spre Mo Ran, care îl urma. „Shizun este bine?” întrebă el în șoaptă. „Ce l-a reținut?”

Mo Ran ridică privirea. „A dormit prea mult.”

„Ce?”

„Șșș, prefă-te că nu știi.” Mo Ran își frecă obrazul, care încă îl durea de la palmă. Nu voia să mai primească încă una.

Shi Mei clipi. „De ce ai obrazul stâng atât de roșu?”

„Dacă continui să întrebi, obrazul drept o să i se alăture”, spuse Mo Ran în șoaptă. „Las-o baltă. Hai să ne grăbim și să mergem după ei.”

Când ajunseră la terenul de antrenament, Chu Wanning le spuse lui Mo Ran și Shi Mei să facă mai întâi un meci de antrenament, lăsându-l pe Xue Meng deoparte.

„Stai jos”, spuse Chu Wanning.

Deși Xue Meng nu știa motivul ordinului, el trata întotdeauna fiecare cuvânt al shizunului său ca pe o lege. Se conformă imediat, așezându-se.

Chu Wanning se așeză în fața lui. „Competiția Muntelui Spiritual va avea loc peste trei ani. Ce planuri ai?”

Xue Meng privi în jos și, după o clipă, spuse printre dinți: „Să câștig.”

Dacă Chu Wanning i-ar fi pus această întrebare înainte de călătoria lor la Lacul Jincheng, Xue Meng ar fi răspuns cu aroganță și certitudine. Acum, tot ce mai rămăsese în spatele acestor cuvinte era o simplă refuzare încăpățânată de a renunța la mândria sa. Nu era vorba că nu avea constiință de sine, ci mai degrabă că refuza să renunțe și să cedeze titlul de „preferatul cerurilor” altcuiva fără să lupte.

După ce a rostit aceste cuvinte, Xue Meng a aruncat o privire către Chu Wanning, cu inima plină de anxietate.

Chu Wanning îl privea fără niciun pic de batjocură sau îndoială. El a spus doar, simplu: „Bine.”

Ochii lui Xue Meng s-au luminat imediat și, în entuziasmul său, s-a bâlbâit. „Shizun, crezi că... crezi că mai pot... eu...”

„Discipolii mei nu renunță fără luptă.”

„Shizun...”

"Tinerii remarcabili din toate sectele participă la Competiția Muntelui Spiritual. Cei care nu au arme sfinte nu vor fi, desigur, o adversitate pentru tine, dar chiar dacă adversarul tău are una, nu trebuie să te temi. O armă sfântă nu este ceva ce se poate stăpâni ușor într-o perioadă scurtă de timp. Deși sabia ta, Longcheng, este puțin inferioară în comparație, este totuși o armă superbă, de înaltă calitate, realizată de mâini omenești. Atâta timp cât te antrenezi și exersezi cu sârguință în următorii trei ani, victoria nu este cu siguranță imposibilă pentru tine."

Era bine cunoscut faptul că Chu-zongshi avea un ochi ager și o judecată solidă în domeniul artelor marțiale. În plus, nu era genul de persoană care să spună minciuni albe încurajatoare din simpatie. Prin urmare, cuvintele lui i-au ridicat mult moralul lui Xue Meng. „Shizun, vorbești serios?”

Chu Wanning a îngustat ochii. „Câți ani ai, Xue Meng?” l-a întrebat el ușor. „Nu alint pe nimeni peste cinci ani.”

Xue Meng, puțin jenat, și-a frecat nasul și a zâmbit.

„Victoria și înfrângerea nu sunt lucruri pe care le poți controla”, a continuat Chu Wanning. „Important este să fii mândru de tine. Dă tot ce ai mai bun și nu-ți face prea multe griji pentru rezultat.”

„Am înțeles!” a răspuns Xue Meng.

După ce i-a liniștit îngrijorarea lui Xue Meng, Chu Wanning s-a îndreptat spre terenul de antrenament. S-a apropiat de capătul unde se aflau manechinele de antrenament. Pentru a preveni ca discipolii să-i rănească accidental pe cei care treceau pe lângă ei în timp ce se antrenau cu manechinele, această zonă fusese construită la o distanță considerabilă. Trebuia să parcurgi un coridor lung și să o iei după un colț pentru a ajunge acolo.

Shi Mei și Mo Ran stăteau de vorbă cu spatele la Chu Wanning, nici prea aproape, nici prea departe, la doar câțiva metri distanță.

„Voi doi...” Chu Wanning era pe punctul de a-i striga, dar când a văzut scena din fața lui, s-a oprit brusc.

Capitolul 50: Acest Venerabil te place

Ca cineva care prețuia armele, acest gen de scenă l-a revoltat atât de tare pe Chu Wanning încât nici nu putea să vorbească. Se uita ca un idiot.

Sub un copac înflorit, nu departe, Mo Ran invocase Jiangui. Dimensiunea unei arme sacre putea fi modificată după bunul plac; majoritatea oamenilor preferau să-și facă armele mai mari și mai impresionante, sau cel puțin să le păstreze la dimensiunea normală, așa cum făcea Chu Wanning. În schimb, Mo Ran făcuse Jiangui mic, aproximativ de lungimea și lățimea unui șnur pentru legat părul, cu frunze minuscule. Arma sacră demnă arăta absolut jalnică.

Mai mult, oamenii aveau energii spirituale înnăscute diferite. Astfel, Tianwen strălucea auriu când Chu Wanning își vărsa energia spirituală în ea, dar Jiangui căpăta o nuanță stacojie. Așadar, lăsând frunzele la o parte, în prezent, Jiangui arăta exact ca un fir roșu al destinului...

„Shi Mei, leagă asta de mâna ta. Vreau să văd dacă Jiangui are puterea lui Tianwen de a scoate adevărul de la oameni.

”Uh... vrei să o testezi pe mine?„

Mo Ran zâmbi. ”Da. Pentru că sunt cel mai apropiat de tine și știu că nu m-ai minți niciodată.

Shi Mei încă ezita. „Adevărat, dar...”

„Aiya, nu o să te întreb nimic dificil. Dacă nu mă crezi, să facem un jurământ?” În timp ce spunea asta, Mo Ran întinse degetul mic.

Shi Mei nu știa dacă să râdă sau să plângă. ”Câți ani ai? Nu e puțin copilăros?”

„Haide, să jurăm! Dacă e în regulă la opt ani, atunci e în regulă și la optsprezece ani, și la optzeci și opt. Nu e nimic copilăresc în asta.” Mo Ran îi apucă mâna dreaptă lui Shi Mei și îi trase degetul mic cu un zâmbet ștrengar. Shi Mei, prins între iritare și râs la acest comportament ridicol, nu putu decât să accepte.

În mod neașteptat, în loc să-și lege degetele mici, Mo Ran zâmbi, și ochii lui erau la fel. „Jiangui, e timpul să trecem la treabă.”

Jiangui se mișcă mai repede decât fulgerul și, într-o clipă, se înfășură în jurul degetului mic al lui Shi Mei, cu celălalt capăt în jurul degetului lui Mo Ran.

Tânărul chipeș râse ca o vulpe vicleană care reușise să-și atingă scopul. „Felicitări, ai căzut în capcană”, spuse el fericit, cu gropițe în obraji.

„Tu!” Shi Mei nu știa dacă să râdă sau să plângă. Ezită, apoi spuse: „Dă-mi drumul, haide.”

„Mai târziu, mai târziu”, zâmbi Mo Ran. „Mai întâi, câteva întrebări.”

Adevărul era că Mo Ran se simțea neliniștit încă de la episodul de la Lacul Jincheng, când primise cutia Dorința Veșnică, pe care Shi Mei nu reușise să o deschidă. Chiar dacă Shi Mei purta mănuși în acel moment și nu atinsese direct cutia, Mo Ran nu putea să-și alunge îndoielile. Mai mult, Chu Wanning fusese în cele din urmă cel care o deschisese.

Chu Wanning... Cum era posibil?

Așa că Mo Ran a concluzionat că cutia trebuie să fi fost defectă. Voia să folosească Jiangui pentru a confirma acest lucru, doar pentru a fi sigur.

Era absolut sigur de sentimentele sale pentru Shi Mei, dar se temea că poate nu avea aceeași importanță în inima lui Shi Mei. În ceea ce privește mărturisirea de la Lacul Jincheng, nu putea fi sigur că nu și-o imaginase.

Shi Mei avea un temperament blând și era drăguț cu toată lumea. Era total diferit de Chu Wanning, cu fața lui posomorâtă zi de zi, de parcă toată lumea îi era datoare ceva – complet antipatic.

Taxian-jun era o persoană grosolană, dar când venea vorba de persoana iubită, se gândea atât de mult încât gândurile îi făceau capul să se învârtă.

„În primul rând.” Inima lui Mo Ran era plină de anxietate, dar continua să zâmbească și să se prefacă indiferent. Decise să pună mai întâi câteva întrebări ușoare și fără importanță, ca să încălzească atmosfera. „Ce părere ai de Xue Meng?”

O înțepătură în deget și Shi Mei mărturisi. „Tânărul maestru este un om bun, dar este prea direct, uneori chiar intolerabil de lipsit de tact.”

Mo Ran izbucni în râs, bătând din palme de bucurie. „Eh? Chiar și tu te-ai săturat de el? Ha ha ha, e de înțeles, e mult prea enervant.”

Shi Mei se înroși. „Nu vorbi așa tare. Dacă te aude tânărul maestru?

”Bine, bine, bine.„ Mo Ran zâmbi. ”Dar mă bucur când vorbești urât despre el."

Shi Mei nu știa ce să răspundă.

„Și ce părere ai de Shizun?” continuă Mo Ran.

„Shizun este și el un om bun, doar că are un temperament puțin...” Shi Mei părea că nu voia să-l critice pe Chu Wanning. Cu toate acestea, era legat de Jiangui, așa că, deși își mușcă buza pentru o clipă, sfârși prin a spune: „Are un temperament puțin impulsiv.”

„Ha ha, puțin impulsiv? Mai degrabă ridicol de impulsiv. Se supără în fiecare zi și nici măcar nu recunoaște. E mai dificil decât împărăteasa însăși.”

În colț, Chu Wanning stătea tăcut, ascultând fără să spună nimic.

„Dacă înțelegi temperamentul rău al lui Shizun, de ce ai ales să studiezi sub îndrumarea lui?” întrebă Mo Ran cu voce tare.

„Shizun este rece la exterior, dar în interior este de fapt bun”, a spus Shi Mei. „Nu sunt la fel de talentat ca ceilalți, dar lui nu-i pasă că învăț mai greu. El spune că toată lumea merită să învețe, iar pentru că nu sunt priceput la luptă, m-a învățat să vindec. Este cu adevărat foarte bun cu mine.”

Mo Ran, care inițial era destul de vesel, se potoli auzind asta, zâmbetul dispărând de pe fața lui. Trecu ceva timp înainte să spună: „Când a fost el bun cu tine? Tot ce a făcut a fost să te învețe câteva tehnici și poate că ocazional a avut grijă de tine. Asta e de așteptat de la orice maestru.”

„E diferit...”

Mo Ran se enervă, pufnind. „Oricum, nu e chiar atât de bun cu tine! Orice face pentru tine, pot să fac și eu!”

Shi Mei tăcu.

În tăcerea stânjenitoare care a urmat, Mo Ran își potoli încet flăcările din inimă. Văzând că Shi Mei privea în jos fără să spună nimic, se umplu de vinovăție și șopti încet: „Îmi pare rău.”

„Nu-i nimic.” Un moment mai târziu, Shi Mei spuse brusc: ”Odată, cu câțiva ani în urmă, înainte să vii la Vârful Sisheng, mergeam pe o potecă când a început brusc să plouă cu furtună. La vremea aceea, nu eram încă discipolul lui Shizun. Am dat peste el în timp ce alergam prin ploaie. El ținea o umbrelă roșie din hârtie impregnată cu ulei și, văzându-mă în starea aceea jalnică, mi-a oferit-o. Auzisem de reputația lui rece, așa că eram teribil de speriat să merg lângă el.„

”Și apoi?„

Expresia lui Shi Mei era blândă. ”Apoi? Apoi nu am scos niciun cuvânt tot drumul."

Mo Ran încuviință. „E o persoană atât de rigidă. Ce i-ar putea spune cineva?”

„Da.” Shi Mei zâmbi ușor. „Shizun nu vorbește mult. Dar când m-a condus până la ușă și m-am întors să-i mulțumesc, am văzut că umărul lui drept era complet ud. Eu mergeam în stânga lui și nu mă udasem deloc.”

Mo Ran tăcu.

„Era o umbrelă mică, suficientă doar pentru o singură persoană, iar el o folosise în mare parte pentru a mă acoperi pe mine. L-am privit cum se îndepărta în ploaie, iar apoi, imediat ce am ajuns în camera mea, i-am scris o scrisoare în care îi ceream să mă accepte ca discipol.”

„Ajunge”, a spus brusc Mo Ran.„Ești prea sensibil. Dacă continui așa, o să-mi pară rău pentru tine.”

„A-Ran, nu pentru Shizun ar trebui să-ți pară rău?” a întrebat Shi Mei cu blândețe."Are doar o umbrelă mică pentru că e mereu singur. Nimeni nu vrea să meargă cu el. De aceea, chiar dacă Shizun este uneori puțin strict cu mine sau mă ceartă puțin mai mult, nu mă deranjează. Pentru că îmi amintesc de umărul lui ud."

Mo Ran nu spuse nimic, vârful nasului îi era puțin roșu, iar inima îi era puțin tristă. Era un fel de melancolie neclară și nici măcar nu era sigur pentru cine o simțea.

„A-Ran, să te întreb ceva.”

„Mn, spune.”

„Nu-ți place de Shizun?

Mo Ran ezită. ”Eu...„

”Sau, cu alte cuvinte, nu-l placi, nu-i așa?

Dintr-un anumit motiv, când Shi Mei îi puse această întrebare, privirea lui, de obicei blândă și senină, părea oarecum tăioasă. Mo Ran, luat prin surprindere, rămase brusc fără cuvinte.

În uimirea lui, Mo Ran nu încuviință din cap și nici nu negă. Trecu mult timp până când reuși să-și forțeze un zâmbet pe față. „Aiya, nu eu ar trebui să pun întrebările? Nu pot să te las să schimbi rolurile așa!”

Shi Mei nu a ratat faptul că Mo Ran a evitat să răspundă, dar nu a insistat, zâmbind doar. „Doar mă întrebam. Nu o lua în nume de rău.”

„Mn.” Mo Ran își calmă emoțiile și privi printre gene spre fața lui Shi Mei, care era la fel de frumoasă ca luna strălucitoare de pe cer. Ca a treia întrebare, Mo Ran intenționase să-l întrebe pe Shi Mei dacă îl place, dar această conversație îi lăsase inima împovărată. Rămase tăcut pentru o clipă, cu buzele strânse, înainte de a spune brusc: „E doar shizunul meu, nimic mai mult. Dacă îl plac sau nu, nu are nicio importanță.”

Când Chu Wanning auzi aceste cuvinte din umbra în care stătea, genele îi tremurară ușor, ca aripile unui fluture rănit. Deși în adâncul inimii sale știa deja, auzind confirmarea, corpul său se simți atât de ușor încât ar fi putut să plutească, în timp ce inima îi era atât de grea încât ar fi putut să se scufunde în mare. Simți și un fior. Poate că toamna venise mai devreme anul acesta.

Mo Ran și Shi Mei încă vorbeau în depărtare. Chu Wanning închise ochii, iar greața ușoară care îl cuprinsese în ultima vreme îl invadă din nou. Brusc epuizat, s-a întors să plece.

Făcuse doar câțiva pași când vântul de toamnă i-a purtat slab vocea lui Mo Ran. În ciuda eforturilor sale, s-a oprit din mers.

Mo Ran îi punea lui Shi Mei a treia întrebare. „Ei bine, mi-ai spus părerea ta despre Xue Meng și Shizun. Acum e rândul meu.” Încercă să pară degajat, dar era foarte precaut, aproape patetic, când întrebă: „Shi Mei, ce părere ai despre mine?”

Shi Mei tăcu.

Jiangui părea să aibă aceeași abilitate de a interoga ca Tianwen. Shi Mei refuză să răspundă, așa că strălucirea roșie a lui Jiangui deveni mai intensă în jurul degetului său. El se încruntă puțin. „Au…”

„Spune ceva.” Inima lui Mo Ran suferea pentru Shi Mei, dar această întrebare se înfipsese atât de adânc în inima lui, în această viață și în cea precedentă, încât devenise practic demonul său personal, așa că insistă. „Ce părere ai despre mine?”

Shi Mei a scuturat din cap și a închis ochii, ca și cum ar fi suferit foarte mult. Genele lui lungi tremurau și transpirația i se aduna pe frunte.

Fără cuvinte, Mo Ran a suspinat, incapabil să suporte să-l rănească astfel. „Las-o baltă…”

Era pe punctul de a îndepărta Jiangui când Shi Mei a ajuns la limita rezistenței sale și, cu fața palidă, a spus cu voce răgușită: „Cred că ești… grozav.”

Ochii lui Mo Ran s-au mărit.

Fața lui Shi Mei se înroși foarte repede, parcă jenat. Își coborî privirea, plecă pleoapele și nu îndrăzni să-l privească pe Mo Ran.

Jiangui dispăru într-o ploaie de lumini roșii sclipitoare, care fluturară ca petalele unor flori ofilite în palma lui Mo Ran. Cu capul plecat, Mo Ran scoase un râs liniștit și neputincios, iar când se uită înapoi la Shi Mei, fața lui era caldă ca prima floare a primăverii. În vocea lui se simțea un zâmbet melancolic, dar ochii îi erau puțin umezi când spuse: „Mă bucur. Mulțumesc. Și eu cred că ești minunat. Ți-am spus deja la Lacul Jincheng, dar din moment ce nu-ți amintești nimic, vreau să ți-o spun din nou. Eu chiar... țin foarte mult la tine.”

Nu a specificat ce fel de afecțiune avea în vedere, dar Shi Mei totuși roși până la gât și nu reuși să scoată niciun cuvânt.

Mo Ran îl privi cu ochii adânci, negri ca cerneala, care străluceau cu o lumină clară și strălucitoare, ca un ocean plin de stele, ca valuri blânde pe cerul nopții. „Vreau să te tratez cum se cuvine. Vreau să te fac fericit.”

Shi Mei nu era prost, iar intenția lui Mo Ran era scrisă clar pe fața lui. Shi Mei nu putu decât să-și coboare capul. Inima lui Mo Ran se înfioră și ridică mâna pentru a-i mângâia părul lui Shi Mei.

Înainte să apuce să se apropie, o lumină aurie strălucitoare străbătu brusc și o liană îl lovi pe Mo Ran direct peste față, cu un zgomot sec.

„Ah!”

Chu Wanning stătea în fața pereților albi cu streșini verzi, cu veșmintele imaculate mai albe decât zăpada și cu o mână ținută la spate, privindu-i cu răceală. Tianwen se încolăcea pe pământ ca un șarpe șuierător, frunzele de salcie foșnind, lumina aurie curgând de-a lungul corpului său, cu scântei ocazionale.

„Shizun...”, spuse Shi Mei, speriat.

„Shizun”, spuse Mo Ran, ținându-se de față.

Și ce dacă Chu Wanning era detestat? Și ce dacă nu era plăcut? O altă persoană ar fi plâns mizerabil, dar Chu Wanning ar fi plâns? Ridicol. În schimb, el i-ar fi dat o bătaie, desigur.

Expresia lui Chu Wanning era rece. Se apropie încet, cu vocea înghețată. „Lipsești de la antrenament ca să stai la taclale? Mo Weiyu, te crezi atât de impresionant doar pentru că ai revendicat ultima armă sfântă? Crezi că ești atotputernic acum? Invincibil? Ești atât de relaxat și lipsit de griji.”

„Shizun, eu doar...”

Chu Wanning îl privi amenințător. Mo Ran tăcu.

„Shi Mingjing, antrenează-te cu mine. Mo Weiyu.” Chu Wanning făcu o pauză, apoi spuse cu resentiment: „Du-te și antrenează-te. Dacă nu reziști măcar zece mișcări împotriva mea mai târziu, te vei întoarce și vei copia cartea cu tehnici de meditație de trei sute de ori ca pedeapsă. Acum dispari.”

Zece mișcări?

Mo Ran simți că ar fi mai bine să înceapă să copieze.

Capitolul 51: Shizun al acestui Venerabil... Pfft Ha Ha Ha

În următoarele trei zile, Chu Wanning a fost și mai morocănos decât de obicei, iar temperamentul său era și mai rău. Resentimentul era scris pe fața bătrânului Yuheng, iar o ceață miasmatică îl urmărea oriunde se ducea. Discipolii se împrăștiau ca animalele de pradă la simpla lui apariție. Nici măcar Xue Zhengyong nu îndrăznea să-i vorbească prea mult, de teamă să nu fie ucis.

Chu Wanning nu voia să recunoască că avea sentimente nepotrivite față de Mo Ran, dar când îi văzuse pe cei doi discipoli ai săi întâlnindu-se lângă manechinele de antrenament și comportându-se atât de afectuos, pur și simplu nu putuse să-și stăpânească furia și sentimentul amar care îi inundase pieptul.

Era dezgustat. De ceilalți, da, dar mai ales de el însuși.

Chu Wanning și Mo Weiyu erau maestru și discipol, nimic mai mult. Ce treabă avea el cu cine voia Mo Ran să stea sau cu cine voia să se implice? Ce drept avea Chu Wanning să-și fluture vița de salcie doar pentru că nu-i plăcea ce vedea?

Dacă îi place cineva sau îi place să fie lângă acea persoană, ce treabă ai tu? Te deranjează cumva? Chu Wanning, cum poți fi atât de patetic și meschin?!

Oricum, să dăm o mie de pași înapoi — și ce dacă simțea o dorință de nedescris pentru Mo Ran? Avea mândria lui și multă stăpânire de sine. Erau mai mult decât suficiente pentru a-și ține sentimentele sub control, mai mult decât suficiente pentru a suprima acea dorință teribilă, oricât de mult ar fi durat să o înăbușe.

Nimeni nu ar fi aflat vreodată de sentimentele lui urâte.

Nu ar fi rămas nimic în afară de săculețul de brocart care conținea cele două șuvițe de păr.

Mo Ran nu ar fi aflat niciodată despre sentimentele lui Chu Wanning, la fel cum el nu ar fi aflat niciodată că, în adâncul lacului Jincheng, cel care îndurase o agonie chinuitoare pentru a-l salva nu fusese Shi Mei, ci chiar Chu Wanning.

Dar ce era acest sentiment? Era... gelozie? Simplul gând îl sufoca pe Chu Wanning.

Timp de luni de zile după incidentul de pe terenul de antrenament, a încercat să-l evite pe Mo Ran pe cât posibil, reducând la minimum toate interacțiunile în afara instrucțiunilor de rutină privind cultivarea și antrenamentul.

Timpul a zburat și, înainte să-și dea seama, era aproape sfârșitul anului. Într-o zi, când Chu Wanning se întorcea dintr-o călătorie pe munte pentru a se ocupa de monștri, a început să ningă chiar când a ajuns la porțile din față.

Vârful Sisheng a fost rapid acoperit de un văl argintiu. Chu Wanning nu suporta frigul. Trăgând roba mai aproape de el pentru a se încălzi, a mers repede spre Sala Loialității.

Un foc puternic încălzea interiorul sălii, în timp ce lemne de foc trosneau în vatra de cupru. Chu Wanning venise să-i raporteze lui Xue Zhengyong, dar liderul sectei nu era nicăieri. În schimb, s-a întâlnit cu Mo Ran.

Nu era nimeni altcineva în Sala Loialității. Era prima dată când Chu Wanning rămânea singur cu Mo Ran după multe luni și se simțea puțin incomod. Mai mult, acesta era locul în care avusese acel vis absurd.

Apropo, Chu Wanning avusese acel vis de mai multe ori de atunci, și de fiecare dată era clar și vivid. Primele câteva dăți, încercase să se opună, dar după un timp, se obișnuise și îl lăsa pe Mo Ran din vis să vorbească ca un nebun, în timp ce Chu Wanning îi număra din plictiseală genele – una, două, trei...

Visul se termina întotdeauna brusc, într-un moment critic. După multiple repetiții identice, Chu-zongshi a decis că această întrerupere se datora naturii sale pure și nobile. Chiar și fanteziile sale se abțineau să devină prea sordide.

Ajungând la această concluzie, bătrânul Yuheng și inima lui fragilă ca sticla au reușit în sfârșit să-și recâștige puțin din demnitate.

Cu toate acestea, combinația dintre Mo Ran și Sala Loialității l-a umplut pe Chu Wanning de un sentiment instinctiv de pericol.

Din păcate, tânărul în cauză nu avea nici cea mai mică idee despre toate acestea. La vederea lui Chu Wanning, fața lui Mo Ran s-a luminat într-un zâmbet larg. „Shizun, te-ai întors.”

Chu Wanning a făcut o pauză. ”Mn.”

„Îl cauți pe unchiul meu? Mătușa mea nu se simte prea bine, așa că el are grijă de ea. Ce dorești? Îi voi spune.”

Chu Wanning strânse buzele și spuse blând: „Nu e nevoie.”

Apoi se întoarse pe călcâie să plece.

Mo Ran îl strigă: „Shizun, te rog, așteaptă.”

„Ce este?” Chu Wanning se uită peste umăr în timp ce vorbea și, în mod neașteptat, mâna întinsă a lui Mo Ran îi atinse fruntea.

Mo Ran îi mângâie fruntea de câteva ori și îi spuse, ca și cum ar fi fost cel mai natural lucru din lume: „Uită-te la tine, ești acoperit de zăpadă.”

Chu Wanning împietri. Neștiind ce să facă, rămase paralizat în timp ce tânărul se agita, scuturându-i zăpada de pe cap, apoi scoase o batistă albă pentru a-i usca părul.

Chu Wanning nu suporta frigul. Nu putea fi expus la frig, altfel se îmbolnăvea ușor. Totuși, această persoană nu știa să aibă grijă de sine. În viața lor anterioară, după ce fusese închis, îi plăcea adesea să stea în curte și să privească peștii koi din iaz, fără să-i pese că începuse să ningă.

Din această cauză, era mereu bolnav și avea febră. După ce i-a fost distrus miezul spiritual, a devenit și mai fragil. De fiecare dată când se îmbolnăvea, rămânea la pat cel puțin o jumătate de lună, iar porțiile de decoct medicinal nu aveau practic niciun efect.

Așadar, când Mo Ran l-a văzut pe Chu Wanning acoperit de zăpadă, pe jumătate topit și pe jumătate înghețat, a început din reflex să-l curățe de zăpadă. La jumătatea uscării părului lui Chu Wanning, și-a dat seama cu întârziere că gestul său era poate puțin prea intim. A ridicat capul la timp pentru a se trezi față în față cu o pereche de ochi de phoenix impenetrabili.

Chu Wanning îl privea fix, în tăcere.

Mo Ran își retrase mâinile rușinat. „Ah ha ha, acest discipol a depășit limita. Shizun, poți să te usuci singur, desigur.”

Chu Wanning se simți destul de ușurat când acesta se retrase. La urma urmei, visul era doar un vis. Discipolul său era același ca întotdeauna, nu semăna deloc cu bărbatul din visul său, care vorbea despre sine ca „venerabilul”.

Chu Wanning rămase tăcut o vreme, apoi luă batista pe care i-o întindea Mo Ran. Își scoase mantia și se îndreptă spre foc pentru a-și încălzi mâinile, apoi își șterse zăpada topită din păr.

„De când ai învățat în sfârșit ce înseamnă o limită?”, întrebă Chu Wanning. Cu fața luminată de căldura focului, îl privi pe Mo Ran cu ochii mijiți. „Nu ai fost mereu orb la astfel de lucruri?”

Mo Ran, înțelept, tăcu.

Niciunul nu spuse nimic pentru o clipă. Chu Wanning termină de uscat părul și, abătut, ascunse batista, apoi îi aruncă lui Mo Ran o privire impasibilă. „Oricum, ce faci aici?”

„E sfârșitul anului”, se grăbi să răspundă Mo Ran. „Sunt documente de un an care trebuie organizate, așa că îl ajut...”

Chu Wanning îl întrerupse. „Știu că documentele trebuie organizate, dar nu e treaba lui Shi Mingjing? De ce o faci tu?”

Mo Ran se opri. „Memoria ta, Shizun, e cu adevărat impresionantă.”

Chu Wanning nu fu deloc impresionat de lingușeală. „Unde este?”

„A spus că are puțină febră și dureri de cap în dimineața asta.” Văzând privirea lui Chu Wanning, Mo Ran continuă repede: „Îmi pare rău, Shizun, eu i-am spus să se odihnească. Te rog, nu-l învinovăți.”

Efortul de a-l acoperi pe Shi Mei era ca un ac ascuțit care îl înțepa pe Chu Wanning și îi făcea sprâncenele să se apropie. Rămase tăcut pentru o clipă, apoi întrebă: „E bine?”

Realizând că Chu Wanning nu-l învinovățea, Mo Ran răsuflă ușurat. „I-am dat medicamente și am așteptat să adoarmă înainte să plec. E doar răcit, ar trebui să-i treacă în două-trei zile. Mulțumesc pentru grija ta, Shizun.”

„Cine a spus că îmi pasă de voi? Doar întrebam.”

Mo Ran tăcu.

„Te las să-ți continui organizarea.”

După ce spuse asta, Chu Wanning plecă.

Vârful Sisheng interzicea discipolilor să-și îndeplinească sarcinile unii altora. Mo Ran crezuse că shizunul său îl va pedepsi cu siguranță, dar, spre surprinderea lui, Chu Wanning îl lăsase să scape ușor. Rămase nemișcat, mut de uimire, pentru o bună bucată de timp, și nu reacționă până când Chu Wanning se îndepărtă.

„Shizun!” Mo Ran luă umbrela sprijinită de ușă și alergă după silueta singuratică din zăpadă. „Shizun, așteaptă!”

Chu Wanning se întoarse. Mo Ran se opri în fața lui, scutură zăpada de pe umbrelă și o deschise deasupra capetelor lor.

„Ninge tare. Ia umbrela asta cu tine.”

Chu Wanning îi aruncă o privire. „Nu e nevoie.”

Mo Ran încercă să-i dea umbrela, dar Chu Wanning simți doar iritare și refuză să o accepte. În timpul discuției, umbrela căzu exact când se ridică o rafală de vânt și fu aruncată la câțiva metri distanță.

Chu Wanning se uită la umbrela înfiptă în zăpadă și rămase cu privirea fixă asupra ei pentru o bună bucată de timp. Nu era nimic important. Voia să se întoarcă indiferent și să plece, așa cum făcuse întotdeauna în trecut. Totuși, picioarele lui refuzau să se miște.

La fel cum o lumânare se va stinge întotdeauna în cele din urmă și cum chiar și un puț vechi se va usca în timp, chiar și cea mai tolerantă persoană va ceda în cele din urmă.

Chu Wanning se întoarse cu o mișcare a mânecii. „Mo Weiyu, poți să nu te mai prostești cu mine?”, îi spuse el. „Eu nu sunt Shi Mingjing. Nu am nevoie de cineva care să aibă grijă de mine!”

O lumină aurie se adună în mâna lui în timp ce vorbea, iar Mo Ran făcu instinctiv un pas înapoi, crezând că Chu Wanning va invoca Tianwen pentru o altă bătaie. În schimb, lumina se ridică în cer ca un izvor de aur și formă o barieră strălucitoare care bloca atât vântul, cât și zăpada.

Mo Ran rămase cu privirea fixă. Oh. O barieră pentru a bloca ploaia și zăpada...

Expresia lui Chu Wanning era rece, sprâncenele lui erau drepte. „Arăt de parcă aș avea nevoie de o umbrelă?”

Părea să fie cu adevărat jignit; bariera își schimba rapid culorile odată cu mișcarea degetelor sale, de la auriu la roșu, la violet, albastru, apoi verde. Efectul barierei se schimba odată cu culoarea. Una proteja doar împotriva zăpezii, una bloca și vântul, iar alta chiar menținea interiorul barierei cald, în ciuda furtunii înghețate.

Aceste tehnici erau destul de puternice, iar Chu Wanning nu și-ar fi irosit energia spirituală pentru a bloca zăpada în acest fel. O astfel de demonstrație capricioasă era atât de copilărească încât, pentru o clipă, Mo Ran a rămas fără cuvinte.

„Shizun, nu te supăra...”

„Cine a spus că sunt supărat?!” Fața lui Chu Wanning era palidă de furie. ”Pleacă odată!”

„Bine, bine, bine, plec.” Mo Ran aruncă o privire spre barieră. „Nu-ți irosi energia așa.”

„Pleacă! Dispari!"

Cu o mișcare a mâinii lui Chu Wanning, energia spirituală care forma bariera s-a adunat brusc într-un fulger care a aterizat chiar în fața lui Mo Ran.

Mo Ran tocmai îi arătase puțină îngrijorare din bunătatea inimii sale, iar pentru asta, aproape fusese lovit de fulger. Acest lucru îl făcu să simtă un pic de resentiment. Era pe punctul de a spune ceva, dar când ridică privirea, îl văzu pe Chu Wanning stând în zăpadă, cu fața palidă ca zăpada. Marginile ochilor îi erau puțin roșii.

„Tu...”, spuse Mo Ran, surprins.

„Noi doi suntem doar maestru și discipol, nimic mai mult. Nu e nevoie de îngrijorare între noi. Așa că ia-ți umbrela și pleacă.”

Mo Ran tresări, înțelegând. „Shizun, în ziua aceea, pe terenul de antrenament, când vorbeam cu Shi Mei, ai...?”

Ai auzit?

Chu Wanning nu spuse nimic. Se întoarse doar să plece.

De data aceasta, Mo Ran nu-l strigă, iar nici Chu Wanning nu se întoarse să se uite înapoi.

Puțin mai încolo, Chu Wanning strănută. Pașii îi erau nesiguri, dar își plecă capul și mersese și mai repede, ca și cum ar fi fost furios, dar și ca și cum ar fi fugit.

Mo Ran rămase în zăpadă tot timpul, pierdut în gânduri și uitându-se cu privirea pierdută la spatele lui Chu Wanning, până când acesta dispăru.

Chu Wanning s-a îmbolnăvit imediat ce s-a întors la Pavilionul Lotusul Roșu.

Putea folosi bariere pentru a se proteja de ploaie și zăpadă, dar nu se obosea să o facă pentru el însuși, considerând că este o risipă de energie spirituală. De aceea, când ploua, folosea o umbrelă din hârtie impregnată cu ulei, ca orice om obișnuit.

A strănutat foarte mult, iar durerea de cap și febra nu au întârziat să apară. Era obișnuit să se trateze singur după toate bolile pe care le avusese, așa că nu a clipit nici măcar când a răcit puțin. A luat niște medicamente, s-a spălat, și-a schimbat hainele și s-a băgat în pat să doarmă.

Poate din cauza frigului, greața care îl apucase încă de la rănirea de la Lacul Jincheng era deosebit de acută în noaptea aceea. Timpul trecea învăluit în ceață în timp ce dormea, cu tot corpul ud de transpirație rece, chiar dacă ardea ca un cuptor.

Chu Wanning nu s-a trezit până la prânz a doua zi. Clipind cu ochii confuzi, a rămas întins acolo, privind în gol pentru o vreme, înainte de a se ridica încet din pat pentru a se încălța.

S-a oprit și a privit fix. Cizmele lui păreau să fi devenit destul de mari peste noapte...

S-a uitat mai atent și a rămas fără cuvinte. Complet fără cuvinte. Nici măcar calmul bătrânului Yuheng nu putea face față unui șoc atât de mare.

Problema nu era că cizmele lui deveniseră mai mari. Chu Wanning se uită cu privirea pierdută la mâinile sale, la picioarele sale goale și la umărul de pe care îi alunecase roba.

Problema era că... el devenise mai mic.

Capitolul 52: Acest Venerabil nici măcar nu se arată

Xue Zhengyong se antrena cu sabia pe vârful nordic când o floare de haitang a plutit spre el. El a scos un „eh?” curios și a prins-o în timp ce își ștergea sudoarea cu un prosop și murmura încet. „Mesagerul lui Yuheng, haitang? Nici măcar nu se mai obosește să vină să vorbească? Când a devenit atât de leneș?”

Totuși, luă globul auriu de lumină din centrul florii și îl puse la ureche. Din el se auzi vocea necunoscută a unui copil. „Lider de sectă, te rog să vii la Pavilionul Lotusul Roșu cât mai curând posibil...”

Xue Zhengyong nu crezu la început, dar când coborî de pe sabia sa în fața reședinței lui Chu Wanning, rămase complet uimit.

Un copil de vreo cinci sau șase ani stătea în pavilionul de lângă iazul cu lotuși, cu o mână ascunsă la spate, privind lotușii cu o expresie severă. Privit din profil, acest personaj avea o expresie rece și ochi de gheață. Deși era îmbrăcat în hainele lui Chu Wanning, acestea erau mult prea mari pentru el. Se adunau pe pământ, inclusiv tivul mânecilor, făcându-l să arate ca un pește care trăgea după el o coadă uriașă.

Xue Zhengyong se uită mut.

Copilul se întoarse: „Dacă râzi, mă sinucid chiar aici”, parcă îi scria pe față.

Xue Zhengyong nu se strădui prea mult să se abțină înainte de a izbucni într-un hohot de râs asurzitor.

Copilul a lovit masa, furios. „De ce râzi?! Ce e așa de amuzant?!”

„Cu siguranță nu râd... ah ha ha ha, oh, Doamne, nu pot, Yuheng, ți-am spus să te duci la Bătrânul Tanlang să-ți verifice rana, dar tu nu m-ai ascultat... ha ha ha ha, nu pot să respir.” Xue Zhengyong a izbucnit în râs, ținându-se de burtă cu ambele mâini. „N-am văzut niciodată un copil cu o aură atât de ucigătoare, ah ha ha ha ha!”

Acest copil nu era altul decât Chu Wanning, care se trezise și descoperise că se micșorase. Vița care îi străpunsese umărul la Lacul Jincheng părea să fi fost vrăjită cu un fel de blestem care îi transforma pe cei loviți în copii de cinci sau șase ani. Din fericire, puterea lui spirituală nu se diminuase, altfel Chu Wanning ar fi simțit că ar fi fost mai bine să moară.

Xue Zhengyong se duse să aducă un set de uniforme potrivite pentru discipolii mai tineri, chicotind tot drumul până acolo și înapoi.

După ce se schimbă în haine mai potrivite, Chu Wanning arăta în sfârșit un pic mai puțin comic. Își îndreptă brățările albastre cu margini argintii, ridică privirea spre Xue Zhengyong și îi aruncă o privire furioasă, apoi spuse cu vehemență: „Dacă îndrăznești să spui cuiva, te ucid.”

Xue Zhengyong chicoti. „Nu voi spune, nu voi spune. Dar ce vei face în privința asta? Eu nu știu nimic despre vindecare, așa că va trebui să chemi pe cineva să arunce o privire, nu? Ce zici să-l rog pe Bătrânul Tanlang să vină aici?”

Chu Wanning își flutură furios mânecile, dar mânecile uniformelor discipolilor erau strâmte și mulate, așa că fluturarea lor nu avea nici pe departe același efect, ceea ce îl făcea și mai morocănos. „Să vină aici și să facă ce? Să râdă de mine?”

„Atunci ce zici s-o rog pe soția mea să arunce o privire?”

Chu Wanning își strânse buzele și nu spuse nimic, arătând jignit.

„Să consider că ai acceptat, atunci?”

Chu Wanning doar îi întoarse spatele. Xue Zhengyong știa că era într-o dispoziție proastă, dar scena era prea amuzantă. Încercă să se abțină, dar în cele din urmă nu reuși și izbucni din nou într-un râs zgomotos.

Tianwen apăru cu un șuierat, în timp ce Chu Wanning îl privea cu coada ochiului. „Îndrăznești să mai râzi?”

„Bine, bine, gata cu râsul. Mă duc să o chem pe soția mea, ah ha ha ha hahhh…”

Xue Zhengyong a fugit și s-a întors repede cu doamna Wang îngrijorată după el. Doamna Wang a înghețat de îndată ce l-a văzut pe Chu Wanning și a trecut mult timp până când a reușit să spună, cu neîncredere: „Bătrâne Yuheng…”

Chu Wanning nu a răspuns.

Din fericire, spre deosebire de soțul ei, doamna Wang era o doctoriță bună și miloasă. Ea îi puse câteva întrebări lui Chu Wanning în timp ce îl examina, apoi spuse încet: „Circulația energiei spirituale este bună și nici corpul tău nu prezintă nimic anormal. Nimic nu pare să se fi schimbat, în afară de faptul că te-ai transformat într-un copil.”

„Doamnă, știi cumva cum se poate rupe acest blestem?”, întrebă Chu Wanning.

Doamna Wang a scuturat din cap. „Rana a fost cauzată de o viță de salcie străveche; mă tem că nu există niciun alt caz cunoscut de această boală, așa că nu știu cum să o tratez.”

Chu Wanning a coborât genele, uluit, și nu a spus nimic pentru o lungă perioadă de timp.

Doamna Wang nu putea suporta priveliștea. „Bătrâne Yuheng”, spuse ea grăbită, „din ceea ce am văzut, cauza cea mai probabilă a stării tale actuale este că, mai degrabă decât un blestem, vița de salcie conținea o secreție cu proprietăți de auto-vindecare care s-a infiltrat în rănile tale. Altfel, nu ar fi durat atât de mult să-și facă efectul. În plus, probabil că ai fost contaminat doar cu o cantitate foarte mică din această secreție, care a putut să-ți afecteze corpul doar după ce te-ai suprasolicitat zi de zi. De ce nu ai grijă de tine și te odihnești câteva zile, apoi vezi dacă se schimbă ceva?”

Chu Wanning a tăcut o vreme, apoi a suspinat. „Nu am ce face. Mulțumesc mult, doamnă.”

„Cu plăcere.” Doamna Wang îl privi încă o dată cu atenție. „În starea ta actuală, atâta timp cât nu mărturisești, nimeni nu va putea să te recunoască.”

Nu se înșela; chiar și Chu Wanning uitase cum arătase la vârsta asta. Când se uită la reflexia sa în iaz, descoperise că nu semăna deloc cu el însuși la maturitate, în afară de câteva asemănări vagi ale trăsăturilor faciale. Simțindu-se în sfârșit ușurat, ridică privirea spre Xue Zhengyong. „Lider de sectă, mă voi retrage în Pavilionul Lotusului Roșu pentru câteva zile. Te rog să ai grijă de discipolii mei.„

„Este de la sine înțeles. Xue-er este fiul meu, Ran-er este nepotul meu, iar Shi Mei este discipolul Vârfului Sisheng. Cu siguranță voi avea grijă de ei.” Xue Zhengyong zâmbi. „Tu ai grijă de tine.”

Dar, după trei zile de meditație, Chu Wanning încă nu detectase niciun semn că corpul său revenea la normal. Nu putea să nu se simtă și mai neliniștit, ceea ce îl împiedica să „aibă grijă de el și să se odihnească”, așa cum îi spusese doamna Wang.

Într-o seară, Chu Wanning nu a mai putut suporta neliniștea. Meditația nu avea niciun efect, așa că s-a gândit că ar fi mai bine să coboare muntele pentru a-și limpezi mintea.

Era după cină și înainte de cursurile de seară, așa că potecile și coridoarele din Vârful Sisheng erau pline de discipoli, dar nimeni nu-i acorda atenție. Chu Wanning se plimbă puțin, apoi se îndreptă spre pădurea de bambus din apropierea Platformei Păcatului și Virtuții.

Fiecare dintre bătrâni avea propria zonă preferată de practică, unde își duceau mereu discipolii pentru cultivare și antrenament. Această pădure de bambus era a lui Chu Wanning.

Zgomotul liniștit al frunzelor de bambus umplea aerul. Chu Wanning rupse o frunză și suflă în ea, cântând o melodie, notele clare și senine liniștindu-i mintea agitată. Cu toate acestea, nu trecu mult timp până când se auziră pași care se apropiau și se opriră lângă el.

„Hei, puștiule.”

Chu Wanning deschise ochii.

Era Xue Meng, cu picioare lungi și talie subțire, stând mândru în mijlocul pădurii de bambus, cu Longcheng strălucind în mână, în timp ce îl striga. „O să exersez mânuirea sabiei aici. Du-te și suflă în frunza ta în altă parte.”

Chu Wanning ridică puțin sprânceana. Era o senzație destul de ciudată să-l vadă pe Xue Meng dându-i ordine. Se gândi o clipă, apoi spuse: „Eu o să cânt cu frunza, iar tu poți să exersezi cu sabia. E destul loc pentru amândoi.”

„Nici gând”, spuse Xue Meng. „Pleacă repede. Lama mea te-ar putea răni.”

„Nu poți să mă rănești.”

Xue Meng a scrâșnit din dinți, răbdarea lui fiind pe cale să se epuizeze. „Atunci să nu zici că nu te-am avertizat. Dacă vei fi rănit mai târziu, nu e problema mea.” A scos Longcheng din teacă cu un sunet puternic, ca șuieratul unui șarpe care iese din adâncurile unei lagune și se înalță spre cer.

În clipa aceea, Longcheng din mâna lui Xue Meng deveni o umbră dansatoare printre frunzele zburătoare, lăsând în urma sa o dâră strălucitoare, pe măsură ce lumina se reflecta în lama sabiei. O singură lovitură tăia o frunză în zece bucăți, iar forța sa smulgea și alte frunze din bambus. Înjunghia, lovea, tăia și ciopârțea, fiecare mișcare fiind la fel de fluidă ca zăpada purtată de vânt. Chiar și un cultivator de cincizeci de ani ar fi lăudat o astfel de demonstrație impresionantă, ca să nu mai vorbim de un copil de cinci ani.

Cu toate acestea, chiar și după ce Xue Meng trecu prin zece forme, băiatul stătea încă așezat pe stânca lui, jucându-se cu frunza, ca și cum nu se întâmpla nimic uimitor sau demn de remarcat în fața lui.

Xue Meng, iritat, își înveli sabia și sări din coronamentul pădurii de bambus, aterizând ușor în fața lui Chu Wanning. „Copilule.”

Niciun răspuns.

„Hei, copilule, cu tine vorbesc.”

Chu Wanning lăsă frunza jos și deschise încet ochii, privindu-l fără expresie pe Xue Meng. "Ce este? Nu te-a învățat maestrul tău să fii politicos când vorbești cu ceilalți? Nu te adresa cu „hei” și „hei”. Am un nume.”

„De ce mi-ar păsa mie de numele tău?” Xue Meng intenționase să fie amabil, dar după acest răspuns spinos, restul de bună dispoziție i se risipi. ”Lamele nu au ochi – dă-te la o parte înainte să-ți tai capul.”

„Dacă nici măcar nu poți să-mi eviți capul, ce rost mai are să te antrenezi?” Chu Wanning îi răspunse cu un aer indiferent.

„Tu!” În toată viața lui, Xue Meng nu fusese niciodată apostrofat astfel – și când te gândești că era vorba de un discipol începător care nici măcar nu-i ajungea la coapsă! Furios și indignat, el spuse: „Ești cu adevărat obraznic. Măcar știi cine sunt eu?”

Chu Wanning îl privi cu blândețe. „Cine ești?”

„Eu sunt tânărul stăpân al Vârfului Sisheng.” Xue Meng era pe punctul de a se sufoca de indignare. „Cum de nu știi asta?”

Colțurile buzelor lui Chu Wanning se ridicară ușor. Zâmbetul ar fi părut teribil de batjocoritor pe fața lui originală, dar pe fața lui actuală, copilăroasă și adorabilă, era și mai disprețuitor. „Ești doar tânărul stăpân. Nu ești liderul sectei, așa că de ce te-aș cunoaște?”

„Ce... ce... ce... ce ai spus?”

„Nu te mai da mare și exersează cu sabia.” Chu Wanning își coborî genele lungi și se întoarse la frunza sa, melodia plutind liniștită în vânt, notele urcând și coborând.

Pe punctul de a muri de furie, Xue Meng scoase un urlet și se angajă într-o luptă cu un copil. Dar, oricât de furios era, nu avea de gând să lovească un copil, așa că nu putu decât să sară și să taie fără milă bambusul, care se rupse și căzu în bucăți în mijlocul cântecului liniștit al frunzei.

Lama lui Xue Meng era rapidă și vicioasă; după câteva fulgerări, zeci de tulpini de bambus fuseseră sculptate în vârfuri tocite. Dacă ar fi avut în față un inamic, ar fi făcut vârfurile ascuțite ca briciul, dar asta era suficient pentru a-i da o lecție unui discipol junior.

Sute de bețe de bambus ascuțite se îndreptară direct spre Chu Wanning și erau la doar câțiva centimetri de a-l lovi. Xue Meng se aruncă în jos pentru a-l îndepărta din cale pe acest discipol obraznic.

De fapt, nu voia să-i facă rău copilului, ci doar să-l sperie puțin. În mod neașteptat, în același moment în care se aruncă, copilul încetă să se mai joace și aruncă frunza dintre degete. Frunza fragedă de bambus se transformă brusc în sute de fire fine.

Instantaneu și cu o precizie uimitoare, cele câteva sute de fire se îndreptă spre vârfurile care cădeau.

Până și vântul părea să fi încetat să mai sufle.

Chu Wanning se ridică în picioare. În același timp, sutele de țepi care îl înconjurau se transformară în praf. Perfect distruse.

Xue Meng rămase înghețat de șoc, cu fața palidă și roșie, incapabil să scoată nici măcar jumătate de cuvânt.

Copilul din fața lui ridică privirea, uniforma argintie-albastră fluturându-i, și îi zâmbi. „Vrei să mai încerci o dată?”

Xue Meng rămase cu gura căscată, fără cuvinte.

„Loviturile tale sunt puternice, dar dezordonate. Sunt mult prea haotice și instabile.”

Xue Meng deschise gura, apoi o închise.

Chu Wanning continuă: „Începe din nou de la forma vrăbiuței. Urmează muzica mea și parcurge fiecare formă în ritmul segmentelor melodiei — și nu mai repede de atât.”

După ce primi astfel de instrucțiuni de la un copil mic, fața lui Xue Meng se întunecă și mai mult. Își mușcă buza și nu se mișcă. Chu Wanning nu-l grăbea, așteptând în liniște să vadă dacă Xue Meng își va lăsa ego-ul deoparte pentru a se perfecționa. Dacă va fi dispus să asculte un copil pe jumătate crescut.

Trecu ceva timp, apoi Xue Meng bătu brusc din picioare, aruncă sabia deoparte și se întoarse să plece.

Văzând acest gest, expresia lui Chu Wanning se întunecă puțin. Era cu adevărat păcat că Xue Meng nu putea să se umilească pentru a accepta îndrumarea...

Înainte să apuce să-și termine gândul, îl văzu pe Xue Meng ridicând o ramură de pe pământ și întorcându-se. „Atunci... atunci voi folosi o ramură”, spuse el supărat. „În caz că te lovesc.”

Chu Wanning ezită, apoi încuviință zâmbind. „Bine.”

Xue Meng rupse o frunză de bambus, o șterse și i-o dădu. „Poftim, Xiao-didi, pentru tine.”

Deci acum era „Xiao-didi”, nu „copile”? Chu Wanning aruncă o privire amuzată către Xue Meng, acceptă frunza și se așeză din nou pe piatră pentru a începe din nou să se joace în voie.

Xue Meng avea o personalitate impulsivă. Una dintre mișcările sale includea un salt și o rotire în aer, în timp ce dădea șase lovituri cu sabia, urmate de o lovitură finală. Xue Meng nu reușea niciodată să o execute corect, adesea înjunghiind de peste zece ori înainte de lovitura finală, ceea ce îl făcea să rateze momentul optim cu mult.

Xue Meng a ratat de cinci, șase ori la rând, sprâncenele lui încruntându-se din ce în ce mai tare pe măsură ce devenea tot mai agitat.

În agitația sa, zări copilul așezat pe o piatră, jucându-se cu frunza de bambus. În ciuda vârstei fragede, era imaginea calmului, fără niciun semn de frustrare. Xue Meng nu putea să oprească sentimentul de rușine care îl cuprindea.

Așa că și-a adunat forțele și a încercat de mai multe ori, încet încet prindând ritmul manevrei și al melodiei. Dar nu s-a lăsat descurajat. A continuat până târziu în noapte, când luna era sus pe cer, și a reușit în sfârșit să execute manevra fără greșeală.

Xue Meng își șterse sudoarea de pe frunte. „Totul datorită ție”, exclamă el fericit. „Al cui discipol ești, Xiao-xiongdi? Ești uimitor. Cum de nu am auzit de tine până acum?”

Chu Wanning era deja pregătit pentru întrebare. Bătrânul Xuanji avea mulți discipoli, atât de mulți încât nici el nu-i putea ține minte pe toți. Puse frunza deoparte și zâmbi ușor: „Sunt discipolul bătrânului Xuanji.”

Xue Meng părea să nu-l considere prea important pe Xuanji. ”Oh, Regele Gunoiului, nu?”

„Regele Gunoiului?”

„Ah, iartă-mă.” Xue Meng a înțeles greșit surprinderea din ochii lui Chu Wanning. A presupus că copilul era supărat pentru că Xue Meng îi batjocorise shizunul, așa că a zâmbit și i-a explicat: ”E doar o poreclă. Shizunul tău acceptă pe oricine. Partea cu gunoi se referă la discipolii lui care sunt total lipsiți de talent, nu la bătrânul Xuanji însuși. Nu-ți face griji, Xiao-xiongdi.”

Chu Wanning se opri, apoi întrebă: „Voi le dați adesea porecle bătrânilor în particular?”

Capitolul 53: Vărul acestui Venerabil nu este cu siguranță foarte inteligent

„Bineînțeles. Toți primesc porecle, nimeni nu scapă.” Xue Meng părea să fie într-o dispoziție destul de bună, dornic să-i arate lui Chu Wanning cum stau lucrurile.

„Arăți destul de tânăr – câți ani ai, cinci? Atunci trebuie să fii nou la Vârful Sisheng. Încă nu ai avut ocazia să-i cunoști pe toți. Odată ce te vei acomoda, vei afla că discipolii au porecle pentru toți cei douăzeci de bătrâni.”

„Oh.” Chu Wanning îi aruncă o privire greu de descifrat. „De exemplu?”

„Oh, omule, de unde să încep? Dar se face târziu și mi-e cam foame. Ca mulțumire pentru toate sfaturile pe care mi le-ai dat astăzi, te voi duce să luăm o gustare târzie la poalele muntelui și îți voi spune în timp ce mâncăm.”

Chu Wanning se gândi o clipă cu capul plecat, apoi zâmbi și spuse: „Mn, bine.”

Xue Meng puse deoparte Longcheng și îl luă pe Chu Wanning de mână, discipolul neștiutor și maestrul redus la rangul de discipol plimbându-se pe treptele de piatră dintre bambușii care duceau spre poarta principală.

„Xiao-xiongdi, cum te cheamă?” întrebă Xue Meng în timp ce mergeau.

„Numele meu de familie este Xia”, răspunse calm Chu Wanning.

„Xia ce?”

„Xia Sini.”

Xue Meng nu înțelese deloc. „Ce nume frumos”, spuse el vesel. „Cu ce caractere se scrie?”

Chu Wanning îl privi pe furiș cu privirea pe care o rezerva pentru idioți. „Si ca în «Discipolul Si», Ni ca în «Discipolul Ni». Xia Sini.”

„Oooh.” Xue Meng, încă zâmbind, continuă cu întrebările. „Și câți ani ai? Am ghicit înainte sau ce? Nu poți avea mai mult de cinci ani.”

Chu Wanning tăcu, cu fața întunecată. Norocul lui Xue Meng că se uita la drum și nu la fața copilului, altfel ar fi avut parte de sperietura vieții lui. „Nu, tinere maestru, nu ai ghicit... Anul acesta împlinesc șase ani.”

„Atunci ești incredibil de talentat – deși nu la fel de talentat cum eram eu la vârsta ta, desigur. Oricum, cu puțină îndrumare, cu siguranță vei crește și vei deveni remarcabil. Spune-mi, de ce nu renunți să mai fii discipolul lui Xuanji? Spune-mi Shige, și o să-l rog pe shizun să te ia sub aripa lui. Ce zici?”

Chu Wanning reuși, cu efort, să nu-și rotească ochii. „Cum ai zis să-ți spun?”

„Shige.” Xue Meng continua să zâmbească în timp ce se aplecă și îi atinse fruntea lui Chu Wanning. ”Este o ocazie rară, să știi.”

Expresia lui Chu Wanning era complicată.

„Ce, ai rămas fără cuvinte de bucurie copleșitoare?”

Chu Wanning, într-adevăr fără cuvinte – dacă nu din bucurie copleșitoare – rămase tăcut.

Cei doi râdeau și vorbeau în timp ce mergeau – cel puțin, Xue Meng credea că râdeau și vorbeau – când o voce se auzi brusc din spatele lor și puse capăt acestei conversații care ar fi putut duce la moartea prematură a lui Xue Meng.

„Eh? Mengmeng, ce faci aici?”

Cine altcineva din întreg Vârful Sisheng ar fi avut curajul să-i spună lui Xue Meng „Mengmeng”?

Xue Meng a început să înjure înainte să apuce să întoarcă capul. „Mo Ran, câine nenorocit, mai spune-mi o dată așa și îți smulg limba.”

Într-adevăr, Mo Ran stătea în spatele lor, sub lumina clară a lunii, hainele fluturând în adierea vântului și cu un zâmbet ușor pe buze. Era pe punctul de a arunca o replică pentru a-l tachina și mai mult pe Xue Meng, când a observat copilul micuț de lângă el și s-a oprit brusc. „El este...?”

Xue Meng l-a tras pe Chu Wanning în spatele lui, privindu-l cu furie pe Mo Ran. ”Nu e treaba ta.”

„Nu, nu, nu, nu-l ascunde.” Mo Ran se învârti în jurul lor, îl apucă pe Xue Meng de mână, îl trase pe Chu Wanning înapoi și se aplecă să-l examineze cu atenție. Scoase un sunet întrebător și murmură: ”Copilul ăsta îmi pare foarte familiar.”

Chu Wanning, alarmat în sinea lui, rămase tăcut.

„Mi se pare că te-am mai văzut undeva.”

Lui Chu Wanning nu-i plăcea direcția în care se îndrepta discuția. Dacă era prins aici, cum ar mai fi putut să se uite vreodată în ochii cuiva? Făcu un pas înapoi fără să-și dea seama și se întoarse să fugă.

„Stai pe loc!” Mo Ran îl apucă pe Chu Wanning cu un zâmbet ștrengar, apoi întinse mâna și îi atinse nasul copilului cu degetul, în joacă. „Vino, Xiao-didi”, îi spuse el cu voce blândă, „spune-i lui Gege cum te cheamă?”

Atingerea îi făcu pielea de găină lui Chu Wanning. Stânjenit și conștient de sine, încercă să se retragă.

Mo Ran crezu că era speriat și râse. „De ce te ascunzi? Fii cuminte și spune-i lui Gege: te cheamă Xue?”

Xue Meng clipi, vizibil confuz.

Mo Ran arătă spre Xue Meng. „El e tatăl tău?”, întrebă zâmbind. „Spune adevărul și acest gege îți va cumpăra bomboane.”

„Ce ai, Mo Weiyu?!”, izbucni Xue Meng, cu fața roșie și penele zburlite. „Ce naiba crezi?! Ești josnic! Murdar! Rușinos!”

Pentru o clipă, Chu Wanning rămase și el tăcut, dar în secret era oarecum ușurat. „Numele meu de familie este Xia. Discipolul bătrânului Xuanji, Xia Sini.”

„Să te sperii de moarte?” Mo Ran înțelese imediat semnificația numelui spus de Chu Wanning și ochii i se luminară de amuzament. „Ha ha, ce interesant.”

Chu Wanning nu spuse nimic.

„Serios, ce e cu tine?!” spuse Xue Meng încins, împingându-l pe Mo Ran. „E noul meu prieten, așa că pleacă de aici. Mergem să luăm o gustare târzie. Dă-te din calea noastră.”

„Bine.” Mo Ran se dădu la o parte, dar apoi se alătură lor, zâmbind și pășind încet.

„Ce crezi că faci?” îl întrebă Xue Meng cu voce răgușită.

„Vreau și eu să mănânc ceva”, spuse Mo Ran cu inocență. „Ce, eu nu am voie?”

Xue Meng nu reuși să răspundă.

Satul Wuchang era o mică așezare care fusese odată infestată de tot felul de fantome și strigoi. Datorită fondării vârfului Sisheng în apropiere, de-a lungul anilor, localitatea își recăpătase treptat liniștea. În zilele acelea, putea fi chiar numită plină de viață.

Era destul de târziu, iar piața de noapte era deschisă. Grupul trecu pe lângă numeroasele tarabe care mărgineau strada și opri la un local care servea supă gudong, așezându-se la o masă joasă de lemn în zona de servire a mesei în aer liber.

„Supa gudong” era preparată într-o oală așezată pe o sobă de masă, iar focul continua să ardă în timp ce ei mâncau. Supa era, în general, foarte picantă, iar ingredientele proaspete și crude erau așezate pe masă pentru a fi scufundate în supa fierbinte, astfel încât să fie gătite chiar înainte de a fi consumate. Se numea supă gudong din cauza sunetului gudong pe care îl făcea mâncarea când era aruncată în oală.

Acesta era un fel de mâncare faimos în Sichuan, dar Chu Wanning îl mânca doar cu supă limpede, fără ardei iute, deoarece orice fel de mâncare picant îl făcea să se înece. Xue Meng se născuse în Sichuan, iar Mo Ran crescuse în apropiere de Xiangtan. Cu alte cuvinte, amândoi erau obișnuiți cu mâncarea picantă și au presupus în mod natural că și „Xia Sini” putea să o mănânce.

Când s-au așezat să comande, Xue Meng a enumerat o serie de feluri de mâncare fără să se uite măcar la meniu și a adăugat: „Cu ardei iute și ulei de ardei iute în supă”.

Chu Wanning l-a tras brusc de mânecă și i-a spus în șoaptă: „Vreau o porție dublă”.

„Ce?” Xue Meng a crezut că a auzit greșit.

Chu Wanning avea o expresie sumbră. „Porție dublă. Jumătate picant, jumătate dulce”.

Xue Meng a ezitat o clipă, apoi a spus: „Nu ești de pe aici?”

„Mm.”

„Ah.” Xue Meng a dat din cap în semn de înțelegere, dar în ochii lui se citea surprinderea când l-a privit pe Chu Wanning. „Să pleci de acasă la o vârstă atât de fragedă, e cu adevărat... Ah, nu contează.” A suspinat și s-a întors către chelner. „Bine, două porții, atunci.”

Chu Wanning nu era sigur, dar i se păru că auzi o notă de rezistență în tonul lui Xue Meng.

În scurt timp, descoperise că nu-și imaginase nimic. Xue Meng era într-adevăr reticent să accepte asta și se agita neîncetat în timp ce așteptau mâncarea. „Shidi, când ești în Sichuan, fă ca oamenii din Sichuan – trebuie să înveți să mănânci mâncare picantă. Cum o să te împrietenești cu oamenii când ieși în sat dacă nu mănânci mâncare picantă? Nu trebuie să știi dialectul local, dar mâncarea picantă este obligatorie. Apropo, de unde ești?”

„Din Lin'an”, răspunse Chu Wanning.

„Oh.” Xue Meng se gândi la asta, dar nu știa absolut nimic despre regiunea aceea din sud. Așa că, în timp ce mușca din vârful bețișoarelor, întrebă: „Voi mâncați capete de iepure acolo?”

Înainte ca Chu Wanning să poată răspunde, Mo Ran interveni deja zâmbind. ”Bineînțeles că nu.”

Xue Meng îi aruncă o privire furioasă, iar Chu Wanning se uită și el.

Mo Ran stătea cu un picior pe banca de lemn și cu un braț sprijinit lejer pe genunchi, învârtind cu îndemânare bețișoarele din mână. Zâmbi la reacțiile lor și înclină capul. „Ce? De ce vă uitați așa? Chiar nu mănâncă așa ceva.”

Xue Meng se întoarse spre Chu Wanning. „E adevărat?”

„Mm-hmm.”

Xue Meng se întoarse să-l privească urât pe Mo Ran: ”De unde știi asta? Ai fost acolo?”

„Nu.” Mo Ran făcu o față amuzantă. „Dar Xia-xiong și shizunul nostru sunt din același loc, și nu-ți dai seama că Shizun nu ar mânca niciodată cap de iepure? Când alege feluri reci la sala Mengpo, fie ia tofu cu ceapă verde, fie rădăcină de lotus dulce cu osmanthus. Uită-te și tu data viitoare, dacă nu mă crezi.”

Chu Wanning ascultă în tăcere.

„Ah, cred că nu am fost niciodată atent. Nu am avut curajul să mă uit la ce este în farfuria lui de când i-am văzut micul dejun. Prea înfricoșător.” Xue Meng își frecă bărbia și își afișă dezgustul pe față. „Gusturile lui Shizun sunt cu adevărat de nedescris. Știai? El mănâncă de fapt budincă sărată de tofu.”

Chu Wanning rămase tăcut.

În timp ce vorbea, Xue Meng se întoarse spre el și îi spuse, sincer și cu cea mai mare seriozitate: „Xiao-shidi, în niciun caz, absolut, nu lua exemplu de la bătrânul Yuheng, altfel nimeni nu va mai vrea să mănânce cu tine. Ține minte, capul de iepure și mâncărurile picante sunt obligatorii, iar când mănânci budincă de tofu la micul dejun, nu o mânca cu sos sărat.”

„Nu uita de alge marine și creveți uscați„, adăugă Mo Ran.

„Da, alge marine și creveți uscați.” Era unul dintre rarele momente în care Xue Meng și Mo Ran se uneau împotriva unui dușman comun. „Absolut inacceptabil.”

Chu Wanning se uită la cei doi idioți, cu fața inexpresivă. ”Uh-huh.”

Mâncarea lor a sosit repede: muguri de bambus proaspeți și crocanți, varză verde intens, tofu fraged, fileuri suculente de pește, rulouri subțiri de miel așezate cu grijă pe o farfurie de porțelan, carne prăjită până a devenit crocantă și aurie, presărată cu chimen și fulgi de piper, și un borcan cu lapte de soia proaspăt făcut. Măsuța scârțâia sub greutate.

Mâncarea aduce oamenii împreună, mai ales o masă plină de viață, cum este supa gudong. După câteva porții de miel și câteva căni de lapte de soia, chiar și relația tensionată dintre Xue Meng și Mo Ran s-a relaxat în aburul dens, cel puțin pentru moment.

Xue Meng a răscolit supa picantă cu bețișoarele: „Hei, hei, unde e creierul pe care l-am pus aici?”

„Nu e lipit de gâtul tău?”, râse Mo Ran.

„Mă refeream la creierul de porc!”

Mo Ran își mușcă bețișorul cu un zâmbet ștrengar. ”Mm-hmm, acela.”

„Câine nenorocit, îndrăznești să mă insulți...”

„Oh, hei! Ți-a plutit creierul! E timpul să mâncăm!”

Într-un moment de entuziasm, Xue Meng căzuse direct în capcana lui Mo Ran. „Ia laba aia de câine de acolo!”, a țipat el. „Nici să nu te gândești să-l furi – ăla e creierul meu!”

Chu Wanning stătea pe scaunul său mic, bând liniștit din borcanul cu lapte de soia dulce, în timp ce privea certurile dintre copii. Nu se grăbea; toată partea dulce din oală era a lui.

Când termină laptele de soia, își linse buzele ca și cum ar mai vrea. Mo Ran observă și îl întreabă zâmbind: „Îți place, Xiao-shidi?”

Chu Wanning a avut nevoie de un moment să digere faptul că tocmai fusese numit „Xiao-shidi” și a calculat în minte posibilitatea de a-l opri pe Mo Ran să mai facă asta, ajungând la concluzia că șansele lui erau practic zero. Așa că nu a putut decât să răspundă sec: „Mm, nu e rău.”

Mo Ran s-a întors către chelner. ”Scuzați-mă, încă un borcan de lapte de soia pentru shidi-ul meu.”

Așa că Chu Wanning începu să bea mulțumit al doilea borcan.

Întotdeauna îi plăcuseră dulciurile, dar odată făcuse o carie din cauza consumului excesiv de produse de patiserie, iar bătrânul Tanlang fusese nevoit să depună eforturi considerabile pentru a i-o trata. De atunci, Chu Wanning se abținuse să mai exagereze, de dragul chipului său subțire.

Faptul că era temporar blocat în corpul unui copil avea avantajul neașteptat de a-i permite să mănânce toate dulciurile pe care le dorea.

Mo Ran îl privea mâncând, cu obrazul în palmă. „Ai gusturile lui Shizun.”

Chu Wanning se înecă puțin, dar reuși să-și păstreze expresia calmă. După un moment, spuse: „Shixiong, vorbești despre Bătrânul Yuheng?”

„Da.” Mo Ran aprobă zâmbind, în timp ce împingea un coș spre Chu Wanning. „Încearcă asta. Cred că o să-ți placă și ție.”

Chu Wanning luă o chiflă învelită în frunze din coșul de bambus și luă o mică mușcătură. Abur cald ieși din chiflă, iar în interiorul învelișului moale și lipicios se afla o umplutură dulce de pastă de fasole.

„Îți place?”

Chu Wanning luă încă o mușcătură înainte de a încuviința din cap. „Mm.”

Mo Ran zâmbi. ”Atunci mai ia.”

În timp ce cei trei discutau și mâncau, Chu Wanning își aminti brusc de un subiect anterior. După ce termină a patra chiflă, îl întrebă pe Xue Meng cu un aer indiferent: „Apropo, tinere maestru, ai spus mai devreme că fiecare bătrân are o poreclă. Dacă shizunul meu, Bătrânul Xuanji, este numit Regele Gunoiului, atunci care este porecla Bătrânului Yuheng?”

Capitolul 54: Acest Venerabil se ceartă pentru prăjituri

„Shizun?” Expresia lui Xue Meng a devenit imediat mai respectuoasă. „Dintre toți cei de pe Vârful Sisheng, el este singurul care nu are porecle. Nimeni nu ar îndrăzni să glumească pe seama lui.”

„Prostii, asta e doar pentru că toată lumea știe că tu îl placi pe Shizun, așa că își țin gura în preajma ta.” Mo Ran a ridicat ochii la cer și l-a tras pe Chu Wanning deoparte, șoptind teatral. „Nu-l asculta, îți spun eu: dintre toți cei de pe Vârful Sisheng, Bătrânul Yuheng are mai multe porecle decât oricine.”

„Oh? Serios?” Chu Wanning a ridicat ușor sprâncenele, intrigat. „De exemplu?”

„De exemplu, una dintre cele mai politicoase ar fi Bai Wuchang.”

„De ce îi spun așa?”

„Pentru că zi de zi, poartă numai haine albe.”

„Altele?”

„Mică varză napa.”

„De ce?”

„Pentru că zi de zi, poartă numai haine albe.”

„Altele?”

„Chiflă mare.”

„De ce?”

„Pentru că zi de zi, poartă numai haine albe.”

„Altele?”

„Mică văduvă."

Chu Wanning privea cu neîncredere.

„Știi de ce îi spun așa?” întrebă Mo Ran, fără să observe deloc sclipirea ucigașă din ochii lui Chu Wanning. El continua să râdă prostesc. ”Pentru că zi de zi, poartă numai haine albe.”

Dacă nu ar fi fost stăpân pe sine, Chu Wanning probabil că nu ar fi putut să-și păstreze calmul. „Ei bine? Ce mai e?”

„Aiyo.” Mo Ran aruncă o privire la expresia lui Xue Meng și spuse în șoaptă: „Dacă mai spun ceva, mă tem că vărul meu o să-mi toarne toată tocana pe cap.”

Xue Meng a lovit masa, scrâșnind din dinți. „E ridicol! Cine le-a dat voie să râdă așa de Shizun? Ce vrei să spui cu «varză mică» și «chiflă mare» – ca să nu mai vorbim de «văduvă mică»? S-au săturat de viață?!”

„Ah”, răspunse Mo Ran, abia putându-și stăpâni râsul. „Deja ești furios? Nici măcar nu ai auzit încă cum îi spun discipolele. O să-ți dea fiori.”

Ochii lui Xue Meng se măriră. ”Cum îi spun?”

„Păi, cum altfel?” Mo Ran răspunse leneș. „Sunt fete, până la urmă. Tot ce le iese din gură e înfloritor. Totul e «floare de pară scăldată în lumina palidă a lunii», «zăpadă necălcată de primăvară», sau «domnul Chu din Lin'an, cea mai pură dintre toate florile de lotus», și alte lucruri care îl compară cu legendarul frumos Xi Shi – Dumnezeule.”

Chu Wanning rămase fără cuvinte.

Xue Meng avea și mai puține.

„Poreclele alea sunt încă acceptabile. În comparație, uită-te la bătrânul Tanlang. El e mult mai rău, cu temperamentul lui groaznic și aspectul mediocru.”

Dintre toți cei douăzeci de bătrâni de pe Vârful Sisheng, bătrânul Tanlang era cel cu care Chu Wanning avea cea mai proastă relație. Așa că întrebă: "Cum îi zic?"

„Ceva de genul «murături de iarnă» sau «frunze de muștar» – pentru că are pielea închisă la culoare.” Mo Ran râse. „Mengmeng, nu face fața asta. Și tu ai destule porecle.”

Xue Meng părea că tocmai înghițise un ou întreg. „Ce? Și eu?”

„Desigur”, spuse Mo Ran, zâmbind.

Xue Meng își drese gâtul, prefăcându-se că nu-i pasă. „Ei bine, cum îmi spun mie?”

„Evantaiul.”

”De ce?"

„Cum adică de ce? Nu e evident?” Mo Ran nu apucă să spună nici trei cuvinte înainte ca umerii să-i înceapă să tremure de râs, până când izbucni în hohote, bătând cu palma în masă. „Ești ca un păun care își flutură penele cozii peste tot, ha ha ha ha ha...”

Xue Meng se ridică în picioare, urlând de furie: „Mo Ran! Te omor!”

Când cei trei mâncară și băură pe săturate și se întorseră la Vârful Sisheng, era trecut de miezul nopții. Chu Wanning se lăsă escortat de cei doi discipoli proști până la locuința bătrânului Xuanji, unde se despărțiră. Înainte de a pleca, Xue Meng îl întrebă dacă se pot întâlni din nou a doua zi în pădurea de bambus, dar Chu Wanning, neștiind când va reveni la forma sa inițială, consideră că era mai bine să nu-și ia angajamente și îi spuse doar că va trece pe acolo dacă va avea timp.

Chu Wanning a așteptat până când cei doi discipoli s-au îndepărtat suficient, și abia atunci și-a folosit qinggong-ul pentru a zbura ușor, pășind de-a lungul marginilor țiglelor pentru a se întoarce spre Pavilionul Lotusului Roșu.

A doua zi dimineață, Chu Wanning s-a trezit și a constatat că era încă blocat într-un corp de copil și nu a putut să nu se simtă puțin descurajat.

Făcând o grimasă, se urcă pe un scaun de lemn și se uită lung la persoana din oglindă, incapabil să se hotărască să-și pieptene părul. După ce se gândi puțin, ajunse la concluzia că nu mai putea continua așa și plecă să-l caute pe Xue Zhengyong.

„Ce? I-ai văzut ieri pe Meng-er și Ran-er?”

„Da. Le-am spus că sunt discipolul Bătrânului Xuanji și nu păreau să se îndoiască”, spuse Chu Wanning. ”Dacă Xue Meng vine să te întrebe de mine, nu uita să mă acoperi. Mai important, cultiv de mai bine de zece zile și nu s-a schimbat nimic. Nu funcționează. Va trebui să-l rog pe Tanlang să arunce o privire până la urmă.”

„Oho, ce s-a întâmplat cu Yuheng al nostru și fața lui subțire, că nu mai are curaj să ceară ajutor?”

Chu Wanning îi aruncă o privire rece. Totuși, când o astfel de privire venea de la un copil mic, nu era deloc impunătoare. Mai degrabă, părea că copilul face o criză de furie.

Chu Wanning era destul de adorabil când era mic, iar Xue Zhengyong nu se putu abține să nu-i mângâie capul.

„Lider de sectă”, spuse Chu Wanning brusc, „când corpul meu va reveni la normal, ai putea să ceri Sălii Mătăsii să-mi croiască un nou set de robe ale Vârfului Sisheng? Nu albe.”

Xue Zhengyong a fost complet luat prin surprindere. „Credeam că nu-ți place să porți armură ușoară.”

„Doar îmi schimb puțin garderoba”, a spus Chu Wanning cu o expresie întunecată, în timp ce se îndepărta.

Deși Bătrânul Tanlang nu era în relații bune cu Chu Wanning, a trebuit să se abțină puțin în prezența liderului sectei lor. Cu toate acestea, deși cuvintele sale au rămas civilizate, disprețul său era evident din privirea sa.

Chu Wanning ridică privirea, privindu-l fără expresie pe bătrânul Tanlang. Ochii lui Tanlang străluceau de bucurie, aproape ca și cum ar fi fost focuri de artificii în interiorul lor. Chu Wanning continuă să-l privească fără expresie.

Bătrânul Tanlang îi dădu drumul la încheietura mâinii lui Chu Wanning după ce îi luă pulsul. „Diagnosticul doamnei Wang a fost mai mult sau mai puțin corect.”

Chu Wanning își smulse mâna și își trase mâneca în jos. „Atunci de ce nu s-a schimbat nimic nici după zece zile?”

„Poate că nu ai absorbit multă sevă din salcia străveche, dar era puternică. Mă tem că va dura destul de mult până vei reveni la forma ta inițială.”

„Cât va dura?” întrebă Chu Wanning cu nonșalanță.

„Nu știu sigur, dar probabil vreo zece ani.”

Ochii lui Chu Wanning se măriră instantaneu.

Bătrânul Tanlang încercă din răsputeri să rămână impasibil, dar ochii lui erau plini de bucurie la ghinionul lui Chu Wanning. „Da, probabil că va mai dura încă zece ani până îți vei recăpăta forma inițială.”

Chu Wanning îl privi fix pentru o clipă, apoi spuse cu voce sumbră: ”Glumești?”

„Nici nu-mi trece prin cap. La urma urmei, ești Bătrânul Yuheng.” Tanlang zâmbi. ”Oricum, dacă mă întrebi pe mine, nu e nimic în neregulă cu tine. E chiar bine. Poate că corpul tău e mai mic și vârsta ta mentală e puțin mai imatură — și doar puțin, să fie clar — dar cultivarea ta e intactă. De ce te grăbești să revii la normal?”

Chu Wanning, cu fața palidă, nu putu răspunde.

„Totuși, nu există nicio garanție că vei rămâne în forma asta de copil pe tot parcursul celor zece ani. Acest tip de sevă de copac migrează pe aceleași căi ca energia ta spirituală. Dacă te-ai abține să folosești tehnici spirituale timp de trei până la cinci luni, probabil că ți-ai putea recăpăta forma inițială.”

„Și asta merită încercat!” Ochii lui Xue Zhengyong s-au luminat de speranță.

Dar Tanlang continuă cu un zâmbet slab. „Stai puțin, lider de sectă. Nu am terminat încă explicația. Chiar dacă bătrânul Yuheng s-ar întoarce astfel la forma sa adultă, nu ar putea folosi prea multe tehnici, deoarece odată ce energia sa spirituală s-ar epuiza din cauza folosirii excesive, seva de salcie și-ar exercita din nou influența și el s-ar transforma din nou în copil.”

„Folosire excesivă? Cât ar însemna prea mult?” exclamă Xue Zhengyong.

„În legătură cu asta... din moment ce seva s-a răspândit deja în tot corpul său, cel mult ar putea folosi două tehnici pe zi.”

Chu Wanning vorbi cu o voce rece și dură ca oțelul: „Bariera către tărâmul fantomelor dezvoltă constant breșe care trebuie reparate, iar forjarea armelor necesită, de asemenea, energie spirituală. Dacă aș putea folosi doar două tehnici pe zi, aș fi practic inutil.”

„Ei bine, asta e tot ce pot să spun.” Vocea lui Tanlang era plină de sarcasm. „La urma urmei, dacă tărâmul muritorilor l-ar pierde pe Nemuritorul Beidou, soarele s-ar putea să nu mai răsară mâine.”

În lateral, Xue Zhengyong era îngrijorat. „Tanlang, nu mai fi sarcastic. Tehnicile tale medicale sunt printre cele mai bune din lumea cultivării — te rog, gândește-te la ceva. Chiar dacă cultivarea lui Yuheng nu a fost afectată, el este încă într-un corp de copil, așa că abilitățile lui nu mai sunt ceea ce erau. Ca să nu mai vorbim că, dacă celelalte secte află că Yuheng a fost rănit la Lacul Jincheng, ar putea încerca ceva necurat. Zece ani sunt prea mult. Ai putea să cauți niște medicamente sau ceva? Ceva care ar putea..."

Bătrânul Tanlang râse disprețuitor și îl întrerupse în mijlocul propoziției: „Lider de sectă, seva care l-a infectat pe Nemuritorul Beidou provine de la un spirit al copacilor străvechi, nu de la un otravă obișnuită. Chiar crezi că aș putea găsi un leac pe loc?”

Xue Zhengyong rămase mut de uimire.

„Ajunge pentru moment. Trebuie să mă duc să extrag medicamente pentru pastile”, spuse Tanlang leneș. ”De ce nu plecați?”

„Tanlang!”

Xue Zhengyong voia să spună mai multe, dar Chu Wanning îl trase de poala robei. „Lider de sectă, să mergem.”

Când au ajuns la ușă, vocea lui Tanlang s-a auzit brusc din spate. „Chu Wanning, dacă ești dispus să mă implori cum se cuvine și cu umilință, atunci cine știe? S-ar putea să fiu dispus să te ajut să găsești un leac. Deși nu am mai văzut pe nimeni în starea ta, s-ar putea să nu fiu neapărat incapabil să te ajut. De ce nu te gândești bine?”

După un moment lung, Chu Wanning se uită înapoi. "Ce înseamnă «cum se cuvine și cu umilință»?

Tanlang se întinse pe divan, sortând leneș pachetele de ace de argint de pe masă. Ridică ochii la auzul vocii lui Chu Wanning, disprețul fiind evident în privirea lui. ”Când alții sunt la capătul puterilor, se pun în genunchi și se prosternează pentru a implora ajutor. Noi suntem colegi, așa că nu-ți cer să te arunci la pământ și să-ți bați capul de podea, dar dacă îngenunchezi și te umilești puțin, o să mă gândesc.”

Chu Wanning nu spuse nimic, privindu-l cu indiferență. Abia după un timp spuse: „Murături de iarnă, cred că visezi.”

Cu aceste cuvinte, Chu Wanning își flutură mânecile și plecă. Bătrânul Tanlang rămase uimit, neputând să înțeleagă ce înseamnă „murături de iarnă” nici după o jumătate de zi de gândire.

Zilele treceau încet. Bătrânul Yuheng declară că se retrage în meditație, când, de fapt, era prins în corpul unui copil, neputând să-și reia forma inițială. Xue Zhengyong, doamna Wang și Bătrânul Tanlang au aflat despre asta unul după altul și, pentru a preveni dezvăluirea secretului, Bătrânul Xuanji a fost, de asemenea, informat.

Câteva luni au trecut într-o clipită. Ușile Pavilionului Lotus Roșu fuseseră închise vizitatorilor de ceva vreme, iar Xue Meng și colegii săi discipoli erau îngrijorați.

„Shizun este în izolare de mai bine de șaptezeci de zile. De ce nu a ieșit încă?”

„Poate că își rafinează nivelul de cultivare.” Shi Mei luă o înghițitură de rouă spirituală din ceașca sa și privi cerul întunecat și înnorat de afară. ”Se pare că va ninge. În curând va fi Anul Nou. Mă întreb dacă Shizun va ieși până atunci.”

Mo Ran răsfoia leneș un manual de tehnici de luptă cu sabia. „Mă îndoiesc”, îi răspunse el lui Shi Mei. „Nu ne-a trimis un mesaj cu floarea lui haitang acum câteva zile, spunându-ne că va mai dura ceva timp? Mă îndoiesc că va ieși la timp.”

Era o zi de odihnă pe Vârful Sisheng, când discipolii nu trebuiau să practice cultivarea. Mo Ran, Xue Meng și Shi Mei se adunaseră să savureze ceai proaspăt preparat și vin încălzit. Perdelele de bambus ale micului pavilion din curte erau pe jumătate trase, paravanele grele ascunzând ocupanții, iar aburul se ridica ușor de sub franjuri.

În ultima vreme, grupul lor mic avusese un nou membru – discipolul bătrânului Xuanji, Xia Sini. De când îl cunoscuse pe Xue Meng, acesta îl luase pe copil cu el să cultive sau să se joace la fiecare două zile, și în scurt timp, grupul devenise inseparabil. Astfel, grupul de trei discipoli ai bătrânului Yuheng devenise în mod misterios un grup de patru.

În acel moment, Chu Wanning, în rolul lui Xia Sini, stătea la masă și mânca prăjituri. Mânca într-un mod rafinat, dar viteza cu care le consuma nu era deloc de neglijat.

Xue Meng l-a privit din întâmplare și s-a oprit surprins, uitându-se de două ori la farfurie și la Xia Sini. „Uau, Xiao-shidi”, a spus el uimit, „de la cine ai moștenit stomacul ăsta fără fund?”

Chu Wanning mesteca liniștit o bucată de prăjitură cu osmanthus. Prăjitura era delicioasă și nu s-a obosit să-i răspundă lui Xue Meng. La urma urmei, se certa cu cineva pentru mâncare.

Mâinile lui Mo Ran și Chu Wanning au aterizat în același timp pe ultima bucată de prăjitură crocantă cu lotus. Ochii lor s-au ridicat brusc și părea că fulgerul creștea între privirile lor.

„Dă-i drumul„, a spus Chu Wanning.

„Nu”, a răspuns Mo Ran.

„Ia mâinile de acolo.”

„Ai mâncat deja opt bucăți. Asta e a mea.”

„Poți să iei oricare dintre celelalte, dar nu prăjitura cu lotus.”

Mo Ran se uită urât la micuț pentru o clipă, apoi scoase atuul din mânecă. „Shidi, dacă mănânci prea multe dulciuri, o să faci carii.”

„Nu-i nimic.” Chu Wanning era foarte calm. „Am șase ani, așa că nu ar fi jenant.”

Mo Ran rămase fără cuvinte.

Se auzi o palmă puternică când Xue Meng îl lovi, însoțită de reproșuri aspre. „Mo Weiyu, cât de enervant poți fi? Te cerți cu Shidi pentru mâncare? Câți ani ai?”

În clipa în care Mo Ran își acoperi capul cu mâinile, strigând «aiyo!», Chu Wanning îi smulse prăjitura cu lotus, cu mâinile rapide și fața impasibilă. Se simți destul de satisfăcut când luă o mică mușcătură.

„Shidi...!”

Chu Wanning îl ignoră, dedicându-se în totalitate gustării dulciurilor.

Cei patru discipoli erau ocupați să facă zgomot când un fluierat ascuțit străbătu cerul și răsună în tot Vârful Sisheng.

Expresia lui Chu Wanning deveni solemnă. „Fluierul de adunare?”

Xue Meng ridică perdelele pe jumătate pentru a se uita pe fereastră. Discipolii care mergeau afară se opriră din mers și se uitară în jur cu expresii surprinse.

La sunetul fluierului de adunare, toți cei de pe Vârful Sisheng trebuiau să se adune în piața din fața Sălii Loialității. După cum se putea ghici, asta însemna că fluierul era sunat doar în caz de urgență. Înainte ca Chu Wanning să se alăture sectei, fluierul acesta sunase des — ori de câte ori bariera dintre lumea fantomelor era străpunsă. Cu toate acestea, de la sosirea lui Chu Wanning, fluierul nu mai fusese auzit de foarte mult timp.

Shi Mei lăsă cartea din mână și se ridică pentru a se îndrepta spre Xue Meng. „Ce ciudat. Ce poate fi atât de urgent?”

„Nu știu. Nu are rost să ne întrebăm, hai să mergem să vedem mai întâi.”

Doar Mo Ran tăcea. Își strânse buzele și clipi din gene, acoperind sclipirea nefirească din ochi. Știa ce însemna acest fluier. Totuși, momentul era puțin diferit de ceea ce își amintea el. Nu se așteptase să se întâmple atât de repede...

Cei patru discipoli se adunară la Vârful Sisheng, unde restul discipolilor sosiră unul după altul. În scurt timp, întreaga Piață a Loialității se umplu de bătrânii sectei și discipolii lor.

Odată ce toată lumea se adunase, Xue Zhengyong ieși pe ușa bine închisă a Sălii Loialității și se opri în fața balustradei cu borduri de jad, deasupra treptelor de calcar. Șase femei frumoase îl urmau. Unele păreau fermecătoare, în timp ce altele păreau reci, dar toate erau incredibil de frumoase. Stăteau în bătaia vântului, purtând doar robe subțiri de mătase, în ciuda vremii extrem de reci. La prima vedere, fustele lor roșii erau ca norii în zori, iar ochii lor păreau aprinși de flăcări stacojii în mijlocul fluturării delicate a panglicilor de mătase. De asemenea, între sprâncene aveau un punct roșu în formă de flacără.

Xue Meng era uimit, și nu era singurul. Expresia feței tuturor celor prezenți în piață s-a schimbat în momentul în care au zărit cele șase femei.

Xue Meng a rămas cu privirea fixă pentru o lungă perioadă de timp, înainte de a reuși să scoată un cuvânt, cu vocea tremurândă. „Trimisele tribului înaripat... Au venit din Zhuque, tărâmul nemuritorilor?”

Capitolul 55: Acest Venerabil se simte neliniștit

Zhuque ar fi putut fi numit tărâmul nemuritorilor, dar locuitorii săi nu erau, de fapt, nemuritori. Mai degrabă, erau un popor cu sânge amestecat, jumătate nemuritori și jumătate zâne. În lumea cultivării, ei erau ființele care semănau cel mai mult cu nemuritorii și erau cunoscuți sub numele de „tribul înaripat”.

Tribul înaripat locuia dintotdeauna în Izvoarele Florilor de Piersic, situate dincolo de labirintul Muntelui Jiuhua. Rareori se amestecau în treburile lumii muritoare. Cu toate acestea, deoarece jumătate din sângele care le curgea prin vene era încă muritor, nu erau complet detașați. Așadar, apăreau adesea în perioade de tulburări sau dezastre în lumea cultivării și își foloseau puterea imensă pentru a ajuta muritorii să treacă prin crize.

Când Mo Ran a stârnit iadul și a răsturnat lumea cu susul în jos în ultima sa viață, tribul înaripat a apărut în număr mare. În cele din urmă, puterea lor nu a reușit să-l învingă pe împărat, care perfecționase deja o tehnică interzisă. Mo Ran i-a vânat și i-a ucis până la ultimul, pășind pe un pământ acoperit de sânge și pene arse.

Zhuque, tărâmul nemuritorilor, fusese ars din temelii într-o singură zi.

Era o amintire infernală și frenetică. Ori de câte ori Mo Ran își amintea, izbucnea în sudori reci, considerându-se un om posedat, infinit de crud.

În prezent, era evident că încă nu avea puterea necesară pentru a se lupta cu tribul înaripat. De fapt, datorită superiorității naturale a sângelui lor, marea majoritate a cultivatorilor erau inferiori lor în ceea ce privea puterea spirituală. Dintre toți cei de pe Vârful Sisheng, doar câțiva dintre cei mai excepționali bătrâni puteau să schimbe lovituri cu unul dintre ei.

Xue Meng zări chipul lui Mo Ran și se sperie. „Ce s-a întâmplat? De ce ești atât de palid?”

„Nu e nimic.” Mo Ran coborî pleoapele și șopti: „Am alergat prea repede mai devreme.”

În viața sa anterioară, sosirea tribului înaripat marcase începutul tragediei lui Shi Mei. Inima lui Mo Ran îi tresări. Credea că va mai dura ceva timp până când toate acestea se vor repeta. De ce se schimbaseră atât de drastic atât de multe evenimente?

Soarele slab de iarnă atârna slab pe cer, iluminând lumea într-un strat de alb mortal. Stând sub el, Mo Ran se trezi întinzând mâna să o ia pe a lui Shi Mei.

Shi Mei clipi. „Ce s-a întâmplat?”

Mo Ran scutură din cap și nu spuse nimic.

În acel moment, Xue Zhengyong începu să vorbească. Cuvintele lui nu difereau prea mult de cele pe care le spusese în viața lor anterioară. „V-am chemat pe toți aici astăzi pentru că trimișii tribului înaripat au sosit din nou. La fel ca acum optzeci de ani, au venit în tărâmul muritorilor din Izvorul Florilor de Piersic pentru a ne ajuta în timpul unei calamități prezise.”

Făcu o pauză, privindu-i îndelung pe discipolii adunați în fața lui.

„După cum știți cu toții, bariera către tărâmul fantomelor a fost ridicată inițial de zeul Fuxi, dar s-a slăbit treptat în ultimul milion de ani și se rupe la fiecare câteva decenii. În ultimii ani, puterea ei a scăzut pe zi ce trece și, în ciuda eforturilor tuturor...”

Xue Meng oftă încet. „Tata vorbește prostii. E evident că e doar meritul lui Shizun, mai mult sau mai puțin.”

„În ciuda eforturilor tuturor, fisura se mărește și mai mult, iar bariera va ceda în cele din urmă, așa cum s-a întâmplat cu zeci de ani în urmă. Când va veni acel moment, granița dintre tărâmul muritorilor și cel al fantomelor va fi spartă, mii de fantome și spirite vor invada tărâmul muritorilor, iar oamenii obișnuiți vor suferi. Pentru a evita această calamitate, trimișii tribului înaripat au venit la secte pentru a-i selecta pe cei cu cea mai potrivită energie spirituală și abilități înnăscute pentru a merge la Izvoarele Florilor de Piersic, unde se vor cultiva în izolare."

Cuvintele sale au provocat agitație în mulțime. Tribul înaripat selecta oameni pentru a-și avansa cultivarea la Izvoarele Florilor de Piersic – în tărâmul nemuritorilor?!

Discipolii adunați au trecut de la uimire la entuziasm și, indiferent de abilitățile reale, fiecare nutrea în secret speranțe și așteptări.

Numai Mo Ran nu era deloc entuziasmat. În schimb, trăsăturile sale trădeau subtil anxietate. De obicei, era foarte priceput la a se preface, atât de mult încât ceilalți nu puteau niciodată să-și dea seama ce era real și ce era fals la el, dar în acel moment nu putea ascunde nici măcar în parte sentimentele sale.

Asta avea legătură cu supraviețuirea lui Shi Mei. În trecut, Shi Mei fusese ales de tribul înaripat și plecase la Izvoarele Florilor de Piersic pentru a se cultiva. La scurt timp după întoarcerea sa, bariera suferise o ruptură pe scară largă, iar hoarde nenumărate de fantome ieșiseră din iad.

În bătălia care a urmat, Shi Mei a luptat alături de Chu Wanning, fiecare ocupând o parte a formațiunii, în timp ce lucrau împreună pentru a repara cea mai mare fisură. Cu toate acestea, Shi Mei nu era la fel de puternic ca Chu Wanning, iar când nenumăratele fantome au văzut că tărâmul muritorilor era pe cale să fie blocat, s-au năpustit asupra lui Shi Mei într-un val ucigaș, în timp ce el se concentra să mențină echilibrul barierei.

L-au străpuns într-o clipă. Energia demonică i-a străpuns inima și sufletul.

Iar Chu Wanning nu a ridicat nici măcar un deget pentru a-l ajuta, nici măcar nu a încercat să-i oprească. În timp ce Shi Mei cădea de pe vârful stâlpului în formă de dragon, Chu Wanning a ales să-și folosească toată puterea rămasă pentru a sigila restul barierei pe care Shi Mei nu reușise să o repare.

În acea zi ningea. Corpul lui Shi Mei care cădea părea doar unul dintre miile de fulgi mici și nesemnificativi.

Zăpada cădea neîncetat, acoperind cerul. Nimănui nu-i păsa dacă un fulg înghețat era pe cale să se topească, la fel cum, generație după generație, când un om obișnuit își găsea sfârșitul după zeci de ani de viață, de la naștere până la moarte, nimănui nu-i păsa, în afară de rudele apropiate.

În zăpada aceea, în acel haos, Mo Ran îl ținea pe Shi Mei în brațe, în timp ce respira din ce în ce mai greu, îngenunchease pe pământ și îl implora pe Chu Wanning să-l privească măcar o dată, să-l salveze.

În cele din urmă, Chu Wanning s-a întors cu spatele, alegând să pășească în albia nesfârșită pentru a-și realiza propria prestanță, rupând astfel legăturile dintre maestru și discipol.

Ce ridicol. Lucrurile care îi plăceau lui Chu Wanning, lucrurile de care îi păsa, lucrurile pe care le urmărea, toate erau atât de ridicole.

De exemplu, lui Chu Wanning îi plăcea sunetul ploii în iazul cu lotuși și îi plăceau versurile melancolice ale poetului Du Fu, cu respectarea sa strictă a formei.

În plus, lui Chu Wanning îi păsa de înmugurirea plantelor la venirea primăverii și de moartea greierilor odată cu sosirea toamnei; îi păsa unde se aprindeau din nou flăcările războiului și unde se zbăteau oamenii de rând.

Mai mult, Chu Wanning îi învățase întotdeauna că era drept să pui poporul înaintea binelui personal.

Dar Mo Ran gândea: La naiba cu poporul! Nu-i cunoștea și nu-i păsa de acei oameni. Ce-i păsa lui dacă trăiau sau mureau?

Dacă ploaia lui Chu Wanning cădea peste murmurele sufletelor pierdute, dacă plantele lui erau stropite cu lacrimile refugiaților, lui Mo Ran nu-i păsa. Ploaia lui era ploaia de zi cu zi, iar plantele lui erau plante obișnuite. „Oamenii de rând” erau doar câteva cuvinte pe o bucată de hârtie. Cui îi păsa?

Așa că l-a considerat pe Chu Wanning un om josnic, un ipocrit care rostea cuvinte despre datorie și compasiune de parcă inima lui era suficient de mare încât să cuprindă tot ce era sub cer. În realitate, inima lui patetic de mică nu avea loc nici măcar pentru propriul său discipol.

După aceea, Mo Ran l-a întrebat cu sălbăticie pe Chu Wanning: „Te doare inima? Cum poți să trăiești cu tine însuți? Spui că trebuie să pui oamenii înaintea ta, dar tu ești încă în viață, în timp ce Shi Mei a murit urmând ordinele tale! Tu ești cel care l-a ucis, ipocritule, mincinosule!"

Ai măcar o inimă?

Când Shi Mei a căzut de pe platformă, te striga. Striga „Shizun” — l-ai auzit? L-ai auzit? De ce nu l-ai salvat…? De ce nu l-ai salvat?!

Chu Wanning, ai o inimă de piatră.

Nu ți-a păsat niciodată de noi.

Nu ți-a păsat… Nu ți-a păsat…

Și apoi totul s-a terminat așa.

Chu Wanning era adorat și respectat de toată lumea din lumea cultivării, practic un rege în toate, cu excepția numelui, și nimeni nu s-a gândit la cei care au pierit. Moartea lui Shi Mei a fost un pas nesemnificativ sub picioarele învingătorilor.

Chu Wanning a schimbat un discipol fără talent pentru pace și prosperitate, pentru așa-zisa pace mondială. Nimeni nu ar spune că a greșit.

Numai Mo Ran vedea că coroana strălucitoare de pe capul său era făcută din oasele morților. Că succesul său fusese construit pe moartea lui Shi Mei.

Ura îi izbucni din adâncul inimii.

„Hei, tinere. Hei...”

Dintr-o dată, o mână caldă se așeză pe fruntea lui Mo Ran. El tresări și deschise ochii, smuls din amintirile sale întunecate.

În fața lui se afla un chip delicat, luminos și încântător. Una dintre trimisele tribului înaripat se apropiase fără să o observe, și îi zâmbea blând.

„Ai intrat în transă cu o ocazie atât de mare în fața ta?”

„Ah, soră mai mare, te rog, nu mă băga în seamă.” Mo Ran se strădui să se înveselească pentru a nu trezi suspiciuni și îi zâmbi trimisului. „Am fost mereu un visător și speram atât de mult să fiu ales, încât m-am pierdut imaginându-mi cum ar putea arăta Izvoarele Florilor de Piersic. Îmi pare foarte rău.”

Se pare că, în timp ce Mo Ran era pierdut în amintirile sale, trimișii tribului înaripat coborâseră și începuseră să selecteze oamenii. Era atât de prins în gândurile sale încurcate, încât nu observase deloc ce se întâmpla în jurul lui.

Trimisul zâmbi dulce, apoi spuse ceva la care Mo Ran nu se așteptase deloc. „Energia ta spirituală este pură, iar cultivarea și aptitudinile tale sunt, de asemenea, remarcabile. Dacă dorești să mergi la Izvoarele Florilor de Piersic, atunci vino cu mine.”

Mo Ran a rămas uimit pentru o lungă clipă, înainte să înțeleagă. Să meargă la Izvoarele Florilor de Piersic? În viața sa anterioară, doar Shi Mei și Chu Wanning fuseseră aleși, așa că de ce, în această viață...

Era prea șocat ca să poată vorbi. Din fericire, a fi ales de tribul înaripat era ceva demn de șoc și uimire, așa că oamenii din jur nu i-au găsit reacția deloc ciudată și s-au limitat să-l privească cu invidie.

Trimisul îl duse la Sala Loialității și, pe măsură ce șocul inițial se estompa și inima lui Mo Ran încetă să mai bată cu putere în piept, ochii lui începură să se umple de o extazie pe care nimeni altcineva nu o putea detecta.

Lucrurile erau într-adevăr diferite în această viață.

Chiar dacă încă nu știa dacă aceste schimbări erau în bine sau în rău, sau de ce anume se schimbase soarta, măcar putea merge și el la Izvoarele Florilor de Piersic. Dacă studia și el sub îndrumarea tribului înaripat, atunci, când va veni momentul, sarcina grea de a repara bariera s-ar putea să nu mai cadă pe umerii lui Shi Mei.

Mo Ran nu era un om cult; chiar și după ce trăise două vieți, încă nu înțelegea ce însemna cu adevărat „a pune oamenii înaintea propriei persoane”. Ceea ce știa era că Shi Mei era mai bun cu el decât oricine altcineva pe lume și că nimic nu conta mai mult decât el – inclusiv propriul său sac de carne și jumătatea de suflet care se întorsese.

Atâta timp cât Shi Mei trăia, Mo Ran ar fi renunțat la orice altceva.

Când trimiții au terminat selecția și i-au adunat pe toți în fața Sălii Loialității, Mo Ran a constatat că alinierea era complet diferită de cea din viața sa anterioară.

Shi Mei era acolo, ca și înainte, dar, din cauza izolării, Chu Wanning ratase selecția, așa că nu se afla printre cei aleși. În locul lui era discipolul bătrânului Xuanji, Xia Sini.

Și mai surprinzător era faptul că și Xue Meng fusese invitat. Conform cuvintelor trimisului, „Puterea sabiei sacre a Exaltatului Gouchen persistă asupra ta. Ce interesant.”

Din Turnul care străpunge cerul din apropiere se auzi sunetul profund al unui ceas care răsună în tot Vârful Sisheng.

„Din Vârful Sisheng din tărâmul inferior al cultivării, cei aleși sunt Xue Ziming, Mo Weiyu, Shi Mingjing și Xia Sini, în total patru”, i-a transmis șeful emisarilor lui Xue Zhengyong, înainte de a elibera o pasăre mesageră. Ea ridică mâna cu pasărea viu colorată așezată pe vârful degetului, apoi continuă cu voce clară: „Acești patru sunt indivizi excepționali, potriviți ca aptitudini și sinceri ca caracter. Astfel se încheie acest raport.”

Cu acestea, ea eliberă pasărea. Mynah memoră cuvintele ei și, cu o bătaie a aripilor sale puternice, dispăru rapid în cerul vast.

A putea să te cultivi la Izvoarele Florilor de Piersic era o ocazie rară, chiar mai mult decât a dobândi o armă sfântă, și nimeni nu ar fi refuzat-o. Mai mult, ei urmau să studieze tehnici pentru a preveni ruperea barierei către tărâmul fantomelor, datoria și obligația principală a tuturor celor care se cultivau. Nimeni nu putea refuza.

În ceea ce privește durata, aceasta putea varia de la câteva luni la trei sau chiar cinci ani. Tribul înaripat nu era nerezonabil. Văzând că se apropia sfârșitul anului, i-au instruit pe cei aleși să rămână și să petreacă Anul Nou acasă. După aceea, se vor întoarce pentru a duce grupul la Izvoarele Florilor de Piersic de pe Muntele Jiuhua.

Când Mo Ran se gândea că în curând va putea merge cu Shi Mei la Izvoarele Florilor de Piersic, nu putea fi decât bucuros. Cu toate acestea, bucuria nu a durat mult. La început nu înțelegea de ce, până când într-o zi a trecut pe lângă poalele vârfului sudic al Muntelui Sisheng și a privit în sus spre Pavilionul Lotusului Roșu, care era închis.

Mo Ran încetini pașii fără să-și dea seama, apoi se opri cu totul. Rămase acolo, privind în sus, spre locul unde muntele dispărea în nori.

Chu Wanning era în izolare de peste trei luni.

În această viață, ura pe care Mo Ran o nutrea față de această persoană părea să se estompeze. Chiar dacă își reamintea mereu să nu uite expresia de pe fața lui Chu Wanning când îi abandonase pe Mo Ran și Shi Mei, erau momente în care empatiza cu shizunul său, când se simțea confuz și dezorientat.

Xia Sini mergea alături de el. Văzând expresia ciudată de pe fața lui Mo Ran și felul în care privea spre vârful sudic, pierdut în gânduri, inima lui a tresărit. „Ce este?”

„Xiao-shidi, crezi că va ieși înainte să plecăm?”

„El?”

„Ah.” Mo Ran se opri, revenindu-și în fire, și îi zâmbi lui Chu Wanning. După ce petrecuseră destul de mult timp împreună, simțea că acest mic shidi era inteligent și sensibil, și începuse să-l îndrăgească foarte mult. ”Vorbeam despre shizunul meu, Bătrânul Yuheng.”

„Înțeleg…”

Mo Ran suspină. „Nu a mai fost niciodată în izolare atât de mult timp”, murmură el. „Oare rana pe care a suferit-o la Lacul Jincheng a fost chiar atât de gravă?”

Era pentru prima dată după mult timp când Mo Ran vorbea din proprie inițiativă despre shizunul său. Chu Wanning știa deja că era imposibil, dar tot nu se putu abține să întrebe: ”Îți este dor de el?”

Capitolul 56: Acest Venerabil este ocupat cu împachetarea găluștelor

Când i s-a pus această întrebare, Mo Ran a rămas perplex.

Îi era dor de el?

În ciuda resentimentelor adânci și de neuitat pe care Mo Ran le nutrea din viața anterioară, Chu Wanning din această viață nu îi făcuse încă niciun rău. De fapt, shizunul lui Mo Ran îl protejase de pericol de nenumărate ori și, mai mult, fusese cel care se acoperise de răni de la cap până în picioare și plin de vânătăi, tot pentru Mo Ran.

După mult timp, Mo Ran răspunse în sfârșit: „Mn... De fiecare dată când a fost rănit, a fost din cauza mea...”

Când Chu Wanning auzi aceste cuvinte, simți o undă de căldură în inimă. Însă, înainte să apuce să-i răspundă lui Mo Ran, acesta continuă:

„A făcut prea multe pentru mine și nu pot decât să sper să-l ajut să se recupereze puțin mai repede. Nu vreau să-i fiu dator cu nimic.”

Fiorul de căldură din inima lui Chu Wanning păru să se stingă, neschimbat, înghețat. Rămase nemișcat pentru o clipă, simțindu-se profund ridicol.

Mo Ran îi spusese deja că singura legătură dintre ei era cea dintre maestru și discipol. Nu era vina nimănui, ci doar a lui, că cea mai mică fărâmă de speranță îl făcuse să amețească de emoție, zburând ca o molie într-un foc aprins. Dacă ar fi fost ars până la cenușă, ar fi fost numai vina lui.

Chu Wanning zâmbi; probabil era un zâmbet urât, descurajat. „Gândești prea mult. Ești discipolul lui, așa că «datoriile» nu se aplică. Tot ce face, face de bunăvoie.”

Mo Ran își îndreptă privirea spre el. „Oh, tu. Ești atât de tânăr, dar arăți mereu atât de serios și vorbești ca un adult.” Râse vesel și îi mângâie capul lui Chu Wanning.

La început, faptul că era mângâiat pe cap îl făcea pe Chu Wanning să râdă, dar după un timp, ochii i se umplură încet de lacrimi și privi în sus spre chipul strălucitor din fața lui. „Mo Ran”, spuse el încet, „nu mai vreau să mă joc cu tine. Dă-mi drumul.”

Mo Ran era prea naiv. Nu observă schimbarea de expresie a shidi-ului său. În plus, se obișnuise atât de mult să se joace și să se zbenguie cu „Xia Sini”, încât nu ezită să-i ciupească obrajii moi și netezi ca ai unui bebeluș, strângându-i și trăgându-i buzele în sus într-o față caraghioasă. „Pfft, Xiao-shidi, ce te-a supărat?”

Chu Wanning se uită la copilul reflectat în ochii lui Mo Ran. Zâmbetul pe care îl afișa fața aceea era îngrozitor de urât, făcându-l să arate ca un monstru absurd și patetic. „Dă-mi drumul.”

Mo Ran continuă să-l tachineze, fără să-și dea seama. ”Bine, bine, nu te supăra. Nu o să mai spun că te prefaci că ești adult, bine? Vino aici, să ne împăcăm. Îmi spui „Shige”?

„Dă-mi drumul…”

"Fii cuminte, spune-mi «Shige» și, peste puțin, îți cumpăr prăjituri cu osmanthus ca gustare."

Chu Wanning închise ochii, cu genele tremurând ușor, și în cele din urmă vorbi, cu vocea răgușită: ”Mo Ran, nu glumesc. Chiar nu mai vreau să mă joc cu tine. Poți să-mi dai drumul? Dă-mi drumul, bine?” Sprâncenele lui subțiri se încruntară, iar lacrimile nu-i curgeau din ochi doar pentru că îi ținea strâns închiși. Cu toate acestea, vocea îi era sufocată de suspine. ”Mo Ran, doare...”

Durea prea mult să țină pe cineva în inima lui în felul acesta, ascuns cu grijă în adâncul gândurilor sale. Nu era nicio problemă dacă acea persoană nu-l plăcea, atâta timp cât putea să se gândească la el în liniște și să-l protejeze în tăcere. Nu era nicio problemă dacă nu putea să-l aibă. Totul era în regulă.

Dar căldura și tandrețea acelei persoane erau oferite altora, în timp ce lui nu i se ofereau decât spini și ghimpi. Așa că, deși Chu Wanning îl ținea în inima lui, de fiecare dată când acea persoană se mișca, inima lui începea să sângereze. Zi după zi, apăreau răni noi înainte ca cele vechi să aibă șansa să se vindece.

Atunci Chu Wanning a înțeles că, chiar dacă nu se lupta să câștige afecțiunea acelei persoane, fiecare moment în care continua să-l păstreze în inima sa îl rănea până în adâncul sufletului. Nu știa cât timp mai putea suporta această durere. Nu știa când îl va distruge complet.

Mo Ran observă în sfârșit că ceva nu era în regulă și îi dădu drumul în grabă. Îi atinse obrajii roșii ai băiatului. Nu știa ce să facă.

Chu Wanning își dădu seama brusc că poate nu era chiar atât de rău să fie în corpul unui copil. Cel puțin așa putea să spună „doare” fără reținere, putea să-și arate puțin vulnerabilitatea. Cel puțin așa putea să-l facă pe Mo Ran să-l privească cu îngrijorare sinceră.

Era ceva la care niciodată nu îndrăznise să se gândească înainte.

Într-o clipă, era Ajunul Anului Nou. Era cea mai animată perioadă a anului pe Vârful Sisheng. Discipolii erau ocupați să pună talismane roșii din hârtie și să măture zăpada. Bucătarul-șef de la Sala Mengpo era ocupat de dimineața până seara, pregătind delicatese pentru festinul de sfârșit de an. În plus, bătrânii creau vrăji și talismane în domeniile lor de expertiză pentru a contribui la festivitățile de întâmpinare a Anului Nou.

De exemplu, bătrânul Tanlang transformă o baltă de apă proaspătă de izvor în vin parfumat, iar bătrânul Xuanji eliberă trei mii de șoareci de foc pe care îi crescuse, permițându-le să se împrăștie prin sectă și să vegheze oriunde ar merge, aducând tuturor un strop de căldură și o pauză de la frig. Între timp, bătrânul Lucun a vrăjit oamenii de zăpadă pe care îi făcuseră toți să alerge pe vârf și să strige „La mulți ani” tuturor celor pe care îi întâlneau.

Nimeni nu se aștepta ca bătrânul Yuheng să facă ceva; de fapt, el era încă în izolare. Era plecat de mult timp și nu se arătase niciodată în public.

Xue Meng stătea lângă fereastră, cu fața întoarsă în sus, privind petalele florilor de haitang care fluturau în cer. „Mâine plecăm”, spuse el gânditor. „Se pare că nu vom putea să-l vedem înainte de a pleca... Mă întreb ce face Shizun în acest moment?”

„Cu siguranță cultivă”, spuse Mo Ran cu gura plină de mere. „Apropo, toți bătrânii trebuie să dea un spectacol în seara asta. Păcat că Shizun nu e aici – dacă ar fi fost, ar fi trebuit să participe și el. Mă întreb ce ar fi putut să facă. Mo Ran râse. ”Poate ar fi făcut o demonstrație despre „Cum să te înfurii”, nu?

Xue Meng îl privi cu severitate. „Ce zici de un spectacol intitulat «Biciuirea lui Mo Weiyu până la moarte»?”

Era Anul Nou, așa că Mo Ran nu avea de gând să se supere din cauza glumei dure a lui Xue Meng. Apoi se gândi la ceva și întrebă: „A, da, l-ai văzut pe micul nostru shidi azi?”

„Te referi la Xia Sini?” întrebă Xue Meng. „Nu l-am văzut, dar, în orice caz, el este discipolul bătrânului Xuanji. Xuanji este deja destul de amabil să-l lase să stea cu noi tot timpul. Dacă ar rămâne cu noi chiar și în timpul festivităților de Anul Nou, shizun-ul său s-ar putea supăra în cele din urmă.”

Mo Ran râse. „Probabil.”

Razele soarelui apus se transformară în seară deasupra Pavilionului Lotusului Roșu. Chu Wanning privi cu atenție pilula pe care o ținea în mână. Xue Zhengyong stătea în fața lui și își turna o ceașcă de ceai, deoarece Chu Wanning nu îl invitase să bea și el. De asemenea, a mâncat o prăjitură crocantă din farfurie, fără să țină cont de etichetă.

Chu Wanning îl privi cu severitate, dar Xue Zhengyong continua să mestece, nepăsător. „Yuheng, nu te-ai uitat destul? Tanlang poate fi destul de dur în cuvinte, dar intențiile lui nu sunt deloc rele. Nu e genul care să-ți facă rău cu adevărat.”

„Ce spui, lider de sectă?” Chu Wanning răspunse ușor. „Mă gândeam doar că, din moment ce bătrânul Tanlang s-a deranjat să prepare o pilulă care îmi va permite să-mi recâștig forma adultă pentru o singură zi, de ce nu a creat încă câteva? Așa aș putea să iau una când am nevoie.”

„Aiya, dacă ar fi atât de ușor”, spuse Xue Zhengyong. „Materiile prime necesare pentru fabricarea acestui medicament sunt extrem de rare, iar după ce a creat trei, Tanlang a rămas fără ingrediente. Nu este o soluție pe termen lung.”

„Înțeleg”, spuse Chu Wanning, cufundat în gânduri. „Deci așa stau lucrurile. Te rog să-i transmiți mulțumirile mele.”

„Ha ha.” Xue Zhengyong a făcut un gest cu mâna. ”Voi doi sunteți destul de asemănători, să știi: laconici în cuvinte, dar buni la suflet.”

Chu Wanning i-a aruncat o privire furioasă, dar nu a spus nimic. Și-a turnat o ceașcă de ceai și a înghițit medicamentul care îi va permite să-și reia forma inițială.

Xue Zhengyong era pe punctul de a mânca încă o prăjitură când Chu Wanning i-a oprit mâna.

„Huh?” spuse liderul sectei nemulțumit.

„Este a mea”, spuse Chu Wanning.

Xue Zhengyong clipi, nedumerit.

Când se lăsă noaptea peste Vârful Sisheng, discipolii se adunară în Sala Mengpo, unul după altul. Fiecare bătrân își aduse discipolii și se așeză cu ei să frământe aluat și să facă găluște. Atât oamenii de zăpadă, cât și șoarecii de foc se strecură printre mulțimea de oameni, dându-le borcane cu sare, piper roșu, farfurii cu ceapă tocată și alte ingrediente diverse.

Fiecare masă era plină de agitație și râsete. Masa bătrânului Yuheng era singura excepție — discipolii erau toți acolo, dar maestrul lor era absent.

Xue Meng se uită în jur și suspină. „Mi-e dor de Shizun.”

„Nu ne-a trimis Shizun o scrisoare acum câteva zile, spunându-ne să ne bucurăm de sărbători și să muncim din greu la cultivarea noastră la Izvoarele Florilor de Piersic?”, răspunse Shi Mei cu căldură. „A spus că va veni să ne vadă imediat ce iese din izolare.”

„Așa a spus, dar când va fi asta?” Xue Meng oftă trist, ochii lui rătăcind apatic dincolo de porți. Apoi se ridică brusc în picioare, cu ochii larg deschiși ca o pisică, privind fix în față. Fața lui păli, apoi se înroși, devenind de un roșu amețitor, iar ochii îi străluceau. Era atât de emoționat încât nici nu putea vorbi. „Aia... Aia... Aia...”

Primul gând al lui Mo Ran a fost că una dintre rarele fiare spirituale crescute de Bătrânul Xuanji scăpase pentru a anima puțin atmosfera, așa că a presupus că Xue Meng era surprins pentru că era neexperimentat și reacționa exagerat. „Ce este?” râse el. „Uită-te la tine, parcă ai văzut un nemuritor sau ceva de genul ăsta. Ce e așa de surprinzător?”

Mo Ran se întoarse, încă zâmbind vesel, și privi în sus cu nonșalanță.

Și nu putu termina restul propoziției.

În zăpada de la amurg, în fața ușii, stătea Chu Wanning, îmbrăcat în robe albe și cu o mantie roșie aprinsă. Se întoarse elegant într-o parte pentru a pune umbrela și a scutura zăpada. Apoi, genele lui se ridicară, dezvăluind o pereche de ochi strălucitori, ca ai unui phoenix, iar o privire blândă îi mângâie.

Când Mo Ran își reveni în fire, această singură privire îi făcu inima să bată repede și palmele să i se acopere de transpirație. Chiar și respirația îi încetini involuntar.

Zgomotul din Sala Mengpo se potoli treptat. De obicei, ori de câte ori Chu Wanning apărea în sală, discipolii nu îndrăzneau să facă zgomot, cu atât mai puțin acum, când apăruse brusc în ajunul Anului Nou, după ce fusese în izolare atât de mult timp. Fulgii de zăpadă de pe fața lui Chu Wanning păreau să o facă și mai frumoasă, la fel cum îi făceau sprâncenele să pară mai întunecate și mai definite.

Mo Ran se ridică, murmurând: „Shizun…”

Xue Meng sări în picioare și alergă spre Chu Wanning ca un pisoi entuziasmat, strigând: „Shizun!” în timp ce se arunca în brațele lui Chu Wanning.

Hainele lui Chu Wanning erau complet înghețate de frigul pătrunzător de afară, dar Xue Meng avea o expresie de parcă ținea în mâini flori de piersic din primăvara devreme sau un foc de cărbuni din vara târzie – infinit de cald. Începu să strige răgușit, fără să se oprească să respire: „Shizun, ai apărut în sfârșit! Credeam că nu vom mai apuca să te vedem înainte de plecare, dar tot ne iubești! Shizun, Shizun...”.

Shi Mei se apropie și el și se înclină respectuos, cu fața strălucind de bucurie. „Bine ai revenit din izolare, Shizun”.

Chu Wanning îi mângâie capul lui Xue Meng și îl salută pe Shi Mei din cap. „Maestrul a sosit puțin mai târziu, dar hai să întâmpinăm Anul Nou împreună.” Se așeză la masă, cu Xue Meng lângă el și Mo Ran în fața lui.

Odată cu sosirea lui Chu Wanning și după ce agitația și entuziasmul inițial se potoliră, cei trei discipoli reveniră la obiceiurile lor obișnuite, stând drepți și nemișcați, ca shizunul lor. La masa lor era o liniște ciudată.

Făină, carne tocată, ouă și multe alte ingrediente erau așezate pe masă, alături de o monedă de cupru nouă. Mo Ran era cel mai priceput la gătit din grup, așa că toți au decis că el va da instrucțiunile.

„Păi, atunci mă ocup eu”, spuse Mo Ran râzând. ”Știți să întindeți aluatul?”

Nimeni nu scoase un cuvânt.

„Bine, atunci eu o să întind aluatul. Shi Mei, tu faci cei mai buni wontoni, iar umplutura pentru găluște nu e cu mult diferită, așa că ce-ar fi să faci tu umplutura?”

Shi Mei ezită o clipă, apoi spuse: „Păi... e o mică diferență, să știi. Mă tem că n-o să reușesc să o fac cum trebuie.”

„Nu-i nimic, atâta timp cât e comestibil, nu-ți face griji”, răspunse Chu Wanning pe un ton relaxat.

Shi Mei zâmbi. „Bine, atunci.”

„Xue Meng, poți să ne dai apa sau să ne ajuți să ne suflecăm mânecile sau ceva. Doar să nu ne stai în cale.”

Xue Meng rămase fără cuvinte.

„Cât despre Shizun.” Mo Ran zâmbi. „Shizun, ai vrea să stai deoparte și să bei o ceașcă de ceai?”

„Eu o să învelesc găluștele”, răspunse Chu Wanning rece.

„Ah?” exclamă Mo Ran, surprins. Se întrebă dacă nu cumva își pierduse auzul brusc. „Ce ai spus că vrei să faci?”

„Am spus că o să învelesc găluștele.”

Mo Ran nu putea răspunde. Începu să se gândească că, până la urmă, ar fi preferat să fi surzit brusc la ambele urechi.

Capitolul 57: Venerabilul te ascultă cântând din nou la guqin

În mod neașteptat, deși tehnica lui Chu Wanning de a împături găluștile era stângace, produsul final nu era rău. Găluștile făcute de degetele lui lungi erau adorabil de rotunde, aliniate frumos pe masă.

Toți cei trei discipoli erau uimiți.

„Shizun chiar știe să facă găluște...”

„Oare visez?”

Desigur, murmurul lor nu a scăpat urechilor lui Chu Wanning. El și-a strâns buzele, clipind imperceptibil, și chiar dacă era inexpresiv ca întotdeauna, vârfurile urechilor i s-au înroșit puțin.

Xue Meng nu s-a putut abține să nu întrebe: „Shizun, este prima dată când faci găluște?”

„Mm.”

„Atunci cum de le faci să arate atât de bine?”

„Nu e cu mult diferit de a face arme. Doar faci câteva pliuri, nu e nimic complicat.”

Mo Ran îl privea pe Chu Wanning de peste masa de lemn, pierzându-se treptat în gânduri. Singura dată când îl văzuse pe Chu Wanning gătind în viața sa anterioară fusese după moartea lui Shi Mei. În acea zi, Chu Wanning se dusese în bucătărie și pregătise încet wontonii care erau specialitatea lui Shi Mei.

Înainte să apuce să-i pună în oală, fuseseră aruncați pe podea de Mo Ran, care își pierduse mințile. Wontonii albi ca zăpada se rostogoliseră pe podea.

Mo Ran nu-și amintea deloc dacă acei wontoni erau rotunzi sau plați, bine făcuți sau deformați. Singurul lucru pe care și-l amintea era expresia feței lui Chu Wanning, felul în care îl privea pe Mo Ran fără să spună un cuvânt, cu bucăți de făină încă pe față, arătând ciudat de necunoscut și oarecum neînțelegător, chiar puțin prostuț.

Mo Ran crezuse că shizunul său va fi supărat, dar, în cele din urmă, Chu Wanning nu a spus nimic. S-a aplecat doar și, cu capul plecat, a ridicat în tăcere una câte una, le-a adunat și le-a aruncat la gunoi.

Ce trecea prin mintea lui Chu Wanning în acel moment? Mo Ran nu știa; nu se gândise niciodată la asta, nu voia să se gândească la asta și, sincer, nu îndrăznea să se gândească la asta.

Găluștele erau toate împachetate, iar micuții oameni de zăpadă le-au dus în bucătărie pentru a fi fierte. Conform tradiției, Chu Wanning a introdus o monedă de cupru într-una dintre ele. Cine o găsea avea noroc.

Nu a trecut mult timp până când oamenii de zăpadă au adus găluștele fierte, împreună cu sosul picant și acrișor, pe o tavă de lemn.

„Shizun, te rog să servești primul”, a spus Xue Meng.

Chu Wanning nu a refuzat. A luat o gălușcă cu bețișoarele și a pus-o în castronul său. Totuși, nu a mâncat-o, ci a mai luat încă trei pentru Xue Meng, Mo Ran și Shi Mei. „La mulți ani”, a spus el blând.

Discipolii au rămas surprinși pentru o clipă, apoi au început să zâmbească. „La mulți ani, Shizun.”

Întâmplător, chiar la prima gălușcă, Mo Ran a mușcat moneda de cupru, care a scos un zgomot sec. A fost luat complet prin surprindere și aproape că și-a rupt un dinte.

Shi Mei a râs de grimasa de pe fața lui. „A-Ran, vei avea noroc anul acesta.”

Xue Meng a spus doar: „Tch, ticălos norocos.”

Mo Ran spuse, cu ochii înlăcrimați: „Thithun, ești prea bun la ales găluște. Am nimerit-o pe prima...”.

Chu Wanning spuse: „Vorbește cum trebuie”.

„Mi-am mușcat limba”.

Chu Wanning nu avea absolut niciun răspuns la asta.

Mo Ran își frecă obrazul și luă o înghițitură din ceaiul oferit de Shi Mei, până când durerea se potoli puțin, apoi începu imediat să glumească. „Ha ha, oare Shizun a memorat care gălușcă avea moneda de cupru și mi-a dat-o intenționat?”

„Ai vrea tu”, spuse Chu Wanning rece, apoi coborî capul și începu să mănânce.

Mo Ran nu era sigur dacă i se pare sau nu, dar sub lumina caldă a lumânărilor, fața lui Chu Wanning părea puțin roșie.

După găluște, a fost adusă o cină somptuoasă pregătită de bucătarul șef. Farfurii cu carne și pește acopereau întreaga masă. Sala Mengpo a devenit și mai animată. De la locurile de onoare, Xue Zhengyong și doamna Wang le-au indicat micilor oameni de zăpadă să distribuie plicuri roșii fiecărui grup.

Un mic om de zăpadă s-a lovit insistent de genunchiul lui Chu Wanning, pietrele care îi serveau drept ochi rostogolindu-se în timp ce îl privea fix.

Chu Wanning clipi. „Hm? Chiar primesc și eu unul?” Acceptă plicul roșu și îl deschise, găsind înăuntru câteva frunze de aur scump. Puțin pierdut, se uită la Xue Zhengyong, doar pentru a-l vedea pe bărbatul nepăsător zâmbindu-i, înainte de a ridica cupa de vin din mână spre Chu Wanning, în semn de noroc.

Ce ridicol. Dar, pe de altă parte, Xue Zhengyong era într-adevăr... cu adevărat... Chu Wanning îl privi o vreme și, fără să-și dea seama, un zâmbet slab îi încolți în colțurile buzelor. Ridică și el cupa spre liderul sectei și o golise dintr-o singură înghițitură.

Chu Wanning împărți frunzele de aur între discipolii săi. După trei rânduri de băutură, însoțite de spectacole neîntrerupte pe scenă, atmosfera de la masa lor deveni în sfârșit și ea animată. Acest lucru se datora în mare parte faptului că cei trei copii nu mai erau atât de speriați de el. În ceea ce-l privea pe Chu Wanning, el fusese întotdeauna rezistent la alcool.

„Shizun, Shizun, lasă-mă să-ți citesc în palmă.”

Xue Meng a fost primul care s-a îmbătat. A apucat mâna lui Chu Wanning și a ținut-o în fața ochilor pentru a o examina cu atenție. Dacă nu ar fi băut trei cupe de vin, nu ar fi îndrăznit să fie atât de obraznic. „Linia vieții tale este lungă, dar întreruptă, ceea ce înseamnă că sănătatea ta nu este prea bună”, a murmurat Xue Meng. „Te îmbolnăvești ușor.”

Mo Ran râse. „E destul de precis.”

Chu Wanning îi aruncă o privire furioasă.

„Un deget inelar lung și subțire. Shizun, ai noroc cu banii. Trei linii dintr-un punct comun – linia iubirii se ramifică la vârf și se unește cu linia înțelepciunii, ceea ce indică de obicei disponibilitatea de a te sacrifica pentru iubire...” Xue Meng se uită fix la palmă pentru o clipă, apoi ridică brusc capul. „E adevărat?”

Cu fața palidă, Chu Wanning șuieră printre dinții strânși: „Xue Ziming, te-ai săturat de viață?”

Dar Xue Meng, prea beat pentru a detecta pericolul mortal, zâmbi sincer și continuă să se uite. „Ah, și linia iubirii are forma unei insule”, murmură el. „Chiar sub degetul inelar. Shizun, ai gusturi groaznice în materie de iubire... Absolut îngrozitoare...”

Chu Wanning se săturase. Își smulse mâna și își netezi mâneca pentru a pleca.

Mo Ran era pe punctul de a muri de râs, îndoit în două, ținându-se de burtă și chicotind zgomotos, când brusc surprinse privirea glacială și ucigașă a lui Chu Wanning și-și înăbuși cu forță râsul. Coaste îi dureau de efort.

„De ce râzi?” spuse Chu Wanning furios. „Ce e așa de amuzant?”

Era pe punctul de a pleca furios când Xue Meng îl apucă de mânecă. În clipa următoare, râsul dispăru de pe fața lui Mo Ran, iar Xue Meng îl trase pe Chu Wanning în jos, amețit de băutură, și se cuibări în brațele lui. Fruntea lui se lipi de faldurile robei shizunului său, iar brațele îi înfășurară talia lui Chu Wanning, în timp ce se cuibări afectuos.

„Shizun...”, se auzi vocea moale și catifelată a adolescentului, cu o nuanță de cochetărie. „Nu pleca. Haide, haide, mai bea un rând, heh heh.”

Chu Wanning părea că se va sufoca. „Xue Ziming! Ce crezi că faci? Dă-mi drumul!”

Chiar în acel moment, micuții oameni de zăpadă de pe scenă au început să se miște brusc. Se pare că dansul cu săbii al bătrânului Tanlang se terminase și era rândul lui Chu Wanning să intre în scenă.

Din păcate, asta însemna că toate privirile din sală se îndreptară spre Chu Wanning, tocmai la timp pentru a vedea un Xue Meng beat agățat de talia Bătrânului Yuheng și ascunzându-se în brațele lui ca un copil răsfățat. Discipolii erau absolut uimiți. Unul dintre ei chiar ținea bețișoarele cu susul în jos. Toate privirile erau ațintite asupra colțului lor.

Chu Wanning era prins în tăcere.

Pentru o clipă, scena a fost extrem de jenantă. Bătrânul Yuheng nu putea nici să stea în picioare, nici să se așeze, fiind blocat pe loc de felul în care Xue Meng se agăța de el.

A trecut mult timp în tăcere, înainte ca două râsete forțate să se audă din direcția lui Mo Ran. „Haide, Xue Meng, încă te comporți ca un copil răsfățat la vârsta ta?” El a întins mâna și a încercat să-l tragă de acolo. „Dă-i drumul, nu te agăța așa de Shizun.”

Xue Meng nu se purta intenționat ca un copil răsfățat. De fapt, dacă își mai amintea asta când se trezea din beție, probabil că s-ar fi pălmuit singur. În acel moment, era beat criță, iar Mo Ran a trebuit să tragă și să împingă destul de mult până când a reușit să-l desprindă pe vărul său de Chu Wanning.

„Stai jos. Ce număr e ăsta?”

Cu sprâncenele încruntate, Xue Meng se uită chiorâș la degetul pe care Mo Ran îl întindea. „Trei.”

Mo Ran îl privi în tăcere, neîncrezător.

Shi Mei râse și nu se putu abține să nu-l tachineze. „Eu cine sunt?”

Xue Meng roti ochii nerăbdător. „Tu ești Shi Mei, ce naiba.”

„Atunci eu cine sunt?” întrebă Mo Ran.

Xue Meng se uită la el cu o privire severă pentru o clipă. „Un câine.”

Mo Ran rămase uimit pentru o clipă, apoi urlă: „Xue Ziming, o să te fac să-ți înghiți cuvintele!”

Dintr-odată, un discipol al Vârfului Sisheng de la masa alăturată – care era fie curajos din fire, fie inhibițiile îi fuseseră luate de alcool – arătă spre Chu Wanning și întrebă cu voce subțire și veselă: „Hei, tinere maestru, uită-te acolo. Cine e acela?”

Xue Meng, un micuț care nu putea să stea nici măcar în picioare, se prăbuși peste masă, sprijinindu-și obrazul într-o mână și privindu-l lung și intens pe Chu Wanning.

Chu Wanning îl privi și el în tăcere. Xue Meng continuă să-l privească. Chu Wanning continuă să-l privească. Și Xue Meng continuă să-l privească.

Impasul a durat mult timp, dar tocmai când toată lumea credea că Xue Meng era pe punctul de a leșina de beție, el a zâmbit larg și a încercat să-l apuce din nou pe Chu Wanning de mânecă. „Nemuritorule-gege.”

Cuvintele erau clare și inconfundabile. Toți discipolii au rămas complet muți.

„Pfft.”

Nu se putea spune cine a început să râdă primul, dar în curând toată lumea și-a pierdut controlul și s-a alăturat râsetelor. Chiar dacă Chu Wanning avea o expresie severă și era irascibil, ei au considerat că, dacă toată lumea se distra, nu putea să scoată Tianwen și să bată pe fiecare persoană din încăpere. Așa că sala Mengpo a răsunat de râsete, toată lumea râzând în timp ce mânca și bea, contribuind la haosul general.

„Ha ha, Nemuritorul-gege.”

„Bătrânul Yuheng este atât de frumos încât chiar arată ca un nemuritor.”

„Chiar așa este. Sincer să fiu, am scris în secret o poezie despre el odată.”

„Da? Cum sună?”

„Zăpada de pe o mie de vârfuri nemuritoare / Ar păli în comparație cu un centimetru de alb de pe veșmintele nemuritorului.”

„Uau, când ți-a venit ideea asta?”

„Să fiu sincer, a fost în timpul uneia dintre prelegerile sale despre bariere.”

„Ai mult curaj, viteazule. Ai grijă să nu afle bătrânul Yuheng că te uitai la el și te inspirai poetic în timpul prelegerii sale despre bariere, altfel nemuritorul te va ucide, iar versul tău va trebui să devină ”Frunzele de pe o mie de copaci de toamnă / pălesc în fața unei pete roșii de pe roba nemuritorului„.

”Ce crud!"

"Heh heh, spun doar adevărul."

Fața lui Chu Wanning se transformă într-un carusel de culori înainte de a se hotărî în cele din urmă să se calmeze și să se prefacă că nu a auzit nimic.

Era obișnuit să fie venerat de la distanță, dar această intimitate bruscă născută din atmosfera festivă și din abundența de vin îl lăsa nesigur cum să răspundă. Confruntat cu o astfel de situație, el chiar nu știa cum să reacționeze și nu putea decât să se forțeze să mimeze un calm pe care nu-l simțea.

Totuși, roșeața de pe urechi trăda expresia înghețată de pe chipul său frumos.

Mo Ran observă. Strânse buzele și nu spuse nimic, dar, din nu știu ce motiv, o explozie de gelozie iritantă îi cuprinse pieptul.

Nu era vorba că nu putea recunoaște frumusețea lui Chu Wanning, ci doar că, la fel ca toți ceilalți, știa bine că frumusețea lui Chu Wanning era de tipul ascuțit, ca lama unui cuțit, și că, atunci când nu zâmbea, era rece ca zăpada și gheața, prea intimidant pentru a te apropia.

Din perspectiva lui sumbră și îngustă, Chu Wanning era ca o farfurie cu carne crocantă, aromată și savuroasă, așezată într-o cutie murdară și spartă. Mo Ran era singura persoană din întreaga lume care deschisese cutia și putuse gusta delicioasa mâncare din interior. Nu trebuise niciodată să-și facă griji că altcineva ar putea descoperi această delicatesă și ar saliva după ea.

Dar în seara aceea, scăldat în căldura focului din sobă și amețit de vinul încălzit, atâtea perechi de ochi erau îndreptate spre cutia care odată nu prezenta niciun interes pentru nimeni.

Mo Ran se simți brusc neliniștit. Voia să acopere cutia și să alunge oamenii care salivau după mâncarea lui, ca și cum ar fi alungat muștele enervante.

Apoi și-a amintit că, în această viață, carnea crocantă nu îi aparținea. Avea mâinile pline de wontoni transparenți și nu avea timp să alunge lupii care salivau după o altă mâncare.

Spre surprinderea lui Mo Ran și a tovarășilor săi, Chu Wanning venise pregătit cu un spectacol de Anul Nou, la fel ca ceilalți bătrâni: urma să cânte la guqin.

Discipolii priveau cu ochii strălucitori, iar cineva șopti: „Cine ar fi crezut că bătrânul Yuheng știe să cânte la guqin?”

"Și ce bine cântă. Aproape că am uitat să gust carnea."

Mo Ran stătea acolo în tăcere, fără să scoată un cuvânt. Xue Meng adormise de ceva vreme, respirând adânc și regulat, chiar și din poziția în care era întins pe masă. Mo Ran luă borcanul cu vin de lângă el și își umplu cupa, bând din ea în timp ce asculta și privea persoana de pe scenă, pierdut în gânduri.

Iritarea din pieptul lui se intensifică. În viața sa anterioară, Chu Wanning nu cântase nimic la festinul de Anul Nou. Foarte puțini oameni știau cum arăta când cânta la guqin.

În curtea în care Mo Ran îl ținea prizonier pe Chu Wanning se afla un guqin din lemn de paulownia. Într-o zi, poate pentru a-și descărca frustrările, Chu Wanning s-a așezat în fața lui, a închis ochii și a cântat o melodie.

Sunetul guqinului s-a răspândit în aer, atrăgând păsări și fluturi.

Când Mo Ran s-a întors, imaginea care l-a întâmpinat a fost profilul lui Chu Wanning în curte, de o noblețe și o seninătate de nedescris.

Și cum l-a tratat el în acel moment? Ah, da.

Mo Ran l-a împins la pământ și l-a violat lângă guqin, a violat acest om pur și rece ca lumina lunii, chiar acolo, în curte. Mo Ran nu se gândise decât la propria plăcere. Nu acordase niciun gând durerii și disconfortului lui Chu Wanning. Nici măcar nu ținuse cont de faptul că era iarnă și că shizunul său, care nu suporta frigul, zăcea acolo, pe pietrele reci ca gheața, cu hainele sfâșiate, și fusese futut până când nu mai putuse suporta și leșinase.

După aceea, nu și-a revenit complet nici după luni de îngrijiri atente.

La momentul respectiv, Mo Ran îi spusese pe un ton rece: „Chu Wanning, de acum înainte, îți interzic să mai cânți la guqin în fața altora. Ai idee? Felul în care arăți când cânți este atât de...”.

Își strânse buzele, dar nu reuși să găsească cuvintele potrivite, așa că nu termină propoziția.

„Atât de ce?” Era evident că avea o privire senină și demnă, dar, din nu știu ce motiv, era atât de seducătoare încât îi distrusese orice urmă de autocontrol lui Mo Ran.

Chu Wanning nu spuse nimic, cu buzele palide și ochii închiși, sprâncenele încruntate.

Mo Ran ridică o mână și ezită o secundă înainte de a atinge spațiul strâns dintre sprâncenele lui Chu Wanning. Gesturile lui Taxian-jun erau aproape blânde, dar vocea lui era aspră și nemiloasă. „Dacă nu asculți, venerabilul tău te va lega de pat și atunci nu vei putea face altceva decât să te culci cu el. Nu crede că venerabilul tău nu o va face.”

Și cum a răspuns Chu Wanning?

Mo Ran mai luă o înghițitură, privind persoana de pe scenă, și își continuă amintirile melancolice.

Nu putea fi sigur; poate că Chu Wanning nu spusese nimic. Sau poate că deschise ochii și spuse rece: „Pleacă naibii de aici.”

Nu-și mai amintea. Nu clar. În acea viață, Mo Ran fusese atât de mult timp încurcat cu Chu Wanning, încât multe lucruri deveniseră neclare.

În cele din urmă, ca o fiară, știa un singur lucru: că Chu Wanning era al lui. Chiar dacă nu-i păsa de Chu Wanning, era tot al lui, și putea să-l distrugă și să-l ruineze. Ar fi preferat să-l sfâșie pe Chu Wanning cu propriile mâini, să-i muște coastele și să-i smulgă organele ca o fiară, decât să lase pe altcineva să-l atingă.

Mo Ran voia ca sângele lui Chu Wanning să curgă împreună cu dorința lui, oasele lui să poarte blestemul lui, iar corpul lui să fie umplut cu pasiunea lui.

Nu fusese Chu Wanning întotdeauna atât de virtuos și de neatins? Și, în final, nu fusese el cel care trebuise să-și desfacă picioarele pentru cel mai rău ticălos din lume, pe patul celui mai nemilos tiran, și să-și piardă viața în mâinile armei înflăcărate a acestuia? Mo Ran îl pângărisese, îl murdărise în interior și în exterior, peste tot.

Hainele, odată sfâșiate, nu erau atât de ușor de pus la loc.

Mo Ran închise ochii, cu articulațiile albite și inima bătând cu putere. Adâncit în amintiri, nu mai auzea veselie plină de viață a festivităților de Anul Nou, nici sunetele liniștitoare ale guqinului lui Chu Wanning. Tot ce mai rămăsese în mintea lui era o voce crudă și nebună, care se întoarse din trecut și plutea ca un vultur.

„Iadul e prea rece. Chu Wanning, te voi lua cu mine în mormânt. Așa e, ești un zeu. Ești lumina tuturor – a tuturor. Xue Meng, Mei Hanxue și toți oamenii de rând așteaptă doar să strălucești asupra lor. Chu-zongshi, ce sfânt ești.”

Vocea râse dulce, râse și râse, până când brusc deveni crudă, ca un suflet despicat în două. „Dar eu?!”, tună. "Ai strălucit vreodată asupra mea?! Mi-ai dat vreodată căldura ta? Tot ce mi-ai dat au fost aceste cicatrici pe corpul meu! Ce sfânt ești, Chu Wanning!"

"Trupul tău este al meu, și viața ta la fel. Vrei să fii focul lor, dar eu te voi lua cu mine în mormânt. Te voi face să strălucești pe cadavrul meu și pe nimic altceva. Vreau să putrezești alături de mine."

„Să trăiești sau să mori, nu este alegerea ta...”

Aplauze și urale puternice. Mo Ran deschise ochii larg. Spatele îi era ud de sudoare rece.

Spectacolul se terminase, iar discipolii aplaudau cu entuziasm. Așezat în mulțime, Mo Ran simți că vederea îi pulsează și se încețoșează, apărând și dispărând. Îl privi pe Chu Wanning coborând încet treptele de lemn, ținând în mâini un guqin din lemn de paulownia.

În acel moment, pentru prima dată în viața sa, Mo Ran simți brusc că totul era o absurditate. Că trecutul său trebuie să fi fost o nebunie. Chu Wanning nu era de fapt un om rău... De ce făcuse toate acele lucruri?

Mo Ran înghiți, simțind arsură de alcool în gât. Dar se simțea la fel de pierdut, epuizat și confuz, până când în cele din urmă căzu într-o beție adâncă.

Capitolul 58: Acest Venerabil se simte puțin amețit

De fapt, Mo Ran putea să bea destul de bine. Doar că în această noapte, pentru a-și ascunde anxietatea și a mima o nonșalanță pe care nu o simțea, a băut cinci borcane întregi de vin alb din flori de pere, zâmbind tot timpul, până când conștiința i s-a încețoșat.

Când a fost dus pe jumătate târât, pe jumătate cărat înapoi în camera sa de Shi Mei și s-a prăbușit pe pat, gâtul lui Mo Ran s-a mișcat. Voia să strige numele lui Shi Mei.

Dar obiceiul era un lucru înfricoșător. În toți acei ani din trecut, cel de lângă el nu fusese lumina lunii din inima lui, ci sângele țânțarilor pe care se săturase să-l vadă. Numele care îi ieși din gură era al persoanei pe care întotdeauna crezuse că o urăște.

„Chu Wanning…” cuvântele îi ieșiră confuze. „Wanning… Eu…”

Shi Mei ezită, apoi se întoarse spre Chu Wanning, care stătea lângă ușă. Chu Wanning îl dusese pe Xue Meng înapoi în camera lui și acum intra, cu un castron de supă în mână, tocmai la timp pentru a auzi murmurul lui Mo Ran.

După surprinderea inițială, Chu Wanning se convinse că auzise greșit. La urma urmei, Mo Ran îi spusese întotdeauna „Shizun”. Și era una ca Mo Ran să-i spună „Chu Wanning”, dar să-i spună „Wanning”...

Mintea lui se întoarse la acea noapte de la Pavilionul Lotusul Roșu, când dormiseră îmbrățișați și Mo Ran, adormit, îl strigase clar „Wanning”, apoi îi sărutase buzele, ușor ca atingerea unei libelule pe apă. Era posibil ca, în inima lui Mo Ran, să existe de fapt un pic de...

Chu Wanning înăbuși gândul înainte să poată prinde rădăcini. Întotdeauna fusese direct și hotărât, cu excepția problemelor de inimă, în privința cărora știa bine că era un laș ezitant.

„Shizun.” Ochii strălucitori ai lui Shi Mei, de o eleganță nemaiîntâlnită, îl priveau cu incertitudine. „Tu...”

„Hm?”

„Nu, nu e nimic. Din moment ce ești aici să ai grijă de A-Ran, eu... eu voi pleca.”

„Așteaptă”, spuse Chu Wanning.

„Shizun, mai ai alte instrucțiuni?”

„Plecați cu toții mâine spre Izvorul Florilor de Piersic?”

„Mm-hmm.”

Chu Wanning nu avea nicio expresie pe chip. Trecu puțin timp înainte să vorbească din nou. „Du-te și odihnește-te. Aveți grijă unul de celălalt acolo și...” Se opri. „Întoarceți-vă repede.”

Shi Mei plecă.

Chu Wanning se apropie de pat, cu fața impasibilă, îl ridică pe Mo Ran și îi dă să bea supa cu lingura, lingură cu lingură.

Lui Mo Ran nu-i plăcea gustul acru și, la scurt timp, vomită tot. Totuși, se trezi suficient cât să deschidă ochii și să-l privească pe Chu Wanning, pe jumătate adormit. Murmură: „Shizun?”

„Mm. Sunt aici.”

„Pfft.” Din nu știu ce motiv, Mo Ran începu să râdă, chicotind cu gropițe în obraji. „Gege nemuritor.”

Chu Wanning îl privi în tăcere.

După aceea, Mo Ran se lăsă din nou pe spate. Îngrijorat că ar putea răci, Chu Wanning rămase lângă el, trăgându-i pătura peste el și acoperindu-l din când în când.

În afara camerei, câțiva dintre discipolii nu adormiseră încă, rămânând treji pentru a număra secundele până la Anul Nou. Cei mai mulți dintre ei erau adunați în grupuri înăuntru, vorbind și râzând, jucând pai gow sau făcând trucuri de magie.

Când clepsidra atârnată în fața Sălii Loialității a terminat de scurs, semnificând schimbarea anului, discipolii s-au grăbit afară pentru a aprinde artificii și pocnitori. Cerul nopții s-a umplut instantaneu de flori argintii și ramuri de foc.

Zgomotul asurzitor din afară îl trezi pe Mo Ran din somnul său tulbure. Deschise un ochi și își apăsă mâna pe tâmpla care îi pulsa, dar ceea ce văzu fu imaginea lui Chu Wanning așezat lângă patul său, cu trăsăturile frumoase calme și impasibile.

„Te-a trezit zgomotul?”, întrebă Chu Wanning cu blândețe când își dădu seama că Mo Ran se trezise.

„Shizun...”, spuse Mo Ran, trezindu-se complet, surprins. De ce Chu Wanning era cel care îl veghea? Unde era Shi Mei? Nu spusese nimic în somn ce nu trebuia, nu-i așa? Mo Ran aruncă o privire îngrijorată spre fața lui Chu Wanning și abia atunci expiră, când văzu că totul părea în ordine.

Pocnetele focurilor de artificii continuau afară. Cei doi se priviră stânjeniți pentru o vreme.

„Vrei să mergem să vedem artificiile?”, întrebă Chu Wanning.

„Unde e Shi Mei?”, întrebă Mo Ran.

Vorbiră practic în același timp. Era prea târziu să mai retragă ceva.

Mo Ran deschise ochii mari, surprins, și se uită la Chu Wanning pentru o lungă perioadă de timp, ca și cum nu l-ar fi recunoscut.

Trecuse un moment de tăcere, apoi Chu Wanning se ridică nonșalant să plece, dar se întoarse la ușă. „Toată lumea sărbătorește Anul Nou, probabil că încă nu a adormit. Ar trebui să te duci să-l cauți.”

Era de așteptat. La urma urmei, Chu Wanning avea un temperament îngrozitor. Chiar dacă își adunase tot curajul să-l invite pe Mo Ran să se uite împreună la artificii, era normal să fie refuzat. Nu trebuia să spună nimic. Ce umilință.

Chu Wanning se întoarse la Pavilionul Lotus Roșu și se așeză singur sub copacul haitang care înflorea tot anul. Acolo, singur, cu o mantie aruncată peste umeri, privea florile strălucitoare care înfloreau pe cerul nopții.

În depărtare, camerele discipolilor erau luminate cald. Râsete vesele se auzeau în depărtare, dar niciuna nu avea legătură cu el. Ar fi trebuit să se obișnuiască cu asta de mult timp. Dar, din nu știa ce motiv, simțea o strângere în piept. Poate pentru că, văzând veselia celorlalți, îi era mai greu să se întoarcă la singurătatea lui.

În tăcere, Chu Wanning privea focurile de artificii înflorind – una, două – și asculta vocile oamenilor care își urau un An Nou fericit – trei, cinci.

Aplecat lângă copac, închise ochii, simțindu-se puțin obosit.

Chu Wanning nu era sigur cât timp trecuse, dar simți brusc o intruziune trecând de barierele sale. Inima îi tresări, dar nu îndrăzni să deschidă ochii. Auzi sunetul unei respirații ușor greoaie, iar pași familiari se opriră nu departe.

Vocea unui tânăr se auzi, cu o ușoară ezitare. „Shizun.”

Chu Wanning nu răspunse.

„Plec mâine.”

El rămase tăcut.

„O să treacă ceva timp până mă voi putea întoarce.”

Tot niciun răspuns.

„De fapt, nu se întâmplă nimic în seara asta, iar mâine trebuie să ne trezim devreme, așa că probabil Shi Mei s-a dus deja la culcare.”

Sunetul pașilor se apropie și se opri foarte aproape.

„Deci, dacă mai vrei, eu...”

Deși Mo Ran deschise gura, restul propoziției fu înghițit de zgomotul unei explozii deosebit de puternice de artificii.

Chu Wanning clipi din gene în timp ce ridică privirea. În lumina splendidelor stele de pe cerul nopții și a florilor de foc împrăștiate ca un îngheț argintiu, un tânăr chipeș stătea în fața lui, înduioșat și puțin timid.

Chu Wanning rămase tăcut. Fusese mereu mândru și nu-i păsa de compania născută din milă. Dar în acel moment, uitându-se la Mo Ran, cuvintele de refuz nu-i ieșeau din gură. Poate că și vinul își făcuse efectul. Chu Wanning simți o înțepătură în piept, dar și o căldură.

„Dacă tot ești aici, stai jos lângă mine”, spuse el. Apoi adăugă, încet: „O să le privesc cu tine”.

Privise cerul cu o expresie impasibilă, dar degetele ascunse în mâneci se încordaseră nerăbdătoare. Nu îndrăznea să se uite atent la persoana de lângă el, în schimb își fixase privirea pe artificiile de deasupra și pe noaptea nesfârșită presărată cu strălucire sclipitoare.

„Toată lumea a fost bine în ultimele zile?”, întrebă Chu Wanning în șoaptă.

„Mm-hmm”, răspunse Mo Ran. „Ne-am împrietenit cu un shidi drăguț – ți-am povestit despre el într-o scrisoare, Shizun. Cum este rana ta?”

„Nu e nimic. Nu te învinovăți.”

Un foc de artificii explodă în cer, împrăștiindu-se strălucitor.

În acea noapte, artificiile și felinarele luminau cerul, pocnitorile se auzeau fără încetare, iar mirosul slab de fum umplea aerul înzăpezit. Cei doi au întâmpinat Anul Nou sub copacul înflorit. Chu Wanning era un om taciturn, dar Mo Ran a continuat să caute subiecte de conversație până când, în cele din urmă, a obosit și a adormit.

A doua zi dimineață, Mo Ran se trezi devreme, încă sub copac, cu capul în poala lui Chu Wanning și acoperit cu o mantie groasă, dar moale, din blană. Era mantia lui Chu Wanning, din blană de vulpe roșie, fină și superb croită.

Puțin surprins, Mo Ran a ridicat privirea și l-a văzut pe Chu Wanning sprijinit de trunchiul copacului, adormit profund. Genele lui lungi îi cădeau peste obraji, tremurând ușor la fiecare respirație, ca niște fluturi în vânt.

Chiar adormiseră așa, sub copac? Cum se întâmplase asta? Cu natura obsesiv-compulsivă a lui Chu Wanning, ar fi trebuit să se întoarcă în camera lui să doarmă, oricât de obosit ar fi fost. Cum putuse să se mulțumească să se odihnească neglijent sub un copac, așa? Și mantaua asta de blană... Chu Wanning îl acoperise cu ea?

Mo Ran se ridică, părul său negru ca cerneala fiind puțin dezordonat. Se uită, învelit în mantaua lui Chu Wanning, puțin nedumerit. Nu fusese atât de beat noaptea trecută. Deși unele lucruri erau puțin neclare, își amintea mai mult sau mai puțin totul. Chiar și faptul că fugise de bunăvoie la Pavilionul Lotusului Roșu pentru a întâmpina Anul Nou alături de Chu Wanning fusese o alegere conștientă, în deplină luciditate.

Mo Ran îl urâse în mod evident pe Chu Wanning, odată, dar când îl auzise întrebând: „Vrei să mergem să vedem artificiile?” și când îl văzuse întorcându-se cu tristețe și plecând cu capul plecat... De fapt, simțise o durere în inimă...

Se gândise că, oricum, nu se vor mai vedea mult timp și că nu simțea prea multă supărare față de el în această viață, iar Chu Wanning era atât de singur, așa că nu era mare lucru dacă Mo Ran îi ținea companie până dimineața, din când în când. Așa că venise cu nerușinare să i se alăture.

Când se gândea acum la asta, simțea că fusese cu adevărat...

Chu Wanning se trezi înainte să apuce să-și termine gândul.

„Shizun”, bâlbâi Mo Ran.

„Mn.” Chu Wanning se frecă la tâmplă, sprâncenele ușor încruntate în ceața somnului. „Tu... nu ai plecat încă?”

„Eu... abia m-am trezit.” În ultima vreme, din nu ştia ce motiv, de fiecare dată când Mo Ran se uita la chipul impasibil al lui Chu Wanning, limba lui argintie se înnodă.

Mo Ran rămase nemişcat pentru o clipă, apoi îşi aminti brusc că purta mantaua lui Chu Wanning. O scoase în grabă şi se grăbi să o înfăşoare în jurul shizunului său.

În timp ce îi punea mantaua pe umeri, Mo Ran observă că, deși Chu Wanning purta mai multe straturi de haine, ținuta lui era totuși cam subțire fără mantaua ca îmbrăcăminte exterioară, mai ales în toată zăpada asta. Gândul acesta îi făcu mișcările și mai frenetice și sfârși prin a-și lega propriul deget în nod în timp ce încerca să lege cordonul cu ciucuri. Mo Ran se uită nedumerit la degetul său.

Chu Wanning îi aruncă o privire și întinse mâna să-l desfacă. „O fac eu.”

După un moment lung, Mo Ran spuse: „Bine.” Și, adăugă în șoaptă: „Scuze.”

„Nu-i nimic.”

Mo Ran se ridică și ezită. „Shizun, trebuie să mă duc să-mi fac bagajele și să iau micul dejun, apoi plec.”

„Mm.”

„Vrei să mergem să luăm micul dejun împreună?”

Pah! În secunda în care Mo Ran spuse asta, voia să-și muște limba și să moară pe loc! Ce naiba era în neregulă cu el?! De ce făcuse asta?!

Poate pentru că văzu regretul care apăru pe fața lui Mo Ran imediat după ce întrebă asta, Chu Wanning ezită, apoi spuse: „Eu nu merg. Du-te tu.”

Mo Ran era mort de frică că ar putea spune ceva și mai scandalos dacă mai rămânea acolo. „Eu... eu plec, atunci...”

„Bine.”

După ce Mo Ran plecă, Chu Wanning rămase fără expresie sub copac încă o vreme, apoi se ridică încet, sprijinindu-se cu o mână de trunchi, dar nu făcu nicio mișcare. Picioarele îi erau complet amorțite după ce îi serviseră lui Mo Ran drept pernă toată noaptea. Cu toate furnicăturile, nu putea să meargă.

Rămase acolo posomorât o bună bucată de timp, până când circulația sângelui îi reveni la normal și putu în sfârșit să se târască înapoi înăuntru.

Așa cum era de așteptat, după ce a petrecut noaptea afară, în frigul acela cumplit, chiar și cu copacul haitang care îi proteja de zăpadă, a sfârșit prin a răci.

„Ațiu!” Chu Wanning a strănutat, colțurile ochilor deja înroșindu-se. Și-a acoperit nasul cu o batistă. La naiba... Probabil... am răcit...

Bătrânul Yuheng, purtătorul a trei arme sfinte și cel mai eminent zongshi căutat de toate sectele lumii cultivării. Simpla vedere a lui Tianwen domina cele patru mări, iar albul robelor sale depășea toate culorile lumii. Era un personaj atât de impresionant, încât putea fi considerat chiar cel mai puternic cultivator al epocii.

Din păcate, chiar și cea mai puternică persoană avea o slăbiciune. A lui Chu Wanning era că nu suporta frigul și se îmbolnăvea ușor dacă era expus la el.

Astfel, când au plecat din Vârful Sisheng, nu numai că Chu-zongshi devenise din nou mic după ce efectul pilulei dispăruse, dar, pe deasupra, strănuta și tușea fără încetare.

Așadar, când tribul înaripat a sosit la prânz pentru a-i escorta, i-au întâmpinat Xue Meng, Mo Ran și Shi Mei, care erau perfect sănătoși, și micuțul shidi „Xia Sini”, care nu se putea opri din strănutat.

Capitolul 59: Acest Venerabil este atât de simplu

Nu se putea face nimic; chiar dacă micul shidi nu se putea opri din strănutat, tot trebuiau să plece. Tribul înaripat i-a condus spre est, către un port de pe râul Yangtze. Au chemat o barcă cu navigare automată și, cu o barieră care proteja vasul, au pornit spre mare.

Aceea a fost prima noapte în care Mo Ran a putut petrece timp cu Shi Mei într-o ieșire fără shizunul lor. Ciudat, nu era atât de entuziasmat pe cât crezuse că va fi.

Xue Meng și Xia Sini se culcaseră. Mo Ran stătea singur pe punte, cu brațele încrucișate la ceafă, privind cerul înstelat. Shi Mei ieși din cabină cu niște pește uscat pe care îl cumpăraseră mai devreme de la pescari și se așeză lângă el. Ciuguleau din gustare în timp ce discutau.

„A-Ran, din moment ce mergem la Izvoarele Florilor de Piersic, s-ar putea să nu ajungem la Concursul Muntelui Spiritual. În cazul meu nu contează prea mult, dar tu și tânărul stăpân sunteți amândoi atât de puternici. Dacă îl ratați, nu veți regreta că ați pierdut șansa de a avea un debut grandios?”

Mo Ran întoarse capul zâmbind. „Nu contează. Lucruri ca reputația și altele, sunt doar cuvinte. Contează să mergem la Izvoarele Florilor de Piersic și să învățăm abilități reale și utile pentru a-i proteja pe cei dragi mie.”

Shi Mei părea să zâmbească, iar vocea lui era blândă când spuse: „Shizun ar fi foarte fericit dacă ar ști că gândești așa.”

„Dar tu? Ești fericit?”

„Bineînțeles că sunt.”

Valurile se izbeau de feribotul de lemn care se legăna pe mare. Mo Ran se uită la Shi Mei pentru o vreme din locul în care era întins pe o parte. Voia să-l tachineze puțin, dar nu știa ce să spună. În ochii lui, Shi Mei era pur și de neatins. Poate din cauza acestei purități, ori de câte ori se afla în fața lui Shi Mei, îi era greu să se gândească la lucrurile obscene pe care le gândea despre Chu Wanning.

Pentru o clipă, Mo Ran rămase cufundat în gânduri.

Shi Mei observă că era privit. Se întoarse, își aruncă în spatele urechii șuvițele de păr pe care le suflase briza mării și zâmbi. „Ce este?”

Mo Ran roși și întoarse capul. „Nimic.” Inițial, el intenționase să profite de această ieșire pentru a-i mărturisi — cu grijă — lui Shi Mei. Cu toate acestea, de fiecare dată când cuvintele îi ajungeau pe buze, nu putea să deschidă gura.

Mărturisire. Și după aceea? Mo Ran nu putea fi dur sau insistent cu această persoană pură și blândă. Se temea de respingere, dar chiar dacă sentimentele lui erau împărtășite, se temea că nu ar fi știut cum să se comporte față de Shi Mei.

La urma urmei, sincer vorbind, comportamentul său în timpul scurtei perioade petrecute împreună în viața anterioară fusese destul de groaznic. În afară de acel moment de intimitate din iluzia maestrei fantomă, nu-l sărutase niciodată pe Shi Mei. Mai mult, după ce se întâmplase de data aceasta, nu mai era sigur dacă persoana pe care o sărutase în viața anterioară fusese Shi Mei sau Chu Wanning.

Shi Mei încă zâmbea. „Totuși, pare că vrei să-mi spui ceva.”

Era ca și cum ar fi fost despărțiți de o fereastră de hârtie și, într-un moment de impulsivitate, Mo Ran a vrut să străpungă acel strat subțire și să dea naibii consecințele. Dar, din nu știu ce motiv, o siluetă în alb, cu o față care nu prea zâmbea, i-a trecut prin minte – o siluetă care era mereu retrasă, care părea atât de singură.

Dintr-o dată, Mo Ran simți că i se încleștase gâtul. Nu mai putea spune nimic. Se întoarse să privească cerul nopții plin de stele. Trecu ceva timp înainte să spună, în șoaptă: „Shi Mei, ești cu adevărat foarte important pentru mine.”

„Mm. Știu. Și eu simt la fel pentru tine.”

„Știi”, continuă Mo Ran, „am avut odată un coșmar și în el tu... nu mai erai acolo. Am fost foarte trist.”

Shi Mei zâmbi. „Ești atât de prostuț uneori.”

După un moment lung, Mo Ran spuse: „Te voi proteja cu siguranță.”

„Bine, atunci trebuie să-i mulțumesc în avans bunului meu shidi.”

Inima lui Mo Ran îi tresări. Nu se putu abține să nu spună: „Eu...”.

„Mai voiai să-mi spui ceva?”, întrebă Shi Mei încet. Feribotul se zguduie, iar sunetul valurilor părea cumva mai puternic. Shi Mei îl privi în tăcere pe Mo Ran, parcă așteptând ca el să rostească ultimele cuvinte.

Mo Ran închise ochii. "Nu e nimic. De ce nu te întorci înăuntru să dormi puțin? E frig în noaptea asta.„

Shi Mei rămase tăcut pentru o clipă. ”Dar tu?„

Mo Ran putea fi destul de lent. ”Eu... O să mai privesc stelele puțin, să simt briza pe față.„

Shi Mei nu se mișcă. Trecu ceva timp până zâmbi. ”Bine, atunci eu plec. Nu sta treaz până târziu."

Apoi se întoarse și plecă.

Feribotul a navigat pe mare, sub cerul nesfârșit. Cel care zăcea pe puntea navei nu-și dădea seama deloc de ceea ce tocmai ratase. Era chiar puțin absent, încercând să descopere ceea ce simțea cu adevărat în adâncul inimii. S-a gândit mult timp, dar era cu adevărat prostănac. Astfel, chiar și când soarele dimineții a pictat cerul din est într-un alb delicat, el încă nu-și dăduse seama ce simțea.

Mo Ran petrecea fiecare clipă cu Shi Mei, iar sentimentele pe care le împărtășeau erau profunde și sincere. Mo Ran crezuse că va dori cu siguranță să-i mărturisească lui Shi Mei ce simte de îndată ce vor rămâne singuri, că nu va mai putea aștepta niciun moment. Dar acum, când momentul mult așteptat sosise în sfârșit, descoperi că nu era deloc așa. Poate că problema era că se considera prea stângaci. Dacă Mo Ran i-ar mărturisi totul lui Shi Mei, l-ar speria cu siguranță. Chiar dacă Shi Mei ar accepta, nu ar fi un început bun.

Mo Ran era mai obișnuit cu incertitudinea dintre ei. Uneori, inima îi bătea cu putere și, fără să se gândească, întindea mâna să o ia pe a lui Shi Mei, iar pieptul i se umplea de o tandrețe dulce ca mierea. Era un sentiment atât de natural încât nu voia să-l distrugă, nu atât de repede.

Era târziu când Mo Ran se întoarse în cabină, iar toți ceilalți se culcaseră deja. Se întinse pe salteaua lui, privind noaptea din afara ferestrei înguste. Încet, silueta lui Chu Wanning îi apăru în fața ochilor, uneori tăcut, cu ochii închiși, alteori cu o expresie severă.

Dar Mo Ran se gândea și la felul în care arăta bărbatul când era ghemuit, adormit, singur și modest, ca o floare de haitang de care nu-i păsa nimănui pentru că înflorise prea sus pe ramură.

Lăsând la o parte ura pe care o simțea, încurcăturile din viața trecută a lui Mo Ran cu Chu Wanning fuseseră, de fapt, mai intime decât orice altceva ce împărtășise cu oricine altcineva din lume. El îi luase multe dintre primele experiențe ale lui Chu Wanning, indiferent dacă bărbatul era de acord sau nu. Primul său sărut, prima dată când a gătit, prima dată când a plâns. Și prima dată.

La naiba, doar gândindu-se la asta, Mo Ran simțea că îi arde corpul și că sângele îi curgea spre partea de jos a corpului.

În schimb, Mo Ran îi oferise lui Chu Wanning și câteva dintre propriile sale premiere, indiferent dacă shizunul său le dorise sau nu. Primul său an de ucenicie, prima sa încercare de a convinge pe cineva, primul său cadou de flori. Prima sa dezamăgire profundă.

Și primele emoții ale inimii sale.

Da, primele emoții ale inimii sale. Când ajunsese la Vârful Sisheng, persoana de care se îndrăgostise nu era Shi Mei, ci Chu Wanning.

În acea zi, tânărul îmbrăcat în alb, sub copacul haitang, era atât de frumos, atât de concentrat, încât după o singură privire, Mo Ran a decis că voia ca acest om să fie maestrul său și că nimeni altcineva nu era potrivit.

Când s-a schimbat asta? Când cel pe care îl iubea a devenit Shi Mei, iar cel pe care îl ura a devenit shizunul său?

Mo Ran se gândise mult la asta în ultimele două luni. Probabil că totul începuse cu o neînțelegere.

Era prima dată când Chu Wanning îl pedepsise cu biciul. Băiatul de cincisprezece ani se îndreptă șovăielnic spre camera lui, plin de vânătăi și lovituri, și se ghemui singur pe pat, cu ochii roșii de la plâns. Rănile de pe spate îl dureau mai puțin decât expresia rece de pe fața shizunului său când invocase pe Tianzun fără pic de milă, ca și cum ar fi bătut un câine vagabond.

Era adevărat că Mo Ran furase o floare haitang din grădina medicinală, dar nu avea habar cât de prețios era acel copac haitang, nici cât de mult îl îngrijise doamna Wang în ultimii cinci ani, până când în sfârșit înflorise.

Singurul lucru pe care îl știa era că, atunci când se întorcea acasă în acea noapte, o albeață strălucitoare de la vârful unei ramuri îi atrăsese atenția. Petalele florii erau limpezi și înghețate, parfumul ei era blând și delicat.

Mo Ran a dat capul pe spate pentru a o admira, gândindu-se la shizunul său. Din nu știa ce motiv, inima îi bătea cu putere, iar vârfurile degetelor îi erau calde. Înainte să-și dea seama, smulsese floarea, cu grijă și cu cea mai mare delicatețe, de teamă să nu scuture din greșeală măcar o picătură de rouă de pe petalele ei.

Prin perdeaua groasă a genelor, privi floarea haitang încărcată de rouă, sub lumina lunii. În acel moment, nu își dăduse încă seama cât de pură era tandrețea și afecțiunea pe care le nutrea pentru Chu Wanning, nici nu știa că, după acea zi – și în următorii zece, douăzeci de ani, până la moartea sa – nu le va mai simți niciodată.

Înainte de a apuca să-i ofere floarea shizunului său, se ciocni de Xue Meng, care venise să culeagă plante medicinale pentru mama sa. Furios, tânărul stăpân îl târî în fața shizunului lor.

Chu Wanning se opri din citit, privindu-l rece ca gheața. Îi aruncă o privire lui Mo Ran și îl întrebă dacă are vreo explicație.

Mo Ran începu să spună: „Am cules floarea pentru că voiam să o dau...”

Încă mai ținea haitangul, cu picături de gheață și rouă agățate de petalele proaspăt înflorite, care erau reci, dar de o frumusețe de nedescris.

Cu toate acestea, privirea lui Chu Wanning rămase complet rece, atât de rece încât îngheță lava topită din pieptul lui Mo Ran. Mo Ran nu mai putea rosti cuvântul „ție”.

Acest sentiment îi era prea familiar. Înainte ca Mo Ran să fie adus la Vârful Sisheng, trebuia să se furișeze printre curtezane și clienți, mic și subnutrit, pentru a părea mai mic și mai puțin în cale, și își petrecea fiecare zi supus aceleiași priviri.

O privire de dezgust. O privire de dispreț.

Un fior îl străbătu. Era posibil ca, în realitate, shizunul său să-l disprețuiască?

În fața interogatoriului rece al lui Chu Wanning, Mo Ran simți că inima lui îngheață. Coborî capul și vorbi în șoaptă. „Eu... nu am nimic de spus.”

Restul este istorie.

Din cauza unei simple flori de haitang, Chu Wanning l-a biciuit pe Mo Ran cu patruzeci de lovituri până când toată afecțiunea inițială pe care i-o purta s-a spulberat.

Dacă Mo Ran ar fi putut săîi explice puțin mai mult și dacă Chu Wanning ar fi întrebat puțin mai mult, poate că lucrurile nu ar fi ieșit așa. Poate că acest maestru și discipolul său nu ar fi făcut primul pas pe calea fără întoarcere.

Dar nu erau atât de multe „dacă”.

În acel moment, Shi Mei, cald și blând, apăruse lângă el.

După ce s-a întors din pavilionul lui Chu Wanning, Mo Ran nu s-a dus să mănânce și nici măcar nu a aprins o lampă. A rămas ghemuit pe pat.

Această siluetă rigidă ghemuită în întuneric era priveliștea care l-a întâmpinat pe Shi Mei când a deschis ușa. A pus cu grijă bolul cu wontoni cu ulei de chili pe masă, apoi s-a apropiat de pat și l-a strigat încet. „A-Ran?”

La momentul acela, Mo Ran nu avea încă sentimente speciale pentru Shi Mei. Nici măcar nu se întoarse, continuând să se uite la perete cu ochii roșii și umflați. „Ieși afară”, spuse el cu voce răgușită.

„Ți-am adus niște...”

„Am spus să ieși afară.”

„A-Ran, nu fi așa.”

Tăcere încăpățânată.

„Shizun are un temperament dificil, trebuie doar să te obișnuiești cu el. Haide, ridică-te și mănâncă ceva.”

Mo Ran era însă încăpățânat ca un catâr, nemișcat chiar dacă ar fi fost tras de zece cai. „Nu vreau. Nu mi-e foame.”

„Măcar gustă puțin. Dacă nu mănânci, Shizun o să se supere...”

Mo Ran sări din pat înainte ca Shi Mei să apuce să termine propoziția. Ochii lui lăcrimați erau furioși și indignați, tremurând ușor sub gene. „Furios? De ce ar fi furios? E corpul meu. Ce-i treaba lui dacă mănânc sau nu? Oricum nu mă vrea ca discipol. Mai bine mor de foame. Ar fi mai puțină bătaie de cap pentru el. Ar fi mai fericit în final.”

Shi Mei era prea uimit ca să răspundă. Nu se așteptase ca vorbele lui să atingă un punct sensibil al lui Mo Ran și, pentru o clipă, se uită neputincios la micul shidi din fața lui, neștiind ce să spună.

Trecu un moment lung. Mo Ran se stăpâni și privi în jos, părul lung acoperindu-i jumătate din față. După un timp, spuse: „Îmi pare rău.”

Shi Mei nu-i putea vedea fața, doar tremurul ușor al umerilor și venele de pe dosul pumniilor strânși cu putere.

În cele din urmă, acest băiat de cincisprezece ani era încă foarte tânăr. Mo Ran încercă să se abțină o vreme, dar în cele din urmă nu reuși. Își ascunse fața în brațe, se ghemui și plânse cu disperare. Vocea lui era aspră și întreruptă, isterică și pierdută, plină de durere și de suferință. Cu trupul zdrobit de suspine, repeta același lucru la nesfârșit.

„Eu voiam doar să am un cămin... În ultimii cincisprezece ani, eu chiar... Eu chiar voiam doar un cămin... De ce mă priviți cu toții de sus? De ce mă priviți așa? De ce, de ce mă priviți cu toții de sus...?”

Mo Ran plânse mult timp, iar Shi Mei stătu lângă el tot timpul. Când Mo Ran se liniști, Shi Mei îi întinse o batistă curată și îi aduse castronul cu wontoni, care se răcise între timp.

„Nu mai spune prostii că o să mori de foame”, îi spuse el blând. „Ai venit la Vârful Sisheng și ai devenit ucenicul lui Shizun, deci ești shidi al meu. Și eu mi-am pierdut părinții când eram mic, așa că, dacă vrei, eu voi fi familia ta. Haide, mănâncă ceva.”

Mo Ran nu răspunse.

„Eu am făcut wontonii ăștia. Chiar dacă nu vrei să-i dai satisfacție lui Shizun, măcar mie dă-mi puțin, bine?” Shi Mei zâmbi ușor, luă un wonton plin și translucid și îl apropie de buzele lui Mo Ran. „Încearcă unul.”

Ochii lui Mo Ran erau încă roșii. Privirea lui aposă era fixată pe tânărul de lângă patul lui, dar în cele din urmă deschise gura și îi permise acestei persoane blânde să-l hrănească.

Adevărul era că acel castron cu wontoni se răcise, iar găluștele stătuseră atât de mult în apă încât nu mai erau la fel de bune ca la început. Dar în acel moment, sub lumina lumânărilor, acel castron cu wontoni se întipări adânc în inima lui, alături de chipul incomparabil de frumos, cu ochii blânzi. Nici în viață, nici în moarte, niciunul dintre ei nu avea să fie uitat vreodată.

Probabil că totul a început în acea noapte. Ura lui Mo Ran pentru shizunul său a devenit din ce în ce mai profundă, dar a fost și momentul în care a devenit convins că Shi Mei era cea mai importantă persoană din viața sa.

La urma urmei, toată lumea dorea căldură – mai ales un câine vagabond care înghețase de atâtea ori în frigul pătrunzător, încât simpla vedere a drumurilor sărate îl făcea să tremure în așteptarea zăpezii și a iernii care se apropia.

Taxian-jun părea impunător, dar numai el știa adevărul despre sine. Nu era altceva decât un vagabond rătăcit. Un vagabond care căuta mereu un loc unde să se ghemuiască, un loc pe care să-l numească „acasă”. A căutat timp de cincisprezece ani și tot nu l-a găsit.

Așa că iubirea și ura lui deveniseră ridicol de simple. Dacă cineva îl bătea, îl ura. Dacă cineva îi dădea un castron de supă, îl iubea. Era atât de simplu, până la urmă.

Capitolul 60: Acest Venerabil descoperă un secret

Împins de vrăjile aruncate asupra lui, feribotul a călătorit repede. A doua zi dimineață, au ajuns în portul Yangzhou. Trimișii erau în port pentru a-i întâmpina, cu cai bine îngrijiți pregătiți.

Grupul a luat micul dejun în port, dar, deoarece tribul înaripat nu avea nevoie de hrană, însoțitorii lor stăteau la marginea portului cu ochii închiși, pentru a-și odihni spiritele. Zorii abia se crăpau și nu erau mulți negustori care să-și desfășoare activitatea. În schimb, marinarii se treziseră și se adunaseră în grupuri de câte trei sau cinci pentru a mânca terci și chifle aburite, precum și pentru a arunca din când în când priviri curioase către noii veniți.

În timp ce acești bărbați musculoși, îmbrăcați în haine simple de muncitori, își mestecau mâncarea, fragmente din conversația lor ajungeau la urechile lui Mo Ran.

„Oh, hei, recunosc hainele lor. Sunt oameni din tărâmul inferior al cultivării.”

„Tărâmul inferior al cultivării este atât de departe și ei nu interacționează prea mult cu sectele din această zonă. De unde știi?”

„Uită-te la emblema de pe mâneci. Nu este exact la fel ca cea a unui Gardian al Nopții Sfinte?”

„Te referi la unul dintre acele dispozitive din lemn care alungă răul?” Un coleg a ronțăit murături în timp ce se uita la mâneca lui Xue Meng. „Aiyoh, așa este”, a exclamat el. „Cine a creat Gardienii Nopții Sfinte?”

„Am auzit că a fost Bătrânul Yuheng din Vârful Sisheng.”

„Cine e Bătrânul Yuheng? E la fel de puternic ca Jiang, liderul sectei noastre Guyueye?”

„Heh heh, cine știe. Cine poate spune ceva despre lumea cultivatorilor?”

Marinarii vorbeau într-un dialect Su puternic și Mo Ran nu îi înțelegea prea bine, dar Chu Wanning înțelegea ce spuneau acești oameni. Când a auzit că invenția sa, Gardianul Nopții Sfinte, era distribuită cu succes în întreaga lume, nu a putut decât să se simtă ușurat. L-a făcut să înceapă să se gândească la viitor. După ce se vor întoarce, va lucra la prototipuri pentru arme mai ușoare, mai ușor de utilizat și, prin urmare, mai utile.

După micul dejun, grupul a plecat în grabă. În mai puțin de patru ore, au ajuns la poalele Muntelui Jiuhua. Era încă devreme, iar soarele de iarnă abia ajunsese la apogeu. Milioane de fire de lumină aurie coborau din el ca mătasea. Acestea îmbibau vârful înzăpezit cu o luminescență cristalină, făcându-l să strălucească magnific. Pe versanții vârfului se aflau sute de pini vechi și luxurianți, care rămâneau veșnic verzi. Fiecare stătea hotărât în îngheț, asemănându-se cu un cultivator pustnic cu un aer nemuritor, cu mânecile coborâte și ochii pe jumătate închiși, tăcuți ca moartea, înălțându-se de o parte și de alta a potecii de munte.

Nu degeaba muritorii numeau vârful Muntelui Jiufeng „Lumea Nemuritorilor”.

La poalele muntelui, trimișii tribului înaripat fluierară de trei ori. La sunet, o mică vrabie aurie cu pene vibrante și fermecătoare zbură din peisajul alb, înzăpezit, și ateriză ușor în fața lor. Grupul urmă vrabia, îndreptându-se spre vest, până ajunser la cortina unei cascade turbulente și furtunoase.

„Xianjun, te rog să faci un pas înapoi.”

Liderul trimisilor tribului înaripat stătea în față, cu mâna imitând mâna lui Buddha, și recita încet o vrajă. Apoi își strânse buzele roșii și suflă ușor în vânt. O rază de flăcări șocantă apăru în aer și se îndreptă spre cascadă, unde împărți cortina de apă în două.

Femeile din tribul înaripat se întoarseră cu zâmbetul pe buze. „Vă invităm cu căldură să intrați în Izvorul Florilor de Piersic.”

Urmară însoțitorii și trecură de barieră. După ce o trecură, peisajul din fața ochilor lor se lumină brusc. Scena din fața lor era vastă, fără sfârșit, ca și cum ar fi fost o lume cu totul diferită, plină de flori roz.

Izvoarele Florilor de Piersic erau un ținut protejat, cu puține legături cu lumea cultivării. Deși nu se putea compara cu adevăratul Ținut al Nemuritorilor, și cu atât mai puțin se putea vorbi despre el ca fiind egalul acestuia, era totuși bogat în energie spirituală. Peisajul din interiorul izvoarelor părea desprins dintr-un tablou, culorile sale fiind elegante și delicate.

După ce au mers o vreme, grupul și-a dat seama că aici, cele patru anotimpuri păreau să se schimbe și să se amestece între ele într-un mod cu totul diferit de cel din lumea lor.

Cu femeile din tribul înaripat în frunte, au trecut mai întâi printr-o sălbăticie unde zgomotul râurilor curgătoare le răsuna în urechi, însoțit de strigătele maimuțelor care veneau de pe ambele maluri. Apoi s-au apropiat de periferia unui sat și au văzut vaste terenuri agricole cu cărări care se intersectau, unde grâul se legăna în adierea vântului. În cele din urmă, odată ce au intrat în fortăreața satului, au găsit clădiri imaculate și detaliate cât vedeai cu ochii, cu streșini înalte și impunătoare.

Capitala Izvoarelor de Floarea de Piersic era magnifică și frumoasă, iar în ceea ce privește dimensiunea și facilitățile, era comparabilă cu centrele urbane pline de viață din lumea muritorilor. Singurele diferențe erau petalele de primăvară și fulgii de zăpadă care dansau împreună deasupra capetelor, păsările albastre și cocorii albi care zburau împreună în stoluri și oamenii cu pene care treceau pe lângă ei. Acești oameni frumoși se purtau cu o grație eterică, fluidă și pitorească, și fiecare dintre ei arăta ca un celest din altă lume care tocmai ieșise dintr-o ilustrație.

Cu toate acestea, deși era o priveliște pe care discipolii nu o mai văzuseră până atunci, ei văzuseră deja peisajele fantastice ale lacului Jincheng, așa că aceasta nu mai era atât de impresionantă.

Ajunseră la o răscruce de drumuri și întâlniseră unul dintre membrii tribului înaripat, care purta o mantie grandioasă din pene, albă cu broderii aurii reprezentând un phoenix. Ea stătea lângă un copac străvechi, atât de înalt încât ajungea până la cer. Semnul de flacără de pe fruntea ei era de un roșu mult mai intens decât al celorlalți, semn că puterile ei erau mult mai mari decât ale celorlalți.

Trimisul care conducea grupul îi aduse în fața ei, apoi fiecare se așeză pe un genunchi și se înclină pentru a o saluta. „Mare Lord Nemuritor, cei patru xianjun din Vârful Sisheng au sosit.”

„Vă mulțumesc pentru eforturile voastre. Puteți să vă ridicați.”

„Am înțeles.”

Femeia din tribul cu pene, îmbrăcată frumos, zâmbi ușor, iar vocea ei era clară și emoționantă, ca strigătul unui phoenix tânăr.

„Eu sunt numită Optsprezece. Prin harul Bătrânului Nemuritor al familiei mele, mi s-a acordat marele titlu de Mare Doamnă Nemuritoare a Izvoarelor de Flori de Piersic. Suntem foarte recunoscători că ași fost dispuși să ne onorați cu prezența voastră pentru a vă antrena în umila noastră locuință. Dacă xianjun consideră că primirea lor nu este pe măsura așteptărilor în timpul șederii lor aici, vă rugăm să ne iertați și să nu ezitați să ne spuneți.”

Ce frumusețe! Și ce grație când vorbea. Cu siguranță a lăsat o impresie bună.

Lui Xue Meng nu-i plăcea ca bărbații să fie mai arătoși decât el, dar era la vârsta la care începea să devină conștient de sexul frumos, așa că, în mod natural, nu-i displăceau doamnele care erau atât de frumoase încât păreau să fi ieșit din tablouri. Zâmbi. "Xianzhu, ești prea amabilă. Dar acest nume, „Optsprezece”, este cu siguranță ciudat. Pot să te întreb care este numele tău de familie?„

”Nu am nume de familie„, a răspuns ea, blândă și politicoasă. ”Eu sunt doar Optsprezece."

Mo Ran râse. „Dacă tu te numești Optsprezece, atunci mai este cineva aici care se numește Șaptesprezece?”

Voia să glumească, dar, spre surprinderea lui, Optsprezece zâmbi. „Xianjun, eşti înţelept. Șaptesprezece este zizi-ul meu.”

Mo Ran clipi, uimit.

„Noi, cei din tribul înaripat, ne-am născut din penele căzute ale Păsării Vermilion”, explică Optsprezece. "Când cultivarea noastră era încă slabă, am luat forma ibisului cu creastă. Primul care a cultivat forma umană a fost Bătrânul Nemuritor al familiei mele. Restul tribului înaripat este numit astfel în ordinea în care am dobândit forma umană, începând cu Unu, Doi și așa mai departe. Eu sunt a optsprezecea, așa că mi se spune Optsprezece."

Mo Ran nu putea scoate niciun cuvânt. Inițial, crezuse că Xue Zhengyong era cel mai rău când venea vorba de a da nume. Nu se așteptase să găsească pe cineva care să fie și mai rău, darămite oameni care se numeau pe ei înșiși cu numere.

Apoi Optsprezece a spus ceva care l-a lăsat și mai uimit. "Haideți, să trecem la treabă. Este prima voastră vizită pe pământurile noastre și încă nu sunteți familiarizați cu regulile de antrenament din Izvoarele de Piersic Înfloriți. În tărâmul muritorilor, cultivarea a fost împărțită de secole în școli și secte. În acest loc, lucrurile stau altfel. Noi, cei din tribul înaripat, am fost întotdeauna foarte clari în ceea ce privește diviziunea muncii. Sunt cei specializați în apărare, cei specializați în atac și cei specializați în vindecare. În total, există trei diviziuni, iar antrenamentul vostru se va desfășura în consecință."

Mo Ran zâmbi. „Genial.”

Optsprezece îi făcu un semn cu capul. „Îți mulțumesc, Xiao-xianjun. Când cultivatorii din Guyueye care au venit aici acum câteva zile au auzit de această metodă de antrenament, au fost destul de nemulțumiți.”

Mo Ran era nedumerit. „Apărarea este apărare, atacul este atac, iar vindecarea este vindecare. Nu este o împărțire clară, ceea ce este un lucru bun? De ce erau nemulțumiți?”

"Vezi tu, există un Duan-gongzi din Guyueye care aparține Diviziei Apărării și, prin urmare, ar trebui să locuiască împreună cu ceilalți xianjun din acea divizie. Cu toate acestea, shijie-ul său aparține Diviziei Atacului și, prin urmare, va trebui să se antreneze și să locuiască împreună cu xianjun-ii din Divizia Atacului. Deși nu înțeleg prea bine afecțiunile și relațiile dintre muritori, mi-am dat seama că gongzi nu voia să fie separat de sora lui de jurământ."

„Ha ha, ce-i asta — stai, stai!” Mo Ran a încetat brusc să râdă când a înțeles, cu ochii mari. „Nu numai că diviziile diferite se antrenează separat, dar trebuie să și locuiască separat?”

„Așa este”, răspunse Optsprezece, confuză. Nu înțelegea de ce expresia lui se schimbase atât de brusc.

Mo Ran se înverzi la față. Era cumva o glumă proastă?!

O oră mai târziu, Mo Ran — care nu reușise să negocieze cu Optsprezece — stătea uluit în fața unei reședințe mici, luminoase și spațioase, cu patru laturi, și se cufundă într-o tăcere lungă și profundă.

Mo Ran, Xue Meng și Xia Sini aparțineau Diviziei de Atac și, prin urmare, fuseseră trimiși în partea de est a Izvoarelor de Piersici Înfloriți. „Partea de est” nu era doar o mică porțiune de pământ, ci regiunea în care locuiau toți xianjunii care aparțineau Diviziei de Atac. Erau mai mult de douăzeci de astfel de reședințe cu curte, fiecare suficient de mare pentru a găzdui patru persoane, și erau și munți și lacuri, precum și străzi și piețe construite foarte asemănător cu cele din tărâmul muritorilor. Se părea că, deoarece tribul înaripat știa că oaspeții lor vor locui aici pentru o lungă perioadă de timp, le construise pentru a le alina dorul de casă.

În ceea ce-l privește pe Shi Mei, deoarece aparținea Diviziei Vindecătorilor, fusese trimis în partea de sud a Izvoarelor de Piersici Înfloriți. Era extrem de departe de locul unde locuiau Mo Ran și ceilalți, fiind chiar despărțiți de o barieră care putea fi traversată doar cu un permis de acces. Asta însemna că, deși Mo Ran și Shi Mei se aflau amândoi în Izvoarele de Piersic Înfloriți, practic nu aveau nicio șansă să se vadă în afara antrenamentelor zilnice — pentru care toate cele trei divizii se adunau pentru a învăța elementele de bază ale metodei de cultivare a tribului înaripat.

Dar asta nu era nici măcar cea mai rea parte.

Mo Ran ridică privirea și îl urmări pe Xue Meng prin perdeaua groasă a genelor sale. Xue Meng se învârtea în jurul curții, evident intenționând să-și aleagă cea mai confortabilă reședință. Mo Ran simțea cum îi pulsa venele de pe frunte, în ciuda eforturilor sale. Xue Meng...

Așa este. La naiba. De astăzi înainte, va trebui să locuiască în aceeași curte cu Xue Meng pe toată durata șederii sale! În următoarea lungă perioadă, cel mai probabil va trebui să se confrunte cu două dintre cele opt mari suferințe ale vieții: despărțirea de cei dragi și întâlnirea cu dușmanii...

Tribul înaripat coborâse din tărâmul superior al cultivării în cel inferior pentru a-și găsi aleșii, iar când ajunseră la Vârful Sisheng, se aflau la sfârșitul călătoriei. Astfel, cei trimiși de celelalte secte se stabiliseră deja, iar Xue Meng a descoperit curând că una dintre reședințele din mica lor curte pătrată era ocupată.

„Ciudat. Mă întreb cine s-a stabilit aici”, a murmurat Xue Meng, aruncând o privire la husa de saltea atârnată la uscat în curte.

„Oricine ar fi, nu cred că e cineva care face multă gălăgie”, a spus Mo Ran.

„Ce vrei să spui?”

„Lasă-mă să te întreb ceva: tu care reședință o alegi?”

Expresia lui Xue Meng deveni imediat precaută. „Ce pui la cale? Eu deja am ales – cea din nord, orientată spre sud, este a mea. Dacă vrei să te bați cu mine pentru ea, atunci eu...”

Xue Meng nu se hotărâse încă ce să facă, când Mo Ran îl întrerupse râzând. „Nu-mi plac camerele atât de mari, așa că nu mă bat cu tine pentru ea. Dar uite ce vreau să te întreb: dacă această locuință ar fi încă liberă...” Arătă spre locuința modestă care fusese deja revendicată. „Ai face schimb cu el?”

Xue Meng privi acea căsuță simplă cu acoperiș de paie, apoi se uită la Mo Ran. „Crezi că sunt prost? Bineînțeles că nu aș face schimb.”

Mo Ran râse. "De aceea am spus că persoana aceea nu este genul care face scandal. Vezi, când a venit, toate cele patru reședințe din curte erau goale, dar el nu a ales-o pe cea mai bună, ci a ales acea colibă micuță. Dacă acest om nu e un prost, atunci e un domn umil."

Xue Meng amuți. Această analiză nu era greșită, dar simțea că fața îi fusese sfâșiată de cuțitul ascuns în zâmbetul lui Mo Ran. Dacă acest om era un domn, renunțând la cea mai bună locuință pentru a alege o colibă dărăpănată, atunci asta nu îl făcea pe Xue Meng un om vulgar, comun și împuțit? Un zgârcit meschin?

Dar Mo Ran nu-l numise în mod direct pe Xue Meng, așa că Xue-gongzi nu putea să țipe la el. Totuși, nici nu putea să suporte asta. Întreaga lui față se înroși. „Oricum ar fi... eu sunt obișnuit să trăiesc bine”, spuse Xue Meng cu resentiment, cu expresia întunecată. "Nu suport locuințele dărăpănate, așa că cine vrea să fie domn, n-are decât să o facă. Nu-mi pasă."

După ce a făcut această declarație, s-a întors și a plecat.

Astfel, cele patru reședințe cu stiluri diferite din curtea reședinței au fost revendicate de diferiți stăpâni.

Xue Meng a ales reședința rafinată din nord, cu pereți palizi și șindrilă neagră și pragul acoperit cu aur, cea mai luxoasă locuință. Mo Ran a ales căsuța de piatră din vest, care avea un piersic plantat la intrare, cu florile în plină înflorire. Astfel, Chu Wanning a ales clădirea din bambus din partea de est, unde bambușii fragili și delicati erau iluminați de soarele apus, strălucind cu o splendoare strălucitoare, asemănătoare jadului.

Iar în partea de sud se afla acea căsuță umilă și simplă, cu acoperiș de paie, rezervată „domnului” pe care încă nu îl întâlniseră.

Chu Wanning nu-și revenise încă din răceală și încă îi zvâcnea capul, așa că s-a scuzat devreme că trebuie să se odihnească. Xue Meng a rămas puțin cu el, dar acest mic shidi nu știa să se prefacă și să pară jalnic, nici nu voia să asculte povești. În schimb, nu-i păsa decât să se învelească ca o mică minge de orez lipicios în frunza care o învelea și să doarmă în liniște. Xue Meng stătu puțin pe marginea patului, dar în cele din urmă se plictisi, se scutură de praf și plecă.

În curte, Mo Ran scoase un scaun și își ridică picioarele, cu brațele sub cap, privind soarele auriu care apunea în vest, razele arzătoare dispărând încet. Când îl văzu pe Xue Meng apărând, îl întrebă: „Xia-shidi a adormit?”

„Mm.”

„I-a scăzut febra?”

„Dacă îți pasă de el, de ce nu intri să vezi cu ochii tăi?”

Mo Ran râse cu poftă. „Probabil că micuțul nu a adormit încă prea adânc. Neîndemânarea mea l-ar putea trezi.”

Xue Meng îi aruncă o privire. "Măcar ești conștient de tine însuți. Și eu care credeam că ești ca pisicile și câinii mamei, care nu știu decât să lenevească în curte și să fie leneși.„

”Ha ha, și de unde știi că sunt leneș?„ Mo Ran răsuci o floare de piersic între degete și ridică privirea zâmbind. ”Timpul petrecut aici, stând în curte, mi-a permis să descopăr un secret important și șocant."

Xue Meng evident că nu voia să întrebe, dar era totuși curios. După ce a rezistat o bună bucată de timp, cu fața rigidă, a afișat o expresie indiferentă și a murmurat: „Ce secret important?”

Mo Ran îi făcu semn să se apropie și zâmbi. „Apropie-ți urechea și îți spun în secret.”

Deși era extrem de reticent, după o lungă pauză de reflecție, Xue Meng coborî urechea lui grațioasă.

Mo Ran se aplecă aproape și chicoti încet. „Heh heh, te-am prins. Prostule Mengmeng.”

Ochii lui Xue Meng se mărir de șoc și izbucni de indignare, apucându-l pe Mo Ran de rever. „M-ai mințit! Cât de imatur poți să fii?!”

Mo Ran râse. „Cum te-am mințit? Am descoperit un secret, dar nu vreau să ți-l spun. Atât.”

Sprâncenele întunecate ale lui Xue Meng se încruntară. „Dacă aș continua să te cred, atunci aș fi cu adevărat un prost!”

Cei doi se certau ca o pasăre care ciugulea un câine și un câine care mușca o pasăre. Mo Ran era pe punctul de a spune ceva provocator pentru a-și tachina și mai mult vărul, când o voce necunoscută se auzi din spatele lor, plină de confuzie.

„Mn?”, spuse el.

„Și voi doi sunteți noi recruți?” Vocea acestui bărbat era clară și cristalină, mai fină decât a unui tânăr obișnuit.

Mo Ran și Xue Meng se întoarseră și văzură un bărbat îmbrăcat în haine simple și bine croite, care stătea acolo, în bătaia vântului, luminat de roșul sângeriu al soarelui apus.

Purta o coroană de jad negru fixată pe cap și, deși nu era nici înalt, nici voinic, se purta cu demnitate și un aer nobil. Picioarele lui lungi erau deosebit de remarcabile; strânse în pantaloni pe măsură, păreau și mai bine conturate și puternice, drepte și galante.

Expresia lui Mo Ran s-a schimbat instantaneu, și a simțit ca și cum sângele și păcatele unei vieți trecute îi treceau prin fața ochilor.

Era ca și cum privea o siluetă îngenuncheată într-o furtună de sânge, cu claviculele străpunse de un lanț de oțel și jumătate din fața sfâșiată. Cu toate acestea, această persoană refuza să cedeze, preferând să moară decât să se predea.

Inima lui Mo Ran tresări, ca o picătură de rouă cristalină atârnată de o frunză. Nu putea descrie ceea ce simțea. Dacă exista cineva pe care îl respectase și admirase în viața sa anterioară, atunci persoana care stătea acum în fața ochilor lui era cu siguranță una dintre acele persoane.

Deci, domnul onorabil care urma să locuiască cu ei... era de fapt acest individ, nu?

Capitolul 61: Acest Venerabil este cu adevărat măreț?

Cei doi frați încetară să se certe și se ridicară în picioare în același timp. Persoana din fața lor avea un aer extrem de demn.

Xue Meng rămase cu privirea fixă pentru o clipă, înainte de a reacționa în cele din urmă, dând din cap. „Mm. Așa este. Cine ești?”

Xue Meng fusese neastâmpărat încă de la naștere și, deși doamna Wang îl învățase de nenumărate ori bunele maniere, el nu le luase niciodată în serios. Așadar, când întreba pe cineva cum se numește, nu folosea niciodată formule de politețe și nici nu se prezenta primul. Era, sincer, destul de nepoliticos.

Mo Ran știa însă că acesta nu era genul de persoană care să se coboare la nivelul lui Xue Meng. La urma urmei, acesta era...

„Sunt un discipol al Sectei Rufeng, Ye Wangxi.” Așa cum era de așteptat, tânărul era calm și stăpân pe sine și nu s-a supărat. Sub sprâncenele negre și întunecate se aflau o pereche de ochi care străluceau ca stelele împrăștiate, excepțional de luminoși și pătrunzători. „Pot să te întreb și eu cum te numești?"

„Ye Wangxi?” Xue Meng se încruntă, murmurând. „N-am auzit niciodată de numele ăsta. Probabil că nu are o reputație prea mare."

Murmurul său nu era tare, dar era imposibil ca cineva care nu era surd să nu-l fi auzit. Așadar, Mo Ran îl trase discret de mânecă pe Xue Meng pentru a-l face să se abțină, apoi își ascunse emoțiile din ochi și zâmbi ușor. „Eu sunt Mo Ran din Vârful Sisheng, iar cel de lângă mine este fratele meu mai mic și nepoliticos, Xue Meng.”

Xue Meng se smulse, aruncându-i o privire furioasă. „Nu mă atinge – cine e fratele tău mai mic?!”

„Oh, Xue Meng, tu…” Mo Ran suspină. Se întoarse spre Ye Wangxi, zâmbind cu ochii și cu buzele. „Fratele meu mai mic e puțin încăpățânat. Te rog să nu-i dai atenție, Ye-xiong.”

Nu era că se hotărâse brusc să-și schimbe complet atitudinea și să înceapă să fie politicos cu Xue Meng. Mai degrabă, Ye Wangxi era un geniu remarcabil printre colegii săi. Deși Ye Wangxi nu își făcuse încă un nume, în viața lor anterioară, Ye Wangxi era al doilea după Chu Wanning în întreaga lume a cultivării.

Dumnezeu știa cât de mult suferise Mo Ran din cauza lui Ye Wangxi în viața anterioară. Să-l vadă după renaștere, încă ascuțit ca lama unui cuțit, un erou drept, pur și nobil... Chiar dacă nu putea intra în grațiile lui Ye Wangxi, cel puțin Mo Ran nu voia să-l mai înfrunte niciodată ca adversar.

Era deja destul că Chu Wanning îl bătea măr. Dacă se mai adăuga și Ye Wangxi, cum ar mai fi putut trăi în pace?

Ye Wangxi era un om taciturn, așa că, după un schimb scurt și politicos de replici, se întoarse la reședința sa. De îndată ce plecă, expresia lui Mo Ran reveni la zâmbetul enervant și satisfăcut. Îl împinse cu cotul pe Xue Meng. „Ce părere ai?”

„Ce părere am despre ce?”

„Despre persoana aceea”, răspunse Mo Ran. „Îți place? Crezi că e frumos?”

Xue Meng îl privi confuz și râse batjocoritor. „Ciudatule.”

Mo Ran râse. „Noi patru locuim în aceeași curte, așa că ne vom întâlni la fiecare colț. Ar trebui să te bucuri că el este cel cu care locuim.”

Xue Meng era nedumerit. „Din felul în care vorbești, parcă îl cunoști deja.”

Desigur, Mo Ran nu putea să-i spună adevărul, așa că a revenit la glumele lui obișnuite. „Nu, nu-l cunosc, dar judec oamenii după înfățișare. E arătos, așa că îmi place foarte mult.”

„Scârbos!” a exclamat Xue Meng.

Mo Ran râse, făcând cu mâna în timp ce se întorcea și arătând un gest jignitor către Xue Meng, în spatele lui. Apoi se întoarse leneș la căsuța lui de piatră și închise ușa cu un zgomot metalic, izolând înăuntru toate înjurăturile și blestemele lui Xue Meng.

În dimineața următoare, Mo Ran se trezi devreme.

Gazdele lor amânaseră practica cultivării cu trei zile, pentru ca ei să se poată obișnui cu viața la Izvoarele Florilor de Piersic. Mo Ran se împrospăta și văzu că Ye Wangxi plecase deja singur, iar ceilalți doi nu se treziseră încă. Așa că ieși să se plimbe singur pe străzi.

În stratul subțire de ceață matinală, câțiva cultivatori alunecau cu pași ușori, grăbindu-se spre locurile lor de cultivare.

Mo Ran trecu pe lângă un chioșc unde se vindea micul dejun și văzu o oală proaspătă cu chifle prăjite la abur. Se gândi la micul său shidi, care era încă bolnav, și se îndreptă spre chioșc. „Vreau opt chifle prăjite și un castron de terci dulce, doamnă vânzătoare.”

Vânzătoarea cu pene nici măcar nu ridică capul să-i răspundă: „Face șase pene.”

Mo Ran rămase cu privirea pierdută. „Șase ce?”

„Șase pene.”

„Deci... trebuie să mă duc să găsesc o găină și să-i smulg câteva pene?”

Vânzătoarea ridică ochii și îi aruncă o privire. „Nu ai pene și tot vrei mâncare? Pleacă, dispari.”

Prins între iritare și amuzament, Mo Ran era pe punctul de a întreba din nou când o voce familiară se auzi din spatele lui. O mână înfășurată în bandaje se întinse cu șase pene aurii strălucitoare între degete. „Poftim, doamnă vânzătoare, plătesc eu.”

Vânzătoarea luă penele și, nevrând să mai piardă timpul, se întoarse să împacheteze micul dejun la pachet. Mo Ran întoarse capul și îl văzu pe Ye Wangxi stând lângă el, înalt și chipeș, cu o prezență elegantă.

„Mulțumesc foarte mult.” Mo Ran luă chiflele aburinde și fierbinți și terciul dulce și se îndreptă spre Ye Wangxi. ”Dacă nu te-aș fi întâlnit astăzi, mă tem că am fi rămas flămânzi.”

„Nu-ți face griji”, spuse Ye Wangxi. „Domnișoara Optsprezece nu are o memorie prea bună și uită mereu să le dea penele noilor veniți. Am dat întâmplător peste tine, așa că nu e nicio problemă. Nu-ți face griji.”

„Ai nevoie de penele astea pentru a face afaceri în Izvorul Florilor de Piersic?”

„Da.”

„De unde sunt penele?”

„Sunt smulse.”

„Smulse...” Mo Ran era ușor uluit. Aceste pene erau cu adevărat smulse direct de pe corpurile păsărilor? Păsările locale nu ar ajunge complet chele?

Ye Wangxi îi aruncă o privire amuzată feței șocate. „Ce îți imaginezi? În Izvorul Florilor de Piersic, există un loc numit Abisul Strămoșilor. Legenda spune că acolo s-a înălțat Pasărea Vermilion. Fundul abisului este plin de flăcări urlătoare — este extrem de fierbinte și greu de suportat. Niciun fir de iarbă nu poate crește acolo și niciun animal nu poate supraviețui."

În timp ce Mo Ran asculta această descriere, mintea lui se îndreptă spre cerul roșu ca sângele pe care îl văzuse în depărtare când trecuse pe la marginea satului cu o zi înainte. ”Abisul este lângă capătul nordic al satului?”

„Ai dreptate.”

„Ce legătură are asta cu penele?”

„Uite cum stă treaba: deși nicio altă creatură nu poate supraviețui în apropierea Abisului Strămoșesc, o turmă de bufnițe demonice înnebunite trăiește în interiorul lui. Își fac cuiburile în foc, se ascund ziua și ies noaptea. Tribul înaripat folosește penele lor pentru a-și rafina cultivarea.”

„Deci așa stau lucrurile.” Mo Ran zâmbi. ”Nu e de mirare că vor să schimbe bunuri pe pene.”

„Mm. Dar trebuie să fii atent. Când bufnițele demonice ies noaptea, penele lor se transformă în pene obișnuite, la fel ca ale celorlalte bufnițe. Chiar dacă le prinzi atunci, nu-ți vor fi de niciun folos. Doar în fiecare zi, la răsărit, când soarele răsare în est, stolul de bufnițe se întoarce în Abisul Strămoșilor, cu sute și mii. În momentul dinainte de a intra în abis, penele lor devin din nou aurii, și numai acelea au valoare.”

„Ha ha, asta nu e practic un antrenament obligatoriu de qinggong? Dacă nu ești destul de priceput, cazi și te prăjești. Dar dacă nu culegi penele, probabil mori de foame.„ Mo Ran nu se putu abține să nu scoată un sunet de dezaprobare. "Pare destul de dur."

„Poate că nu ești priceput la qinggong?”, îl întrebă Ye Wangxi.

Mo Ran chicoti. „Doar așa și așa.”

„Nu e suficient. Mișcările bufnițelor sunt rapide și violente, nu mai lente decât ale unui șoim sau a unui uliu. Dacă nu exersezi cu sârguință, vei muri de foame după câteva zile.”

„Înțeleg, înțeleg…”

Văzând că Mo Ran era pierdut în gânduri, Ye Wangxi suspină. „Am adunat destul de multe pene și, deocamdată, nu duc lipsă de ele. Dacă voi trei aveți nevoie, cereți-mi.”

Mo Ran a fluturat din nou mâna, zâmbind. „Cum am putea face asta? Să considerăm ăsta un împrumut inițial de șase pene de la tine pentru mine. Mă duc să mănânc ceva, dar dacă mâine pot culege niște pene, ți le dau înapoi. Mulțumesc mult.”

Mo Ran și-a luat rămas bun de la Ye Wangxi, apoi a dus terciul și chiflele în curte.

Reședința lui Xue Meng era goală. Probabil se trezise și se plictisise, apoi ieșise la o plimbare. Așa că Mo Ran se duse la casa de bambus a lui Chu Wanning.

Chu Wanning nu se trezise încă. Mo Ran puse terciul și chiflele prăjite la abur pe masă, apoi se duse la patul lui, unde se aplecă să-l privească. Dintr-o dată, un sentiment familiar îl cuprinse. Aspectul acestui mic shidi în timp ce dormea... de ce semăna cu cineva?

Mo Ran nu-și putea aminti cu cine semăna shidi-ul său. Avea doar o impresie vagă despre cineva care dormea așa, cineva care se ghemuia mereu pe pat, cu obrajii sprijiniți pe mâinile încrucișate. Cine era?

În timp ce Mo Ran era pierdut în gânduri, Chu Wanning se trezi.

„Mmmm...” Chu Wanning se întoarse și văzu persoana de lângă patul său, moment în care deschise brusc ochii. „Mo Ran?”

„De câte ori ți-am spus? Ar trebui să-mi spui Shixiong.” Mo Ran îi ciufuli puțin părul, apoi îi atinse fruntea pentru a-i lua temperatura. „Se pare că ți-a trecut febra. Haide, ridică-te și mănâncă ceva.”

„Mâncare…” repetă copilul de pe pat cu o expresie goală, părul său dezordonat făcându-l să arate și mai drăguț.

„Uite cât de mult ține Shixiong la tine – m-am trezit devreme să-ți cumpăr micul dejun. Ar trebui să mănânci cât e cald.”

Chu Wanning se dădu jos din pat, îmbrăcă roba sa interioară albă și imaculată și se îndreptă spre masa din sufragerie. Pe masa de sufragerie erau niște chifle prăjite la abur, cu o crustă subțire și crocantă, presărate cu felii de ceapă verde și susan negru, toate așezate pe o frunză de lotus. Lângă chifle era un bol mic cu terci de longan și osmanthus. Era moale și lipicios, dar în același timp dens și bogat, precum și fierbinte, din el ridicându-se nori de aburi.

Bătrânul Yuheng, de obicei puternic și hotărât, era brusc nesigur pe sine. „Pentru mine?”

„Ah?”

„Ai cumpărat toate astea... pentru mine?”

Mo Ran rămase uimit pentru o secundă. „Sigur că da.” Îl privi pe Chu Wanning, care părea ezitant și nesigur. Mo Ran se gândi la asta și zâmbi. „Grăbește-te și mănâncă înainte să se răcească.”

Deși Chu Wanning făcea parte din Vârful Sisheng de mulți ani și toată lumea îl respecta, aproape nimeni nu mânca cu el din cauza personalității sale reci și rigide. Erau și mai puțin dispuși să-i aducă o porție de mic dejun din sala de mese. Uneori îi privea pe discipolii care aveau grijă unii de alții și, deși nu voia să recunoască, nu putea să nu simtă o ușoară invidie. Așa că, în fața acestui castron cu terci și a două chifle, nu se putea hotărî să mănânce.

Trecuse mult timp în tăcere.

Mo Ran îl privea pe Chu Wanning așezat pe scaunul mic, uitându-se la mâncarea din fața lui și fără să miște bețișoarele, și se întreba dacă mâncarea nu era pe gustul lui. „Ce s-a întâmplat?”, îl întrebă Mo Ran. „E prea unsuroasă pentru tine?”

Chu Wanning se uită înapoi la Mo Ran fără să spună nimic și scutură din cap. Luă lingura și luă o lingură de terci. După ce suflă, luă o înghițitură cu grijă. Dacă ar fi fost încă frumosul, rece și distant Chu-zongshi care era de obicei, mâncând terci în acest fel ar fi părut elegant și rafinat, ca și cum ar fi practicat reținerea. În corpul unui copil, arăta doar puțin ciudat și demn de milă.

Mo Ran interpretă greșit ezitarea lui. „Nu-ți place longanul? Poți să-l scoți și să-l lași deoparte. Nu-i nimic.”

„Nu.” Fața micului shidi nu era prea expresivă, dar când se uită din nou spre Mo Ran, ochii lui negri ca corbul erau blânzi. „Îmi place.”

„Oh... Ha ha, atunci e bine. Mă temeam că nu-ți place.”

Chu Wanning își coborî pleoapele. „Îmi place”, repetă el încet. „Nimeni nu a avut vreodată grijă de mine așa.” Ridică ochii spre Mo Ran. Când vorbi din nou, o făcu cu sinceritate: „Mulțumesc foarte mult, Shixiong.”

Mo Ran nu se așteptase să spună așa ceva și rămase uimit. Nu era o persoană blândă din fire și nu îi plăceau în mod deosebit copiii. Îl trata bine pe Xia Sini doar pentru că era neobișnuit de talentat pentru vârsta lui și părea un junior cu care merita să se împrietenească.

Mo Ran gândea doar practic, dar când se confruntă cu Chu Wanning, care trata această chestiune cu atâta sinceritate, se trezi roșind de rușine. Totuși, îi păru că era ceva ciudat în ceea ce spusese shidi-ul său. După ce îi făcu semn cu mâna lui Chu Wanning că nu era nevoie să-i mulțumească, Mo Ran îl întrebă: „Nimeni nu ți-a cumpărat niciodată micul dejun?”

Chu Wanning dădu din cap fără expresie.

„Discipolii bătrânului Xuanji nu știu să aibă grijă unul de altul sau ce?”

„Nu prea stau cu ei.”

„Dar înainte să vii la sectă? Când locuiai în vechea ta casă, mama și tatăl tău...” Mo Ran se opri, incapabil să continue propoziția.

Micul său shidi era isteț și pur ca zăpada. Ce fel de părinți ar avea inima să lase un copil ca el pe vârful unui munte să practice cultivarea și să nu se mai întoarcă niciodată să-l viziteze? Se părea că Xia Sini suferise aceleași experiențe ca Shi Mei și el însuși.

Așa cum se aștepta, Chu Wanning spuse calm: „Părinții mei nu mai sunt, și nu am alte rude, așa că nu aveam pe nimeni să aibă grijă de mine.”

Mo Ran rămase tăcut pentru o lungă perioadă de timp, înainte de a scoate un oftat profund. Inițial, voiam doar să fiu prieten cu acest copil pentru că, în primul rând, nivelul său de cultivare era destul de ridicat și, în al doilea rând, era echilibrat și matur, spre deosebire de copiii zgomotoși și neastâmpărați. Cine ar fi crezut că provenim din același mediu?

Când Mo Ran se uită la micul shidi din fața lui, se trezi gândindu-se la propria copilărie și amintindu-și acei ani plini de amărăciune și greutăți. Un val de emoție îi invadă pieptul și îl umplu de compasiune și un sentiment de intimitate. Dintr-o dată, spuse: „Înainte nu aveai pe nimeni care să aibă grijă de tine, dar de acum încolo, vei avea. Deja mi-ai spus Shixiong, așa că de acum încolo, voi avea grijă de tine cum se cuvine.”

Se părea că Chu Wanning nu se așteptase să spună asta și era puțin surprins. După un timp, trăsăturile lui se topiră încet într-un zâmbet mic. „Vei avea grijă de mine?”

„Da. Dacă vei rămâne cu mine de acum încolo, te voi învăța meditația și tehnicile de luptă cu sabia.”

Zâmbetul lui Chu Wanning se lărgi. ”Mă vei învăța meditația și tehnicile de luptă cu sabia?”

Mo Ran îi interpretă greșit expresia și se scărpină în cap. „Nu râde de mine. Știu că nivelul tău de cultivare este deja destul de bun, dar ești încă tânăr și ai multe de învățat. Bătrânul Xuanji are mulți discipoli și probabil că nu poate să te antreneze individual. Ce-i rău în a învăța puțin de la mine? Eu am o armă sfântă, să știi.”

Chu Wanning tăcu pentru o clipă. „Nu râdeam de tine”, spuse el în cele din urmă. „Eu... cred că ești grozav.”

Chu Wanning nu ar fi putut spune niciodată așa ceva înainte. Cu toate acestea, de când corpul său devenise mai mic, părea că și personalitatea lui devenise mai blândă și mai moale. Era ca și cum ar fi ascuns sub o mantie de întuneric și ar fi putut în sfârșit să-și scoată masca de piatră.

În ceea ce-l privea pe Mo Ran, deși trăise două vieți, era pentru prima dată când cineva îl lăuda astfel și îi spunea: „Ești grozav”. Chiar dacă cel care îl lăuda era doar un copil, el nu știa cum să răspundă, copleșit de surpriza plăcută. Pentru o clipă, Mo Ran nu putu face altceva decât să bâlbâie. Pielea lui, care fusese întotdeauna groasă ca zidurile unei cetăți, se înroși. Repetă ceea ce i se spusese, bâlbâindu-se: „Eu, eu-eu-eu sunt grozav... Chiar crezi că sunt grozav?”

Deodată, Mo Ran își aminti vag că, când era mic, voia să fie un om bun. Dar acea dorință mică și blândă a lui, la fel ca toate celelalte dorințe mici ale sale...

„Când voi fi mare, vreau să o cer în căsătorie pe Li-zizi de la magazinul de cosmetice.” „Când voi avea bani, vreau să mănânc clătite în fiecare zi.” „Dacă aș putea avea doar două bucăți de carne la grătar la fiecare masă, nu le-aș schimba nici măcar pentru nemurire.”

— toate, în cele din urmă, deveniseră doar amintiri, spulberate de vânt și împrăștiate în zăpadă.

Capitolul 62: Venerabilul ajunge în vechiul Lin'an

Antrenamentul lor a început fără întârziere. Lui Mo Ran îi plăcea cel mai mult să adune pene. La urma urmei, nu se aștepta să învețe prea multe de la acești ratați pe care îi învinsese cu ușurință în viața anterioară. Chiar și așa, era important să aibă fonduri pentru a se răsfăța.

În fiecare zi, înainte de răsărit, se duceau la Abisul Strămoșilor pentru a aduna pene aurii. Apoi meditau în Peștera Zhurong pentru a-și rafina cultivarea, temperându-și energia spirituală interioară cu energia yang arzătoare a peșterii. Patru ore mai târziu, practicau suprimarea demonilor cu tribul cu pene. După alte patru ore, se duceau la Arena Asura pentru a se antrena în lupte între ei.

În sfârșit, seara, înainte de căderea nopții, domnișoara Optsprezece le ținea o prelegere despre Compendiul demonilor și Arta exorcizării la Stâncile de observare a stelelor din Izvoarele de piersici înfloriți.

Această lecție de seară era, desigur, momentul preferat al zilei pentru Mo Ran, deoarece era singura lecție la care participau cultivatori din toate cele trei divizii specializate. El știa că Shi Mei nu era foarte bun la qinggong și se îngrijora că nu mănâncă suficient, așa că se asigura că îi dădea lui Shi Mei jumătate din penele pe care le culegea în fiecare zi. În afară de asta, nu aveau aproape deloc ocazia să interacționeze. În schimb, Mo Ran își petrecea fiecare zi cu Chu Wanning, iar cei doi au devenit treptat de nedespărțit.

În această perioadă, puteau fi văzuți adesea împreună, zi de zi, indiferent de vreme. Chu Wanning putea sta așezat pe balustrada unui pod, cântând o melodie la o frunză, cu Mo Ran lângă el, cu obrazul sprijinit într-o mână, sau Chu Wanning putea hrăni peștii de lângă râu, în timp ce Mo Ran stătea lângă el, ținând o umbrelă și privind peștii koi sărind, solzii lor aurii strălucind în apa limpede ca jadul.

Când ploua la Izvorul Florilor de Piersic, Mo Ran îl ținea de mână pe Chu Wanning în timp ce mergeau pe o potecă de calcar, cu pietrele crăpate de vechime, ținând deasupra lor o umbrelă din hârtie uleioasă. Dacă apa de ploaie începea să se adune pe pământ, Mo Ran îl lua pe micul său shidi în spate, iar băiatul se agăța în tăcere de umerii lui, în timp ce picăturile de ploaie cădeau în jurul lor.

Dacă contactul strâns devenea puțin prea cald și transpirația începea să se adune pe fruntea lui Mo Ran, shidi-ul tăcut de pe spatele lui întindea mâna și îi ștergea transpirația cu o batistă. Batista era albă, cu o floare de haitang cusută într-un colț. Mo Ran tot se gândea că îi părea familiară, ca și cum ar fi văzut-o undeva înainte, dar gândul neglijent îi trecea prin minte și se pierdea repede, ca picăturile de ploaie care cad într-un iaz adânc.

Într-o zi, Chu Wanning se odihnea în curte când Mo Ran, dintr-un capriciu, îi desfăcu împletitura băiatului și îi legă părul într-o coadă înaltă. Era pe jumătate gata cu pieptănatul micului său shidi când Ye Wangxi intră, ținându-se de umărul stâng, cu o expresie sumbră.

Mo Ran, mereu atent, ridică ușor sprâncenele. „Ye-xiong, te-ai rănit?”

„Mm.” Ye Wangxi a făcut o pauză, apoi și-a încruntat sprâncenele. „Nu e nimic, doar m-am zgâriat într-o luptă. Dar tipul ăla e cu adevărat un libidinos depravat — ce josnic!

Mo Ran a bâlbâit neîncrezător, înainte de a reuși în cele din urmă să întrebe: ”Te-a pipăit?"

„Ce-ți imaginezi mai exact?” Ye Wangxi a întrebat aspru, aruncându-i o privire ucigătoare.

„Ha ha ha, glumeam.” Mo Ran râse stânjenit, dar nu putu rezista curiozității. „Cine a fost, totuși?”

„Cine ar putea fi altul decât afemeiatul acela de la Palatul Kunlun Taxue?” răspunse Ye Wangxi.

Mo Ran scoase un „ah” la auzul acestor cuvinte. Oare să fie tipul acela?

Recent, el a întâlnit discipolele care șușoteau între ele, spunând: „Da-shixiong”, asta și „Da-shixiong”, aia. Era de înțeles că cele mai tinere se comportau așa, dar cu doar o zi în urmă văzuse o cultivatoare de patruzeci sau cincizeci de ani în stare de isterie lângă tufișurile de flori, murmurând cu privirea pierdută: „Niciun bărbat din această lume nu se poate compara cu Da-shixiong... Dacă m-ar privi măcar o dată sau mi-ar adresa un cuvânt, aș merge de bunăvoie în iad fără niciun regret!”

Mo Ran își pierduse controlul în acel moment și izbucnise în râs la vederea acestei scene de dragoste. Avea o bănuială despre cine ar putea fi acest „Da-shixiong”, dar Izvorul Florilor de Piersic era plin de cultivatori care abia interacționau între ei, așa că, deși auzise de această persoană de multe ori, nu o văzuse niciodată. De asemenea, avea suficientă rușine încât să se abțină să se amestece în bârfele discipolelor, așa că nu putea fi sigur.

„Beam ceva la Taverna Lacului Spirit, în piața din vest”, spuse Ye Wangxi. „Nenorocitul era și el acolo, cu o fată de fiecare parte. Era depravat, dar e alegerea lor și nu treaba mea, așa că nu am putut spune nimic.”

„Are sens”, a fost de acord Mo Ran.

„Apoi a intrat o discipolă Guyueye, scrutând mulțimea cu o expresie îngrijorată. Era clar că căuta pe cineva.”

Mo Ran a râs. „Lasă-mă să ghicesc, îl căuta pe acel Da-shixiong?"

„Ai auzit și tu de acest Da-shixiong?"

„Ha ha, păi, dacă chiar și un om integru ca tine a auzit de aventurile lui amoroase, cum ar putea un bârfitor ca mine să nu știe?"

Ye Wangxi îi aruncă o privire fără cuvinte, apoi continuă. „Da-shixiong ăla e cu adevărat o figură. Se pare că fata Guyueye venise să-l caute pentru că el îi dăduse un semn de afecțiune cu câteva zile în urmă, spunându-i că va fi partenerul ei de cultivare și că va rămâne lângă ea pentru totdeauna.”

Mo Ran râse din nou. „Da, asta e o prostie. Pun pariu că Da-shixiong are vreo șaptesprezece replici ale acelui «semn de afecțiune», câte unul pentru fiecare fată pe care o curtează. Probabil că le spune tuturor aceeași promisiune de iubire veșnică, cuvânt cu cuvânt.”

Chu Wanning ascultase în tăcere, dar acum îl privi pe Mo Ran și spuse nemulțumit: ”Bineînțeles că tu ai ști.”

Spre surprinderea lui, Ye Wangxi îi dădu dreptate lui Mo Ran. „Mo-xiong, ai dreptate; exact așa stau lucrurile. Fata aceea era o admiratoare secretă a lui Da-shixiong, așa că l-a crezut pe cuvânt și i-a dăruit virginitatea în acea noapte.”

„Aiyo!” Mo Ran îi acoperi repede urechile lui Chu Wanning.

„Ce faci?”, întrebă Chu Wanning, nedumerit.

„Cei mici nu trebuie să audă astfel de lucruri. E rău pentru cultivarea ta.”

Chu Wanning îi aruncă o privire ucigătoare.

În clipa în care Mo Ran se asigură că urechile lui Chu Wanning erau bine acoperite, întrebă, cu ochii strălucind: „Și apoi?”

Ye Wangxi era un individ respectabil; habar n-avea că Mo Ran, un ticălos, îi devora povestea plină de indignare dreaptă ca pe un roman de duzină. Așadar, răspunse cu un aer integru: „Tu ce crezi? Da-shixiong a negat, desigur. Nici măcar nu voia să-i acorde atenție, darămite să-i vorbească. Fata a scos ciucurele de sabie pe care el i-l dăduse ca semn al afecțiunii, dar, spre surprinderea ei, cele două fete din brațele lui Da-shixiong au scos fiecare unul. Au spus că el dăruiește câte unul fiecărui prieten și că nu este ceva rezervat unui partener de cultivare.”

„Tsk, tsk, ce nerușinare.”

„Nu-i așa? Nu puteam să stau și să mă uit, așa că m-am dus să vorbesc cu el.” Expresia lui Ye Wangxi s-a schimbat ușor și a făcut o pauză înainte de a continua. „Discuția nu a dus nicăieri, așa că am ajuns să ne batem.”

Mo Ran a zâmbit. „Înțeleg.”

De fapt, el bănuia că probabil nu era toată povestea. Dacă acest „Da-shixiong” era într-adevăr persoana pe care o bănuia Mo Ran, atunci el nu avea genul de personalitate care l-ar fi determinat să ajungă la bătaie pentru așa ceva. Ye Wangxi probabil omisese detalii din rușine.

Totuși, din moment ce Ye Wangxi nu a dat mai multe detalii, Mo Ran nu a insistat și a schimbat subiectul. „Atunci, acel da-shixiong trebuie să fie destul de bun la bătaie. Nu-mi imaginez că o persoană oarecare ar putea să te lovească, Ye-xiong.”

Era evident că nu ar fi trebuit să spună asta, deoarece Ye Wangxi părea și mai nemulțumit. Furia îi strălucea în ochii întunecați. „Destul de bun? Da, sigur”, spuse Ye Wangxi cu indignare. „Nu putea fi mai mediocru de atât. Femeile au luptat în locul lui. Ce bun de nimic!”

„Ah? Ha ha ha ha ha.” Mo Ran se uită mai atent la Ye Wangxi și observă că, în afară de rana de sabie de pe umăr, avea câteva zgârieturi însângerate pe obraz, care proveneau în mod evident de la unghiile unei femei. Aproape că căzu pe spate de râs. „Da-shixiong chiar se ridică la înălțimea reputației sale, ha ha ha ha.”

Chu Wanning nu spuse nimic. Părea că se gândea la ceva de când Ye Wangxi spusese: „discuția nu a dus nicăieri, așa că am ajuns să ne batem”. Așteptă până când Ye Wangxi plecă să-și bandajeze rănile în reședința sa, apoi spuse: „Mo Ran”.

Mo Ran dădu din cap. „Spune-mi Shixiong”.

După o tăcere lungă și solemnă, Chu Wanning continuă. „Acest da-shixiong, este Mei Hanxue?”

„Așa bănuiesc”, spuse Mo Ran zâmbind.

Chu Wanning tăcu din nou, cufundat în gânduri. Apoi, parcă realizând brusc ceva, ochii i se măriră: „Oare Ye Wangxi a aflat...?”

„Șșș! Liniște!” Mo Ran a ridicat un deget la buze într-un gest de liniște, apoi s-a aplecat la înălțimea lui Chu Wanning, zâmbind. ”Nu ești puțin cam mic să te gândești la astfel de lucruri?”

„Am auzit adesea că acest Mei Hanxue este foarte... neconvențional. Că a făcut tot felul de lucruri absurde. Ca să îndrăznească să se ia de un discipol al Sectei Rufeng...”

Mo Ran râse. „Ha ha ha, neconvențional este o modalitate de a spune. Oricum, să nu ne amestecăm în treburile altora. Aici, lasă-l pe Shixiong să-ți termine de aranjat părul. Am văzut un ac de păr drăguț mai devreme, pe strada de vest, și nu era prea scump, așa că l-am luat. Hai să-l încerci.”

Așa cum lui Mo Ran nu-i păsa de gusturile lui Chu Wanning, nici lui Chu Wanning nu-i plăcea stilul lui Mo Ran. Se uită în tăcere la acul de păr prea viu colorat și sincer strident, decorat cu orhidee aurii și fluturi. „Ești sigur că e pentru mine?”

„Da! Copiii mici ar trebui să poarte culori vii, precum roșu și auriu.”

Chu Wanning continua să privească îngrozit și fascinat. Sincer, nu voia să-l ia, dar când se gândea că era prima dată când Mo Ran îi dădea ceva, închise gura și nu spuse nimic, cu fața plină de tristețe, în timp ce Mo Ran îi prindea agrafa de coadă. Orhideele aurii și fluturii străluceau ostentativ pe părul lui lung și negru ca cerneala.

Chu Wanning coborî pleoapele. Deodată, simți că nu era rău. Această culoare, acest Mo Ran, acest sine al său. Dacă ar fi fost în forma sa adevărată, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat.

Era ca și cum fluturii ar fi ieșit dintr-un vis.

Norii de deasupra se mișcau și își schimbau culoarea pe măsură ce soarele și luna se întreceau pe cer. Jumătate de an de antrenament la Izvorul Florilor de Piersic trecu într-o clipită. Domnișoara Optsprezece spusese că vor fi testați la jumătatea anului pentru a li se evalua progresul.

„Acesta va fi primul vostru test de când ați venit aici”, anunță domnișoara Optsprezece cu grație în fața adunării. „Conținutul încercării va diferi în funcție de divizia din care faceți parte, existând trei scenarii de dezastru diferite. Cei din Divizia de Apărare vor intra în Tărâmul Râului de Sânge, cei din Divizia de Vindecare vor intra în Tărâmul Marilor Durerii, iar cei din Divizia de Atac vor intra în Tărâmul Demonilor."

„Fiecare dintre aceste trei scenarii se va desfășura într-un tărâm iluzoriu, construit folosind amintirile invaziei tărâmului fantomelor de acum sute de ani. Nu veți fi în pericol cât timp vă veți afla acolo și veți fi readuși aici odată ce veți rezolva criza din interior."

„Până la două persoane pot intra simultan într-un tărâm iluzoriu. Cu alte cuvinte, puteți face față provocării singur sau puteți invita o altă persoană să vă însoțească. Ordinea testelor va fi anunțată în curând de către trimiși.”

Adunarea a fost dizolvată și testele au început. Mo Ran nu știa cum decurgeau lucrurile în Diviziile de Apărare și Vindecare, dar cel puțin în Divizia de Atac, șase persoane trecuseră deja prin test și se descurcaseră destul de bine. Se părea că încercarea nu era prea grea.

Zece zile mai târziu, a venit rândul lui Mo Ran.

Optsprezece era responsabilă de Divizia de Atac și zâmbi când întrebă: „Mo-xianjun, vei merge cu un partener?”

Mo Ran se gândi. „Dacă aleg pe cineva să mă însoțească, va fi scutit de a mai trece prin încercare?”

„Desigur.”

„Atunci îl voi lua pe shidi-ul meu.” Mo Ran arătă spre Chu Wanning. „Este încă tânăr, așa că mi-aș face griji dacă ar merge singur.”

Luna strălucea deasupra lor în timp ce o urmau pe Optsprezece către o peșteră întunecată. Un strat subțire de ceață roșiatică acoperea intrarea.

„Ascultați cu atenție”, spuse Optsprezece. „Scena din Tărâmul Demonilor este una din calamitatea de acum două sute de ani: prima rupere a barierei tărâmului fantomelor. Deoarece bariera nu a putut fi reparată la timp, o mulțime de fantome răzbunătoare și spirite malefice au scăpat în tărâmul muritorilor și au măcelărit nenumărate ființe vii. Acest tărâm iluzoriu este o imitație a evenimentului, bazată pe amintirile unui supraviețuitor din Lin'an din acea perioadă. Pășind în această peșteră, veți ajunge în cetatea Lin'an, devastată de război, de acum două secole. Ucideți regele fantomă care conduce armata și iluzia se va risipi de la sine."

Mo Ran aruncă o privire către Chu Wanning, apoi se întoarse și îi zâmbi lui Optsprezece. ”Soră mai mare, eu sunt puternic, așa că nu-mi pasă. Dar shidi-ul meu are doar șase ani, iar săbiile nu au ochi. Dacă se rănește?”

„Nu trebuie să vă temeți. Armele din interiorul iluziei nu vă vor face rău”, a explicat Optsprezece. „Orice rană pe care o veți suferi va fi marcată cu un semn spiritual și nimic mai mult. Cu toate acestea, dacă veți fi marcați într-o zonă vitală care reprezintă o rană fatală, veți cădea testul”.

Ușurat, Mo Ran și-a împreunat mâinile și a zâmbit. „Înțeleg. Mulțumesc pentru amabilitate”.

Astfel, Mo Ran și Chu Wanning se îndreptară fără teamă spre probă. Peștera era întunecată ca smoala. Când pășiră înăuntru, simțiră că pierd un pas; era ca și cum corpurile lor ar fi fost suspendate brusc în aer. Această senzație fu imediat urmată de o serie de imagini neclare care le trecură prin fața ochilor. O legiune de fețe contorsionate se contopeau într-un râu care curgea sub ei.

Când picioarele lor au aterizat din nou pe pământ, s-au trezit transportați în vechiul Lin'an, pe un drum la marginea satului. Soarele de amiază ardea deasupra lor, iar un miros putred umplea aerul.

Priveliștea vechiului sat Lin'an de acum două sute de ani — bântuit în fiecare noapte de hoarde de fantome și însoțit de mirosul greu al cărnii putrezite — se desfășura încet în fața ochilor lor, ca un sul vechi, ars de flăcările războiului.

Capitolul 63: Acest Venerabil vede... pe cine?!

Versiunea aceasta a cetății Lin'an era profund implicată în război. Sânge coagulat acoperea pământul cât vedeai cu ochii, iar cetatea era înconjurată de ziduri prăbușite și case în ruine. Copacii și vegetația se uscaseră, sufocați de miasma grea a fantomelor malefice.

Mo Ran nu apucase încă să-și revină când auzi niște sunete ciudate și ridică privirea. Nu departe, măruntaiele proaspete atârnau de ramura unui copac pagodă bătrân, iar o duzină de ciori se năpusteau asupra lor pentru a se ospăta, în timp ce sângele și carnea curgeau neîncetat.

Sub copac zăcea cadavrul unui bărbat de vârstă mijlocie; sânge și organe se revărsau din locul în care stomacul îi fusese sfâșiat de gheare. Nimeni nu ar fi putut ști dacă murise cu ochii deschiși sau închiși, deoarece globii oculari îi fuseseră scoși din orbite.

Mo Ran nu era străin de astfel de scene. În viața sa anterioară, traversase odată întinderea tărâmului muritorilor pentru a distruge cu sabia toate cele șaptezeci și două de cetăți ale Sectei Rufeng. Când o făcuse, sângele cursese ca râurile și cadavrele zăceau împrăștiate pe câmpuri, într-o priveliște foarte asemănătoare cu aceasta.

Totuși, dintr-un motiv pe care nu-l înțelegea, chiar dacă se bucurase de sângele vărsat în acea viață și chiar dacă acesta îi făcuse fiecare fibră a ființei să cânte... Acum, privind o scenă similară a devastării, era cuprins de o simpatie dureroasă. Oare se prefăcuse docil atât de mult timp încât, fără să-și dea seama, natura lui adevărată se schimbase?

În timp ce se gândea, auzi sunetul copitelor în fața lui, însoțit de un nor de praf. Oricine galopa în vremuri atât de tulburate era probabil un semn rău.

Mo Ran îl trase pe Chu Wanning în spatele lui, dar nu era niciun loc unde să se ascundă pe acest drum vechi și pustiu. Un grup de călăreți ieși rapid din norul de praf, vreo douăzeci în total. Când se apropieră, se văzu că caii lor erau exact opusul robusteții – câțiva erau atât de înfometați încât le ieșeau coastele.

Călăreții erau îmbrăcați uniform: haine albe cu modele roșii aprinse și coifuri împodobite cu pene de aceeași culoare, iar fiecare purta o coroană de dragoni împletiți. Hainele erau pătate, dar îngrijite, iar oamenii erau slabi, dar plini de energie. Și mai neobișnuit era faptul că fiecare dintre ei purta un arc și un tolbă plină cu săgeți în spate. În vremuri de război, cele mai valoroase lucruri erau hrana și armele. Era clar că aceștia nu erau oameni obișnuiți.

Mo Ran încă încerca să decidă dacă noii sosiți erau buni sau răi, prieteni sau dușmani, când unul dintre ei, un tânăr de numai paisprezece sau cincisprezece ani, a strigat îngrozit. „Tată! Tată!”

Tânărul a căzut de pe cal și a căzut pe pământul noroios, dar s-a ridicat și s-a îndreptat clătinându-se spre copac, unde s-a aruncat peste trupul mutilat al bărbatului de vârstă mijlocie, plângând în hohote. „Tată! Tată!”

Ceilalți călăreți aveau expresii de milă, dar cu toții văzuseră deja prea multă moarte, atât de mult încât deveniseră insensibili. În timp ce tânărul ținea cadavrul și plângea în agonie, nimeni nu s-a învrednicit să coboare de pe cal pentru a-l consola.

Unul dintre călăreți îi observă pe Mo Ran și Chu Wanning stând nu departe. Se sperie pentru o clipă, apoi întreabă cu un accent puternic de Lin'an: „Voi doi nu sunteți de pe aici, nu-i așa?”

„Da...”, răspunse Mo Ran. „Suntem din regiunea Sichuan.”

„Atât de departe?” cel care întrebase rămase șocat. „În zilele noastre, lumea e plină de fantome de îndată ce se lasă noaptea. Cum ați supraviețuit până acum?”

„Eu știu să mă bat puțin.” Mo Ran știa că era mai bine să dezvăluie cât mai puțin, dar, deoarece acești oameni nu păreau rău intenționați, îl trase pe Chu Wanning în lateral pentru a schimba subiectul. „El este fratele meu mai mic. Eram în trecere și ne-am oprit să ne odihnim puțin.”

Unii dintre călăreți păreau puțin surprinși de apariția lui Chu Wanning. Doi dintre ei s-au întors și au început să șoptească între ei.

„S-a întâmplat ceva?”, a întrebat Mo Ran, alarmat.

„Nu e nimic”, a răspuns tânărul din fruntea grupului. „Dar să trecem la lucruri serioase: ar trebui să mergeți în cetate dacă vreți să vă odihniți. Poate că acum nu sunt monștri în jur, dar odată ce se lasă noaptea, fantomele vor umbla pe străzi. Tatăl adoptiv al lui Xiaoman a ieșit ieri în timpul zilei să caute mâncare, dar a fost o furtună și nu a reușit să se întoarcă înainte de apus, așa că..." El a suspinat adânc și nu a terminat.

Xiaoman era numele tânărului care plângea, iar cadavrul de sub copac era tatăl său adoptiv. Astfel de întâmplări erau obișnuite în vremurile acelea haotice; cineva dintr-o familie pleca să caute mâncare și era perfect sănătos când pleca dimineața, dar nu se mai întorcea la căderea nopții.

Chiar dacă știa că aceste evenimente se petrecuseră cu două sute de ani în urmă, Mo Ran simți o strângere în piept când îl văzu pe tânăr plângând atât de amar, încât părea că va vărsa lacrimi de sânge.

Apoi îl cuprinse un sentiment de neliniște. Oare se înmuiase? În viața lui anterioară, nu clipea când omora oameni.

Mo Ran îl apucă pe Chu Wanning și își luă rămas bun de la grup.

„Când ajungeți în cetatea Lin'an, găsiți-vă un loc unde să stați o vreme”, spuse liderul. ”Intenționăm să mutăm pe toată lumea în Putuo în curând, unde energia spirituală abundentă a alungat invazia fantomelor — cel puțin pentru moment. Ar trebui să veniți cu noi, în loc să călătoriți doar voi doi.”

„Să ne mutăm?”

„Exact.” Ochii liderului s-au aprins, iar chiar și fața lui părea să strălucească. „Totul datorită planului genial al lui Chu-gongzi. Toți cei din cetate, de la bătrâni la copii, își vor păstra viața! Dar gata cu vorbăria. Trebuie să patrulăm granița înainte să se întunece, să vedem dacă mai găsim supraviețuitori pe care să-i aducem înapoi. Ai, Xiaoman, haide. Trebuie să plecăm.”

Xiaoman continua să plângă, strângând cadavrul tatălui său fără să se întoarcă.

Mo Ran suspină și îl trase pe Chu Wanning de mână. „Să mergem mai întâi în cetate”, spuse el în șoaptă.

Chu Wanning încuviință, dar întrebă brusc: „Crezi că au reușit, până la urmă?”

Mâna mică din a lui Mo Ran era puțin rece. „Vrei să auzi adevărul sau o minciună?”

„Adevărul, bineînțeles.”

„Minciuna ar fi mai bună pentru un copil mic.”

Așa că Chu Wanning răspunse la propria întrebare. „Nu au reușit.”

„Așa este. Vezi, știai deja răspunsul. Dar tot a trebuit să întrebi, de parcă asta ar fi schimbat rezultatul.”

Chu Wanning ignoră remarca. ”Știi de ce nu au reușit să scape?”

„Nu sunt un demon de două sute de ani. De unde să știu eu?”

Chu Wanning tăcu o vreme. „Acum două sute de ani”, spuse el posomorât, „practic toată lumea din cetatea Lin'an a murit.”

Mo Ran tăcu.

”Doar câțiva au scăpat."

”Stai, Shidi, ești atât de tânăr... de unde știi atâtea?"

Chu Wanning îi aruncă o privire aspră. „Bătrânul Yuheng a repetat asta de mai multe ori la ora de istorie. Tu decizi să nu fii atent la cursuri, apoi te întorci și mă întrebi de unde știu eu lucrurile astea? Ce josnic.”

Mo Ran rămase fără cuvinte. Sigur, am fost cu capul în nori la curs, dar nici propriul meu shizun nu m-a certat. De ce îmi ții tu mie predici? Dar, din nou, nu avea rost să se certe cu un copil, așa că a lăsat-o baltă.

Cei doi se îndreptară spre cetate, discutând pe drum, și în scurt timp au ajuns la porțile cetății. Cetatea antică se înălța pe malul râului Qiantang și era puternic fortificată împotriva fantomelor și demonilor, cu structuri defensive care înconjurau zidurile și perimetrul.

Nenumărate cadavre purtând semne de blestem zăceau îngrămădite în afara cetății. Dacă nu erau îngrijite, rămășițele acestea reînviau noaptea. Cultivatorii se adunaseră în afara cetății pentru a presăra cenușă de tămâie pe cadavre cât timp soarele era sus pe cer și energia yang era puternică. Pentru cadavrele afectate de blesteme deosebit de puternice, ei efectuau exorcisme folosind talismane pe care desenau cu cinabru înmuiat în vin.

Doi gardieni stăteau în fața unor cadre defensive cu țepi la porțile cetății, îmbrăcați la fel ca călăreții pe care îi întâlniseră mai devreme, cu veșminte albe bordate cu roșu și coroane cu doi dragoni, precum și arcuri pe brațe și tolbe pline cu săgeți pe spate.

„Stați! Identificați-vă.”

Mo Ran repetă povestea de mai devreme. Gărzile nu erau acolo pentru a refuza intrarea nimănui, ci doar pentru a înregistra noii sosiți, așa că i-au lăsat să treacă după ce și-au trecut numele.

Înainte de a pleca, Mo Ran și-a amintit că călăreții menționaseră un „Chu-gongzi”. Deoarece mutarea fusese ideea acestui Chu-gongzi, tipul trebuia să fie crucial pentru a sparge iluzia.

„Scuzați-mă că vă deranjez, domnule, dar aș putea să vă întreb de cineva?”, a întrebat Mo Ran.

Garda îl privi. „Nu ești din Sichuan? Cunoști pe cineva aici?”

Mo Ran zâmbi. „Nu, dar am întâlnit niște santinele care au menționat un gongzi pe nume Chu, cel care îi va duce pe toți la Putuo în două zile. Mă întrebam cine este acest Chu-gongzi. Știu puțină magie și voiam să văd dacă pot ajuta cu ceva.”

Garda îl privi pe Mo Ran de sus până jos și păru să decidă că trebuie să fie priceput, dacă a reușit să aducă un copil mic până aici fără incidente. „Chu-gongzi este fiul cel mare al guvernatorului. Guvernatorul a fost ucis acum o lună, când a coborât regele fantomelor, iar gongzi ne conduce de atunci.”

„Fiul guvernatorului?” Mo Ran și Chu Wanning au schimbat o privire, apoi Mo Ran s-a întors și a întrebat: „Ciudat. Cum de știe magie fiul guvernatorului?”

„Ce e ciudat la asta?” Garda l-a privit cu furie pe Mo Ran. „De când există o regulă care spune că trebuie să faci parte dintr-o sectă mare ca să cultivi magia? Că oamenii de rând nu pot să o facă?”

Mo Ran a tăcut.

Sigur, existau cultivatori independenți, dar aceștia nu ajungeau niciodată departe. Mo Ran se întrebă dacă acest amator Chu-gongzi și planul său nechibzuit erau cei care îi uciseseră pe toți cei din Lin'an.

În timp ce urmau indicațiile paznicului spre reședința guvernatorului, Mo Ran își dădu seama cât de mult se înșelase. Această personalitate respectată, care întâmplător avea același nume cu shizunul său, nu era în mod cert un amator.

Văzu o Barieră Shangqing.

O Barieră Shangqing era o barieră puternică formată din energie purificată, capabilă să alunge tot răul. Atâta timp cât această barieră rămânea intactă, nici spiritele malefice vechi de o mie de ani nu puteau spera să treacă de ea, cu atât mai puțin fantomele obișnuite.

Această barieră necesita ca vrăjitorul să rămână în raza ei de acțiune pentru a menține vraja, și proteja o zonă relativ mică. Chiar și un zongshi puternic ca Chu Wanning putea acoperi doar jumătate din Vârful Sisheng cu una singură.

Chiar aici și acum, acest Chu-gongzi de acum două sute de ani ridicase o Barieră Shangqing care acoperea o rază de zece mile în jurul reședinței guvernatorului. Deși era departe de capacitățile lui Chu Wanning, era cu siguranță o realizare ieșită din comun.

Mo Ran și Chu Wanning se îndreptară spre porțile reședinței. Mo Ran intenționa să-și încerce norocul și să pună pe cineva să-l anunțe pe guvernatorul gongzi că un cultivator îi oferea ajutorul. Voia să vadă dacă omul ar fi dispus să le acorde onoarea unei întâlniri personale.

Cu toate acestea, când au cotit colțul, au fost întâmpinați de o priveliște neașteptată: trei rânduri lungi de oameni stăteau la coadă în fața porților. Șase femei însoțitoare, îmbrăcate ca niște gărzi, aduceau butoaie mari de lemn, iar sute de oameni slăbiți – bătrâni, infirmi, femei și copii – așteptau rândul lor pentru a primi terci.

Cei care primiseră terci se îndreptau spre un copac haitang de lângă reședință. Sub copac stătea un bărbat îmbrăcat în alb, cu părul lung și negru legat lejer la spate, care împărțea talismane de protecție și repeta cu răbdare instrucțiuni. Era cu spatele la Mo Ran, așa că nu îi putea vedea trăsăturile, dar auzea oamenii care primiseră talismanele murmurând: „Mulțumim pentru bunătatea lui Chu-gongzi, mulțumim pentru bunătatea lui Chu-gongzi...”, în timp ce se dispersau.

Deci acesta era guvernatorul gongzi?

Curios, Mo Ran îl trase pe micul său shidi după el pentru a-i vedea fața. O singură privire și ochii lui Mo Ran ieșiră din orbite. Era ca și cum ar fi fost lovit de fulger. Nu era Chu Wanning?!

Nu doar Mo Ran era uimit; și Chu Wanning era la fel. Chiar dacă se străduiau să-l vadă de la capătul rândului, acest guvernator Chu-gongzi avea un chip slab, cu sprâncene ascuțite și ochi de phoenix, dar cu o curbă blândă a nasului — și era îmbrăcat în alb, exact ca el!

Chu Wanning rămase mut de uimire.

Mo Ran era și el mut de uimire.

După ce au rămas împietriți pentru o lungă perioadă de timp, Mo Ran a spus cu voce tremurândă: „Shidi, ah.”

„Mn.”

„Nu ți se pare că... acest Chu-gongzi seamănă cu cineva?”

„Cu bătrânul Yuheng”, a spus Chu Wanning sec.

Mo Ran s-a lovit peste picior. „Nu-i așa?! Ce e asta? Cine e acesta? Ce relație are cu Shizun?”

„De ce mă întrebi pe mine? De unde să știu eu?”

Mo Ran era disperat. „Credeam că ai fost atent la cursuri."

„Este evident că nu este conținutul niciunui curs”, spuse Chu Wanning, iritat.

Apoi amândoi am tăcut din nou, înaintând încet odată cu rândul, amândoi privind fix la gongzi. La o privire mai atentă, Chu-gongzi nu semăna exact cu Chu Wanning. Trăsăturile acestui gongzi erau mai blânde și mai erudite, ochii nu erau atât de lungi și înguști, pupilele erau mai moi, iar privirea era mult mai blândă.

Mo Ran se uită fix, apoi brusc scoase un „eh?” și se întoarse să se uite la micul său shidi. „Lasă-mă să te privesc.”

„Ce vrei?” Chu Wanning întoarse fața, supărat.

La asta, Mo Ran deveni și mai insistent, întinzând mâna să-l prindă de față și să-l întoarcă cu forța. Se uită fix o vreme, înainte să-și dea seama în cele din urmă și să murmure: „Aiyah.”

Chu Wanning se forță să rămână calm. „Ce-ce este?”

Mo Ran îngustă ochii. „Nu-i de mirare că oamenii din afara cetății murmurau între ei când te-au văzut. Abia acum am observat, dar semeni puțin cu Shizun.”

După o lungă pauză, Chu Wanning se smulse repede din strânsoarea lui Mo Ran, vârfurile urechilor lui înroșindu-se. ”Prostii.”

„Cum de gardienii au observat imediat, dar mie nu mi-a trecut prin cap nici măcar o clipă?”

Chu Wanning nu se învrednicise să răspundă.

În mijlocul acestei nedumeriri, se auzi vocea unui copil mic strigând: „Tată”.

Capitolul 64: Venerabilul îi spune lui Shidi o poveste

Mo Ran se uită în direcția din care venise vocea, dar nu văzu decât o siluetă care se îndepărta clătinându-se și alergând ușor pe treptele de piatră ale reședinței.

Era un copil mic, de trei sau patru ani, cu o morișcă de bambus în mână, care sărea spre Chu-gongzi. Era îmbrăcat simplu, cu un pandantiv de jad atârnat la gât, împreună cu o șuviță de păr în semn de noroc și un talisman protector din mătase roșie. Arăta exact ca micul shidi al lui Mo Ran, doar că era mai mic.

Mo Ran se uită fix la el. Acum știa adevăratul motiv pentru care călăreții bârfeau. Nu se putu abține să murmure: „Shidi, ah, tu și Shizun sunteți amândoi din Lin'an, iar Shizun are chiar numele Chu. Crezi că această familie Chu de acum două sute de ani ar putea fi strămoșii tăi și că voi doi ați putea fi rude îndepărtate? Mie mi se pare destul de probabil.”

Chu Wanning nu spuse nimic, uitându-se la tată și fiu. Nu-și cunoștea propriile origini și nici nu-și amintea prea multe din copilărie. Oare acest Chu-gongzi era într-adevăr strămoșul său?

Încă se gândea la asta când Mo Ran ajunse în fața rândului.

Chu-gongzi era pe punctul de a-i înmâna lui Mo Ran un talisman când a ridicat privirea și a văzut un chip necunoscut. A ezitat o clipă, apoi a zâmbit blând. „Ești pentru prima dată aici?” Vocea lui era melodioasă și rafinată, complet diferită de severitatea rece a lui Chu Wanning.

„Uh... Uh, da.” Fiind abordat brusc într-un mod atât de deschis și prietenos de cineva care arăta exact ca shizunul său, Mo Ran se simți ciudat și trebui să se adune pentru a-și reveni.

Guvernatorul gongzi zâmbi. ”Numele meu este Chu Xun. Pot să te întreb cum te cheamă?”

„Mă numesc Mo. Mo Ran.”

„De unde ești, Mo-gongzi?”

„De foarte departe. Din, uh, Sichuan.” Chu Xun-gongzi era blând și amabil, dar Mo Ran nu putea scăpa de senzația că bărbatul îl citea ca pe o carte deschisă.

„Într-adevăr, e destul de departe”, a fost de acord Chu Xun zâmbind. Apoi se opri, privirea lui coborând spre Chu Wanning, iar surprinderea îi traversă trăsăturile rafinate. „Și acesta este?”

„Numele meu este Xia Sini”, răspunse Chu Wanning.

Mo Ran îl trase mai aproape și îi mângâie capul, forțând un zâmbet. „Acesta este fratele meu mai mic”, spuse el, gândindu-se: Nu seamănă cu mine, dar cu siguranță seamănă cu tine.

Poate că era din cauza bătăliei iminente și a problemelor mai urgente, și de aceea Chu Xun nu avea timp să se gândească la asta. Sau poate pentru că era doar o iluzie și nu avea capacitatea de a reacționa cu adevărat la ceva care nu aparținea inițial acestui tărâm fabricat. În orice caz, se uită la Chu Wanning pentru o vreme, cu sprâncenele încruntate, apoi le înmână fiecăruia un talisman.

„Sunt vremuri grele, iar voi sunteți oaspeții noștri veniți de departe, așa că vă rog să acceptați aceste talismane. Dacă nu aveți alte planuri, vă rog să rămâneți câteva zile.”

„Am auzit că, gongzi, ai intenția să duci oamenii din cetate la Putuo”, spuse Mo Ran. ”Pentru ce sunt talismanele?”

„Sunt talismane care potolesc spiritele”, explică Chu Xun. „Când sunt purtate pe corp, pot ascunde aura celor vii.”

Mo Ran înțelese imediat. „Ah, am înțeles. Dacă aura unei ființe vii este sigilată, atunci fantomele pe care le întâlnesc nu vor putea să le deosebească de morți. În felul acesta, chiar dacă trecem pe lângă niște fantome, ele vor fi prea confuze ca să facă ceva.”

Chu Xun zâmbi. „Exact.”

Înțelegând că Chu Xun-gongzi era destul de ocupat, Mo Ran nu voia să-i mai răpească timpul cu întrebări, așa că îi mulțumi bărbatului și își trase micul shidi deoparte.

Cei doi găsiră un loc lângă un zid unde să se așeze. Mo Ran se întoarse spre Chu Wanning și văzu că băiatul privea înmărmurit talismanul. „La ce te gândești?”, îl întrebă.

„Mă gândeam că este un plan solid”, murmură Chu Wanning, încă cufundat în gânduri. „Dar, în acest caz, ce s-a întâmplat până la urmă și i-a împiedicat să scape?”

„Nu scrie în înregistrări?"

„Această catastrofă veche de două sute de ani este descrisă în detaliu în Înregistrările Lin'an, dar chiar și acea carte îi dedică doar câteva rânduri.”

”Ce scrie acolo?"

„Lin'an a fost asediat, situația din interior fiind necunoscută. Când armata de rezistență a reușit să străpungă, cadavrele zăceau împrăștiate pe drumuri, iar majoritatea caselor erau goale. Din cele aproximativ o sută de persoane din reședința guvernatorului și cele șapte sute patruzeci de oameni de rând, nimeni nu a supraviețuit.”

După un moment lung de tăcere, Mo Ran spuse: „Nimic despre cum au murit?”

„Nimic. Cetatea Lin'an a fost complet înconjurată și aproape nimeni nu a scăpat. Tribul cu pene a salvat mai târziu câțiva norocoși, dar ei rareori se implică în treburile muritoare, așa că văd lucrurile diferit de noi. În ceea ce îi privește, adevărul despre ce s-a întâmplat nu este atât de important, și chiar dacă ar ști, tot nu ar vorbi despre asta, decât dacă ar fi absolut necesar.” Chu Wanning se opri. „Dar, din moment ce acești oameni pleacă peste două zile, vom afla destul de curând ce s-a întâmplat. Între timp, am putea să ne plimbăm pe aici să vedem dacă găsim vreun indiciu.”

Cei doi își ascunseră talismanele care le potoleau spiritul pentru a le păstra în siguranță și tocmai se ridicau să plece când se auzi un zgomot de pași, urmat de o smucitură a mânecii lui Chu Wanning.

„Xiao-gege.”

Chu Wanning se întoarse. Era micul gongzi care semăna leit cu el.

„Xiao-gege”, spuse băiatul cu o voce mică și copilăroasă, ”tata a spus că voi doi nu aveți unde să stați, așa că, dacă nu vă deranjează, puteți rămâne cu noi în seara asta.”

„Um...”

Chu Wanning și Mo Ran se priviră.

„Chiar e în regulă?”, întrebă Mo Ran. „Tatăl tău e deja atât de ocupat.”

„E în regulă.” Micuțul zâmbi inocent. „Mulți oameni care nu au unde să se ducă stau deja cu noi. Trăim cu toții împreună. Tatăl meu alungă fantomele noaptea, așa că nu trebuie să ne fie frică.” Vorbea cu mici pauze, neobișnuit încă să lege atâtea cuvinte, dar sinceritatea lui deschisă era înduioșătoare.

„Bine, atunci vom fi o povară pentru voi în seara asta”, spuse Mo Ran. „Mulțumesc, Xiao-didi.”

„Heh heh. Nu-ți face griji, nu-ți face griji.”

Privindu-l cum se îndepărta sărind, Mo Ran îl trase pe Chu Wanning de mână. „Hei, serios, trebuie să-ți spun ceva.”

„Știu ce vrei să spui, așa că taci.”

„Ha ha ha, mi-ai citit din nou gândurile?” Mo Ran îi ciufuli părul, zâmbind. ”Când ne întoarcem la Vârful Sisheng, trebuie să-l întreb pe Shizun despre asta. Dintre voi doi, unul arată ca tatăl, iar celălalt arată ca fiul – nu se poate să nu fiți rude cu guvernatorul Chu.”

După un moment, Chu Wanning spuse: „Și ce dacă? Chiar dacă am fi rude, ce ar fi?”

„Eh?”

Chu Wanning se uită blând spre tatăl și fiul de sub copac. „Oricum, totul e în trecut”, spuse el fără expresie. „Ei sunt deja morți.”

Apoi se întoarse și plecă.

Mo Ran rămase nemișcat pe loc pentru o clipă, apoi se repezi după el. „Hei, nu ești cam tânăr să fii atât de cinic?”, mormăi el. „Chiar dacă sunt morți, tot strămoșii tăi sunt. Dacă aș fi în locul tău, le-aș ridica cu siguranță un altar – cu o statuie de trei metri înălțime, din aur, împodobită cu bijuterii – și le-aș arde tămâie în fiecare an. Eu mă bazez pe protecția strămoșilor mei, să știi... Hei, hei, hei, de ce mergi așa repede?!”

În timp ce rătăceau prin cetate, observară că toate familiile adunau paie și confecționau oameni de paie. Când întrebară despre acest obicei, li se spuse că Chu Xun-gongzi le ceruse cetățenilor să facă asta: toți locuitorii cetății, tineri și bătrâni, trebuiau să aibă un om de paie care să le semene, în care să introducă un talisman cu o picătură din sângele lor. Aceștia urmau să le ia locul ca „păpuși momeală”.

Era aceeași idee de bază ca și aruncarea într-un râu a unor chifle umplute cu carne, ca ofrandă pentru zeul râului care cerea capete de oameni. Unele fantome și zeități pur și simplu nu erau atât de inteligente. Orice mic truc le putea păcăli, ca acea fantomă din Cetatea Fluturilor, care nu avea nimic în cap decât noroi.

Se părea că Chu Xun luase cel puțin două măsuri de precauție pentru cetățenii săi. Prima era talismanele care potoleau spiritele, astfel încât aceștia să nu fie descoperiți de fantome în timp ce fugeau. A doua erau aceste păpuși de paie, care aveau rolul de momeală pentru a câștiga timp pentru fuga lor, astfel încât fantomele să nu observe imediat că toți locuitorii cetății dispăruseră și să se înfurie.

Acest lucru nu făcea decât să întărească neliniștea din inimile lui Mo Ran și Chu Wanning. Cum putea un plan atât de bine pus la punct să eșueze?

S-au dus la reședința guvernatorului plini de îndoieli. Se întunecase deja și multe familii își aduseseră paturile pentru a petrece noaptea în interiorul Barierei Shangqing, în loc să se întoarcă la casele lor.

Guvernatorul ținea porțile deschise noaptea, cu doar câțiva gardieni care patrulau în incintă. Când Mo Ran și Chu Wanning au ajuns, toate camerele reședinței erau pline, cu cel puțin trei sau patru familii înghesuite în fiecare. Oamenii erau înghesuiți peste tot, fără aproape niciun loc unde să stea în picioare.

În cele din urmă, nu au găsit decât un coridor unde să se odihnească. Desigur, nu erau pături, așa că Mo Ran a acoperit podeaua cu niște paie pe care le ceruse de la gărzile de pază, l-a ridicat pe Chu Wanning și l-a așezat pe patul improvizat. „Va trebui să te descurci cu asta în noaptea asta.”

„Pare destul de confortabil”, spuse Chu Wanning.

„Serios?” Mo Ran râse. ”Așa credeam și eu.”

Se lăsă jos lângă Chu Wanning, se întinse, apoi își încrucișă brațele la ceafă și se uită la grinzile de lemn ale tavanului de deasupra.

„Shidi, ia uite. Oamenii-pasăre nu se pricep deloc rău la țesut iluzii, nu? Au doar amintirile unui supraviețuitor pe care să se bazeze, așa că e cu adevărat remarcabil că iluzia e atât de detaliată. Poți vedea chiar și textura lemnului de pe tavan.”

„Până la urmă, tribul cu pene este pe jumătate nemuritor”, spuse Chu Wanning. „Chiar dacă nu sunt atotputernici, sunt capabili de fapte care depășesc abilitățile muritorilor.”

„Probabil că da.” Mo Ran clipi, apoi se întoarse spre Chu Wanning, sprijinindu-și capul. „Nu pot să dorm.”

Chu Wanning aruncă o privire spre el și îl privi fix. „Ce vrei, o poveste de adormit?”

Era sarcastic, dar Mo Ran era gros la față ca zidurile cetății. „Da, te rog!” râse el. „Vreau povestea cu Dongyong și cele șapte zâne.”

Chu Wanning nu se așteptase să ia oferta în serios și rămase surprins pentru o clipă, înainte de a se întoarce supărat. ”Ai vrea tu. Câți ani ai? Nu ți-e rușine?”

Mo Ran zâmbi. „E omenește să ne dorim lucrurile pe care nu le putem avea. Nu are nimic de-a face cu vârsta. Când eram mic, nu aveam pe nimeni care să-mi spună povești înainte de culcare și mereu mă gândeam cât de frumos ar fi să am pe cineva așa. Dar acel cineva nu a apărut niciodată, iar eu am crescut și am încetat să mai mă gândesc la asta. Cu toate acestea, în adâncul sufletului, încă îmi doresc asta.”

Chu Wanning tăcu.

„Nici tu n-ai avut pe nimeni care să-ți spună povești înainte de culcare, nu-i așa?”

„Mm.”

„Ha ha, deci nu știi cum este povestea lui Dongyong și a celor șapte zâne, nu-i așa?”

„Oricum, ce rost au poveștile astea prostești?”, întrebă Chu Wanning după o lungă pauză.

„Recunoaște că nu știi. Nu o considera o poveste prostească, altfel vei deveni o persoană plictisitoare ca shizunul meu și toată lumea te va evita.”

„Cui îi pasă dacă toată lumea mă evită?” replică Chu Wanning. „Mă pun să dorm.”

Cu aceste cuvinte, se întinse și închise ochii.

Mo Ran se rostogoli de râs până când ajunse lângă Chu Wanning. Când se uită la micul său shidi cu ochii închiși, cu genele lungi și întunecate, arătând destul de adorabil, întinse mâna să-i ciupească obrazul. „Chiar ai adormit?”

„Chiar am adormit.”

Mo Ran râse. ”Atunci dormi în continuare și o să-ți spun o poveste de adormit.”

„Știi vreuna?”

„Da, la fel cum tu știi să vorbești în somn.”

Chu Wanning tăcu.

Mo Ran se întinse lângă el pe patul de paie, capetele lor fiind la doar câțiva centimetri distanță. Râse puțin, dar după un timp, când văzu că shidi-ul său îl ignora în mod intenționat, încetă să mai fie atât de zgomotos și în schimb privi spre tavan, cu ochii încă luminoși de veselie. Din când în când, mirosul paielor se răspândea peste ei, însoțit de sunetele liniștite ale nopții.

„Povestea pe care o să ți-o spun este una pe care am inventat-o eu. Când eram mic, îi invidiam pe cei care aveau povești de adormit, dar eu nu aveam, așa că în fiecare zi îmi spuneam povești singur, în pat. O să ți-o spun pe cea preferată: se numește «Boul mănâncă iarbă».”

Capitolul 65: Povestea acestui venerabil este foarte tristă

După ce a vorbit până în acest punct, Mo Ran a zâmbit din nou înainte de a continua: „Cu mult, mult timp în urmă, era un copil mic”.

Chu Wanning avea ochii închiși. „Nu era vorba despre un bou care păștea? Ce e cu copilul ăsta?”

„Lasă-mă să termin”, zâmbi Mo Ran. „A fost odată un copil mic, foarte sărac, care nu avea nici mamă, nici tată. Era un copil muncitor în casa unui proprietar. Trebuia să spele vasele, să spele hainele, să șteargă podelele și să ducă boul la păscut. În fiecare zi, familia proprietarului îi dădea trei bucăți de pâine plată să mănânce, iar copilul era foarte fericit că putea să-și umple stomacul."

"Într-o zi, a dus boul la păscut, ca de obicei. Pe drum, au dat peste un câine turbat care a mușcat boul de picior. Din cauza asta, proprietarul, cum era de așteptat, l-a bătut măr pe băiat. După ce l-a bătut, proprietarul l-a pus pe băiat să omoare câinele turbat pentru a-și descărca furia. Dacă copilul nu făcea asta, proprietarul îl amenința că nu-i mai dă pâinea."

„Copilul era foarte speriat și nu putea decât să urmeze ordinele, așa că, după ce a bătut câinele turbat până l-a omorât, l-a adus înapoi. Cu toate acestea, când a ajuns acasă, proprietarul a descoperit că câinele care mușcase piciorul boului său era de fapt animalul de companie iubit al stăpânului ținutului.”

Chu Wanning deschise ochii. „Și apoi ce s-a întâmplat?”

"Ce altceva puteau să facă? Câinele acela era preferatul stăpânului ținutului și, datorită poziției stăpânului său, era obișnuit să facă ce voia și să fie un bătăuș. Cine și-ar fi imaginat că va fi bătut până la moarte în felul acela? Dacă stăpânul ținutului ar fi aflat, nu ar fi lăsat lucrurile așa. Cu cât proprietarul se gândea mai mult, cu atât devenea mai furios, așa că, în cele din urmă, nu i-a dat copilului lipia. A amenințat chiar că îl va preda dacă stăpânul ținutului va veni să-l caute.”

„Ce e această încurcătură? E atât de nedrept. Nu mai ascult.”

„Multe lucruri sunt nerezonabile de la bun început.” Mo Ran râse. „Totul ține de cine are mai mulți bani, cine are pumnul mai tare și cine are o poziție mai înaltă. A doua zi, guvernatorul ținutului a venit într-adevăr să bată la ușă și copilul i-a fost predat. Dar, pentru că era atât de mic, ar fi fost nepotrivit ca guvernatorul ținutului să-l închidă, așa că a fost biciuit de zece ori și eliberat.”

„Și copilul a fugit după aceea, nu-i așa?”, întrebă Chu Wanning.

„Ha ha, nu a fugit. Copilul s-a întors în casa proprietarului, și-a revenit și s-a întors să îngrijească boii pentru ei. Încă primea trei lipii pe zi.”

„Nu era supărat?”

„Atâta timp cât avea stomacul plin, nu putea fi supărat. O bătaie zdravănă este doar o bătaie zdravănă. După ce se termină, s-a terminat. Lucrurile au fost liniștite timp de peste un deceniu. La acel moment, băiatul care păștea boii crescuse. Într-o zi, când mai mulți oaspeți de seamă au venit la casa proprietarului, fiul proprietarului, care era de aceeași vârstă cu păstorul, a văzut că unul dintre oaspeți adusese o pipă de tabac din agat deosebit de frumoasă. I-a plăcut, așa că a furat-o."

„Pipa era o moștenire de familie și era extrem de prețioasă. Oaspetele s-a panicat și a căutat-o peste tot în casă. Fiul proprietarului și-a dat seama că nu o mai poate ascunde, așa că i-a strecurat pipa în mâinile păstorului și i-a spus că, dacă îndrăznește să spună adevărul, nu-l va mai hrăni niciodată și va muri de foame.”

După ce a ascultat până aici, Chu Wanning a rămas complet fără cuvinte. S-a trezit gândindu-se că, deși Mo Ran fusese pierdut la o vârstă fragedă și nu crescuse alături de familia sa din Vârful Sisheng, cel puțin crescuse într-o casă de plăceri unde mama sa era madamă. Chiar dacă nu putea fi cea mai fericită perioadă din viața lui, nici măcar nu era una mizerabilă. Atunci de ce toate poveștile pe care le inventa erau atât de sumbre și triste?

Mo Ran a continuat, distrându-se pe cinste: „Pipa a fost găsită repede. Băiatul nu a avut de ales decât să-și asume vina, pentru a putea continua să mănânce, și, bineînțeles, a urmat o altă bătaie cruntă. De data aceasta, l-au bătut atât de rău, încât nu s-a putut da jos din pat timp de trei zile."

„Fiul proprietarului a scăpat basma curată, așa că i-a strecurat în secret o chiflă umplută cu carne de porc marinată. Păstorului i-a plăcut atât de mult încât a mâncat-o pe toată și a încetat să mai poarte pică fiului proprietarului, chiar dacă acesta îi făcuse rău. Nu mai gustase niciodată o delicatesă atât de bună, așa că, în timp ce ținea chifla în mână, repeta: „Mulțumesc, mulțumesc.”

„Nu mai ascult.” De data aceasta, Chu Wanning se enervase cu adevărat. „Cum să nu-i mai poată purta pică? O singură chiflă și totul e iertat? Și îi mai și mulțumește! Ce avea de mulțumit?!”

Mo Ran clipi inocent. „Nu, nu asculți cu atenție.”

„Cum adică nu?”

„Chifla aceea era umplută cu carne de porc marinată”, spuse Mo Ran cu un aer grav.

Chu Wanning era uluit.

„Ha ha, uită-te la fața ta! Nu înțelegi, nu-i așa? De obicei, copilul acela nu primea decât o bucată sau două de carne grasă în ajunul Anului Nou. Credea că va muri fără să știe gustul cărnii de porc marinate, așa că, bineînțeles, îi mulțumea celui care i-a dat-o."

Văzându-și micul shidi rămânând fără cuvinte în fața cuvintelor sale, Mo Ran zâmbi strălucitor. „Oricum, incidentul acesta a trecut așa. Băiatul a continuat să-și ia cele trei lipii zilnice, iar timpul a trecut. Într-o zi...”

Chu Wanning era deja familiarizat cu tiparul poveștilor lui Mo Ran. În momentul în care rostea „într-o zi”, nu putea urma nimic bun.

Așa cum era de așteptat, Mo Ran spuse: „Într-o zi, fiul proprietarului a comis o altă crimă. De data aceasta, a violat o fată de la moara vecină și, din coincidență, nefericitul păstor a dat peste ei.”

„Și copilul acela va fi din nou învinovățit?”, întrebă Chu Wanning.

„Aiya.” Mo Ran râse. ”Exact. Felicitări, felicitări! Acum știi și tu să spui povești.”

O pauză. Apoi: „Mă culc.”

„Nu, aproape am terminat. E prima dată când spun cuiva o poveste, așa că lasă-mă să-mi salvez reputația, te rog!”

Chu Wanning a căzut într-un tăcere nemulțumită.

„De data asta, păstorului cu siguranță i-a revenit vina, pentru că fata, incapabilă să suporte umilința, s-a sinucis lovindu-se cu capul de perete. Dar păstorul nu era prost. Știa că oricine ar fi luat vina asupra sa ar fi trebuit să plătească cu viața, și nu avea de gând să-și dea viața pentru fiul proprietarului. Cu toate acestea, când a refuzat, fiul proprietarului l-a închis împreună cu fata moartă în moară și a fugit să anunțe autoritățile."

„Acest păstor avea deja un trecut tulbure. Când era tânăr, bătuse la întâmplare câinele stăpânului ținutului până la moarte, apoi furase pipa unui oaspete, iar de data aceasta, agresase sexual o fată de rând. Firește, nu putea fi absolvit de crimele sale. Nimeni nu era dispus să-l asculte să se explice. A fost prins în flagrant, cu toate dovezile împotriva lui, așa că a fost arestat.”

Chu Wanning a rămas cu ochii mari. „Și apoi?”

„Apoi a stat în închisoare câteva luni. Când a venit toamna, a fost condamnat la moarte, să fie spânzurat pe platforma de execuție din afara cetății. În timp ce urma procesiunea de execuție care șerpuia prin câmpuri, a văzut brusc pe cineva care era pe cale să sacrifice un bou, nu departe de el. A recunoscut imediat că era chiar boul pe care îl îngrijise de când era mic. Acum era bătrân și nu mai avea puterea să are câmpurile, dar tot trebuia să pască. Însă, dacă doar mânca și nu muncea, la ce mai era bun pentru proprietar? Îi arase câmpurile toată viața, iar acum urma să fie sacrificat și mâncat."

Chiar și în timp ce povestea despre această cruzime, Mo Ran nu era trist. Încă zâmbea. „Acest păstor crescuse călare pe spatele acelui bou, îi spusese multe dintre secretele sale, îl hrănise cu fân, îl îmbrățișase și plânsese când fusese nedreptățit și îl considerase singura sa familie pe acest lume."

"Așa că a îngenuncheat și l-a implorat pe călău să-l lase să-și ia rămas bun de la bou. Desigur, călăul nu credea că poate exista o astfel de atașare între om și animal, așa că a crezut că băiatul încerca doar să-l păcălească și nu i-a dat voie.”

„Și apoi?”

„Și apoi? Și apoi acel văcar a fost spânzurat. Boul a fost măcelărit. Sângele fierbinte s-a vărsat pe pământ, iar cei care se adunaseră să privească spectacolul s-au împrăștiat. În acea noapte, familia proprietarului a mâncat carne de vită, dar carnea era bătrână și se lipea de dinți. Au mâncat puțin, nu le-a plăcut și au aruncat restul.”

Chu Wanning a rămas din nou fără cuvinte.

Mo Ran se întoarse, zâmbind fericit la el. „Gata, am terminat. Cum a fost?”

„Pleacă”, spuse Chu Wanning.

„Hei, prima dată când am inventat povestea asta, am plâns. Ești atât de nemilos. Nici măcar nu plângi puțin?”

„Nu știi să spui povești...”

Mo Ran râse puțin și își puse brațul peste umărul micului său shidi pentru a-l mângâia pe cap. „Păi, nu se poate face nimic. Shixiong al tău e foarte talentat. Gata, povestea s-a terminat. Hai să dormim.”

Chu Wanning nu-l băgă în seamă, dar după mult timp, spuse brusc: „Mo Ran.”

„Spune-mi Shixiong.”

„De ce se numește povestea «Boul mănâncă iarbă»?”

„Pentru că, la fel ca oamenii, și boul trebuie să mănânce. Dacă vrei să mănânci, trebuie să muncești mult. Dacă într-o zi nu mai poți munci, atunci nimănui nu-i va păsa dacă ești viu sau mort.”

Chu Wanning tăcu din nou.

Din curtea exterioară se auzeau vocile înăbușite ale celor care căutau refugiu și, din când în când, unul sau două strigăte sinistre ale fantomelor și demonilor din afara barierei.

„Mo Ran.”

„Aiya, ce obraznic. Spune-mi Shixiong.”

Chu Wanning îl ignoră și întrebă: „Copilul acela a existat cu adevărat?”

„Nu.” Mo Ran tăcu pentru o clipă, apoi zâmbi brusc, cu gropițele sale adânci și fermecătoare. Îl strânse pe copil în brațe și îi spuse cu căldură: „Am inventat asta ca să te tachinez, evident. Fii cuminte. Du-te la culcare.”

Însă, în mod neașteptat, în curând se auzi o agitație în curte.

Cineva striga furios: „Încă mai încercați să-l vedeți pe gongzi?! Gongzi este ocupat, cine are timp să se ocupe de treburile voastre? Aruncați cadavrul ăla deoparte! Nu știți că cei cu puncte albastre vor învia?! Vreți să ne omorâți pe toți?”

Vocea aceasta era ca un tunet în mijlocul nopții întunecate, iar în clipa în care s-a menționat perspectiva învierii unui cadavru, s-a iscat un tumult. Într-o clipă, toți cei care dormeau s-au ridicat și s-au uitat spre agitație.

Mo Ran l-a protejat pe micul shidi în spatele său și a aruncat o privire, încruntându-se. „Hm?”, a spus el cu voce joasă. „Nu e tipul de mai devreme?”

Cel care era îngenuncheat și certat era într-adevăr tânărul pe nume Xiaoman, pe care îl întâlniseră când sosiseră. Purta încă hainele strâmte de mai devreme, dar comportamentul lui era complet diferit.

Era ca și cum întreaga lui ființă fusese golită. Nu putea face nimic altceva decât să se agațe strâns de cadavrul tatălui său adoptiv. Unghiile cadavrului crescuseră semnificativ, un semn clar că acesta urma să învie. Când ceilalți au văzut asta, s-au dat toți înapoi.

Administratorul șef îl certa aspru. „Tatăl tău era colegul meu — și mie îmi pare foarte rău că a fost ucis. Dar acum ce facem? Tu ești cel care a plâns după mâncare aseară, așa că el a ieșit să-ți găsească ceva de mâncare. Tu l-ai împins pe tatăl tău spre moarte, iar acum vrei să ne împingi și pe noi acolo?”

Xiaoman era îngenuncheat pe pământ, cu părul complet răvășit și ochii roșii de plâns. „N-nu, nu sunt... Tată. Tată. Te rog, te implor, lasă-mă să-l văd pe gongzi. Gongzi știe cum să oprească cadavrul tatălui meu să învie. Vreau să-l îngrop cum se cuvine. Vă rog, vă implor, nu... nu-l dezmembrați...” Când a rostit cuvântul «dezmembrați», se sufoca de plâns. Și-a ascuns fața în palme și și-a șters buzele tremurânde. ”Vă rog, vă implor... Lăsați-mă să aștept până se întoarce gongzi...”

„În curând va fi miezul nopții și gongzi este plecat, cum ar putea să-ți îndeplinească dorința? Știi că cadavrele normale pot fi încă purificate, dar tatăl tău are pete albastre și unghiile i s-au schimbat deja. Cum ar putea să reziste până se întoarce gongzi?”

„Nu... Poate, unchiule Liu... Te implor, voi face orice. Voi găsi o cale să te răsplătesc mai târziu. Te rog, te implor, nu te atinge de tatăl meu... Te implor, eu... te implor...”

Administratorul de vârstă mijlocie a scos un suspin lung la rugămintea lui, marginile ochilor lui devenind roșii. Chiar și așa, el răspunse: „Nu pot face asta pentru tine, nu când asta i-ar costa viața pe toți ceilalți. Gărzi!”

„Nu! Nu!”

Era prea târziu. Nimeni nu voia să-l ajute pe băiat. Toți știau că, dacă cadavrul era lăsat intact, la miezul nopții se va transforma inevitabil într-un spirit feroce.

Cadavrul tatălui adoptiv al lui Xiaoman a fost târât cu forța afară pentru a fi dezmembrat. Mai multe persoane îl țineau pe băiat, iar lacrimile amare îi curgeau șiroaie, murdărindu-i toată fața, în timp ce urlete bestiale îi ieșeau din gură. În cele din urmă, a fost târât pe jumătate, pe jumătate tras, în depărtare.

Odată ce furtuna a trecut și după câteva șoapte, curtea a revenit la liniștea sa pașnică. Cu toate acestea, Chu Wanning nu a adormit la loc. A coborât capul gânditor.

Mo Ran l-a privit pe micul său shidi. „La ce te gândești?”

„Acel om și-a pierdut tatăl, apoi a făcut ceva teribil de prostesc. Apoi, pe deasupra, i-a fost răpit cadavrul tatălui său. Bineînțeles că îi urăște pe toți. Nu pot fi sigur, dar bănuiesc că el a fost cel care a sabotat migrația din Lin'an.„

”Și eu cred la fel,” răspunse Mo Ran fără să ezite.

Chu Wanning scutură capul. ”E prea devreme să ne pronunțăm. Nu putem trage încă concluzii definitive. Să-l supraveghem pentru moment.”

Capitolul 66: Acest Venerabil vede pentru prima dată Fisura Cerească

Până în a doua zi, nu se întâmplase nimic neobișnuit.

Chu Xun trimisese gărzi să numere oamenii de paie din cetate, pentru a se asigura că numărul lor corespundea cu cel al oamenilor, în timp ce aceștia se ocupau să-și împacheteze puținele bunuri. Mai era doar o noapte și urmau să plece, dimineața la prima oră, pentru a se refugia la Putuo, conform planului lui Chu Xun.

Mo Ran stătea lângă poarta reședinței guvernatorului, urmărind oamenii care veneau și plecau. Oftă. „Planul lui Chu Xun este impecabil. Dacă nu a divulgat cineva informația, o fantomă obișnuită nu ar fi avut minte să-și dea seama că în cetate vor rămâne doar păpuși momeală. Cineva trebuie să-i fi trădat. Shidi, ce părere ai?”

Niciun răspuns.

„Eh? Shidi?”

Mo Ran se întoarse. Fără să-și dea seama, micul său shidi se îndepărtase pentru a urmări o trupă de călăreți care se pregătea, iar în locul lui se afla fiul lui Chu-gongzi, așezat cu obrajii în palme.

„Da-gege…”

Mo Ran aproape sări în sus la apariția lui bruscă. „Ce este?”

Micuțul arătă spre un copac vechi de paulownia din apropiere, în care un zmeu era agățat de o ramură înaltă. „Mama mi l-a dat. S-a blocat. Nu pot să-l iau”, articulă el cu dificultate. „Da-gege, mă ajuți?”

„Nicio problemă, nicio problemă.” Mo Ran sări agil în vârful copacului folosind qinggong, recuperă zmeul în formă de fluture și ateriză stabil pe pământ, zâmbind în timp ce îl înapoia. „Poftim. Nu-l mai pierde, bine?”

Băiețelul dădu din cap.

Mo Ran îl privi rătăcind singur pentru o clipă. Se gândi că probabil Chu Xun nu avea timp să aibă grijă de fiul său. „Unde e mama ta? E cam aglomerat pe aici, te duc eu la ea.”

„Mama? Mama e în munții din spate.”

„Ce face în munți?”, întrebă Mo Ran, nedumerit.

„Doarme”, răspunse copilul cu voce blândă, uitându-se la el cu inocență. „Mama doarme mereu acolo. Tata mă duce să o văd când înfloresc florile primăvara.”

„Ah”, murmură Mo Ran, neștiind ce să spună.

Băiatului nu-i păsa; era încă prea mic să înțeleagă ce înseamnă moartea. Se jucă fericit cu zmeul din mâini pentru o vreme, apoi se uită la Mo Ran și se apropie de el. „Gege, mulțumesc”, spuse el în șoaptă. „O să-ți dau... Am ceva să-ți dau.”

În timp ce vorbea, căută în buzunar și scoase în cele din urmă o bucată mică de plăcintă învelită într-o frunză de stuf. Nimeni din cetate nu avea destul de mâncare în acele zile, așa că era un mister cum reușise micuțul să păstreze o bucată de plăcintă. O rupse în două și îi dădu bucata mai mică lui Mo Ran.

„Da-gege, pentru tine... Șșș, să nu spui nimănui. Nu mai am.”

Mo Ran era pe punctul de a o accepta când băiatul se răzgândi brusc și luă înapoi bucata mai mică, oferindu-i în schimb jumătatea mai mare.

„E foarte gustoasă. Are pastă de fasole dulce înăuntru.”

Acest mic gest îi încălzi inima lui Mo Ran. Era obișnuit cu tratamentul rău și nu știa prea bine cum să răspundă la generozitate. Întinse mâna și luă dulciurile, mulțumind în șoaptă. Băiatul părea foarte mulțumit și zâmbi larg, curbele genelor lui întunecate pline de căldură și bunătate.

Mo Ran nu se putu hotărî să mănânce prăjitura cu flori, așa că o înfășură într-o frunză de paulownia și o ascunse în robă. Voia să mai vorbească cu copilul, dar, în cele din urmă, băiatul era doar un copil mic, cu atenția unui copil mic. Deja se îndepărtase în fugă.

Chu Wanning se întorsese în acel moment și îl văzu pe Mo Ran stând acolo, cu privirea pierdută în gol. Ridică o sprânceană. „Ce s-a întâmplat?”

Mo Ran privi băiatul dispărând și oftă. „Tocmai mă gândeam, toți acești oameni... Cum de au trebuit să moară cu toții?”

Noaptea se lăsă. Nori întunecați învăluiră cerul, iar fulgere ocazionale străbăteau cerul. Pe măsură ce noaptea se adâncea, un vânt puternic urla în mijlocul unei ploi torențiale.

Ploaia și energia yin care o însoțea sporiseră puterile fantomelor și ale altor demoni. Chu Xun adună supraviețuitorii din Lin'an lângă reședința sa și le porunci să rămână în interiorul Barierei Shangqing în permanență.

Din cauza ploii, multe dintre zonele care puteau fi folosite în mod obișnuit ca locuri de odihnă nu mai erau funcționale. Mo Ran era cu ochii pe Xiaoman, dar când tot mai mulți oameni se înghesuiau în reședința guvernatorului pentru a se adăposti de ploaie, Xiaoman se ascunse.

„La naiba”, mormăi Mo Ran.

„Mă duc după el”, spuse imediat Chu Wanning. Era mic, la urma urmei, și se aruncă repede în mulțime și dispăru. Se întoarse după un timp cu o expresie furioasă. ”A scăpat.”

„În afara barierei?”

„Mm.”

Mo Ran tăcu, privind ploaia torențială de afară și oamenii care se înghesuiau încoace și încolo. Totul era doar o iluzie a evenimentelor care avuseseră loc cu două sute de ani în urmă. Dar, brusc, se simți foarte mizerabil.

Oamenii din jurul lor aveau atâta speranță pe fețe. Credeau că, de îndată ce se va crăpa de ziuă, Chu Xun îi va duce la Putuo, departe de acest iad bântuit de fantome. În ploaia torențială, gardienii îmbrăcați în alb și roșu se străduiau din răsputeri să facă ultimele pregătiri, pentru a fi pregătiți să plece la răsăritul soarelui. Niciunul dintre ei nu știa cât de puțin timp mai aveau.

Noaptea devenea tot mai târzie, iar zgomotul se potolea pe măsură ce oamenii adormeau, sprijinindu-se unii de alții.

Cu toate acestea, Chu Wanning și Mo Ran erau treji. Sarcina lor era să aștepte apariția regelui fantomă și să-l omoare. Deoarece Xiaoman părăsise deja bariera, această noapte trebuia să fie punctul de cotitură.

Mo Ran se întoarse să-l privească pe Chu Wanning. „De ce nu te odihnești puțin? Te trezesc eu dacă se întâmplă ceva.”

„Nu mi-e somn”, spuse Chu Wanning.

Mo Ran îi mângâie părul. „Atunci mănâncă ceva? Nu am mâncat de când am ajuns aici.”

„Mie...” Când Chu Wanning văzu prăjitura pe care o scoase Mo Ran, cuvintele „nu mi-e foame” fură înlocuite de o înghițitură.

Mo Ran i-o întinse. „Poftim.”

Chu Wanning acceptă dulciurile și le rupse în două, dându-i lui Mo Ran jumătatea mai mare și păstrând pentru el partea mai mică. Mo Ran îl privi fără expresie, cu fața impenetrabilă.

Chu Wanning luă o mușcătură și scoase un „Hm?” întrebător, înainte de a întreba: „Este de la Izvorul Florilor de Piersic? Are un gust puțin diferită față de cele dinainte.”

„În ce sens?”

„Are gust de flori de osmanthus.”

Mo Ran forță un zâmbet. „Oh? Fiul lui Chu Xun mi-a dat-o; probabil e tradițională în Lin'an.”

„Într-adevăr.” Chu Wanning deschise gura să mai ia o mușcătură, dar îngheță de parcă și-ar fi dat seama brusc de ceva. Toată culoarea dispăru de pe fața lui. „Nu e în regulă!”

Chu Wanning sări în picioare, cu ochii mari și expresia îngrozită.

Mo Ran nu avea nici cea mai mică idee despre ce era vorba. „Ce nu e în regulă?”

Chu Wanning nu răspunse. În schimb, ieși în curte și se uită în jur în ploaia torențială, apoi luă o piatră ascuțită și își tăie ferm brațul. Sângele țâșni.

Mo Ran îl apucă în grabă. ”Ai înnebunit?”

Chu Wanning se uită la sângele care îi curgea pe braț pentru o clipă, apoi ridică brusc capul, cu ochii aprinși. „Tot nu ai înțeles?” spuse el aspru. „Cineva vrea să ne facă rău!”

Sângele îi curgea neîncetat pe braț, roșul fiind diluat de ploaie. Fața lui Chu Wanning era palidă în ploaia torențială, sprâncenele lui întunecate erau strâns încruntate și complet udate de ploaia neîncetată.

Tunetul bubuia și fulgerele despicau cerul, iar pentru o clipă lumina puternică transformă noaptea în zi. Bufnitura bruscă a tunetului îl făcu pe Mo Ran să înțeleagă. Instinctiv, făcu un pas înapoi. Știa că ceva nu era în regulă.

Nimic dintr-o iluzie nu era real, oricât de real ar fi părut. Era imposibil ca o prăjitură să aibă gust sau ca o armă să le provoace răni. Pe scurt, era imposibil ca ceva din iluzie să îi afecteze.

„Cineva a manifestat iluzia”, spuse Chu Wanning în șoaptă.

Manifestarea unei iluzii, cunoscută și sub numele de «Reificarea iluziei», nu era o sarcină ușoară. Cei mai pricepuți în această tehnică erau cei din Secta Guyueye, al căror motto era: «Medicină pentru oameni, medic divin pentru inimă». A doua jumătate a zicalei se referea la faptul că unii dintre ei erau specializați în arta manifestării iluziilor. Mulți oameni nu puteau accepta moartea unei persoane dragi, dar prin Reificarea Iluziilor, morții puteau să-i însoțească din nou pe cei vii.

Cu toate acestea, manifestarea iluziilor era extrem de dificilă, așa că, în general, se puteau crea doar scene scurte, individuale, cum ar fi împărțirea unei băuturi sau un pui de somn împreună. Era vorba de cel mult un singur lucru.

Această iluzie, pe de altă parte, era extinsă și continuă, cu o mare varietate de evenimente și, mai mult, fusese creată de tribul înaripat. Nici chiar liderul sectei lui Guyueye nu ar fi putut să o manifeste în întregime. Mo Ran s-a gândit imediat la altcineva. Oare era falsul Gouchen de la Lacul Jincheng?

Înainte să apuce să se gândească mai departe, un sunet ciudat răsună din cer. Oamenii adormiți se treziră brusc, ca niște păsări speriate, uitându-se în jur cu ochii mari, înainte să ridice privirea în sus.

Pentru o clipă, se făcu o liniște apăsătoare. Apoi, țipetele izbucniră ca o explozie de picături de apă în ulei fierbinte.

Oamenii încercară să fugă în toate direcțiile, doar pentru a descoperi că nu aveau unde să se ducă, iar țipetele veneau din toate părțile.

Cerul era crăpat, iar un ochi fantomatic enorm, roșu ca sângele, privea în jos, direct de deasupra lor. Ochiul era atât de aproape, încât parcă era lipit de barieră. O voce aspră și neclară răsună: „Chu Xun, cât de îndrăzneț ești, un simplu muritor care îndrăznește să-l înșele pe acest venerabil”.

„Regele fantomelor...”, murmură Mo Ran.

În tărâmul fantomelor erau nouă regi, iar unii erau mult mai puternici decât alții. Cel care se afla în fața lor nu se arătase încă, așa că nu aveau de unde să știe care era. Ochiul singuratic se înălța în cer, picurând sânge în timp ce privea clădirea de jos.

„Ce aroganță. Absurd! Vrei să-i salvezi, muritor patetic? Poate că nu ți-am distrus cetatea înainte, dar din moment ce vrei să-mi stai în cale, vă voi ucide pe toți! Niciunul nu va fi cruțat!”

Cu un țipăt ascuțit, o lumină roșie orbitoare țâșni din ochiul fantomatic, îndreptată direct spre barieră.

Roșul sângeriu se ciocni cu auriul și, pentru o clipă, toate celelalte culori ale lumii dispărură. Forța impactului aruncă resturile în vântul urlător și în ploaia neîncetată. Ramurile copacilor din curte se rupeau una după alta. Cetățenii din interiorul barierei deveniseră isterici, plângând și strângându-se unii de alții.

Bariera Shangqing a rezistat primului impact, dar imediat a urmat o altă străfulgerare roșie care a lovit același punct. Bariera a rezistat, dar a apărut o crăpătură.

„Ce arogant. Insuportabil!”

Lumina roșie lovea din nou și din nou, impacturile răsunând ca tunetele și scânteile zburau. Când bariera era pe punctul de a se prăbuși, sângele lui Chu Wanning îngheță. Acum că iluzia se manifestase, orice atac care ar fi lovit nu ar fi fost diferit de unul din lumea reală. Dacă acel atac i-ar fi lovit, atât el, cât și Mo Ran ar fi putut muri. O lumină aurie se adună la vârful degetelor sale. Cu siguranță, asta îi va dezvălui identitatea, dar, în situația dată, nu avea de ales.

Era pe punctul de a invoca Tianwen și de a termina odată, când o rază strălucitoare de lumină a zburat pe cer ca o săgeată și s-a îndreptat direct spre epicentrul fisurilor din barieră.

Mulțimea se întoarse și îl văzu pe Chu Xun stând pe un acoperiș înalt. El ținea în brațe o harpă de phoenix, iar când degetele îi dansau pe corzile acesteia, ele trimiteau raze de lumină care se adunau la barieră. Fiecare acord era la fel de ascuțit și puternic ca ruperea metalului și întărea instantaneu Bariera Shangqing care era pe punctul de a ceda.

„Gongzi este aici!”

„Gongzi!”

Oamenii de jos strigau unul după altul, unii chiar plângând de bucurie. Chu Xun a rezistat în fața ochiului regelui fantomă. Cei doi au schimbat o sută de lovituri într-o clipă, iar regele fantomă nu a reușit să treacă de barieră.

Vocea rece a răsunat din nou în cer, și mai amenințătoare. „Chu Xun, cu abilitățile tale, ai fi putut scăpa ușor singur. De ce insiști să te amesteci în treburile care nu te privesc și să-ți faci dușmani în tărâmul fantomelor?!"

„Majestate, vrei să le faci rău cetățenilor mei. Cum ar putea să nu mă privească?”

„Ridicol! Noi, fantomele, ne hrănim cu sufletele celor vii. Nu e nicio diferență între noi, care mâncăm suflete, și voi, care mâncați carne! O să înțelegi în curând, odată ce vei muri!”

Chu Xun nu a ezitat nicio clipă, notele harpei sale nu s-au oprit niciodată. „Atunci vom vedea dacă poți să-mi tai capul de pe umeri.”

În timp ce vorbea, acordurile de sub degetele sale au crescut până la un crescendo, până când o lumină strălucitoare a străpuns cerul, chiar în ochiul sângeros din cer.

„Aughhh!”

Țipătul îngrozitor a zguduit chiar pământul pe care stăteau.

Sânge împuțit țâșni din locul în care ochiul fusese ars de vraja lui Chu Xun, iar ploaia roșie se amestecă cu țipetele lui ascuțite. În furia sa, regele fantomă eliberă o lamă de lumină de multe ori mai puternică decât cele dinainte, lovind prin ploaia sângerie. Chu Xun se mișcă pentru a bloca, dar acest atac era diferit de celelalte, iar forța impactului îl împinse înapoi cu câțiva pași. Notele harpei sale se auzeau sacadat.

„Gongzi!”

„Crăpătură! E o crăpătură! Bariera se va sparge!”

„Mamă! Mamă..."

Mulțimea intră în panică; cei cu familii se strângeau împreună și plângeau, în timp ce cei fără familie se ghemuiau în colțuri și tremurau.

Chu Xun strânse din dinți, cu foc în ochi, refuzând să renunțe așa. În timp ce era blocat într-un impas cu regele fantomă, lumini se aprinseră de o parte și de alta a lui. Aruncă o privire în lateral și îi văzu pe Mo Ran și Chu Wanning stând lângă el, lumina lor roșie și aurie curgând constant în a lui, sigilând din nou bariera.

Un urlet terifiant se auzi de sus. Ochiul fantomă dispăru.

Cei trei coborâră la pământ, iar cerul plouă cu sânge putrezit încă o vreme, înainte de a reveni în cele din urmă la apa limpede.

Chu Xun, cu fața palidă, se înclină în fața lui Mo Ran și Chu Wanning. „Mulțumesc mult pentru ajutor.”

„Nu menționa.” Mo Ran făcu un semn cu mâinile. „Du-te și odihnește-te, arăți groaznic.”

Chu Xun încuviință din cap. Într-adevăr, își consumase prea mult din rezervele de energie, așa că Mo Ran îl ajută să ajungă în coridor. Oamenii care cu un moment înainte erau în haos văzură că Chu-gongzi reparase bariera și îi salvase, așa că se adunară în semn de recunoștință, oferindu-i apă și acoperindu-i umerii cu haine.

„Chu-gongzi”, spuse unul dintre ei, ”ești ud leoarcă! Te rog, du-te să te încălzești lângă foc.”

Chu Xun le mulțumi pe rând, dar era prea epuizat ca să se miște, așa că nu putu decât să refuze invitația acelei persoane. Neînfricați, oamenii adunară crengi și aprinseră un foc lângă el.

Treptat, totul se liniști, cu excepția trosnetului flăcărilor. Deodată, cineva întrebă: „Gongzi, am luat atâtea măsuri de precauție, dar cumva regele fantomelor a văzut totul... Ai, ce să facem?”

„Da, da...”

„De unde au știut că vom pleca? Gongzi a spus că fantomele astea nu pot face diferența între păpuși și oameni adevărați, așa că cum s-a întâmplat asta? Oare să fie...” Vocea bărbatului se întrerupse și aruncă o privire către Chu Xun. Era clar că voia să spună că poate Chu Xun se înșelase. Că poate, cumva, undeva, el greșise.

Gărzile îmbrăcate în alb au văzut acea privire și unul dintre ei s-a repezit să-l mustre pe bărbat cu sprâncenele încruntate. „Ce vrei să spui?! E evident că cineva n-a putut să-și țină gura și a divulgat planul regelui fantomelor!”

„Cine ar spune fantomelor?”, mormăi bărbatul. „Nu e ca și cum ar avea ceva de câștigat din asta...” Apoi, văzând toate privirile furioase îndreptate spre el, se opri din vorbit, nemulțumit.

Trecu un timp în tăcere, până când altcineva spuse: „Gongzi, fantoma aia blestemată nu va lăsa lucrurile așa. Ce ar trebui să facem?”

Chu Xun, epuizat, nu deschise ochii, dar vocea lui rămase blândă. ”Trebuie doar să rezistăm până în zori și apoi să plecăm. Nu pot face nimic în lumina zilei.”

„Suntem atât de mulți – bătrâni, tineri și unii răniți. Vom putea ajunge la Muntele Putuo într-o singură zi?”

„Nu vă faceți griji pentru asta”, spuse Chu Xun cu blândețe. „Odihniți-vă. Concentrați-vă doar pe călătoria de mâine, iar eu mă voi ocupa de restul.”

Chu-gongzi își protejase întotdeauna cetățenii. Când spuse asta, toți ascultară și făcură cum li se spusese. Un copil mic se apropie cu o bomboană de susan și i-o oferi lui Chu Xun. Chu Xun deschise ușor ochii și îi mângâie capul zâmbind. Era pe punctul de a spune ceva când un paznic veni alergând în panică.

„Gongzi! Gongzi, s-a întâmplat ceva îngrozitor!”

„Ce este?”

„Micul gongzi... micul gongzi! Xiaoman... în fața Templului Zeului Cetății...” Gardianul era prea șocat ca să poată termina propoziția. S-a bâlbâit încă puțin, apoi a căzut în genunchi și a început să plângă în hohote.

Chu Xun s-a ridicat brusc în picioare, puținul colorit care îi mai rămăsese pe față dispărând în timp ce se repezea în ploaie.

Capitolul 67: Durerea sinceră a acestui venerabil

Templul Zeului Cetății se afla chiar la marginea sferei de influență a lui Chu Xun. Bariera lui ajungea până la scările templului, dar nu mai departe.

În interiorul templului, lumânările pâlpâiau slab. O duzină de fantome care își cultivaseră forme corporale stăteau aliniate de o parte și de alta. Între rânduri se afla o femeie îmbrăcată în roșu, legată și cu spatele la ei, cu capul înclinat înapoi, privind statuia de pe altar.

Lângă ea stătea Xiaoman, cu ochii în jos, ținând strâns un copil mic.

„Lan-er!” strigă Chu Xun.

Copilul nu era altul decât fiul lui Chu Xun, Chu Lan. Inima lui Mo Ran se strânse la vederea copilului în pericol; încă mai simțea gustul prăjiturii pe limbă. Se pregăti să se apropie, dar fu oprit de Chu Wanning.

„Nu.”

„De ce nu?!”

Chu Wanning îl privi. „Toți sunt morți de două sute de ani”, spuse el încet. „Dar această iluzie s-a manifestat. Nu vreau să pățești ceva.”

Mo Ran tăcu. Era adevărat. Indiferent ce ar fi făcut acum, morții erau deja plecați și nu era niciun fel de a schimba asta.

Băiatul plângea din afara barierei, aproape neînțeles. „Tată! Tată, ajută-mă! Tată, te rog, ajută-l pe Lan-er!”

Buzele lui Chu Xun tremurau. „Ce faci?” țipă el la Xiaoman. „Nu ți-am făcut niciodată nimic rău. Lasă-l să plece!”

Xiaoman îl ignoră, cu capul plecat, ca și cum nu ar fi auzit nimic. Cu toate acestea, mâinile care îl strângeau pe Chu Lan trădau ezitarea lui interioară. Avea o aluniță între degetul mare și arătătorul mâinii stângi, iar mâinile îi tremurau neîncetat, venele de pe dosul lor fiind vizibile.

Până atunci, toți cei care se refugiaseră în reședința guvernatorului ajunseseră și ei. Murmurau între ei, îngroziți și furioși la vederea scenei din templu.

„Ăla e fiul gongzi-ului…”

„Cum s-a putut întâmpla asta…”

Dintr-o singură mișcare, Xiaoman tăie frânghiile care o legau pe femeia în rochie roșie. Aceasta păru să-și revină în fire și se întoarse încet. Era frumoasă, pură ca o floare de lotus, cu gâtul lung și elegant, dar fața îi era palidă ca hârtia, iar buzele îi erau roșii ca sângele. Zâmbetul pe care i-l adresă lui Chu Xun era mai înspăimântător decât drăguț.

Lumina slabă a lumânărilor îi lumina fața. În clipa în care Chu Xun o văzu, îngheță, la fel ca și cei suficient de bătrâni pentru a o recunoaște.

În zâmbetul ei se citea tristețe. Cu voce blândă, ea spuse: „Soțule”.

Mo Ran era pur și simplu șocat.

Chu Wanning privea în tăcere.

Femeia nu era alta decât soția decedată a lui Chu Xun.

Doamna Chu se uită în lateral și întinse brațul pentru a-și lua fiul din brațele lui Xiaoman. Deși Xiaoman nu voia, doamna Chu era o fantomă și mult mai puternică decât el, acum că fusese eliberată de legături. Îl smulse cu ușurință pe copil din brațele lui. Cu toate acestea, doamna murise de boală înainte ca copilul să împlinească o lună, așa că băiatul nu-și văzuse niciodată mama. El continua să plângă după tatăl său, să-l salveze.

„Fii băiat cuminte și nu mai plânge. Mama o să te ducă la tatăl tău.”

Doamna Chu luă copilul în brațele ei delicate și ieși încet din templu, coborând treptele de piatră udate de ploaie, până la marginea Barierii Shangqing. Se opri în fața lui Chu Xun, bucuria ei amestecându-se cu tristețea.

„Soțul meu, a trecut mult timp. Ai... ai fost bine?”

Chu Xun nu putea să scoată un cuvânt. Vârfurile degetelor îi tremurau incontrolabil pe lângă corp, în timp ce ochii lui de phoenix priveau fix femeia din spatele barierei, marginile lor înroșindu-se încet.

„Lan-er a crescut deja atât de mare”, continuă doamna Chu cu voce blândă. „Și tu ai devenit mai echilibrat. Ești puțin diferit de bărbatul pe care mi-l amintesc... Lasă-mă să te privesc bine.”

Își întinse mâna și o apăsă pe barieră. Nu putea să treacă, nu cât timp corpul ei era cel al unei fantome. Nu putea decât să privească în tăcere, prin culorile curgătoare ale barierei, spre persoana de cealaltă parte.

Chu Xun închise ochii, cu genele umede. Își lipi mâna de a ei, separată de barieră. Apoi deschise ochii. Cei doi se priviră, dincolo de viață și moarte, la fel ca în zilele de odinioară.

Chu Xun își înăbuși un suspin. „Soția mea...”

Familia fusese despărțită de viață și de moarte timp de mulți ani, iar timpul petrecut împreună fusese extrem de scurt.

„Copacul haitang pe care l-am plantat în curte în acel an, a prins rădăcini?”, întrebă ea.

Chu Xun zâmbi cu ochii umezi. „A crescut înalt și frumos.”

„Mă bucur”, spuse doamna Chu, zâmbind cu blândețe.

Chu Xun se strădui să zâmbească și el. „Lan-er iubește copacul haitang. În primăvară se joacă mereu sub el. Îi plac florile haitang, la fel ca ție, în fiecare... în fiecare an, în timpul Qingming...” Incapabil să mai continue, Chu Xun își lipi fruntea de barieră, lacrimile curgând neîncetat, iar vocea îi tremura. ”În fiecare an, în timpul Qingming, el culegea cea mai frumoasă floare și o așeza pe mormântul tău. Wan'er, Wan'er, ai văzut? În fiecare... în fiecare an, ai văzut?”

La final, era distrus de suspine, fiecare cuvânt sângerând de suferință, până când în cele din urmă și-a pierdut complet controlul.

Ochii doamnei Chu s-au înroșit și ei. Era o fantomă și nu avea lacrimi de vărsat, dar expresia ei mizerabilă nu era mai puțin tulburătoare pentru cei care priveau.

Pentru o clipă, toți au tăcut, privind fără cuvinte scena din fața lor. Cineva plângea în tăcere.

Apoi, o voce rece se auzi de sus. „Bineînțeles că știe. Dar nu pentru mult timp.”

Fața lui Mo Ran se schimbă instantaneu. „Este regele fantomelor!”

Și expresia lui Chu Wanning se întunecă. „Lașul ăsta nici măcar nu îndrăznește să se arate. Rușinos!”

Râsul regelui fantomelor sună ca niște cuie lovind metalul și le îngheță sângele în vene. „Lin Wan'er este una dintre noi acum. Nu voiam să-i fac rău, dar din moment ce ești atât de hotărât să mi te opui și mi-ai distrus chiar unul dintre ochi, nu-mi rămâne decât să-ți scot inima din piept pentru a-ți provoca o durere și mai mare!"

La aceste cuvinte, fantomele din templu începură să recite incantații.

„Inima nu mai este, să fie șters trecutul...”

Doamna Chu deschise larg ochii și vocea îi tremura. „Soțul meu... Lan-er! Ia-l pe Lan-er!”

„Inima nu mai este, legăturile să fie rupte...”

„Lan-er! Repede! Du-te la tatăl tău!”

Doamna Chu încercă să-și împingă copilul peste barieră, dar stratul subțire de lumină îl ținea la distanță, de parcă și el era o fantomă.

Xiaoman se uită în jos la ei de unde stătea lângă balustrada templului. Fața lui, inițial fermecătoare, era contorsionată de un amestec de tristețe și bucurie. „E inutil. I-am pus un semn de fantomă, așa cum mi-a poruncit regele fantomelor. Acum e la fel ca tine – bariera nu-l lasă să intre.”

În spatele lor, incantația se înălță ca un val. ”Inima nu mai este, să fie distrusă rațiunea...”

„Soțule!” Doamna Chu era deja cuprinsă de panică, strângându-și copilul la piept și lovind bariera. ”Soțule, dărâmă bariera. Dărâm-o și lasă-l pe Lan-er să intre – trebuie să-l protejezi! Trebuie să-l protejezi. Eu... eu sunt aproape... eu...”

„Inima nu mai este, compasiunea să fie înăbușită...”

„Soțule...!”

Doamna Chu căzu în genunchi, cu ochii larg deschiși și tot corpul tremurând incontrolabil. Semne de blestem de culoarea sângelui îi urcau încet pe față. „Copilul nostru... Lan-er... Mi-ai promis, mi-ai promis că vei avea grijă de el... Îndepărtează bariera... Te rog, te implor... Îndepărteaz-o... Soțul meu!”

Chu Xun simțea că i se sfâșie măruntaiele. De nenumărate ori, mâna lui se ridică pentru a îndepărta bariera, dar cădea înapoi.

În afara barierei, Chu Lan plângea cu hohote, privindu-l cu fața plină de lacrimi, întinzând mâinile mici. „Tata nu... îl mai vrea pe Lan-er? Lan-er îl vrea pe tata... Tată, ține-mă...”

Doamna Chu își ținea copilul strâns în brațe, sărutându-l pe obraz. Mama și fiul, unul îngenuncheat, celălalt plângând, îl implorau pe Chu Xun să înlăture bariera Shangqing și să lase copilul să intre.

Deodată, cineva din mulțime a strigat: „Gongzi, nu poți! Nu poți să înlături bariera. Ai condamna la moarte sutele de oameni rămași în Lin'an — asta e stratagema lor! Gongzi! Nu poți coborî bariera!„

”Așa este, bariera trebuie menținută!„

Dorința de a trăi a oamenilor de rând i-a făcut să îngenuncheze unul după altul și să se prosterneze în fața lui Chu Xun, implorându-l.

”Gongzi, te rog! Nu poți înlătura bariera, altfel vor muri toți!"

„Doamnă, te rog...” Unul dintre ei îngenunche și se înclină în fața doamnei Chu. „Doamnă, te rog, ai milă. Te rog, fii bună. Îți vom fi recunoscători pentru totdeauna, te rog, nu-l lăsa pe gongzi să înlăture bariera. Ai fost întotdeauna atât de miloasă, te rog, te implorăm...”

Într-o clipă, în afară de gărzile și de câțiva alții, toți erau în genunchi, implorând și plângând, vocile lor acoperind vocile doamnei Chu și ale fiului ei din afara barierei.

Chu Xun se simțea ca și cum ar fi stat pe vârful unui ac, în timp ce era înjunghiat de mii și mii de cuțite ascuțite. Fiecare lamă creștea cu ghimpi în carnea lui și îi sfâșia organele.

În fața lui se aflau soția și fiul său, iar în spatele lui erau viețile a sute de oameni. Chinuit astfel, se simțea ca și cum ar fi murit deja, ca și cum ar fi fost înghițit de flăcări și ars până la cenușă.

Cu toate acestea, incantațiile continuau, și mai pătrunzătoare decât înainte.

„Inima nu mai există, să fie șterse emoțiile. Inima nu mai există, să fie risipite dorințele...”

Tot mai multe semne blestemate urcau pe gâtul frumos al doamnei Chu, acoperindu-i aproape fața, și începură să-i curgă în ochi. Abia mai putea vorbi și se uita la soțul ei cu disperare, în timp ce se străduia să rostească: „Dacă tu... eu... te voi... urî... Ia-l... ia-l pe Lan-er... Urăsc... eu...”

Blestemele i se scurgeau în pupile. Corpul ei tremura ca în agonie și strânse ochii cu putere.

„Eu... te urăsc!”

Un țipăt mizerabil sfâșie aerul, dar la final se transformă într-un urlet bestial.

Ochii doamnei Chu se deschiseră brusc. Ochii ei blânzi, în formă de migdală, erau pătați de culoarea sângelui, iar albul ochilor dispăruse, pentru că acum avea patru pupile în fiecare ochi.

„Wan'er!” strigă Chu Xun cu o durere nemărginită, uitând pentru o clipă că Bariera Shangqing impunea ca cel care o invocase să rămână în interior, dorind doar să fie alături de soția sa.

Tocmai când era pe punctul de a ieși din barieră, o săgeată străpuse cerul și aterizase ferm în umărul său. Brațul pe care îl ridicase căzu înapoi lângă corp.

Era un tânăr gardian, care încă stătea cu arcul în mână. „Gongzi! Trezește-te!” îi spuse el cu superioritate lui Chu Xun. „Tu ne-ai învățat întotdeauna că cei drepți pun poporul înaintea sinelui. Erau doar vorbe frumoase? Vei arunca viețile a sute de oameni pentru a salva o singură persoană în momentul în care propriile tale interese sunt în joc?!”

„Pune jos arcul”, spuse o bătrână de lângă tânăr, tremurând. ”Cum ai putut să-l rănești pe gongzi? Totul, totul este alegerea lui. Gongzi a făcut deja tot ce a putut. Cum, cum ai putut... Cum ai putut fi atât de nerecunoscător?!”

În timp ce se certau, strigăte de teamă izbucniră în față.

Doamna Chu se transformase complet. Cu doar un moment în urmă, își ținea copilul cu atâta dragoste, iar acum nu era diferită de o fiară. Urla spre cer cu salivă picurând din gură, dinții ei devenind din ce în ce mai lungi.

În brațele ei, vocea lui Chu Lan era răgușită de plâns, dar între suspine încă mai striga: „Mamă...”.

Răspunsul lui au fost ghearele însângerate ale doamnei Chu, care i-au străpuns gâtul.

Toate sunetele au dispărut din lume. Picături de sânge pluteau în aer ca niște flori.

Era exact ca în momentul de acum câțiva ani, când doamna Chu stătea la fereastră, ținându-și copilul nou-născut în brațe, în timp ce privea petalele florilor de haitang proaspăt înflorite dansând în curte. Își legăna copilul cu blândețe în brațe, în timp ce cânta încet. „Haitang roșu, haitang galben, plutind ușor în vânt. Copii într-un ținut îndepărtat, dorindu-și mama și tatăl.”

Haitang roșu... haitang galben...

Mâna care îl mângâiase atât de tandru pe Chu Lan în acel an îi sfâșia craniul, membrele, carnea.

Plutind ușor în vânt.

Ploaia cădea torențial, sângele se aduna și curgea pe pământ. Mama își devora măruntaiele copilului.

Copii într-un ținut îndepărtat.

Streșinile Templului Zeului Cetății se înălțau solemn deasupra.

În anul în care s-a născut Chu Lan, mama lui îngenunchiase în fața acestui templu și își strânsese mâinile calde și delicate în rugăciune. Sunetul unui orologiu împrăștiase păsările din apropiere și, în ceața lumânărilor parfumate, ea se închinase adânc pentru sănătatea și fericirea copilului ei, ca să aibă o viață lungă și fără griji...

Le era dor de mama și de tata.

Inima lui Chu Lan era sfâșiată din trupul său mutilat. Doamna Chu și-a înfipt dinții în ea, însetată, sângele picurând din colțurile gurii.

„Aaaaaaaaahhhhhh!”

Chu Xun s-a prăbușit. Și-a strâns capul între mâini, unde căzuse în genunchi, și și-a lovit repetat capul de pământ. Plângea, nefericit și mizerabil, îngenuncheat în ploaie și sânge, în fața soției și a fiului său, în fața tuturor oamenilor din Lin'an. A îngenuncheat în fața imaginii divinității și a îngenuncheat în noroiul de sub picioare.

A îngenuncheat în adâncurile păcatului și a îngenuncheat în înălțimile virtuții.

A îngenuncheat în recunoștință nemăsurată și a îngenuncheat în ură extremă.

S-a ghemuit în praf, cu sufletul sfâșiat și stins.

S-a dezintegrat în praf.

A trecut mult timp până când oamenii au vorbit în sfârșit cu voci tremurânde.

„Gongzi...”

„Gongzi, condoleanțe...”

„Bunătatea lui Gongzi nu va fi uitată...”

„Chu-gongzi este drept. Cu adevărat un om bun! Cu adevărat un om bun...”

Cineva își strânsese copilul la piept și îi acoperise ochii, ca să nu vadă scena sângeroasă. Abia acum îl lăsară să plece, spunându-i lui Chu Xun: „Gongzi, ne-ai salvat viețile tuturor. Doamna și micul gongzi, ei... ei vor ajunge cu siguranță în paradis...”

„Ia-ți copilul și pleacă!” a strigat altcineva. ”De ce nu te-ai dus în paradis împreună cu copilul tău?!”

Părintele s-a dat timid înapoi.

Totul părea atât de îndepărtat. Chu Xun se simțea ca și cum ar fi murit deja. Vocile sunau de parcă veneau de peste ocean, de peste o viață.

În ploaia torențială, un bărbat era acoperit de noroi, iar un strat subțire de lumină transparentă îl despărțea de soția și fiul său, morții pe o parte, muribunzii pe cealaltă.

Când Mo Ran privi această scenă, se gândi brusc la viața sa trecută, în care măcelărise fără milă oameni nevinovați. Se întrebă dacă crease mai mult de un Chu Xun, mai mult de un Chu Lan, mai mult de o doamnă Chu...

Se uită la mâinile sale. Pentru o fracțiune de secundă, păreau acoperite de sânge. Apoi clipi și văzu că era doar ploaia rece ca gheața care se aduna în palmele sale și îi curgea pe mâini. Tremură.

În clipa următoare, o mână caldă îi cuprinse mâna. Mo Ran se trezi din vis ca din coșmar și îl văzu pe micul său shidi privindu-l îngrijorat. Semăna atât de mult cu Chu Lan.

Mo Ran a îngenunchiat încet, până la nivelul ochilor shidi-ului său, ca un păcătos care cere iertare sufletelor morților, și l-a privit cu ochii umflați de ploaie și lacrimi.

Chu Wanning nu a spus nimic, doar a întins mâna și l-a mângâiat pe cap. „S-a întâmplat deja”, a spus el încet. „Totul este în trecut.”

„Ai dreptate.” A trecut ceva timp înainte ca Mo Ran să zâmbească trist. Coborând pleoapele, murmură: „Totul e în trecut.”

Totuși, chiar dacă totul era în trecut, el tot făcuse toate acele lucruri. Nu îl ucisese pe Chu Lan, dar câți oameni ca Chu Lan muriseră din cauza lui?

Cu cât se gândea mai mult Mo Ran, cu atât devenea mai speriat și cu atât îl durea mai tare.

De ce fusese atât de crud? De ce fusese atât de neîndurător?

Capitolul 68: Acest Venerabil nu poate suporta

Chu Lan era mort, dar iluzia continua.

Zorii erau încă la ore distanță; lungul coșmar nu se terminase încă. Supraviețuitorii s-au întors la reședința guvernatorului, pregătindu-se să plece spre Muntele Putuo imediat ce se crăpa de ziuă.

Era greu de crezut că cineva putea continua după ce suferise o asemenea durere. Adevărul era că părea că tot ce mai rămăsese din Chu Xun era un cadavru umblător, sufletul său plecând de mult.

În timp ce Mo Ran se deplasa prin cetate, auzea mulți oameni îngrijorați. La urma urmei, Chu Xun suferise atât de mult. Lăsând la o parte posibilitatea ca el să poarte pică, în starea în care se afla, chiar dacă ar fi fost dispus să-i conducă pe toți departe de cetate, șansele lor erau semnificativ reduse.

Nu toți se gândeau doar la ei înșiși. Nu erau mulți, dar cel puțin câțiva oameni erau sinceri în tristețea lor pentru Chu Xun.

Toți erau cuprinși de anxietate în timp ce așteptau să se lumineze cerul.

Ceea ce a sosit înainte de răsăritul soarelui a fost acea voce rece și acum familiară, care a rupt cerul nopții grele și a răsunat deasupra barierei. De data aceasta, regele fantomelor nu s-a adresat lui Chu Xun, ci tuturor celorlalți din Lin'an.

„Soarele va răsări în curând. Venerabilul vostru știe că intenționați să plecați odată ce se va crăpa de ziuă. Dar v-ați gândit bine la planul vostru? Putuo este departe de aici și nu veți ajunge acolo într-o singură zi. Odată ce va cădea noaptea, veți depinde de Chu Xun pentru siguranța voastră. Credeți că el vă va proteja?”

„Mami...”

Un copil începu să plângă de frică auzind vocea înspăimântătoare și se ascunse în brațele mamei sale. Toți priveau spre cer.

Doar Chu Xun, care stătea în fața reședinței guvernatorului, sprijinindu-se de copacul haitang, avea ochii închiși, ca și cum nu auzea nimic.

„Soția și fiul lui sunt morți din cauza voastră. Chiar credeți că Chu Xun vă va apăra? Probabil are altceva în minte, ceva pentru a-și răzbuna familia, ceva care vă va face pe toți să vă doriți să fiți morți. La urma urmei, este doar natura umană... Și eu am fost odată om, să știți. Sigur, există oameni buni, dar sunt buni doar pentru reputația lor. Oamenii sunt răi din fire; orice așa-zis om bun încearcă doar să obțină ceva în schimbul faptelor sale. Să fim sinceri: odată puși la colț, nu le va păsa dacă alții trăiesc sau mor.”

Vocea înfiorătoare a regelui fantomelor răsună deasupra lor.

„Venerabilul a spus-o înainte: nu am intenționat niciodată să vă iau viețile. De fapt, cei vii ne pot servi pe noi, fantomele. Dacă nu mă credeți, uitați-vă la el...”

În timp ce vorbea, un nor negru se îndreptă spre barieră, cu Xiaoman stând deasupra lui. Lângă el era un bărbat blând, de vreo patruzeci sau cincizeci de ani.

„E tatăl lui Xiaoman!”, strigă cineva surprins.

„E tatăl lui Xiaoman! Nu murise?”

„Chiar dacă trupul lui a fost ciopârțit – toată lumea a văzut. Cum e posibil?”

Regele fantomelor continuă: „Ca unul dintre cei nouă regi ai lumii de dincolo, chiar dacă venerabilul meu nu exercită controlul asupra vieții și morții ca împăratul Yanluo, nu este decât o simplă formalitate să redau înfățișarea morților. Dacă mă veți sluji, vă voi acorda compania veșnică a celor dragi care au murit. Cu toate acestea, dacă veți fi împotriva mea, veți sfârși ca Chu-gongzi, privind-o pe soția voastră cum vă ucide copilul cu propriii ochi, neputincioși să faceți ceva pentru a o opri."

Toți tăceau în interiorul barierei.

„Chiar aveți încredere în el? Aveți încredere că nu se va răzbuna pentru soția și copilul său? Chiar credeți că vă va duce de aici până la Putuo?”

Cineva aruncă o privire spre Chu Xun, cu ochii deja sclipind de răutate.

Chu Xun ridică în sfârșit privirea de sub copacul înflorit, privindu-i calm. Sincer, nu știa ce să spună în acel moment. Trecu mult timp până când spuse în cele din urmă: „Lucrurile stau așa cum stau. Ce rost ar avea să vă fac rău acum?”

„Ha ha ha ha ha ha ha!” Râsul sinistru al regelui fantomelor răsună deasupra barierei. ”Foarte bine, foarte bine. El spune că nu vă va face rău. Dacă îl credeți, atunci plecați cu el. Dar dacă mă credeți pe mine...”

Vocea lui răsună cu intensitate crescândă, de parcă ar fi vrut să le străpungă timpanele și să le ajungă direct în inimă.

„Dacă mă credeți pe mine, veți fi răsplătiți. Vă pot aduce înapoi familiile. Tot ce trebuie să faceți este să-l predați pe Chu Xun. Trebuie doar să... să mi-l predați! Eu îi port pică lui, nu vouă. Predați-l și nu va trebui să vă abandonați casele. Predați-l și vă veți putea reuni cu familiile voastre. Predați-l și totul se va termina.”

Vocea regelui fantomă se auzea tot mai slab.

„Voi aștepta la Templul Zeului Cetății până la răsăritul soarelui.”

Vocea se auzi tot mai slab.

Tăcerea mortală lăsă încet loc unui zgomot crescând, în timp ce toate privirile mulțimii se îndreptară spre Chu Xun. Chu Xun se uită înapoi la ei cu o expresie calmă, impasibilă.

„Ce să facem?”, începu să murmure cineva neajutorat.

„Ce să facem, soțul meu? Mi-e atât de frică...”

„Mami, mi-e frică. Nu vreau să fiu mâncat!”

„Regele fantomă nu greșește...”, spuse altcineva cu voce joasă. „Oamenii ăștia care par buni au mereu motive ascunse. Am mai văzut mulți ca ei. Chu... Chu-gongzi poate că nu a făcut nimic încă, dar uitați-vă la el. E pe jumătate mort, cine poate spune că nu va face ceva nebunesc în viitor?!”

„Ai dreptate”, șopti cineva care auzise cuvintele lui, în deplin acord. „Din câte știm, el nutrește ranchiună și așteaptă doar să ne omoare pe toți! Trădarea în ultimul moment nu e ceva neobișnuit...”

Un bărbat cu înfățișare dură se ridică brusc din mulțime. „Prindeți-l!”, strigă el. „Dacă îl predăm, putem trăi!”

Toată lumea amuți. După câteva clipe, o tânără femeie ieși în față și se așeză în fața bărbatului. „Cum poți fi atât de nerecunoscător?” vocea ei era blândă, dar hotărâtă. „Nu ai pic de demnitate ca bărbat?”

„Dă-te naibii!” Bărbatul o lovi pe femeie cu piciorul, trântind-o la pământ, și o scuipă în față. „Ești o cățea proastă care se culcă cu bărbați, fără familie. De ce dai din gură? Eu trebuie să am grijă de tineri și de bătrâni, nu o să-mi las familia să treacă prin porcăria asta! Chu-gongzi, trebuie să înțelegi!”

Cu aceste cuvinte, se pregăti să-l apuce pe Chu Xun.

Nu apucă să facă niciun pas că fu prins ferm de picior. Se uită în jos și urlă furios: „Încă mai stai în cale, cățea proastă? Du-te și mori singură, dacă vrei. Cum îndrăznești să încerci să-i tragi pe toți după tine?”

Femeia era la fel de furioasă. „Poate că sunt o curtezană, dar măcar pot distinge binele de rău. Dacă până și câinii și pisicile știu să răsplătească bunătatea, cum am putea noi, oamenii, să nu o facem?!”

„Taci dracului din gură!”

Bărbatul îi apăsă capul cu bocancii până când fața ei rămase plină de vânătăi. În acel moment, restul mulțimii se apropiase și formase un cerc în jurul lui Chu Xun. Câțiva din mulțime încercară să-i oprească pe ceilalți, așa cum încercase femeia din casa de toleranță, dar eforturile lor erau inutile, ca o frunză prinsă într-un curent puternic, înghițită în câteva clipe.

„Gongzi! Gongzi, grăbește-te și pleacă de aici!„, strigă o bătrână tremurând spre Chu Xun. ”Chu-gongzi, pleacă! Pleacă! Nu rămâne pentru animalele astea! Pleacă!"

Se auzea și vocea tandră a unui copil mic. ”Nu vă mai certați, mami, tati. Nu-i faceți rău gongzi-ului, nu-i faceți rău..."

Un vârtej de agitație, dezordine și haos.

Chu Xun stătea singur în ploaie. Se simțea de parcă se uita la o hoardă de fantome care ieșiseră din adâncurile iadului. Pentru o clipă, a vrut să plece.

Apoi privirea i s-a oprit asupra oamenilor, asupra celor vii, care respirau și plângeau. A văzut copilul mic care plângea în hohote încercând să-și oprească părinții. O văzu pe tânăra care fusese prima care îi luase apărarea, cu fața acum vânătă și umflată. Se uită la bătrâna care tremura în ploaie și la celelalte zeci de oameni care stăteau cu spatele la el, încercând din răsputeri să-i oprească pe ceilalți.

Piciorul care era gata să plece se opri. Ei nu făcuseră nimic rău. Dacă ar fi înlăturat bariera, și acești oameni ar fi murit.

Așadar, se pare că cel mai dezgustător lucru din această lume nu erau fantomele sau demonii, ci acele fiare lașe și fără valoare care purtau piele de om și se ascundeau în mulțime, dispuse să spună și să facă orice în numele supraviețuirii proprii. La sfârșitul tuturor lucrurilor, ar fi spus: „Am vrut doar să trăiesc. Sunt demn de milă și neputincios – nu am făcut nimic rău”.

Chu Xun crezuse că oamenii pe care îi proteja erau oameni neajutorați și buni. Se înșelase. Acum, acele bestii își aruncau pielea umană, dezvăluind fețele lor urâte, răutăcioase și roșii de sânge... Se ascunseseră atât de bine... Atât de bine.

Nu mai voia să plângă și să sângereze pentru acele bestii îmbrăcate în haine umane. Fuseseră atât de viclene, ascunse atât de bine printre oamenii buni și amabili, râzând de el, bucurându-se de neputința lui.

Nu ai de ales decât să ne salvezi. Dacă înlături bariera, îi vom lua pe cei pe care vrei să-i salvezi – oamenii care îți sunt cu adevărat recunoscători – și îi vom duce cu noi în iad.

Nu ai de ales, oricât de mult te-ar dezgusta. Tu ai ales să fii virtuos. Tu ai ales să fii un om bun.

De vreme ce asta ai ales, este datoria ta să te sacrifici pentru a-i salva pe toți ceilalți. Dacă refuzi, atunci ești un escroc, un impostor, un fals, mai rău decât o fiară.

Era ca și cum ar fi putut auzi urletele acelor oameni, râsetele lor stridente:

Nu ai de ales. Nu ai de ales!

În acel pandemoniu frenetic, în furtuna de ploaie și vânt, Chu Xun ridică încet capul spre cer. În sfârșit, zorii erau pe cale să se ivească.

Ploaia neîncetată spălase sângele de pe treptele de piatră ale Templului Zeului Cetății. Chu Xun și cei care încercaseră să-l protejeze erau legați și se îndreptau spre clădire.

Scena era atât tristă, cât și ridicolă. Oamenii îl legaseră strâns pe Chu Xun și erau mulțumiți că capturaseră o persoană atât de puternică. Nu aveau habar că Chu Xun ar fi putut transforma cu ușurință frânghiile în cenușă cu o singură vrajă.

Totuși, nu a făcut-o. Nici nu a îndepărtat Bariera Shangqing. Se vărsase destul sânge în Lin'an. Nu voia ca alți oameni nevinovați să moară doar pentru răzbunarea lui.

Așa că stratul subțire de lumină i-a protejat pe toți, atât pe bestiile nerecunoscătoare care se întorseseră împotriva lui, cât și pe oamenii care îi stăteau sincer alături. Ajunseră la templu, dar regele fantomă nu apăru. În schimb, găsiră o lumânare care emitea un fum negru care se răsucea într-o siluetă întunecată.

„De ce nu ai înlăturat bariera?!” În clipa în care silueta îl zări pe Chu Xun, vocea explodă de furie. „Înlătură bariera!”

„Peste cadavrul meu”, spuse Chu Xun cu seninătate.

Fumul negru scoase un țipăt ascuțit. „Chu Xun, trebuie să fii nebun! Voi... voi toți, omorâți-l! Sau vă voi lua viețile tuturor imediat ce se va lăsa noaptea!”

Zorii zilei. Primele raze de soare luminau noaptea nesfârșită. Regele fantomă, incapabil să-și mențină forma în lumina soarelui, fugise în întuneric. Lumânarea care emitea fum negru pâlpâi și se stinse.

Chu Xun își reveni. Templul Zeului Cetății se înălța pe un deal. De acolo, putea vedea ceața dimineții învăluind ușor munții și râurile, ascunzând cicatricile lor, și pentru o clipă, totul părea ca în vremurile de demult. Era o primăvară frumoasă.

„Chu-gongzi, îmi pare rău.”

„Nu e vorba că suntem cruzi sau fără inimă sau altceva, doar că regele fantomelor îți poartă pică pentru că i-ai distrus ochiul... Nu avem de ales...”

„Ce mai trăncăniți?! Nu mai trageți de timp. Nu vrem surprize. Am o familie acolo care vrea să trăiască! Cine e mai important, acest om sau noi toți? Cei drepți pun poporul înaintea lor – sunt cuvintele lui, nu ale mele!”

Chu Wanning stătea la distanță, privind această persoană cu care nu avea nicio legătură, cu sentimente complicate. O pereche de mâini i-au acoperit brusc ochii.

„Ce faci?”, șopti Chu Wanning.

„Nu te las să vezi.”

Chu Wanning se opri. „De ce?”

„O să fii trist.”

Chu Wanning rămase tăcut o vreme, genele tremurându-i pe palmele lui Mo Ran. „Nu o să fiu. Eu am spus-o: fiecare dintre ei e mort de două sute de ani.”

Mo Ran suspină ușor din spate. După o lungă pauză, spuse: „Prostuțule. Atunci de ce am palmele ude?”

Chu Wanning nu știa cât timp trecuse, jumătate de oră, două ore sau doar o fracțiune de secundă. Timpul se estompa în nebunia și haosul din jur.

Când deschise din nou ochii, Bariera Shangqing se risipise. Chu Xun zăcea într-o baltă de sânge, înconjurat de oameni și fantome – demoni îmbrăcați în piele de om, inhalând mirosul sângelui proaspăt.

Extaz și vinovăție. Calamitatea trecuse, restul vieții lor era acum deschis. Agonie și păcat. Inimile oamenilor erau indistincte de cele ale fiarelor.

Aerul din tărâmul muritorilor mirosea a moarte. Sau poate că acesta era iadul. Era greu de spus.

Mulțimea se dispersă încet. Nu aveau de ce să se teamă de fantome în timpul zilei, așa că plecară să caute mâncare, să se odihnească și să aștepte întoarcerea regelui fantomelor la căderea nopții. El urma să inspecteze cadavrul din templu și să-i răsplătească cu reuniunea cu cei dragi decedați, așa cum le promisese.

În cele din urmă, doar o duzină de oameni au rămas în templu, plângând de durere. Tânăra femeie de la casa de toleranță era acolo, la fel și bătrâna cu părul alb. Copilul mic și părinții lui care ascultaseră. Un cerșetor, un cărturar, un povestitor, fiul unei familii odinioară bogate, o văduvă care își ținea în brațe copilul, un profesor și un fermier. Nimeni altcineva.

În timp ce plângeau lângă trupul lui, bărbatul care zăcea mort într-o baltă de sânge își deschise încet ochii.

„Gongzi!”

„Chu-gongzi!”

Inima lui Mo Ran se cutremură. Incapabil să suporte, spuse: „Nu... asta este...”

Această vrajă era o artă pierdută în epoca modernă. Nu se așteptase să o vadă folosită într-o iluzie.

„Vraja Vocea Persistentă. E mort, dar a folosit această vrajă asupra lui înainte de a muri.” Chu Wanning făcu o pauză. ”Mai avea încă treburi nerezolvate. Lucruri care îl îngrijorau.”

Într-adevăr, ochii lui Chu Xun erau goi, pupilele dilatate, iar vocea lui era monotonă când vorbea. „Demonii și fantomele sunt perfizi; nu trebuie să le credeți cuvintele. Fără Bariera Shangqing, vor invada cetatea odată ce se va lăsa noaptea și vor măcelări după bunul lor plac. Vă rog să părăsiți acest loc și să vă îndreptați spre Putuo.”

„Gongzi...”

„Am murit și nu voi mai putea să vă însoțesc. Totuși, mi-am concentrat toată puterea spirituală acumulată de-a lungul vieții în centrul meu spiritual. Aduceți-l și fantomele nu se vor putea apropia de voi.”

Ei plângeră și mai tare.

Mo Ran și Chu Wanning simțiră un fior rece pe șira spinării. Centrul său spiritual. Era o formațiune cristalină din interiorul inimii...

Corpul lui Chu Xun ridică încet mâna, care încă nu se înțepenise, și, sub controlul vrăjii sale, apucă cuțitul înfipt în piept și îl scoase. Apoi...

„Gongzi!” Oamenii din jurul lui strigară cu durere, vocile lor răgușite și pline de lacrimi. ”Gongzi, ce faci?”

Cu propriile mâini, Chu Xun își sfâșie rana din piept, își îngropă mâna în carne și își smulse inima care nu mai bătea. Încet, centimetru cu centimetru, o scoase.

Sângele picura din inimă, care era învăluită într-o flacără roșu-aurie. Era miezul spiritual al lui Chu Xun, ultima scânteie de lumină dintr-o lumânare care se stinsese.

„Ia-l... ia-l...” Ridică inima în flăcări și o ținu în fața lui. „Ia-l... ia-l...”

Picăturile de sânge căzură și se transformară în flori roșii de haitang, strălucind intens în timp ce pluteau în jos.

„Drumul care vă așteaptă este lung și imprevizibil. Viața mea se sfârșește aici și nu mai pot face nimic. Vă rog... vă rog, aveți grijă... de... voi...”

În timp ce scena se desfășura în fața ochilor lui Mo Ran, acesta izbucni într-o transpirație rece. Simțea ca și cum niște spini i se înfigeau în spate.

Cicatricea... Acea cicatrice! Își aminti brusc că pe pieptul lui Chu Wanning, acolo unde se afla inima lui, era o cicatrice.

Același loc era extrem de sensibil la Chu Wanning. Cum putea Mo Ran să uite asta? Ori de câte ori îi lingea cicatricea palidă în timp ce erau îmbrățișați în pat, fața de obicei impasibilă a lui Chu Wanning dezvăluia o urmă de dorință pe care o ținea ascunsă. Această expresie nu făcea decât să-i stârnească și mai mult dorința lui Mo Ran, așa că îi plăcea în mod deosebit să-l umilească în acest fel pe cel care se afla sub el.

În viața sa anterioară, nu îi păsa deloc de trecutul lui Chu Wanning și, prin urmare, nu îl întrebase niciodată cum se alesese cu cicatricea aceea, până în momentul morții sale.

Acum, în această viață, nu mai avea dreptul să întrebe.

Capitolul 69: Acest Venerabil va învăța de la tine, heh heh

A fost o coincidență? Sau...

În prezent, Mo Ran nu putea să se uite la pieptul shizunului său oricând dorea, așa că nu putea decât să se bazeze pe amintirea aspectului acelei cicatrici. Acea formă vagă, în formă de semilună, ar fi trebuit să fie lăsată de o simplă tăietură de lamă — nu ca rana lui Chu Xun, care fusese făcută de cinci degete care străpunsese carnea cu forță și lăsase în urmă găuri sângeroase și sălbatice.

Nu era același lucru, până la urmă.

Mo Ran a răsuflat ușurat în timp ce se gândea la asta. Deși Chu Xun și Chu Wanning erau persoane complet diferite ca personalitate, aveau prea multe puncte comune pentru a fi ignorate. De la înfățișarea lor până la principiul comun „Ca cultivatori, viața celor mulți este prioritatea noastră, iar propria viață vine pe ultimul loc” și până la cicatricea lungă de pe piept. Atâtea coincidențe se adunaseră încât era de mirare că nu trezeau suspiciuni.

Mo Ran nu era sigur de ce — poate pentru că Chu Xun era atât de blând, atât de diferit de cruzimea lui Chu Wanning, sau poate pentru că Chu Xun avea o soție și un fiu — dar dacă Chu Xun s-ar fi reîncarnat în Chu Wanning, sau dacă era Chu Wanning, Mo Ran era sigur că nu ar fi putut suporta. Că ar fi avut o cădere nervoasă.

Bine că nu era astfel.

Nu sunt necesare detalii despre dezastrul care a lovit cetatea Lin'an fără protecția lui Chu Xun.

Desigur că regele fantomelor nu și-a ținut cuvântul. Odată ce a căzut noaptea, aerul s-a îmbibat de sânge, iar cerul și pământul au jelit în același fel. Șanțul era roșu de sânge, iar urletele celor care încă mai trăiau, care își pierduseră de mult simțurile, răsunau în noapte. Zombii rătăceau prin cetate, smulgând și devorând măruntaie proaspete și fragede, mestecând creiere.

Mo Ran îl luă pe Chu Wanning și se adăpostiră într-o căsuță dărăpănată, al cărei stăpân murise cu ceva timp în urmă. Totul înăuntru era acoperit de un strat gros de praf.

Mo Ran închise bine ușa și asigură împrejurimile. Lăsă deschisă doar o fereastră mică din bucătărie, prin care puteau observa situația din cetate. De afară se auzeau intermitent țipete ascuțite și urlete, precum și sunete sinistre de mestecat și înghițit.

Mo Ran îl duse pe Chu Wanning la un mic morman de lemne din colț și îl mângâie pe cap. „După cum a spus domnișoara Optsprezece, odată ce îl învingem pe regele fantomă, putem pleca. Așa că stai aici și fii cuminte. Nu fugi nicăieri.”

Chu Wanning ridică brusc capul. ”Tu pleci?”

„Nu acum. Voi pleca odată ce regele fantomă își va arăta fața.”

„Dar e atât de periculos afară. Iluzia s-a manifestat – cum te vei descurca singur?”

„Păi, nu pot să iau un copil cu mine să lupte, nu?”

Chu Wanning scutură capul. „Vin cu tine.”

„Ha ha ha, Shidi, ești atât de drăguț! Dar ești încă mic. Dacă vii cu mine, o să mă tragi în jos. Așteaptă până vei fi mai mare, iar când ne vom întâlni din nou cu aceste creaturi, nu te voi mai reține. Deocamdată, trebuie să-l asculți pe Shixiong.”

„Nu te voi trage în jos.”

„Așa spun toți. Fii cuminte și nu face zarvă, bine?”

Chu Wanning tăcu.

Când Chu Wanning încetă în sfârșit să mai vorbească, Mo Ran răsuflă ușurat. Își îndreptă privirea spre fereastra de lemn pentru a se uita afară, expresia lui devenind serioasă.

De ce iluzia menită să le servească drept antrenament devenise brusc realitate? Micul său shidi avea dreptate; cineva voia să-i facă rău. În viața sa anterioară, fără îndoială că existaseră nenumărați oameni care îl voiau mort, dar în această viață, încă nu se întâlniseră cu persoane puternice. După ce se gândi bine, nu se putu gândi decât la o singură persoană care ar fi putut să-i vrea viața: acel fals Gouchen de la Lacul Jincheng.

Care era adevărata identitate a acelui fals Gouchen? Dacă putea folosi Formațiunea de Șah Zhenlong cu atâta măiestrie, cum de nu-și demonstrase talentul în viața anterioară?

Oare Mo Ran era singura persoană din această lume care se reîncarnase?

Gândul acesta îi dădu fiori, iar ochii îi sclipiră amenințător. După renaștere, nu-și dorise nimic mai mult decât să-și îngroape trecutul, dar dacă și altcineva renăscuse, asta ar fi putut deveni destul de dificil.

Sprâncenele îi erau încruntate, dar deodată îl auzi pe Chu Wanning vorbind din nou. „Mo Ran, eu...”

„Ce este?”

Chu Wanning strânse din dinți în tăcere. După ce cântărise toate argumentele pro și contra, se hotărî să fie sincer și să spună adevărul. „Ascultă-mă: de fapt, chiar pot să te ajut. Eu sunt...”

Cu toate acestea, când Mo Ran auzi „Chiar pot să te ajut”, presupuse că micul său shidi voia să se certe din nou cu el, așa că îl întrerupse. „Bine, bine, am spus deja că nu te las să pleci, așa că nu te las să pleci. Nu mai încerca să te dai dur. Ascultă-mă.”

„Nu, tu să mă asculți pe mine...”

„Nu te ascult”, răspunse Mo Ran, simțindu-se iritat. „Nu te ascult, la la la.”

Chu Wanning îi aruncă o privire întunecată.

Expresia îl făcu pe Mo Ran să ezite — poate că atitudinea lui nu era foarte drăguță. Așa că își puse un deget între sprâncenele lui Chu Wanning și râse. „Ești un copil! Ce-i cu toată această suferință profundă și chinuită și refuzul de a-ți asculta seniorii? Uite, să-ți spun ceva: din moment ce îmi spui Shixiong și suntem din aceeași sectă, când ne confruntăm cu un pericol ca acesta, eu trebuie să te protejez. Cu orice preț. Înțelegi?”

Chu Wanning închise ochii și răspunse cu voce joasă: „Înțeleg.”

„Mă bucur să aud asta. Atunci de ce nu...”

„Dar îmi fac griji pentru tine.”

Mo Ran rămase surprins și, pentru o secundă, degetul care stătea suspendat în fața frunții lui Chu Wanning tremură. Pentru încă o secundă, nu putu scoate niciun cuvânt. Trăise două vieți, dar nimeni nu îi spusese vreodată „Îmi fac griji pentru tine”. Nici măcar Shi Mei, în momentele de tandrețe față de el, nu își exprimase niciodată atât de direct îngrijorarea pentru Mo Ran.

Mo Ran privi cu uimire copilul mic care stătea așezat pe grămada de lemne de foc din fața lui, iar sute de emoții îi umplură inima. După un timp îndelungat, privirea lui se înmuiă treptat. Degetul cu care îl împungea pe Chu Wanning se ridică și se îndreptă spre părul moale al shidi-ului său, pe care îl răvăși. „Nu-ți face griji. Shixiong îți promite că se va întoarce teafăr și nevătămat.”

„Mo Ran, poți să mă lași să termin...?”

Mo Ran zâmbi. „Bine, ce voiai să spui?”

„De fapt, eu...”

Ușa se deschise cu un zgomot puternic.

Un bărbat cu părul răvășit intră în cameră, țipând și plin de sânge, cu un picior sfâșiat. În spatele lui era o bandă de zombi, atrași de mirosul sângelui.

Bărbatul se prăbuși în cameră, târându-și piciorul sfâșiat, și apucă tot ce-i căzu în mână. Aruncă obiectele spre zombii care mârâiau și, în timp ce arunca, striga: „Duceți-vă dracului! Plecați de lângă mine! Plecați! Plecați dracului!”

Mo Ran înjură încet și îl protejă pe Chu Wanning cu corpul său. O lumină roșie străluci din mâna lui când invocă Jiangui. „Shidi, ascunde-te”, îi spuse peste umăr. „Nu te apropia, sub nicio formă!”

Apoi a atacat cu vița în mână și a început să măcelărească mulțimea de cadavre care invadase casa. Deși Jiangui și Tianwen erau similare, Chu Wanning nu îi transmisese încă pe deplin tehnica lui Mo Ran, iar în viața anterioară a lui Mo Ran, arma pe care o mânuia era o lamă. Prin urmare, nu era obișnuit cu armele flexibile, așa că, deși la începutul măcelului se descurca bine, treptat a devenit clar că nu avea finețea necesară pentru a-și pune în valoare determinarea.

Jiangui lovea în toate părțile. Deodată, vocea unui copil se auzi, clară și rece: „În stânga. Înfășoară-l în jurul încheieturii și lovește de trei ori, apoi sari în aer și învârte-l în spate pentru a-l arunca”.

Mo Ran nu avu timp să se gândească și urmă instrucțiunile. Vița de salcie lovi corpul unui zombi din stânga și, cu o singură lovitură, arma sfântă îi rupse brațul zombiului, expunându-i oasele. În mod normal, nimeni nu ar fi considerat necesar să lovească încă de două ori, dar, din moment ce micul shidi îi spusese să o facă, Mo Ran s-a gândit că ar putea să încerce — nu avea nimic de pierdut. Așadar, a lovit imediat zombiul de două ori, apoi a sărit în sus și s-a aplecat agil din talie, s-a răsucit și a aruncat biciul de viță drept în spatele său...

Slash!

Întâmplător, următorul val de cadavre a invadat locul, iar Jiangui, care acumulase de trei ori mai multă putere, a aruncat un jet de foc aprins care i-a lovit. Grupul de cadavre a fost instantaneu sfâșiat de arma sfântă brutală, iar fiecare zombie și-a pierdut capul. Craniile lor au căzut pe pământ, încă emanând fum negru.

Mo Ran era uluit. Aruncă o privire șocată către micul shidi care stătea așezat pe o grămadă de lemne de foc. Copilul ăsta... E destul de priceput.

„Ce urmează?", întrebă Mo Ran entuziasmat, plin de energie nouă.

„Apoi, folosește mâna stângă și bate ușor pe mâneca dreaptă”, îi spuse Chu Wanning fără expresie.

„Ooh, această mișcare este profundă și greu de deslușit. Ce mișcare este asta?”

„Nu e nimic profund și greu de înțeles”, spuse Chu Wanning sec. „Mai devreme ai lovit cu prea multă încredere și arma ți-a aprins mâneca, atâta tot.”

Mo Ran scoase un „ah” și se uită în jos. Într-adevăr, așa era, și se grăbi să stingă focul pe care Jiangui îl aprinsese în haos. Tipul ăsta avea cu siguranță pielea groasă; nu se simțea deloc jenat și chiar ridică privirea cu un zâmbet prostesc. „Shidi al meu e uimitor. Îmi place.”

Chu Wanning își drese ușor glasul și își întoarse în tăcere fața pentru a privi pereții goi și cenușii, cu urechile ușor roșii.

Până acum, doar șase zombi din casă mai puteau să se miște. Chu Wanning nu voia să se mai uite la Mo Ran, așa că, cu capul încă întors, îi dădu instrucțiuni peretelui: „Relaxează-ți încheietura mâinii, balansează vița spre cer, învârte-o de șase ori pentru a câștiga putere, apoi taie ca și cum ai scrie caracterul «unu».”

Mo Ran urma instrucțiunile, dar când a ajuns la a cincea rotire, s-a întrebat brusc: „Cum se taie ca și cum ai scrie caracterul «unu»?”

„Taie așa cum ai face-o în mod normal cu o sabie.”

„Ah, înțeleg!” Mo Ran a înțeles și a lovit cu putere. Focul aprins strălucea și era ca și cum acea viță moale și suplă ar fi luat foc și s-ar fi transformat într-o lamă lungă indestructibilă, tăind cele șase cadavre dintr-o singură lovitură.

„Uau!” De data aceasta, ochii lui Mo Ran erau atât de mari încât erau practic rotunzi. „Unde ai învățat asta? De ce am impresia că ești aproape la fel de familiar și priceput cu biciul de viță ca și shizunul meu? Nu, poate că ești chiar mai bun. El nu mi-a spus niciodată lucrurile pe care mi le-ai predat astăzi.”

Chu Wanning nu spuse nimic.

Zâmbetul lui Mo Ran se lărgi. „Bine, bine, bine — e grozav! Acum nu va mai trebui să suport atitudinea lui, pentru că voi învăța de la tine. Nu va fi mult mai bine?”

Chu Wanning îi aruncă o privire furioasă. ”Ai o problemă cu atitudinea bătrânului Yuheng? De ce nu ai o problemă cu atitudinea mea?”

Mo Ran retrase biciul de viță de vie și închise din nou ușa, înainte de a trage o masă pentru a bloca intrarea. Râse. „Faptul că îmi faci zile fripte este modul tău de a fi bun cu mine. Noi doi, tehnic vorbind, am trecut împreună prin greutăți. Îmi amintesc cât de bun ai fost cu mine. De acum înainte, te voi răsfăța ca pe propriul meu frățior și nu-mi va păsa de atitudinea ta. Chiar dacă te-ai supăra și m-ai lovi de câteva ori, nu m-aș supăra.”

Fața lui Chu Wanning se întunecă. „Cine vrea să fie fratele tău mai mic?”

Apoi sări de pe grămada de lemne, nevoind să-i mai acorde atenție lui Mo Ran, și se duse să vadă cum era rănit bărbatul care intrase în casă.

În mod neașteptat, Chu Wanning aruncă o privire spre el și ochii i se măriră puțin. „El este?”

„Cine?” Mo Ran se uită și el curios și rămase și el uimit.„Acel... acel Xiaoman?”

Cel care zăcea într-o baltă de sânge și gemea în lacrimi era într-adevăr Xiaoman. Suferise răni grave și, după ce îl examină, Chu Wanning scutură din cap. „Oamenii și fantomele nu au fost meniți să trăiască în armonie. Îmi imaginez că regele fantomelor a încetat să mai aibă grijă de el odată ce și-a îndeplinit scopul. El chiar...”

„A meritat-o”, spuse Mo Ran.

Chu Wanning îi aruncă o privire.

Mo Ran râse scurt, dar simți o ușoară vină. Dacă ar fi început să spună că oamenii „merită” ceva, nu era el însuși cel care „merita” răzbunarea mai mult decât oricine? Schimbă subiectul. „Da, ce voiai să-mi spui mai devreme? Ce ești de fapt?”

Chu Wanning coborî pleoapele, ezită, apoi spuse încet: „De fapt, eu sunt...”

Înainte să apuce să termine, simți o adiere în spatele lui. Chu Wanning tresări și se întoarse brusc, pregătit să lupte. Însă era în corpul unui copil și forța lui era departe de cea a unui bărbat adult. Când fu apucat de gât, nu putu să se elibereze.

Cumva, Xiaoman se ridică dintr-o singură suflare din baltă de sânge în care se afla. Venele îi ieșeau în relief pe dosul mâinilor, în timp ce îl ținea pe Chu Wanning de gât într-o strânsoare mortală. Cealaltă mână îi răsuci și îi imobiliză brațele lui Chu Wanning. Era ca și cum o flacără sălbatică ardea pe fața lui murdară și neîngrijită; întreaga lui ființă se contorsiona în disperarea de a trăi, ca o figură de ceară deformată de căldura intensă. Ochii îi erau injectați de sânge în timp ce îi șoptea lui Mo Ran: „Scoate-mă... de aici...”

„Dă-i drumul!”

„Scoate-mă de aici!” urlă Xiaoman furios, ochii lui practic crăpând de furie. „Sau îl omor! Du-te!”

„Dacă vrei să te salvez, te voi salva. Ce faci, ameninți un copil? Dă-i drumul mai întâi...”

„Dacă mai vorbești, îl omor! Am comis deja atâtea păcate... ce mai contează încă unul?! Mă scoți de aici sau nu?!”

Chu Wanning nu putea scoate niciun sunet din cauza strânsorii, iar fața lui delicată se înroși și se încordă. Mo Ran se panică văzând asta. Dacă lovea acum, putea să-i ia viața lui Xiaoman. Dar această iluzie devenise realitate. Dacă Xiaoman exploda de furie înainte ca Mo Ran să poată mișca, shidi-ul său ar fi putut fi rănit grav.

„Bine, bine, bine, te ascult”, spuse Mo Ran. ”Nu te enerva. Slăbește-ți puțin strânsoarea și eu voi...”

Înainte să poată termina, sângele țâșni.

Capitolul 70: Venerabilul se întoarce

Chu Wanning nu era un slăbănog pe care oricine îl putea amenința. A fost o străfulgerare de lumină aurie – Mo Ran ar fi putut jura că a văzut un fel de armă în mâna lui Xia Sini, dar a dispărut în mai puțin de o clipă – și apoi ambele mâini ale lui Xiaoman au fost tăiate curat, împreună cu încheieturile.

Xiaoman țipă și se clătină înapoi. Acum că nu mai avea nici măcar mâinile, îi rămăsese un singur membru funcțional.

Mâinile care îl apucaseră pe Chu Wanning căzură la pământ. Chu Wanning se ridică în picioare, furios, cu o expresie mai întunecată ca niciodată. Buzele i se mișcară ușor, de parcă ar fi vrut să spună ceva. În cele din urmă, părea prea furios ca să poată scoate un cuvânt și se întoarse, cu fața palidă.

Mo Ran se repezi la el și îl trase aproape. „Shidi, ești bine? Ești rănit?”

În brațele lui Mo Ran, Chu Wanning doar scutură din cap, prea dezgustat ca să poată vorbi.

În ciuda tuturor lucrurilor, Xiaoman din fața lor era doar o iluzie a cuiva care trăise acum două sute de ani. Chu Wanning își șterse petele de sânge de pe față. „După cum ai văzut”, spuse el încet, „dacă rămân aici nu voi fi mai în siguranță decât dacă ies cu tine. Pot să am grijă de mine. Nu te voi încetini.”

Mo Ran auzise de la Xue Meng despre abilitățile micului său shidi, dar până acum nu le văzuse cu ochii lui. Trebuia să recunoască că era destul de impresionant. „Sigur, ești destul de impresionant, dar...”

Chu Wanning insistă. ”Sunt familiarizat și cu tot felul de arme, așa că pot să-ți dau sfaturi din lateral.”

„Dar...”

Chu Wanning ridică privirea. „Nu ai încredere în mine, măcar de data asta?”

Mo Ran tăcu.

„Shixiong.” Chu Wanning voia să sublinieze sinceritatea cuvintelor sale, dar, cu vocea lui tânără și delicată, acestea sunară mai degrabă adorabile, aproape ca și cum ar fi încercat să pară drăguț. Când Chu Wanning își auzi propria voce, rămase perplex.

Mo Ran clipi, apoi începu să se scarpine rapid pe cap, confuz, și spuse „aaaah”, înainte de a-și ascunde fața în palme. Trecu un moment lung cu fața ascunsă, înainte de a spune: „Păi, vezi tu, sunt doar îngrijorat că... tu, uh...”

În două vieți întregi, era prima dată când un copil îi vorbea atât de dulce. Mo Ran se simțea sincer, incredibil de apropiat de băiat în acel moment, ca și cum ar fi fost frați de sânge.

Când Mo Ran ura pe cineva, îl ura până în măduva oaselor, dar cu cei pe care îi prețuia era extrem de tandru. Când încetă să se mai scarpine pe cap și în sfârșit ridică privirea spre Chu Wanning din locul în care stătea ghemuit, vârfurile urechilor îi erau roșii.

Dacă ar fi avut cu adevărat un frate mai mic, poate că nu ar fi fost atât de singur.

Din păcate pentru Mo Ran, reacția lui a fost observată. Chu Wanning ezită puțin, apoi spuse experimental, cu o voce șoptită: „Shige”.

„Shige„ era o formă de adresare și mai familiară decât ”Shixiong”. Mo Ran își sprijinise fruntea de mână. Era serios la limita puterilor, incapabil să scoată un cuvânt.

Chu Wanning îi aruncă o privire înțelegătoare lui Mo Ran și înregistră mental acest punct slab. Se gândi că, din moment ce se afla deja într-un corp de copil și Mo Ran nu avea nici cea mai mică idee cine era el de fapt, nu avea de ce să se simtă jenat. Deschise din nou gura și scoase un „Ge” dulce și siropos.

”

„Gege.”

„………”

„Mo Ran-gege.”

„Aaaaaah! Bine, bine! Te duc, te duc! Nu mai spune asta!” Mo Ran sări în picioare, cu fața roșie ca focul, și se frecă pe brațe, unde îi apăru pielea de găină. „Bine, bine. Haide, atunci. Ai câștigat, bine? Tu ai câștigat. Dumnezeule.”

Cu mâinile împreunate la spate, Chu Wanning înclină capul și zâmbi ușor. „Să mergem, atunci.”

În timp ce se îndrepta încet spre ușă, îl auzi pe Mo Ran murmurând în șoaptă în spatele lui: „De unde naiba a învățat asta? Aproape că am murit de la atâta dulceață, la naiba...”

Chu Wanning era inițial într-o stare de spirit îngrozitoare după ce se întâmplase cu Chu Xun, dar acum simțea că întunericul din pieptul său se ridica încet.

Apoi îl auzi pe Mo Ran întrebând: „Da, ce voiai să spui mai devreme, Shidi?”

Chu Wanning se întoarse și răspunse calm: ”Ah. Aia.”

„Hm?”

„Am uitat.”

Mo Ran îl privi.

„Dacă îmi amintesc mai târziu, îți voi spune, Mo Ran-gege...”

„Aaaaaaaah—oprește-te! Nu spune asta! Shixiong e bine! Shixiong e suficient!” Mo Ran a fluturat mâinile frenetic.

Ochii lui Chu Wanning erau ca două bălți adânci, iar colțurile buzelor îi tremurau într-un zâmbet. „Dacă spui tu, Shixiong. Oricum, cred că regele fantomă va apărea în curând. Această iluzie se bazează pe amintirile supraviețuitorilor, iar aceștia au părăsit deja Lin'an, așa că probabil nu va mai dura mult.”

„Are sens... Ar trebui să putem ieși odată ce îl învingem, nu? O să-l găsesc pe cel care a creat iluzia și a încercat să ne omoare!”

Chu Wanning încuviință. „Din fericire pentru noi, judecând după lupta lui cu Chu Xun de mai devreme, acest rege fantomă nu este prea puternic. De fapt, s-ar putea să fie cel mai slab dintre cei nouă regi. Deși iluzia s-a manifestat, mi se pare că cel care a făcut-o probabil a crezut că sunt un copil obișnuit de șase ani și nu se aștepta să pot ajuta la rezolvarea acestei situații.”

Mo Ran încuviință. ”Pare logic.”

Chu Wanning continuă: „Așadar, mai degrabă decât să spunem că a încercat să ne omoare, ar fi mai corect să spunem că eu nu am făcut parte din ecuație. De fapt, el te urmărește doar pe tine, Shixiong.”

Mo Ran dădu din cap și mai energic. „Se leagă.”

„După ce ieșim de aici, trebuie să-i spui lui Xue Meng despre asta. Ceva se întâmplă în Izvorul Florilor de Piersic și trebuie să fim atenți de acum încolo. Dar să nu ne gândim la asta acum. Shixiong, te rog să ne conduci. Nu te voi încetini.”

Previziunea lui Chu Wanning se adeverise. La ora trei dimineața, masacrul din cetate era pe sfârșite. O crăpătură sângeroasă se deschise în cer, iar fum verde se revărsă peste ruinele cetății, solidificându-se în forma unui om cocoșat.

Ochii bărbatului erau de un roșu aprins, iar pielea îi era palidă ca cenușa; jumătate din corp era acoperită de carne și piele, iar cealaltă jumătate era doar os și piele. Se plimba prin cetatea plină de cadavre, cu un steag negru în urma lui, absorbind durerea și resentimentele celor recent decedați pe măsură ce trecea pe lângă ei.

Mo Ran studiă fața bărbatului din locul în care se ascundeau. „Deci el este?” În vocea lui se simțea o ușurare.

Pentru Chu Wanning era evident de ce părea ușurat, dar nu avea de gând să se dezvăluie încă, iar un copil de șase ani nu ar fi știut astfel de lucruri. Așa că se uită la Mo Ran cu o expresie de neînțelegere. „Ce vrei să spui?”

„Ai ghicit bine. Cei nouă regi ai tărâmului fantomelor au puteri diferite, iar acesta este într-adevăr cel mai slab dintre ei”, spuse Mo Ran cu voce joasă, în timp ce privea silueta care se apropia din spatele unei ferestre. ”Am avut noroc.”

„Ce părere ai despre șansele noastre, Shixiong?”

„Nouăzeci la sută. E mai bine să nu fii prea încrezător, știi?”

Chu Wanning zâmbi ușor. Desigur, știa că „Regele Schelet” era cel mai slab dintre cei nouă regi fantomă, dar puterea era relativă. Chiar dacă Mo Ran mânuia arma sfântă Jiangui, la vârsta și cu experiența lui, să-l înfrunte singur pe Regele Schelet ar fi fost totuși o provocare.

Din nefericire pentru persoana care complota împotriva lui Mo Ran, puștiul de lângă el nu era doar un începător de la Vârful Sisheng, ci chiar Chu Wanning în persoană.

„Ajutați-mă…”

Erau pe punctul de a ieși pe ușă cu un atac surpriză când o voce slabă se auzi din spatele lor.

„Ah, încă mai trăiește?” Mo Ran se întoarse cu ochii mari spre Xiaoman, ghemuit în spate.

„Nu vreau să mor… Tată… Nu vreau…”

Chu Wanning se uită la tânărul ghemuit într-un morman de zdrențe și scutură din cap. „De fapt, probabil că a murit imediat ce a pășit aici. Mai trăiește doar în această iluzie pentru că noi am fost aici și am ucis morții vii care îl urmăreau. Așa că lucrurile au luat o altă turnură.”

„Ah...” Mo Ran suspină. „Dacă nu ar fi trădat, crezi că Chu Xun nu ar fi murit acum două sute de ani? Că poate Lin'an nu ar fi acum o grămadă de ruine?”

„Poate.”

Totuși, amândoi știau că, indiferent ce ar fi făcut acum, trecutul era trecut. Important era să-l învingă pe Regele Schelet și să scape din această iluzie. Nu aveau niciun motiv să mai amâne, așa că au ieșit din ascunzătoare, ucigând tot ce le ieșea în cale.

Să scape din această iluzie s-a dovedit a fi chiar mai ușor decât crezuseră.

Mo Ran știa exact ce avea de făcut și s-a angajat imediat în luptă cu Regele Schelet. Cu toate acestea, în timp ce Chu Wanning îi privea cum se înfruntau, a simțit un val de neliniște. Nu era din cauza faptului că Mo Ran se lupta cu greu. Dimpotrivă, sub îndrumarea lui, Mo Ran păstra un avantaj solid. Chiar și așa, Chu Wanning avea din ce în ce mai mult sentimentul că... persoana din spatele tuturor acestor lucruri planificase totul cu prea multă precizie.

Adică, acea persoană evaluase cu atenție că ar fi extrem de dificil pentru Mo Ran și o altă persoană cu abilități medii să scape singuri din această situație. Totuși, nu folosise nimic mai mortal pentru a nu trezi suspiciuni de joc murdar. Scopul său era să facă să pară că Mo Ran murise într-un accident de antrenament.

Cine era exact această persoană care complotase atât de meticulos împotriva vieții lui Mo Ran? Era într-adevăr acel fals Gouchen de la Lacul Jincheng?

Chu Wanning observa lupta feroce dintre Mo Ran și regele fantomelor. Cu cât dura mai mult, cu atât Mo Ran ieșea mai mult în avantaj, iar pe măsură ce cerul se lumina încet, puterea regelui fantomelor slăbea treptat. Victoria era aproape.

Tocmai atunci, în hoarda de morți vii și demoni sigilați în spatele vrăjii lui Mo Ran, Chu Wanning a văzut fața unei persoane în viață.

„Cine e acolo?!”

Stând în mijlocul cadavrelor în mișcare, fața acestei persoane era pe jumătate ascunsă sub gluga mantiei sale. De la distanța aceea, Chu Wanning nu putea vedea decât o bărbie ascuțită, buze de o culoare delicată și un nas ușor curbat.

O singură privire și Chu Wanning își dădu seama că bărbatul nu aparținea iluziei de acum două sute de ani. Nu luase nicio poziție de luptă și stătea pur și simplu acolo, ascuns sub gluga mantiei, privind în direcția lui Chu Wanning și Mo Ran. Când văzu că Chu Wanning îl observase, zâmbi ușor, apoi ridică o mână și o trecu peste gât într-un gest de „ucidere”.

Chu Wanning înjură încet și se năpusti în încercarea de a-l captura.

Cu toate acestea, silueta zâmbi doar cu buzele roșii și dinții de fildeș sub glugă și murmură ceva ce părea a fi „La revedere”.

Apoi se întoarse și dispăru.

„Stai acolo!”

Era inutil. Cerul se lumină, acoperit de straturi de nori în formă de solzi de pește.

Lupta dintre Mo Ran și regele fantomă se încheie cu o lovitură finală. În momentul în care Jiangui îi taie capul regelui fantomă, împrăștiind sânge peste tot, corpurile lor se ridică brusc în aer. Răsăritul vechiului Lin'an de acum două sute de ani și ruinele cetății se pierdură într-o clipă.

Bum!

Când Chu Wanning aterizează din nou pe pământ, se află în peștera de încercare.

Mo Ran era și el acolo, căzut pe pământ lângă el și acoperit de sânge din luptă, deși în mare parte nu era al lui. Era întins pe pământ, evident încă prea obosit pentru a se ridica, privindu-l doar pe Chu Wanning cu ochii negri ca smoala. Au trecut câteva momente, apoi a ridicat o mână și l-a atins ușor pe frunte pe Chu Wanning. „Am reușit.”

Chu Wanning scoase un sunet slab de aprobare, dar expresia lui era sumbră. „Am văzut pe cineva acolo adineauri.”

„Ce?”

„Probabil era cel care a creat iluzia.”

Mo Ran se ridică în șezut, cu ochii mari. ”L-ai văzut? L-ai văzut! Ai văzut cine era? Cum arăta?”

Chu Wanning scutură din cap, cu sprâncenele încruntate. „Purta o glugă, așa că nu am putut vedea clar. După siluetă, probabil era bărbat, destul de tânăr și slab, cu bărbia ascuțită...”

Nu spuse restul gândurilor sale. Avea senzația că jumătatea de față îi părea vag familiară, ca și cum ar fi văzut acea persoană undeva, cu mult timp în urmă. De asemenea, nu putea scăpa de sentimentul că s-ar putea să se înșele. La urma urmei, văzuse doar jumătate de față, iar în lume erau mulți oameni care arătau similar. Nu putea fi sigur.

Era cufundat în gânduri când simți că Mo Ran îi dădu o palmă pe umăr.

„Shidi.”

„Ce este?”

„Uită-te acolo.” Vocea lui Mo Ran era joasă și rece.

Chu Wanning se uită în direcția indicată de el.

Era Optsprezece. La intrarea în peștera de încercare, Optsprezece atârna de tavan, cu ambii ochi ieșiți din orbite, pantofii brodați din satin de la picioare legănându-se în aer.

Era moartă și nu bătea vântul. Judecând după unghiul în care se legăna corpul ei, ucigașul tocmai plecase.

Totuși, ceea ce le-a făcut să pălească a fost arma crimei înfășurată în jurul gâtului ei. Era o viță de salcie cu frunze ascuțite, ca niște lame. Vița era străbătută de o lumină roșie aprinsă care scârțâia, izbucnind în scântei care cădeau împreună cu picăturile de sânge.

Jiangui.

Lucrul care o strangulase pe Optsprezece și care acum o ținea atârnată de tavanul peșterii nu era altul decât arma sacră Jiangui.

Capitolul 71: Acestui Venerabil i s-a înscenat

Cu fața palidă, Mo Ran era complet neîncrezător în timp ce invoca arma pe care o pusese deoparte cu doar un moment în urmă. Jiangui îi răspunse la chemare, apărând în mâna lui într-o strălucire de lumină aprinsă.

Când le compară pe cele două, arma care o ucisese pe Optsprezece era practic identică cu Jiangui. Era aproape identică, cu excepția faptului că nu avea mâner. Oare exista undeva în lume o a doua Jiangui?!

Înainte ca Mo Ran să poată gândi mai departe, pași grăbiți se apropiau cu viteză. Chu Wanning era mai calm decât Mo Ran; el evaluă rapid situația și o străfulgerare rece îi trecu prin ochi. „Mo Ran, pune Jiangui deoparte!”

„Ce?”

Prea târziu.

Un grup de oameni ajunsese la intrarea în peșteră. În acel grup se aflau oameni din tribul înaripat și cultivatori din diverse secte. Chiar și Xue Meng, Ye Wangxi și Shi Mei erau acolo. Era ca și cum cineva observase că se întâmpla ceva ciudat și chemase pe toată lumea în grabă.

Și astfel, când toți au sosit unul după altul, priveliștea care i-a întâmpinat a fost aceea a lui Optsprezece, ucisă cu brutalitate, cu vița de salcie tăindu-i gâtul. În spatele ei, au văzut pe Mo Ran și un copil mic, vizibil răniți în urma unei lupte aprige. În plus, Mo Ran era acoperit de sânge și ținea Jiangui în mână, vița lui de salcie strălucind cu o lumină amenințătoare și aprinsă...

Nimeni nu scoase un sunet. Adică, până când cineva strigă: „Ucigaș!”

Mulțimea izbucni în tumult. Panica, furia și șoaptele se amestecară într-un val, zgomotul vocilor zguduind până în măduva oaselor.

„E moartă!” „Ucigaș!” „Ce crud...” „Trebuie să fie nebun!” „Lunatic.” Fragmente de propoziții se repetau la nesfârșit, până când mulțimea înfuriată nu mai arăta diferită de cadavrele în mișcare din iluzie. Pentru o clipă, Mo Ran aproape crezu că iluzia nu se terminase încă, că coșmarul continua.

Era ca și cum sângele vărsat în Lin'an cu două sute de ani în urmă încă acoperea pământul.

„Nu...” Făcu un pas înapoi, cu gâtul uscat. ”Nu am fost eu...”

Mo Ran simți că cineva îl trage de haine și se opri. În mijlocul nebuniei, privi în jos și văzu ochii limpezi ai lui Chu Wanning. Murmură neputincios: „Nu am fost eu...”

Chu Wanning aprobă din cap și încercă să-l protejeze pe Mo Ran cu propriul corp. Totuși, era doar un copil mic, așa că ce putea să facă? În timp ce se agita, simți că Mo Ran făcea un pas înainte.

Tot mai mulți oameni se alăturau strigătelor. „Închideți-l! Și copilul! Prindeți-i! Criminali!”

„Nu-i putem lăsa să scape, sunt prea periculoși! Grăbiți-vă și prindeți-i!”

Mo Ran îl trase pe Chu Wanning în spatele lui, ascunzându-l de privirile celor din jur, apoi se opri un moment să respire și să-și adune gândurile. „Nu am ucis-o pe domnișoara Optsprezece. Vă rog, lăsați-mă să vă explic.”

Fețele din mulțime erau indistincte, suprapunându-se cu o amintire din viața lui trecută pe care nu îndrăznea să și-o amintească. Se strădui să vadă și îl zări pe Xue Meng printre umbrele mulțimii, cu fața plină de neîncredere. Apoi îl văzu pe Shi Mei, cu ochii mari și fața palidă, scuturând repetat din cap.

Mo Ran închise ochii. „Nu eu am ucis-o”, spuse el cu voce joasă, „dar nici nu am de gând să fug. Măcar ascultați-mă înainte să mă închideți!”

Chiar și așa, nimeni nu voia să-l asculte. Furia și anxietatea se răspândiră în mulțime.

„Ai fost prins în flagrant”, strigă o voce ascuțită. ”Ce mai ai de spus?!”

„Așa e!”

„Aruncați-i mai întâi în peștera-închisoare! Dacă se dovedește că nu sunt vinovați, îi eliberăm!”

„Închideți-i! Închideți-i!”

Xue Meng ieși din starea de șoc. Ieși din mulțime și se opri în fața fețelor furioase și contorsionate, cu spatele la Mo Ran, și ridică vocea. „Oameni buni, vă rog să vă liniștiți. Am ceva de spus.”

„Cine naiba ești tu?!”

„De ce te-am asculta pe tine?!”

„Stați, acela nu e micul phoenix?”

„Micul phoenix? Adică iubitul cerurilor? Tipul ăla, Xue Meng?”

„El este...”

Xue Meng avea o expresie teribilă, aproape fără culoare. Respiră adânc și spuse încet: „Toată lumea, vă rog să ascultați. Aceștia doi sunt discipoli ai Vârfului Sisheng și pot garanta pentru ei. În niciun caz nu ar face ceva atât de grav precum uciderea unei persoane nevinovate. Vă rog, calmați-vă și lăsați-i să explice.”

După un moment de tăcere, cineva strigă: „De ce să te credem? Ce dacă sunt discipoli ai Vârfului Sisheng? Asta nu înseamnă că le cunoști adevărata natură!”

„Exact! Nu poți ști cum este cu adevărat cineva, chiar dacă sunteți din aceeași sectă!”

Expresia lui Xue Meng se întunecă și mai mult, buzele i se strânseră într-o linie subțire, iar mâinile i se încleștară în pumni.

În spatele lui Xue Meng, Mo Ran stătea cu Chu Wanning în urma lui. Sincer, era surprins că Xue Meng ieșise în apărarea lor. Nu fusese tocmai apropiat de vărul său în viața anterioară, sau mai degrabă, abia se suportau unul pe celălalt. Mai târziu, când devenise împăratul tărâmului muritorilor și ardea, ucidea și jefuia după bunul său plac, ajunseseră în mod natural în tabere opuse pe câmpul de luptă.

Mo Ran nu se așteptase niciodată ca Xue Meng să-i întoarcă spatele, înfruntând hoarda și toate degetele îndreptate spre el. Căldura îi inundă inima. „Xue Meng, tu... mă crezi?”

„Da, sigur, câine blestemat!” Xue Meng își întoarse ușor fața spre el, oftând. „Uită-te în ce încurcătură ai intrat! Nu tu ești cel mai în vârstă? De ce trebuie să curăț după tine?”

Mo Ran nu avea ce să răspundă.

După ce îl înjură pe Mo Ran, Xue Meng se întoarse brusc și începu să țipe la mulțime cu un ton și mai aspru. „Ce vreți să spuneți? Cum să nu-i cunosc? Unul dintre ei este shidi-ul meu, iar celălalt este vărul meu! Cine îi cunoaște mai bine? Eu sau voi?”

„Xue Meng...”

„Vă omoară dacă ascultați puțin explicațiile? Cu atâția oameni aici, nu o să le crească aripi și o să zboare dacă le acordați câteva minute!”

În acest moment, Shi Mei a ieșit și el în față, dar manierele lui erau mult prea blânde pentru a fi impunătoare, iar vocea lui era plină de teamă când a spus: „Oameni buni, și eu pot garanta pentru ei. Nu ar fi rănit-o niciodată pe domnișoara Optsprezece, așa că vă rog să-i ascultați. Vă mulțumesc…”

Ye Wangxi a pășit și el în față. Deși nu a garantat pentru ei, era mult mai calm decât restul mulțimii agitate. „Chiar dacă este vorba doar de o reținere temporară, merită șansa de a se explica și de a se apăra. Altfel, am putea să-l lăsăm pe adevăratul ucigaș să scape. Dar dacă acea persoană se află printre noi chiar în acest moment? Ce vom face atunci?”

La auzul cuvintelor sale, oamenii din mulțime au început imediat să se privească unii pe alții cu teamă în ochi.

„Bine! Vă vom asculta mai întâi!”

„Oricum vă vom închide! Nu putem fi prea precauți!”

„Sunt vinovați până la proba contrarie!”

Mo Ran a răsuflat ușurat și și-a împreunat mâinile în semn de mulțumire în fața frunții. Apoi, după o clipă, zâmbi. „Nu mi-am imaginat niciodată că, atunci când voi fi înconjurat din toate părțile, cineva va mai fi dispus să creadă în mine. Bine, bine... chiar dacă voi fi închis, doar pentru voi trei, nu voi fi supărat.”

Mo Ran povesti simplu și pe scurt ce se întâmplase, de la apariția iluziei și evenimentele care avuseseră loc în ea, până la găsirea lui Optsprezece ucisă la ieșire.

Din păcate, odată ce un scenariu din Tărâmul Demonilor era depășit, se crea o iluzie nouă pentru următoarea persoană care intra, așa că nu exista nicio modalitate de a verifica afirmațiile lui Mo Ran. Părea cam exagerat ca el să fi inventat o poveste atât de elaborată în doar câteva clipe, dacă era adevărată. Așa că, până când termină, mai mult de jumătate din mulțime părea să se îndoiască.

Un membru al tribului cu pene i-a vorbit în șoaptă subordonatului său, apoi a spus: „Mo Ran, Xia Sini, deși ați prezentat explicații, nu aveți dovezi. Pentru siguranța Izvorului Florilor de Piersic, trebuie să vă reținem până când problema va fi rezolvată.”

Mo Ran a zâmbit neputincios. ”Bine, bine. Mă gândeam eu că așa va fi. Nu mă voi plânge prea mult, atâta timp cât îmi dați să mănânc.”

„Desigur că o vom face.” Ea făcu o pauză. ”De acum înainte, vă rog să fiți cu toții în gardă pentru a preveni alte accidente. Cei care nu au ajuns aici cu promptitudine vor fi interogați unul câte unul pentru a elimina suspiciunile. În plus, voi informa liderii fiecărei secte, în special pe cei de la Vârful Sisheng, care este cel mai implicat. Dacă este posibil, aș dori să-l invit pe shizunul vostru aici pentru o discuție.”

La auzul acestor cuvinte, expresia lui Mo Ran se schimbă instantaneu. „Shizun?!”

Chu Wanning rămase tăcut, fără să scoată un cuvânt.

„Nu vreau să vină Shizun! Poate veni unchiul meu?”

„Problemele care implică un discipol trebuie raportate maestrului său. Așa a fost întotdeauna în lumea cultivării. Este diferit la Vârful Sisheng?”

„Nu, dar...” Mo Ran se scărpină frustrat în cap, oftând repetat, dar nu știa ce să spună.

Problemele care implică un discipol trebuie raportate maestrului său — desigur, era logic. Cu toate acestea, simplul gând la fața indiferentă a lui Chu Wanning și la ochii lui reci și aspri... Mo Ran era sigur că, dacă shizunul său ar fi venit, l-ar fi certat mai întâi pe Mo Ran, indiferent cine avea dreptate și cine nu. Mo Ran ar fi preferat să nu-l vadă deloc.

În cele din urmă, indiferent ce ar fi spus, nu putea face nimic. Atât el, cât și micul său shidi fuseseră închiși.

Închisoarea de la Izvorul Florilor de Piersic era o peșteră, nu foarte mare, dar nici prea mică, iar intrarea era acoperită de mărăcini vechi care ascultaseră doar de poruncile tribului înaripat. Interiorul nu vedea niciodată lumina zilei, dar, din fericire, exista un foc cu flăcări fermecate care ardeau continuu.

Mobilierul din interior era simplu: un pat larg și simplu din piatră, căptușit cu perne aurii-roșii din pene țesute, o masă de piatră și patru scaune de piatră, o oglindă de cupru și câteva seturi de boluri și căni. Mo Ran și Chu Wanning erau închiși acolo împreună.

Deși sentința nu fusese încă pronunțată, cel care se ocupa de ei părea să fi fost apropiat de Optsprezece. Deoarece Optsprezece își pierduse viața fără niciun motiv aparent, gardianul tribului înaripat se răzbuna pe ei, făcându-le viața mai grea.

În prima noapte, gardianul s-a învrednicit să le aducă ceva de mâncare; nu era grozavă și nici multă, dar era suficientă. Cu toate acestea, a doua zi, ea a adus doar niște carne crudă, legume, orez, făină și sare, pe care le-a aruncat neglijent în peșteră, spunând că nu are timp să se ocupe de mesele lor și că ar trebui să se descurce singuri.

„Bine, atunci ne descurcăm noi. E doar vorba de gătit. Ce e așa greu în asta?”, mormăi Mo Ran supărat, ghemuit pe pământ, alegând ingredientele comestibile. „Ce vrei să mănânci, shidi?”

„Orice.”

Mo Ran oftă. „Nu există mâncare mai greu de gătit decât cea numită «Orice». Să vedem, avem carne de porc, varză chinezească... Tsk, pasărea asta e chiar zgârcită, a lăsat doar frunzele de varză. Avem destul orez și făină, dar nu știu cât ne vor ajunge.” Mormăi în timp ce număra ingredientele, apoi se uită la Chu Wanning. „Vrei orez sau tăiței?”

Chu Wanning se odihnea pe pat, cu burta în jos. Se gândi puțin, apoi spuse: „Tăiței.” După o pauză, adăugă:„Tăiței cu supă și coaste de porc.”

„Ah ha ha, de unde să iau coaste de porc?”

„Atunci orice e bine.”

Mo Ran stătea cu picioarele încrucișate pe podea, cu o mână pe genunchi și obrazul lipit de cealaltă, și se gândi puțin. „Nu avem multe ingrediente aici. Ce zici de tăiței cu carne tocată?”

„Tăiței cu carne tocată?”

„Ți-ar plăcea?”

„Sigur. Sunt picanți?

Mo Ran zâmbi. ”Nici urmă de piper în ce ne-a dat pasărea aia."

După ce au decis ce vor mânca, Mo Ran a început să frământe aluatul. Chu Wanning era scund și nu prea puternic, așa că nu s-a obosit să se prefacă că îl ajută. Stând întins în pat, îl privea pe Mo Ran frământând biluța moale și albă, iar privirea i se înmuiase.

Chu Wanning simți brusc că nu era chiar atât de rău. Mo Ran nu știa cine era, așa că putea să stea lângă el, iar când Mo Ran gătea, se obosea să-l întrebe ce voia Chu Wanning să mănânce. Chiar nu era rău. Se simțea chiar puțin neliniștit, de parcă i se dăduse prea mult, de parcă ar fi furat totul de la un copil pe nume „Xia Sini”.

Mo Ran termină de gătit tăițeii și puse carnea tocată prăjită deasupra. Aveau foarte puține condimente, așa că nu putea să facă nimic sofisticat, dar tăițeii erau fierți până la o consistență moale, exact cum îi plăceau. De asemenea, tăiase partea grasă a cărnii de porc și o folosise pentru a prăji carnea. Carnea sfârâia când era turnată peste tăiței și, fără îndoială, va fi delicioasă odată amestecată.

„Shidi, cina e gata…„ Mo Ran ridică privirea și văzu că Chu Wanning adormise, încă întins cu fața în jos, cu capul întors într-o parte și sprijinit pe brațe. Genele lui lungi îi atinceau obrajii, iar expresia lui era pașnică.

„Gata…” murmură Mo Ran, apoi se apropie de pat și îi mângâie părul neted și negru ca cerneala al lui Chu Wanning.

„Când te văd așa, chiar semeni cu Shizun. Mă întreb ce relație ai cu Shizun și familia Chu din Lin'an. Și, mai exact, cine ne urmărește?” Mo Ran suspină. ”Mă întreb ce face Shizun în acest moment. Dacă ar ști ce s-a întâmplat aici, m-ar învinovăți din nou, fără să țină cont de nimic altceva?”

Culoarea ochilor lui Mo Ran se întunecă puțin în timp ce se juca cu o șuviță din părul lui Chu Wanning în jurul degetului. Suflă din nou ușor.

„Tu nu-l cunoști, dar de fiecare dată când se întâmplă ceva, el mă pedepsește aspru... Chiar nu mă place deloc.”

Cu toate acestea, Chu Wanning dormea, iar aceste cuvinte se risipiră fără greutate în tăcerea nopții, fără răspuns, la fel ca neînțelegerile care îi înconjuraseră de zeci de ani, de-a lungul a două vieți.

Mo Ran așteptă ca tăițeii să se răcească puțin înainte de a-l trezi pe Chu Wanning. „Shidi, cina e gata.”

Chu Wanning înăbuși un căscat și clipi somnoros. „Oh, cina...”

Mo Ran duse tăițeii la masă. Îi plăcea să gătească, dar ura să spele vasele, așa că, doar pentru a avea un vas mai puțin de spălat, turnă tăițeii direct în vasul în care îi prăjise.

Chu Wanning era uluit de acest mod neortodox și necultivat de a mânca, cu ochii mari, privind cu neîncredere marele vas cu tăiței. „Cum... ar trebui să mâncăm asta?”

„Împreună, desigur.” Mo Ran îi întinse o pereche de bețișoare și deja își unea mâinile cu un zâmbet larg. „Cursa pentru a vedea cine poate scoate mai mulți tăiței este pe cale să înceapă! Cine va mânca mai mult? Vom afla în curând.”

Chu Wanning rămase fără cuvinte.

Mo Ran râse vesel, cu ochii zâmbind. Chu Wanning îl privi pentru o clipă înainte de a spune: „E ca și cum, atâta timp cât ai mâncare, ești foarte...”

„Foarte fericit, nu-i așa?”

„Mm.”

„Ha ha, mâncarea este cel mai important lucru, până la urmă!” Mo Ran a luat cu obrăznicie o grămadă mare de tăiței și i-a mâncat pe toți, până i s-au umflat obrajii. „Nu arată grozav, dar sunt destul de gustoși.”

Chu Wanning avea o expresie întunecată în timp ce se uita fix la el pentru un moment lung, înainte de a spune în cele din urmă: ”Nu sorbi când mănânci.”

„Ha ha ha!” Mo Ran râse, bătându-se pe picior. „Cum poate un copil ca tine să semene atât de mult cu shizunul meu? Și el îmi spune să nu sorb, dar știi ce? Odată, când mâncam cu el, i-am aruncat intenționat un os în castron și s-a supărat teribil! Ha ha ha ha ha...”

Chu Wanning scrâșni din dinți. „Îndrăzneț!”

„Da, da, da! Exact așa a reacționat, de unde ai știut? Până și tonul era exact ca al lui! Hei, Shidi, serios, cred că voi doi sunteți rude îndepărtate. De ce nu-l întrebi pe Shizun când ajunge aici? O-oi... stai, nu ouăle, ouăle sunt ale mele...”

Capitolul 72: Acest Venerabil fierbe supă

Noaptea, cei doi stăteau întinși pe patul larg de piatră. Încercarea de a trece timpul în timp ce erau închiși era o sarcină în sine. Se antrenaseră și mâncaseră deja, iar acum nu mai aveau nimic de făcut.

Chu Wanning, calm și liniștit din fire, nu era prea deranjat, dar Mo Ran se plimba încoace și încolo în spațiul îngust al peșterii, iar timpul părea să treacă și mai încet.

„Ah, ce plictiseală. Ce plictiseală! Ce să fac? Ce să fac?”

„Dormi”, spuse Chu Wanning, cu ochii închiși.

„Dar e încă atât de devreme.” Mo Ran aruncă o privire la clepsidră și scutură din cap. „Prea devreme.”

Chu Wanning îl ignoră.

Mo Ran se rostogoli pe pat, apoi se apropie și îi trase de obraji. ”Shidi.”

Chu Wanning continuă să-l ignore.

„Shidiiii…”

Chu Wanning continuă să-l ignore cu hotărâre.

„Shidi!”

Chu Wanning deschise ochii furios. „Ce vrei?!”

Mo Ran îi luă mâinile lui Chu Wanning în ale sale și le legănă fără rușine înainte și înapoi. „Joacă-te cu mine.”

„Eu sunt shidi aici, sau tu?” Chu Wanning își smulse mâinile, mai mult decât furios. „Cine o să se joace cu tine?!”

Mo Ran zâmbi dulce, cu adevărat și complet fără rușine. „Tu, bineînțeles. Cine altcineva?”

Chu Wanning nu răspunse.

Mo Ran scoase șnurul roșu îngust care îi ținea părul ridicat, legă capetele și îl împletise într-un model distinct în jurul degetelor.

În ciuda protestelor sale, Chu Wanning se ridică în cele din urmă. „Ce e asta?”, întrebă el morocănos. „Cum se joacă?”

„Se numește leagănul pisicii. În general, fetele se joacă, băieții nu prea. Dar eu am crescut într-o casă plină de fete, așa că am învățat și eu.”

Chu Wanning îl privi.

„E destul de distractiv, de fapt. Uite, prinde cu degetul acest șnur... Nu, nu degetul acela, folosește degetul mic... Da, așa. Apoi ia degetul mare și arătătorul și prinde aceste două sfori aici...” Mo Ran îi dădea instrucțiuni încet și cu răbdare.

Flacăra lumânării trosnea, aruncând o lumină caldă asupra lor, unul mare și unul mic, cu capetele aplecate în concentrare, în timp ce treceau înainte și înapoi bucla de sfoară roșie făcută dintr-un șnur de păr, expresiile lor devenind încet mai blânde.

Chu Wanning ținea bucăți de sfoară întinse între degete, urmând instrucțiunile lui Mo Ran pentru a împleti un nou model. Apoi, din greșeală, a ratat o buclă. Când sfoara roșie a trecut din mâinile unuia în ale celuilalt, în loc să se transforme în noul model, a revenit la forma inițială: un simplu cerc.

Chu Wanning se uită la ea cu privirea pierdută, cu mâinile ridicate în aer și cu fața plină de neînțelegere. „De ce s-a destrămat?”, murmură el. „Ce s-a întâmplat...?”

„Ha ha, probabil ai ratat din nou o buclă.”

„Iar.”

„Gata, gata.” Mo Ran râse. „E plictisitor să faci același lucru la nesfârșit, hai să facem altceva.”

„Nu.” Acum era rândul lui Chu Wanning să fie nemulțumit. „Încă o dată.”

Mo Ran îl privi fără cuvinte.

Au petrecut trei zile în peșteră. În a patra noapte, Mo Ran era ocupat să pregătească ceva delicios pentru Chu Wanning, ca de obicei. În ultimele zile petrecute împreună, își dăduse seama de câteva lucruri, cum ar fi faptul că micul său shidi era cu adevărat din același loc ca și shizunul său — aveau chiar și aceleași gusturi în materie de mâncare.

Livrarea din această seară de la tribul păsărilor era o găină și câteva ciuperci. Mo Ran plănuia să facă supă de pui cu ciuperci, apoi să adauge niște tăiței făcuți de el. În ansamblu, nu ar fi fost prea rău.

„Mâncăm supă de pui în seara asta?”

„Mm-hmm.” Mo Ran îl privi pe Chu Wanning cu coada ochiului. Copilul era un geniu în artele marțiale, dar nu reușea să înțeleagă jocul cu mâinile. Era și încăpățânat peste măsură și, de câte ori avea ocazia, se juca cu un șnur de păr încercând să-l desfacă. Mo Ran nu se putu abține să nu zâmbească la expresia lui încăpățânată.

„Poți să te joci cu el cât timp gătesc”, spuse Mo Ran zâmbind. „Dar mă tem că supa o să fie gata înainte să-ți dai seama cum funcționează.”

Chu Wanning scoase un hmph rece și se opri. „Mai e ghimbir?”

„Să vedem... Da, e destul. Ne-au dat o grămadă ieri.”

Chu Wanning scoase un sunet de satisfacție. „Pune niște ghimbir, elimină mirosul de carne crudă.”

Mo Ran își mângâie bărbia. „Oh... și lasă-mă să ghicesc, să mai punem și niște fructe de goji?”

Ochii lui Chu Wanning se luminară. „Avem?”

„Pfft. Bineînțeles că nu. Mă gândeam doar că gusturile tale sunt exact ca ale lui Shizun. Și lui îi place ghimbirul și fructele de goji în supă.”

„Îți amintești ce-i place să mănânce?”

„Ha ha, da-da, sunt foarte isteț.” Mo Ran nu avea chef să explice. Oricum, nu putea să vorbească despre lucruri precum viețile trecute cu micul său shidi, așa că a intrat în joc. ”Sunt întruchiparea celor Douăzeci și patru de modele de pietate filială, nu știai? Păcat că Shizun nu vede sinceritatea mea din suflet.„

Mo Ran începu să curețe puiul în timp ce vorbea absent și nu observă expresia lui Chu Wanning. Îi smulse penele și îi scoase măruntaiele cu o mână sigură și experimentată și era pe punctul de a fierbe sângele când îl auzi pe micul său shidi spunând cu voce joasă: ”Nu este neapărat neștiutor."

„Huh?”

Când Mo Ran a ridicat privirea, vârfurile urechilor lui Chu Wanning erau roșii. El s-a întors și și-a dres vocea. „Am spus că Bătrânul Yuheng nu este neapărat neatent la faptul că ești bun cu el.”

„Oh, asta. Nu contează; sunt obișnuit. Chiar dacă mi-am dorit, odată, să fie ca maeștrii altora și să mă întrebe uneori cum sunt, sau să-și amintească ocazional preferințele mele – cum ar fi faptul că știu ce îi place să mănânce. Acum totul e în trecut. Când am intrat în sectă, am fost păcălit de aspectul său frumos și am crezut că este o persoană blândă. Acum, când mă gândesc la asta, este într-adevăr...” Mo Ran a suspinat. ”Stimatul meu shizun este atât de ilustru și de inaccesibil, și pe deasupra este și ocupat. Cum aș putea îndrăzni să sper la atenția lui? Ha ha, ah ha ha ha.”

La început, aceste cuvinte l-au supărat puțin pe Chu Wanning, dar apoi s-a gândit la ele. Deși era preocupat de Mo Ran în viața de zi cu zi, el într-adevăr păstra o aparență de distanțare și răceală. A lăsat capul în jos, fără să spună nimic, iar furia s-a transformat în consternare. După un timp, a sărit din pat și s-a îndreptat în tăcere spre Mo Ran.

„Ce s-a întâmplat?”

„Tu gătești mereu. Mâncarea de azi e simplă, așa că o să gătesc eu pentru tine.”

Mo Ran clipi, apoi zâmbi. „De unde ți-a venit ideea asta? Ești prea scund ca să ajungi la sobă — cum o să gătești? În plus, sunt shixiong-ul tău, acum că mi-ai spus așa. Măcar atât pot să fac, să te hrănesc."

Chu Wanning a adus un scaun și s-a urcat pe el, apoi l-a privit cu încăpățânare, fără să spună un cuvânt.

Mo Ran a clipit fără să spună nimic.

„De ce te uiți așa la mine? Pot să ajung la sobă fără probleme.”

Mo Ran l-a privit în tăcere.

„Poate că bătrânul Yuheng nu știe ce îți place să mănânci, dar eu nu sunt fără inimă ca el”, a spus Chu Wanning fără expresie. „Du-te și odihnește-te, gătesc eu.”

Așa că Chu Wanning se apucă să pregătească cina, refuzând să-l lase pe Mo Ran să-l ajute nici măcar puțin. Avea o aură amenințătoare și o ferocitate concentrată în ochi în timp ce ridica cuțitul de bucătărie în aer și îl cobora cu rigiditate asupra bietului pui. Mo Ran aproape că nu putea să se uite.

Mo Ran încercă să-l ajute, dar chiar și temperamentul micului său shidi era exact ca al shizunului său, iar Chu Wanning ura să fie întrerupt când era concentrat. În cele din urmă, Mo Ran nu putu decât să se scarpine în cap și să se îndrepte spre pat, unde se trânti.

După ce puse în sfârșit puiul în oală, Chu Wanning o acoperi cu un capac de lut și era pe punctul de a se întoarce să spună ceva când auzi o voce slabă venind de la intrarea în peșteră.

„A-Ran, Xia-shidi, sunteți acolo?”

De îndată ce Mo Ran auzi această voce, sări de pe pat ca și cum ar fi fost lovit de fulger și se repezi spre intrare. Prin crăpătura dintre tufișuri, prima persoană pe care o văzu era cineva din tribul cu pene. Stătea acolo rece, dar când Mo Ran se uită în jur, îl văzu pe Shi Mei în spatele ei, îmbrăcat în alb, ca de obicei, și cu fața plină de îngrijorare. Mo Ran era extaziat. „Shi Mei! Ce... ce faci aici?”

„Am ceva important să-ți spun”, spuse Shi Mei. „Liderul sectei a primit raportul și s-a grăbit imediat la Izvoarele de Piersic Înfloriți. În timp ce vorbim, el negociază cu tribul cu pene. Voi cum sunteți? Vă tratează bine?”

„Sunt bine. Mănânc bine, beau bine și sunt plin de viață, ca întotdeauna.” Mo Ran făcu o pauză. „Dar Shizun? Unde este?”

„Am auzit că este încă în izolare și nu a venit.”

„Oh…” Ceva trecu prin ochii lui Mo Ran, apoi suspină.„Nu-i nimic dacă nu a venit...” murmură el.„Nu-i nimic.”

„Dar bătrânul Xuanji a venit să garanteze pentru Xia-shidi”, spuse Shi Mei. „Xia-shidi a adormit deja?”

„Nu, pregătește supa. Shidi, vino aici!”

Chu Wanning lăsă jos evantaiul mic de bambus cu care ațâța flăcările și se îndreptă spre intrare. Se uită la cei doi oameni din afară, fără să pară deloc surprins, și spuse cu voce monotonă: ”Ce este?”

Shi Mei nu apucă să spună nimic, că reprezentanta tribului cu pene scoase un sunet de dispreț. „Ce altceva ar putea fi?”, replică ea. „Au venit oamenii de la Vârful Sisheng. Maestrul tău spune că va garanta pentru tine și că se întâlnește chiar acum cu Marele nostru Domn Nemuritor.”

„Maestrul meu?”

„Bătrânul Xuanji.”

„Oh.” Chu Wanning se opri, cu fața complet inexpresivă. „Bine.”

Colțul gurii reprezentantei tribului cu pene se crispă. „Voi doi puteți ieși. Toată lumea s-a adunat la Pavilionul Picăturii de Rouă, așteptând să vă audă explicațiile.”

Chu Wanning se întoarse să se uite la supa de pui de pe sobă. „Eu nu merg. Supa nu e gata încă și trebuie să o supraveghez. Mo Ran, poți vorbi tu în locul meu.”

Aceste cuvinte o făcură pe reprezentanta tribului cu pene să creadă că copilul era imatur și nerezonabil. Ea zâmbi rece, dorind să-l sperie. „Dacă nu te duci, vei pierde șansa de a te apăra. Și dacă vei fi considerat ucigaș, îți vei pierde capul.”

Cu toate acestea, Chu Wanning nu era deloc îngrijorat. Avea o expresie indiferentă pe chip, i-a aruncat o privire rece și s-a întors să plece.

Shi Mei era pe punctul de a-l striga, dar Mo Ran a scuturat din cap zâmbind. „Lasă-l. Mă duc eu.”

„Dar Bătrânul Xuanji a venit până aici. Ar fi nepoliticos să nu-l salute…”

Înainte ca Mo Ran să apuce să spună ceva, vocea lui Chu Wanning se auzi de departe. „Mo-shixiong, te rog să-i transmiți salutările mele lui Shizun.”

Shi Mei rămase fără cuvinte. Vorbise atât de încet, dar băiatul îl auzise totuși. Simțindu-se puțin jenat, tuși și așteptă ca reprezentanta tribului cu pene să deschidă tufișurile care acopereau intrarea în peșteră, apoi îl apucă pe Mo Ran și plecă.

În mod neașteptat, Chu Wanning se întoarse și strigă: „Shixiong.”

Mo Ran zâmbi. „Shidi, te-ai răzgândit? Vrei să vii și tu până la urmă?”

Mâna mică a lui Chu Wanning flutură din mânecă. „Bineînțeles că nu. Voiam doar să-ți reamintesc să te întorci repede, altfel supa se va răci.”

Mo Ran clipi, apoi râse neputincios. „Bine. Așteaptă-mă.”

„Mn.” Chu Wanning nu mai spuse nimic în timp ce îl privea pe Mo Ran îndepărtându-se și dispărând după un colț. Apoi se întoarse să se ocupe de supă.

Pavilionul Picăturii de Rouă nu era departe de peștera-închisoare. Pe drum, Shi Mei spuse fără să se gândească: „A-Ran, se pare că te-ai apropiat și mai mult de Xia-shidi în ultima vreme.”

Mo Ran zâmbi. ”Da, am trecut prin multe împreună. Ce, Shi Mei, eștigelos pe un copil?„

A urmat o pauză, apoi Shi Mei a spus: ”Prostii.„

”Ha ha ha, nu-ți face griji. Persoana mea preferată este și va fi întotdeauna Shi Mei.„

”Ajunge cu prostiile... Simt doar că Xia-shidi este puțin ciudat.„

”Ciudat? Oh...„ Mo Ran s-a gândit puțin, apoi a încuviințat: ”Cred că este destul de ciudat."

„Și tu crezi la fel?”

„Da.” Mo Ran zâmbi. „E atât de mic, dar vorbește ca un adult, iar puterea lui nu e de glumă. Oh, și nu am apucat să-ți spun încă, dar lucrurile care s-au întâmplat în iluzie au fost și mai bizare. Cred că ar putea fi o rudă îndepărtată a shizunului nostru, știi.”

Shi Mei își schimbă ușor privirea. „De ce spui asta?”

„Am văzut pe cineva în iluzie, fiul guvernatorului Lin'an de acum două sute de ani. Și el se numea Chu, arăta ca Shizun, iar fiul lui arăta și el...”

Chiar când Mo Ran ajungea la partea importantă, un val de înjurături răsună în fața lor. Ridică privirea la timp pentru a-l vedea pe Xue Meng venind cu pași mari, cu fața întunecată ca un nor de furtună, înjurând în continuare fără oprire. „Nenorocitule! Bestie! Câine fără rușine!”

Capitolul 73: Acest Venerabil este confuz

După ce s-a întâlnit atât de brusc cu Mo Ran, Xue Meng a clipit. Era prima dată când cei doi se vedeau față în față de când Mo Ran fusese reținut.

Când Mo Ran și-a amintit cum Xue Meng îl apărase în fața mulțimii, a zâmbit fără să vrea către vărul său.

Xue Meng, însă, era complet șocat de acest zâmbet. „Ce?” spuse el disprețuitor, cu fața plină de dezgust. „La ce te uiți?! De ce zâmbești?! Ce e de zâmbit?!”

„Te salut.”

„Scârbos!”

Mo Ran clipi, stupefiat.

Această replică a ucis complet încercarea lui Mo Ran de a începe o conversație. Shi Mei murmură gânditor pentru o clipă, dar nu insistă pentru alte răspunsuri, în schimb se întoarce către Xue Meng zâmbind. „Tinere maestru, cine te-a supărat acum?”

„Cine altcineva ar putea fi? Cine altcineva ar putea fi?! Depravat! Josnic! Dezgustător! Obscen!”

Mo Ran suspină. „Nu rimează."

„Cui îi pasă?! Fă-o tu, dacă ești așa grozav!”

„Nu sunt grozav, sunt incult”, chicoti Mo Ran. „Haide, spune-ne. Cine te-a supărat?”

„Pun pariu că a fost din nou Da-shixiong”, spuse Shi Mei zâmbind.

„La naiba cu Da-shixiong! Bestia! Perversul! Dacă se culcă cu atâtea femei, cum de nu are vreo boală cu transmitere sexuală?! Aș renunța cu bucurie la zece ani din viața mea ca să-l blestem să aibă răni pe cap și puroi curgând din picioare – să-i putrezească nasul și ochii! Să vedem atunci cine o să mai creadă că e așa de atrăgător! Oameni josnici, nerușinați, obsceni...”

Mo Ran clipi, uimit din nou.

Știind că Xue Meng era pe cale să se afunde într-un ciclu fără sfârșit, Shi Mei îl opri în grabă și arătă înapoi spre drum. „Șșș, uite, au venit cultivatoarele care îl plac pe Da-shixiong.”

Xue Meng sări în sus și scoase un sunet ascuțit, o urmă de teamă trecând pe fața lui mereu mândră. „Degenerați murdari”, înjură el încet. Chiar și așa, se întoarse și fugise, cu coada între picioare ca un câine vagabond. Într-o ultimă încercare de a-și salva demnitatea, spuse înainte de a pleca: „Mi-am amintit brusc că am ceva de făcut, așa că plec acum!”

Mo Ran îl privi fugind până dispăru din vedere. „Uau”, spuse el uimit. „Acest Da-shixiong este cu adevărat pe cinste, dacă poate să-l sperie atât de tare pe Xue Meng!

Shi Mei se abținu să râdă. ”Așa este de când Xue Meng a dat peste el la un local zilele trecute și s-au luat la bătaie. Cred că și-a găsit nașul.

„Uimitor, uimitor. Trebuie să-l văd cu ochii mei cândva.” Acestea erau cuvintele care ieșiseră din gura lui Mo Ran, dar în sinea lui știa deja mai mult sau mai puțin ce se întâmplă. Dacă acest «Da-shixiong» putea să-l facă pe Xue Meng să se ascundă așa, era cu siguranță persoana la care se gândea Mo Ran.

Nu era însă momentul să se bucure de spectacolul oferit de Xue Meng. Xue Zhengyong și Bătrânul Xuanji ajunseseră la Pavilionul Picăturilor de Rouă și discutau în șoaptă despre uciderea lui Optsprezece cu stăpânul Izvoarelor de Piersic Înfloriți, Bătrânul Nemuritor al tribului înaripat.

Bătrâna Nemuritoare era practic divină. O strălucire de lumină spirituală îi înconjura și îi învăluia corpul și, deși părea o femeie tânără, de o vârstă fragedă, numai cerul știa câți ani avea de fapt.

Ea îi explica calm cazul lui Xue Zhengyong când un servitor personal intră și raportă în șoaptă: „Bătrână Nemuritoare, i-am adus.”

„Trimite-i înăuntru.”

Mo Ran îl urmă pe Shi Mei în pavilionul încălzit și scrută zona. În clipa în care îl văzu pe Xue Zhengyong fluturând acel evantai infam în timp ce vorbea cu ceilalți, strigă: „Unchiule!”

„Copilul meu, copilul meu.” Xue Zhengyong se uită în direcția vocii lui Mo Ran. Ochii i se luminară și se grăbi să le facă semn să se apropie. „Haide, stai lângă unchiul tău”, îi spuse, bătându-l pe Mo Ran pe umăr.

„Nu am ucis-o...”

„Bineînțeles că nu, bineînțeles că nu.” Xue Zhengyong suspină din nou și din nou. „Nu-mi pot imagina cum a apărut această neînțelegere. Bătrânul Nemuritor mi-a spus totul și am venit să te ajut să-ți dovedești nevinovăția.” El suspină încă o dată. „Cerurile să aibă milă, uite cât ești de umilit.”

Îl trase pe Mo Ran lângă el, iar Bătrânul Nemuritor al tribului cu pene nu îl opri, ci doar îi privi cu ochi impasibili.

Mo Ran îl salută și el pe Bătrânul Xuanji și se așeză repede lângă Xue Zhengyong. Totuși, lui Mo Ran i se păru ciudat că Xuanji nu observă imediat absența propriului său discipol, Xia Sini. În schimb, îi făcu un semn cu capul lui Mo Ran, absent.

În cele din urmă, Bătrânul Nemuritor al tribului înaripat a spus: „Eh? Unde este celălalt copil? Cel numit Xia.”

„Ah, așa este.” Abia atunci Xuanji păru să-și dea seama. „Unde este... discipolul meu?”

În ochii lui Mo Ran, aceasta era o lipsă evidentă de grijă față de Xia Sini, și era oarecum supărat. „Shidi al meu este încă închis. M-a rugat să te salut în numele lui.”

„Așa să fie.” Xuanji dădu din cap. „De ce nu a venit?”

„Gătește”, răspunse Mo Ran sec.

Răspunsul său fu întâmpinat cu o tăcere uluitoare.

Odată ce Xue Zhengyong își reveni din uimire, râse. „Mâncarea e mai important decât să-și reabiliteze numele?”

„Ce copil încăpățânat”, spuse Xuanji, zâmbind. „O să mă duc să văd ce face după ce se termină întâlnirea.”

„Nu e nevoie. Luăm cina împreună după asta”, spuse Mo Ran. „Interoghează-mă cum vrei, dar hai să terminăm odată.”

Astfel, Xue Zhengyong spuse: „Bătrână Nemuritoare, să continuăm discuția noastră anterioară. Ce zici de asta: avem un bătrân în secta noastră care este priceput în arta rafinării pilulelor. Înainte să vin, i-am cerut să creeze un număr de pilule de puritate.”

„Pilule de puritate?” Bătrâna Nemuritoare fu ușor surprinsă și își atinse ușor colțul buzelor cu un deget delicat, roșu. „Sunt genul care îi fac pe muritori să spună adevărul absolut?”

„Așa este.”

Bătrâna Nemuritoare era destul de surprinsă. „Materialele necesare pentru a face aceste lucruri sunt complexe și dificil de rafinat, și chiar și aici, în Izvoarele de Piersici Înfloriți, ar dura cel puțin o jumătate de lună pentru a produce o astfel de pastilă. Sunt uimită să aud că secta lui Xianjun are un astfel de maestru al medicamentelor. De ce nu l-ai adus cu tine?”

„Este antisocial și nu-i place să călătorească cu alții”, a răspuns Xue Zhengyong. ”Pillele sunt în prezent rafinate și pot fi trimise la Izvoarele de Piersic Înfloriți prin porumbel în zece zile. Când va veni momentul, o invit pe Bătrâna Nemuritoare să verifice eficacitatea pillelor, apoi să le dea tinerilor discipoli. Adevărul va fi dezvăluit atunci.”

Bătrâna Nemuritoare a contemplat în tăcere pentru un moment, apoi a înclinat capul. „Este acceptabil.”

Xue Zhengyong a răsuflat ușurat și a zâmbit. ”Atunci, dacă așa stau lucrurile, lasă-mă să mă duc să-mi scot celălalt discipol din peștera-închisoare.”

„Stai.”

„Ce este?”

„Până când această chestiune nu va fi clarificată, atât Mo Ran, cât și Xia Sini rămân sub suspiciune„, spuse Bătrânul Nemuritor.”Chiar și cu asigurarea liderului sectei, venerabilul meu nu poate să-i lase pe cei doi să plece liberi.”

La auzul acestor cuvinte, Xue Zhengyong închise evantaiul cu un zgomot sec. În timp ce un zâmbet îi rămase pe buze, privirea lui deveni mai rece. „Acum ești puțin ipocrit, Bătrâne Nemuritor.”

Bătrânul Nemuritor din tribul înaripat ridică privirea și îl fixă cu ochii lui roșii. „Xue-zunzhu nu este mulțumit de decizia venerabilului?”

„Bineînțeles că nu. Discipolii sectei mele nu au fost încă condamnați. Din moment ce Bătrânul Nemuritor are garanția mea și a Bătrânului Xuanji că îi vom supraveghea, ce motiv ar fi să îi ținem în detenție?”

„Nu este vorba de detenție”, spuse Bătrânul Nemuritor cu răceală. ”Nu sunt maltratați și primesc mese zilnice fără întrerupere. Le-am restricționat doar mișcările. Nu este nerezonabil.”

Xue Zhengyong încă zâmbea, dar zâmbetul său rămânea rece. „Nu e nerezonabil? Din câte am auzit, peștera aceea nu vede niciodată lumina soarelui sau a lunii. E locul în care închideți criminalii care au fost găsiți vinovați. Alegerea Bătrânului Nemuritor de a numi asta «nerezonabil» este doar o vorbă goală.”

„Xue-zunzhu”, spuse sever un gardian al tribului înaripat din lateral. „Te rog ai grijă cum vorbești!”

„Ce, am spus ceva nepoliticos? Nu îl umilesc sau insult pe Bătrânul Nemuritor și nu am spus decât adevărul. Poate că cuvintele mele nu sunt politicoase, dar nu sunt nerezonabile.”

Acest răspuns îl înfurie și mai tare pe gardianul tribului înaripat. „Tu!”

O mână palidă ca jadul se întinse și îl opri. Bătrâna nemuritoare ridică capul și îi zâmbi rece lui Xue Zhengyong. „Zvonurile din tărâmul muritorilor spuneau că Xue-zunzhu din Vârful Sisheng era doar o față frumoasă, cu putere de rezervă, dar destul de lipsit de inteligență — cu siguranță nu era unul care să se priceapă la jocuri de cuvinte. Acum, venerabilule, vedem că zvonurile erau destul de înșelătoare, pentru că Xue-zunzhu este, de fapt, o persoană foarte rațională."

Xue Zhengyong îi zâmbi și el, dar în ochii lui nu mai era nici urmă de veselie. ”Nu sunt decât un om vulgar. Te rog să nu mă iei în seamă, Bătrână Nemuritoare.”

Bătrâna Nemuritoare din tribul înaripat zâmbi, ridică mâna și luă o mandarină. O curăță cu mare grijă înainte de a-i oferi fructul curățat lui Xue Zhengyong. „Atunci de ce nu facem amândoi un pas înapoi? Nu va fi posibil să le acordăm discipolilor tăi aceleași libertăți ca înainte, dar nici să-i lăsăm în temniță nu este cu siguranță potrivit. Voi ordona eliberarea imediată a lui Xia Sini, iar Mo Ran și Xia Sini vor fi cazați în Pavilionul Câmpiei, care este un loc pentru primirea oaspeților. Singurele condiții pe care le cer sunt ca aceștia să fie supravegheați și să li se interzică să facă chiar și un pas în afara pavilionului. De acord?"

Xue Zhengyong a tăcut pentru o clipă. Apoi a ridicat mâna. A rămas suspendată în aer pentru un moment lung, dar în cele din urmă a acceptat mandarina.

Pavilionul Câmpiei era poate un loc de cazare pentru oaspeți, dar Izvoarele de Piersic Înfloriți nu primeau oaspeți prea des. Prin urmare, interiorul pavilionului fusese neglijat de mult timp. Deoarece Bătrâna Nemuritoare le permisese să se mute acolo, Mo Ran hotărî să meargă să facă curățenie, apoi să se întoarcă să-l ia pe Xia Sini după ce totul era în ordine.

Xue Zhengyong și Xuanji mai aveau lucruri de discutat, așa că, sub supravegherea mai multor membri ai tribului înaripat, Mo Ran și Shi Mei se duseră mai întâi la Pavilionul Câmpiei.

Pavilionul era situat în zona de nord-vest a Izvoarelor de Piersici Înfloriți. O adevărată pădure de flori înflorea în jurul lui, creând o ceață strălucitoare, luminată de soarele apus.

„Este un loc bun. Nu va fi atât de rău să stăm aici”, spuse Mo Ran fericit.

Shi Mei oftă. „Cum poate fi acesta un loc bun? Voi doi sunteți nevinovați. Nu ați ucis pe nimeni, și totuși ați fost acuzați de asta. Păcat că Shizun nu a putut veni. Dacă ar fi venit, ar fi putut folosi Tianwen pentru a vă interoga, și nu ar fi fost nevoie de pastile de puritate pentru a descoperi adevărul.”

„Ha ha, dacă ar fi atât de simplu. Tianwen este o armă sfântă, dar, deși are capacitatea de a scoate adevărul la iveală, eficacitatea ei depinde în totalitate de intenția utilizatorului de a interoga pe cineva. Crezi că păsările acelea ar fi dispuse să-l lase pe shizun să mă interogheze? L-ar crede?”

„Adevărat...”

Pe când soarele era pe cale să apună, Mo Ran se apucă să facă ordine în pavilion, ajutat de Shi Mei.

Era cu siguranță ciudat. Abia când Mo Ran termină de curățat pavilionul și se așeză să se odihnească și să bea ceai, își dădu seama că nu simțea nicio bucurie secretă pentru că putea petrece timp singur cu Shi Mei. Nici nu avea gânduri flirtante.

Mo Ran se înecă când își dădu seama și aproape că scuipă ceaiul.

Shi Mei a sărit surprins. „Ce s-a întâmplat?”

„Nimic.” Mo Ran a fluturat mâinile frenetic, dar în interior înjura.

Oare se antrenase atât de mult cu Chu Wanning încât se transformase și el în Liuxia Hui? Iată: Pavilionul Câmpiei, un loc pustiu, fără suflet, unde florile de piersic se legănau și doi bărbați singuri fuseseră lăsați singuri, având doar unul pe celălalt ca tovarăș. În orice moment din trecut, Mo Ran ar fi profitat cu siguranță de ocazie pentru a se giugiuli cu Shi Mei înainte de a trece la treabă.

Ce se întâmplase cu el în ultima vreme? Se purta atât de pur și rece, cine era el acum?

Mo Ran se scărpină pe cap.

Shi Mei clipi.

Ochii lor se întâlni, iar Mo Ran zâmbi prostesc, cu gropițele lui drăguțe și adorabile. „Florile de piersic de afară sunt frumoase. Mă duc să culeg o ramură, să o iei cu tine.”

„Plantele sunt vii, lasă-le să înflorească cum se cuvine pe ramurile lor”, spuse Shi Mei.

„Mn... Ai dreptate. Atunci... atunci nu le voi culege!”

Stăteau acolo în tăcere, iar Mo Ran căuta în mintea lui orice ar fi putut începe o conversație. În curând își dădu seama că, întrucât se întâlniseră rar în ultima vreme, nu aveau nimic despre care să vorbească.

Când ridică privirea, observă că Shi Mei era acoperit de un strat subțire de sudoare de la cât îl ajutase să facă curățenie. Simțind o durere în inimă, scoase o batistă din roba sa și i-o întinse. „Să te ștergi.”

Shi Mei coborî pleoapele, aruncând o privire înspre el, și când văzu că Mo Ran strângea nerăbdător batista, nu putu decât să zâmbească. „Mulțumesc”, răspunse el cu blândețe.

Apoi a luat batista și și-a șters ușor fruntea. Batista era ușoară și moale, fiind cusută din cea mai bună mătase. După ce Shi Mei a folosit-o, a spus: „O să iau batista și o să o spăl înainte să ți-o dau înapoi.”

„Bine”, răspunse Mo Ran prompt. Receptivitatea lui față de orice dorea Shi Mei era practic înrădăcinată la acest moment. "Dacă îți place, nu-i nevoie să o returnezi."

Shi Mei râse. „Nu ar fi corect, uite ce bine este făcută batista asta...” O deschise, netezind cutele pentru a o plia din nou. Însă, în timp ce degetele sale subțiri și delicate simțeau batista întinsă, Shi Mei se opri, surprins, și scoase un sunet ușor de uimire.

„Ce este?”

Shi Mei ezită și ridică privirea zâmbind. „A-Ran, chiar vrei să-mi dai batista asta?”

„Dacă-ți place, ia-o. Ce e al meu e al tău.” Mo Ran era foarte generos.

În privirea lui Shi Mei se citea un zâmbet. „Împrumuți flori de la alții pentru a-l venera pe Buddha. Nu ți-e teamă că Shizun va afla și te va pedepsi?”

„Huh?” De data asta, Mo Ran era cel surprins. „Ce vrei să spui cu «a împrumuta flori pentru a-l venera pe Buddha»? Ce legătură are Shizun cu asta?”

„Uită-te și tu." Tonul lui Shi Mei era puțin greu de descifrat. ”O floare de haitang atât de mare. Când ți-a dat Shizun batista lui?"

Capitolul 74: Vina Venerabilului

Mo Ran rămase mut de uimire.

Trecu mult timp până când își reveni, cu fața roșie ca focul, fluturând mâinile în mod frenetic. „Nu, asta, uh, nu știu, asta nu e a mea, unde mi-a dispărut batista? Eu, eu, oh, Doamne, cum o să scap din asta...”

Mo Ran se uită la bucata de pânză de mătase cu o floare de haitang cusută într-un colț, dar nu-și putea aminti de nimic care să-i explice de ce o avea. Se gândi cu disperare, apoi se lovi brusc cu mâna peste frunte. „Ah!”

„Ce este…?”

„Mi-am amintit!” Mo Ran a răsuflat ușurat și a luat batista din mâinile lui Shi Mei cu un zâmbet. ”Scuze, nu e a mea, așa că nu ți-o pot da.”

Shi Mei a tăcut. Nici măcar nu am spus că o vreau.

„Nici a lui Shizun nu e – nu toate lucrurile cu haitang pe ele sunt ale lui Shizun.” Mo Ran împături batista cu grijă și o băgă înapoi în robă, extrem de ușurat că nu luase din greșeală un obiect al shizunului său. „E a lui Xia-shidi.”

Shi Mei părea gânditor. ”A lui Xia-shidi?”

„Mm-hmm. Am locuit împreună în ultimele zile, așa că poate am luat-o pe cea greșită de pe uscător azi dimineață sau ceva. Ha ha, ce jenant.”

Shi Mei tăcu pentru o clipă, apoi zâmbi blând și spuse: „Mm, nu-i nimic grav.” Se ridică. „Se face târziu. Ar trebui să mergem să-l luăm pe Xia-shidi.”

Ieșiră din pavilion și se îndreptară spre peșteră.

Nu ajunseră prea departe când Shi Mei începu să încetinească. La început nu se observă prea bine, dar apoi se împiedică de o piatră și ar fi căzut dacă Mo Ran nu ar fi reacționat repede și nu l-ar fi prins la timp.

Mo Ran fu șocat de tenul palid al lui Shi Mei. „Ce s-a întâmplat?”

„Nu e nimic.” Shi Mei a respirat adânc. ”Nu am mâncat mult la prânz. Mă simt doar puțin amețit. Nu e nimic grav, o să-mi treacă după ce mă odihnesc puțin.”

Cu cât încerca să treacă peste, cu atât Mo Ran era mai îngrijorat. Acum că se gândea la asta, Shi Mei nu era prea bun la qinggong, iar totul aici, la Izvoarele de Piersic Înfloriți, de la mâncare la haine, costa pene. Mo Ran se asigurase întotdeauna să-i dea lui Shi Mei câteva pene, dar era închis de câteva zile, iar Xue Meng era prea nepăsător ca să aibă grijă de cineva...

Cu cât se gândea mai mult Mo Ran, cu atât devenea mai îngrijorat. „Și la sectă obișnuiai să sari peste prânz, dar nu te-am văzut niciodată în starea asta”, îl presă el. „Să cred că asta e rezultatul unei singure mese ratate? Spune-mi adevărul: când ai mâncat ultima oară?”

„Eu...”

Expresia lui Mo Ran se întunecă și mai mult când Shi Mei ezită să răspundă. Îl apucă pe Shi Mei și începe să meargă în direcția opusă.

„A-Ran, unde mergem?”, se agită Shi Mei.

„Unde e mâncarea!”, spuse Mo Ran aspru, dar când se întoarse, în ochii lui se citea doar îngrijorare. „De ce nu ai avut grijă de tine cât am fost plecat? Tu mereu, mereu te gândești la ceilalți și îi pui pe alții pe primul loc! Dar tu? Te-ai gândit vreodată la tine?”

„A-Ran...”

Mo Ran îl târî pe Shi Mei până la o tavernă. În mod normal, Shi Mei aparținea Diviziei de Vindecare și nu ar fi trebuit să se afle în regiunea Diviziei de Atac fără un permis. Cu toate acestea, anxietatea crescuse foarte mult de la incidentul cu Optsprezece, așa că tribul cu pene ridicase restricția pentru a ușura lucrurile.

„Ce vrei? Comandă orice.”

„Orice e bine.” Shi Mei se simțea puțin vinovat. „Îmi pare rău, am vrut să vin să ajut, dar am ajuns să stau în cale...”

„Nu e nevoie de scuze între noi.” Mo Ran îi atinse fruntea și își înmuiă tonul. „Comandă tu. Plătesc eu, iar tu poți să mănânci în liniște.”

Shi Mei se uită la el. „Dar tu?”

„Trebuie să mă duc să-l iau pe Xia-shidi. E un paznic la peșteră, dar tot îmi fac griji, având în vedere că ucigașul e încă în libertate.”

Când Shi Mei își dădu seama că Mo Ran voia să plece, ochii lui păreau să se întunece pentru o clipă. „Doar două chifle, atunci”, spuse el repede. „Merg cu tine și mănânc pe drum.”

Mo Ran voia să încerce să-l convingă să renunțe, când se auzi un ciripit feminin, ca de păsări, venind din afară. Câteva zeci de tinere cultivatoare, toate aranjate, intrară în clădire chicotind.

„Hei, negustorule, am o întrebare”, spuse cu un zâmbet doamna din fruntea grupului. „Da-shixiong... a rezervat sala de banchet la această tavernă în seara asta?”

„Într-adevăr, într-adevăr.” Negustorul era numai zâmbet. Nu le luase mult timp tribului cu pene să-și dea seama că lui Da-shixiong îi plăceau vinul și cântecele, așa că în fiecare seară organizau un banchet la o tavernă sau alta. Oriunde mergea acest „Da-shixiong”, un grup de doamne chicotind se aduna cu siguranță.

Desigur, doamnele erau încântate și s-au grăbit imediat să-și rezerve mesele. Din când în când, cuvintele lor ajungeau la urechile lui Mo Ran. Erau toate: „Xiao-Fang, cum arată pictura de pe sprâncenele mele? Crezi că lui Da-shixiong o să-i placă?” „E minunată. Ce părere ai despre rimelul meu? E prea strălucitor? O să creadă că sunt ușuratică?„ și alte lucruri de genul: ”Ești atât de frumoasă, Da-shixiong o să te placă cu siguranță! Ieri l-am văzut uitându-se la tine de câteva ori.” «Aiya, nu mă mai tachina – dacă ar fi așa! Da-shixiong preferă cu siguranță pe cineva ca Jiejie, rafinată și atât de cultivată.»

Mo Ran nu avea cuvinte. Chiar și în vremuri atât de tulburi, aceste doamne puteau să se agite așa pentru un bărbat. Colțul gurii i se crispă și se întoarse spre Shi Mei. „Atunci, chifle să fie. Să le luăm și să mergem – o să-mi fac griji dacă te las singur aici, în peștera asta a animalelor carnivore.”

Shi Mei a dat din cap la expresia lui Mo Ran, râzând ușor.

Cel mai gustos lucru din meniul acestei taverne erau chiflele mari și apetisante cu carne. Mo Ran cumpără zece odată și i le dădu pe toate lui Shi Mei. Când Mo Ran îl privi pe Shi Mei care ronțăia fericit chiflele în timp ce mergeau, reuși în sfârșit să se relaxeze puțin.

Nimeni nu se aștepta ca chifla să-l doboare pe Shi Mei.

Stomacul lui era deja slab, așa că, mâncând brusc o chiflă unsuroasă după ce nu mâncase nimic atât de mult timp, a început să-l doară imediat.

Acum Mo Ran chiar nu mai putea merge să-l ia pe Xia-shidi. L-a cărat pe Shi Mei, palid și transpirat, înapoi la Pavilionul Câmpiei, în grabă, și l-a așezat pe patul pe care îl pregătise, apoi a fugit să cheme un medic.

După ce i-a dat niște medicamente și apă caldă, Mo Ran s-a așezat lângă pat, plin de remușcări, în timp ce se uita la fața palidă a lui Shi Mei. „Te doare încă? Uite, o să-ți frec burtica.”

Vocea lui Shi Mei era liniștită și slabă. „Nu e nevoie... e bine...”

Mâna mare și bine definită a lui Mo Ran ajunsese deja să-l maseze ușor prin pătură. Poate pentru că presiunea era potrivită și se simțea bine, Shi Mei nu a protestat. Respirația i s-a uniformizat sub mângâierile atente și a adormit.

Mo Ran a rămas până când Shi Mei a adormit profund, apoi s-a pregătit să plece. Înainte să se ridice, mâna i-a fost prinsă.

Ochii lui Mo Ran, negri cu o nuanță de violet, s-au mărit. „Shi Mei?”

„Doare... Nu pleca...” Ochii frumosului erau încă închiși și părea să vorbească în somn.

Mo Ran rămase nemișcat. Shi Mei nu ceruse niciodată nimic nimănui; el era mereu cel care îi ajuta pe ceilalți fără să aștepte nimic în schimb. Doar în somn îl implora pe Mo Ran să rămână, cu o voce atât de blândă.

Așa că Mo Ran se așeză din nou, privind cu dragoste chipul pe care îl dorise zi și noapte, în timp ce continua să-i maseze stomacul. În afara ferestrei cu grilaj, petale de floare de piersic pluteau leneș pe cerul care se întuneca.

Când Mo Ran își aminti că îi spusese micului său shidi că se va întoarce pentru cină, era deja miezul nopții.

„Oh, nu!” Mo Ran sări în picioare, lovindu-se în cap de mai multe ori, ”Oh, nu, oh, nu, oh, nu!”

Până atunci, Shi Mei adormise profund. Mo Ran ieși în fugă și era pe punctul de a alerga spre peșteră când o lumină albastră străluci pe cer și Bătrânul Xuanji coborî din înalturi cu un copil în brațe, un copil care ținea un mic vas de lut.

„Bătrâne Xuanji!”

Xuanji îi aruncă lui Mo Ran o privire plină de reproș. „Ce s-a întâmplat? Nu ai spus că te duci să-l iei? Dacă nu m-aș fi îngrijorat și nu m-aș fi dus să văd ce face, Yu... ahem, discipolul meu ar fi trebuit să aștepte în peștera aceea până în zori.”

„Discipolul a greșit.” Mo Ran coborî capul, dar ridică totuși privirea spre Chu Wanning. „Shidi...”

Xuanji îl lăsă jos pe Chu Wanning. Chu Wanning, ținând încă vasul de lut, îl privi calm pe Mo Ran. „Ai mâncat deja?”

Mo Ran nu se așteptase ca ăsta să fie primul lucru pe care îl va spune și nu putu decât să răspundă: „Nu încă...”

Așa că Chu Wanning se apropie și îi oferi vasul. „Mănâncă puțin”, îi spuse el blând. „E încă caldă.”

Mo Ran rămase nemișcat pentru o clipă. Când își reveni, îl luase deja pe micuț în brațe, împreună cu vasul de lut. „Bine, o să mănânc.”

Copilul ăsta prostuț se temuse că supa se va răci și își scosese roba de pe el ca să o înfășoare în jurul vasului. Corpul lui mic era puțin rece în brațele lui Mo Ran.

Mo Ran și-a lipit fruntea de a lui, mângâindu-l ușor, și pentru prima dată în două vieți, a rostit aceste cuvinte și le-a spus din suflet: „Îmi pare rău. A fost vina mea.”

I-au urat noapte bună lui Xuanji și au intrat în pavilion.

Haina lui Chu Wanning era acum prea șifonată pentru a mai fi purtată, iar Mo Ran se temea că shidi-ul său ar putea avea nevoie de căldură, așa că se duse în camera din spate să-i caute o pătură. Chu Wanning căscă și se urcă pe o bancă de lemn ținând vasul de lut, și era pe punctul de a scoate două boluri pentru supă când privirea îi căzu pe chiflele cu carne pe care Shi Mei nu le terminase. Clipi, tăcut.

Sărind de pe bancă, Chu Wanning se îndreptă spre dormitor și privi fără expresie persoana frumoasă care zăcea pe pat. Nu se înfurie și nu spuse niciun cuvânt, dar din oasele lui se scurgeau tentacule înghețate și simți că inima lui, atât de caldă cu doar o clipă în urmă, îngheță într-un bloc solid de gheață.

Când Mo Ran se întoarse în bucătărie, Chu Wanning stătea la masă lângă fereastră, ca înainte, cu un picior pe bancă și celălalt atârnând, cu un braț sprijinit neglijent pe pervazul ferestrei. Când auzi mișcarea lui Mo Ran, întoarse puțin capul și îi aruncă o privire.

„Uite, am găsit o pătură din blană de vulpe roșie. Învelește-te, e frig noaptea.”

Chu Wanning nu răspunse.

Mo Ran se apropie și îi întinse pătura, dar Chu Wanning nu o luă. Doar scutură din cap și închise încet ochii, ca și cum se odihnea.

„Ce s-a întâmplat? Nu-ți place?”

Tot niciun răspuns.

„Mă duc să văd dacă mai e alta”, spuse Mo Ran zâmbind, în timp ce îi răvășea părul lui Chu Wanning. Dar când se întoarse să caute altă pătură, își dădu seama că vasul de lut nu mai era pe masă. Se uită confuz. „Unde mi-a dispărut supa?”

„Cine a spus că e a ta?” spuse în sfârșit Chu Wanning, cu voce rece. „E a mea.”

Colțul buzelor lui Mo Ran se crispă. Își dădu seama că puștiul făcea o criză de nervi. „Bine, bine. A ta, atunci. Unde ți-a dispărut supa?”

„Am aruncat-o”, spuse Chu Wanning sec.

„Ai aruncat-o…?”

Chu Wanning se întoarse și îl ignoră din nou. Sări ușor de pe bancă și deschise ușa să plece.

„Hei, Shidi? Shidi, unde te duci?” Mo Ran uită complet de pătură – ucigașul era încă în libertate, nu era sigur afară – și se grăbi să-l urmărească.

Zări micul vas de lut sub pomul de piersici; nu fusese aruncat, până la urmă. Mo Ran răsuflă ușurat. Era vina lui. Micuțul său shidi probabil că încercase să-și stăpânească resentimentele mai devreme, dar nu mai putuse și le dăduse frâu liber. Și avea tot dreptul să o facă.

Așa că Mo Ran se apropie și se așeză lângă Chu Wanning, care stătea sub piersicul înflorit. Ignorându-l pe Mo Ran, Chu Wanning apucă vasul mic de lut, deschise capacul, scoase o lingură mai mare decât fața lui și încercă să ajungă înăuntru. Dar lingura nu încăpea, așa că o aruncă deoparte într-un acces de furie. Lingura a lovit pământul cu un zgomot sec și s-a spart în bucăți, iar băiatul a rămas acolo, ținând vasul în mâini, amețit.

„Bea direct din vas”, i-a sugerat Mo Ran, cu capul întors într-o parte și obrazul sprijinit. ”Oricum suntem doar noi doi aici. Nu trebuie să-ți fie rușine.”

Chu Wanning nu s-a învrednicit să răspundă.

„Nu? O să beau eu dacă nu bei tu. E prima dată când shidi-ul meu îmi face supă, nu o să o las să se risipească”, îl tachină Mo Ran, întinzând mâna spre vas cu un zâmbet larg.

Spre surprinderea lui, Chu Wanning îi dădu mâna la o parte. „Pleacă de aici.”

Uimit, Mo Ran clipi. Acest schimb de replici îi dădu un sentiment de deja vu. Apoi se întoarse cu un zâmbet pe fața lui groasă. „Shidi, am greșit. Te rog, nu mai fi supărat. Voiam să vin să te iau acum câteva ore, dar Mingjing-shixiong s-a îmbolnăvit brusc, așa că am întârziat. Nu am vrut să te las să aștepți.”

Chu Wanning ținu capul plecat și nu spuse nimic.

„Nu, serios, am fost foarte ocupat tot timpul și încă nu am mâncat. Mi-e foame.” Mo Ran îl trase de mânecă cu milă. „Shidi, shidi al meu bun, shidi al meu bun, te rog, poți să-mi dai niște supă?”

Chu Wanning continuă să nu spună nimic, dar în cele din urmă se mișcă și așeză vasul cu supă pe jos. Ridică capul și îl înclină puțin într-o parte înainte de a se întoarce din nou, dându-i de înțeles lui Mo Ran să se servească singur, dacă dorea.

Mo Ran zâmbi. „Mulțumesc, Shidi.”

Vasul mic de lut era plin ochi. Dintr-o singură privire, Mo Ran își dădu seama că shidi-ul său nu mâncase prea mult, lăsându-i lui cea mai mare parte din carne. De fapt, era mai mult carne decât supă.

Mo Ran se uită fix pentru o clipă, cu ochii luminați de amuzament. „Ești sigur că asta e supă?” îl tachină el ușor. „Mie mi se pare mai degrabă tocană de pui. Shidi, ești atât de generos.”

Tot niciun răspuns.

Mo Ran încetă să mai vorbească; după ce petrecuse jumătate de zi având grijă de Shi Mei, era într-adevăr lihnit de foame. În plus, shidi al său muncise din greu să pregătească supa, așa că nu putea să lase bunele intenții ale copilului să se irosească. Rupse două crenguțe din piersic, le netezi cu o rafală de energie spirituală din vârfurile degetelor, transformându-le într-o pereche de bețișoare, și se apucă să-și bage o bucată de pui în gură.

„Uau, ce delicios!” spuse Mo Ran cu gura plină de pui aburind. ”E foarte bun. Shidi al meu e atât de priceput.”

De fapt, nu era chiar atât de bun și era și puțin sărat, dar Mo Ran mâncă totuși cu poftă pentru a-l face fericit pe micul său shidi, terminând aproape tot puiul în scurt timp. În tot acest timp, Chu Wanning stătea acolo în tăcere, fără să-l privească.

Mo Ran înghiți o gură mare de supă — era și mai sărată decât carnea, atât de sărată încât era practic amară, dar totuși suportabilă. Luă o altă pulpă și era pe punctul de a o băga în gură când îngheță.

„Câte picioare are un pui?” Desigur, nu primi niciun răspuns, așa că răspunse singur: ”Două.”

Mo Ran se uită la pulpa ținută între bețișoare, apoi se uită la osul de la cealaltă pulpă pe care o mâncase. După un moment lung de tăcere, idiotul ridică în sfârșit capul, amețit, și îl întrebă pe Chu Wanning: „Shidi, tu...”. Nu avea curajul să spună restul.

M-ai așteptat tot timpul ăsta și nici măcar nu ai mâncat?

Oala cu supă e plină de carne. Pentru că m-ai așteptat atât de mult, s-a evaporat toată supa și a rămas doar carne, așa că asta e tot ce a mai rămas să pui în oală? Doar ca să mă faci să cred...

Doar ca să mă faci să cred că ai mâncat deja... și mi-ai lăsat puțin... Că ai gătit greșit și ai transformat supa de pui în tocană de pui...

Mo Ran a pus vasul de lut jos fără să spună nimic. Își dăduse seama prea târziu; aproape că nu mai rămăsese carne.

Chu Wanning a vorbit în sfârșit. Vocea lui era încă calmă și uniformă, cu un pic de tinerețe. „Ai spus că te întorci la cină. Așa că am așteptat”, a spus el încet, fără ton. „Dacă nu mai vrei, măcar trimite-mi un mesaj, ca să nu aștept ca un idiot. Bine?”

„Shidi...”

Chu Wanning era încă cu spatele, refuzând să-l privească. Mo Ran nu-i putea vedea expresia.

„Pune pe cineva să-mi transmită că te duci să-l păzești pe Shi... că te duci să-i ții companie lui Mingjing-shixiong. Ar fi fost atât de greu?”

Mo Ran nu putu răspunde.

„Mi-ai luat vasul și ai vorbit atât de mult înainte să mănânci, dar nici măcar nu m-ai întrebat dacă am mâncat. Ar fi fost atât de greu?”

Mo Ran nu avea niciun răspuns.

„Ar fi fost atât de greu să verifici mai întâi câte pulpe erau în vas?”

Ultima frază sună puțin amuzant. Chiar și cu toate remușcările sale, Mo Ran nu putea decât să zâmbească, dar gropițele sale înghețară înainte să apară.

Micul său shidi plângea.

Chu Wanning nu ar fi plâns niciodată pentru un lucru atât de minor în forma sa adultă. Nimeni nu își dăduse seama că, deși transformarea în copil de către seva de salcie nu îi afectase mintea atât de mult, totuși avusese un anumit impact — temperamentul său devenea mai copilăros ori de câte ori era obosit sau se suprasolicita. Această proprietate ascunsă a sevei era extrem de dificil de detectat, așa că nici doamna Wang, nici bătrânul Tanlang nu o observaseră când îi luaseră pulsul.

„Simt și eu foame și tristețe, sunt și eu om…” Chiar și cu mentalitatea aceea mai tânără în prim-planul minții sale, Chu Wanning încă se agăța de auto-control, luptându-se să nu plângă. Dar umerii îi tremurau incontrolabil, în timp ce lacrimile îi umpleau ochii roșii și îi curgeau pe obraji.

În toți acei ani, Bătrânul Yuheng îndurase totul în tăcere. Nimeni nu-l plăcea, nimeni nu-i ținea companie, iar el se prefăcea mereu indiferent când trecea prin mulțimea reverențioasă, cu un aer superior și calm. Doar cu mintea tulburată de gânduri copilărești putea să se destăinuie și să spună adevărul, să elibereze suferința care se acumulase în el de atâta timp.

Nu era că nu-i păsa de cei din jur, doar că o făcea în tăcere. O astfel de liniște, zi după zi, fără ca nimeni să vadă sau să observe, era și ea un fel de chin.

În timp ce Mo Ran privea tremurul mic al umerilor micului său shidi, inima i se strânse și întinse mâna să-l liniștească. Mâna îi fu dată la o parte înainte să-l atingă. „Shidi…”

„Nu mă atinge.” Chu Wanning se arăta mereu puternic, indiferent de vârsta lui. Șterse cu hotărâre lacrimile și se ridică. ”Mă duc la culcare. Poți să-i ții companie lui shidi. Doar stai departe de mine.”

Urmă un moment de tăcere stânjenitoare. În indignarea lui, Chu Wanning uitase că Shi Mei era mai mare decât Mo Ran.

Mo Ran deschise gura să spună ceva, dar Chu Wanning plecase deja. Dispăru în celălalt dormitor și ușa se trânti cu putere.

În curtea Pavilionului erau doar două dormitoare. Mo Ran intenționa să-l lase pe Shi Mei să doarmă într-unul, iar el se va înghesui în celălalt cu micul său shidi, dar se părea că nu mai era posibil, având în vedere cât de supărat era shidi, încât chiar încuiase ușa.

Mo Ran nu voia să se urce în pat cu Shi Mei. Ca să nu mai vorbim de faptul că fusese certat de micul său shidi și chiar îl făcuse să plângă, Mo Ran era complet dezorientat. Nu era în stare să se gândească la flirturi. Așa că a rămas pur și simplu acolo, în curte, înmărmurit, înconjurat de flori de piersic în plină înflorire, ținând în mână vasul de lut pe care micul său shidi i-l adusese tocmai din peșteră. După multă vreme, a suspinat și s-a pălmuit peste față, înjurând în șoaptă. „Nenorocitule.”

Și astfel Mo Ran își petrecu noaptea cu pământul ca pat și cerul ca pătură, întins pe pământ acoperit de petale de flori de piersic căzute, privind în gol spre cer.

Micul său shidi... Shi Mei... Shizun... Xue Meng... Falsul Gouchen de la Lacul Jincheng, ucigașul necunoscut... Chu Xun și fiul său din iluzie...

O serie de figuri încețoșate îi trecură prin minte lui Mo Ran. Simțea vag că ceva nu era în regulă, dar sentimentul era atât de slab încât dispăru înainte să-l observe cu adevărat.

Florile de piersic înfloreau splendid, petalele lor plutind ușor în jos. Mo Ran prinse o floare căzută în mână, ținând floarea ofilită în lumina lunii.

Își aminti ultimele clipe din viața sa anterioară, când se întinsese în sicriul pe care îl pregătise dinainte. În acea zi, cerul era, de asemenea, plin de flori căzute, fără sunet și parfumate. Doar că florile de atunci erau de la un copac haitang.

Haitang...

Persoana pe care o iubea, în această viață și în cea precedentă, era Shi Mei. Dar, din anumite motive, cu câteva clipe înainte de moarte, alesese să se îngroape sub copacul haitang din fața Turnului care străpunge cerul, locul unde îl întâlnise pentru prima dată pe Chu Wanning.

Multe dintre lucrurile pe care Mo Ran le făcuse în viața trecută îl speriau acum când se gândea la ele. Cu cât trecea mai mult timp de la renașterea sa, cu atât înțelegea mai puțin de ce fusese atât de crud. Măcelărirea unor sate întregi, oprimarea celor slabi, uciderea maestrului său... Chiar și forțarea lui Chu Wanning să facă astfel de lucruri cu el...

Mo Ran aruncă floarea de piersic și își puse mâna pe frunte, apoi închise încet ochii. Cuvintele pe care micul său shidi le spusese mai devreme, „Și eu simt foame și tristețe, și eu sunt om”, îi răsunau în minte. Cel care le spusese fusese micul său shidi, dar pentru o clipă, Mo Ran văzu silueta unei alte persoane.

O persoană îmbrăcată în haine albe ca zăpada.

Apoi a clipit și hainele albe s-au transformat în haine roșii de nuntă care se târau pe pământ. Erau exact așa cum arătau pe acel bărbat în timpul ceremoniei din iluzia maestrei fantomă.

„Și eu sunt om...”

Și eu simt durere și suferință. Mo Ran... Și eu simt durere.

O presiune sufocantă îi umplu brusc inima lui Mo Ran, ca și cum ceva încerca să izbucnească. Un strat de sudoare rece îi acoperi fruntea. Strânse ochii, respirând cu greu, și murmură: „Îmi pare rău...”.

Nu știa cui îi cerea iertare — micului său shidi sau persoanei în veșminte de nuntă...

În dormitorul său, Shi Mei se ridică în șezut.

Fără să aprindă lumina, se apropie în liniște de fereastră și se uită prin crăpătura obloanelor. Îl privi de la distanță pe Mo Ran, care zăcea printre petalele căzute, cu un braț înfășurat în jurul vasului de lut, cu ochii întunecați și gândurile necunoscute.

A doua zi dimineață, Mo Ran își încreți nasul acolo unde zăcea în flori și iarbă, inspiră adânc aerul proaspăt și se întinse leneș înainte de a se ridica.

Abia ajunsese la jumătatea întinderii când un țipăt spulberă liniștea din Pavilionul Câmpiei.

„Aaaah!”

Mo Ran deschise ochii larg și se rostogoli în picioare. Priveliștea din fața lui îi îngheță sângele în vene și nu putu decât să rămână înmărmurit.

Fiecare dintre cele cincisprezece elite ale tribului înaripat însărcinate să păzească Pavilionul fusese ucise peste noapte, exact în același mod ca Optsprezece: o viță de salcie strălucind intens în roșu era înfășurată în jurul gâtului fiecăreia dintre ele — Jiangui!

Atârnau în mijlocul livezii de piersici înfloriți, mânecile lor roșii fluturând în adierea vântului și fustele lungi atingând pământul. Corpurile lor se legănau în ritmul vântului, ca niște flori conservate, înfiorătoare, dar de o frumusețe stranie.

Cea care țipase era o membră de rang inferior a tribului cu pene, care venise să aducă micul dejun. Tremura de frică, coșul de bambus pe care îl ținea acum zăcea pe pământ, orezul și produsele de patiserie fiind împrăștiate peste tot.

Tremura și mai violent când îl văzu pe Mo Ran stând în curte și se întinse în spate după ceva.

Mo Ran păși înainte fără să se gândească. „Nu, așteaptă, nu e ceea ce crezi...”

Era prea târziu. Activase Sigiliul Crizei Iminente tatuat pe spatele ei. Sigiliul funcționa ca o chemare urgentă pentru tribul înaripat și, într-o clipă, oamenii din tribul înaripat de peste Izvoarele de Piersici Înfloriți au încolțit aripi de foc și au coborât asupra Pavilionului.

Au rămas uimiți de priveliștea care i-a întâmpinat.

„A-Jie!”

„Jie...!”

După tăcerea inițială provocată de șoc, au izbucnit în țipete și plânsete. Agitația a atras și cultivatorii. Într-o clipă, șocul și suspiciunea, furia și durerea au cuprins Pavilionul.

„Mo Ran! Ce apărare ai putea avea în acest moment?!”

„Criminalule! Nebunule!”

Oamenii adunați din tribul înaripat erau mai mult decât furioși, țipând și plângând. „Trebuie să plătească cu viața! Omorâți-l! Omorâți-l!”

Ar fi fost o adevărată luptă pentru Mo Ran să se apere, chiar dacă ar fi avut o sută de guri săargumenteze, iar el avea doar una. „Dacă eu chiar aș fi fost ucigașul și i-aș fi putut omorî pe toți atât de ușor, atunci de ce aș mai fi rămas? Să aștept să fiu prins?”

„Taci din gură!” strigă un membru al tribului cu pene, cu părul roșu ca focul și fața plină de lacrimi. „Ai mers deja atât de departe și totuși, totuși îndrăznești să...”

„Dacă nu ești ucigașul, atunci de ce au fost ucise toate în afară de tine?”, răcni altcineva.

„Așa e!”

„Înșelător și trădător!”

„Chiar dacă nu ești ucigașul, el e cu siguranță are legătură cu tine! Altfel de ce nu te-a ucis?!”

„Sânge pentru sânge!”

Mo Ran era atât de furios încât voia să râdă. În viața sa anterioară, el măcelărise cu abandon nesăbuit și aproape nimeni nu îndrăznise să-i spună vreodată „sânge pentru sânge”. Cu toate acestea, acum, când nu era de fapt ucigașul, era acuzat până la cer. Lumea asta era cu adevărat... Închise ochii pentru o clipă și era pe punctul de a spune ceva când o lumină roșie străbătu cerul.

Bătrâna Nemuritoare din tribul înaripat coborî ușor dintr-un nor și scrută rece împrejurimile, cu o expresie extrem de întunecată. „Mo Weiyu.”

„Bătrână Nemuritoare.”

Bătrâna Nemuritoare îl privi fix pentru o clipă, apoi se îndreptă spre unul dintre cadavre și ridică vița de salcie însângerată care îi înfășura gâtul. ”Unde este arma ta? Scoate-o și arată-mi-o.”

Mo Ran tăcu.

„Refuzi?”

Mo Ran oftă. Arma lui era Jiangui. Un număr mare de oameni o văzuseră deja în timpul antrenamentelor, iar alții o văzuseră la locul crimei lui Optsprezece. Dacă ar fi scos-o acum, ar fi fost comparată cu vița de salcie din jurul gâtului gardienilor uciși și, fără îndoială, ar fi fost folosită pentru a-l incrimina. Dar dacă ar fi refuzat, ar fi părut că are conștiința încărcată.

O flacără roșie apăru cu un șuierat în palma lui, în timp ce Jiangui prindea formă, strălucind cu o flacără aprinsă și pocnind. „Privește, bătrână nemuritoare."

Capitolul 75: Acest Venerabil este analfabet, acceptă asta

Mulțimea adunată se uită cu gura căscată la Jiangui, apoi se uită la vița de salcie roșie aprinsă care înfășura gâturile celor uciși și deveni și mai agitată.

„Tu ai făcut-o! La fel ca atunci când ai ucis-o pe Optsprezece!”

„Cum ai putut fi atât de crud?”

„Omoară-l!”

Zgomotul îi dădea dureri de cap Bătrânei Nemuritoare. Cu o mână apăsată pe tâmple, ea spuse rece: „Mo Weiyu, te întreb pentru ultima oară: tu i-ai ucis sau nu?”

„Nu am făcut-o.”

„Foarte bine.” Bătrâna Nemuritoare dădu din cap.

Mo Ran răsuflă ușurat, crezând că îl va lăsa să plece. Era pe punctul de a-i mulțumi pentru înțelepciunea și dreptatea ei, când ea ridică o mână într-un gest de indiferență.

„Acest om a comis nenumărate fărădelegi și refuză să-și recunoască crimele”, spuse ea pe un ton rece. ”Prindeți-l.”

Când Shi Mei ieși afară după ce se spălă și se îmbrăcă, îl văzu pe Mo Ran fiind reținut cu magie de peste o duzină de membri de rang înalt ai tribului înaripat, în timp ce altul îi lega încheieturile cu o frânghie care lega nemuritorii.

„Ce faceți?!” Toată culoarea dispăru din fața lui Shi Mei, care se grăbi să ajungă lângă Mo Ran. ”Ce s-a întâmplat?”

Nimeni nu răspunse, dar cadavrele care se legănau înfiorător printre florile de piersic erau un răspuns suficient. Shi Mei inspiră brusc și făcu un pas înapoi, lovindu-se de pieptul lui Mo Ran. „A-Ran…”

„Nu te panica, calmează-te.” Mo Ran își ținu ochii ațintiți asupra Bătrânei Nemuritoare în timp ce îi șopti lui Shi Mei. „Du-te și cheamă-l pe unchiul și pe Bătrânul Xuanji.”

În situația dată, tribul înaripat putea să nu fie dispus să asculte de rațiune. Dacă decideau să-l sfâșie indiferent de ce ar fi spus, nu avea nicio șansă să câștige, nu cu abilitățile sale actuale. Era nevoie ca Xue Zhengyong și Xuanji să intervină cât mai repede posibil.

Shi Mei plecă, iar Mo Ran rămase singur în fața acelor fețe contorsionate de furie, privindu-i unul câte unul cu privirea fermă.

„Puh!”

O gură de flegmă zbură din mulțime spre el. Mo Ran se mișcă pentru a o evita, dar cel care o scuipase era prea aproape și îl lovi oricum. Se întoarse încet și se trezi față în față cu o pereche de ochi roșii.

„Ai ucis atâția oameni și îndrăznești să ceri ajutor? O să te omor chiar acum!”

Cu aceste cuvinte, o flacără aprinsă se adună în palma membrului tribului cu pene și se îndreptă direct spre Mo Ran.

Mo Ran făcu un pas înapoi și în lateral. Focul arzător îi arse șuvițele de păr în timp ce trecu pe lângă el și se izbi de piersicul din spatele lui, rupând trunchiul robust în două.

Poc. Piersicul se prăbuși, florile împrăștiindu-se pe pământ ca zăpada în vânt.

Mo Ran se uită la copacul de pe jos, apoi se întoarse spre atacator. „Am spus deja: nu eu i-am ucis. Pastilele de puritate vor fi gata în zece zile. Dacă vreți răzbunare, puteți măcar să așteptați până atunci.”

„Zece zile? Până atunci vei fi ucis pe toată lumea de aici!” urlă furios atacatorul și se năpusti asupra lui Mo Ran. "Dă-mi-l înapoi pe zizi!"

Mo Ran se feri din nou de atac și privirea îi căzu pe Bătrâna Nemuritoare care privea de pe margine. Ea nu avea nici cea mai mică intenție să oprească asta. Mo Ran simți o undă de furie și ridică vocea într-un urlet: „Hei! Bătrână pasăre! Ține-ți oamenii sub control!”

Niciun răspuns.

„Nenorocită.” Mo Ran înjură încet când ea încă refuza să se miște. „Te prefaci că ești surdo-mută în momentul ăsta. Vrei să mă vezi cum ard de viu sau ce? Dacă aș fi știut că voi, păsărilor de rahat, nu puteți distinge binele de rău, nu aș fi venit în rahatul ăsta de loc! Cine vrea să fie acuzat așa fără motiv?!”

Expresia Bătrânei Nemuritoare se crispă ușor și se auzi un zgomot puternic când își ridică mâneca într-o mișcare amplă, care ateriză direct pe fața lui Mo Ran.

Cei din tribul cu pene arătau ca oamenii, dar modul lor de gândire era destul de diferit. În lumea cultivării, nici măcar șeful unei mici săli de arte marțiale — cu atât mai puțin liderul unui întreg trib — nu ar fi tras concluzii pripite fără dovezi definitive. Dar, în cele din urmă, cei din tribul cu pene erau pe jumătate animale, iar sângele lor era plin de natura lor bestială.

Culoarea părului Bătrânei Nemuritoare se schimbă din negru în roșu aprins, iar din fiecare fir părea să iasă abur. Ochii ei se deschiseră larg într-o privire furioasă, în timp ce spuse cu voce gravă: „Cine este maestrul tău? Cine a învățat un discipol atât de necioplit?! Ai grijă ce spui!”

La auzul cuvintelor ei, restul tribului cu pene începu să țipe, unul după altul, și se apropie de Mo Ran cu ochii roșii de furie.

Vâj!

O săgeată de foc străbătu cerul, zburând direct spre inima lui Mo Ran.

Mo Ran nu îndrăzni să ignore amenințarea, iar scântei zburau prin Jiangui în timp ce se ferea, fluturând vița de salcie. Lovitura era doar o diversiune, iar când se întoarse să blocheze, una dintre membrele tribului înaripat se năpusti asupra lui cu sabia scoasă.

Săgeată în față, sabie în spate – nu avea nicio scăpare. Aceste jumătăți de animale voiau să-l omoare chiar acolo. Mo Ran își adună curajul, își aminti cum Chu Wanning mânuise Tianwen înainte și ridică mâna cu o mișcare rapidă a încheieturii.

Jiangui fu aruncată în aer, apoi trasă brusc, vița de salcie roșie ca sângele se învârti într-o bulă și creă un vârtej uriaș. Frunzele viței de vie au devenit instantaneu ascuțite ca niște cuțite, în timp ce vârtejul a atras totul din apropiere, chiar și aerul însuși, și a sfâșiat totul în bucăți.

Era una dintre tehnicile supreme ale lui Chu Wanning: „Vântul!”

Cu vița sa ca ochiul furtunii, totul din jurul lui Mo Ran a fost atras de o energie spirituală puternică – înghițit de vârtej, măcinat în praf și măturat de vânt până când nu a mai rămas nimic.

„Ahhh!” țipă atacatoarea. Săgeata ei fusese pulverizată de Jiangui, iar sabia lungă se pierduse și ea în furtună, fiind prea aproape pentru a putea fi salvată.

Clang!

Se auzi sunetul ascuțit al metalului rupându-se și, înainte ca cineva să poată reacționa, fusese și ea trasă la marginea furtunii roșii ca sângele, țipând: ”Dă-mi drumul! Nebunule! Nebunule nenorocit!”

Bătrâna Nemuritoare era înfuriată de vederea propriului popor în pericol. Roba ei roșie flutura în timp ce se ridica în aer. Un cristal roșu strălucitor de mare puritate apăru în mâna ei, iar mânecile îi fluturau în timp ce canaliza energia spirituală în el. O furtună frenetică răsună, măturând norii și aplatizând iarba și copacii deopotrivă.

Imaginea unui phoenix de foc se aprinse în spatele ei. Ochii ei erau de un roșu profund, neliniștitor, iar chipul ei, inițial frumos, se contorsionă. „Nenorocitule”, șuieră ea. „Tot nu renunți?"

„Ți-ai chemat phoenixul. Dacă m-aș opri acum, n-ar însemna că îmi doresc moartea?” În timp ce Mo Ran vorbea, phoenixul aruncă o umbră uriașă peste el, reflexia sa înflăcărată dansând pe fața lui. „Oprește-te tu prima, apoi o voi face și eu!”

„Tu...”

Bătrâna Nemuritoare se înălță și mai mult în aer.

„Nu ai...”

Ochii ei roșii ca sângele îl fixau pe Mo Ran în timp ce rostea fiecare silabă.

„Niciun drept... să-mi dai ordine!”

Un sunet exploziv se auzi de sus, apoi phoenixul se aruncă spre Mo Ran cu un țipăt.

Bang!

Un alt sunet asurzitor, mai puternic decât precedentul, ca trezirea unui dragon străvechi din somnul său de o mie de ani, care sparge piatra și pământul pentru a ieși din adâncurile pământului.

Phoenixul a fost întâmpinat de o lumină aurie, iar forța impactului a trimis unde de șoc în aer. Membrii mai slabi ai tribului înaripat țipau în timp ce vânturile puternice îi loveau. Unii chiar scuipau sânge în timp ce erau aruncați la zeci de metri distanță.

Furtuna a măturat Pavilionul Câmpiei, distrugând instantaneu copacii și clădirile până la nivelul solului.

Când praful s-a așezat, o siluetă zveltă și familiară se afla în aer în fața lui Mo Ran, protejându-l.

„Sh-Shizun…?!”

Roba albă ca zăpada, mânecile fluturând în vânt. Când auzi strigătul lui Mo Ran, fața lui se întoarse ușor, expresia lui fiind la fel de rece și calmă ca întotdeauna, iar ochii lui de phoenix se îndreptară spre Mo Ran, care îngenunchease în fața lui. Vocea lui Chu Wanning era rece și profundă, ca apa limpede dintr-un puț într-o zi toridă de vară. „Ești rănit?”

Mo Ran era prea uimit ca să reacționeze. Ochii lui erau larg deschiși, iar gura îi rămăsese căscată de șoc, fără să scoată un cuvânt.

Chu Wanning îl privi de sus în jos și nu detectă nicio rană evidentă, așa că se întoarse spre Bătrâna Nemuritoare. „Nu ai întrebat cine este maestrul lui acum o clipă?” El eliberă energia sa spirituală terifiantă și coborî încet la pământ, unde spuse simplu și aspru, fără niciun cuvânt în plus: „Chu Wanning de pe Vârful Sisheng. Arată-mi cea mai bună mișcare a ta.”

„Ce-ce?”

Chu Wanning se încruntă. Se părea că acești oameni-pasăre nu înțelegeau eticheta. Lui îi era bine așa. Își pierduse răbdarea. „Am spus că eu sunt maestrul lui.” O pauză. „Și nu-mi amintesc să-ți fi dat permisiunea să-i faci rău discipolului meu.”

Bătrâna Nemuritoare putea fi numită nemuritoare, dar asta doar datorită neamului ei nobil — era departe de a fi o nemuritoare adevărată. În schimbul de replici de acum câteva clipe, Chu Wanning îi zdrobise phoenixul, iar Tianwen îi tăiase brațul. Ea avea o expresie acră pe chip în timp ce își ținea brațul, sânge negru scurgându-se printre degete. „Cum îndrăznești, muritor neînsemnat? Cine te-a lăsat să intri în Izvoarele de Piersic Înfloriți? Cum ai ajuns aici?” Era aproape înnebunită. „Arogantule...”

Lovitură!

Tianwen apăru ca la chemare și o lovi direct peste față, despicându-i colțul buzelor și vărsând sânge.

„Da? Continuă”, spuse Chu Wanning cu un zâmbet rece, în timp ce-și netezea mâneca, care căzuse ușor în timp ce flutura Tianwen. Apoi îl apucă pe Mo Ran de guler și îl ridică în picioare cu o mână, fără să-și ia ochii de la Bătrâna Nemuritoare. „Ce spuneai? Sunt un îngâmfat ce?”

„Cum îndrăznești, tu...”

„De ce n-aș îndrăzni?” Chu Wanning o privi, nepăsător. „De ce mi-ar fi frică?” Se opri, apoi îl trase pe Mo Ran mai aproape. „Ascultă: această persoană este a mea. Îl iau.”

Mo Ran nici nu-și revenise din șocul provocat de coborârea bruscă, ca a unui zeu, a lui Chu Wanning, când a fost zdrobit de cuvintele: „Persoana asta este a mea.”

„Sh... Shizun...”

„Taci din gură.” Fața lui Chu Wanning era impasibilă ca întotdeauna, dar Mo Ran putea vedea clar furia care clocotea în ochii lui. „Nu faci decât să-mi aduci necazuri. Nu ești bun de nimic.”

Această mustrare a fost punctată de o palmă peste ceafă. Apoi Chu Wanning a zburat în aer cu Mo Ran în urma lui, și a ajuns la zeci de metri distanță într-un singur salt. Când Mo Ran și-a dat seama ce se întâmplă, erau la marginea pustie a Izvoarelor de Piersici Înfloriți.

„Shizun! Shidi al meu este încă acolo...”

Chu Wanning îl privi și scoase un hmph rece la panica de pe fața lui. „Shidi? Cel numit Xia?”

„Da, el este încă la Pavilionul Câmpiei. Trebuie să mă duc să-l salvez...”

Chu Wanning ridică o mână pentru a-l întrerupe. „Deja l-am trimis la Xuanji cu o vrajă. Nu trebuie să-ți faci griji.”

Mo Ran expiră în sfârșit aerul pe care îl ținea în piept și ridică privirea spre Chu Wanning. „Shizun, de ce... ești aici?”

Chu Wanning fusese trezit de agitația din afara camerei sale și, când văzuse că situația era gravă, luase repede una dintre pastilele lui Tanlang pentru a-și recăpăta temporar forma de adult. Nu putea să-i explice asta lui Mo Ran în acel moment, așa că spuse doar, rece ca întotdeauna: „De ce nu pot fi aici?” Apoi ridică o mână și manifestă un haitang auriu pe vârful degetului.

„Flori ofilite în afara turnului melancolic / Noapte și briza primăvăratică pe râul Qiantang.” Chu Wanning coborî genele și suflă ușor pe bobocul de floare, care înflori instantaneu într-o explozie de lumină strălucitoare. Își mișcă degetul subțire și îi dădu o poruncă în șoaptă: ”Caută.”

Floarea haitang se lăsă purtată de vânt și dispăru în pădure.

„Shizun, ce vrajă a fost asta?", întrebă Mo Ran curios.

„Aruncarea florii.”

„Huh?”

„Aruncarea florii.” Expresia lui Chu Wanning era total serioasă, fără niciun strop de umor. „Nu avea un nume, dar din moment ce ai întrebat, i-am dat unul.”

Mo Ran rămase cu gura căscată. Tipul ăsta nu putea fi atât de leneș.

„Liderul sectei mi-a spus deja ce s-a întâmplat.” Chu Wanning privi în direcția în care plecase floarea de haitang, cu vocea profundă și rece ca întotdeauna, ca jadul în curgerea unui pârâu. „Persoana responsabilă pentru aceste evenimente este probabil responsabilă și pentru incidentul de la Lacul Jincheng. Mă tem că Formațiunea de Șah Zhenlong a fost executată și aici, la Izvoarele de Piersici Înfloriți.”

Mo Ran era surprins. „Cum este posibil?”

El excelase în Formațiunea de Șah Zhenlong în viața sa anterioară, iar când Optsprezece fusese ucisă, verificase dacă existau semne ale folosirii acesteia. Această tehnică interzisă era întotdeauna însoțită de mirosul sângelui — odată dezlănțuită, crima era inevitabilă. Așadar, trebuia doar să cauți o energie intensă, dar aparent nefondată, de resentiment pentru a determina dacă Formațiunea de Șah Zhenlong fusese folosită în apropiere. Dacă această persoană misterioasă folosise într-adevăr din nou acea tehnică interzisă, ar fi trebuit să o execute perfect. Altfel, Mo Ran ar fi putut-o detecta.

În privirea pe care Chu Wanning i-o aruncă era o umbră de suspiciune, iar Mo Ran se grăbi să se explice. „Adică... toți sunt pe jumătate nemuritori la Izvoarele de Piersici Înfloriți. Cum ar putea să nu observe o tehnică interzisă folosită aici?”

Chu Wanning scutură din cap. „Această persoană deja își dovedise capacitatea de a controla spiritele străvechi ale lacului Jincheng. Deși spiritele nu se pot compara cu animalele sacre în ceea ce privește puterea, ele sunt echivalente cu semi-nemuritorii. Deoarece a fost capabil să controleze lacul Jincheng, este foarte probabil să facă același lucru la Izvoarele de Piersici Înfloriți chiar acum.”

„Înțeleg…”

„Mm.”

Mo Ran ridică capul, zâmbetul timid de pe fața lui fiind încadrat de gropițe. „Shizun, ce înseamnă echivalent?”

Chu Wanning îi aruncă o privire.

Capitolul 76: Acest Venerabil îl întâlnește din nou pe acel tip

Chu Wanning nu fusese niciodată un profesor amabil, iar Mo Ran nu era un copil de cinci ani la prima lui lecție. O întrebare atât de banală nu merita un răspuns, așa că Chu Wanning, cu privirea în jos, o ignoră.

Floarea haitang pe care o trimisese cu o vrajă de vânt care îi sporea viteza a cercetat rapid întreaga zonă a Izvoarelor de Piersici Înfloriți. Câteva clipe mai târziu, o amuletă aurie a plutit din cer în mâna lui.

„Abisul Strămoșesc?”

Mergeau în fiecare zi la Abisul Strămoșesc pentru a smulge pene de la bufnițele înnebunite care se odihneau acolo. Tribul înaripat spunea că fundul abisului era plin de flăcări urlătoare și că oricine aluneca și cădea acolo — în afară de bufnițele demonice, care trăiau acolo din timpuri străvechi — era topit în neant.

Chu Wanning aruncă o barieră de camuflaj asupra lui și a lui Mo Ran pentru a evita să fie detectați de tribul înaripat. Când au ajuns la Abisul Strămoșilor, au privit în jos. Era o lumină roșie înfiorătoare și nu se vedea fundul, dar mii de bufnițe erau cocoțate de-a lungul pereților stâncilor abrupte. Păsările dormeau, cu capetele ascunse în aripi, și erau atât de dens aglomerate încât, de la distanța aceea, păreau nenumărate puncte pe versantul stâncii.

Conform ipotezei lui Chu Wanning, dacă Formațiuneaa de Șah Zhenlong fusese într-adevăr aruncată în abis, atunci toate aceste discuții despre „flăcări aprige” și „arzând până nu mai rămâne nici cenușă” erau probabil o invenție.

„Cum putem fi siguri că focul de jos nu este periculos?” Mo Ran se uită la lumina stranie de jos în timp ce murmura. ”Mie mi se pare destul de real.”

„Aruncă ceva mai întâi.”

„Mă duc să aduc un iepure.”

„Nu e nevoie.” Chu Wanning sări în sus cu o fluturare a veșmintelor sale imaculate și dispăru în pădurea de piersici din apropiere. O clipă mai târziu, se întoarse fluturând ca un nemuritor exilat din al nouălea cer, cu o ramură de flori de piersic în mână.

Mo Ran înțelese. Florile de piersic erau și mai fragile decât iepurii, așa că, dacă florile de piersic puteau rezista presupuselor „flăcări aprige”, atunci nu era niciun dubiu că focul nu reprezenta un pericol pentru oameni.

Chu Wanning trecu ușor cu degetul de-a lungul ramurii în timp ce rostea o vrajă, acoperind-o cu un strat subțire de lumină albastră translucidă. Arătă spre prăpastie și spuse: „Du-te.”

Floarea de piersic pluti ușor în jos. Un picior, doi picioare, zece picioare, o sută.

Deși ramura era prea departe pentru a o vedea, vraja pe care o aruncase Chu Wanning îi permitea să simtă starea florilor. Așteptă cu ochii închiși o bună bucată de timp înainte de a-i deschide. „Florile sunt în regulă. Să mergem.”

Dacă Chu Wanning era sigur, nu era nevoie să mai spună nimic. Mo Ran sări în Abisul Strămoșilor alături de el. Amândoi erau pricepuți în artele marțiale și ajunseră cu ușurință la fund.

Când Mo Ran văzu scena de jos, un fior îi străbătu șira spinării, chiar dacă se pregătise mental.

Acum știa natura luminii roșii înfiorătoare.

Mii de cruci se înălțau în fundul abisului. La fiecare era legată o persoană din tribul înaripat, complet goală și îmbibată în sânge. În gura fiecăreia era îndesat un fruct lingchi, iar acestea erau cele care emiteau lumina roșie strălucitoare. De sus, flacăra colectivă a acestor mii de fructe putea fi ușor confundată cu flăcări care ardeau adânc în abis.

Fața lui Chu Wanning era teribilă. Fiind foarte învățat, el recunoscu acest fruct roșu ca fiind un obiect interzis — simpla menționare a acestuia ar fi făcut ca orice persoană din lumea cultivării să pălească.

Punerea acestui fruct în gura unei persoane pe punctul de a muri prelungea ultimul moment al acesteia la trei sute șaizeci și cinci de zile. Cu alte cuvinte, victimei i se refuza eliberarea și, în schimb, era forțată să sufere o moarte extrem de lentă. Oprirea instantanee a inimii sale se prelungea într-un chin fără sfârșit, de unde și numele: „lingchi”.

În timp ce Mo Ran privea mulțimea de membri ai tribului înaripat care trăiau între viață și moarte, densă ca o pădure, murmură: „Formațiunea care blochează sufletele”.

Dacă cineva ar folosi oameni încă în viață ca stâlpi în această formațiune, ar putea închide energia resentimentelor în victimele sale și astfel ar împiedica acea energie să se scurgă. Ar putea chiar ascunde energia a mii de suflete prinse într-o Formațiune de Șah Zhenlong. Nu era de mirare că Mo Ran nu simțise nici cea mai mică urmă de energie resentimentară, care ar fi indicat prezența tehnicii.

Mo Ran nu putea decât să tremure. Era oare falsul Gouchen de la Lacul Jincheng persoana care orchestrase evenimentele de la Izvoarele de Piersic Înfloriți?

Tot ce văzuseră la Lacul Jincheng părea a fi opera cuiva care cunoștea doar elementele de bază ale Formațiunii de Șah Zhenlong — suficient cât să controleze creaturile din lac. De data aceasta, deși tribul înaripat de la Izvoarele de Piersici Înfloriți fusese puțin prost și emoțional subdezvoltat, membrii săi erau aproape imposibil de diferențiat de originalele lor. Fuseseră chiar capabili să folosească magia unică a tribului înaripat. Era clar că autorul era acum cel puțin confortabil în stăpânirea tehnicii interzise. Putea falsul Gouchen să fi devenit atât de priceput atât de repede?

Chu Wanning păși în centrul Formațiunii de Blocare a Sufletelor, unde se afla un stâlp de cristal.

O membră a tribului înaripat era legată și ea de acest stâlp, doar că era moartă. Fructul lingchi din gura ei se uscase de mult, iar corpul ei era în stadiul incipient de descompunere. Totuși, identitatea ei era clară datorită robei galbene pe care o purta, brodată cu fir de aur cu un phoenix, precum și datorită semnului în formă de stea dintre sprâncene.

„Aceasta este...”

Mo Ran se sperie. „Ea este adevărata Bătrână Nemuritoare!”

„Corect.” Chu Wanning privi pădurea de stâlpi umani, care se întindea cât vedeai cu ochii. „Atât de mulți membri ai tribului înaripat au fost capturați pentru a fi folosiți în Formațiunea de Blocare a Sufletelor”, spuse el în șoaptă. „Cel puțin opt sute, dacă nu chiar o mie. Bătrâna Nemuritoare cu siguranță nu ar fi tolerat asta dacă ar mai fi fost în viață. Mi s-a părut ciudat mai devreme, când am schimbat lovituri cu ea în afara pavilionului, că nu părea nici măcar la fel de puternică ca maestra fantomă din Cetatea Fluturilor. Dacă nu mă înșel... se pare că tribul înaripat din Izvoarele de Piersici Înfloriți a fost exterminat, iar toți cei pe care i-am întâlnit erau doar cadavre în mișcare, controlate de Formațiunea de Șah Zhenlong.”

Mo Ran rămase șocat. Chu Wanning ajunsese la aceeași concluzie ca el. De îndată ce Mo Ran își reveni din șoc, se întoarse să plece, dar Chu Wanning îi blocă calea cu o mișcare a mânecii.

„Unde te duci?”, întrebă Chu Wanning.

„Trebuie să le spun unchiului și celorlalți. Dacă este așa, atunci locul acesta este extrem de periculos.”

„Nu te grăbi.” Chu Wanning scutură din cap. „În acest moment, suntem în câmp deschis, dar inamicul este ascuns în umbră. Sunt mulți cultivatori la Izvoarele de Piersici Înfloriți și nu știm cine trage sforile. Dacă acționăm pripit, s-ar putea să înrăutățim lucrurile.”

„Heh heh. Nu ne-am văzut de mult. Chu-zongshi, ești tot la fel de precaut.”

Un chicotit se auzi de deasupra lor, dar efectul sunetului nu era diferit de cel al unui tunet care lovea adâncurile Abisului Strămoșesc. Capetele lor se ridicară brusc, sângele scurgându-se de pe fețele lor, doar pentru a vedea un copil mutilat din tribul înaripat, așezat pe o ramură care ieșea din stâncă, lovind cu picioarele. Copilul mort înclină capul, o pereche de ochi însângerați de lacrimi rostogolindu-se din orbite, și le zâmbi larg.

„Formațiunea de șah Zhenlong!” spuse Mo Ran, surprins.

Chu Wanning înjură printre dinți. „Altă piesă albă de șah.”

„Eh heh heh, așa este, încă o piesă albă de șah.” Copilul aplaudă vesel. Înfricoșător. „Ce, credeai că voi veni eu personal aici? Nu sunt prost.”

„Deci tu ești acel fals Gouchen de la Lacul Jincheng!„ spuse Mo Ran. ”Ce vrei, nebunule?"

„Heh heh, cine te crezi? Un puișor fără nume care încă se împiedică de propriile picioare – nu ești demn să-mi vorbești. Spune-i maestrului tău să vină să mă întrebe el însuși.„

”Tu..."

Degetele subțiri ale lui Chu Wanning ieșiră din mâneca largă și îl opriră pe Mo Ran, care era atât de furios încât practic îi ieșea fum din cap. Ridicând genele, Chu Wanning privi în sus și întrebă rece: ”Ce încerci să faci?”

Copilul continua să dea din picioare. Era evident că era deja mort, dar sub controlul tehnicii interzise, se mișca fără oprire, făcând tot felul de gesturi ca o marionetă. „Oh, nimic important, serios.”

Vocea lui Chu Wanning se răci cu câteva grade. ”Atunci de ce te iei de discipolul meu?”

„Nu am nimic important de făcut. Doar că am nevoie de miezul spiritual al micului tău discipol pentru a face asta”, spuse copilul, zâmbind. ”El este singurul vinovat că are un miez atât de bun. Este chiar mai bun decât al tău, cu mult mai bun. Am observat încă de la Lacul Jincheng că are o esență spirituală superbă a lemnului. Dacă nu ar fi fost asta, aș fi fost mai interesat de tine, Chu-zongshi.”

Mo Ran era pe punctul de a vomita – copilul vorbea cu o voce tânără, dar vicleană și cu un ton atât de matur. „Dacă voi avea ghinionul să fiu prins de tine, îmi voi distruge imediat miezul”, spuse el brusc. „Așa că nici să nu îndrăznești să mă atingi!”

„Nu e ca și cum aș vrea să te ating”, continuă copilul pe tonul acela enervant de dulce. ”Te urmăresc doar pentru că trebuie. Toți bărbații iubesc frumusețile, iar shizunul tău e mult mai frumos decât tine. Aș prefera să-l ating pe el.”

„Tu!” se încruntă Mo Ran. ”Un lucru urât ca tine, care se ascunde toată ziua în spatele pieselor albe de șah, prea fricos să-ți arăți fața urâtă, crezi că ai dreptul să-l atingi pe shizunul meu?”

Copilul îi aruncă o privire lui Mo Ran, ca și cum ar fi obosit să-i recunoască existența. Își îndreptă din nou atenția spre Chu Wanning. „Chu-zongshi, la Lacul Jincheng, te-am sfătuit să lași lucrurile așa cum sunt, dar nu m-ai ascultat. Sunt foarte rănit, să știi.”

„Acum că am aflat despre această chestiune, chiar dacă ai înceta să-l mai hărțuiești pe Mo Ran, tot aș intenționa să aflu adevărul.”

„Pfft, știam că vei spune asta.” Copilul tăcu pentru o clipă, apoi zâmbi din nou. „De ce sunteți voi, cei drepți, atât de încăpățânați?” Se opri din nou. „Bine, din moment ce Chu-zongshi nu vrea să lase lucrurile așa cum sunt, va trebui să așteptăm și să vedem. Oricum voiam să aflu care e mai puternic: Tianwen-ul tău sau tehnicile mele interzise.”

Chu Wanning încruntă sprâncenele. „Chiar trebuie să măcelărești atâția nevinovați pentru a-ți atinge scopurile?”, întrebă el cu voce sumbră.

„Oamenii din lume sunt ca portocalele din Huainan.”

„Ce vrei să spui?”

„Acide.” Copilul începu să chicotească. ”Foarte acide. Toți acești oameni fără valoare sunt acri. Îi urăsc, vreau să-i zdrobesc, să calc pe ei.”

Mo Ran rămase fără cuvinte.

Vocea lui Chu Wanning se umplu de intenție ucigașă. „Chiar ești fără speranță.”

„Zongshi, mă consideri fără speranță, dar eu cred că și tu ești la fel de incurabil. Justiția noastră diferă la rădăcină. De ce să ne batem capul cu lucruri mărunte?” Copilul înclină capul înainte și înapoi. ”Gândește-te la mica noastră ceartă ca la un joc de șah. Tu ai câștigat partida la Lacul Jincheng. Cât despre cea de aici, de la Izvoarele de Piersic Înfloriți, din moment ce Zongshi a găsit Abisul Strămoșesc și a văzut piesa mea albă de șah – iar eu am rămas fără trucuri prin care să-ți iau micul discipol – să spunem că ai câștigat și aceasta.”

Se opri, apoi ochii i se umplură de bucurie. Făcând asta, stoarse mai mult sânge din ei. „Ai grijă. Poate că l-ai protejat de data asta, dar mă întreb dacă îl poți proteja toată viața.”

Chu Wanning nu răspunse.

„Cât despre secretul de aici, vă sugerez să-l păstrați”, spuse copilul, ținând între degete o pană roșie și aurie.

„Este una dintre penele aurii folosite ca monedă aici?„, întrebă Mo Ran, alarmat.

„Da.” Copilul zâmbi. „Penele astea au circulat peste tot până acum. Dacă voi doi tăceți și plecați de bunăvoie, nu se va întâmpla nimic. Dar dacă nu vă comportați cum trebuie și încercați să mă dați de gol... Penele astea sunt impregnate cu energia resentimentelor tribului înaripat. Nu-i vor ucide pe acei cultivatori, dar le vor disipa cea mai mare parte din cultivarea lor.„

”Ai plănuit asta de la început?!„ spuse Mo Ran cu furie în voce.

”Păi, bineînțeles", spuse copilul, neîncrezător. ”Crezi că toți sunt niște brute proaste ca tine?”

Mo Ran amuți.

Era atât de furios! Era dispus să recunoască că era destul de direct în felul în care făcea lucrurile și că nu știa prea multe despre intrigi și strategii. Cu toate acestea, faptul că acest mic ticălos îl provocase în mod atât de deschis îl făcea să-și dorească cu ardoare să invoce Jiangui și să-i dea o lecție, să-l învețe ce înseamnă să fii o adevărată brută proastă.

„Chu-zongshi, sunt sigur că știi ce este mai bine pentru toți cei implicați. Chiar dacă ceilalți ar afla adevărul, dacă cultivarea lor ar fi grav afectată, mă tem că nu ți-ar mulțumi pentru integritatea ta.”

„După cum ai auzit mai devreme, când trăgeai cu urechea, nu intenționam să-i alarmez”, spuse Chu Wanning rece. „Deocamdată.”

„Deocamdată? Ha ha, deci, Zongshi, intenționai să le spui mai târziu. Deși nici asta n-ar avea rost.” Copilul zâmbi larg. ”Odată ce acești oameni vor pleca, voi distruge Izvoarele de Piersici Înfloriți, la fel cum am făcut cu Lacul Jincheng. Noroc în a convinge pe cineva să te creadă fără dovezi.”

Privirea lui Chu Wanning era înghețată. „Sunt impresionat că ai îndrăzneala să-l numești pe Mo Ran o brută proastă, când tu te comporți astfel.”

Râsul batjocoritor al lui Chu Wanning îl lovi pe copil. Se ridică și se învârti de câteva ori pe loc, moment în care o flacără izbucni la picioarele lui și îi arse încet carnea și oasele. „De ce nu păstrezi asta pentru când mă vei prinde? Chu-zongshi, din respect pentru caracterul tău, îți reamintesc pentru ultima oară: nu te implica. Dacă tot refuzi să asculți, atunci noi... ne vom revedea cu siguranță..."

Flăcările au explodat și au răsunat în cer.

Copilul din tribul cu pene care fusese folosit ca marionetă a fost ars până la cenușă. O piesă de șah albă și translucidă a căzut din cer, s-a învârtit de câteva ori pe pământ și s-a oprit.

Pentru o vreme, nu se auzi nimic altceva decât tăcerea.

Mo Ran știa că autorul nu rostea amenințări goale, dar nici nu voia să accepte asta fără să facă nimic. Așa că, în cele din urmă, întrebă: „Shizun, chiar plecăm așa? Ai vreo altă idee?”

„Cel mai bine e să nu riscăm nimic deocamdată. Să plecăm mai întâi din Izvoarele de Piersici Înfloriți.” Expresia lui Chu Wanning era la fel de întunecată. „Dacă s-a deranjat să ridice o Formațiune de Blocare a Sufletelor pentru a împiedica pe oricine să observe că a folosit Formațiune de Șah Zhenlong, înseamnă că încă vrea să țină lucrurile ascunse — cel puțin pentru moment. Voi trimite un mesaj liderului sectei să-i ia pe Xue Meng și Shi Mei și să plece cât mai repede, fără să alarmeze inamicul. Cât despre tine…”

Chu Wanning făcu o pauză. „De fiecare dată, te urmărea pe tine. De data asta, a plănuit să-ți însceneze ceva, în speranța că te va izola de ajutor. Nu trebuie să mai faci nimic în legătură cu această chestiune; liderul sectei va interveni și se va ocupa de asta."

„Atunci ce ar trebui să fac?”, întrebă Mo Ran. ”Nu ar fi corect să-i pun pe alții să se ocupe de mizeria mea, în timp ce eu stau cu mâinile în sân și nu fac nimic."

„Ce încerci să dovedești în acest moment? Este evident ce urmărește acel om. Spiritul copacului de la Lacul Jincheng a căzut, așa că el caută un înlocuitor. Tu ești o esență spirituală a lemnului, potrivită pentru scopurile lui, dar dacă nu poate ajunge la tine, atunci va alege cea mai bună alternativă și va căuta un alt înlocuitor.” Chu Wanning făcu din nou o pauză. ”Și odată ce va găsi acel lucru, va urma un alt masacru. Trebuie să fie oprit.”

„Nu e greșit, dar Shizun, esențele spirituale nu sunt atât de ușor de găsit. Dacă vrea să găsească un înlocuitor, va trebui să...” Mo Ran se opri brusc din vorbit și ridică capul. Se uită la Chu Wanning pentru o clipă. ”Dacă micul nemernic vrea să găsească alte esențe spirituale, va trebui să verifice sectă cu sectă. Chiar și așa, cultivatorii nu își expun rădăcinile spirituale pentru orice motiv. Ei fac asta doar atunci când aleg o nouă armă sau un cristal de rafinare, pentru a verifica compatibilitatea lor. Deci, cel mai simplu mod de a testa o esență spirituală ar fi să vinzi arme și pietre spirituale. Ceea ce înseamnă că, dacă supraveghem piețele de arme din apropierea sectelor în zilele următoare, vom avea șanse destul de mari să-l găsim pe ticălos."

După ce Mo Ran a spus toate acestea, și-a dat seama că Chu Wanning îl privea gânditor și nu a putut să nu se îndoiască de el însuși. „Uh... cred că da?”

„E o presupunere bună”, a spus Chu Wanning încet. O clipă mai târziu, a avut senzația că Mo Ran era puțin prea informat și ochii i s-au îngustat suspicios. „Mo Ran. Îmi ascunzi ceva?”

„Ce-aș putea avea de ascuns, Shizun?” spuse Mo Ran, dar părul de pe spatele lui se ridică, și simți ca și cum ochii lui Chu Wanning, limpezi ca sticla, îi priveau direct prin corpul său renăscut și direct la sufletul care se ghemuia înăuntru.

Trecuse un moment de tăcere, iar Chu Wanning, din fericire, nu insistase. Coborând pleoapele, spuse: „De acum înainte, vei veni cu mine să investigăm în secret sectele importante. Deocamdată, nu ne vom întoarce la Vârful Sisheng.”

Capitolul 77: Acest Venerabil se simte foarte stânjenit

Chu Wanning și Mo Ran au părăsit Izvoarele de Piersic Înfloriți și au călătorit peste tot, căutând informații despre când se deschideau piețele la diferitele secte. După câteva zile de călătorie grăbită, au decis în cele din urmă să rămână o noapte la un han dintr-un sat mic.

Abia se odihniseră de când plecaseră din Izvoarele de Piersic Înfloriți, așa că Mo Ran se retrăsese în camera lui de ceva vreme. Chu Wanning stătea la o masă, aprinse o lumânare și contemplă borcanul de porțelan din mâna lui sub lumina galbenă caldă.

În borcanul de porțelan alb de jad se aflau vreo treizeci de pastile aurii. Era un noroc că Bătrânul Xuanji adusese borcanul cu el când venise. Dacă nu ar fi fost așa, Chu Wanning nu știa ce identitate ar fi trebuit să-și asume în fața lui Mo Ran.

„Acesta este un medicament nou de la Tanlang. Sunt aproximativ treizeci înăuntru”, îi spusese Xuanji lui Chu Wanning în peșteră. ”A făcut niște cercetări în arhivele antice și a schimbat câteva ingrediente, astfel încât o pastilă îți va permite să-ți recapeți forma adultă timp de șapte zile. Poftim, acestea îți vor ajunge pentru o vreme.”

„Transmite-i mulțumirile mele lui Tanlang.”

„Nu e nevoie să-i mulțumești.” Xuanji zâmbi și făcu un semn cu mâna. „Tanlang pare sever, dar e foarte curios să afle cum te simți. Ah, da, mi-a mai transmis să-ți spun că acest medicament nu e prea stabil. Emoțiile intense îi pot diminua eficacitatea, așa că ai grijă.”

Chu Wanning era cufundat în gânduri, încercând să înțeleagă cuvintele lui Xuanji, când auzi o bătaie în ușă. Ascunse repede borcanul de porțelan și stinse tămâia din arzător. „Intră.”

Mo Ran tocmai ieșise din baie, așa că intră în camera lui Chu Wanning îmbrăcat doar într-un halat subțire, ștergându-și părul lung, negru ca jadul.

Chu Wanning își drese vocea, recunoscător că fața îi rămăsese neutră, înainte de a spune în cele din urmă: „Ce este?”

„Camera mea nu este bună. Nu-mi place. Shizun, pot să dorm pe podea la tine în seara asta?”

Mo Ran era extrem de vag, iar Chu Wanning nu era atât de credul, așa că simți în mod evident că se întâmplă ceva. ”Ce nu-ți place la ea?”

„E... e doar... nu e bună.” Mo Ran aruncă o privire către Chu Wanning înainte de a murmura: ”Izolația fonică e groaznică.”

Chu Wanning își încruntă sprâncenele, prea nobil și cast din fire ca să-i înțeleagă sensul. Fără să mai spună un cuvânt, își trase roba exterioară și se îndreptă desculț spre camera lui Mo Ran. Mo Ran nu l-ar fi putut opri nici dacă ar fi încercat, așa că nu putu decât să-l urmeze.

„E puțin cam modestă, dar nu atât de mult încât să fie intolerabilă.” Chu Wanning stătea în cameră și se uita în jur, cu o nuanță de mustrare în voce. ”Când ai devenit atât de răsfățat?”

Apoi, o serie de zgomote puternice se auziră din camera alăturată, ca și cum ceva greu ar fi căzut pe podea.

Mo Ran nu mai putea să asculte, așa că, înainte ca lucrurile să se înrăutățească, întinse mâna și îl trase de mânecă pe Chu Wanning. „Shizun”, îl imploră el, „hai să plecăm”.

Chu Wanning încruntă sprâncenele. „Serios, ce s-a întâmplat cu tine? Ce anume ți se pare atât de dezagreabil?”

Mo Ran deschise gura, dar înainte să apuce să spună ceva, chicoteli joase se auziră prin perete.

„Chang-gongzi, ești atât de obraznic, mereu te iei de mine... nnh, n-nu, așteaptă...ah!”

„Heh heh, iubito, bujorul ăsta de pe pieptul tău e atât de frumos. Lasă-mă să-l miros, să văd dacă miroase bine.”

Pereții erau atât de subțiri încât se auzeau chiar și foșnetul hainelor de cealaltă parte. Respirația greoaie a bărbatului și gemetele dulci ale femeii se amestecau într-un sunet cu adevărat chinuitor pentru urechi.

Incredibil, Chu Wanning nu a înțeles la început ce se întâmplă. Abia câteva momente mai târziu a pus cap la cap lucrurile, iar ochii lui frumoși s-au deschis larg, în timp ce culoarea feței i s-a schimbat rapid de la alb la roșu la albastru, apoi s-a stabilit în cele din urmă pe cenușiu, în timp ce înjura: „Rușinos!” și a ieșit în fugă din cameră cu o mișcare a mânecii.

„Pfft.”

Mo Ran nu se putu abține și începu să chicotească în spatele lui. Din fericire, Chu Wanning era atât de agitat încât nici brațele nu-i mai erau sincronizate în timp ce se îndepărta rigid, așa că nu observă că Mo Ran râdea de el.

Abia după ce se întoarse în camera sa și bău o ceașcă întreagă de ceai, Chu Wanning își recăpătă în sfârșit o oarecare aparență de calm. Îi făcu un semn cu capul lui Mo Ran. „Un astfel de limbaj obscen este într-adevăr dăunător cultivării. Poți rămâne aici în noaptea asta.”

„Oh.” Adevărul era că, atunci când Chu Wanning apăruse brusc la Izvoarele de Piersic Înfloriți și făcuse tot ce-i stătea în putință pentru a-l proteja pe Mo Ran fără să se îndoiască nici măcar o clipă de el, Mo Ran fusese copleșit de șoc și fericire în egală măsură. Acum că lucrurile se liniștiseră, nu putea să nu se simtă amețit. În acel moment, la lumina lumânărilor, fața impasibilă a shizunului său părea cumva mult mai drăguță. Așezat cu picioarele încrucișate pe podea și cu bărbia ridicată, Mo Ran îl privea pe Chu Wanning cu ochii strălucitori și zâmbind.

„La ce te uiți?”

„Nu te-am văzut de mult timp, Shizun, vreau doar să te mai privesc puțin.” Tonul tânărului era însoțit de un zâmbet, iar privirea lui era caldă și strălucitoare. Acum că Mo Ran îl studia, Chu Wanning... chiar semăna destul de mult cu Xia-shidi.

Chu Wanning îl privi cu severitate. „În loc să te uiți la mine, du-te și uscă-ți părul. Cum o să dormi cu părul ud așa?”

„Am uitat prosopul în camera mea.” Mo Ran zâmbi. „Shizun, vrei să-l usuci pentru mine?”

Chu Wanning îl privi.

O perioadă de timp, Xue Meng fusese rănit și nu putea să-și ridice brațul, iar de fiecare dată când se spăla pe cap, shizunul său îi usca părul. Chu Wanning făcea asta foarte repede, reglându-și energia spirituală pentru a încălzi prosopul și a evapora apa.

Chu Wanning se uită la Mo Ran și la membrele lui perfect funcționale, apoi mormăi rece. „Nu ești nici bolnav, nici rănit. De ce aș face-o pentru tine?”

Totuși, îi făcu semn să se apropie.

Lumina lumânării arunca o lumină caldă pe chipul incomparabil de frumos al lui Mo Ran. Trecuse deja aproape un an de la renașterea lui și ajunsese la vârsta la care se produceau creșteri rapide. Fără să-și dea seama, crescuse destul de mult în ultimele luni. În prezent, când stătea pe pat, era aproape la fel de înalt ca Chu Wanning.

Înălțimea aceasta îl făcea pe Chu Wanning să aibă dificultăți în a-i șterge părul, așa că Mo Ran se lăsă pe brațe și se lăsă mai jos. Stând lângă pat, Chu Wanning îi frecă părul lung cu o expresie exasperată. Mo Ran căscă mulțumit, închizând ochii pentru a se bucura de acest moment rar de liniște. Afară, pe fereastră, se auzea din când în când cântecul unei broaște.

„Shizun.”

„Mn.”

„Știai? Iluzia tribului înaripat m-a trimis înapoi în Lin'an acum două sute de ani și am întâlnit pe cineva pe nume Chu Xun.”

Nici măcar nu se opri din frecat. „De unde să știu eu asta?”

Mo Ran se frecă pe nas cu un zâmbet.„Arăta ca tine.”

O pauză lungă. Apoi:„Sunt o mulțime de oameni care arată la fel. Nu e nimic ciudat în asta.”

„Nu, serios,” spuse Mo Ran, cu seriozitate. „Erați practic din același aluat. Shizun, crezi că ar putea fi strămoșul tău?”

„E posibil,” răspunse Chu Wanning blând. „Dar cu ceva de acum două sute de ani, cine poate spune?”

„Avea un fiu care semăna cu Xia-shidi,” continuă Mo Ran. „Mi se pare că toate astea sunt prea multe ca să fie o coincidență. Shizun, Xia-shidi este cumva o rudă pierdută a ta?”

„Nu am rude.”

„De aceea am spus „pierdută”..., mormăi Mo Ran. Era atât de aproape de Chu Wanning încât putea simți parfumul ușor și liniștitor al haitangului.

Mirosea atât de bine. Fie că era în viața anterioară sau în aceasta, parfumul lui Chu Wanning părea să-l liniștească întotdeauna. În viața sa anterioară, ori de câte ori se întorcea de la un măcel, simțea nevoia să-și îngroape fața în gâtul shizunului său doar pentru a putea respira din nou.

Fie că voia să recunoască sau nu, era deja dependent de parfumul lui Chu Wanning. Închise ochii și se relaxă încet în pacea familiară, mintea lui plutind în fluxul timpului.

În ultima lui viață, se întorcea ocazional la Palatul Wushan gol după un alt masacru, ud leoarcă de ploaie. Comisesese în mod clar nenumărate păcate, dar nu era altceva decât un vagabond ud, fără un cămin.

În astfel de momente, stătea și își înfășura brațele în jurul taliei lui Chu Wanning, își îngropă fața în abdomenul lui și îl ruga pe shizun să-i mângâie părul iar și iar. Era singura modalitate de a-și calma nebunia din interior.

Acele vise trecute erau lucruri din trecut, dintr-o altă viață. Dar, cu ochii închiși, păreau că s-au întâmplat ieri.

Chu Wanning observă că vorbărețul încetase să mai vorbească și coborî pleoapele pentru a-l privi. În lumina slabă a lumânării, fața lui Mo Ran era relaxată, liniștită.

Deși fața lui încă mai avea o urmă de tandrețe juvenilă, trăsăturile îi deveniseră mai mature, cu contururi bine definite, ca o frumusețe naturală care înflorea prin ceață și care încă păstra prospețimea și vitalitatea tinereții.

Mâna lui Chu Wanning a ezitat o fracțiune de secundă, iar inima lui părea să bată puțin mai repede. Nu avea idee ce l-a împins să spună cu o voce blândă: „Mo Ran”.

„Mm...”, a murmurat Mo Ran absent. Apoi, parcă epuizat, s-a aplecat mai aproape și și-a lipit fața de talia lui Chu Wanning, exact cum făcuse odată în viața sa anterioară.

Chu Wanning a rămas fără cuvinte.

Bum. Bum. Bum.

Inima îi bătea rapid în piept, ca tobele de război pe un câmp de luptă. Vibrațiile îl amețeau.

Chu Wanning își strânse buzele. Neștiind ce altceva să facă, nu putea decât să continue să-i șteargă părul lui Mo Ran, evaporând ultimele picături de apă.

Timpul trecu astfel, până când el puse prosopul jos, îi dădu la o parte câteva fire de păr de pe frunte lui Mo Ran și îi spuse cu voce joasă: „Gata. Poți să te culci acum.”

Mo Ran deschise ochii, negri cu o nuanță de violet și încă puțin amețiți. După câteva clipe, privirea îi deveni treptat mai limpede.

Când în sfârșit ieși din amețeală și observă că ajunsese să cedeze obiceiului și să se sprijine de talia lui Chu Wanning — și, mai surprinzător, că nu fusese împins —, Mo Ran rămase cel puțin surprins. Ochii i se măriră de uimire, făcându-l să arate ca un câine prost.

Chu Wanning se simțise la început puțin neliniștit, dar nu se putu abține să nu zâmbească la expresia de pe fața lui Mo Ran.

Când Mo Ran își dădu seama că zâmbea – oricât de ușor, era cu siguranță un zâmbet – ochii lui se măriră și mai mult. Se așeză drept, cu părul puțin dezordonat, și spuse brusc, cu cea mai mare seriozitate: „Shizun, ai un parfum. Miroase foarte frumos.”

Chu Wanning rămase din nou fără cuvinte.

Mo Ran se opri, apoi își încruntă brusc sprâncenele, ca și cum ar fi încercat din greu să-și amintească ceva. Când reuși să-și amintească, consternarea se strecură în expresia lui. „Huh, ce ciudat”, mormăi el. „Nu... și Xia-shidi miroase așa?”

Expresia lui Chu Wanning se împietri instantaneu. Aruncă prosopul pe capul lui Mo Ran înainte ca acesta să poată reacționa și îl aruncă fizic de pe pat. „Sunt obosit acum”, spuse el rece. „Pleacă naibii de aici și du-te la culcare.”

Mo Ran ateriză pe spate, complet luat prin surprindere. Rămase întins pe podea, amețit, pentru o bună bucată de timp, înainte să se ridice și să-și frece nasul, fără să fie deloc supărat, și se ridică ascultător pentru a-și face patul pe podea.

Capitolul 78: Shizun al acestui Venerabil are un coșmar

Chu Wanning și Mo Ran au petrecut noaptea în aceeași cameră. Mo Ran a adormit imediat pe podea, fără să-i pese. În schimb, gândurile lui Chu Wanning erau neliniștite și haotice, iar el s-a întors de pe o parte pe alta mult timp înainte de a adormi în cele din urmă într-un somn agitat.

Avea ochii închiși și auzea vântul urlând în urechi.

Chu Wanning a deschis ochii și s-a trezit îngenuncheat în zăpadă.

Un vis? Atunci de ce acest moment părea atât de real, de parcă, la un moment dat, chiar l-ar fi trăit?

Era mijlocul iernii. Cerul era întunecat și cenușiu, acoperit de nori grei care se întindeau până la orizontul îndepărtat. Zăpada se adunase peste glezne, înghețând chiar și pământul, iar mantaua groasă pe care o avea pe umeri nu putea să-l protejeze de frigul iernii.

Privind în jos, văzu o mantie albastră ca cerul, căptușită cu blană și brodată cu modele complicate din fir argintiu. Îi părea cumva familiară, dar, într-o clipă, sentimentul dispăru.

Chu Wanning încercă să se ridice, neștiind de ce avea acest vis tulburător. Dar era ca și cum corpul său nu îi aparținea; continua să îngenuncheze nemișcat pe pământ. Chiar și când zăpada îi acoperea umerii și fulgi de gheață i se lipiseră de gene, corpul său nu dădea niciun semn că ar vrea să se miște.

Vocea tremurândă a unei persoane în vârstă se auzi din spatele lui. „Chu-zongshi, se întunecă. Maiestatea Sa Imperială cu siguranță nu te va vedea astăzi — să ne întoarcem.”

Chu Wanning din vis nu se întoarse nici măcar când pași se apropiau, scrâșnind prin zăpadă, și o umbrelă apăru deasupra lui.

Chu Wanning se auzi spunând: „Mulțumesc, Liu-gong. Ești în vârstă, așa că te rog să te întorci la pavilion. Eu voi fi bine aici.”

„Zongshi...”

Vocea bătrânului părea să vrea să continue, dar Chu Wanning spuse: „Du-te.”

Vocea slabă suspină, iar pași grei se îndepărtară câțiva metri. Apoi se întoarseră, iar umbrela reapăru deasupra capului său. „Bătrânul acesta îți va ține companie, Zongshi.”

Chu Wanning simți că ochii i se închid în vis și nu se mai spuse nimic.

Totul părea atât de ciudat, acest vis ridicol al său. Cuvintele pe care le rosteau erau absurde, de neînțeles. Ce era cu toate aceste prostii despre „Maiestatea Sa Imperială” și „Liu-gong”? Aceste expresii din palatul interior nu aveau ce căuta în lumea cultivării pe care o cunoștea Chu Wanning.

Încercă să admire peisajul din vis prin genele coborâte ale acestui corp. Locul semăna cu Vârful Sisheng, dar unele lucruri erau diferite.

Structurile erau mai mult sau mai puțin aceleași, dar erau mult mai bogat decorate. Coridoarele care înconjurau curtea erau acoperite cu voaluri violet pal, presărate cu stele brodate, iar clopote sculptate în formă de dragoni care țineau perle atârnau de acoperișuri. Sunete clare și cristaline dansau ușor în aer de fiecare dată când suflă o adiere de vânt.

Era îngenuncheat cu fața spre sala principală, în fața căreia stăteau o serie de gardieni îmbrăcați în uniforme pe care nu le mai văzuse niciodată. Se întrebă din ce sectă făceau parte.

Cerul se întunecă treptat, iar o serie de servitoare de palat, cu părul aranjat în stil tradițional, ieșiră printr-o ușă laterală pentru a aprinde lămpile de pe ambele părți ale porții palatului cu mâinile lor delicate și subțiri. Fiecare lampă era înaltă cât o persoană, cu nouă straturi fiecare, incluzând patruzeci și nouă de lămpi în formă de haitang atârnate de ramuri subțiri de cupru. Lumânările din centrul haitangurilor străluceau puternic, lumina lor împrăștiindu-se pe pământ ca cerul înstelat de deasupra și iluminând fațada palatului cu o strălucire orbitoare.

După ce și-a terminat treaba, servitoarea șefă i-a aruncat lui Chu Wanning o privire furioasă. „E îngrozitor de frig afară în seara asta”, a spus ea, cu răutate în voce, zâmbind rece. „Pentru cine dai această reprezentație jalnică? Maiestatea Sa Imperială și împărăteasa se distrează în acest moment. Poți să stai acolo cât vrei, nimănui nu-i pasă.”

Ce obrăznicie!

În toată viața lui, nimeni nu îndrăznise să-i vorbească astfel lui Chu Wanning. Deschise gura furios, dar, deși vocea care ieși era a lui, cuvintele rostite nu erau ale lui. „Nu vreau să-i întrerup distracția, dar am cu adevărat treburi importante de discutat. Te rog să-l anunți.”

„Cine te crezi? De ce ar trebui să-ți fiu mesager?” zâmbi batjocoritor șefa servitoarelor. „Maiestatea Sa și împărăteasa se distrează foarte bine. Cine ar îndrăzni să-i deranjeze? Dacă chiar vrei să-l vezi pe Maiestatea Sa, poți să rămâi acolo. Poate că îți va arunca o privire dimineață, hmph.”

Bătrânul servitor din spatele lui Chu Wanning nu mai putea suporta și a intervenit cu vocea tremurândă: „Da, Maiestatea Sa o favorizează pe stăpâna ta, dar nu ar trebui să ții cont de persoana cu care vorbești? Ai măcar puțină grijă cu cuvintele tale.”

„Cu cine vorbesc? Cine de aici, de la Vârful Sisheng, nu știe că Maiestatea Sa îl urăște mai mult decât pe oricine? De ce ar trebui să fiu respectuoasă față de el?! Ce îndrăzneală din partea unui bătrân senil să-mi țină predici!” Ochii șefei servitoarelor erau mari de furie, în timp ce striga: „Gărzi!”

„Ce ai de gând să faci?!” Bătrânul slăbit, cu spatele încovoiat de vârstă, păși în față pentru a-l proteja pe Chu Wanning.

„Stingeți vasele cu foc”, spuse servitoarea palatului, privindu-l cu sfidare.

„Imediat!”

Gărzile se îndreptară imediat spre vasele din curte și stinseră focul care ardea în ele.

Chu Wanning se gândi că, deși servitoarea avea limba ascuțită, nu era proastă. La o temperatură atât de scăzută, nu era nevoie să se certe cu ei sau să facă ceva direct. Trebuia doar să stingă focul și curtea ar fi devenit o peșteră înghețată, prea rece chiar și pentru cei mai rezistenți.

Noaptea se adânci, iar muzica și cântecele se auzeau neîncetat din palatul încălzit.

Chu Wanning era încă îngenuncheat. Picioarele îi amorțiseră de mult.

„Zongshi... întoarce-te...” Bătrânul servitor părea că va izbucni în lacrimi. ”Te rog, întoarce-te — corpul tău nu poate suporta asta. Știi cum este Maiestatea Sa. Dacă te îmbolnăvești, probabil că nici măcar nu va trimite un medic. Trebuie să ai grijă de tine.”

„Acest corp ruinat nu valorează aproape nimic”, spuse Chu Wanning încet. „Dacă aș putea să-l opresc să atace Palatul Kunlun Taxue, aș fi dispus să mor.”

„Zongshi! De ce să mergi atât de departe...”

Chu Wanning din vis era deja foarte slăbit. Tuși de câteva ori, dar ochii îi erau limpezi și strălucitori. „Tot ce este el astăzi, totul este vina mea. Eu...”

Nu apucă să termine înainte de a fi cuprins de un acces de tuse violent și alarmant. Chu Wanning își acoperi gura cu mâneca, simțind gustul fierului în gât. Când își luă mâna, era acoperită de sânge, roșu în contrast cu lumea albă ca zăpada.

„Chu-zongshi!”

„Eu...”

Chu Wanning voia să mai spună ceva, dar vederea i se întunecă și se prăbuși în zăpadă, incapabil să mai reziste.

Se auzi un zgomot confuz lângă urechea lui, un haos brusc. Părea foarte îndepărtat, ca și cum ar fi fost separat de straturi de ceață, de oceane, și abia putea auzi agitația din jurul lui.

În ceață, auzi bătrânul servitor țipând în panică, dar nu reuși să înțeleagă decât câteva cuvinte.

„Maiestate Imperială! Maiestate, vă rog... Chu-zongshi, nu mai rezistă mult. Vă rog, acordați-i o audiență! Acest bătrân va muri cu bucurie...”

Agitația creștea și se răspândea. Se auzeau pași din toate părțile, luminile se aprindeau.

Melodia instrumentelor și vocile dulci ale cântărețelor se opriră brusc. Porțile palatului păreau să fie deschise larg și din interior se simți o adiere de aer cald și parfumat. Chu Wanning simți că este ridicat și dus în căldura sălii palatului. O mână mare îi atinse fruntea, apoi se retrase brusc, ca și cum ar fi fost înțepată.

O voce joasă și familiară răsună amenințător: „De ce nu am fost informat?”

Nimeni nu răspunse.

Bărbatul era furios și se auzi un zgomot puternic, ca și cum ceva greu ar fi fost spart. El continuă să urle, vocea lui răsunând ca un tunet în interiorul sălii. „Încercați să mă sfidați? El este stăpânul Pavilionului Lotusului Roșu, shizunul acestui venerabil! Și niciunul dintre voi nu a venit să mă anunțe că el îngenunchează afară? De ce nu am fost informat?”

Cineva căzu în genunchi cu un zgomot surd, tremurând din toate încheieturile. Era șefa servitoarelor de la palat, cea care se fâțâia mai devreme. „Aceasta umilă merită moartea. Aceasta umilă a văzut că Maiestatea Ta și împărăteasa erau în toane bune și nu am îndrăznit să vă deranjez…”

Bărbatul pășea nervos înainte și înapoi de câteva ori, dar în loc să se calmeze, furia lui se intensifica. Roba lui neagră, bordată cu aur, flutura pe podea ca un nor întunecat, până când în sfârșit se opri, iar când vorbi din nou, vocea lui era distorsionată. „Are o constituție slabă, nu suportă frigul. L-ai lăsat să aștepte în zăpadă fără să mă anunți și chiar... chiar ai stins focul din curte...”

Vocea îi tremura de furie și inspiră adânc înainte de a continua. Cuvintele pe care le rosti nu erau puternice, dar tonul său avea o aură ucigașă care îi îngheță pe cei prezenți până în măduva oaselor.

„Ai vrut să-l omori.”

Servitoarea păli de frică, lovindu-și capul repetat de pământ până când fruntea îi deveni albastră și violetă, iar vocea îi ieșea mai subțire dintre buzele tremurânde. „Nu! Nu! Eu, o umilă servitoare, n-aș îndrăzni! Maiestate! Te rog, ai milă, Maiestate!"

„Duceți-o la Platforma Păcatului și a Virtuții pentru a fi executată.”

„Maiestate! Maiestate...”

Vocea ascuțită îi zgâria urechile ca niște unghii roșii ca sângele, în timp ce peisajul visului începea să se clatine și să se destrame în mijlocul țipetelor ei îngrozite. Scena se împrăștia și se dezintegra ca fulgii de zăpadă.

„Ai idee cât efort am depus eu, venerabilul, ca să-l aduc înapoi de la porțile morții? În afară de mine, nimeni nu are voie să-i atingă nici măcar un fir de păr...”

Vocea răgușită era perfect calmă, dar tocmai acest calm evidenția nebunia înspăimântătoare din spatele ei.

Chu Wanning simți că persoana aceea se apropie și se oprește în fața lui. O mână îi strânse maxilarul.

Cu ochii încețoșați, îi deschise, încercând să-l vadă. Sub luminile strălucitoare și orbitoare, văzu un chip neclar, cu sprâncene puternice și negre ca smoala, un nas drept și ochi negri ca satinul cel mai negru, cu o ușoară nuanță de violet în lumina lumânării.

„Mo Ran…?”

„Shizun!”

Deodată, o voce îl strigă cu claritate.

Chu Wanning deschise ochii larg. Era încă întins în camera hanului, afară era încă întuneric, iar o singură lumânare pâlpâia pe masă.

Mo Ran stătea la marginea patului, cu o mână apăsată pe fruntea lui Chu Wanning și cealaltă sprijinită pe pat, privindu-l îngrijorat.

„Ce am...?„ Chu Wanning se simțea complet dezorientat. Visul acela fusese mult prea real și, pentru o clipă, nu reuși să-și revină din amețeală.

„Ai avut un coșmar. Tremurai foarte tare”, îi spuse Mo Ran, în timp ce-l învelea cu pătura. „Păreai că îngheți. M-am temut că ai febră, dar, din fericire, nu e cazul.”

Chu Wanning scoase un „oh” în șoaptă și se întoarse să privească pe fereastra ușor deschisă. Cerul era încă întunecat afară, noaptea era încă adâncă. „În vis ningea”, murmură el, apoi nu mai spuse nimic. Se ridică în șezut, ascunzându-și fața într-o mână și luându-și un moment pentru a se liniști înainte de a expira încet. „Probabil că am fost prea obosit.”

„Mă duc să-ți fac un ceai de ghimbir.” Mo Ran îl privi îngrijorat, văzând cât de palid era. ”Shizun, arăți groaznic.”

Chu Wanning nu răspunse.

Văzând că nu primea niciun răspuns, Mo Ran oftă și, fără să se gândească, își lipi instinctiv fruntea de fruntea rece și transpirată a lui Chu Wanning. „Dacă nu spui nimic, o să înțeleg că ai acceptat.”

Surprins de apropierea bruscă, Chu Wanning se aplecă reflex puțin înapoi. „Mn.”

Mo Ran, care nici el nu era încă treaz pe deplin, îi mângâie părul lui Chu Wanning, așa cum făcuse în viața sa anterioară. Apoi își trase roba exterioară și coborî în bucătărie. Puțin mai târziu, se întoarse cu o tavă de lemn.

Mo Ran nu era fără inimă. Chu Wanning se grăbise să-l salveze la Izvoarele de Piersic Înfloriți și făcuse tot posibilul să-l protejeze. Indiferent câtă ură îi purtase acestei persoane înainte, în acel moment îi era recunoscător.

Tava conținea un ceainic cu ceai de ghimbir aburind și un borcan mic cu zahăr brun. Mo Ran știa că, deși lui Chu Wanning nu-i plăceau lucrurile cu arome prea puternice, îi plăceau foarte mult alimentele dulci.

Pe lângă ceaiul de ghimbir, adusese și o chiflă din bucătărie, pe care o tăiase în felii subțiri, o înmuiase în lapte proaspăt, apoi o prăjise până devenise crocantă, înainte de a o presăra cu zahăr pudră, pentru a obține o farfurie cu gustări simple și ușoare.

Culoarea reveni treptat pe fața lui Chu Wanning, în timp ce ținea o ceașcă de ceai de ghimbir în ambele mâini și sorbea încet din ea. Luă o bucată de chiflă dulce și fragedă între degetele albe ca porțelanul și o contemplă o vreme. „Ce e asta?”

„Am amestecat ceva. Încă nu are un nume.”

Mo Ran se scărpină pe cap. „Încearcă, Shizun. E dulce.”

Lui Chu Wanning nu-i plăceau mâncărurile prăjite, considerându-le grase, dar auzind cuvântul „dulce”, a dus una la buze și a mușcat ezitant. „Mm...”

„E bună?” întrebă Mo Ran, încercând să afle.

Chu Wanning îl privi și nu spuse nimic, dar luă o altă bucată și o mâncă împreună cu ceaiul de ghimbir.

Ceainicul și farfuria cu gustări dispărură repede, iar în această căldură, rămășițele coșmarului se risipiră ca fumul. Chu Wanning căscă și se întinse din nou. „Mă culc la loc.”

„Stai puțin.” Mo Ran ridică mâna pentru a șterge colțul buzelor lui Chu Wanning. ”Ai niște firimituri acolo.”

Chu Wanning nu răspunse. Zâmbetul deschis de pe fața lui Mo Ran îi făcu urechile să se încălzească puțin. Își întoarse fața cu un sunet ușor de aprobare și nu-i mai acordă atenție.

Mo Ran adună vasele și coborî să le ducă înapoi. Când se întoarse, îl văzu pe Chu Wanning întins pe o parte, cu fața spre perete, probabil deja adormit. Se apropie și trase în liniște perdeaua, moment în care Chu Wanning vorbi. „E frig noaptea. Nu mai dormi pe podea.”

„Atunci...”

Chu Wanning, cu genele lungi coborâte, voia cu adevărat ca Mo Ran să rămână. Cu toate acestea, cuvintele „Dormi aici” nu-i ieșeau din gură, chiar dacă vârfurile urechilor îi deveneau din ce în ce mai calde.

Ținea la Mo Ran și nu voia să doarmă pe podea, dar îl și plăcea și nu voia să plece.

Chu Wanning era foarte slab și știa prea bine că, chiar dacă ar fi reușit să rostească cuvintele, ar fi fost cu siguranță respins. Atunci, atât fațada, cât și demnitatea lui ar fi fost pierdute. Chiar și numai gândul la asta îl făcea să se simtă patetic. Lucrurile erau mult mai ușoare când era Xia Sini. Cei mici aveau voie să fie puțin capricioși.

Totuși, Mo Ran se purtase frumos cu el astăzi. Își amintea chiar că lui Chu Wanning îi plăcea mult ceaiul de ghimbir cu mult zahăr brun. Era acceptabil să creadă că, poate, Mo Ran ținea puțin la el?

Gândul acesta îi încălzi pieptul lui Chu Wanning și, într-un moment de impulsivitate, izbucni: „Vino să dormi aici.”

„Mă duc să văd dacă au terminat și, dacă da, mă întorc în camera mea.”

Chu Wanning și Mo Ran vorbiră practic în același timp. Mo Ran nu înțelese pe deplin cuvintele shizunului său decât după ce termină de vorbit. Când înțelese, ochii i se măriră ușor.

„Sună bine”, încuviință Chu Wanning instantaneu, ca și cum s-ar fi grăbit să acopere ceea ce spusese. ”Du-te.”

„Shizun, tu...”

„Sunt obosit. Poți pleca.”

„Bine... Odihnește-te bine, Shizun.”

Mo Ran plecă, ușa scârțâind când se deschise și apoi se închise.

În întuneric, Chu Wanning deschise ochii. Inima îi bătea cu putere în piept, iar palmele îi erau acoperite de sudoare, umilit de pierderea controlului de sine. Chiar fusese singur prea mult timp, dacă putea confunda o mică fărâmă de bunătate și grijă din partea cuiva cu tandrețe sinceră. Ca un idiot.

Iritat, se întoarse și își îngropă fața în pernă, unde se scufundă într-o prăpastie fără fund a disprețului de sine. Era foarte conștient că Mo Ran îl plăcea pe Shi Mingjing și că între el și Mo Ran nu exista nimic altceva decât distanța politicoasă dintre maestru și discipol. Și totuși...

Persoana din visul său apăru nepoftită în mintea lui.

Exact aceeași față, doar mai în vârstă. Felul în care îl privise pe Chu Wanning cu o expresie morocănoasă și cu ochii prea adânci pentru a putea fi descifrați.

Cu un scârțâit, ușa se deschise din nou.

Chu Wanning îngheță, cu spatele încordat ca un arc întins.

Cineva se apropie de patul lui. Urmă un moment de tăcere, apoi simți că persoana aceea se așeză pe margine, aducând cu ea parfumul ușor al hainelor proaspăt spălate. „Shizun, dormi?”

Niciun răspuns.

Așa că Mo Ran a continuat, cu vocea calmă, de parcă ar fi discutat despre vreme. „Încă sunt acolo.” Râse încet și se întinse lângă Chu Wanning, cu capul sprijinit pe un braț, privirea trecând peste spatele shizunului său, care se încordă în mod evident și vizibil cu câteva grade. „Oferta ta de mai devreme este încă valabilă?”

Chu Wanning nu răspunse.

„Shizun, chiar îți place să ignori oamenii. Dacă nu spui nimic, voi considera că ai acceptat.”

„Hmph.”

Ochii lui Mo Ran s-au aprins de plăcere, violet-negri și sclipind de amuzament la hmph-ul rece care a venit de cealaltă parte a patului. Dacă a-l răsfăța pe Shi Mei era obiceiul lui, atunci a-și tachina shizunul era un joc de care nu se sătura niciodată.

Nu putea să-și dea seama ce simțea pentru Chu Wanning. Tot ce știa era că această persoană îi făcea inima să-i bată mai tare, îl făcea să-și dorească să-și scoată colții și să-l muște până când începea să plângă sau să râdă — deși, în mare parte, era doar o dorință.

Dar ori de câte ori acea față, mereu rece și impasibilă, arăta cea mai mică emoție din cauza lui Mo Ran, el se trezea că devine extrem de excitat.

„Shizun.”

„Mn.”

„Nimic, am simțit nevoia să o spun.”

Chu Wanning nu se obosi să răspundă.

„Shizun.”

„Dacă ai ceva de spus, spune. Dacă nu, taci.”

„Ha ha ha.” Mo Ran râse, apoi se gândi brusc la ceva și întrebă, pe jumătate în glumă, pe jumătate serios: „Mă gândeam că tu și Xia-shidi sunteți incredibil de asemănători. Shizun, este fiul tău?„

O tăcere lungă, lungă.

Chu Wanning îndurase prea multe tulburări emoționale pentru o singură noapte și era într-o dispoziție morocănoasă. Fiind brusc luat în râs în felul acesta, nu se putea abține să nu se simtă iritat.

„Pfft, doar glumeam, Shizun, nu te supăra...”

„Da”, răspunse Chu Wanning rece. „Este fiul meu.”

Mo Ran încă zâmbea. „Oh, așa mă gândeam și eu. Deci e fiul tău... stai! Fiu?!” Ochii lui Mo Ran se măriră ca și cum ar fi fost lovit de fulger, gura rămânându-i deschisă de uimire. „Fiu?!”

„Mn.” Chu Wanning se întoarse și îl fixă pe Mo Ran cu o privire impasibilă, cu fața complet serioasă și fără nici cea mai mică urmă de glumă.

Chu Wanning greșise prea mult în seara aceea și se temea că fațada lui nu va mai rezista. Dacă Mo Ran voia să facă gluma asta, mai bine profita de ocazie să tulbure apele. Chu Wanning era dispus să facă orice pentru a se asigura că Mo Ran nu își dădea seama că îl plăcea.

În timp ce Chu Wanning se gândea la asta, își adună calm bucățile de demnitate pe care le pierduse și spuse cu toată seriozitatea: „Xia Sini este copilul meu nelegitim. Nici măcar el nu știe asta. În acest moment, acesta este un secret cunoscut de ceruri, de pământ, de tine și de mine. Dacă o a treia persoană ar afla vreodată, te-aș distruge complet.”

Mo Ran a rămas absolut, complet, total mut.

Capitolul 79: Shizun al acestui Venerabil este un actor

Dacă Mo Ran nu l-ar fi cunoscut pe Chu Wanning ca pe propriul buzunar, s-ar fi temut că ar fi putut fi păcălit de comportamentul său serios și ar fi crezut acele prostii.

Xia Sini era fiul lui Chu Wanning? Da, sigur, de parcă ar fi fost atât de prost încât să creadă asta!

Totuşi, nu putea să-şi ignore shizun-ul. Aşa că, în zilele care au urmat, a intrat în joc, spunând lucruri precum: „Oh, cerule”, „Deci aşa stau lucrurile”, „Nu pot să cred că Shizun este de fapt un afemeiat” şi alte asemenea.

Mo Ran trebuia să recunoască că era o perioadă interesantă, chiar dacă nu avea habar ce punea Chu Wanning la cale. Așa că Mo Ran a făcut un joc din asta, tachinându-l din când în când pe Chu Wanning.

Odată, când s-au oprit la o ceainărie pentru o gustare, Mo Ran l-a strigat, cu obrazul în palmă și ochii mari și strălucitori. „Shizun, Shizun.”

Chu Wanning își înghiți ceaiul înainte de a-și ridica genele pentru a-l privi calm. „Mn?”

„De ce nu vrei să-l recunoști pe Xia-shidi ca fiind copilul tău?”

„Nu e că nu vreau să-l recunosc, doar că nu este momentul potrivit”, răspunse Chu Wanning.

„Atunci când va fi momentul potrivit?”

„Asta va depinde de el.”

Chu Wanning avea un aer atât de profund, încât pe Mo Ran îl dureau coastele de la cât se abținea să râdă, chiar dacă se străduia să afișeze cea mai miloasă expresie. „Bietul Xia-shidi.”

Altă dată, în timp ce călătoreau călare unul lângă altul, Mo Ran se întinse și rupse o ramură de salcie în timp ce treceau pe lângă ea. Nu avea nimic cu care să-și distragă atenția și se plictise de moarte, așa că se luă din nou de Chu Wanning.

„Shizun, Shizun.”

„Ce este?”

„Pot să te întreb ceva?” Mo Ran era zâmbitor. „Despre Shiniang... ce fel de persoană este? Este drăguță?”

Chu Wanning se înecă, apoi se grăbi să-și dreagă glasul pentru a se acoperi. „Este în regulă.”

„Eh? Doar ”în regulă„? spuse Mo Ran, șocat. ”Eram atât de sigur că cineva care poate atrage atenția ta, Shizun, trebuie să fie devastator de frumoasă."

Chu Wanning nu se obosi să răspundă.

Mo Ran își apropie calul negru de cel alb al lui Chu Wanning și îl întrebă cu șiretenie: ”Shizun, încă mai ții legătura cu Shiniang?"

”Cum aș putea să fac asta?„ Chu Wanning îi aruncă o privire rece și spuse sumbru: ”Shiniang este moartă."

Abia începuseră și deja își omora propria soție? Mo Ran aproape se înecă cu propria salivă. „Moartă? Cum a murit?”

„Complicații la naștere”, spuse Chu Wanning fără expresie.

Chiar așa? Pfft ha ha ha ha ha. Dacă situația ar fi fost altfel, Mo Ran probabil ar fi căzut de pe cal de atâta râs.

Desigur că Mo Ran nu putea lăsa un subiect atât de amuzant să treacă. A doua zi, a spălat un sac plin cu cireșe proaspete și zemoase înainte de a porni la drum pentru a-l ademeni pe Chu Wanning să vorbească mai mult pe drum.

„Shizun, pot să aflu cine era Shiniang? Cum o chema?”

Chu Wanning a ales o cireșă și a mâncat-o fără nicio reacție vizibilă. „A murit deja”, a spus el indiferent. „La ce bun să-i știi numele?”

Mo Ran nu a ezitat. „Liderul sectei ne-a învățat întotdeauna să fim filiali. Chiar dacă Shiniang nu mai este printre noi, eu, ca discipol, ar trebui să-mi amintesc numele ei și să-i prezint omagiile în fiecare solstițiu de iarnă și Qingming.”

Chu Wanning continuă să mănânce cireșele. „Nu e nevoie”, răspunse el calm. „Shiniang a ta nu era o persoană lumească și nici nu-i plăcea mirosul de tămâie.”

Mo Ran își strânse buzele și își roti ochii. E evident că nu ai putut inventa o poveste pentru Shiniang pe loc. Nu pot să cred că ai spus cu o față atât de serioasă că nu-i păsa de aceste lucruri.

În exterior, el continua să zâmbească. „Dacă Shiniang era atât de rafinată, probabil că era și ea o cultivatoare.”

Chu Wanning făcu o pauză, apoi luă o altă cireșă între degetele albe ca zăpada și o mâncă pe îndelete înainte de a răspunde: „Corect.”

Mo Ran clipi curios. „Din ce sectă era?”

Chu Wanning estimă vârsta lui Xia Sini și calculă rapid în minte că el ar fi fost încă la Linyi în acea perioadă, așa că răspunse calm: „Secta Rufeng.”

„Oh…” Mo Ran ridică ușor sprâncenele. Trebuia să-i acorde credit lui Chu Wanning pentru asta. Secta Rufeng favorizase întotdeauna discipolii bărbați. Deși discipolele femei primeau aceeași educație, nu li se ofereau niciodată aceleași oportunități de a se remarca și de a-și face un nume. De fapt, nici măcar nu-și lăsau numele când plecau în misiuni, așa că, deși cultivatoarele din Secta Rufeng nu erau mai puțin talentate, restul lumii le cunoștea doar ca „cultivatoarele din Secta Rufeng”. Nimeni nu le știa numele. Astfel, Chu Wanning putea inventa orice dorea și nu exista absolut nicio modalitate de a verifica.

Mo Ran nu era genul care să renunțe. Se adună și insistă. „Atunci când v-ați cunoscut? Cum v-ați cunoscut?”

„Er…” Chu Wanning ezită, nefiind în stare să inventeze totul pe loc. Când privirea îi căzu pe ochii strălucitori și sclipitori ai lui Mo Ran, își dădu seama brusc că nu era nevoie să răspundă la această întrebare. Își strânse buzele și, cu o mișcare a mânecii, spuse aspru: „Ce faci, te amesteci în treburile personale ale maestrului?”

Cu aceste cuvinte, își îndemnă calul, roba albă dispărând în depărtare și lăsându-l pe Mo Ran în norul de praf.

Chu Wanning și Mo Ran rătăciră câteva săptămâni, vizitând piețele din numeroase secte mai mici și verificând fiecare tarabă care vindea arme și pietre spirituale, dar nu găsiră absolut nimic demn de menționat.

Într-o zi, după ce Chu Wanning termină de schimbat informații cu Xue Zhengyong prin mesaj haitang, el și Mo Ran porniră de la han și se îndreptară spre piața din Guyueye pentru a-și continua investigația.

Guyueye era cea mai importantă sectă medicinală din lume, precum și secta din care provenea mama lui Xue Meng, doamna Wang.

Secta era construită pe o insulă numită Insula Clopotului de Ploaie. Nu era o insulă adevărată, ci mai degrabă spatele unei broaște țestoase uriașe, veche de mii și mii de ani și legată de fondatorul sectei printr-un pact de sânge. Broasca țestoasă purta întreaga sectă pe spatele ei în timp ce călătorea pe oceane și hrănea flora insulei cu energia sa spirituală unică.

Discipolii din Guyueye fuseseră întotdeauna enigmatici și izolați de restul lumii. Secta interacționa foarte rar cu străinii; doar în prima și a cincisprezecea zi a fiecărei luni broasca țestoasă acosta în portul Yangzhou, astfel încât alte secte să poată urca la bord și să cumpere medicamente, în timp ce negustorii își puteau vinde armele, pietrele spirituale și alte mărfuri care nu se găseau de obicei pe insulă.

Totuși, cea mai faimoasă atracție de pe Insula Clopotului de Ploaie nu era Guyueye, ci Pavilionul Xuanyuan. Pavilionul era un punct comercial secundar al Guyueye și era bine cunoscut în întreaga lume a cultivării.

Acest pavilion își deschidea porțile de două ori pe lună pentru a scoate la licitație bunuri precum medicamentele de cea mai bună calitate ale Guyueye și comori rare de la diverși vânzători. Marfa adesea se afla la limita permisibilului în ceea ce privește tabuurile lumii cultivării, dar nimeni nu era atât de plictisit încât să-și facă un dușman din Guyueye. La urma urmei, majoritatea medicamentelor care circulau în lume proveneau de la această sectă. Luând în considerare toate aceste aspecte, Guyueye nu era mai puțin puternică decât secta Rufeng, care era cea mai importantă.

„Pune-ți gluga pe cap. Sunt prea mulți ochi aici”, îi reaminti Chu Wanning în șoaptă lui Mo Ran, trăgând gluga mantiei sale mai jos. Tot mai mulți oameni ajungeau pe Insula Clopotelor de Ploaie.

Casa de licitații a Pavilionului Xuanyuan păstra camere private somptuoase pentru fiecare dintre marile secte, în semn de respect. Cu toate acestea, deoarece în acest stabiliment se încheiau afaceri dubioase și se schimbau bunuri furate, cultivatorii își ascundeau în general identitatea pentru a nu atrage atenția sau ghinionul fatal.

Mo Ran și Chu Wanning pășiră în Pavilionul Xuanyuan. Interiorul era împărțit în trei etaje, iar centrul primului etaj era ocupat de o platformă din jad alb. Platforma avea forma unei flori de lotus cu nouă petale și era înconjurată de nouă straturi de bariere defensive impenetrabile. Aici urmau să fie expuse mărfurile în timpul licitației.

Câteva sute de rânduri de bănci din lemn roșu se întindeau în cele patru direcții cardinale în jurul platformei din jad alb. Acestea erau locurile standard.

La etajul al doilea se aflau cabine private, fiecare cu o fereastră mare din cedru auriu și o perdea din mătase argintie care permitea celor din interior să vadă clar afară, dar bloca vederea din exterior. Aceste cabine protejau intimitatea oaspeților, dar erau scumpe: nouă mii de monede de aur pentru două ore.

Lui Chu Wanning nu-i plăcea aglomerația, așa că a scos monedele de aur trimise de Xue Zhengyong și nu a ezitat.

Servitorii Pavilionului Xuanyuan care se ocupau de oaspeți făcuseră pacturi de moarte cu stăpânul pavilionului și, prin urmare, nu divulgau niciodată informațiile personale ale vreunui oaspete. Chiar și așa, Chu Wanning rămase precaut. Rezervă cabina cu cea mai bună priveliște și îi ceru servitorului să aducă două ceainice cu ceai Parfum de Zăpadă, opt bucăți de fructe proaspete și confiate, patru produse de patiserie și patru dulciuri, apoi îl alungă pe servitor.

Odată ce a rămas singur cu Mo Ran în cameră, Chu Wanning a dat jos în sfârșit gluga, stând lângă fereastră și privind mulțimea de oameni de jos.

„Potrivit liderului sectei, Xuanyuan va scoate la licitație o armă numită Guilai.”

„Guilai?” Mo Ran a dat din cap. „N-am auzit niciodată de ea.”

„Este o armă sfântă.”

Mo Ran se sperie. „O armă sfântă? Dar nu la Lacul Jincheng...”

„Într-adevăr. Se spune că această Guilai a fost găsită într-un mormânt fără nume din Munții Wanshen. Probabil că stăpânul ei nu avea moștenitori cărora să i-o lase, așa că a îngropat-o împreună cu el.”

„Înțeleg…”

O armă sfântă avea un singur stăpân: cel care îi dădea numele. La moartea acestuia, arma accepta moștenitorii săi. Chiar dacă altcineva ar fi pus mâna pe armă, nu ar fi putut să-i scoată nici măcar o mică parte din puterea sa adevărată. În ceea ce-l privea pe Mo Ran, nu avea prea mult sens să cumpere o armă ca aceea.

„Este adevărat că o armă sfântă care nu-și recunoaște stăpânul nu-și va arăta adevărata putere”, spuse Chu Wanning, citindu-i gândurile. „Chiar și așa, va fi de multe ori mai puternică decât o armă obișnuită. Oamenii ăștia vor da cu siguranță tot ce au mai bun.”

Mo Ran înțelese situația. „Acum înțeleg ce voiai să spui, Shizun. Majoritatea oamenilor trăiesc o viață întreagă fără să vadă vreodată o armă sfântă. Deoarece această «Guilai» a fost găsită într-un mormânt fără nume, și încă unul vechi, este foarte probabil ca toți cei de aici să-și extindă energia spirituală pentru a o testa, în speranța că sunt descendenți ai stăpânului ei original. La urma urmei, nu strică să încerci.”

„Exact.”

„Armele sfinte sunt rareori văzute, dar una fără stăpân apare la vânzare chiar în acest moment?” Mo Ran continuă să mediteze. „Oricum ai privi lucrurile, asta trebuie să fie opera acelui fals Gouchen. El scoate la iveală un fals de înaltă calitate pentru a-i ademeni pe toți să-și expună energia spirituală, astfel încât să poată vedea dacă cineva de aici are esența spirituală pe care o caută.”

Chu Wanning se așeză pe un scaun, își turnă o ceașcă de ceai cu aromă de zăpadă și îl bău încet. Apoi privi mulțimea de oameni de jos și spuse cu voce joasă: „Exact cum spui tu. Indiferent dacă arma sfântă este reală sau face parte din planul falsului Gouchen, nu strică să verificăm.”

În acel moment, se auzi un zgomot jos.

Chu Wanning și Mo Ran se uitară în jos și amândoi fură luați prin surprindere de ceea ce văzură.

Porțile aurii ale Pavilionului Xuanyuan erau larg deschise, iar două rânduri de tineri îmbrăcați în robe albastre, cu părul aranjat în coroane de jad, pășeau cu fețele descoperite prin mulțimea de cultivatori în mantii, ale căror fețe erau ascunse sub glugi.

Cel din frunte era zvelt și chipeș și nu se deranja să se ascundă în vreun fel, chiar dacă intra direct în piața neagră.

„Ye Wangxi?”, spuse Mo Ran, surprins.

Capitolul 80: Fosta soție a acestui Venerabil... este aici

Persoana care tocmai sosise era într-adevăr domnul modest cu care Mo Ran împărțise o reședință la Izvoarele de Piersic Înfloriți: Ye Wangxi.

Astăzi venise îmbrăcat în culorile Sectei Rufeng, cu mantia albastră brodată cu argint și un cocor. Părul îi era prins cu o panglică de un albastru intens, iar la talie atârna un clopoțel de argint filigranat cu un model reprezentând o fiară rară care ținea o perlă în gură. Poate pentru că nu purta armură, aura lui obișnuită de erou viteaz avea o notă de rafinament și eleganță.

Administratorul șef al Pavilionului Xuanyuan se apropie și îl salută pe Ye Wangxi, cu ochii coborâți și capul plecat. „Ye-xianjun.”

Ye Wangxi îl salută cu un semn din cap. „Am venit în numele yifu-ului meu pentru a licita un obiect. Te rog să ne conduci la etajele superioare.”

„Maestrul pavilionului a anticipat prezența ta, Xianjun, și a rezervat un stand pentru Secta Rufeng. Permite-mi să te conduc imediat acolo, Lordule.”

Ye Wangxi a condus apoi grupul de aproximativ zece discipoli ai Sectei Rufeng la etaj, lăsând în urmă o sală întreagă de figuri cu glugă care șușoteau între ele.

„Au venit și oamenii lui Rufeng astăzi?”

„Cine e acel xianjun? Cum de nu l-am mai văzut până acum?”

Evident că există un motiv pentru care niciunul dintre voi nu l-a mai văzut până acum, gândi Mo Ran, dar se trezi și el curios. Privii spatele lui Ye Wangxi dispărând după colț, înainte de a se întoarce către Chu Wanning. „Shizun, ai mai stat cu Secta Rufeng. Îl cunoști pe acest Ye-xianjun?”

„Nu.” Chu Wanning încruntă ușor sprâncenele. „Deși, din anumite motive, îmi pare destul de familiar…” Se opri pentru o clipă și închise ochii pentru a se gândi, dar clătină din cap. „Nu-mi dau seama exact.”

Mo Ran se scărpină pe cap. "Acest Ye-xianjun a stat în aceeași reședință cu mine la Izvoarele de Piersici Înfloriți. Din punct de vedere al abilităților, nu este rău. Dacă a fost trimis să liciteze în numele Sectei Rufeng, îmi imaginez că statutul său în cadrul sectei nu poate fi nici el prea jos. Shizun, chiar nu-l cunoști?"

”Există șaptezeci și două de cetăți în cadrul Sectei Rufeng; oamenii săi sunt răspândiți peste tot. În plus, nu-mi place să alerg de colo-colo și nu mă deranjează să mă bag în treburile interne, așa că nu e ciudat că nu-l cunosc."

În timp ce vorbeau, cabina rezervată pentru Secta Rufeng de la etajul al treilea s-a luminat cu o strălucire galbenă. Fără îndoială, luminile fuseseră aprinse pentru Ye Wangxi și compania sa, care intraseră și se așezaseră la locurile lor. Cel mai înalt nivel al Pavilionului Xuanyuan era rezervat special pentru marile secte, așa că era rar folosit. Prin urmare, mulțimea a ridicat privirea, considerând că era un eveniment rar.

În clipa în care a sosit Secta Rufeng, anticiparea pentru licitație a crescut cu câteva trepte. După un sfert de oră, platforma de lotus din jad alb din centrul sălii a început să strălucească, iar o panglică vibrantă de satin roșu strălucitor s-a derulat din tavanul Pavilionului Xuanyuan. O fetiță delicată de unsprezece sau doisprezece ani, desculță și îmbrăcată în mătase delicată, albă ca zăpada, s-a învârtit în aer ținându-se de panglică. A aterizat ușor și grațios pe platforma de lotus rece ca gheața.

„Onorabile Xianjun, îți mulțumesc că ai așteptat. Eu sunt a doua stăpână a Pavilionului Xuanyuan.” Fetița drăguță a zâmbit. „Ai venit de peste cele patru mări și suntem onorați de prezența ta. Desigur, Pavilionul Xuanyuan îți va exprima, ca întotdeauna, recunoștința prin expunerea celor mai rare și mai bune obiecte.”

Auzul excelent al lui Mo Ran surprinse murmure din mulțimea de jos.

„A doua stăpână a Pavilionului Xuanyuan este doar o fetiță, încă necoaptă?”

„Aiyoh, prietene, chiar nu știi nimic, nu-i așa? Știi câți ani are această «fetiță»?

”Zece? Cincisprezece? Nu poate avea mai mult de douăzeci de ani."

„Heh. Ești uimit, nu-i așa? Are peste o sută de ani. Ar trebui să-i spui «bunică», nu «fetiță».

”Ce?! Liu-xiong, mă iei peste picior! Cum poate să aibă o sută de ani micuța aia?!"

„Aici suntem în Guyueye, cea mai importantă sectă medicală din lume. Cum ar putea să fie imposibil? E doar un medicament pentru tinerețe veșnică sau ceva de genul ăsta."

”Uau..."

Era fără îndoială prima dată când bărbatul uimit venea la pavilion. După conversația aceea, își întinse gâtul cu entuziasm, strângând în mâini săculețul cu bani. Era evident nerăbdător să vadă ce fel de medicamente miraculoase și obiecte sacre va scoate la licitație Pavilionul Xuanyuan.

Nici a doua stăpână a pavilionului nu a dezamăgit. Cu o pocnitură din degete, o crăpătură s-a deschis în centrul platformei de lotus de jad, iar un mic suport în formă de sămânță de lotus s-a ridicat încet. Pe el se aflau cinci cutii de brocart de mătase de mărimea palmei, fiecare cutie fiind larg deschisă, dezvăluind pastilele medicinale din interior și strălucirea lor perlată.

Cineva izbucni în râs. „Nu sunt doar pastile pentru a trezi pasiunea? Ce e atât de rar la ele?”

„Așa e! Chiar dacă nu începi cu comori rare, măcar fă ceva mai bun decât pastile obișnuite pentru a trezi pasiunea!”

A doua stăpână a pavilionului nu era deloc iritată de nemulțumirile mulțimii. În schimb, zâmbi cu încântare în ochi și spuse cu o voce clară și luminoasă: „Cu siguranță aveți ochi buni. Acestea sunt într-adevăr pastile de seducție. După cum știți cu toții, deși aceste pastile sunt dificil de rafinat, nu sunt deloc rare. Și, desigur, Pavilionul Xuanyuan nu ar oferi niciodată produse obișnuite doar pentru a ne mulțumi clienții.”

În timp ce vorbea, luă una dintre cutiile de brocart și, ținând-o în palmă, o închise brusc.

Deși mulțimea era așezată la distanțe diferite de scenă, în fața fiecărei persoane fusese așezată o oglindă fermecată, care le permitea să vadă în detaliu comorile. Abia atunci mulțimea observă emblema în formă de șarpe de pe capacul cutiei.

Cineva rămase cu gura căscată. „Hanlin cel Înțelept?!”

A doua stăpână a pavilionului zâmbi. „Așa este. Fiecare dintre aceste cinci pastile provine din cazanul de rafinare al bătrânului sectei mele: Hanlin, Înțeleptul. Pastilele obișnuite de amor pot tulbura inima și pot face ca cel care le ia să devină obsedat de cel care i le-a dat, dar efectul durează doar jumătate de an, iar antidotul este foarte ușor de produs. Cu toate acestea, aceste cinci pastile...” Degetele ei delicate și fragile țineau cutia de brocart în timp ce ea continua solemn. „Acestea sunt garantate să funcționeze timp de zece ani și nu au antidot.”

„Ce?”

„Doamne, cum este posibil?”

„Hanlin Înțeleptul este înfricoșător...”

A doua stăpână a pavilionului așteptă până când agitația se potoli puțin, apoi zâmbi din nou. „Pentru a le diferenția de pastilele obișnuite de seducție, Hanlin Înțeleptul le-a numit ”Pastile de dragoste". Cumpărați doar una dintre aceste pastile, dizolvați-o în apă și convingeți persoana dorită să o bea. Apoi, timp de zece ani, vă garantăm că va rămâne obsedată de voi fără să ezite vreodată."

”Chiar nu există leac după ce se ia pastila?", a strigat o cultivatoare de jos. ”Dacă îmi pierd interesul pentru el înainte de expirarea celor zece ani, nu voi rămâne blocată cu el târându-se peste mine?"

Mulțimea chicoti și râse, iar a doua stăpână a pavilionului zâmbi politicoasă. „Doamna a subliniat doar un lucru adevărat. De aceea, Pavilionul Xuanyuan va profita de această ocazie pentru a reaminti tuturor că Pilula Iubirii nu are leac cunoscut. Până la expirarea celor zece ani, nimic nu va putea rupe legătura pe care o creează. Cu excepția cazului unei iubiri chinuitoare și neîmpărtășite, nu putem recomanda livrarea pilulei unei alte persoane.”

Cu această concluzie, licitația a început, iar prețul a început să crească. Mo Ran a observat că erau în mare parte cultivatoare care țipau pentru a licita, și nu s-a putut abține să nu facă un zgomot. „Este incredibil de înfricoșător.”

„Într-adevăr. A câștiga astfel sentimente ar fi cu adevărat de prost gust.”

Răspunsul acesta îl făcu pe Mo Ran să se întoarcă spre Chu Wanning. „Shizun, trebuie să ai grijă”, spuse el zâmbind. „Ești foarte chipeș. Dacă sunt aici cultivatoare de sex feminin din Vârful Sisheng și cumpără una dintre pastile, apoi o pun în secret în apa ta pentru a te face să te îndrăgostești de ele? Ai grijă să nu cazi în capcana asta, având în vedere că ești un bărbat căsătorit.”

Chu Wanning nu a putut răspunde. Mo Ran spunea fără îndoială astfel de lucruri pentru a-l batjocori, iar instinctul său era să se supere. Cu toate acestea, niciodată în viața sa nu îl auzise pe Mo Ran spunându-i că este chipeș și nu putea să se supere. Buzele i se strânseră într-o linie rece și distantă și, întorcând capul, refuză să-și recunoască discipolul.

„Dacă recurg la astfel de pastile, înseamnă că sunt îndrăgostite până peste cap”, mormăi Mo Ran. Când văzu cât de repede fuseseră cumpărate cele cinci cutii, oftă și scutură din cap. „Ce jalnic.”

Chu Wanning se uită fix la peretele alb ca zăpada pentru o clipă, apoi răspunse calm: "Dacă ar iubi cu adevărat persoana pe care o iubesc, cum ar putea să aibă inima să folosească astfel de pastile? Ești încă tânăr. Există unele lucruri pe care nu le înțelegi.„

Sunt încă tânăr? Mo Ran întoarse capul, gropițele adâncindu-se odată cu zâmbetul său. ”Eu nu înțeleg, dar tu, Shizun, înțelegi? Îmi vei povesti despre Shiniang?„

”Pleacă.„

”Ha ha ha ha ha ha."

În mijlocul glumelor lor, al doilea obiect fusese prezentat pe platformă.

„Rouă parfumată de tapir”, anunță a doua stăpână a pavilionului cu voce clară. „De asemenea, din cuptorul lui Hanlin, Înțeleptul. Aceasta este cea mai nouă rouă medicinală rafinată de Hanlin. Prima generație de discipoli ai lui Guyueye a încercat-o și funcționează ca prin minune.”

Cultivatorul A era oarecum învățat. „Rouă parfumată de tapir?”

Cultivatorul B era puțin flămând. „Rouă parfumată de tapas?”

Cultivatorul C era pervers. „Răsfățată de rouă parfumată?”

Chu Wanning se gândi puțin, apoi ridică privirea spre cele cinci borcane de porțelan. Perdeaua groasă a genelor sale tremură ușor. „Răsfățată de rouă parfumată... de la tapirul care consumă vise?”

A doua stăpână a pavilionului nu avea intenția de a pierde interesul publicului. În clipa în care și-a dat seama că mulțimea era confuză, a explicat zâmbind: "Motivul pentru care se numește Roua de Tapir este că formula necesită sânge prelevat din ghearele tapirului care consumă vise. O singură picătură într-o ceașcă de ceai garantează vise frumoase, în fiecare noapte, timp de o săptămână. Poate că acest lucru nu înseamnă prea mult pentru cultivatorii obișnuiți, dar după influența anumitor metode de cultivare și vrăji, unii xianjun au coșmaruri neîncetate și au dificultăți în a adormi liniștiți. Dacă problema persistă, poate duce la devierea qi-ului, caz în care această rouă ar fi cel mai bun remediu."

Când Chu Wanning a auzit asta, și-a amintit de visul realist pe care îl avusese. Deși nu fusese un coșmar, îl făcuse să se simtă destul de neliniștit...

A doua stăpână a pavilionului a promovat acest produs cu toată înverșunarea ei. „Pe lângă toate acestea, Roua Parfumată de Tapir are și capacitatea de a regla energia spirituală și de a ajuta la cultivare.”

Chu Wanning era încă cufundat în gânduri și rămăsese impasibil.

"Mai mult, dacă cineva are copii care se antrenează acasă, Roua Parfumată Tapir ar fi extrem de benefică pentru ei. Înțeleptul Hanlin a avut previziunea de a anticipa că bătrânii și maeștrii ar putea cumpăra roua pentru tinerii lor ucenici, așa că a preparat special cinci borcane de Rouă Parfumată Tapir în cinci arome diferite. Borcanul roșu este de litchi, borcanul galben este de portocale, borcanul alb este de bomboane cu lapte, borcanul violet este de struguri, iar borcanul negru este de dud. Mai mult, cu o singură înghițitură, gustul va rămâne pe buze și pe limbă o zi întreagă — este destul de plăcut."

În momentul în care a terminat, un băț de argint a fost aruncat dintr-o cabină a unei personalități importante de la etajul al doilea.

Etajele al doilea și al treilea erau mult mai departe de platformă, fiind astfel incomod să strigi pentru a licita, așa că licitatorii de acolo își scriau oferta pe un băț de argint înainte de a-l arunca.

Bățurile de argint fuseseră vrăjite, astfel încât pluteau fără greș către stăpâna pavilionului.

A doua stăpână a pavilionului a prins bățul care plutea spre ea și i-a aruncat o privire, rămânând uimită.

În același timp, în loja nobililor, Chu Wanning a pus jos cu nonșalanță pensula pe care tocmai o folosise și a luat o înghițitură de ceai. Mo Ran privea din lateral, iar buzele îi tremurau.

Vocea celei de-a doua stăpâne a pavilionului răsună de jos. „Din loja nobililor Tian de la etajul al doilea: cinci sute de mii de monede de aur. Mai sunt alte oferte?”

Când aceste cuvinte au fost rostite, mulțimea a început să zumzăie. Roua Parfumată de Tapir era bună, desigur, dar era evident că nu era la fel de populară ca Pilula Iubirii. Cele cinci cutii de Pilule ale Iubirii se vânduseră cu trei sute de mii de aur în total, așa că o ofertă de cinci sute de mii de aur pentru aceste cinci borcane de rouă era deja considerabil de mare.

„Probabil o ofertă din partea părinților vreunui mic gongzi”, mormăi cineva.

„Probabil că este pentru antrenamentul vreunui mic gongzi bogat.”

Între timp, unii cultivatori din mulțime suferiseră destul de mult din cauza devierilor de qi. Unul dintre ei se înarmă cu curaj și spuse: „Le iau pe toate cinci. Ofer cinci sute cincizeci de mii de monede de aur.”

„Roua Tapir, acum la cinci sute cincizeci de mii. Mai aud vreo ofertă?”

Înainte ca a doua stăpână a pavilionului să poată termina, un alt băț de argint a plutit în aer, aruncat din nou din loja oficialilor Tian de la etajul al doilea. Ea a aruncat o privire spre el și ochii i s-au mărit inconștient.

„Îmi cer scuze tuturor. Am înțeles greșit oferta inițială și voi rectifica acum eroarea mea. Ce a vrut să spună de fapt clientul de la etajul al doilea este că oferă cinci sute de mii pe borcan, pentru un total de două milioane cinci sute de mii...”

Doar un nebun ar fi putut să se ia la întrecere cu Chu Wanning la un astfel de preț. În timp ce Mo Ran privea cele cinci borcane de Rouă Parfumată de Tapir fiind aduse în cameră, simți că sufletul îi părăsește trupul.

Chu Wanning cheltuise două milioane și jumătate... Pe dulciuri...

Simțind privirea nedumerită a lui Mo Ran, Chu Wanning întrebă indiferent: „Ce este?”

„Ah ha ha, nimic. Doar că nu credeam că ești pasionat de astfel de lucruri.”

„De ce mi-ar păsa de lucruri copilărești?” a răspuns Chu Wanning cu calm. „Le-am cumpărat pentru Xia Sini.”

Mo Ran nu a avut cuvinte. Ce spectacol! Sprâncenele i s-au zbătut. Să vedem cât timp mai poți să te prefaci.

Obiectele scoase la licitație continuau să fie prezentate unul câte unul, și deși toate cele care urmau erau, de asemenea, medicamente spirituale sau comori unice, ele nu aveau nicio valoare pentru Mo Ran sau Chu Wanning. Ei sorbeau din ceai în timp ce așteptau să apară arma sfântă Guilai.

Mo Ran se aplecă la fereastră, hainele negre înfășurate strâns în jurul taliei subțiri, accentuând lățimea umerilor și lungimea picioarelor. Aruncă o privire în jos, la evenimentul plin de viață de jos, apoi ridică privirea spre cabina rezervată sectei Rufeng de la etaj.

„Acum că mă gândesc, Shizun, cum a rezolvat unchiul problema de la Izvoarele de Piersic Înfloriți? Nu mi-ai dat niciodată detalii.”

"Nu este chiar rezolvată. Nu putem atrage atenția asupra acestei probleme, ca să nu alertăm inamicul. Chiar dacă liderul sectei știe adevărul, nu poate face mare caz. Cu toate acestea, el a rupt complet legăturile cu tribul înaripat și i-a dus pe Shi Mei și Xue Meng înapoi la Vârful Sisheng. Mai mult, lupta noastră a fost destul de intensă, iar discipolii mai multor secte au fost martori la ea. Unii au început să aibă îndoieli cu privire la Izvoarele de Piersici Înfloriți și astfel au plecat. Îmi imaginez că acest Ye Wangxi a fost unul dintre ei." Chu Wanning termină o prăjitură cu portocale și osmanthus și luă a doua. „Liderul sectei a spus restului lumii că ai cauzat niște probleme și că, de aceea, ești închis în Vârful Sisheng pentru a reflecta. Asta ar trebui să-ți acopere urmele, cel puțin pentru o vreme.”

Mo Ran se scărpină pe cap. „Pare o situație destul de complicată. L-am pus într-o situație dificilă pe unchiul meu...”

În timp ce murmura, a doua stăpână a Pavilionului Xuanyuan, care încă stătea pe platforma de lotus cu nouă petale, a folosit o vrajă de amplificare pentru a-și limpezi gâtul. Vocea ei, sonoră și plăcută ca sunetul jadului, a răsunat în fiecare colț și crăpătură: "Următorul obiect scos la licitație este o comoară rară de cea mai înaltă calitate, extrem de greu de găsit. În ultimii trei ani, a fost clasat printre primele zece obiecte din ghidul nostru de licitații."

Cu aceste câteva cuvinte, se lăsă tăcerea. După un moment, parcă o lingură de apă limpede fusese turnată într-o oală cu ulei fierbinte. Publicul izbucni în murmure, șoptind între ei, și aproape toate privirile străluceau de interes.

Ce fel de comoară putea fi clasată printre primele zece obiecte licitate la Pavilionul Xuanyuan în ultimii trei ani? Nu numai să cumpere așa ceva, pentru mulți oameni, chiar și să-l vadă cu ochii lor ar fi fost un noroc extraordinar. Cumpărătorii deveneau din ce în ce mai entuziasmați, iar atmosfera era atât de tensionată încât se putea simți cu mâna.

Oamenii de jos se întindeau să vadă, iar cei din cabine ridicau perdelele. Toate privirile erau ațintite asupra platformei de lotus.

„Oare este arma sacră Guilai?”, întrebă Mo Ran în șoaptă.

Chu Wanning nu răspunse.

În timp ce spațiul din centrul platformei se deschise din nou, vocea clară a celei de-a doua stăpâne a Pavilionului Xuanyuan răsună. „Vă prezentăm următorul obiect prețios: un festin frumos ca o pasăre fluture.”

„Ce?!” Mo Ran rămase uimit, strângând cu mâinile pervazul ferestrei. „Nu e o armă sacră?!”

Nici Chu Wanning nu se așteptase la asta. Se ridică brusc în picioare și se apropie de Mo Ran pentru a privi împreună cu el.

Un divan de piatră se ridică încet din centrul platformei de lotus. Opt lanțuri de fier, fiecare groase cât o încheietură, se încrucișau pe divan pentru a ține la pământ o creatură vie care se zbătea neîncetat. Cu toate acestea, creatura era complet acoperită de o pânză și era greu de distins la prima vedere.

Asta nu a diminuat deloc entuziasmul fierbinte de jos. Un „Festin a Frumuseții cu Oase de Fluture”, indiferent de clasa sau aspectul ei, era un obiect renumit în întreaga lume.

Conform legendei, în era primordială, când cerul și pământul nu erau încă separate, demonii trăiau alături de oameni pe continentul cultivării. În acea vreme, exista un clan de demoni numit Clanul Oaselor de Fluture. Deși abilitățile lor marțiale lăsau de dorit, corpurile lor conțineau o cantitate imensă de energie spirituală. Consumarea sângelui și a cărnii unui membru al Clanului Oaselor de Fluture sau întreținerea de relații sexuale cu aceștia putea spori considerabil cultivarea unui om. Cei fără rădăcini spirituale puteau să-și stabilească instantaneu o bază, iar cei care aveau rădăcini puteau atinge direct puterea unui zongshi.

De aceea, după ce demonii au fost învinși, Clanul Oaselor de Fluture a fost vânat până la dispariție. Toți au fost capturați pentru a fi sclavi sexuali sau uciși și mâncați direct.

În prezent, Clanul Oaselor de Fluture cu sânge pur a fost de mult eradicat din lume. Cu toate acestea, în vasta mare a umanității, existau indivizi în ale căror vene încă curgea sângele Clanului Oaselor de Fluture. Carnea și sângele majorității acestor indivizi nu aveau niciun efect și erau imposibil de distins de cei ai oricărui alt cultivator. Cu toate acestea, un număr foarte mic de descendenți manifestau trăsăturile liniei lor ancestrale. Carnea și sângele acestor indivizi, deși nu erau la fel de puternice ca ale strămoșilor lor primordiali, puteau totuși să sporească considerabil abilitățile unui cultivator.

Acești oameni erau numiți „Festinele Frumuseții cu Oase de Fluture”, iar acest „festin” avea două semnificații: un festin în pat sau un festin al cărnii.

Cu alte cuvinte, puteau fi duși în pat sau mâncați de vii. Fie că era vorba de prima sau de a doua variantă, depindea în totalitate de cumpărător.

În lumea cultivării, cineva descendent din Clanul Oaselor de Fluture care manifesta trăsături ancestrale nu era considerat „uman”. Chiar dacă nu erau diferiți de oamenii obișnuiți, din interes colectiv, lumea cultivării îi considera „marfă”. Astfel, deși oribil, actul de a vinde un Festin de Frumusețe cu Oase de Fluture nu încălca niciun tabu.

Cu toate acestea, Chu Wanning, zongshi drept cum era, avea o expresie urâtă pe față.

„Acest Festin al Frumuseții cu Oase de Fluture nu a fost obținut de Guyueye. Mai degrabă, această vânzare este în consignație și, prin urmare, Pavilionul Xuanyuan va lua un comision suplimentar de treizeci la sută din suma convenită pentru tranzacție. Onorabile Xianjun, te rog să ții cont de acest lucru atunci când licitezi și să faci o ofertă în limita posibilităților tale.”

După ce a vorbit, a pocnit din degete și, la semnal, pătura de lână care acoperea divanul a căzut.

Liniștea a cuprins brusc pavilionul.

Toată lumea privea cu atenție corpul înlănțuit de divanul de piatră, încât în vastul Pavilion Xuanyuan se auzeau aproape respirațiile și bătăile inimilor.

Pe divan se afla o fată delicată, cu pielea albă ca zăpada. Buclele lungi ca mătasea îi cădeau peste corpul aproape gol, iar ea era înfășurată doar într-o țesătură de mătase transparentă. Corpul ei suplu și neted tremura ca zăpada proaspăt înghețată sau jadul umed și strălucea ușor în lumină.

Opt lanțuri de fier îi țineau ferm corpul delicat și zăngăneau la fiecare mișcare pe care o făcea. Acest lucru doar stârnea și mai mult dorințele sălbatice ale bărbaților din mulțime. Chiar și cei mai experimentați donjuanii ar fi recunoscut fără ezitare că această fată era o frumusețe rară.

„O comoară supremă de cea mai înaltă calitate: o frumusețe feminină cu oase de fluture, în floarea vârstei.” A doua stăpână a pavilionului zâmbi, apoi se apropie pentru a elibera unul dintre lanțuri. Înainte ca fata să poată riposta, mâna ei fu prinsă rapid ca fulgerul și ridicată în aer. „Hanlin, Înțelețul, a marcat-o cu un punct de cinabru al castității. După cum poate vedea toată lumea, ea este încă virgină.”

O pânză albă ca zăpada era legată în jurul gurii fetei, înăbușindu-i strigătele jalnice. Lacrimi mari se rostogoleau din colțurile ochilor ei; acele lacrimi aurii confirmau identitatea ei ca descendentă a Clanului Oaselor de Fluture, care păstrase trăsăturile ancestrale.

Unii își țineau respirația, alții înghițeau cu lăcomie. Această revelație transformase atmosfera din Pavilionul Xuanyuan dintr-una de instituție plină de cultivatori într-una de casă înghesuită până la refuz cu lupi înfometați, cărora le curgea saliva din colțurile gurii în timp ce priveau cu lăcomie prada.

Se auzi o pocnitură ascuțită.

Privirea rece a lui Chu Wanning se îndreptă spre Mo Ran.

Fața lui Mo Ran era palidă, unghiile îi erau înfipte în lemn. Răzuise un colț al pervazului cu mâinile.

„Ce s-a întâmplat?”

„Nu... Nu e nimic.” Mo Ran inspiră adânc înainte de a reuși să se calmeze și scutură din cap către Chu Wanning. „Doar că mi se pare că a vinde oameni vii în felul acesta este... incredibil de dezgustător.”

Nu spunea adevărul. Ochii lui se întoarseră în tăcere spre silueta acelui Festin al Frumuseții cu Oase de Fluture.

Această femeie nu era alta decât cea mai frumoasă femeie din lumea cultivării, femeia pe care o luase de soție după ce se numise împărat în viața anterioară: Song Qiutong.

Capitolul 81: Bugui al Venerabilului!

Între timp, în camera privată a Sectei Rufeng, la etajul al treilea, Ye Wangxi stătea drept și elegant lângă balustrada ornamentală din lemn sculptat, cu sprâncenele încruntate și buzele strânse într-o linie subțire.

„Ye-gongzi, bătrânul Xu ne-a trimis aici pentru arma sfântă. Dacă licitezi și pentru Festinul Frumuseții cu Oase de Fluture, mă tem că nu vom mai avea suficient...”

„Nu-i nimic. Voi folosi fondurile proprii.”

Însoțitorii își dădură seama că Ye Wangxi se hotărâse deja, așa că schimbară câteva priviri furișe, dar nu mai spuseră nimic.

„Prețul de pornire este de zece milioane de monede de aur”, anunță cea de-a doua stăpână a Pavilionului Xuanyuan, cu tonul ei precis. „Doamnelor și domnilor, licitația este deschisă.”

„Unsprezece milioane.”

„Douăsprezece milioane.”

Agitația creștea odată cu prețul în creștere.

„Nouăsprezece milioane!”

„Eu licitez douăzeci și cinci de milioane!”

Când prețul a crescut cu șase milioane dintr-o dată, mulți cultivatori au suspinat și s-au așezat, scuturând din cap. În acel moment, mai multe plăcuțe de argint au plutit din lojele de la etajul al doilea către stăpâna pavilionului. Ea le-a adunat din aer și le-a desfăcut cu agilitate în palmă, fiecare având un preț scris pe ea.

„Cea mai mare ofertă actuală…” Ea a aruncat o privire peste plăcuțe, apoi a anunțat clar: „Din cabina Xuan: treizeci și cinci de milioane.”

„Treizeci și cinci de milioane?!”

Mulțimea a tras aer în piept și s-a întors în același timp să privească cabina Xuan de la etajul al doilea. Lumini străluceau vag din spatele perdelelor argintii care fluturau ușor, dar nu se putea vedea ce fel de persoană stătea înăuntru.

„Cu banii ăștia ai putea cumpăra un palat întreg pe Insula Rainbell.”

„Al cui a fost oferta? Puțin cam excesivă, nu crezi…”

„Dacă pot arunca cu atâția bani, trebuie să fie din una dintre cele zece mari secte. Mă întreb care dintre ele?”

Chu Wanning avea ochii închiși. Când a auzit prețul, l-a întrebat pe Mo Ran: „Ai adus destui bani?”

„Absolut nu!” Mo Ran nu se aștepta deloc să o întâlnească pe Song Qiutong aici și abia și-a revenit din șoc când l-a auzit pe Chu Wanning spunând asta. „Ce intenționezi să faci, Shizun?”, a întrebat el alarmat.

„S-o cumpăr.”

Ochii lui Mo Ran se măriră în timp ce flutura mâinile frenetic. „Nici gând! Nu face asta, femeia aceea va fi doar o povară. Unde am pune-o? Ar trebui să închiriem un cal în plus când călătorim și să rezervăm o cameră în plus noaptea. Nu, nu face asta.”

„Cine a spus ceva despre a o lua cu noi? O voi lăsa să plece după aceea.” Chu Wanning deschise ochii și întinse mâna cu o expresie serioasă. „Dă-mi-i.”

Mo Ran strânse săculețul cu bani. „Eu... eu nu am!”

„Îți dau înapoi când ne întoarcem.”

„Banii ăștia sunt pentru arma sfântă!”

„Nu ai deja Jiangui? Pentru ce mai ai nevoie de alta? Dă-mi-i!”

Mo Ran nu avea ce să spună. Simțea că îl doare capul. Această Song Qiutong... Când o întâlnise în viața sa anterioară, ea era discipolă a Sectei Rufeng, iar el distrusese până la temelii cetățile Sectei Rufeng. Inima i se strânsese la vederea ei – semăna puțin cu Shi Mei – așa că îi cruțase viața. Cu trecerea timpului, ea se dovedise inteligentă și docilă, iar temperamentul ei era destul de similar cu al lui Shi Mei, așa că, în cele din urmă, o luase de soție.

Acesta devenise unul dintre cele mai mari regrete ale lui Mo Ran.

Chu Wanning și inima lui bună, ascunsă sub exteriorul rece, voia de fapt să o cumpere. Cum putea Mo Ran să permită asta? Uită de patruzeci de milioane de monede de aur, nu ar fi luat-o pe această femeie nici pentru patru monede de cupru. De fapt, chiar dacă i-ar fi dat lui patruzeci de milioane, tot nu ar fi luat-o!

Erau blocați într-un impas când o tăbliță a plutit în jos de la etajul al treilea. Era din aur. O tăbliță de cumpărare!

Reprezenta cea mai mare ofertă posibilă la Pavilionul Xuanyuan. Nu era scris niciun preț pe ea, deoarece în sine însemna cincizeci de milioane de aur. Odată ce o astfel de ofertă era pusă, nimeni nu mai avea mijloacele să continue licitația. De aceea se numea „tăbliță de răscumpărare”.

Pentru o secundă, mulțimea a amuțit, înainte de a exploda într-un tumult.

„Secta Rufeng!”

„Secta Rufeng a scos tăblița de răscumpărare!”

Chu Wanning se întoarse de la Mo Ran și de la strânsoarea lui mortală asupra săculețului cu bani pentru a privi afară. Se aflau exact în unghiul potrivit pentru a vedea prima cameră de la etajul al treilea. Lui Ye Wangxi nu-i păsa să-și ascundă fața. Trăsese de mult perdelele de mătase albă ca zăpada, menite să asigure intimitatea, și stătea lângă balustrada sculptată, cu mâinile ușor împreunate la spate. Expresia lui era solemnă, iar chipul său frumos nu trăda nimic. Aruncă o privire în jos, spre agitația de jos, părea oarecum iritat, apoi se întoarse și intră în camera privată.

Mo Ran răsuflă ușurat. „Shizun, poți sta liniștit”, spuse el. „Am locuit cu acest Ye-gongzi la Izvoarele de Piersici Înfloriți, așa că îl cunosc destul de bine. E un om bun. Nu-i va face nimic rău acelei Frumoase cu Oase de Fluture.”

Între timp, în camera sectei Rufeng de la etajul al treilea, Ye Wangxi se așeză la o masă acoperită cu o pânză de satin brodată cu aur și argint. Acolo își turnă o ceașcă de ceai parfumat. Când termină, se auziră bătăi în ușa cabinei.

Vocea lui Ye Wangxi era blândă și politicoasă când spuse: „Intră.”

„Ye-xianjun, am adus Frumoasa cu oase de fluture pentru a o examina.”

„Mulțumesc. Poți pleca.”

Servitoarea Pavilionului Xuanyuan plecă și, pentru o vreme, în cameră nu se auzi decât tăcerea. Frumoasa cu oase de fluture îngenunche pe podea, cu mâinile și picioarele legate de vrăji, cu panică în ochi și cu tot corpul tremurând. Ochii ei de culoarea florilor de piersic erau roșii la margini de la plâns și arăta cu adevărat demnă de milă.

Ye Wangxi o privi, fără nici o urmă de indecență în privirea lui limpede și principială, și ridică o mână pentru a risipi vrăjile. „E rece pe podea. Probabil că ești speriată; ia loc și bea niște ceai cald.”

Frumoasa cu oase de fluture nu răspunse, încă tremurând, cu ochii ei frumoși larg deschiși și translucizi ca sticla. Rămase unde era, ghemuită pe podea, prea speriată să vorbească, cu atât mai puțin să se miște.

Ye Wangxi suspină și făcu semn servitorilor să-i aducă o mantie. "Te rog, nu-ți face griji, domnișoară. Nu te-am cumpărat pentru cultivare. Pune-ți pelerina, apoi putem vorbi."

”Tu... tu..."

Când Ye Wangxi a văzut că ea încă nu se mișca și doar îl privea cu milă, a scuturat din cap cu un zâmbet exasperat. S-a așezat într-un genunchi pentru a fi la nivelul ochilor ei. ”Numele meu este Ye Wangxi. Pot să te întreb cum te cheamă?"

„Numele meu este... Song.” Ea îi aruncă lui Ye Wangxi o privire ezitantă prin ochii plini de lacrimi. „Song Qiutong... Mulțumesc, Ye-gongzi.”

La parter, Mo Ran era cufundat în gânduri.

În viața sa anterioară, Song Qiutong era o discipolă a Sectei Rufeng când o întâlnise. Ye Wangxi trebuie să o fi salvat și din acea viață de la casa de licitații. Deși Frumoasele cu Oase de Fluture nu erau tratate ca oamenii obișnuiți, era cu totul altceva dacă erau discipolele unei secte importante de cultivare.

Mo Ran suspină în sinea lui. Nu-l cunoștea prea bine pe Ye Wangxi, știa doar că era o persoană onestă, cu principii, și că în viața anterioară era al doilea după Chu Wanning în ceea ce privește puterea.

Mo Ran se luptase odată cu el când acesta măcelărise oamenii din cele șaptezeci și două de cetăți ale Sectei Rufeng. Abilitatea sa feroce și impunătoare în mânuirea sabiei și postura sa demnă îi lăsaseră o impresie profundă.

Cele șaptezeci și două de cetăți ale Sectei Rufeng erau răspândite pe tot cuprinsul ținutului, iar Mo Ran le cucerise pe toate fără niciun efort. Și lorzii acelor cetăți, cu titlurile lor pompoase și poveștile răspândite despre puterea și gloria lor, fiecare dintre ei fusese ca praful sub picioarele lui.

Toți, cu excepția lui Ye Wangxi, și numai Ye Wangxi. Cele șapte cetăți aflate sub comanda lui îi cauzau lui Mo Ran probleme nesfârșite. Chiar și la sfârșit, când cetățile căzuseră și Ye Wangxi îngenunchea însângerat într-un câmp plin de cadavre, ochii lui erau încă limpezi și neclintiți.

Până atunci, liderii Nangong ai Sectei Rufeng fugiseră, iar mulțimi de alții se târau la picioarele lui Mo Ran, implorând să fie cruțați. Cu toate acestea, Ye Wangxi stătea îngenuncheat acolo, cu ochii închiși și sprâncenele strânse, cu o expresie rece.

Înainte de a-l ucide, Mo Ran îl întrebă, sincer: „Te predai?”

„Nu.”

Mo Ran zâmbi de pe scaunul aurit, împodobit cu un dragon și o pasăre phoenix, care era destinat stăpânului Sectei Rufeng. Sub genele întunecate, ochii lui trecură peste mulțimea de oameni din fața lui. În afară de discipolii obișnuiți, erau șase sau șapte lorzi ai cetății și mai mult de o duzină de generali, toți prosternați pe pământul prăfuit și tremurând.

O cioară zbura în cercuri pe cerul cenușiu, deasupra steagurilor de culoarea sângelui, scotând sunete răgușite.

Mo Ran ridică o mână nepăsătoare. „Ucideți-i pe toți.”

Înainte de a muri, Ye Wangxi spuse: „Toate cetățile strălucitoare din Rufeng, și niciun bărbat adevărat.”

Sângele țâșnea în aer.

Mo Ran o ținea în brațe pe cea mai nouă achiziție a sa, frumoasa Song Qiutong, a cărei frumusețe era de neegalat, iar corpul ei delicat tremura neîncetat la vederea scenei infernale din fața ei.

„Nu-ți fie teamă. Fii fată cuminte. De acum încolo vei rămâne cu acest venerabil.” Mo Ran îi mângâie părul, zâmbind. „Haide, spune-mi din nou cum te cheamă? Ce făceai la Secta Rufeng? Am uitat ce mi-ai spus mai devreme.”

„Numele meu este... Song Qiutong.” Vocea ei era speriată. „Eu eram... eu eram servitoarea lui Ye Wangxi...”

Servitoarea lui Ye Wangxi. Asta îi spusese lui Mo Ran.

Mo Ran nu avea habar cum Song Qiutong, o frumusețe cu oasele subțiri ca a unei fluture, fusese acceptată în Secta Rufeng și cum ajunsese servitoarea lui Ye Wangxi. Abia în această zi, după renașterea sa, în Pavilionul Xuanyuan, își dădu seama că Ye Wangxi fusese cel care plătise o sumă exorbitantă pentru a o salva din ghearele pericolului.

Aproape nimeni nu știa că o mare parte din motivul înfrângerii finale a lui Ye Wangxi în fața lui Mo Ran se datora informațiilor divulgate de Song Qiutong.

Gândul acesta îl făcu pe Mo Ran să se încrunte, iar ura pe care o simțea pentru această femeie deveni și mai profundă. Probabil că era nebun când crezuse că ea era asemănătoare cu Shi Mei.

Vocea plăcută a celei de-a doua stăpâne a pavilionului îl întrerupse pe Mo Ran din gânduri. „Ultimul obiect din această licitație este o armă sfântă fără stăpân. A fost scoasă la licitație în numele unei terțe părți.”

Înainte de fiecare licitație, circulau mereu zvonuri despre ce fel de comori prețioase vor fi scoase la vânzare. Astfel, spre deosebire de reacția sălbatică la Festinul Frumuseții cu Oase de Fluture de mai devreme, mulțimea de cultivatori adunați se liniști puțin, deși erau încă neliniștiți.

Lotusul de jad alb înflori din nou, iar platforma de piatră se ridică încet. Pe ea se afla o cutie de satin cu ornamente argintii reprezentând corpuri cerești și peisaje elegante.

Cutia de satin era subțire și brodată în mod complex, iar oricine se pricepea putea spune dintr-o privire că broderia fină provenea de la renumita casă de broderie din Gusu, Pavilionul Xianyun. Lăsând la o parte arma sacră, numai cutia aceasta valora sute de monede de aur.

„Această armă sacră a fost găsită în mormântul de pe Muntele Jun. Fostul său stăpân a murit, iar noi, cei de la Pavilionul Xuanyuan, am verificat că încă nu are un nou stăpân.” A doua stăpână a pavilionului a făcut o pauză înainte de a continua. „După cum știe toată lumea, numele unei arme sacre este gravat pe corpul ei. Cu toate acestea, timpul a șters inscripția de pe această armă sacră și a rămas doar un singur caracter: Gui, care înseamnă ”Întoarcere".

„Ajunge cu vorbăria”, mormăi cineva. „Deschide cutia odată.”

„Aiyo, las-o baltă, o să te obișnuiești. Pavilionul Xuanyuan face mereu așa. Trebuie să vorbească înainte să ne arate marfa.”

„Probabil.”

Amuzat de discuție, Mo Ran se întoarse spre Chu Wanning pentru a face o glumă, dar văzu că fața lui Chu Wanning era palidă ca gheața, sprâncenele lui drepte ca o sabie erau strânse și încordate, iar degetele sale subțiri ca jadul rece apăsau pe tâmplă. Speriat, întrebă repede: „Shizun, ești bine?”

„Dintr-o dată... Dintr-o dată nu mă simt prea bine.”

„Cum adică nu te simți bine? Ai răcit din nou?” Mo Ran se apropie și îi atinse fruntea. „Nu ai temperatură.”

Chu Wanning clătină din cap fără să spună nimic. Părea complet dezorientat.

Neștiind ce să mai facă, Mo Ran spuse: „Îți torn niște ceai.” Umplu o ceașcă cu ceai aburind, se opri, apoi adăugă puțin din Picătura de rouă parfumată de tapir pe care o cumpărase recent.

Medicamentele înțeleptului Hanlin erau renumite în întreaga lume și, într-adevăr, Chu Wanning părea să se simtă mai bine după ce a băut ceaiul amestecat cu roua. I-a revenit puțin culoarea în obraji și și-a îndreptat din nou atenția spre licitația de jos. Mo Ran a luat ceainicul și i-a turnat încă o ceașcă.

„Deși nu avem de unde să știm numele complet al acestei arme sacre, din moment ce stelele s-au aliniat pentru a o readuce în lume, iar inscripția ei conține deja cuvântul ”gui„, Pavilionul Xuanyuan i-a dat, pentru moment, numele «Guilai», ”Cea care s-a întors".

Cineva din mulțime și-a pierdut în cele din urmă răbdarea. „Stăpână, ai vorbit destul”, strigă el. „Suntem deja pe marginea scaunelor – deschide cutia și să vedem arma sfântă.”

A doua stăpână zâmbi. "Toate la timpul lor, Xianjun. În conformitate cu legile lumii cultivării, când stăpânul unei arme sfinte trece în neființă, arma trebuie moștenită de urmașii săi de sânge. Guilai a fost găsită într-un mormânt, și nu avem cum să aflăm identitatea stăpânului său inițial. Cu toate acestea, odată ce cutia va fi deschisă, toți cei prezenți sunt invitați să-și folosească energia spirituală pentru a testa arma. Dacă rezonează cu cineva, asta va indica faptul că acea persoană este din linia de sânge a stăpânului inițial, iar Guilai îi va aparține în mod natural, fără niciun cost.„

”Ha ha ha, de parcă s-ar putea întâmpla vreodată o astfel de coincidență."

Cultivatorii adunați izbucniră în râs.

„Așa este, ce șanse sunt?”

„Dar poți să încerci. Nu strică.”

A doua stăpână a pavilionului zâmbi larg către mulțime. „Într-adevăr, nu strică să-ți încerci norocul”, aprobă ea cu vivacitate. „Acum, dacă îmi acordați atenție, vom scoate capacul.”

Ea a pocnit din degete, iar două disciple Guyueye, ambele fete de vreo cincisprezece sau șaisprezece ani, s-au apropiat din ambele părți. Au zburat și au aterizat grațios pe platforma de lotus, apoi și-au așezat mâinile subțiri, ca de jad, pe cutia de satin. Fiecare avea o cheie de cristal complicată, pe care au introdus-o cu grijă în găurile de pe cutie.

S-au auzit două clicuri, iar cutia s-a deschis.

În timp ce Mo Ran privea scena din fața lui, se trezi gândindu-se la momentul în care dobândise Jiangui la Lacul Jincheng. I se explicase clar atunci că numai persoana pe care o iubea cel mai mult pe lume putea deschide Dorința Veșnică, dar, din anumite motive, cutia de brocart se deschisese în mâinile lui Chu Wanning.

Publicul își ținea respirația, nenumărate priviri fixate asupra cutiei înguste de sub mantalele cu glugă. Capacul brodat cu aur se ridică încet, în timp ce aerul era încordat, ca o coardă întinsă la maxim. În ciuda miilor de oameni prezenți, era atât de liniște încât se putea auzi chiar și un fir de păr căzând pe pământ.

Toată lumea privea fără să clipească lama veche care fusese dezvăluită în cutie, îmbătrânită de timp. Unii cu lăcomie, alții cu curiozitate, alții cu admirație...

Doar ochii lui Mo Ran s-au mărit în clipa în care a văzut arma zăcând acolo. Culoarea i s-a scurs rapid din față.

Trăise două vieți, deținuse două arme sfinte și se luptase cu peste o duzină de alți purtători ai acestora. Credea că nu-i va păsa deloc de arma sfântă pe care o vindea Pavilionul Xuanyuan.

Se înșelase.

„Arma sfântă Guilai.” Vocea clară a celei de-a doua stăpâne a pavilionului a spart tăcerea. „O lamă lungă, de patru picioare lungime și trei inci lățime. Fără teacă, cu un corp de un negru pur care nu reflectă lumina.”

Vârfurile degetelor lui Mo Ran tremurau ușor în timp ce un cuvânt îi scăpa de pe buze. „Bugui...”

Fără întoarcere...

Trecutul nostru zace pe un pod vermilion în câmpuri de smarald

A mai trecut un an, dar eu încă aștept, pentru că tu nu te întorci^.

„Mo Ran, acum că ai propria ta armă sfântă, de ce mi-ai cerut să-i sigilez conștiința spirituală în loc să-i dai un nume?”

„Ca să-ți răspund, Shizun: acest discipol este necultivat și are o singură șansă să-i dea un nume. Mă tem că voi alege unul nepotrivit și voi rămâne blocat cu el.”

„A-Ran, încă nu te-ai hotărât asupra unui nume pentru sabia ta lungă? Sigur nu poți să-i spui în continuare «sabie» așa și pe acolo.”

„E în regulă, e în regulă. Mă gândesc în liniște. La urma urmei, e o armă sacră. Merită un nume extraordinar, ha ha ha.”

Apoi Shi Mei a murit.

Mo Ran i-a cerut lui Chu Wanning să ridice sigiliul, pentru a-și putea numi arma sacră „Mingjing”.

Cu toate acestea, la acel moment, Chu Wanning a spus că energia sa spirituală era încă coruptă de lupta cu tărâmul fantomelor și că nu avea puterea să ridice vraja de sigilare. Așadar, nu a putut decât să o lase așa cum era.

Mai târziu, Mo Ran și Chu Wanning au rupt definitiv legăturile, iar Mo Ran nu a mai îndrăznit să-l roage să ridice sigiliul. Astfel, lama lungă pătată de sânge a rămas fără nume de-a lungul anilor și a nenumăratelor bătălii. Nu mai conta. Niciun suflet din lume nu ignora existența lui Mo Weiyu și a lamei infernale din mâna lui, care se hrănea cu sânge și ură.

În cele din urmă, Chu Wanning a murit și el.

Vraja de sigilare a numelui care a stat pe lama lui Mo Ran mai mult de un deceniu a dispărut odată cu el.

În acea noapte, Mo Ran a băut cantități mari de vin de flori de pere. Puțin amețit, a trecut cu mâna peste corpul rece ca gheața al lamei, neputând să mai distingă dacă ceea ce simțea era extaz sau tristețe.

O lovi ușor și ascultă reverberațiile, ca sunetul tobelor și al cornurilor pe câmpul de luptă, ca un haitang răcit până la rădăcină. Se întinse pe acoperișul Palatului Wushan, râzând incontrolabil, trecând de la încântare la nebunie.

Mo Ran nu-și amintea dacă vărsase lacrimi în acea noapte, doar că, când se trezi dimineața, lama lungă care rămăsese fără nume timp de peste un deceniu era gravată cu două caractere clare: Bugui.

Pentru că nu te vei întoarce.

Niciodată.

Dar de ce arma care îl însoțise în bătăliile nesfârșite din viața sa anterioară apăruse în această lume renăscută? Și cum ajunsese la o licitație a Pavilionului Xuanyuan?!

Înainte ca Mo Ran să poată reflecta mai mult, toate miile de cultivatori din casa de licitații au eliberat fluxuri de energie spirituală, fiecare grăbindu-se să comunice cu Bugui.

Mo Ran privea în tăcere.

Nu avea rost. Din moment ce era Bugui și din moment ce Mo Ran era aici, în niciun caz nicio altă persoană din lume nu ar fi putut controla acea lamă lungă.

Apariția ei avea vreo legătură cu micul ticălos care se ascundea în culise? Dacă da, atunci decizia lui de a elibera Bugui în lume în acest moment însemna că știa că Mo Ran și Chu Wanning încercau să-l găsească și că scopul lui nu era de fapt să testeze esențele spirituale ale altor oameni.

Atunci ce încerca să facă?

Mai mult, Bugui era reală? Sau era doar o momeală, ca falsurile de la Lacul Jincheng?

Cu mintea plină de întrebări, Mo Ran întinse o ramură a energiei sale spirituale. Dacă Bugui nu era falsă, atunci cu siguranță ar fi rezonat cu el. Dacă voia să evite să fie remarcat, nu putea lăsa rezonanța să fie prea evidentă, așa că dacă folosea doar puțin...

Abia eliberase cel mai mic fir de energie când un geamăt slab se auzi din spatele lui.

„Shizun?!”

Mo Ran își întoarse brusc capul și îl găsi pe Chu Wanning prăbușit la masă, cu sprâncenele încruntate și buzele albastre. Roba lui albă ca zăpada era întinsă ca fumul, iar chipul lui frumos era mai palid decât gheața. Leșinase, cu ochii închiși strâns, ca și cum o boală cronică se declanșase în interiorul lui.

Mo Ran nu se așteptase ca așa ceva să se întâmple atât de brusc. Intră în panică, retrăgându-și energia spirituală și alergând spre Chu Wanning pentru a-l lua în brațe. „Shizun, ce s-a întâmplat?!”

Capitolul 82: Acestui Venerabil nu-i vine să creadă

În fața Hanului Parfumului din Insula Clopotelor de Ploaie stătea gazda, îmbrăcată elegant, cu brățări de perle care îi zornăiau la încheieturi, sprijinită de ușă și mâncând semințe de pepene prăjite în fiere de șarpe.

Ori de câte ori Pavilionul Xuanyuan organiza o licitație, majoritatea vizitatorilor ajungeau să rămână la ea, deoarece era inteligentă pe lângă faptul că era frumoasă. O clipire din ochii aceia frumoși și putea ghici cu ușurință ce își doreau oaspeții ei.

Era puțin după amiază, iar soarele strălucea puternic deasupra capului. Gazda scuipă câteva coji de semințe de pepene galben. Licitația urma să se termine în aproximativ două ore. Hanurile de pe Insula Clopotului de Ploaie erau destul de scumpe, iar cultivatorii care erau în vizită nu aveau tendința să rămână, așa că nu se aștepta să câștige mult din închiriere astăzi. Nu-i păsa. Acești cultivatori, eroi și cine mai era, tot trebuiau să mănânce înainte de a pleca, iar ea intenționa să-i stoarcă de bani pentru cină.

Își scutură câteva bucăți de coajă de fructe de pe fustă, apoi se întoarse să strige la chelnerul dinăuntru. „Er Fu, șterge din nou mesele și scaunele și adu un coș cu semințele de pepene pe care le-am prăjit. Pune o farfurie pe fiecare masă. Trebuie să ne pregătim pentru oaspeții de diseară.”

„În regulă, șefa, imediat.” Chelnerul plecă în fugă.

Terminând cu statul la soare și gustarea, gazda zâmbi mulțumită. Era pe punctul de a intra înăuntru pentru a supraveghea munca când observă o siluetă alb-negru care se apropia rapid de capătul drumului. Odată ce se apropie, văzu că era un cultivator chipeș îmbrăcat în negru care ținea pe cineva în brațe. Aproape instantaneu, el intră în hanul ei în viteză și într-o panică arzătoare.

„O cameră – cameră, cameră, cameră!”

Chelnerul rămase cu gura căscată. Poate pentru că cultivatorul apăruse atât de brusc și pentru că se comporta atât de ciudat, chelnerul nu putea decât să-l privească nedumerit, cu gura căscată.

„Am spus că vreau o cameră!” urlă Mo Ran furios. „Ce ești, surd? Unde e șefa ta?!”

„Aiyo, Xianjun.” Vocea unei tinere femei se auzi din spatele lui, puțin zâmbitoare și foarte scuzătoare, o voce la care era greu să rămâi supărat. Mo Ran se întoarse și se trezi față în față cu zâmbetul plăcut al gazdei. „Îmi cer scuze pentru așteptare. El este nou. Eu sunt gazda. Te rog să nu ezita să vii la mine dacă ai nevoie de ceva.”

Cu sprâncenele sale întunecate și frumoase ridicate, Mo Ran repetă în grabă: „Dă-mi o cameră!”

Gazda îl privi rapid și cu discreție. Cultivatorul purta o mantie, așa că probabil era un participant la licitația Xuanyuan, dar gluga îi căzuse în grabă, dezvăluind un chip frumos care încă mai avea urme de tinerețe. Asta nu era important; ceea ce era important era săculețul de brocart brodat cu o broască țestoasă uriașă care era legat în jurul încheieturii mâinii sale.

Era un săculeț qiankun de la Pavilionul Xuanyuan, unul pe care îl dădeau special clienților pentru a le permite să transporte bunurile cumpărate.

Ochii gazdei străluciră. Cultivatorul avea bani. Mulți bani.

Apoi, ea aruncă o privire la persoana din brațele lui. Era acoperit cu o mantie și avea fața întoarsă, așa că nu putea să-i vadă chipul. Dar ochii gazdei erau ageri ca ai unui șoim și au trecut peste acele haine albe ca zăpada, făcute din mătase de calitate superioară, înainte de a se opri asupra mâinii care se ițea din deschizătura largă a mânecii.

Lungă și subțire, cu piele fină ca porțelanul, cu vârfuri delicate ale degetelor, articulații bine conturate. O frumusețe.

Gazda a înțeles imediat. Sigur, era un bărbat frumos, dar nu era ceva nemaiauzit în lumea cultivării ca bărbații să practice cultivarea duală. Nimic deosebit.

„Da Fu, deschide o cameră.” Gazda nu a pierdut timpul și nu a pus întrebări. Ordinele ei au fost rapide, în timp ce pocnea din degete. „Cea mai bună pe care o avem.”

Boala lui Chu Wanning apăruse brusc, fără niciun semn premergător. Era bine că se aflau pe teritoriul Guyueye, unde se găseau medicamente și medici buni.Înțeleptul doctor avea ochii închiși în timp ce îi lua pulsul lui Chu Wanning la încheietura mâinii cu vârfurile degetelor ușor bătătorite. Multă vreme, nu scoase niciun sunet.Mo Ran nu mai putu să se abțină. „Doctore, cum este shizunul meu?”

„Nu este grav, dar...”

Mo Ran nu putea să suporte oamenii care vorbeau pe lângă și ocoleau subiectul. „Dar ce?”

„Dar este destul de ciudat. Cultivarea maestrului tău este remarcabilă; el se află la un nivel atins de puțini în această lume. Cu toate acestea, examinarea mea atentă a revelat că miezul său spiritual este extrem de fragil, chiar mai fragil decât al unui cultivator începător, aflat încă în stadiul de consolidare a fundamentelor."

Dacă cultivarea era apă, atunci miezul spiritual era vasul care conținea acea apă. În timp ce cultivarea se acumula încet, cu timpul, nucleul spiritual era înnăscut. Era mai ușor pentru cineva cu un miez puternic din naștere să cultive, dar odată ce cultivarea atingea un anumit punct, începea să întărească acel miez. În general, cultivarea și miezul erau interdependente și complementare. Un zongshi eminent ca Chu Wanning ar fi trebuit să aibă în mod natural un miez extrem de robust, așa că medicii nu se oboseau să verifice astfel de lucruri când îi luau pulsul.

Mo Ran era șocat. „Cum este posibil?!”

"M-am gândit la fel. Totuși, am verificat de mai multe ori și a fost la fel de fiecare dată."

”Miezul spiritual al shizunului meu este mai slab decât al unui cultivator începător? Cum se poate? Nu se poate! Poți să mai verifici o dată? Poate ai greșit undeva."

„Am fost întotdeauna foarte prudent în practica mea și nu am spus niciodată nimic despre care să nu fiu absolut sigur. Dacă, tinere xianjun, nu mă crezi, poți să ceri o a doua părere. Rezultatul va fi același.”

Mo Ran era uimit.

„Problema a apărut tocmai pentru că miezul spiritual al maestrului tău este atât de fragil”, a continuat doctorul. „Se pare că a suferit recent o influență din partea unei arme puternice, una care are un fel de rezonanță cu el, dar care nu îi aparține. El a experimentat o reacție ca urmare a acestei rezonanțe, apoi și-a pierdut cunoștința pentru că miezul său nu a putut să reziste. Îi voi prescrie niște decocturi medicinale. Dă-i să le ia și asigură-te că se odihnește mult; va fi bine.”

Mo Ran îl conduse pe doctor și se întoarse să stea lângă patul lui Chu Wanning, cu obrazul sprijinit într-o mână, privindu-l în stare de amețeală. Un miez slab? Cum era posibil?

Cu toate acestea, deși bătrânul nu putea să știe ce se întâmplase la Pavilionul Xuanyuan, el presupusese corect că Chu Wanning întâlnise o armă puternică. Probabil că nu spunea prostii.

Mai era și problema cu „Bugui”. Mo Ran eliberase doar o mică parte din energia spirituală la Pavilionul Xuanyuan când Chu Wanning se prăbușise brusc, așa că nu avusese ocazia să vadă dacă lama lungă era într-adevăr arma sacră pe care o posedase în viața sa anterioară. Dar dacă era, atunci de ce Bugui rezona cu Chu Wanning? Și, mai mult, de ce provocase o reacție adversă?

Mo Ran se uită fix la Chu Wanning, meditând în timp ce gândurile îi formau un nod mare și vechi. Nu știa cât timp trecuse când Chu Wanning încruntă sprâncenele, iar genele îi tremurau de parcă ar fi avut un alt coșmar.

Mo Ran întinse mâna și îi netezi ușor fruntea, deși nu avea idee ce îl împinsese să facă asta. „Shizun…”

Chu Wanning nu răspunse.

„Shizun... Chu Wanning... Am trăit deja două vieți, dar oare mai sunt lucruri pe care nu le știu despre tine?”

În scurt timp, gazda termină de fiert medicamentul în bucătăria hanului și urcă să-l aducă.

Mo Ran îl gustă – era ridicol de amar, așa cum se aștepta. Chu Wanning ura lucrurile amare. Mo Ran suspină și o cheamă înapoi pe gazda care era pe punctul de a pleca.

„Gazdă, ai ceva dulce?”

„Da... Facem bomboane proaspete cu zahăr, dar lotul de astăzi s-a terminat. Pot să trimit pe cineva să cumpere dacă dorești.”

Mo Ran se uită la medicamentul aburind și scutură din cap. „Nu-i nimic. Medicamentul se va răci până atunci, iar pentru a fi eficient trebuie luat fierbinte. Mulțumesc, totuși.”

„Ah, nu-i nimic. Te rog să mă chemi dacă mai ai nevoie de ceva.” După ce spuse asta, gazda plecă cu tact, închizând ușa în urma ei.

Mo Ran duse medicamentul și îl așeză lângă pat, apoi se așeză pe margine, cu o mână pe genunchi. Cu cealaltă mână, îl ajută pe Chu Wanning să se ridice. „Shizun, e timpul să-ți iei medicamentul.”

Mo Ran avea multă experiență în a-i da medicamente lui Chu Wanning din viața sa anterioară. Îl ținea pe Chu Wanning cu un braț, astfel încât shizunul său să se sprijine de el, apoi lua o lingură de medicament cu cealaltă mână, sufla pentru a-l răci și i-l dădea încet să-l bea.

Când se gândea acum la asta, era a doua oară de la renașterea sa când avea grijă de Chu Wanning. Nu-i plăcea această persoană, dar simțea un disconfort de fiecare dată când se îmbolnăvea. Nu putea să înțeleagă asta.

„E amar…” Deși era inconștient, bărbatul din brațele sale simțea gustul medicamentului. Chu Wanning încruntă sprâncenele și se întoarse, refuzând să mai bea.

Mo Ran era obișnuit cu acest comportament. Ținând o altă lingură, îl trase pe Chu Wanning înapoi și îl convinse cu răbdare. „Încă una. O să te simți mai bine după, uite.” Și îi dădu încă o lingură.

Chu Wanning tuși jumătate din ea, încruntându-se și mai tare. „E foarte amară...”

„E dulce. Următoarea va fi dulce, haide, haide.”

„Nngh...”

„Următoarea! Promit! E incredibil de dulce! Venerabilul a trimis oameni să găsească cel mai dulce sirop din tot ținutul!” Mo Ran era atât de distras încercând să-l convingă pe Chu Wanning să bea medicamentul, încât uită de sine pentru o clipă și lăsă să-i scape din gură cuvinte din viața sa trecută. „E delicios, o să regreți dacă nu bei. Haide.”

Așa, a reușit să-l convingă pe Chu Wanning să bea tot bolul. După ultima lingură, Mo Ran a răsuflat și era pe punctul de a se ridica și a strânge lucrurile, când a apărut o străfulgerare albă. Înainte să poată reacționa, o palmă i-a aterizat cu putere pe obraz.

„Mincinosule, ieși afară!” a strigat Chu Wanning.

Apoi capul i se lăsă în jos și adormi imediat, lăsându-l pe Mo Ran cu gura căscată, ținându-se jalnic de obraz. Era pe punctul de a se enerva când bărbatul din brațele lui gemu ușor, ca și cum ar fi visat ceva neplăcut, cu fața palidă.

Când Mo Ran îl văzu așa, nu mai putea să fie supărat. Nu avea bomboane, dar privirea îi căzu pe săculețul qiankun de la capul patului. Lovit de o idee, scoase o sticluță cu Picături de rouă parfumate de tapir. Apoi îi atinse obrazul lui Chu Wanning cu mâna, nu prea ușor, dar nici prea tare, și consideră că asta era răzbunarea lui.

„Așteaptă puțin aici. Mă duc să-ți prepar niște apă dulce cu rouă să bei.”

Chu Wanning nu răspunse, așa că Mo Ran se aplecă să-l întindă la loc. Dar când se apropie, auzi o expirație ușoară și un murmur neclar: „Eu... te-am nedreptățit...”

Mo Ran îngheță. „Ce?”

Ochii lui Chu Wanning erau strâns închiși, iar genele îi tremurau neîncetat, de parcă îndura ceva chinuitor. Sângele i se scurgea din față puțin câte puțin. Părea că a căzut într-un alt vis, unul și mai înspăimântător decât precedentul. Scutură ușor din cap, pe fața lui impasibilă apărând o expresie neobișnuit de tristă.

„Eu... eu am fost...”

Pentru o fracțiune de secundă, inima lui Mo Ran a bătut neregulat. Un sentiment ciudat i-a inundat pieptul, ca și cum ar fi existat un secret chiar în fața lui, de care era separat doar de un ultim strat de ceață — un secret pe care era pe punctul de a-l dezvălui. Privindu-l fix pe Chu Wanning, el a întrebat în șoaptă: „Tu ce?”

„Eu am fost... cel care ți-a greșit...”

Mo Ran se simți brusc dezorientat. Nu știa dacă lumina slabă a lumânării îl făcea să vadă lucruri, dar crezu că zări o sclipire de umezeală printre genele groase ale lui Chu Wanning.

Eu ți-am greșit.

Cuvintele ieșiră de pe buzele lui Chu Wanning ușoare ca ceața, dar îl loviră pe Mo Ran cu toată forța unui tunet.

Mo Ran se ridică brusc din pat și rămase rigid. Pupilele i se micșorară până devinseră niște puncte, în timp ce îl privea cu neîncredere pe bărbatul din pat. Imediat, expresia lui se schimbă, inima îi bătea cu putere, ca o turmă de cai în galop, iar mâinile i se strânseră în pumni. Într-o clipă, simți că sângele din corp îi ia foc, iar în următoarea, îi îngheță.

„Ce ai spus? Ce...?” După un moment de paralizie din cauza șocului, Mo Ran îl apucă pe Chu Wanning de gât, cu ochii sclipind de pericol. Masca de naivitate sinceră pe care o purta de la renaștere dispăru în aer. „Chu Wanning, ce ai spus? Spune din nou! Spune din nou!”

Eu sunt cel care ți-a greșit. Nu te voi învinovăți, nici în viață, nici în moarte.

Era un blestem pe care Mo Ran nu-l putea uita, un coșmar care îl bântuia de două vieți. De câte ori închidea ochii și auzea aceste cuvinte șoptite la urechea lui, deși cel care le rostise dispăruse de mult din această lume?

Erau cuvintele pe care Chu Wanning le rostise în viața lor anterioară, pe patul de moarte. De ce acum el...

De ce ar...

Doar dacă și Chu Wanning se reîncarnase?!

Capitolul 83: Acest Venerabil te vrea

Gândul acesta ridicol îl făcu pe Mo Ran să vadă roșu. Rațiunea îl părăsise. Tremura incontrolabil în timp ce mâna lui se strânse în jurul gâtului lui Chu Wanning, presând pentru un răspuns cu un răget profund.

Dacă Chu Wanning spunea restul — dacă spunea „în viață sau în moarte” — atunci nu mai era niciun dubiu... Niciun dubiu...

„Ngh!”

Un geamăt înăbușit lângă urechea lui. Chu Wanning nu putea respira. Fața i se înroși din cauza lipsei de aer, în timp ce lupta lui slăbea.

Mo Ran se opri, nebunia și luciditatea urmărindu-se reciproc în ochii lui roșii și larg deschiși — înainte să-și revină și să-i dea drumul în grabă. Chu Wanning se prăbuși greu pe pat. Cele cinci dungi clare de vânătăi în formă de degete de pe gâtul lui îl aduseră treptat pe Mo Ran înapoi în simțiri.

Deschise gura, voind să spună „Shizun”, dar cuvintele nu-i ieșeau. Încercă să spună „Chu Wanning”, dar vocea îi cedă din nou, până când, în cele din urmă, ezitând, rosti cu voce răgușită: „Tu...”

Gâtul lui Mo Ran era uscat, ca și cum ar fi fost ars de foc. Înghiți cu dificultate, în timp ce își recăpăta bucățile împrăștiate de rațiune. În fața ochilor îi apăreau scene din zilele precedente:

În această viață, Chu Wanning nu se comportase niciodată ciudat. Nu era posibil să se fi reîncarnat.

Atunci de ce spusese acele cuvinte? Ultimele lui cuvinte din viața lor anterioară: „Eu ți-am greșit”? De ce acum, în acest moment?

Chu Wanning nu rostise acele cuvinte doar pentru a-l salva pe Xue Meng? Pentru a-i salva pe acei cultivatori ipocriți? Nu erau oare cuvinte goale pe care le spusese doar pentru că nu avea de ales?

Mo Ran nu crezuse niciodată — nu vroise să creadă — că Chu Wanning își va recunoaște cu adevărat greșelile în fața lui. Că îi va spune ceva cu blândețe și compasiune. Indiferent ce ar fi fost, Chu Wanning mințea în mod evident. Era evident că îl detesta pe Mo Ran. Indiferent ce ar fi fost, shizunul său îl privise mereu de sus — nu îl tratase niciodată cu sinceritate.

Mo Ran nu regreta deloc că îl omorâse. Nu regreta...

Mo Ran se întoarse, închizând încet ochii. Nu voia să mai rămână aici nici măcar o secundă. Ce îi păsa lui dacă Chu Wanning trăia sau murea?!

Se întoarse să plece. Voia să plece. Picioarele lui refuzau să se miște.

Eu sunt cel care ți-a făcut rău.

În amintirile sale, în final, chipul acela rece și frumos părea blând chiar și acoperit de sânge. La marginea Lacului Ceresc din Kunlun, acest bărbat zăcea într-o baltă de sânge și ridică încet o mână pentru a-l atinge pe frunte pe Mo Ran. Degetele îi erau reci ca gheața, dar în ochii lui de phoenix se vedea căldură.

Mo Ran era sigur, atunci, că doar i se părea.

„Nu te voi învinovăți, nici în viață, nici în moarte”, șoptise Chu Wanning, chiar dacă o dâră de sânge îi curgea încet din ochi.

„Mo Ran...”

Bărbatul de pe pat murmură în somn. Doar două silabe șoptite, iar cel pe care îl chemase începu să tremure din toate încheieturile. Când Mo Ran își dădu seama ce se întâmplă, era deja lângă pat, cu o mână sprijinită de tăblia patului, aplecat peste Chu Wanning, privind fix chipul său palid.

Buzele subțiri și palide se deschiseră ușor pentru a spune din nou:

„Mo Ran...”

Închizând ochii, Mo Ran strânse puternic sprâncenele, în timp ce degetele îi pătrunseră în suprafața rece și dură a lemnului de gutui, ca și cum ar fi încercat să rețină ceva. În cele din urmă, nu reuși, și cuvintele îi ieșiră într-un șoaptă răgușită. „Chu Wanning, ai vorbit serios? Tot ce ai spus, ai vorbit serios?”

Îl durea pieptul atât de tare încât simțea că o să explodeze. Nu era posibil ca și Chu Wanning să fi renăscut. Dacă spunea aceste cuvinte acum, asta putea însemna doar că, în acel moment, în inima lui, simțea deja remușcări pentru felul în care îl tratase pe Mo Ran.

Oare vorbea serios?

Chu Wanning vorbea doar în somn, așa că, bineînțeles, nu răspunse. Chiar și așa, Mo Ran așteptă și își dori să răspundă.

Niciun răspuns. Așteptă mult timp cu ochii închiși, dar nu se auzi decât tăcere.

Mo Ran suspină încet și deschise ochii cu reticență, doar pentru a fi întâmpinat în mod neașteptat de o pereche de ochi încețoșați, pe jumătate închiși, prinși între veghe și somn.

Nu știa când Chu Wanning își ridicase pleoapele, dar era clar din expresia lui că nu era cu adevărat treaz și conștient. Era doar o mișcare momentană între două crize de chin. Acea pereche de ochi de culoarea cerului nopții erau goi și sticloși, ca și cum ar fi conținut eternitatea.

Yuheng al Cerului de Noapte era întotdeauna ager ca fulgerul. Rareori părea atât de dezorientat. Fără încrâncenarea lui obișnuită, bărbatul care zăcea acolo părea neașteptat de frumos. Colțurile ochilor lui erau ușor roșii în timp ce îl privea pe Mo Ran, fără să se ferească.

Mo Ran simți un tremur violent în inimă și o strangulare în gât. Cu voce joasă, murmură: „Tu...”

Chu Wanning arăta mult prea mult ca atunci când făceau dragoste în viața lor anterioară. Ceva se mișcă în interiorul lui Mo Ran și, pentru o clipă, simți ca și cum ar fi fost încă la Palatul Wushan, iar Chu Wanning era prizonierul său, jucăria lui personală. Gândul îi uscă gura și respirația îi deveni grea.

Eu... eu nu pot... Nu-mi place de el. Nu-l mai atinge. Păcatele unei vieți trecute sunt păcate ale trecutului. În această viață, nu suntem altceva decât maestru și discipol.

Așa că Mo Ran rămase așa cum era, privindu-l pe Chu Wanning cu o mână sprijinită de tăblia patului, abținându-se să treacă linia aceea. Părul îi cădea peste umăr, de unde era prins într-o coadă de cal, vârfurile atingând perna.

Chu Wanning zăcea acolo, complet îmbrăcat, cu părul lung răspândit în jurul lui. La început, expresia lui era amețită și insensibilă, și trecu ceva timp înainte ca reflexia lui Mo Ran să apară încet în ochii lui. Chu Wanning ezită. Apoi, ca și cum ar fi fost încă prins în ghearele coșmarului său, incapabil să discearnă când și unde se afla, întinse încet o mână care se opri pentru o clipă în aer și, în cele din urmă, atinse fruntea lui Mo Ran.

„Eu ți-am făcut rău…” Spuse cuvintele cu o blândețe neobișnuită, așa cum o făcuse în viața lor anterioară.

Ceva în interiorul lui Mo Ran se prăbuși cu un zgomot puternic. Sângele îi fierbea și capul îi era înfierbântat, iar toate simțurile și raționalitatea pe care le recâștigase cu atâta efort se prăbușiră într-o clipă. Fără să se gândească la nimic, cedă dorinței familiare. Se aplecă și captură cu lăcomie buzele ușor întredeschise cu ale sale.

Trecutul se revărsă ca un val, topind totul în jur ca zăpada și gheața. Mo Ran se simți ca și cum s-ar fi întors la Palatul Wushan, înconjurat de satin roșu mătăsos, luminat de lumina lumânărilor aurite cu dragoni și phoenix. Sub draperiile roșii, acest bărbat se zbătea și scuipa blesteme, gâfâind și umilit, dar incapabil să scape, neputincios în fața strânsorii sale neclintite.

„Nn...”

Zgomotul pe care Chu Wanning îl scotea între alunecările de umezeală caldă îl înnebunea pe Mo Ran. Toate acele cuvinte despre faptul că nu-l plăcea, că-l ura și că nu-l va mai atinge niciodată, toate se evaporaseră în aer.

Mo Ran simțea că nu murise niciodată, că trupul care tremura ușor sub al său încă îi aparținea. Voia să-l sărute pe Chu Wanning, să-l țină în brațe, să-l umilească și să-l chinuie până când acest bărbat nobil și imaculat nu mai putea suporta. Până când plângea și implora, futut până la uitare.

„Chu Wanning…” murmură Mo Ran cu voce răgușită. Un val de căldură îl cuprinse, inundându-i sufletul. Chiar și vârfurile degetelor îi păreau în flăcări.

Încă o dată, își lipi buzele de cele reci și moi, care încă mai aveau un gust ușor amar de medicament. Inima îi bătea ca un tunet în piept, în timp ce săruta cu abandon, nebun de dorință. Mo Ran îl cunoștea pe acest om. De la renașterea sa, fusese reticent să se apropie de Chu Wanning din cauza resentimentelor pe care le nutrea față de el, dar sărutul de acum era pură extazie.

Era o senzație atât de intensă încât îl consuma, ca prima picătură de rouă dulce pe limba unui călător murind de sete în deșert, ca și cum ar fi fost învăluit în căldura moale a unei blănuri încălzite la foc în frigul pătrunzător al unei nopți geroase.

Mo Ran crezuse că nu va avea nimic de-a face cu Chu Wanning în această viață renăscută. Nu se așteptase să cedeze în cele din urmă dorințelor sale, să fie determinat să-și piardă controlul după doar câteva cuvinte, să-l sărute astfel.

Dacă nu ar fi fost faptul că nu putea să-i deschidă roba lui Chu Wanning – și în încercarea de a face acest lucru a fost înțepat de ceva care a căzut din roba shizunului său – Mo Ran ar fi cedat și l-ar fi luat pe Chu Wanning chiar atunci și acolo, fără să se gândească, fără să-i pese de consecințe.

Clang!

Ceva metalic i-a înțepat degetul lui Mo Ran și a căzut pe pat. S-a rostogolit puțin înainte de a se opri.

Mo Ran era mult prea excitat ca să-i pese de zgârietură. Aruncă doar o privire iritată spre obiect, înainte de a se întoarce la hainele ridicole ale lui Chu Wanning. Era una să păstreze distanța și să nu-l atingă, dar acum că era deasupra shizunului său, sentimentele din viața sa trecută reveniseră cu putere. Simpla gândire la cum se simțea talia netedă și îngustă a lui Chu Wanning sub mâinile lui îl făcea să se simtă insuportabil de fierbinte și excitat.

Dar halatul alb și mătăsos al lui Chu Wanning era imposibil de scos, parcă ar fi fost vrăjit cu vreun fel de farmec. Mo Ran înjură și lovi cu pumnul în capul patului înainte de a se da jos de pe pat cu resentimente, pentru a-și lua sabia. O să scape repede de centura aia înfășurată de trei ori.

În timp ce se ridica, zări cu coada ochiului obiectul metalic căzut. La început nu îi dădu importanță, dar apoi o lumină îi străbătu mintea tulburată de excitare.

Mo Ran se opri. Își întoarse brusc capul să se uite din nou la obiect.

Era un ac de păr din aur, viu colorat și decorat cu orhidee și fluturi – același pe care îl cumpărase pentru Xia Sini la Izvoarele de Piersic Înfloriți, după zile întregi în care strânsese pene.

El însuși îl prinsese în coada lui Xia Sini, pentru a-și înveseli micul shidi morocănos, spunându-i: „Copiii mici trebuie să poarte culori vii, precum roșu și auriu”.

Mo Ran ridică acul de păr. Se uită la el înmărmurit, simțindu-se ca și cum ar fi fost stropit cu apă rece. Stai așa... Ce înseamnă asta? De ce ar avea Chu Wanning ceva ce Mo Ran îi dăduse lui Xia Sini?

Oare să fie...

Un gând înfricoșător îi trecu prin minte lui Mo Ran. Se întoarse încet, iar privirea lui, încă întunecată de dorință, se opri asupra lui Chu Wanning. Shizunul său leșinase din nou. Mo Ran se uită fix la fața lui, admirând buzele înroșite de sărutările lui, iar inima îi tresări.

Nu se poate, absolut nu. Trebuia să fie nebun... Chu Wanning nu se juca cu el? Era... Era... Xia Sini era într-adevăr fiul lui Chu Wanning?

Mo Ran se cutremură la gândul acesta. Capul îi exploda!

Capitolul 84: Acest Venerabil ți-a furat un sărut și tu nici măcar nu știi

Când Chu Wanning s-a trezit, l-a văzut pe Mo Ran privind fix în depărtare, cu obrazul sprijinit în palmă. Reflexia flăcării lumânării pâlpâia în ochii lui negri ca smoala, strălucind în privirea lui absentă.

Chu Wanning se gândi să se ridice, dar nu avea putere în membre și trebuia să renunțe. Perdelele liliac cu modele fluturau. Se întoarse pe o parte, privindu-l pe Mo Ran fără să scoată un sunet. Băiatul prostuț rămase pierdut în gânduri, neștiind că shizunul său era treaz.

Cine l-ar fi putut învinovăți? Oricine ar fi aflat că iubitul său avea deja un fiu cu o altă femeie ar fi fost la fel de șocat.

Era Xia Sini într-adevăr copilul lui Chu Wanning? Cum era posibil...? Chu Wanning era atât de distant și pretențios. Ce femeie ar fi putut spera să-i atragă atenția?

În plus, dacă toată povestea asta era adevărată, atunci trebuie să fi avut un copil și în viața anterioară. Dar în toți anii petrecuți cu Mo Ran în acea viață, Chu Wanning nu putea fi mai departe de ceea ce te-ai aștepta de la un bărbat căsătorit, atât în comportamentul său zilnic, cât și între cearșafuri.

Dar cum altfel putea explica acest ac de păr în formă de fluture auriu?! Mo Ran se lovi cu capul de masă în agonie, pe punctul de a-și pierde mințile din cauza confuziei totale.

Nu era prea deștept de la început și niciodată nu reușise să înțeleagă lucrurile complicate. Cu cât se gândea mai mult, cu atât îl durea mai tare capul, până când, în cele din urmă, se apucă de cap și se prăbuși pe masă cu un „Ngah!” disperat și rămase acolo, nemișcat.

„Mo Ran, ce faci?”, întrebă o voce calmă și liniștitoare, plăcută ca sunetul jadului împrăștiat, deși tonul era ușor răgușit.

Mo Ran sări imediat în picioare, surprins. „Shizun, te-ai trezit?”

„Mn.” Chu Wanning tuși ușor înainte de a-l privi. „Aici este... Hanul de pe Insula Clopotelor de Ploaie?”

„Da.” Mo Ran se ridică și se îndreptă spre pat, unde observă o mică lacrimă pe buza inferioară a lui Chu Wanning. Fața i se înroși brusc când își aminti cum își pierduse controlul în ceața provocată de dorința sexuală și fusese foarte aproape să comită o greșeală gravă.

„Ce s-a întâmplat?” întrebă Chu Wanning când observă tulburarea lui.

„Nimic, nimic.” Mo Ran a făcut un gest cu mâinile și a schimbat repede subiectul. „Oricum, Shizun, ai leșinat brusc la Pavilionul Xuanyuan, așa că te-am adus aici să te odihnești. Apoi am chemat un medic să te examineze și să-ți prescrie niște medicamente, iar apoi...”

... te-am auzit vorbind în somn, mi-am amintit de niște întâmplări din trecut, nu m-am putut abține și te-am sărutat.

Desigur că nu putea spune astfel de lucruri. Mo Ran se opri, cu privirea neobișnuit de agitată, chiar tulburată.

Când Chu Wanning auzi că fusese examinat de un medic și văzu expresia ciudată de pe fața lui Mo Ran, inima i se strânse. Oare Mo Ran aflase despre otrava care îl transformase într-un copil? Își strânse inconștient mâinile pe pătură și întrebă cu voce răgușită: „Ce a spus medicul?”

„A spus că ai fost afectat de arma sfântă și că asta te-a făcut să leșini.” Mo Ran ezită. „Shizun, miezul tău spiritual...”

„Nu-ți face griji. E doar puțin mai slab decât media.”

Mo Ran clipi. Se gândea la cicatricile care acopereau inimile lui Chu Xun și Chu Wanning și lua în considerare posibilitatea unei legături. Totuși, din felul în care vorbea Chu Wanning, nu părea să fie cazul. Nu se putu abține să întrebe: „Dar cum? Shizun, ești atât de puternic. Nu se poate ca miezul tău spiritual să fi fost întotdeauna atât de fragil. Când s-a întâmplat?”

„Cu mult timp în urmă. Am fost rănit odată, cu mulți ani în urmă, și de atunci a rămas așa.” Chu Wanning a făcut un gest indiferent cu mâna. Nu asta îl preocupa. „A mai spus ceva?”

Mo Ran a scuturat capul. „Nu.”

Chu Wanning l-a privit în lumina slabă a lumânărilor. „Atunci de ce te loveai cu capul de masă?”

Mo Ran a tăcut mult timp. A încercat să se abțină, dar nu a reușit, așa că a aruncat prudența la o parte și a scos din mânecă acul de păr în formă de fluture auriu. L-a pus în palma lui Chu Wanning. „Am găsit asta.”

Chu Wanning nu răspunse.

„La tine.”

Accesoriul strălucea în lumina lumânărilor, iar inima lui Chu Wanning se scufundă tot mai adânc. Deci fusese descoperit până la urmă. Oftă ușor.

Câteva momente trecură în tăcere, niciunul dintre ei nu spuse nimic. În cele din urmă, Chu Wanning închise ochii și era pe punctul de a mărturisi totul când îl auzi pe Mo Ran murmurând cu voce joasă: „Shizun, Xia-shidi... este cu adevărat fiul tău?”

Chu Wanning rămase complet fără cuvinte. Deschise ochii, iar sângele care înghețase în venele sale începu să circule din nou. Pentru o clipă, nu știa ce să spună, în timp ce se uita în tăcere la Mo Weiyu, care stătea lângă pat cu o expresie complicată. Apoi, încet, un verdict clar se formă în privirea lui Chu Wanning: Idiotule.

„Așa este.” Chu Wanning ridică o mână și luă calm acul de păr înainte ca Mo Ran să poată reacționa. „Nu ți-am spus deja? De ce mai întrebi?”

Mo Ran își ascunse fața în mâini. „Voiam doar să mă asigur...”

Cu toate confirmările repetate ale lui Chu Wanning că Xia Sini era într-adevăr sânge din sângele lui, Mo Ran nu prea credea. Înăbușindu-și sentimentele intense de dezamăgire, se hotărî să-l interogheze pe Xia Sini data viitoare când îl va vedea. Până când cei doi nu vor recunoaște legătura de sânge dintre ei, mai degrabă ar muri decât să creadă!

După ce se odihni puțin, Chu Wanning își recăpătă puțin puterea în membre și se ridică pentru a sta în șezut. „Hainele mele...” Își trecu mâna peste guler și se opri, încruntându-se. „De ce sunt atât de dezordonate?”

„Ahem.” Mo Ran schimbă repede subiectul, temându-se că Chu Wanning își va aminti fragmente din comportamentul său anterior. „Shizun, trebuie să-ți fie foame, nu? Am auzit că mâncarea la hanul ăsta e destul de bună, mai ales tofu wensi. Hai să coborâm să mâncăm ceva. Fac eu cinste.”

Chu Wanning îi aruncă o privire rece. „Ce, cu banii pe care ți i-am dat?”

El își scutură mânecile voluminoase și deschise ușa pentru a coborî.

Mâncarea din Insula Clopotelor de Ploaie era similară cu cea din Yangzhou — ușoară și răcoritoare, cu o tendință spre dulceață, foarte pe gustul lui Chu Wanning.

Până atunci, licitația se terminase și mulți dintre participanți plecaseră deja. Mo Ran și Chu Wanning ceruseră și ei o masă privată, așa că nu mai era nevoie să poarte mantii pentru a-și ascunde identitatea. După ce se așezară, un chelner le turnă câte o ceașcă de ceai verde biluochun, apoi le înmână meniul și se retrase.

„Shizun, poți să te uiți tu primul în meniu.”

„Poți să comanzi. Îmi plac toate felurile de mâncare în stil Jiangnan”, spuse Chu Wanning, ridicând ceșcuța și luând o înghițitură mică de ceai. De îndată ce ceaiul îi atinse buzele, sprâncenele i se încruntară și se opri.

„Ce este? E prea fierbinte?”

„Nu e nimic. Poate că vremea e uscată; am buzele puțin crăpate.” Chu Wanning își atinse colțul gurii, nesigur. Ciudat. Când se întâmplase asta?

Mo Ran coborî capul, tăcut și vinovat.

Trebuia să mai aștepte puțin până când mâncarea era gata, așa că Chu Wanning profită de ocazie pentru a discuta cu Mo Ran despre evenimentele de la Pavilionul Xuanyuan. Plecaseră devreme, așa că nu știau cine câștigase în final arma sacră, dar nu ar fi fost prea greu să afle dacă întrebau pe cineva.

În timp ce discutau, o varietate de feluri de mâncare din Yangzhou începu să acopere masa. Chu Wanning simți că au discutat tot ce se putea discuta, așa că încetă să mai pună întrebări și se aplecă să admire mâncărurile care acopereau masa. Se opri pentru o clipă, apoi ridică ușor pleoapele și aruncă o privire către persoana din fața lui, al cărei zâmbet era puțin tensionat.

„Ai mai fost vreodată în Jiangnan?”, întrebă Chu Wanning.

Mo Ran fusese, desigur, să vadă florile de cais și ploile cețoase din Jiangnan în viața sa anterioară. Cu toate acestea, nu uitase că în prezent avea doar șaptesprezece ani și că se alăturase Vârfului Sisheng abia cu doi ani în urmă, așa că scutură imediat din cap. „Nu.”

Chu Wanning coborî din nou pleoapele, cu o expresie neutră, și spuse cu voce clară: „Dar ai comandat toate felurile cele mai bune.”

Mo Ran tresări. Abia atunci își dădu seama că comandase toate felurile de mâncare în conformitate cu preferințele lui Chu Wanning. Singurul său gând fusese să se asigure că Chu Wanning mănâncă bine, pentru a-și recăpăta forțele. Uitase complet că nu ar fi trebuit să fie atât de familiarizat cu bucătăria locală.

„Am lucrat în bucătăria unei case de plăceri când eram tânăr”, spuse el. „Așa că am auzit de aceste feluri de mâncare, chiar dacă nu le-am încercat.”

Din fericire, Chu Wanning nu insistă. „Să mâncăm.”

Mâncarea preparată din pește de apă dulce era o parte importantă a bucătăriei din Jiangnan, mai ales pe Insula Clopotului de Ploaie, unde erau coșuri cu crabi și creveți și șiruri de pești cât vedeai cu ochii. Masa pătrată din lemn de fag era, bineînțeles, încărcată cu fructe de mare. Anghilă prăjită crocantă cu sos turnat peste ea; pește veveriță dulce-acrișor, crocant la exterior și fraged la interior; creveți mantis la abur; melci de mare sotați cu crizanteme; și crap argintiu înăbușit. Mirosea divin.

În afară de acestea, felurile de carne și legume erau la fel de rafinate și elegant aranjate, la fel ca deserturile. Erau chiftele de crab înăbușite, jeleu savuros din picioare de porc, tofu mărunțit fiert în supă de pui, găluște cu supă, tofu wensi și multe altele.

Cu obrazul sprijinit într-o mână, Mo Ran a privit chelnerul care punea pe masă ultimul fel de mâncare – prăjitură cu osmanthus – și a aruncat o privire către Chu Wanning, întrebându-se ce fel de mâncare va alege acesta mai întâi. S-a gândit o clipă și a pariat în secret: cu siguranță chiftelele. La urma urmei, acestea erau felul preferat al lui Chu Wanning din Yangzhou.

Într-adevăr, de îndată ce felurile de mâncare au fost servite, bețișoarele lui Chu Wanning s-au îndreptat fără ezitare în acea direcție.

Mo Ran a suspinat în sinea lui. Tipul ăsta e întotdeauna atât de previzibil, fie că e vorba de felul în care mănâncă sau de ceea ce face, e întotdeauna...

Plop. O chifteluță adorabil de grasă a aterizat în castronul lui Mo Ran.

— la fel?

Mo Ran ridică brusc capul, surprins de această dovadă de favoare care îi apăru încet pe față. „Sh-Shizun.”

„Mulțumesc că ai avut grijă de mine în ultimele zile.”

Stai, auzise bine? Mo Ran era uimit. Chu Wanning tocmai îi mulțumise că avusese grijă de el?! Niciodată în întreaga lor viață nu spusese așa ceva.

Chu Wanning privi cum tânărul din fața lui se înroșea încet, sprâncenele lui ridicându-se tot mai sus, iar ochii lui devenind tot mai rotunzi. Un smoc de păr se ondula chiar de pe capul lui, legănându-se fericit înainte și înapoi. Chu-zongshi nu știa prea bine cum să reacționeze, dar trebuia să-și păstreze demnitatea, așa că luă o altă înghițitură de ceai. "Au, buzele mele..."

Adevărul era că, în zilele petrecute alături de Mo Ran ca Xia Sini, Chu Wanning începuse să se simtă puțin vinovat. Când se gândea la asta noaptea târziu, trebuia să recunoască că personalitatea lui era într-adevăr prea dură și că fusese prea sever cu Mo Ran. Așa că își spuse că, atunci când va reveni la normal, nu va mai continua în felul acela — că se va comporta mai bine.

Când Chu Wanning se întâlni cu Bătrânul Xuanji la Izvoarele de Piersic Înfloriți, ezită mult timp înainte de a-și forța în sfârșit cuvintele să-i iasă din gură și să-l întrebe cum să fie mai puțin intimidant cu discipolii.

Xuanji fusese, în mod firesc, luat prin surprindere înainte de a răspunde. „Mai întâi, trebuie să le arăți că îți pasă.”

Arată-le că îți pasă... Chu Wanning presupuse că Mo Ran nu mâncase niciodată aceste chiftele, așa că deschise gura pentru a-i explica. "Chiftelele de crab înăbușite sunt făcute din carne de porc de calitate, tocată mărunt, amestecată cu icre de creveți, carne de crab și icre de crab, apoi modelate în chiftele. Apoi sunt fierte în bulion limpede cu bok choy și, în final, aranjate într-un vas de lut roșu pentru o prezentare colorată."

Mo Ran era complet uluit. De ce recita Chu Wanning meniul?

Cu toate acestea, pentru Chu Wanning, prezentarea cu răbdare a noilor feluri de mâncare discipolului său era o formă de a-și arăta grija, așa că, pe parcursul mesei, Mo Ran a încercat fiecare fel de mâncare pe rând și a ascultat descrieri care păreau să fi ieșit direct din Rețete din Jiangnan. Dacă nu ar fi fost vocea joasă și liniștitoare a lui Chu Wanning, Mo Ran probabil ar fi răsturnat masa și ar fi plecat.

„Hei, hei, ai auzit? Secta Linyi Rufeng a câștigat ultimul obiect la licitația din Pavilionul Xuanyuan!”

Cabinetele private erau despărțite de paravane din bambus, iar oamenii din cabina alăturată vorbeau puțin cam tare. Conversația lor a ajuns ușor până la Mo Ran și Chu Wanning.

Chu Wanning s-a oprit brusc din prezentarea „jeleului savuros din copite de porc” și a schimbat o privire cu Mo Ran. Au ascultat cu atenție.

O voce masculină aspră vorbea. „Sigur că am auzit. O armă sfântă, nu? Trei sute de milioane de aur, plătite pe loc. Aiyo, prețul ăla... e mai mult aur decât am văzut în toată viața mea.”

„Sheesh, doar asta te interesează? Nu știi că Secta Rufeng a cheltuit și cincizeci de milioane pe un Festin al Frumuseții cu Oase de Fluture?”

„Doamne, nu ar trebui să le mănânci? Sau să cultivi împreună cu ele? Nu pot să cred că cea mai mare sectă din lume ar folosi o metodă de cultivare atât de reprobabilă. Și chiar în văzul lumii. Ce scandal!”

„De fapt, Su-xiong, cultivarea prin folosirea Festinelor Frumuseții este perfect rezonabilă. Nu este deloc interzisă. Poate că arată ca noi, dar în cele din urmă, nu sunt umane. Nu este diferit de a mânca fructe de zână pentru a avansa. Când te gândești bine, nu este nimic greșit în această practică.”

„Hmph. Va trebui să fim de acord că nu suntem de acord…”

Altcineva a râs ușor. „Cel care a cumpărat Festinul Frumuseții este aparent un tânăr discipol al Sectei Rufeng care rareori își arată fața – un Ye-Nu-Știu-Ce-Xi. Am auzit că arată destul de decent. Nu m-aș fi așteptat ca un tip ca el să se bazeze pe a înșela femei pentru a se cultiva. Dacă mă întrebi pe mine, Secta Rufeng este pe ultima sută de metri.”

O altă persoană chicoti. „Ce e rău în asta? Cine nu iubește frumusețea?”

Apoi conversația lor se transformă într-o dezbatere ocolită despre etică și moralitate – nimic demn de atenție.

„Deci Secta Rufeng a cumpărat arma sfântă?” repetă Chu Wanning în șoaptă.

„Așa se pare.”

Chu Wanning părea tulburat. „Asta complică lucrurile. Va trebui să mergem la Secta Rufeng pentru a investiga mai departe...”

Mo Ran scoase un „ah”, amintindu-și ceva, și murmură: „Shizun, ai fost în Secta Rufeng.”

„Mn.”

„Nu vrei să te întorci?”

Chu Wanning părea iritat la simpla mențiune a întoarcerii la ei. „Poate că sunt o sectă renumită în lumea superioară a cultivării”, spuse el, cu sprâncenele încruntate, „dar odată eu...”

Înainte să apuce să termine, se auzi o agitație bruscă în sala principală. Cineva striga tare.

„Gazdă, îți dăm cinci sute de aur dacă scapi de oamenii ăștia și îi dai afară imediat. Tânărul nostru stăpân a rezervat tot locul astăzi.”

Capitolul 85: Acest Venerabil nu este cineva de care poți scăpa cu doar o mie cinci sute de monede de aur

Vocea apologetică a gazdei se auzi. "Doamne, Lordule, ești atât de generos. Cinci sute, pur și simplu – umila voastră servitoare este flatată! Dar trebuie să fim politicoși cu toți oaspeții noștri dacă vrem să continuăm să facem afaceri, așa că nu-i putem alunga pe toți, înțelegeți. Ce ziceți de asta: avem o cameră privată spațioasă înăuntru, numită Pavilionul Ceață Întorsă. Este rezervată pentru oaspeții de seamă ca tine. Lasă-mă să îți arăt..."

Nu apucă să termine înainte să se audă un zgomot puternic de mese și scaune răsturnate.

„Ce e de văzut?! Cui îi pasă de Pavilionul Ceață Întoarsă sau Pavilionul Câine Întors? La naiba, ce nume de rahat e ăsta? Nu-l vrem! Scapă de ei și îți dăm o mie!”

„Oh, dar Lordule, pari o persoană atât de învățată și rezonabilă. Cu siguranță nu vei impune o decizie atât de dificilă acestei umile creaturi, nu-i așa?” Gazda zâmbi sfioasă, mințind cu nerușinare, fără să clipească măcar. „Pur și simplu sunt prea mulți oaspeți aici. Totuși, dacă nu-ți place Pavilionul Ceață Întorsă, pot să-ți ofer cu siguranță o altă cameră. E puțin mai mică, dar la fel de elegantă, și îți ofer gratuit un pachet de divertisment cu cântece și dansuri. Ce zici?”

„Nu! Absolut nu! O mie cinci sute! Spune-le tuturor să plece!” urlă vocea grosolană. „Nu mai trage de timp! Tânărul nostru stăpân se va înfuria dacă locul acesta nu va fi pregătit când va ajunge!”

„Uau…” O mie de aur era o sumă mare pentru o persoană obișnuită, dar era o sumă ridicolă pentru Mo Ran, fostul împărat al tărâmului muritorilor. Chiar și bijuteriile pe care le aruncase cu nonșalanță către Song Qiutong pentru a o mulțumi erau comori neprețuite. Așa că ochii lui erau mari de amuzament în timp ce mușca din bețișor, râzând în șoaptă către Chu Wanning. „Shizun, Shizun, ia uite. Tipul ăla crede că poate scăpa de noi cu doar o mie cinci sute.”

Chu Wanning îi aruncă o privire, apoi ridică perdeaua de bambus pentru a privi în jos.

În sala principală se adunase o mulțime. Erau îmbrăcați în haine simple care le ascundeau apartenența la sectă, dar fiecare dintre ei avea la brâu o lamă de înaltă calitate și un lup-zână care saliva lângă el. În timp ce valoarea lamelor era nedeterminată, lupii-zâne aveau un preț de piață, dar erau aproape imposibil de obținut. Achiziționarea chiar și a unuia singur era o realizare considerabilă pentru o sectă minoră. Dacă fiecare dintre acești oameni avea un lup-zână, era clar că proveneau dintr-o organizație prestigioasă.

Toți oaspeții încetaseră să mai mănânce și priveau cu teamă spre noii veniți. În sală era atât de liniște încât se putea auzi și o muscă zburând.

Deodată, o umbră albă străbătu hanul, strălucitoare ca zăpada. Se lăsă o clipă de tăcere, în timp ce toți încercau să înțeleagă ce era, apoi izbucni un vacarm frenetic, în timp ce toți se înghesuiau să se îndepărteze de ea, iar cei mai speriați țipau: „M-monstru!”

Era un lup alb ca zăpada, înalt cât trei oameni, dacă nu mai mult. Ochii lui erau roșii ca sângele, blana lui era lucioasă ca satinul, iar colții lui erau lungi cât brațul unui bărbat adult și străluceau rece.

Pe acea fiară uriașă și feroce stătea un tânăr chipeș, cu o expresie arogantă. Era rezemat lejer, cu un picior peste celălalt, și era îmbrăcat într-un costum elegant de vânătoare, peste o haină stacojie cu mâneci brodate cu aur. Purta și un coif de argint pe care era înfățișat un leu înghițind soarele, iar de coroană atârna o ciucure roșu. Arma lui, un arc de jasp, era așezată peste genunchi.

De îndată ce cultivatorii ostentativi l-au văzut, au căzut cu toții într-un genunchi, cu mâinile lipite de piept, spunând în cor: „Salutări, tinere stăpân!”

„Gata, gata.” Tânărul a făcut un gest cu mâna, părând iritat. „Nici măcar de o treabă măruntă nu sunteți în stare să vă ocupați. Salutări, pe naiba!”

„Pfft.” Mo Ran nu se putu abține să nu râdă către Chu Wanning. „Dacă ei salută un fund, atunci asta nu înseamnă că el e fundul?”

Chu Wanning nu se învrednici să răspundă.

Tânărul care stătea cu capul pe blana moale a lupului zânelor părea într-adevăr furios. „Cine este responsabilul de această cocină?”

Gazda era speriată, dar se apropie cu un calm forțat, zâmbind în semn de scuză. „Eu sunt, domnul meu.”

„Oh.” El îi aruncă o privire. "Voi rămâne aici în noaptea asta, dar nu sunt obișnuit să am atâția oameni în jurul meu. Vorbește cu ei. Îți voi compensa pierderile."

”Dar, Lordule..."

”Știu că te pun într-o situație dificilă. Poftim, ia asta și cere-le scuze în numele meu la fiecare masă. Dacă cineva chiar nu vrea să plece, lasă-l să rămână." Tânărul îi aruncă gazdei un săculeț, pe care ea îl deschise și găsi plin cu Pilule de Revenire de Nouă Cicluri, care străluceau auriu în interior. Aceste pastile permiteau cultivatorului să avanseze cu pași mari în zece zile, iar o singură pastilă costa mai mult de două mii de monede de aur pe piață. Gazda a fost la început șocată de această dovadă de generozitate, apoi a răsuflat discret ușurată. Niciun cultivator nu ar refuza așa ceva. Cu aceste pastile, ar fi perfect acceptabil să le ceară tuturor să plece.

În timp ce gazda se plimba printre mese, cerându-și scuze și oferind compensații, tânărul căscă înainte de a-și privi servitorii cu dispreț. „Sunteți toți niște inutili. Chiar trebuie să fac totul singur?”

Servitorii se priviră unii pe alții, după care se auzi un răspuns șoptit: "Gongzi este mereu strălucitor și de neînvins."

Oaspeții s-au dispersat în scurt timp. În afară de Chu Wanning și Mo Ran, cărora nu le păsa de bani sau de pastilele de cultivare, toată lumea a acceptat compensația și a plecat fără nicio plângere, pentru a se caza în altă parte.

„Gongzi, toți au plecat, cu excepția a doi oaspeți”, a raportat gazda. „Spun că, deoarece este deja târziu și unul dintre ei nu se simte bine, nu doresc să plece în altă parte...”

„Nu-i da atenție, nu e nevoie să deranjezi un invalid.” Tânărul a făcut un semn cu mâna, nepăsător. „Atâta timp cât nu mă deranjează.”

Chu Wanning, invalidul, a ascultat totul în tăcere.

Gazda a zâmbit. „Gongzi este o persoană atât de bună”, a spus ea cu căldură. „Se face târziu. Gongzi, vrei să te odihnești sau să mănânci ceva mai întâi?”

„Mi-e foame”, răspunse tânărul. „Nu am nevoie să mă odihnesc, adu-mi doar ceva de mâncare.”

„Desigur, umilul meu han îți va oferi numai ce e mai bun, Gongzi. Specialitățile bucătarului nostru sunt chiftelele de crab și jeleul savuros din copite de porc...”

„Chiftele de crab?” Tânărul era evident că nu era din sud și nu prea îi plăcea bucătăria locală. Clipi la auzul numelui felului de mâncare, apoi făcu un semn cu mâna, încruntându-se. „Nu, mulțumesc. Nici măcar nu pot să înțeleg numele astea ridicole.”

Poate că era doar un negustor nebun de bogat și nu un tânăr stăpân cultivat, până la urmă.

Gazda se opri pentru un moment lung. „Atunci ce ai dori, Gongzi? Vom face tot posibilul să te servim.”

„Ușor.” Tânărul făcu un semn către însoțitorii săi. "Cinci kilograme de carne de vită pentru fiecare dintre ei, zece pentru mine, apoi un borcan de soju și două pulpe de miel. Asta ne va ajunge. Oricum, nu ar trebui să mănânce prea mult noaptea târziu.„

”Uau…„ Mo Ran se întoarse spre Chu Wanning, intenționând să râdă de pofta de mâncare nesfârșită a tipului. Cu toate acestea, îl găsi pe Chu Wanning uitându-se fix la tânăr cu o expresie indecifrabilă și încețoșată. ”Shizun, pare că îl cunoști„ spuse Mo Ran absent.

”Mm."

Mo Ran spusese asta fără să se gândească și nu se așteptase ca Chu Wanning să confirme. Surprins, se bâlbâi. „Huh? Atunci cine e?”

„Singurul fiu al liderului sectei Rufeng”, spuse Chu Wanning încetișor. „Nangong Si.”

Mo Ran tăcu. Nu era de mirare că Chu Wanning îl cunoștea. La urma urmei, fusese odată membru al Sectei Linyi Rufeng. Bineînțeles că știa cum arăta fiul liderului sectei. De asemenea, nu era de mirare că Mo Ran nu-l cunoștea pe tip, deoarece, în momentul în care el măcelărise Secta Rufeng în viața sa anterioară, acest tânăr murise deja din cauza unei boli.

La vremea aceea, el presupusese că fiul liderului sectei era probabil un infirm bolnăvicios, dar tipul din fața lor era sănătos, plin de viață și cu un ego pe măsură. Cum putea un tip ca ăsta să fi murit de boală? Poate de vreo epidemie bruscă?

Jos, Nangong Si mânca cu poftă. A devorat toate cele zece kilograme de carne de vită și ambele picioare de miel în cel mai scurt timp și a mai băut și câteva boluri de vin pe deasupra. Mo Ran privea fără cuvinte de sus.

"Shizun, nu se presupune că Secta Rufeng pune preț pe rafinament și alte lucruri? Ce se întâmplă cu tânărul lor stăpân? Are chiar mai puține maniere decât Xue Mengmeng al nostru."

Chu Wanning împinse capul lui Mo Ran de unde se apropie, chiar dacă el însuși era încă cu fața întoarsă spre scena de jos. „Nu inventa porecle pentru colegii tăi discipoli.”

„Heh heh.” Mo Ran râse și era pe punctul de a spune altceva când se opri, realizând brusc ceva. Degetul lui Chu Wanning era apăsat pe fruntea lui, împingându-l. În acest proces, mâneca lui se așeză ușor peste fața lui Mo Ran, ca un fir de ceață. Mâneca era făcută dintr-un material extrem de ușor, ca mătasea sau satinul, dar nu chiar, și era caldă și răcoroasă în același timp, aproape ca apa.

În camera lor, când era cuprins de dorință și nu putea să-i scoată hainele lui Chu Wanning, crezuse că acestea erau pur și simplu prea strânse. Când le examină acum, Mo Ran își dădu seama că erau confecționate din mătase înghețată din Palatul Kunlun Taxue.

Palatul Kunlun Taxue era cea mai distantă și detașată sectă din tărâmul superior al cultivării. Discipolii erau inițiați la vârsta de cinci ani, iar un an mai târziu erau trimiși să se cultive în izolare în tărâmul sacru al Kunlun. Acolo erau obligați să rămână până când reușeau să-și cultive miezul spiritual. Deși miezurile spirituale erau înnăscute și cultivarea doar le trezea, era totuși un proces lung, care dura adesea zece până la cincisprezece ani. Deoarece altora le era interzis să intre în tărâmul sacru în această perioadă, nevoile discipolilor erau o problemă fundamentală. Hrana era una dintre ele, deoarece tărâmul sacru era adiacent lacului Wangmu, astfel încât discipolii Palatului Taxue puteau merge oricând la pescuit pentru a se hrăni. Cu toate acestea, nu puteau să-și țeasă singuri hainele.

Așadar, secta lor inventase mătasea din ceață înghețată. Hainele confecționate din această mătase nu erau doar ușoare ca ceața, ci erau și fermecate, fiind în mod natural impermeabile la praf și murdărie. Astfel, nu trebuiau spălate decât dacă erau stropite cu substanțe precum sângele.

Cea mai uimitoare proprietate a acestei mătăsuri era capacitatea ei de a se transforma în funcție de corpul celui care o purta. Acest lucru era absolut necesar pentru discipolii Palatului Taxue, care intrau în tărâmul sacru la vârsta de cinci ani și nu puteau pleca până nu ajungeau la vârsta de cincisprezece sau douăzeci de ani. Hainele confecționate din mătase înghețată creșteau odată cu ei, astfel încât, în acei lungi ani, aveau mereu haine care le veneau bine.

Ce făcea Chu Wanning, purtând haine din acest material special?

Mo Ran strânse ochii, o scânteie trezindu-se în mintea lui. Dintr-o dată simți că ceva nu era în regulă, ca și cum se înșelase de la bun început. Ce era?

„Scuză-mă, pot să întreb unde pot găsi gazda?”

Gândurile lui Mo Ran fură întrerupte de o voce sigură, dar prietenoasă și politicoasă. El privi în jos și văzu grupul de discipoli ai Sectei Rufeng care fuseseră mai devreme la Pavilionul Xuanyuan. Cel din frunte era aplecat pe jumătate înăuntru, mantia lui cu model de cocor fluturând în timp ce ținea cu sabia perdeaua ușii deschisă.

Mo Ran se înveseli. „Nu sunt oamenii lui Ye Wangxi?”

Secta Rufeng avea șaptezeci și două de cetăți, așa că discipolii săi adesea nu se cunoșteau între ei, iar Nangong Si stătea singur într-o cabină privată, cu spatele la ușă. Astfel, grupul de nou-veniți aruncă o privire asupra colegilor lor din sectă aflați în han, care erau îmbrăcați în haine simple, și nu recunoscu pe niciunul dintre ei.

Ye Wangxi împotriva lui Nangong Si. Cu siguranță va fi distractiv.

„Îmi cer scuze, dar avem deja rezervări pentru această seară.” Gazda se grăbi să vină, înjurându-se în gând pentru că uitase să închidă hanul. „Vă rog să căutați altceva, ne pare foarte rău.”

Tânărul din frunte părea tulburat în timp ce suspina. „Ce să facem... Am verificat deja celelalte hanuri și toate sunt pline. Avem cu noi o tânără fragilă care are nevoie urgentă de odihnă, așa că speram să găsim un loc unde să poată dormi bine în noaptea asta. Vă rog să-l întrebați pe cel care a rezervat hanul dacă ar fi dispus să ne dea câteva camere.”

„Asta... Probabil că nu va fi de acord.”

Tânărul se înclină. „Vă rog să întrebați oricum”, imploră el politicos. „Nu-i nimic dacă ne refuză.”

Gazda nu a apucat să răspundă când unul dintre însoțitorii lui Nangong Si, care stătea la o masă din apropiere, a lovit masa și s-a ridicat, indignat. „Ce mai întrebi?! Ieși afară! Nu-l deranja pe tânărul nostru stăpân în timp ce mănâncă!”

„Așa e! Nu ți-e rușine să te culci cu o femeie purtând uniforma Sectei Rufeng și să murdărești numele sectei tale?!”

Tânărul nu se așteptase la o astfel de neînțelegere. „De ce ne calomniezi așa?”, întrebă el indignat, înroșindu-se la față. „Noi, cei din Secta Rufeng, am fost întotdeauna principiali și virtuoși. Desigur că nu ne-am comporta în mod necorespunzător. Această domnișoară a fost salvată cu bunătate de tânărul nostru stăpân – cum îndrăznești să spui astfel de prostii?”

„Tânărul vostru stăpân?” Însoțitorul lui Nangong Si aruncă o privire spre cabina privată. Tânărul său stăpân încă bea vin, fără să le dea atenție, ceea ce el interpretă ca o permisiune tacită de a-i alunga pe intruși. Se relaxă și chicoti zgomotos. „Toată lumea știe că există un singur tânăr stăpân al Sectei Rufeng. Mă întreb cine este acest tânăr stăpân al vostru.”

O voce blândă și grațioasă se auzi din spatele ușii. „Eu sunt, Ye Wangxi din Secta Rufeng.”

Toate privirile din încăpere se îndreptară spre ușă. „Ye-gongzi...”

Ye Wangxi era îmbrăcat în negru, iar chipul său frumos căpăta o expresie delicată în lumina lumânărilor. Intră înăuntru, urmat de o femeie cu voal și cu privirea neliniștită — Song Qiutong.

Mo Ran o privi pe fată, iar venele de la tâmplă îi pulsau violent la simpla ei vedere. Iar ea. Norocul lui...

Însoțitorii lui Nangong Si rămăseseră pentru o clipă surprinși de apariția lui Ye Wangxi. Apoi, pe fețele celor mai puțin stăpâni pe sine dintre ei se ivise disprețul.

Ye Wangxi era fiul adoptiv al bătrânului șef al sectei Rufeng și fusese odată atașat de „cetatea umbrelor” al sectei. După cum sugerează și numele, cetatea umbrelor era specializată în antrenarea gărzilor umbre. Liderul sectei Rufeng voia inițial ca Ye Wangxi să fie antrenat pentru a deveni următorul lider al gărzilor umbre. Cu toate acestea, natura cultivării lui Ye Wangxi s-a dovedit a fi nepotrivită pentru metoda de cultivare a gărzilor umbre, așa că a fost transferat în cetatea principală și acum era mâna dreaptă a liderului sectei.

Datorită educației sale ca gardă umbră, Ye Wangxi obișnuia să se mențină discret, și foarte puțini oameni știau de el. Cu toate acestea, liderul sectei îl aprecia extrem de mult — atât de mult încât, în ultimii ani, au existat zvonuri în cadrul sectei că Ye Wangxi era de fapt bastardul liderului sectei. Poate din această cauză, Nangong Si, moștenitorul legitim, era în relații proaste cu celălalt tânăr.

Deoarece tânărul lor stăpân nu-l plăcea pe Ye Wangxi, era firesc ca și însoțitorii săi să împărtășească părerea lui proastă despre el. Deși erau obligați să evite să-l jignească pe Ye-gongzi, fiind juniorii lui, ei erau totuși însoțitorii personali ai lui Nangong Si și îi raportau direct acestuia.

Așadar, după un moment lung de tăcere stânjenitoare, unul dintre însoțitorii mai puțin rezervați râse rece. „Ei bine, Ye-gongzi, te rog să pleci. Mă tem că nu este loc pentru tine aici.”

„Gongzi, spun că nu este loc, așa că hai să căutăm în altă parte.” Song Qiutong trase de poala hainelor lui Ye Wangxi cu degetele subțiri, cu o notă de teamă în voce. „În plus, locul acesta este foarte scump. Nu îndrăznesc să mai risipesc banii tăi…”

La etaj, Mo Ran roti ochii. Era mereu tonul acela slab și jalnic cu ea. Îl păcălise cu el în trecut, iar acum îl manipula pe Ye Wangxi în același mod.

Ye Wangxi era pe punctul de a vorbi când o umbră albă enormă a țâșnit din camera interioară, îndreptându-se direct spre spatele lui.

„Gongzi, ai grijă!” strigă Song Qiutong alarmată.

„Awoooooh! Woooooh!” Urlând tare, un lup zână alb ca zăpada se năpusti spre Ye Wangxi și începu să alerge entuziasmat în cercuri în jurul lui.

Nimeni nu spuse un cuvânt.

Ye Wangxi privi șocat lupul înalt cât trei oameni care se rostogolea adorabil pe podea. „Naobaijin?”

Era lupul zână al lui Nangong Si, numit „nao” pentru ochii săi, de culoarea roșie a cornalinei; «bai» pentru blana sa albă ca zăpada; și „jin” pentru ghearele sale aurii.

Dacă Naobaijin era aici, atunci era și Nangong Si. Ye Wangxi se aplecă spre capul mare și pufos care se împingea spre el pentru a fi mângâiat, în timp ce se uita în jur.

Shff. Perdeaua de bambus fu ridicată de o mână care ieșea dintr-o mânecă stacojie, brodată cu aur.

Sprijinit leneș de peretele camerei private, cu brațele încrucișate, expresia iritată pe jumătate acoperită de perdea și ținând un ulcior cu vin în mână, Nangong Si îi aruncă o privire lui Ye Wangxi și zâmbi disprețuitor. „Interesant. De ce apari mereu oriunde mă duc? Dacă te ții mereu după mine, cum o să mai pot să-mi arăt fața dacă oamenii încep să bârfească despre noi?”

Capitolul 86: Fosta soție a acestui Venerabil nu este o femeie ușoară

Ye Wangxi s-a înecat vizibil la auzul acestor cuvinte, dar nu s-a înfuriat și, în schimb, a așteptat un moment pentru a se aduna. „Ai înțeles greșit. Sunt aici la ordinul liderului sectei pentru a cumpăra ceva de la Pavilionul Xuanyuan, nu pentru a te urmări.”

Mo Ran și Chu Wanning au schimbat o privire. Arma sfântă.

Nangong Si a legănat borcanul de vin care îi atârna în mână, fața întunecându-i-se și mai mult. „Deci tata îți cere acum să-i aduci lucrurile, nu? Ce, nu am mâini sau picioare care ar putea face asta pentru el?”

„A-Si... Nu asta am vrut să spun.”

„Cine a spus că poți să-mi spui așa?” Nangong Si și-a coborât sprâncenele într-o încruntare, cu fulgere crepitante în ochi. „Ye-gongzi, să nu crezi că poți fi obraznic cu mine pentru că tata este destul de orb să fie prietenos cu tine... Nu ești dezgustat de tine?”

„Îți spun așa la ordinul liderului sectei. Dacă nu-ți place, poți să discuți cu el.” Ye Wangxi a făcut o pauză pentru câteva momente. „Ce rost are să te descarci pe mine?”

„Nu-l folosi pe tata împotriva mea!” Nangong Si a tras aer în piept și s-a forțat să își recapete calmul. Era o lumină rece în ochii lui întunecați, ca o lună argintie pe un cer nocturn saturat de fum de făclii.

„Ye-gongzi.” Părea să prelungească numele. „Mă tem că tata ți-a spus să-mi spui A-Si pentru că are anumite concepții greșite despre poziția ta în sectă. Te-aș sfătui să-ți cunoști locul. Ți s-a dat un inch - nu lua o milă. La urma urmei, oricâte aere ți-ai da, doar prin naștere, nu vei fi niciodată egalul meu.”

O urmă de ceva întunecat părea să strălucească pe trăsăturile rafinate ale lui Ye Wangxi. El și-a coborât perdeaua groasă de gene. „Tânărul stăpân are dreptate”, a spus el calm. „Dar eu... nu m-am considerat niciodată egalul tânărului stăpân.”

Schimbarea formei de adresare l-a făcut pe Nangong Si să se simtă un pic mai bine. A ridicat borcanul și a băut puțin din conținutul lui. Vinul îi ardea gâtul, dar el fusese întotdeauna capabil să reziste la băutură. S-a mai uitat fix la Ye Wangxi o vreme, apoi a râs și a fluturat o mână. „Asta am crezut și eu. Doar uită-te cum ești acum. Cum ai putea să...”

S-a oprit înainte să îi scape ceva ce nu trebuia în public și și-a strâns brusc buzele, fără să mai spună nimic.

O tăcere lungă s-a așternut.

Cât despre Ye Wangxi, chiar și după ce a fost umilit și insultat, genele lui erau încă coborâte. Nimeni nu-și putea da seama dacă în ochii lui era furie sau indignare. El nu le-a oferit privitorilor nimic în afară de o față calmă și blândă, curajoasă, dar rezervată.

Atmosfera era extrem de tensionată.

Nangong Si a privit în jur stânjenit pentru o vreme, înainte ca privirea lui să cadă pe femeia din spatele lui Ye Wangxi. Ca și cum ar fi vrut să acopere gafa pe care o făcuse, și-a limpezit gâtlejul și și-a înclinat bărbia spre ea. „Cineva pe care ai salvat-o?”

„Mn.”

„De unde este ea măcar? Nu te apuca să salvezi oameni la întâmplare.”

„E în regulă. E de la licitația din Pavilionul Xuanyuan.”

Nangong Si nu era interesat de licitație și nici nu irosise vreo energie pentru a o cerceta, dar a fost surprins să audă că Song Qiutong fusese cumpărată acolo. Privirea lui inițial nepăsătoare s-a intensificat în timp ce s-a concentrat asupra feței lui Song Qiutong pentru o vreme. „Deci, acest lucru este o sclavă cu oase sau un Festin al Frumuseții cu Oase de Fluture?”

În lumea cultivării, doar două tipuri de oameni puteau fi cumpărate și vândute în mod deschis: Festinul Frumuseții cu Oase de Fluture și sclavii cu oase.

Sclavii cu oase erau cei născuți din uniunea dintre oameni și zâne. Oamenii se temeau de natura inumană a acestor hibrizi, așa că, odată descoperiți, energia lor vitală era distrusă și li se arunca un blestem care le marca oasele umerilor cu un semn al sclaviei. De atunci, erau condamnați la servitute.

Cu toate acestea, sclavii cu oase nu erau foarte căutați și nu erau deloc rari. De obicei, ajungeau să fie servitori ai sectelor mai mari sau jucării ale celor bogați și puternici. Pavilionul Xuanyuan nu s-ar fi deranjat să scoată la licitație ceva atât de obișnuit.

Așa cum era de așteptat, Ye Wangxi a răspuns: „Un festin al frumuseții cu oase de fluture”.

Cu un interes nou, Nangong Si trecu pe lângă Ye Wangxi pentru a o privi pe Song Qiutong, învârtindu-se în jurul ei ca și cum ar fi inspectat marfa. Se încruntă. „Ce are piciorul? E defect sau ceva?”

„A fost rănită când au capturat-o. I-am aplicat un unguent; se vindecă”, spuse Ye Wangxi. „De aceea nu putem merge prea departe și speram să rămânem aici în noaptea asta.”

Nangong Si nu spuse nimic, doar îngustă ochii. Apoi se aruncă brusc spre gâtul lui Song Qiutong și inspiră adânc, ca un lup sălbatic. Mișcarea lascivă o sperie atât de tare încât păli, înghețând pe loc și strângând hainele ca și cum era pe punctul de a leșina.

„Nu miroase diferit de oamenii normali.” Nangong Si își frecă nasul și strănută. „Un fel de pudră parfumată…” Făcând un gest cu mâna, întrebă nepăsător: „Cât valorează?"

”Cincizeci de milioane."

”Argint?"

”Aur."

Ochii lui Nangong Si se măriră. „Ye Wangxi, ai înnebunit? Știi câte pietre de ascuțit de calitate superioară ar fi asta? Și ai cumpărat o femeie ca să mi-o aduci? Ce, banii Sectei Rufeng nu sunt bani pentru tine?”

„Nu am folosit banii sectei.” Ye Wangxi făcu o pauză. „Și nu am cumpărat-o pentru tine.”

„Tu...!” Furia care abia se potolise izbucni din nou. „Acum înțeleg!” răcni Nangong Si. Se uită urât la Song Qiutong, devenind din ce în ce mai iritat cu cât se uita mai mult la ea. Voalul acela îl enerva la culme, așa că îi porunci: „Tu, scoate-ți cârpa aia de pe față!”

Song Qiutong, speriată, se agăță strâns de mâneca lui Ye Wangxi. „Ye-gongzi”, spuse ea cu o voce jalnică, ascunzându-se în spatele lui. „Eu... eu nu vreau...”

Silueta zveltă a lui Ye Wangxi nu era la fel de înaltă sau musculoasă ca a lui Nangong Si, dar nu era nici urmă de teamă în ochii lui când înclină ușor capul pentru a-l privi pe celălalt tânăr. „Tinere stăpân, ea nu vrea. Las-o în pace.”

„Vorbești prea mult. Tu ai salvat-o, așa că ea îi datorează viața Sectei Rufeng, iar asta înseamnă că trebuie să mă asculte. Scoate-i voalul!”

„Da, eu am salvat-o, dar în momentul în care am făcut-o, i-am și redat libertatea”, spuse Ye Wangxi. „Așa că te rog, nu o forța, tinere stăpân.”

„Cine te crezi, Ye Wangxi?!” Nangong Si lovi cu furie tocul ușii. „Ce crezi că sunt eu? De ce naiba aș asculta de tine? Dacă îi spun să-l dea jos, atunci ar fi bine să-l dea jos. Vă las să rămâneți dacă ea dă jos prostia aia, altfel, ieșiți afară!”

Ye Wangxi oftă, aproape imperceptibil, înainte de a se întoarce spre Song Qiutong. „Să plecăm.”

De data asta, Nangong Si nu era singurul care se sufoca. Ye Wangxi avea arma sacră la el; Mo Ran și Chu Wanning nu aveau cum să-l lase să plece.

„Du-te și oprește-l”, spuse imediat Chu Wanning.

„Bine.” Mo Ran se gândea la același lucru, dar se opri. „Shizun, unde va dormi?”

„Poate să stea în jumătate din camera noastră.”

„Uh.” Mo Ran părea neliniștit din nu știu ce motiv. „Probabil că nu e o idee bună.”

Chu Wanning ridică ușor privirea. „De ce nu?”

„Sunt câteva lucruri pe care, Shizun, nu le știi. E mai bine să nu stăm în aceeași cameră cu el. În plus, oricum nu ar fi de acord, având în vedere că, de fapt...”

Mo Ran tocmai ajungea la partea importantă când a fost întrerupt de zgomotul făcut de Nangong Si care a răsturnat o masă jos. Cești și farfurii au căzut pe podea, urmate de un țipăt când a tras o bancă și a pus piciorul pe ea pentru a striga: „Cine v-a dat voie să plecați?! Ce, vă răzvrătiți sau ce? Întoarceți-vă aici!”

Chiar și servitorii lui Nangong Si priveau acum în tăcere, agitați.

Tânăr stăpân... nu tu le-ai spus să plece?

Cu toate acestea, Ye Wangxi părea mai mult decât obișnuit cu accesele de furie nejustificate ale lui Nangong Si. Se prefăcu că nu auzise nimic, îi atinse ușor umărul lui Song Qiutong și îi făcu semn să ignore nebunul din spatele lor.

„Ye Wangxi!”

Ye Wangxi nu răspunse.

„Ye Wangxi!”

Tot niciun răspuns.

„Ye! Wang! Xi!”

Vena de la tâmpla lui Ye Wangxi se contractă și se uită înapoi în ciuda voinței sale, doar pentru a fi întâmpinat în mod neașteptat de un vas de vin care se îndrepta direct spre el. Pupilele i se contractară și era pe punctul de a se feri când o umbră albă îi trecu prin fața ochilor.

„Ah!”

O voce delicată strigă de durere, surprinzându-i pe toți cei din cameră, în special pe Ye Wangxi și Nangong Si.

Song Qiutong îl blocase pe Ye Wangxi în ultima clipă. Sângera abundent din locul în care ulciorul greu de lut roșu o lovise în frunte. Atinse sângele cu o mână tremurândă, frumoasă ca jadul, și lacrimi de durere îi izvorâră din ochi.

„Nu atinge. Lasă-mă să văd.”

„Sunt bine. Atâta timp cât nu ai fost rănit...”

„Nu poți să vorbești fără să arunci cu lucruri?”, spuse Ye Wangxi pe un ton morocănos, aruncându-i lui Nangong Si o privire plină de reproș, înainte de a se întoarce către unul dintre însoțitorii săi. „Adu medicamentul jinchuang.”

„Gongzi, nu mai avem”, spuse însoțitorul în șoaptă. „Să mă duc să cumpăr?”

Nangong Si nu se așteptase la asta. Se forță să rămână calm, dar în ochii lui se citea o umbră de vinovăție. „Eu... eu am puțin...”, murmură el cu o expresie rigidă. „A-Lan, adu-mi trusa de medicamente.”

Ye Wangxi, încă furios, strânse buzele și îl ignoră pe Nangong Si.

Nangong Si rămase nemișcat acolo, ținând borcanul cu medicamente, dar Ye Wangxi nu-l privi nici măcar o dată. Totuși, Nangong Si nu putea să-și sacrifice mândria, așa că îi aruncă borcanul lui Song Qiutong. „Poftim. Folosește-l dacă vrei, mie nu-mi pasă.”

Song Qiutong era ca o căprioară speriată. Mai întâi se uită tremurând spre Ye Wangxi și acceptă medicamentul abia când văzu că, deși tăcea, el nu o oprea. Apoi își plecă capul în semn de respect față de persoana care o rănise și spuse încet: „Mulțumesc, Nangong-gongzi.”

Nangong Si nu se aștepta la mulțumiri din partea fetei căreia aproape îi spărsese capul. Rămase surprins pentru o secundă, apoi își reveni și făcu un semn cu mâna, tușind jenat. „Nicio problemă.”

În acea noapte, grupul lui Ye Wangxi sfârși prin a rămâne la han.

O mulțime de lumânări pâlpâiau în tot hanul, ca niște stele împrăștiate pe cer.

Mo Ran stătea lângă fereastră, cu obrazul în palmă și cu gândurile rătăcind. Trecuseră aproape doi ani de la renașterea sa, iar numeroase evenimente se deosebiseră semnificativ de ceea ce văzuse în ultima sa viață. Era ciudat să vadă aceiași oameni făcând lucruri diferite.

Song Qiutong, Ye Wangxi, Bugui... Odată cu trecerea timpului, aceste persoane și obiecte familiare din viața sa anterioară reapăruseră în cea actuală. Doar că de data aceasta, nu o va lua pe Song Qiutong de soție. În ceea ce-l privește pe Ye Wangxi, numele său va răsuna în curând în întreaga lume a cultivării, fiind al doilea după Chu Wanning.

Și mai era și Bugui. Agitația i-a inundat pieptul lui Mo Ran când s-a gândit la lama lungă care îl însoțise în viața sa anterioară.

„Shizun.”

„Da?”

„Lucrezi la talismanul acela de o oră deja. Nu e gata încă?”

„Aproape.” În lumina slabă a lumânării, Chu Wanning trase cu grijă ultimele linii cu o pensulă înmuiată în cinabru, dezvăluind o ilustrație vie și elaborată a unui dragon în zbor.

Mo Ran se apropie să se uite. „Ce e asta?”

„Formațiunea Dragonului Înălțat.”

„Ce face?”

„Poate detecta toate vrăjile dintr-o zonă, mari sau mici. Dacă misteriosul nostru vinovat intenționează să folosească arma sfântă pentru a testa esența rădăcinilor spirituale ale altora, cu siguranță va lăsa vreo urmă pe lamă. În acest fel, vom ști dacă apariția armei a fost o simplă coincidență sau parte a planului său.”

„Grozav. Dar atunci de ce nu ai folosit asta la Pavilionul Xuanyuan?”

„O să înțelegi odată ce o voi trezi.”

Chu Wanning și-a înțepat degetul și a trecut sângele peste unul dintre solzii dragonului. Micul dragon de pe hârtie a strălucit instantaneu în auriu, ochii și coada mișcându-se agil.

„Ești un dragon adevărat?” întrebă Chu Wanning.

O voce pițigăiată se auzi dinspre hârtie. „Da, da, venerabilul tău este un dragon adevărat.”

„Dovedește-o.”

„Muritor prost! De ce te îndoiești?”

„Voi ști că ești un dragon adevărat dacă poți sări de pe această hârtie."

”Ce e așa greu în asta?! Dă-mi o secundă, venerabilule! Ha!"

Se văzu o sclipire de lumină aurie, iar un mic dragon puternic, de mărimea unei palme, sări din hârtie, mișcându-și corpul și arătându-și colții. Zbură în cerc în jurul lui Chu Wanning, destul de mulțumit de sine și făcând multă gălăgie. „Ha ha ha, ha ha ha, sunt un dragon mare și adevărat, mare și adevărat”, se lăuda el. "Știu multe secrete, multe secrete. Dar nu ți le voi spune, nu ți le voi spune — nu, nu, nu, nu!„

Ochii lui Chu Wanning, limpezi ca un lac înghețat, îl priviră rece pe micul dragon, înainte de a-l acoperi cu palma și de a se întoarce către Mo Ran cu o expresie impasibilă. ”Vezi?„

”Văd...

„Lasă-mă să plec! Muritor prost! Îmi strici mustața!”

Chu Wanning ridică mâna și lovi scurt pe solzul inversat, de culoarea sângelui, de pe gâtul dragonului. „Taci și treci la treabă.”

Capitolul 87: Acest Venerabil nu vrea să mai iei discipoli

Micul dragon plecă și se întoarse ca vântul, intrând pe fereastră doar zece minute mai târziu și strigând: „Am găsit, am găsit! Sunt atâtea urme magice în hanul ăsta, wa ha ha ha!”

„Hei, micuț dragon, ce, ți-e frică că nu te aud vecinii? Strigă mai tare.” Aplecat peste masă, Mo Ran întinse un deget și mângâie corpul micului dragon. Coada acestuia se învârti cu un șuierat și îi lovi mâna, dar nu-l duru deloc. Mai degrabă îl gâdila – era făcut din hârtie, la urma urmei.

„Nu te atinge de mine, băiat frumos și enervant! Eu sunt un dragon venerabil și încă nu mi-am luat soție. Nu te pot lăsa să mă pipăi când vrei tu!”

Mo Ran izbucni în râs. „Stai, ce-ai spus? Dragonul ăsta de hârtie vrea o soție?”

„Ce! Puh, puh, puh! Pe cine faci tu hârtie?! Câine nenorocit!”

„Huh, cum de îmi spui așa? Numele tău de familie e Xue sau ceva de genul ăsta?”

„Xue? Hmph, copil idiot. Eu sunt Dragonul Lumânării, puternic și de neînvins, care despică cerurile și despică pământul, zi și noapte, când deschid și închid ochii, vara și iarna, cu fiecare respirație! Numele meu este Zhu Jiuyin, și să nu uiți asta!”

„Da, nu am înțeles nimic.”

„Wa ya ya ya!” Micul dragon se învârtea de furie, lovind sfeșnicul cu capul său mic, lat cât două degete, ceea ce făcea flacăra să pâlpâie și ceara să se clatine. Mo Ran se grăbi să stabilizeze lumânarea, dar, de îndată ce întinse mâna, micul dragon îl mușcă de mână — nu că ar fi simțit mare lucru, fiind vorba doar de hârtie. Mo Ran îl apucă pe Zhu Jiuyin de coadă și îl aruncă în lateral, făcându-l să se lovească de gulerul robei lui Chu Wanning și să atârne trist acolo.

„Chu Wanning.” Micul dragon ridică una dintre mustăți și îl împinse slab. „Câinele ăla râios m-a lovit.”

Chu Wanning nu avea de gând să-și piardă timpul cu asta. Îl luă pe dragon de pe el și îl aruncă cu nonșalanță pe masă. „Ce vrăji ai găsit?”

„Hmph, hmph. Mai întâi trebuie să-i spui de trei ori ”Dragon-taizi„, apoi...”

Chu Wanning îl fixă cu o privire rece. „Vorbește.”

Micul dragon tăcu, dar se umflă de furie din cauza lipsei de respect, mustățile sale îndreptându-se în sus în timp ce îl privea pe Chu Wanning cu ochii mici și strălucitori. Gura venerabilă atârna pe jumătate deschisă, pufăind și suflând până când scoase un jet de cerneală.

Chu Wanning strânse ochii. "Dacă mai irosești cerneală, îți dau foc." Se întinse spre coada dragonului, ca și cum ar fi vrut să-l atârne deasupra flăcării. "Atunci vei fi un adevărat dragon-lumânare."

"Bine, bine, bine! Ai câștigat! Ai câștigat! Îți spun! Îți spun, bine? Doamne!„ Micul dragon scuipă de încă câteva ori, împrăștiind și mai multă cerneală, în timp ce murmura deloc discret: ”Ce rău ești. Nu-i de mirare că nu am văzut niciodată o soție, chiar și după atâția ani!„

”Eh?„ Mo Ran clipi și aruncă o privire către Chu Wanning, zâmbind obraznic. ”Nu ai spus, Shizun, ceva despre o shiniang?"

Chu Wanning îl ignoră, sprâncenele sale aspre coborând în timp ce îi spuse micului dragon: „Mai puțină vorbă, mai multă scris!”

„Hmph! Om împuțit!”

Micul dragon se lăsă pe hârtia de scris așezată pe masă și folosi magia pentru a aduna cerneală în gheara sa. Începu să scrie dezordonat pe pagină, murmurând tot timpul.

Din păcate, nu putea pur și simplu să numească vrăjile pe care le văzuse – până la urmă, creierul de hârtie avea o capacitate limitată de procesare a informațiilor. Ar fi fost prea mult să se aștepte ca acesta să înțeleagă ce erau vrăjile pe baza urmelor magice rămase, așa că nu putea decât să-și deseneze impresiile. Din fericire, Chu Wanning era mai mult decât capabil să discearnă vrăjile originale. El privea micul dragon care scria cu pleoapele coborâte și le numea pe măsură ce acesta le desena.

Micul dragon desenă o lună pe cale de a dispărea.

„Vrajă liniștitoare. Cineva de aici suferă de insomnie.”

Micul dragon desenă cele șapte stele ale Carului Mare.

„Formațiunea bastionului celest. Cineva a instalat apărarea.”

Micul dragon desenă o cutie de fard.

„Vrajă pentru un chip strălucitor...”

„Pfft.” Mo Ran râse, ridicând mâna. „Pe asta o știu! O simplă incantație de înfrumusețare și îngrijire a pielii pe care fetele o folosesc noaptea. Probabil că e ”Festinul frumuseții cu oase de fluture"?

Chu Wanning nu spuse nimic. Părea puțin agitat că toate vrăjile de până acum erau irelevante sau fără importanță. Încruntându-se, bătuse cu un deget subțire în masă. „Următoarea.”

Micul dragon desenă o inimă.

„Ce e asta?” se întrebă Mo Ran.

„Vraja de curățare a inimii”, spuse Chu Wanning, frustrat. „Nu e important. Cineva meditează, atâta tot. Următoarea.”

Micul dragon desenă un cap de câine strâmb.

„Vrajă pentru îmblânzirea animalelor...” Chu Wanning îi puse mâna pe frunte. „Tu. Alege vrăjile importante și desenează-le pe acelea. Sari peste cele banale pentru cosmetică, joaca cu câinii, ajutarea oamenilor să adoarmă și alte asemenea. Următoarea.”

Micul dragon ridică privirea și se înfurie. „Ce pretențios ești!”

„Desenează!”

Temându-se să nu fie aruncat în flacăra lumânării și să-și facă cu adevărat de cinste numele, micuțul monstru de hârtie frecă din nou cu ghearele sale minuscule hârtia. De data aceasta, desenă o formațiune extrem de complexă și misterioasă.

„Arată ca două cercuri cu o cruce, apoi o linie verticală dreaptă în jos. Un fel de divinație yin-yang?” Ochii lui Mo Ran se măriră: „Shizun, ar putea fi asta ceea ce a pus tipul nostru pe armă?”

„Nu.” Chu Wanning aruncă o singură privire și simți deja că îl doare capul. „Vrajă pentru schimbarea vocii.”

„Oh? Pentru ce este?”

„Unii oameni vor să-și schimbe vocea, fie pentru că nu le place, fie din alte motive. Vraja asta de schimbare a vocii le permite să facă asta. Nu e dificilă.” Chu Wanning făcu o pauză. „Totuși, dacă e folosită pentru o perioadă lungă de timp, dăunează gâtului, până la punctul în care poate deveni foarte dificil să-ți recapeți vocea originală... E ceva neobișnuit la asta; mă întreb cine o folosește.”

Mo Ran doar zâmbi. „Ah, deci pentru asta este. Atunci are sens.”

Chu Wanning suspină și era pe punctul de a pleca când se opri, ochii lui clipind când își dădu seama de ceva. Se întoarse brusc către Mo Ran. „Cum adică ”are sens„? Știi ceva?”

"Ce aș putea să știu? Mă gândeam doar că este destul de normal ca cuiva să nu-i placă vocea. Cine știe, poate e fata aia, Song. Poate că vocea ei e răgușită și aspră și voia să o facă să sune mai dulce?„

Chu Wanning îl privi lung, apoi își netezi mâneca. ”Mereu spui prostii.„ Apoi se întoarse spre micul dragon. ”Următorul.„

Micul dragon desenă o altă inimă.

”Hei, Shizun nu ți-a spus să sari peste vrăjile de curățare a inimii?"

„Puh, ce știi tu, puștiule?” Micul dragon îi aruncă o privire furioasă, apoi lovi cu coada hârtia, lăsând o pată de cerneală pe inimă și continuând să o întindă până când întreaga formă fu colorată în negru.

„Ce e asta? O vrajă cu inimă neagră?”

Chu Wanning se simți puțin jenat și rămase tăcut pentru o vreme, înainte de a spune: „Nu. Asta este o vrajă de afecțiune”.

„Ce e asta?”

„E similară cu Pilulele Pasiunii din Pavilionul Xuanyuan”, explică Chu Wanning. „Vrăjește o persoană să dezvolte sentimente de iubire și afecțiune față de vrăjitor, lucruri de genul ăsta. În general, este folosită de femei.”

Ochii lui Mo Ran se măriră din nou. „Nu se poate. Oare Song Qiutong...”

„De unde să știu eu astfel de lucruri?” Chu Wanning părea furios, fluturând mâneca largă. „Relațiile amoroase ale altora nu sunt treaba mea. De ce mi-ar păsa cu cine se joacă cineva?”

„Dar Chu Wanning, ah, ești sigur că nu-ți pasă de vraja asta de afecțiune?” spuse micul dragon vesel, legănându-și coada încoace și încolo. "E destul de interesantă, dacă mă întrebi pe mine. Dacă ești dispus să-mi spui „Dragon-taizi” de trei ori, atunci eu voi..."

Chu Wanning se uită la el cu ochii plini de ură. ”Taci și desenează următorul."

”Hmph! O să regreți asta!"

”Desenezi sau nu?"

Cu toate acestea, micul dragon se opri din desenat, așezându-se cu un plop și scărpinându-și burta cu gheara mică.

„Ce, ai rămas fără cerneală?” spuse Chu Wanning rece.

„Idiotule. Am rămas fără vrăji.” Micul dragon roti ochii. „Am desenat deja atât de multe și tot nu-ți ajunge? Nu mai am, asta e tot – în afară de astea, hanul ăsta e perfect curat.”

Expresia lui Chu Wanning și a lui Mo Ran se schimbă ușor.

„Asta e tot?” întrebă Mo Ran.

„Asta e tot.”

„Nu ai niciuna pentru evaluarea rădăcinilor spirituale?” întrebă Chu Wanning.

„Nu.”

Maestrul și discipolul au schimbat priviri, cu neîncredere pe fețe. Dacă această persoană misterioasă folosise licitația pentru a găsi o altă esență spirituală elementară, atunci trebuia să fi pus un fel de vrajă de evaluare asupra armei sfinte. Numai că acum părea că nu fusese aruncată nicio vrajă asupra armei. Oare se înșelaseră? Oare aspectul lamei lungi nu avea nicio legătură cu bărbatul pe care îl vânau?

Micul dragon observă tăcerea lor și se înălță în aer, zburând înainte și înapoi în timp ce scâncea. „Hei, fiți atenți la acest venerabil. A desena este obositor, știți! Unde sunt aplauzele pentru acest venerabil?”

Chu Wanning era deja iritat de la început. Când acesta a strigat, el a ridicat pur și simplu o mânăși a făcut un gest cu mâneca, invocând un talisman galben în aer. Micul dragon a țipat mizerabil la vederea acestuia. „Nu vreau, nu vreau, nu vreau, nu vreau!”

Cu toate acestea, a fost aspirat în talisman și s-a transformat din nou într-un desen. O atingere a degetului lui Chu Wanning și desenul însuși a dispărut încet. Chiar și în timp ce dragonul dispărea, continua să-și strângă ochii în semn de sfidare față de Chu Wanning.

„Te voi chema când vei fi nevoie”, spuse Chu Wanning.

Lacrimile curgeau pe fața micului dragon. „Îți aduci aminte de mine doar când ai nevoie de mine! Ești atât de nemilos, Chu Wanning...”

„Pleacă odată!” Chu Wanning își păstrase inițial politețea, dar la aceste cuvinte, sprâncenele i se încruntară de furie și plie talismanul în două cu palma, fără menajamente, înainte de a-l băga înapoi în mânecă.

Cădea noaptea. Chu Wanning dormea pe pat, iar Mo Ran pe podea, amândoi tulburați de griji.

Nu se așteptau ca arma sacră să fie lipsită de orice fel de vrăji. Oare misteriosul bărbat avea vreun mod de a evalua rădăcinile spirituale pe care ei nu îl cunoșteau? Sau nu se grăbea să găsească un înlocuitor cu energie spirituală puternică?

„Mo Ran”, îi spuse Chu Wanning în întuneric.

„Hm?” răspunse Mo Ran din reflex.

„Să ne întoarcem mâine la Vârful Sisheng.”

Mo Ran deschise ochii. „Ce?”

"Dacă acel om a lăsat să-i scape o ocazie precum licitația Xuanyuan, probabil că are alte mijloace de a-și găsi prada. Mă tem că nu vom afla prea multe dacă continuăm așa. Așa că să ne întoarcem la Vârful Sisheng. O să-l rog pe liderul sectei să le spună în secret celorlalte nouă secte mari să verifice dacă există esențe spirituale în sectele lor și să le păstreze în siguranță pe cele pe care le găsesc. E mai bine decât să stăm cu mâinile în sân, sperând că o să apară din întâmplare."

”O să fie bine? Dacă cel pe care îl căutăm e unul dintre liderii sectelor?"

”E foarte puțin probabil, dar chiar dacă e, nu contează. El știe deja că suntem pe urmele lui."

”Cum vei face, Shizun, ca toți liderii sectelor să-l asculte pe unchiul meu?", întrebă Mo Ran, nedumerit. ”Le va spune totul?"

”Nu va fi necesar. S-ar putea să nu te creadă oricum", răspunse Chu Wanning cu blândețe. ”Dar am metodele mele."

”Cum ar fi?"

”Voi lua discipoli."

Mo Ran ridică brusc capul, alarmat.

„Îl voi ruga pe liderul sectei să le spună celorlalte secte că încălcările frecvente ale barierei din tărâmul fantomelor reprezintă un mare pericol pentru noi toți”, spuse Chu Wanning în șoaptă. "Prin urmare, Yuheng din Vârful Sisheng intenționează să accepte până la cinci discipoli suplimentari pentru a-i instrui în utilizarea tehnicilor precum Bariera Shangqing și Bariera Shisha. Celelalte secte au încercat de nenumărate ori să mă invite să predau, tocmai din cauza acestor tehnici de barieră. Dacă voi anunța că sunt dispus să le împărtășesc, vor veni. Și, din moment ce îi accept doar pe cei cu o bază spirituală remarcabilă, vor trebui să-și testeze toți discipolii pentru a selecta candidații, îndeplinind astfel obiectivul nostru."

Mo Ran nu răspunse, fața lui devenind palidă în întuneric. „Vei lua mai mulți discipoli?”

„Dacă așa vrea soarta.” Chu Wanning se întoarse, vocea lui devenind mai liniștită, ca și cum ar fi obosit. „Voi lua numele candidaților și îi voi pune să exerseze mai întâi tehnicile standard de barieră. Dacă vreunul dintre ei reușește să persevereze timp de trei ani, de ce nu?”

În întuneric, Mo Ran ascultă vocea care se auzea din pat, încet, încet, pierzându-se în întuneric. Se simțea de parcă i s-ar fi vărsat un borcan de oțet în piept, atât de acru încât îi durea inima. Să mai ia discipoli?

În viața ta trecută ai luat doar trei, ești atât de pretențios. Cum de acum nu mai ești pretențios? Cum poți să mai iei discipoli așa, pur și simplu?!

Mo Ran voia să spună ceva, dar de fiecare dată când cuvintele ajungeau la buze, nu reușeau să iasă.

Chu Wanning adormise, fericit, neștiind nimic despre marea de gelozie care îl cuprinsese pe Mo Ran.

Era frig noaptea. Mo Ran își puse o haină și se ridică. Îl strigă pe Chu Wanning de câteva ori în șoaptă, pentru a se asigura că dormea cu adevărat, apoi deschise ușor ușa și ieși din cameră.

Holurile hanului erau liniștite și tăcute. Câteva felinare roșii din mătase străluceau pașnic cu o lumină slabă, cercuri delicate de portocaliu reflectându-se pe podeaua de lemn ca niște valuri.

Chu Wanning probabil că deja testase arma sacră, dar Mo Ran încă nu încercase Bugui.

O armă sacră aflată la o distanță de cel mult treizeci de metri de stăpânul ei putea fi chemată lângă acesta cu o simplă vrajă. La Pavilionul Xuanyuan, Mo Ran nu avusese ocazia să verifice dacă această sabie era într-adevăr arma lui din viața anterioară. Cum putea să rateze această șansă acum?

Vârful degetului lui Mo Ran strălucea cu o lumină roșie. Coborând pleoapele, spuse cu voce joasă: „Bugui, vino!”

Timp de câteva clipe, nu se auzi nimic. Deodată, sunetul înăbușit al unei lame răsună de undeva din depărtare. Sunetul era abia audibil, dar îi răsuna în urechi, iar inima îi bătea cu putere.

Mo Ran deschise brusc ochii. „Bugui!”

Era Bugui. Lama lungă se zbătea, vărsând sânge, iar urletul ei profund se îndrepta spre el, traversând oceane de sânge, traversând vieți întregi. Era ca și cum o putea auzi pe Bugui plângând și jelind pentru el. Totuși, era prinsă în capcană, ținută de ceva despre care Mo Ran nu știa nimic.

Putea simți chemarea stăpânului său, dar nu putea răspunde. Lipsea ceva, ceva care le rupese legătura.

Odată, ei făcuseră un pact, odată văzuseră împreună priveliștile frumoase de pe cei mai înalți munți, odată așteptaseră moartea unul lângă altul, în ultima fărâmă de căldură rămasă în Palatul Wushan. Ceva îi despărțea, dar legătura dintre ei rămăsese, ca un tendon care leagă carnea sfâșiată.

Ochii lui Mo Ran erau roșii și plini de lacrimi, în timp ce șoptea: „Bugui...”.

Tu ești. De ce nu te poți întoarce lângă mine? Cine te oprește? Cine...

Scârțâit.

Sunetul slab al unei uși care se deschide. În întunericul sufocant, era la fel de puternic ca un tunet.

Capitolul 88: Acest Venerabil întâlnește un altul renăscut

Mo Ran ridică brusc capul pentru a privi în direcția din care venise sunetul.

O persoană îmbrăcată într-o mantie neagră cu modele aurii, lungă până la podea, apăru la capătul holului. Era înalt și drept, iar întregul său corp era ascuns de acea mantie. Chiar și fața îi era acoperită de o pânză de mătase neagră. Singurul lucru pe care Mo Ran îl putea vedea era o pereche de ochi, dar întunericul făcea ca și aceștia să fie greu de distins.

Persoana ținea o lamă în mână. O lamă îngustă, complet neagră, de o ascuțime fără egal — Bugui.

„Cine ești?!”

„Nu contează cine sunt”, spuse persoana aceea cu răceală. Vocea lui suna ciudat, de parcă ar fi fost distorsionată intenționat. „Tot ce trebuie să știi este că eu știu cine ești tu.”

Un fior rece îl străbătu pe Mo Ran, dar se forță să-și păstreze calmul. „Sunt doar un discipol al Vârfului Sisheng. Și ce dacă mă cunoști? Ce vrei să spui?”

„Un discipol al Vârfului Sisheng? Heh, nu e greșit. Dar ai uitat că ești și Taxian-jun, Împăratul Tărâmului Muritorilor, o fantomă malefică care și-a ucis maestrul și a scuipat pe virtute, un suflet care a fugit de drumul spre lumea de dincolo?”

Sângele lui Mo Ran se răci cu fiecare cuvânt. Se simțea de parcă ar fi căzut într-o peșteră înghețată.

Taxian-jun. Cel care a scăldat în sânge toate cele șaptezeci și două de cetăți ale Sectei Rufeng. Împăratul Tărâmului Muritorilor. Cel care s-a căsătorit cu cea mai frumoasă femeie din lume, care și-a ucis atât maestrul, cât și familia, care a călcat în picioare nenumărați oameni pentru a ajunge în vârf.

„Tu ești Mo Weiyu”, a continuat persoana cu un ton rece.

Mo Weiyu. Rău fără speranță de mântuire, să moară de zece mii de ori și să nu se reîncarneze niciodată.

Mo Weiyu, care nu merită decât să fie sfâșiat în bucăți pe Vârful Sisheng, cu inima și ochii scoși din orbite — care nu merită nici măcar un cadavru intact!

„Cine ești?!”

Mo Ran văzu roșu în fața ochilor. Comportamentul său tineresc dispăru complet de pe fața lui, înlocuit de un rânjet nemilos și diabolic, în timp ce stătea în fața acelui bărbat la capătul holului. Era pe punctul de a se năpusti asupra gâtului bărbatului și de a-l sfâșia în bucăți, împreună cu toate numele pe care nu voia să le mai audă vreodată.

Bărbatul ridică o mână înfășurată în mătase neagră, iar holul fu instantaneu acoperit de straturi de gheață, despărțind spațiul dintre ei.

„Nu mai poți numi asta lamă, nu-i așa?” Bărbatul se apropie încet, fără grabă, oprindu-se la vreo zece pași distanță. "Împărat al Tărâmului Muritorilor... Sau poate ar fi mai bine să-ți spun Mo Ran? Ce ridicol. Te-ai uitat vreodată cu atenție la tine, așa cum ești acum?"

„O inimă care nu mai este rece și dură ca oțelul. Ai rămas alături de Chu Wanning și ai dezvoltat chiar o afecțiune sinceră pentru el..."

”Renaștere, renaștere. Mă întreb unde este acea persoană... Cea pe care ai jurat să o protejezi în ultima ta viață."

Expresia lui Mo Ran se transformă instantaneu. ”Shi Mei?! Ce i-ai făcut lui Shi Mei?!"

Bărbatul nu i-a răspuns, ci doar a râs disprețuitor. „Știi de ce nu mai poți chema Bugui?” A trasat încet cu degetul pe lama neagră a sabiei. „Pentru că sufletul tău este pe cale să se schimbe, iar ura ta este pe cale să se risipească... Regretul tău, în timp ce zăceai pe patul de moarte, era că nu ai putut să-l protejezi pe Mingjing-shixiong, iar dorința ta era ca, dacă ar exista o viață viitoare... să nu-l mai dezamăgești din nou.”

Ochii aceia pătrunzători se îndreptară spre el.

„Mo Ran, ai îndeplinit acea dorință?!”

„Eu...”

„Bariera dintre lumea fantomelor va fi în curând spartă, iar evenimentele din trecut se vor repeta cu siguranță. Intenționezi să-l vezi murind din nou? Intenționezi să-l implori din nou pe Chu Wanning să-ți arate milă? Nu faci decât să irosești a doua șansă pe care ai primit-o. Nu meriți s-o mai atingi vreodată pe Bugui.”

„Nu am nevoie să-mi spui asta!” urlă Mo Ran, înfuriat. „Ce se întâmplă între mine și Shi Mei nu este treaba nimănui! Dacă știi că m-am reîncarnat, atunci cine ești tu? Falsul Gouchen? Sau o fantomă blestemată care s-a reîncarnat ca mine?!”

„Heh…” Bărbatul chicoti ușor. „Un spirit blestemat care a renăscut… Da, presupun că sunt un spirit blestemat care a renăscut. Sau chiar credeai că, în lumea de acum, tu ești singurul pe care cerurile l-au binecuvântat cu renașterea?”

Cine era acesta, mai exact?! Fețe indistincte treceau delirant prin mintea lui Mo Ran, una după alta.

Erau cei care muriseră înaintea lui în viața trecută: Xue Zhengyong, doamna Wang, Chu Wanning, Song Qiutong, Ye Wangxi...

Erau cei care atacaseră Palatul Wushan tocmai la timp pentru a-l vedeamurind: Xue Meng, Mei Hanxue, călăii din cele zece mari secte...

Cine era acesta? Cine era acesta?!

Cine îi descoperise secretul și îi exploatase slăbiciunea?! Dintre toți demonii lui din viața anterioară, care dintre ei se târâse din lumea de jos pentru a-l vâna, pentru a-l forța să se întoarcă pe calea ruinei?! Cine era?!

În fracțiunea de secundă în care Mo Ran a avut timp să gândească, a avut loc o străfulgerare în fața ochilor lui, iar cu o mișcare rapidă a robei, bărbatul se mutase chiar în fața lui. Forța brută a acestui bărbat, chiar și după renaștere, îl zguduia pe Mo Ran.

Vârful sabiei Bugui era apăsat pe pieptul lui. O mică apăsare și i-ar fi străpuns carnea și i-ar fi ajuns la inimă.

„Mo Weiyu, credeam că ești devotat în chestiuni sentimentale. Poate că Mingjing-shixiong al tău nu se bucură de norocul de a fi favorizat de tine. Chiar și în a doua ta viață, tot nu-ți pasă de el.”

Mo Ran scrâșni din dinți. „Prostii.”

„Chiar așa?” Bărbatul zâmbi sinistru. O mână se încleștă în jurul gâtului lui Mo Ran, apoi alunecă încet în jos, până se opri pe pieptul lui. „Chiar are un loc în inima ta? Chiar și fărâma de amintire pe care o prețuiai s-a estompat de mult. A mai rămas ceva?”

„De parcă tu ai ști mai bine decât mine cine este în inima mea!” Mo Ran mârâi. „Ai vorbit destul. De ce nu-ți dai jos vălul și-mi arăți fața odată?!”

„De ce te grăbești să-mi vezi fața?” Vocea bărbatului era ca fumul, iar privirea lui ca ceața, ambele pline de dispreț. „O să mă asigur că o să o vezi, chiar înainte să mori.”

„Tu o să mori primul, tu...”

Mo Ran nu apucă să termine, când simți brusc un frig pătrunzător sub picioare. Se uită în jos și văzu că, fără să-și dea seama, spinii înghețați ai bărbatului îi urcaseră pe corp.

Vrăji de gheață, spini de gheață... Elementul apă... Cine era? Cine din viața lui trecută folosise astfel de vrăji? Mo Ran întâlnise prea mulți adversari, iar mintea îi era complet confuză în timp ce se străduia să-și amintească pe toți.

Xue Meng, foc. Chu Wanning, metal și lemn. Ye Wangxi, pământ. Xue Zhengyong, pământ.

Cine era? De ce nu-și putea aminti pe cineva care avea un control atât de puternic asupra gheții?

„Nu te înșeli. Și eu voi muri. Dar, Mo Weiyu, asta nu se va întâmpla foarte, foarte curând.”

Gheața s-a răspândit rapid pe tot corpul său. Puterea acestui om era cu adevărat înspăimântătoare. Mo Ran a eliberat o parte din energia spirituală pentru a respinge înghețul și a fost întâmpinat de o forță imensă și apăsătoare care se abătea asupra lui. Inamicul din fața lui putea rivaliza chiar și cu Chu Wanning.

Elementul apă. Cine?!

Pentru o fracțiune de secundă, o față încețoșată păru să-i treacă prin minte lui Mo Ran, dar înainte să se poată concentra asupra ei, mâna inamicului îi strânse gâtul.

Vârfurile degetelor învelite în mătase neagră îi mângâiau gâtul. Nu se vedea niciun reflex în ochii aceia întunecați. „Majestate Imperială, nu trebuie să-ți faci griji pentru durata vieții mele”, spuse el încet. „Mai important, lasă-mă să te ajut să-ți recapeți câteva emoții umane de bază, ca să nu-mi strici planurile făcând totul altfel decât ar trebui.”

„Nngh!”

Se auzi sunetul umed de ceva care era tăiat. Bugui strigă de durere când obiectul îi străpuse carnea fostului său stăpân.

„Nu e adânc. Doar iau puțin sânge ca să fixez sigiliul.”

Așa cum promisese, bărbatul luă doar puțin sânge din rana lui Mo Ran și îl puse între sprâncene. Apoi începu să recite un fel de incantație.

O durere arzătoare îi explodă în capul lui Mo Ran. „Du-te dracului!”, înjură el. „Ce naiba ți-am făcut în viața mea anterioară? Te-am tăiat sau ți-am ucis toate cele optsprezece generații de strămoși sau ceva de genul ăsta? La dracu'! Ce naiba faci?!”

„Șșș, stai nemișcat. E doar o vrajă virtuoasă.”

„Nu-mi pasă dacă e o vrajă de virtute sau de viciu – dacă mă mai atingi, o să vomit! Du-te dracului!”

„Ah, Mo Ran.” Bărbatul suspină ușor în timp ce desena un sigiliu pe fruntea lui. „Cum ai putut să-mi spui să mă duc dracului?” Se opri, apoi reluă incantația. „Inimă mai mică decât apa, fervoare de neoprit. Poarta inimii... deschide-te.”

Agonia îi sfâșie pieptul lui Mo Ran. „Tu...”

Dintr-o dată, gheața se risipește. Mo Ran se clatină, picioarele îi cedă și se lăsă încet în genunchi, cu fața palidă și fără culoare.

„Ar trebui să-mi mulțumești.” Pentru o clipă, persoana în roba neagră îl privi prin pleoapele coborâte, cu o expresie apatică. Apoi spuse cu voce calmă: „Ți-am intensificat emoțiile din inimă, am făcut iubirea și ura și mai clare. Cu siguranță acum ar trebui să-ți poți da seama de propriile sentimente. Dacă, după toate acestea, încă nu înțelegi că trebuie să faci tot ce-ți stă în putință pentru a-l proteja pe Shi Mei, chiar și cu prețul vieții tale, atunci ești... cu adevărat inutil. Nu ești altceva decât un copil nedorit, care poate fi aruncat la gunoi!”

Deci această vrajă a virtuții a intensificat și a clarificat iubirea și ura? De ce ar face această persoană atâtea eforturi pentru a-i salva viața lui Shi Mei? Elementul apă...

Acestea au fost ultimele gânduri care i-au trecut prin minte lui Mo Ran înainte ca conștiința să i se stingă. S-a prăbușit pe podea cu un zgomot surd, iar genele sale groase i-au acoperit ochii.

Persoana îmbrăcată în negru îl privi fără emoție pentru o vreme, apoi se aplecă încet pentru a-i lua pulsul. Se gândi pentru o clipă, apoi ridică o mână pentru a aduna o lumină albastră strălucitoare în palmă.

„Uită”, spuse persoana îmbrăcată în negru cu voce joasă. Lumina albastră străluci și mai puternic, iar sprâncenele strâns încleștate ale lui Mo Ran se relaxară încet.

Când Mo Ran se trezi, își aminti doar că ieșise să încerce să invoce arma sfântă, fără succes. Nu-și amintea nimic altceva și nici nu știa că în această lume se renăscuse o altă persoană.

Între timp, vraja virtuții, deși efectele ei duraseră doar câteva zile, era un instrument excelent pentru a le arăta celor pierduți unde se afla cu adevărat dorința lor.

„Cu emoțiile la cote maxime, s-ar putea să te trezești și mai îndrăgostit de Shi Mingjing”, spuse bărbatul în robă neagră cu voce rece. „Atât de îndrăgostit încât nu-ți vei dori altceva decât să-ți smulgi inima din piept și să i-o dai lui... Ne vedem mai târziu, împărate Taxian-jun.”

Furtuna se potoli și valurile se liniștiră.

Mo Ran deschise ochii a doua zi dimineață și se trezi întins pe podea lângă patul lui Chu Wanning. Își întoarse capul într-o parte. Fereastra părea să fi fost deschisă de vânt în timpul nopții; era pe jumătate închisă, legănându-se ușor în briza dimineții și scârțâind de fiecare dată când atingea grinda de lemn.

În cameră era liniște. Mo Ran nu trebuia să verifice patul pentru a ști că Chu Wanning încă dormea.

Cerul din afara ferestrei cu modele era de un albastru-verzui mat. Cerul dimineții era adesea pal înainte ca soarele să răsară din nori, să-i presare un roșu pe obraji și să-l scalde în căldură. Puțini oameni se trezeau atât de devreme, așa că ea nu se obosise să-și picteze chipul pal și obosit.

Briza de afară aducea un parfum slab de iarbă proaspătă și rouă de dimineață. Mo Ran zăcu acolo o vreme, așteptând să-și recapete simțurile înainte de a se ridica în șezut — doar pentru a simți o durere ascuțită în umăr.

Ciudat. De ce era o ruptură în hainele lui și sânge uscat sub ea? Se uită la ea fără să înțeleagă nimic.

Nu ieșise el noaptea ca să testeze Bugui? Își amintea că aceasta nu răspunse, așa că probabil era un fals. Și apoi... Tsk, nu-și amintea.

Mo Ran se uită în jur și găsi un cui gros care ieșea din podeaua maro închis. Probabil că acela îl zgâriase. Oare dormise atât de adânc încât nu simțise nimic? Își aruncă o haină peste umeri și se uită spre pat.

Chu Wanning zăcea acolo, într-o odihnă pașnică. Mo Ran se obișnuise de mult cu faptul că era distant și arogant, bucurându-se de ce era mai bun, în timp ce Mo Ran trebuia să se mulțumească cu resturile, cum ar fi să doarmă pe podea, la picioarele patului. Dar, din nu știu ce motiv, astăzi se simțea extrem de iritat și se uita cu răutate la silueta shizunului său, simțind o mâncărime în dinți.

„De ce tu ai mereu patul, iar eu trebuie să dorm pe podea? Sigur, se spune că trebuie să-ți respecți maestrul, dar nu se spune și că trebuie să-ți iubești discipolii?”

Mo Ran era iritat. Și s-a supărat și mai tare când și-a amintit de cuiul care ieșea din podea și care îl tăiase fără niciun motiv. Era încă devreme și nu mai voia să se ghemuiască jalnic pe podea, așa că se urcă în pat și închise ochii pentru a adormi la loc.

Patul era destul de spațios încât el și Chu Wanning, unul cu fața spre stânga și celălalt cu fața spre dreapta, nu se atingeau. Odată dormeau îmbrățișați, iar acum dormeau cu o barieră invizibilă între ei.

În ultima lor viață, fuseseră piele pe piele, cu membrele împletite, iar în zilele deosebit de frenetice, Mo Ran nici măcar nu se retrăgea după ce făcea dragoste cu el.

Aceștia doi, care fuseseră odată atât de intimi, acum stăteau la capetele opuse ale patului, dormind.

VOLUMUL 3 - Capitolul 89: Relația trecută a Venerabilului cu tine - 18+

Când Mo Ran se trezi, era deja lumină și soarele era sus pe cer. Se întoarse și clipi — spre surprinderea lui, Chu Wanning încă dormea profund.

Poate că era efectul Picăturii de Parfum de Tapir, sau poate că era din cauza sănătății sale precare din ultima vreme, împreună cu somnul agitat, tulburat de coșmaruri, încât era încă adânc adormit chiar și la ora asta. Era cu spatele la Mo Ran, iar părul său lung și negru ca cerneala era împrăștiat pe pernă și pat, firele sale având culoarea nopții.

Mo Ran îl privi.

Dacă profesorul nu se trezise încă, elevul nu avea niciun motiv să fie deosebit de sârguincios. Patul era prea confortabil; putea la fel de bine să mai rămână puțin în el. Dar era plictisitor să stea întins, așa că Mo Ran se apropie și începu să se joace cu părul lui Chu Wanning.

Părul lui Chu Wanning mirosea întotdeauna ușor a flori. Moale ca fumul, fin ca ceața, era unul dintre lucrurile preferate ale lui Mo Ran. Își trecu degetele prin firele acelea cețoase. Senzația pe care i-o provocau, netede ca satinul înfășurat în jurul degetelor, îi făcea să-i furnice interiorul. O adiere de vânt trecu prin fereastră, iar perdelele întunecate, cu modele, se mișcară ușor în urma ei.

Mo Ran strânse ochii. Anumite părți ale corpului său erau deosebit de energice dimineața, iar senzația plăcută de la vârfurile degetelor, atât de familiară, atât de...

Ridică o șuviță din părul lui Chu Wanning la nas și inspiră. Acele fire lungi și moi îi aduseră aminte de scene din trecutul îndepărtat. De la renașterea sa, Mo Ran încercase din răsputeri să nu se gândească prea mult la părțile mai picante din istoria sa cu Chu Wanning. Dar, din nu știu ce motiv, în dimineața aceea simțea nevoia să se lase pradă amintirilor. Gâtul îi era puțin uscat. Nu voia să mai atingă corpul lui Chu Wanning, dar părul lui nu ar fi fost o problemă. Mo Ran închise ochii și apăsă ușor buzele pe întunericul negru ca cerneala dintre degetele sale. Acest întuneric negru ca cerneala...

Pe atunci, la Palatul Wushan din Vârful Sisheng, aceeași întunecime ca cerneala îl învăluise pe Mo Ran ca o perdea. Îi ținea talia subțire a acelui bărbat în mâini, simțind sub degete mușchii săi slabi, atât de diferiți de cei ai unei femei.

Chu Wanning stătea călare pe șoldurile lui Mo Ran și se mișca în sus și în jos. Trebuie să fi durut; sprâncenele lui ascuțite erau strânse, iar în ochii lui de phoenix, roșii de ferocitate și disperare, sclipeau niște fire de lumină. Era atât de plin de resentimente, atât de reticent, și totuși atât de neajutorat și demn de milă.

Bucurându-se de victoria sa, Mo Ran îi spuse ce voia, cu vocea fermă, dar nu lipsită de răutate. „Mai repede.”

Niciun răspuns.

„Deja ai obosit? Te miști atât de încet.”

Dar chiar și așa, voința de fier a lui Chu Wanning era fermă și refuza să cedeze. Expiră, ura fiind evidentă în ochii lui roșii și plini de lacrimi. Apoi își mușcă buza și începu să se miște, rapid și brutal, aproape ca și cum s-ar fi pedepsit pe sine însuși.

Era o agonie.

O făcu din nou și din nou. Chiar și când spatele arcuit începu să tremure și transpirația rece îi udă corpul, tot nu imploră, nu scoase un sunet. Prin șuvițele lungi și negre care îi ascundeau vederea lui Chu Wanning, ochii lui Mo Ran străluceau în întunericul nopții, arzând de dorință animalică, nebunie, extaz, satisfacție.

„Ngh!” Un geamăt înăbușit – se părea că bărbatul de deasupra lui nu mai putea suporta durerea. Ochii lui Mo Ran se întunecară și se ridică brusc, înfășurându-și brațele în jurul corpului transpirat și tremurând al lui Chu Wanning, care, în ciuda rezistenței sale disperate, era încă zguduit de tremurături slabe. Schimbarea de poziție nu făcu decât să-l adâncească și mai mult în interiorul lui, până când simți că stomacul îi era străpuns.

Acel om crud și nemilos îl mângâia, atingerea lui fiind tandră, dar plină de venin. „Chu Wanning, te-ai gândit vreodată că vei ajunge așa, stând în poala mea, luându-mi penisul?” Mo Ran îl ținea strâns, penetrându-l încet. Îl mângâia intim pe Chu Wanning, iar un fior îl străbătu. „Yuheng al Cerului Nocturn, Beidou Nemuritor... heh, până la urmă, tot a trebuit să-ți desfaci picioarele și să mă implori să te fut.”

Mâinile lui rătăceau de-a lungul taliei lui Chu Wanning și el îl penetra adânc, savurând senzația pe care i-o provoca Chu Wanning încleștându-se strâns în jurul penisului său. Mo Ran era amețit; practic, în pieptul lui se declanșau focuri de artificii, dar el afișa o indiferență calmă în timp ce îl chinuia și îl umilea pe bărbatul care îl călărea. "Nu m-ai numit mizerabil? Nu te-ai uitat de sus la mine? Dar Chu Wanning, acum tu ești cel care îmi cere favoruri.„ Își înfipse dinții cu răutate în maxilarul lui Chu Wanning.”Uită-te în jos, uită-te cum mă înghiți, hm? Dintre noi doi, cine e mai josnic, dragul meu shizun?"

Tăcut și tremurând, Chu Wanning închise ochii. Nu voia să audă astfel de cuvinte murdare. Era prima lui dată...

Era cu persoana pe care o iubise odată, dar era o tortură mai rea decât moartea.

„Deschide ochii”, îi porunci cu cruzime la ureche. ”Îl mai am pe Xue Meng. Știi ce voi face dacă nu mă asculți.”

Nu avea de ales. Încet, deschise ochii plini de lacrimi pe care refuza să le lase să cadă. Mâna de pe maxilarul său îl forță să se uite în jos, la imaginea lui însuși luând penisul discipolului său. Sunetul cărnii lovind carnea, sângele lipicios amestecat cu lichidul gros – totul era de o lascivitate insuportabilă.

„Mai sus.”

Nu avea putere în picioare, dar nu voia ajutorul lui Mo Ran; ultima fărâmă de demnitate îi ridică corpul doar cu forța voinței. Duritatea din interiorul lui alunecă afară până când doar capul umflat îi apăsă intrarea. Mo Ran își înfășură mâna în jurul penisului și îl împinse ușor de câteva ori, suficient cât Chu Wanning să se vadă penetrat. Genele lui Chu Wanning tremurau – de durere, de umilință sau de excitare.

„Ești o curvă”, șopti Mo Ran. ”Dacă aș fi știut mai devreme, te-aș fi futut când eram discipolul tău.”

Era un ticălos incult, fără maniere și fără eleganță. Acele cuvinte vulgare îi pătrunseră în inimă lui Chu Wanning ca o lamă. Ridică capul, închise ochii și vorbi pentru prima dată în acea noapte, cu o voce răgușită și aspră: „Mo Ran, omoară-mă.”

Mâna de pe talia lui se mișcă imperceptibil. Apoi Mo Ran zâmbi, dulce ca întotdeauna, cu buzele încadrate de două gropițe fermecătoare. „Bine.”

Ochii lui Chu Wanning se deschiseră larg. În acei ochi plini de lacrimi care îi făceau sângele să fiarbă de excitare, Mo Ran văzu reflexia propriului zâmbet pervers.

„Dacă vrei să mori, nu te voi opri. Dar nu tu vei alege cum. Voi lăsa o mie de oameni să te fută în timp ce micul tău discipol Xue Meng va privi. De fapt, Xue Meng ar trebui să se alăture și el. Ce zici de asta?”

„Tu...!”

Cuvintele lui crude îl înțepau pe Chu Wanning ca veninul, iar Mo Ran, ca un scorpion, își privea opera cu bucurie: privea sângele scurgându-se de pe fața lui Chu Wanning, buzele lui ușor întredeschise tremurând în ciuda reținerii sale. Mo Ran simți brusc o profundă satisfacție, colorată de milă, dar și de încântare și excitare. Îl trase pe Chu Wanning înapoi în brațele sale și își îngropă penisul adânc în el, împingând fără milă într-un ritm nemilos, aproape frenetic. „Ha, ești atât de credul? Chiar ai crezut asta?” Râse profund și îl sărută cu lăcomie pe Chu Wanning, mâinile lui frământându-l și mângâindu-l în timp ce spunea între respirații grele: „Nu te gândi prea mult. Doar mă jucam cu tine.”

Chu Wanning părea că se va destrăma la fiecare împingere; mai mult decât atât, era ca și cum sufletul său se sfărâmase.

„Doar mă jucam cu tine.” Mo Ran respira greu. Nu era suficient — îl împinse pe Chu Wanning pe podea și se aplecă peste el, presându-l puternic și ridicându-i piciorul pentru a pătrunde mai adânc, în timp ce își mișca șoldurile cu abandon. „Cum aș putea să las pe altcineva să te atingă așa... ești al meu... numai eu am dreptul să...”

Degetele palide și subțiri zgâriau pământul, dar nu găseau niciun punct de sprijin. În cele din urmă, Chu Wanning era neputincios; nu putea decât să-l lase pe Mo Ran să facă ce voia până când conștiința lui a început să se estompeze, iar lumina din ochii lui s-a stins.

Chu Wanning ridică brusc brațul și își acoperi ochii. „Mo Ran”, spuse el încet. „Mo Ran, dacă mai ai vreun pic de compasiune în tine... vreun pic de conștiință...” Genele îi tremurau pe dosul mâinii. „Te rog... nu mai face asta... Mo Ran.” Vocea îi era întreruptă de un suspin.

Era prima dată în viața lui Mo Ran când îl vedea pe Chu Wanning plângând.

„Mo Ran, nu mai pot... Mă doare...”

Chu Wanning se rostogoli, trezindu-l pe Mo Ran din reveria lui depravată. Trecutul se risipi ca un stol de păsări, lăsând doar inima lui să bată cu putere în piept. Firele lungi dintre degetele lui se strecurară printre degete, iar persoana din amintirile lui se întoarse spre el, cu fața atât de aproape încât Mo Ran îi putea vedea fiecare geană.

Ce frumos, gândi el.

Obiectiv vorbind, Chu Wanning nu era deloc blând sau delicat. Trăsăturile lui erau frumoase, ascuțite și intense, ca și cum ar fi fost tăiate cu lama, și, de fapt, mai masculine decât media. Dar asta îl făcea și mai atrăgător. Mo Ran voia să-l vadă pe acest bărbat mândru și neclintit prăbușindu-se sub el. Inima îi bătea din ce în ce mai repede. Se uită fix la fața lui Chu Wanning, iar privirea îi alunecă, centimetru cu centimetru, până se opri pe buzele palide, ușor deschise în somn.

Se aplecă inconștient. Încă puțin și buzele lor s-ar fi atins. Gustul dulce de rouă. Mo Ran înghiți în sec, simțind gura uscată. Încă puțin, doar puțin... aproape.

Deodată, o lumină strălucitoare îi străbătu mintea tulburată de excitare. Îngheță, cu fața palidă ca moartea. Ce făcea?!

Mo Ran se ridică repede și se uită la bărbatul de pe pat. Chu Wanning, Chu Wanning... indiferent de câte ori se culcase cu el, asta era acum în trecut! Ce naiba făcea... își pierduse mințile?! Era posibil să-l placă cu adevărat?

Mo Ran păli și mai tare la gândul acesta, atât de tulburat încât nu putea gândi limpede. Inspiră adânc și își ascunse fața în mâini, frecându-și-o cu putere. Apoi, înjurând încet, își trase roba pe el și ieși din cameră ca și cum ar fi fugit.

Capitolul 90: Explicația expresiei acestui Venerabil este foarte bună

Când Chu Wanning s-a trezit în sfârșit, era amiază. Picăturile de rouă cu parfum de tapir erau cu siguranță foarte eficiente; reușise să se odihnească toată noaptea, fără să fie deranjat de vise. Se ridică încet și căscă.

„Mo Ran?” Discipolul său iubea somnul mai mult decât el, așa că era o surpriză să nu-l găsească încă ghemuit pe podea. Chu Wanning clipi, apoi îl strigă din nou.

Niciun răspuns.

Se ridică și își netezi roba, pieptănându-și șuvițele subțiri de păr lung și strângându-le în timp ce se îndrepta spre paravanul care despărțea camera. Paravanul era decorat cu o imagine elegant pictată a unor păsări sălbatice zburând printre nori, între vârfurile munților. Din spatele lui se ridica abur – cineva făcea baie de cealaltă parte.

Ezită în fața paravanului și încercă din nou. „Mo Ran.” Tot nu răspunse nimeni. Devenind suspicios, Chu Wanning bătu în cadrul de lemn al paravanului. După mai multe încercări fără răspuns, încruntă sprâncenele și ocoli paravanul.

Această parte a camerei era destinată spălatului și scăldatului, iar în mijloc se afla un butoi mare de baie din lemn de camfor. Chu Wanning aruncă o privire grăbită – era plin cu apă fierbinte și aburindă, iar pe suprafața ei pluteau ierburi pentru baie pregătite mai devreme de han. Dar în acel moment nu se vedea nimeni.

Se uită din nou în jur și zări hainele lui Mo Ran împăturite cu grijă peste cadrul de lemn. Nu era posibil să fi făcut baie și apoi să fi fugit gol, nu-i așa?

Tâmplele lui Chu Wanning pulsau în timp ce alunga acel gând înspăimântător, buzele strânse și fața ușor palidă. Se întoarse și era pe punctul de a pleca când auzi un zgomot în spatele lui. Chu Wanning se uită înapoi și văzu bule ridicându-se la suprafața apei de sub ierburile și petalele care pluteau în butoi. Era cineva înăuntru?

Nici nu apucă să-i treacă gândul prin minte, că un tânăr gol sări din butoi, stropind apă, ca un dragon care se înalță din apă. Chu Wanning fu atât de surprins, încât se împiedică și făcu doi pași înapoi.

Se părea că Mo Ran își ținuse respirația sub apă și nu auzise strigătele lui Chu Wanning din afară. Când nu mai putu să se abțină, se ridică, expunând complet partea superioară a corpului. Scutură apa din păr ca un câine care se uscă, stropind-o pe roba lui Chu Wanning.

„Mo Ran!”

„Ah!” Mo Ran îngheță în mijlocul mișcării, cu ochii mari și rotunzi. Era clar că nu se așteptase să-l găsească pe Chu Wanning acolo și răsuflă: ”Shizun!”

„Tu…” Ochii lui Chu Wanning au trecut peste silueta bine proporționată a tânărului. Umerii lui Mo Ran deveniseră deja destul de lați, liniile corpului său erau ferme și definite, suple și tinerești. Picături de apă urmau conturul pieptului său tonifiat, adunându-se în șiroaie subțiri care se scurgeau, strălucind în lumina soarelui.

Arăta ca un frumos triton – pe jumătate ieșit din apă, cu ochii strălucitori și câteva petale rătăcite prin părul ud care i se lipiseră de corp. Mo Ran își șterse apa de pe față și se aplecă spre Chu Wanning cu un zâmbet larg, mușchii umerilor flexându-se ca ai unui leopard, în timp ce își încrucișă brațele peste marginea bazinului și înclină capul pentru a-l privi cu un zâmbet strălucitor.

Chu Wanning se simți puțin amețit, cu fața puțin înfierbântată, și întrebă fără să se gândească: „Ce faci?”

„Fac baie.”

„Dimineața?”

„He he.” Mo Ran chicoti vinovat – de fapt, se clătea cu apă rece în încercarea de a stinge focul dintre picioare. Funcționase destul de bine, dar, din moment ce se dezbrăcase deja, se gândi că ar putea la fel de bine să facă o baie. Scăldatul îl pusese într-o dispoziție bună, așa că se scufundase pentru a exersa să-și țină respirația. Cu siguranță nu se așteptase ca Chu Wanning să intre așa.

„De ce zâmbești așa?” Chu Wanning încruntă sprâncenele, încercând să ascundă căldura care îi încingea creierul cu un ton rece. „De ce nu m-ai trezit dacă te-ai trezit așa devreme? Te joci așa, arunci hainele peste tot, unde sunt...”

„Shizun. Ai apă pe față.” Se auzi un sunet de stropi când Mo Ran ridică mâna să-i șteargă obrazul lui Chu Wanning.

„...manierele tale.”

Mo Ran râse. Uitase că și mâna lui era udă și că nu făcea decât să-i ude și mai tare obrazul lui Chu Wanning.

Chu Wanning rămase nemișcat, aerul din jurul lui răcind cu câteva grade. Expresia lui era tensionată, buzele strânse; doar genele îi tremurau din când în când. Se simțea ca și cum ar fi încercat să dreseze un câine de vânătoare, doar pentru a fi mângâiat de puiul viclean. „Ieși și îmbracă-te. Trebuie să ne întoarcem la sectă.” În cele din urmă, Chu Wanning aruncă aceste cuvinte cu o expresie rece și plecă cu un foșnet al mânecilor.

Dar, acolo unde Mo Ran nu putea vedea, vârfurile urechilor lui Chu Wanning erau roșii. La fel cum, acolo unde Chu Wanning nu putea vedea, acea pereche de ochi umezi, încă plini de dor și de sentimente complicate, îl priveau neajutorat până când dispăru după colț.

Zâmbetul înduioșător dispăru de pe fața lui Mo Ran, înlocuit de o expresie de frustrare. Lovit frustrat apa, apoi cu o mână luă apă și se frecă fără milă pe față.

Ce naiba se întâmplă?

Ce era în neregulă cu el astăzi? Tot ce făcuse fusese să se uite puțin la Chu Wanning în timp ce făcea baie și să-i atingă ușor obrazul. Abia reușise să-și stăpânească excitația, iar acum era din nou în erecție...

„Nu te îmbrăcai? Ce-a durat atât?”, îl mustră Chu Wanning. Se întoarse de la fereastră, vizibil exasperat. Roba îi flutura ușor în adierea vântului, iar firele fine de păr îi mângâiau obrajii ca de jad.

Mo Ran tuși. „Îmi uscam părul cu o vrajă”, mormăi el vag, „dar nu sunt foarte priceput, așa că mi-a luat ceva timp. Îmi pare rău că te-am făcut să aștepți, Shizun.”

O astfel de politețe neobișnuită îl luă puțin pe Chu Wanning prin surprindere. Aruncă o altă privire discipolului său înainte de a spune: „Dacă ai terminat, du-te și fă-ți bagajele. Putem închiria o barcă. Nu mă simt în stare să zbor pe săbii și m-am săturat și de cai. Hai să mergem pe apă și să admirăm peisajul pe drum.”

„Bine, sună bine.” Mo Ran nu îndrăznea să-l privească prea mult timp, tușind de câteva ori pentru a-și ascunde neliniștea.

Chu Wanning se încruntă. „Ce e cu gâtul tău?”

„... Nimic.” Mo Ran se întoarse repede să-și facă bagajele.

Se opriră la un magazin să cumpere niște gustări și produse uscate pentru călătorie, apoi se îndreptară spre docuri să închirieze o barcă.

Cei doi au navigat pe râul Yangtze. Ori de câte ori ajungeau într-o zonă impracticabilă pe apă, desfăceau aripile de lemn ale bărcii și se înălțau în aer pe un curent magic. Acest mod de a călători nu era rapid, dar era liniștit și relaxant.

Opt zile mai târziu, au ajuns la Vârful Sisheng. Barca de lemn a alunecat pe curent și a acostat lângă poarta muntelui.

Mo Ran ridică perdeaua de bambus, lăsându-l pe Chu Wanning să iasă primul din cabină, înainte de a-l urma. Era târziu, iar luna strălucea deasupra capetelor lor. Bătrânul Yuheng îi scrisese lui Xue Zhengyong cu instrucțiuni clare să nu trimită nimeni să-i întâmpine, așa că nu întâlni pe nimeni până când urcară scările care duceau la poarta principală. Acolo, patru discipole păzeau intrarea.

„Bătrâne Yuheng!”

„Mo-gongzi!”

Din nu știu ce motiv, panica se citea pe fețele discipolelor la vederea lor. Înainte ca vreunul dintre ei să poată reacționa, toți patru au căzut în genunchi și au ridicat privirea spre cei doi. „Bătrâne, Gongzi”, implorau ei nerăbdători, „înăuntru sunt oameni care au venit să se răzbune pe voi! Liderul sectei a trimis o pasăre mesageră să vă spună să nu vă apropiați, dar se pare că pasărea aia grasă a fost prea lentă! Vă rog, ascundeți-vă în Satul Wuchang pentru o vreme — orice ați face, nu intrați înăuntru acum!„

Chu Wanning strânse ochii. ”Ce s-a întâmplat, de ce sunteți atât de panicați?"

„Sunt oameni din tărâmul superior al cultivării! Te acuză de cultivare demonică și vor să te ducă la Pavilionul Tianyin pentru o anchetă!”

„Pavilionul Tianyin?” repetă Mo Ran, alarmat. „Nu este închisoarea înființată de toate cele zece mari secte, rezervată celor mai atroce criminali?”

„Da, aceea! Au venit pentru incidentul din Cetatea Fluturilor!” spuse una dintre cele patru, o tânără femeie, îngrijorată. "Îți amintești, bătrâne? Atunci ai fost pedepsit cu bâta!"

„Cel mult a fost o utilizare greșită a tehnicilor de cultivare sau implicarea unor oameni obișnuiți. În plus, Shizun a acceptat deja pedeapsa pentru asta. De ce au readus brusc în discuție acea veche poveste și au mers până acolo încât să implice Pavilionul Tianyin?” Mo Ran se încruntă. ”Și ce este cu cultivarea demonică?”

„Nici noi nu știm detalii. Dar am auzit că toți locuitorii din Cetatea Fluturilor au murit peste noapte, uciși de o entitate jumătate fantomă, jumătate zeitate, care părea să acționeze la ordinul cuiva. Zeitatea-fantomă era incredibil de puternică, iar un cultivator rătăcitor obișnuit nu ar fi putut să-i dea ordine, așa că cei din tărâmul superior al cultivării bănuiesc că bătrânul Yuheng a făcut-o!”

Chu Wanning rămase fără cuvinte.

„Pfft”, râse Mo Ran. ”Și eu care mă îngrijoram. E doar o neînțelegere, ușor de explicat. Nu e nevoie să te ascunzi.” Se întoarse și îi zâmbi lui Chu Wanning. „Shizun, poți să-i crezi pe oamenii ăștia? Alungi niște demoni mărunți și spun că le iei oportunitățile tinerilor; elimini un demon important și te acuză că practici cultivarea demonică și că ții o zeitate fantomă care îți îndeplinește ordinele. În ritmul ăsta, mai bine nu mai facem nimic și stăm acasă să medităm toată ziua, ca ei.”

Dar Chu Wanning nu râdea. Expresia lui era îngrozitoare și rămase nemișcat o vreme, înainte de a întreba: „Toți oamenii din Cetatea Fluturilor sunt morți?”

„Așa am auzit. Niciun supraviețuitor.”

Chu Wanning închise ochii, tăcut.

Discipolul femeie observă expresia lui ciudată. „Bătrâne?”, întrebă ea neliniștită.

„Acest incident nu a fost opera mea, dar s-ar putea să se fi întâmplat pentru că nu am fost suficient de minuțios în exorcizare. Dacă într-adevăr sunt vinovat, nu voi fugi de responsabilitate.” Chu Wanning deschise încet ochii. ”Mo Ran, să intrăm.”

Pereții Sălii Loialității erau împodobiți cu douăsprezece lămpi din bronz răsucit. Fiecare lampă avea trei metri înălțime și nouă straturi de ramuri care se extindeau din suportul central, mai scurte spre vârf și mai lungi spre bază. Cele trei sute cincizeci și șase de lanterne cu lumânări de pe aceste ramuri luminau sala principală a Vârfului Sisheng atât de puternic încât noaptea era practic imposibil de distins de zi.

Xue Zhengyong, îmbrăcat în uniformă militară completă, stătea cu spatele drept pe podiumul înalt al sălii. Arăta ca o statuie de fier, privindu-i pe oamenii de jos cu ochii unui prădător. "Li-zhuangzhu, o să o spun pentru ultima oară. Bătrânul Yuheng nu se află în sectă în acest moment. Mai mult, pot garanta cu propria mea viață că ceea ce s-a întâmplat în Cetatea Fluturilor nu a fost opera lui. Așa că încetează să mai arunci cu toate aceste prostii nefondate...

Lângă el, doamna Wang șopti discret din spatele mânecii: „Acuzații”.

„Ahem, încetează să mai arunci cu toate aceste acuzații nefondate!” declară Xue Zhengyong cu un gest impunător al mâinii.

Doamna Wang rămase fără cuvinte.

Fără a-i număra pe discipolii gardieni ai Vârfului Sisheng, în sală așteptau vreo treizeci de persoane. Grupul era îmbrăcat în robe verde-jad, purta în brațe mături din coadă de cal și purta pălării jinxian pătrate, din tifon negru — evident, discipolii din Conacul Bitan, recent înființat și în rapidă ascensiune, din tărâmul superior al cultivării. Bărbatul din frunte avea vreo cincizeci de ani, cu o pereche de mustăți lungi care ieșeau din părțile laterale ale feței și fluturau în adierea ușoară a vântului, ca ale unui pește-pisică. Nu era altul decât însuși liderul conacului Bitan, Li Wuxin.

„Xue-zhangmen”, Li Wuxin zâmbi disprețuitor în timp ce își răsucea o mustață, „Sunt aici doar pentru a discuta cu voi, deoarece secta voastră este încă considerată una dreaptă. Tragedia din Cetatea Fluturilor a avut loc după ce bătrânul Yuheng și discipolii săi au efectuat un exorcism acolo. În afară de acești trei, familia Chen nu a avut niciun contact cu vreun cultivator. Avem dovezi și martori. Nu aveți de ales decât să recunoașteți vina în această chestiune.”

Xue Meng, care stătea lângă tatăl său, nu mai putea suporta. „Și ce drept aveți voi să vorbiți? Când v-ați asumat vreodată responsabilitatea de a rezolva problemele celor din tărâmurile inferioare ale cultivării? Tot ce faceți este să stați cu mâinile în sân, încercând să vă cultivați pentru a atinge nemurirea. Apoi, în momentul în care se întâmplă ceva, vă grăbiți aici și încercați să dați vina pe shizunul meu! Ce fel de dreptate este asta?!”

„Xue-gongzi.” În loc să se înfurie, Li Wuxin îi aruncă o privire plină de semnificație și zâmbi. „Am auzit de tine; oamenii te numesc fiul phoenixului. Dar să te întâlnesc astăzi în persoană și să-ți văd, heh, ținuta și calmul, a fost cu siguranță, să zicem, o experiență revelatoare.”

„Tu...!”

Li Wuxin a dat ochii peste cap și s-a întors spre Xue Zhengyong. „Xue-zhangmen, noi, cei din tărâmul superior al cultivării, respectăm cu strictețe legile și intenționăm să aflăm adevărul. Dacă refuzi cu adevărat să cooperezi și nu îi predai pe Yuheng, Mo Ran și restul, atunci nu voi avea de ales decât să rog cea mai importantă sectă din lumea cultivării, Secta Rufeng, să se ocupe ea însăși de anchetă!”

Xue Zhengyong avusese întotdeauna un temperament violent. El râse batjocoritor la această amenințare. „Știu foarte bine că conacul vostru Bitan este prietenos cu Secta Rufeng, dar chiar dacă Nangong Liu însuși ar sta astăzi în fața mea, i-aș spune același lucru: nu-i voi preda. Acest lucru nu are nimic de-a face cu Yuheng.”

„Ei bine, atunci”, spuse Xue Meng, urmându-l îndeaproape, „Li-zhuangzhu, te rog să pleci.

”Ați văzut? Ați văzut cu toții?! Vedeți cât de dificili și de nerezonabili sunt – ajută și protejează criminalii!" O voce tremurândă de bărbat se auzi din mulțime. "La fel a fost și atunci, când acel Mo i-a furat lucrurile prietenului meu. Am venit aici cu politețe, căutând dreptate, iar ei ne-au alungat și ne-au dat afară pur și simplu! Li-zhuangzhu, ai văzut și tu, nu-i așa? Dacă Vârful Sisheng va continua să acționeze în mod scandalos, considerându-se deasupra legii, atunci cei cu un nivel inferior de cultivare vor fi condamnați!

Abia terminase când se auzi un chicotit în surdină dinspre intrarea în hol.

Toată lumea se întoarse spre ușă. Acolo, în umbra unde lumina din hol nu ajungea, stătea un tânăr îmbrăcat într-o robă albastră și o armură ușoară. Se sprijinea nonșalant de tocul ușii sculptat în roșu și privea scena din hol cu o expresie leneșă. Tânărul era extrem de chipeș, pielea lui fină și fermă strălucind practic în lumina lumânărilor.

„Te rog, Chang-gongzi, când anume i-am furat ceva prietenului tău?” Zâmbetul lui era blând și fermecător. „Rong San... sau era Rong Jiu? Nu-mi amintesc. Oricum, frumosul ăla, e prietenul tău sau amantul tău? E cam necinstit din partea ta să spui doar o parte din poveste, nu? Dacă îi rănești sentimentele?”

Bărbatul care se plângea atât de jalnic nu era altul decât negustorul Chang din Yizhou, același care declarase cu câteva luni în urmă că Vârful Sisheng nu văzuse încă ultima lui zi.

Chang-gongzi întoarse brusc capul, surprins să-l vadă pe Mo Ran. Dar apoi ceva îi sclipi în ochi și urlă de durere: „Mo Weiyu, ticălosule! Prietenia mea cu Jiu-er era ca cea dintre mojar și pistil, perfect inocentă. El a murit deja în mod tragic din cauza semenilor tăi diabolici, iar tu... tu îndrăznești să-i calomniezi numele!”

„Ce?” Un fior îi străbătu șira spinării lui Mo Ran, iar ochii i se măriră ușor. „Rong Jiu a murit?”

„Părinții lui sunt din Cetatea Fluturilor”, continuă Chang-gongzi, furios și cu lacrimi în ochi. ”A avut ghinion în timp ce era în vizită acasă, acum câteva zile. Așa am aflat despre faptele rele ale tale și ale shizun-ului tău! De aceea m-am dus la Li-zhuangzhu să cer dreptate!"

Mo Ran nu avea o părere prea bună despre Rong Jiu, așa că, după ce șocul inițial trecu, îl alungă pe Chang-gongzi cu un gest scurt al mâinii. ”Prietenie între mojar și pistil? Adică tu ești pistilul și el e mojarul, poc, poc, poc? Nu știu cum poate fi asta nevinovat, dar bine.”

„Mo Ran!” Chang-gongzi nu se așteptase la asta și era destul de jignit. „Tu, analfabet reprobat! Tu, tu...”

„Ahem...” Era un pic cam mult și pentru doamna Wang.

Doar Xue Zhengyong clipi și nu spuse nimic. Mortar și pistil, orice ar fi însemnat asta, nu putea fi nimic bun; simțea că, de fapt, cuvintele nepotului său aveau destul de mult sens. Nu era nimic în neregulă cu ele.

Din întunericul nopții din afara sălii se auzi un suspin ca spargerea unui jad sau ca prima topire a unui lac înghețat, profund și de o frumusețe indescriptibilă. O mână subțire și bine proporționată se întinse...

Și îi dădu o palmă fără menajamente peste față lui Mo Ran.

„Ce obscenitate. «Prietenia dintre mojar și pistil» înseamnă o prietenie care nu ține cont de statut și mijloace, ca cea dintre Gong Shamu și Wu You.” Chu Wanning apăru în ușă, cu o expresie întunecată și un ton supărat. ”Ce faci acolo, în fața ușii, făcându-te de râs? Intră naibii înăuntru!”

„Shizun!”

Xue Meng și Shi Mei, bucuroși, se grăbiră să-l întâmpine. Dar ochii lui Xue Zhengyong se măriră de exasperare. „Yuheng, ce faci aici?”

„Cât timp aveai de gând să reziți singur dacă nu veneam?” Chu Wanning păși calm în Sala Loialității, chipul său frumos ca al unui nemuritor în lumina lumânărilor, de o grație și eleganță nemaiîntâlnite. Se opri în fața scaunului aurit din sală și făcu un semn cu capul către Xue Zhengyong, apoi se întoarse către petiționari cu o mișcare largă a mânecilor.

„Chu Wanning din Vârful Sisheng, umil purtător al titlului de Bătrân Yuheng. Se pare că aveți întrebări pentru mine; nu vă voi refuza răspunsurile.” Li Wuxin rămase șocat, dar Chu Wanning, cu ochii lui de phoenix ca fumul, îi aruncă o privire scurtă înainte de a continua pe un ton calm: „Vă rog să mă lămuriți.”

Capitolul 91: Shizun al acestui venerabil este un profesionist

Robele elegant ale acestui bărbat erau albe ca zăpada pe fundalul marii săli. Stătea în sală cu mâinile împreunate cu grijă la spate, mătasea robelor sale era moale ca norii pufoși, iar mânecile largi îi atingeau pământul. Expresia lui părea solemnă și demnă, dar la o privire mai atentă, ochii lui erau ușor ridicați, iar genele îi atârnau în jos — sub acea aparență de politețe se ascundeau dispreț și superioritate în egală măsură.

Li Wuxin nu ar fi visat niciodată că acesta era Bătrânul Yuheng. Fața lui se încruntă instantaneu. „Chu, Chu...”

„Li-zhuangzhu,” spuse Chu Wanning calm, „nu ne-am văzut de mult.”

„Cum poți fi tu?” Fața lui Li Wuxin era palidă ca ceara uscată. Limba lui argintie, care acum o clipă vorbea fără oprire, se înnodă și se bâlbâi: „Nu am mai auzit nimic de tine de când ai părăsit Secta Rufeng. Credeam că ai plecat să cutreieri lumea; dar cine ar fi crezut că ești aici, în noroi, aruncând perle porcilor!”

Chu Wanning a râs disprețuitor, cu ochii reci. „Crezi că sunt o perlă? Mă flatezi.”

Li Wuxin era prea uimit ca să răspundă.

"Acum, gata cu vorbăria. Să trecem la subiect: am auzit că tu crezi că am ucis cei cinci sute de civili din Cetatea Fluturilor pentru a practica magia neagră. Nu am făcut asta, dar având în vedere că Li-zhuangzhu a venit până aici, presupun că au existat câteva neînțelegeri. Mă tem că am treburi mai importante de rezolvat, așa că nu te voi însoți la Pavilionul Tianyin. Dacă ai întrebări, te rog să le pui acum."

Cu aceste cuvinte, Chu Wanning se așeză în scaunul său, fluturându-și mânecile, de parcă și numai faptul de a sta în picioare ar fi fost un efort prea mare pentru el. Fiecare bătrân avea un loc alocat în Sala Loialității, iar locul lui Chu Wanning era situat în stânga lui Xue Zhengyong, acoperit cu o rogojină fină de bambus și ascuns de un paravan de bambus semi-coborât. În comparație cu locul bătrânului Lucun de lângă el, care era acoperit de flori proaspete, locul lui Chu Wanning părea incredibil de sărac și simplu.

În anii de când părăsise Secta Rufeng, Chu Wanning nu încercase niciodată în mod deliberat să-și ascundă numele, dar nu ar fi inexact să spunem că se păstrase discreția. Deși tânăra generație de la Conacul Bitan auzise de el, nu aveau nici cea mai mică idee despre cât de puternic era. Li Wuxin era o altă poveste. El fusese în cercurile superioare ale cultivării. Cum ar fi putut să nu știe de infamul Bătrân Yuheng?

Strânse pumnii în mâneci, aruncând câteva priviri către Chang-gongzi.

Dacă nu ar fi acceptat deja o plată în avans generoasă din partea familiei Chang, ar fi putut să se ferească de această situație dezastruoasă. La momentul respectiv, crezuse că Bătrânul Yuheng din Vârful Sisheng era doar un cultivator mărunt, fără reputație. De unde să fi știut că era Chu Wanning, care fusese atât de mult timp departe de ochii lumii? Dacă ar fi știut, nu s-ar fi lăsat niciodată implicat în această încurcătură, oricât de generoasă ar fi fost compensația. Acum era blocat, incapabil să avanseze sau să se retragă. Ce să facă...?

Li Wuxin își păstra expresia neutră, dar în interior se simțea mizerabil.

Atunci, unul dintre discipolii săi a decis să-și etaleze ignoranța. Crezând că bătrânul Yuheng era cel nerezonabil și că maestrul său nu știa cum să se descurce cu el, discipolul a luat cuvântul, considerându-se destul de isteț. „Bătrâne Chu, ai călătorit recent în Cetatea Fluturilor pentru a exorciza un spirit, nu-i așa?”

Chu Wanning se uită pe sub gene și îi aruncă o privire tânărului. „Așa este.”

„Atunci tu ai fost cel care a sigilat maestra fantomă?”

„Te referi la Luo Xianxian?”

„Eu...”, cuvintele tânărului se opriră pe buze. El știa doar că creatura malefică care adusese nenorocirea asupra Cetății Fluturilor era o mireasă fantomă; nu știa mai mult de atât. Când Chu Wanning îi întoarse întrebarea, el nu știa ce să răspundă. Se înroși la față. "Oricum, e fata fantomă! De ce pui atâtea întrebări? E tânără, are vreo cincisprezece, șaisprezece ani. Câți proaspăt căsătoriți care au suferit o moarte nedreaptă ar putea fi într-o cetate atât de mică?„

Chu Wanning zâmbi rece. ”Cetatea Fluturilor practică obiceiul căsătoriei postume. Cetatea adăpostește cel puțin cincizeci, dacă nu chiar o sută de mirese fantomă, așa că nu știu la care te referi.„

”Tu...!„

Li Wuxin îl întrerupse. ”Cum poți să te adresezi unui bătrân cu atâta lipsă de respect! Ce impudent! Ține-ți gura!„ După ce și-a certat aspru discipolul, Li Wuxin a schimbat rapid tactica. S-a întors către Chu Wanning, cu un ton plăcut și amabil. ”Te rog să-l ierți pe discipolul meu, Chu-zongshi. Este prima dată când părăsește muntele, așa că nu cunoaște regulile. Mireasa fantomă despre care a vorbit este într-adevăr fata Luo Xianxian."

Chu Wanning încruntă ușor sprâncenele. „Spiritul răzbunător al lui Luo Xianxian a înnebunit?”

„Într-adevăr”, suspină Li Wuxin. „Fata fantomă și-a pierdut mințile. Nu s-a oprit la uciderea tuturor membrilor familiei Chen, ci a măcelărit întreaga localitate. Când eu și discipolii mei am ajuns să o sigilăm, nu mai rămăsese aproape nimeni în viață în întreaga așezare.”

„Cum se poate...”, murmură Chu Wanning.

„Am auzit că bătrânul Yuheng din Vârful Sisheng a fost implicat în această poveste. Este ceva suspect în acest caz, de aceea am venit să vorbim cu tine. În plus, am obținut două obiecte în timp ce eram în Cetatea Fluturilor. Chu-zongshi, te rog să le examinezi cu atenție și să vezi dacă au vreo legătură cu tine.”

În timp ce vorbea, Li Wuxin scoase din mânecă o bucată de pânză de mătase galbenă, pătată de sânge, cu intenția de a i-o da lui Chu Wanning. Dar, în mod neașteptat, Xue Meng făcu un pas înainte. Îl blocă pe Li Wuxin cu un „hmph” iritat. „O iau eu!”

„Ah...”

„Shizunul meu este un fanatic al curățeniei. Nu atinge nimic murdărit de mâinile străinilor!”

Era o exagerare – Chu Wanning nu era chiar atât de pedant, doar că prefera să nu atingă lucrurile atinse de oameni pe care nu-i plăcea. Dar era adevărat că Chu Wanning nu-l suporta pe Li Wuxin. Nu spuse nimic la amestecul lui Xue Meng, ci doar coborî pleoapele în timp ce sorbea ceaiul fierbinte adus de Shi Mei.

Neavând putere, Li Wuxin își înghiți indignarea. Nu putu decât să râdă sarcastic în timp ce îi dădea mătasea galbenă lui Xue Meng.

Sub lumina tremurătoare a lumânărilor, toate privirile erau ațintite asupra acestei bucăți de pânză. Chu Wanning o desfăcu. Aruncă doar o privire înainte ca fața să i se întunece. „Incantația eliberării...”

„Așa este. Chu-zongshi, am cercetat și am descoperit că tu ești cel care a sigilat temporar spiritul răzbunător Luo Xianxian. Înainte de a pleca, ai dat o copie a acestei Incantații a Eliberării singurei fiice a familiei Chen și i-ai spus că familia trebuie să o copieze și să o recite o dată pe zi, timp de zece ani – este corect?”

„Da.”

„Incantația Eliberării de pe această mătase este scrisă de mâna ta, Chu-zongshi, nu-i așa?”

O pauză. „Așa este.”

„Dar Chu-zongshi, la sfârșitul fiecărui pasaj din această Incantație a Eliberării, sunt scrise caractere suplimentare care alcătuiesc o vrajă diferită.” Li Wuxin ridică vocea. "Sper că știi ce este asta. Sigiliul Valurilor Întoarse, o vrajă de inversare! De fiecare dată când familia Chen copia Incantația Eliberării, desenau acest simbol al vrăjii de inversare, transformând astfel vraja menită să odihnească morții într-una care să provoace rău, erodând sigiliul de pe Luo Xianxian până când aceasta s-a transformat într-un fantomă sălbatică și a masacrat satul! Familia Chen era complet ignorantă în ceea ce privește căile cultivării. În afară de Bătrânul Yuheng, care le-a dat personal această pânză de mătase, nu mă pot gândi la o a doua persoană care ar fi putut să-i învețe să deseneze o astfel de vrajă!"

„Ai grijă cum vorbești, bătrâne!” Xue Meng era indignat. „Dacă shizunul meu voia să-i omoare, de ce ar fi folosit o metodă atât de ocolită?! Ce vrajă, ce vrajă de inversare — nu se poate falsifica scrisul de mână? Crezi că shizunul meu a desenat aceste caractere? Ei bine, poate că eu cred că a fost un anumit fiu de ticălos care le-a adăugat pentru a înscena altcuiva, și mă uit chiar la el!”

Li Wuxin zâmbi amar. „Xue Meng-gongzi, nu te-au învățat să nu întrerupi conversațiile celor mai în vârstă?”

Xue Zhengyong interveni. "Li-zhuangzhu, nu e puțin cam exagerat să-l acuzi pe Yuheng doar pe baza acestei bucăți de mătase? Fiul meu are dreptate — scrisul poate fi imitat. Dacă cineva ar vrea să-i însceneze ceva lui Yuheng, ar putea pur și simplu să-i copieze de câteva ori formula și să învețe să-i imite scrisul.„

”Atunci trebuie să întrebăm„, replică Li Wuxin, ”are Chu-zongshi vreun dușman de moarte care ar fi în stare să facă atâtea pentru a-i face rău?"

Mo Ran, care până atunci stătuse tăcut în lateral, izbucni brusc într-un râs sec.

Li Wuxin se uită la el. Își aminti de vorbele vulgare ale acestui tânăr despre „mojar și pistil” și nu putu să nu se încrunte. „De ce râzi?”

„Doar că sunteți atât de ocupați să vă imaginați speculații sălbatice, încât ați trecut cu vederea un lucru.”

„Ce anume?”, întrebă Xue Zhengyong curios. „Ran-er, la ce te gândești?”

„Nu sunt foarte cultivat, dar se întâmplă să știu câte ceva despre Sigiliul Valurilor Întoarse și știu și cum să-l desenez.” Mo Ran râse. "Uite, nu e ăsta?" În timp ce vorbea, adună o pată de putere spirituală roșie la vârful degetului. Se sprijini leneș de stâlp, iar puterea spirituală se năpusti și se aruncă în fața lui. În curând, un Sigiliu al Valurilor Întoarse redat cu măiestrie străluci în aer în fața lui, frumos ca artificiile.

Xue Meng era șocat. „Ce, câine, e uimitor! Când ai învățat să faci asta?”

Mo Ran râse. „Totul e în cărțile lui Shizun. Mi s-a părut interesant, așa că l-am memorat.” El atinse vraja roșie strălucitoare, iar aceasta se ridică treptat până când pluti deasupra capetelor tuturor celor prezenți în sală. Semnul inversării strălucea puternic, emanând scântei. „Gata. Comparați vraja pe care am desenat-o cu cea de pe pânză. Vedeți dacă nu arată exact la fel.”

Discipolii din Vârful Sisheng adorau spectacolele. Când l-au văzut pe Chu Wanning aruncând stoic pânza de mătase pe masă, oferindu-și tacit consimțământul, s-au înghesuit fără întârziere, adunându-se în jurul bucății de pânză pentru a compara cele două în detaliu. Vizitatorii de la Conacul Bitan au rămas inițial nemișcați. Dar după un moment, între curiozitatea lor și dorința unora de a găsi o breșă în afirmația lui Mo Ran, toți s-au adunat și ei în jurul pânzei.

Ambele secte au examinat pânza și caracterele pentru o bună bucată de timp și, în cele din urmă, au ajuns la aceeași concluzie: caracterele desenate de Mo Ran erau identice cu vraja de pe pânza de mătase, ca și cum ar fi fost scrise de aceeași mână.

Zguduit, discipolul idiot al lui Li Wuxin a luat din nou cuvântul. El a arătat spre Mo Ran. „Bravo! Deci recunoști! Tu ești cel care a comis crimele!”

Mo Ran îl privi fără să spună un cuvânt.

„Cum te cheamă?”, întrebă Chu Wanning cu voce calmă.

„Hm? Mă întrebi pe mine?” Discipolul prost rămase mai întâi surprins. Apoi se îndreptă, cu capul ridicat și pieptul umflat, și proclamă cu mândrie: „Eu sunt al treisprezecelea discipol direct al lui Wuxin, Zhen Congming.”

Mo Ran a râs disprețuitor. Zhen Congming — „foarte inteligent”?

Chu Wanning, pe de altă parte, abia a reacționat la Discipolul Foarte Inteligent — la urma urmei, el însuși purta un nume precum Xia Sini, „te sperie de moarte”. El a spus rece: „Tinerii ar trebui să învețe să-și țină gura când vorbesc cei mai în vârstă”.

Batjocura lui față de comentariul lui Li Wuxin față de Xue Meng de mai devreme era evidentă pentru toți, iar când Li Wuxin a auzit, fața i s-a înroșit ca ficatul de porc. Era îngrozitor de frustrat, dar nu putea să găsească o replică, prea conștient de privirile ațintite asupra lor. Spuse cu un hmph nemulțumit: "Discipolii lui Chu-zongshi sunt cu siguranță tineri remarcabili. Cât de pricepuți sunt, să poată desena această vrajă la fel ca un zongshi.„

”Nu doar eu, Li-zhuangzhu„, spuse Mo Ran. ”Dacă ai ști să desenezi această vrajă, ar arăta la fel ca a mea și a lui Shizun.„

Li Wuxin îl privi cu furie pe Mo Ran. ”Ce vrei să spui?!"

Mo Ran râse. „Liniile Sigiliului Valurilor Întoarse sunt extrem de complexe; nivelul de îndemânare, greutatea liniei, niciun element nu poate fi în plus sau în minus. De aceea nu contează cine l-a desenat – ar ieși la fel. Stilul de scriere nu are nicio importanță. Dacă desenul este chiar și puțin greșit, vraja nu va funcționa.”

„Ridicol!” Umilința de a fi corectat de un junior în fața unei mulțimi era mai mult decât putea suporta Li Wuxin. Toate firele de păr din barbă i se ridicară de furie. „Ce vrajă din lumea asta ar putea fi atât de pretențioasă? Nu trebuie să fi exersat vraja asta ca să știu că e o prostie. Nu inventa lucruri, puștiule!”

„Nu inventează nimic”, spuse Chu Wanning.

Li Wuxin ajunsese la limita răbdării. „Chu Wanning”, exclamă el furios, „vorbești fără dovezi! De unde știi? Cum poți să știi?! Defectele și punctele slabe ale unei vrăji sunt cunoscute în mare parte doar de creatorul ei. Îndrăznești să te proclami creatorul Sigiliului Valurilor Întoarse?!”

Chu Wanning ridică ochii și îl privi cu o expresie impasibilă. Luă o altă înghițitură de ceai înainte de a răspunde cu calm: „Nu îndrăznesc? Atunci îți voi spune acum.”

Li Wuxin îl privi confuz.

„Eu am creat Sigiliul Valurilor Întoarse.”

Li Wuxin îl privi cu o expresie confuză.

Capitolul 92: Acest Venerabil se întoarce în Cetatea Fluturilor

Toată sala a rămas șocată la auzul acestor cuvinte, iar discipolii din Conacul Bitan păreau loviți de fulger.

În lumea cultivării, cultivatorii obișnuiți memorau vrăji, cei superiori le înțelegeau, iar cei excepționali le adaptau. Dar mult deasupra celor obișnuiți, superiori și excepționali se afla încă un nivel de cultivatori — cei ce nu aveau nevoie să memoreze, cei ce înțeleseseră de mult și cei ce nu se mulțumeau cu adaptarea. Cei ce înțeleseseră ultimul pas: creația.

Aceștia erau maeștrii care rafinau pilule și elixiruri unice, experții care confecționau arme și armuri fără egal, geniile care creau vrăji și talismane fără precedent — cei ale căror abilități le conferiseră titlul de „zongshi”.

Pentru cultivatorii obișnuiți, acești zongshi erau puțin mai mult decât un nume pe un pergament sau poate un sigiliu pe un tezaur magic. Tinerii discipoli de la Conacul Bitan nu și-ar fi imaginat niciodată că bărbatul căruia încercaseră cu îndrăzneală să-i însceneze și să-l ducă la Pavilionul Tianyin pentru interogatoriu era unul dintre acești indivizi asemănători zeilor.

Li Wuxin avea fruntea acoperită de un strat de sudoare rece, dar, în calitate de lider al sectei, nu avea de ales decât să adopte o atitudine curajoasă și să persevereze. Zâmbi forțat, fața lui galbenă și cerată, de culoarea boabelor de orez, strălucind de grăsime. „Ce coincidență că Sigiliul Valurilor Întoarse a fost creat chiar de Chu-zongshi. Eu chiar l-am... ah ha ha, chiar l-am subestimat pe Chu-zongshi. Totuși, în timp ce mă confruntam cu fantoma răzbunătoare a lui Luo Xianxian în Cetatea Fluturilor, am obținut încă un obiect. Mă întreb dacă și acesta are vreo legătură cu Chu-zongshi.”

Chu Wanning încruntă sprâncenele. „Ce obiect?”

Li Wuxin făcu un semn cu mâna, iar Discipolul Foarte Deștept aduse repede o cutie din brocart. „O armă.”

Chu Wanning privi în tăcere cutia pentru o clipă. „Este o viță de salcie?”

De data aceasta, ochii tuturor, inclusiv ai lui Mo Ran, se măriră de uimire.

„Cum ai știut...”, spuse Li Wuxin cu voce tremurândă. „Doar dacă nu ai fost chiar tu, dar... ce se întâmplă aici?!”

O lumină aurie izbucni în palma lui Chu Wanning, întinzându-se centimetru cu centimetru până se încolăci pe podea. Pe măsură ce strălucirea se estompa, o viță de salcie, cu frunzele delicate desfăcute, se materializă în fața privitorilor. Chu Wanning era imperturbabil. Acum era deja sigur că incidentul din Cetatea Fluturilor fusese comis de același individ misterios pe care îl întâlniseră la Lacul Jincheng și la Izvoarele Florilor de Piersic. „Li-zhuangzhu, arma din cutie este aceasta, nu-i așa?”

„Da.” Vocea lui Li Wuxin se bâlbâia și era gata să-l trădeze.

Cutia de brocart a fost deschisă. Înăuntru se afla într-adevăr o viță de salcie, identică în toate privințele cu cea din mâna lui Chu Wanning.

Chu Wanning strânse ochii. Suspiciunile lui fuseseră deja trezite când acel Jiangui fals, folosit pentru a ucide oamenii tribului înaripat și a-i înscena lui Mo Ran, apăruse la Izvorul Florilor de Piersic. Acum erau confirmate. „Li-zhuangzhu, pot să arunc o privire?”

Li Wuxin se gândi. Lucrurile nu mergeau tocmai cum voia el în acel moment și nu era indicat să-l ofenseze și mai mult pe Chu Wanning. După o clipă de gândire, spuse: „Chu-zongshi, ești prea amabil. Eu am venit aici doar să mă interesez de situație. Te rog, uită-te cât vrei, de ce ți-aș refuza asta? Aș fi încântat să aflu părerea ta.”

Chang-gongzi, la rândul său, nu era deloc încântat. Venise la Vârful Sisheng să se ia la bătaie și cheltuise o mică avere pentru a-și asigura sprijinul Conacului Bitan. Ce joc făcea bătrânul ăsta nenorocit? Chiar avea de gând să schimbe tabăra după ce întâmpinase o mică rezistență? Chang-gongzi îi aruncă lui Li Wuxin priviri aspre, până când toate deveniseră priviri furioase.

Li Wuxin nu-i dădu atenție, dar Mo Ran observă privirile acelea din locul în care stătea, în lateral. „Chang-gongzi”, spuse el batjocoritor, „ești în regulă cu ochii? Se pare că îi strângi destul de tare.”

Între timp, Chu Wanning luase vița de salcie din cutie și o examina cu atenție. Într-adevăr, deși nu era diferită de Tianwen și Jiangui în aparență, forța ei vitală era extrem de slabă, mult mai slabă decât a unei arme sfinte cu un stăpân. Era clar că era un lucru mort. „Salcia care smulge inima...”

Xue Meng avea urechi ascuțite și, când aceste cuvinte au ajuns la el, a înghețat. „Ce?”

„Această viță și cele folosite pentru a ucide tribul înaripat la Izvoarele Florilor de Piersic – toate au fost rupte din Salcia care smulge inima”, răspunse Chu Wanning.

„Ah!” exclamă Shi Mei surprins. „Deci asta este?”

„Înainte ca bătrânul dragon să moară la Lacul Jincheng, a spus că falsul Gouchen a folosit o anumită vrajă care necesita un spirit elementar puternic al lemnului pentru a fi menținută. Probabil că a luat câteva ramuri din copacul sfânt înainte de a distruge Lacul Jincheng. Deși puterea lor spirituală va dispărea treptat odată cu moartea copacului sfânt, ar trebui să fie suficiente pentru scopurile lui pentru o perioadă de timp.”

Degetele subțiri ale lui Chu Wanning urmăriră frunzele aurii de pe vița din mâna lui. „Chiar și ramurile care au fost practic epuizate de puterea spirituală nu s-au pierdut – el le-a folosit fie ca dovezi false pentru a înscena altora, fie le-a distribuit ca arme marionetelor sale.”

În timp ce vorbea, o flacără se aprinse în mâna lui. El ținu vița care era imaginea în oglindă a lui Tianwen în fața focului, iar aceasta se aprinse instantaneu, flacăra ei reflectându-se în ochii șocați și stupefiați ai spectatorilor.

„Asta nu este arma mea.” Chu Wanning lăsă focul să lingă ramura până la vârf, apoi închise palma în jurul flăcării, stingând-o. Aruncă vița de salcie arsă și spuse blând: „Tianwen este posedată de o energie spirituală abundentă. Nici măcar Focul Adevărat Samadhi nu ar putea să o ardă, cu atât mai puțin o vrajă de foc obișnuită ca aceasta.”

Li Wuxin deschise gura, apoi o închise. Dar, în cele din urmă, refuză să renunțe atât de ușor și o deschise din nou. „Și eu am auzit despre incidentul de la Izvoarele Florilor de Piersic. Se spune că Mo-gongzi de pe Vârful Sisheng l-a ucis pe Marele Lord Nemuritor al tribului înaripat.”

„Hei, nu am ucis pe nimeni.” Mo Ran ridică mâinile în semn de apărare.

Xue Zhengyong, vizibil nemulțumit, era neobosit în această chestiune. „Așa cum am explicat deja celorlalte secte, nu a fost fapta nepotului meu. Li-zhuangzhu, data viitoare când vei mai aduce vorba, nu voi mai fi atât de politicos.”

Reacția lui păru să trezească o amintire în mintea lui Mo Ran. El rămase nemișcat, iar o sclipire de ceva indiscernibil îi străbătu ochii obișnuiți să zâmbească. „Unchiule...”, murmură el.

„Incidentul de la Izvoarele Florilor de Piersic a fost o înscenare”, spuse Chu Wanning. "Situația era haotică și nu mi s-a dat ocazia să apăr nevinovăția discipolului meu. Dar astăzi, din moment ce conacul Bitan a venit până aici în căutarea adevărului, vă voi spune cu siguranță întreaga poveste."

În lumina tremurătoare a lămpilor, Chu Wanning a oferit un rezumat concis al evenimentelor de la Lacul Jincheng și Izvorul Florilor de Piersic. Când a terminat, discipolii conacului Bitan erau uimiți și nu puteau scoate un cuvânt, iar Li Wuxin transpira atât de abundent încât hainele îi erau complet ude. A ezitat o clipă, apoi a întrebat: „Chu-zongshi, vrei să spui că în acest moment există cineva în lume care a stăpânit una dintre cele trei tehnici interzise, Formațiunea de șah Zhenlong?”

„Așa este.”

„Dar cum este posibil?! Este o tehnică interzisă! Chiar și liderul Sectei Rufeng, primul în lumea cultivării, ar avea mari dificultăți în a obține pergamentul pentru așa ceva...”

Chu Wanning îl întrerupse. „Nu am spus decât adevărul. Dacă crezi sau nu, depinde de tine.”

„Imposibil.” Li Wuxin insistă, cu fața palidă. Râse zgomotos, cu buzele tremurânde, ca și cum astfel s-ar fi putut convinge că era vorba de o glumă nefericită. "Dacă există cu adevărat cineva care a stăpânit Formațiunea de Șah Zhenlong, lumea va fi aruncată în haos. Totul, atât în tărâmurile superioare, cât și în cele inferioare, este în pericol de a fi rescris!„

Fostul împărat Taxian-jun era puțin supărat. ”Tipul ăla doar știe, nu a „stăpânit-o”. Dacă ar fi făcut-o, lucrurile ar mai fi fost atât de pașnice acum?"

Mustățile lui Li Wuxin tremurau și tocmai deschise gura să răspundă când o sabie străfulgeră prin ușă. Un discipol Bitan, cu hainele însângerate, se împiedică și căzu. Discipolul tuși o gură de sânge înainte de a ridica fața plină de lacrimi spre Li Wuxin.

„Zhuangzhu”, strigă el, "e groaznic! Bariera pe care ai ridicat-o în jurul Cetatea Fluturilor s-a spulberat! Spiritele malefice au ieșit în valuri, iar seniorii mei și-au folosit propriile corpuri pentru a bloca fuga spiritelor, dar shixiong-ul meu... toți cei treizeci care păzeau bariera... s-au sacrificat pentru a opri fantomele. Doar eu am rămas să aduc vestea...„ Respiră adânc, tremurând, apoi ridică vocea într-un țipăt jalnic. ”Zhuangzhu! Grăbește-te, anunță toate sectele din tărâmul superior al cultivării! Toate sufletele moarte din acel sat sunt controlate! Este o tehnică interzisă! O tehnică interzisă!„

”Ce?!„ Li Wuxin se împiedică și se prăbuși în spate, lovindu-se de un stâlp, palid și sleit ca un cadavru scos din sicriu.

”Nu avem cum să-i oprim singuri..." Discipolul plângea în hohote, lacrimile spălându-i sângele de pe față. „Zhuangzhu!” Îl zări brusc pe Xue Zhengyong și se întoarse să se prosterneze și în fața lui. „Xue-zhangmen, te implor, te rog, vino și tu! Toți shixiong-ii mei... Eu... cum pot să le fac față...” Bolborosi incoerent încă câteva secunde, apoi închise ochii și urlă spre cer în durere. „Sunt toți... sunt toți morți!”

Sala rămase tăcută de moarte pentru o clipă. Apoi izbucni un tumult.

Xue Zhengyong era mereu calm în fața dezastrelor. Îi porunci imediat doamnei Wang să trimită mesaje celorlalte opt mari secte din tărâmul superior al cultivării și îl însărcină pe Xue Meng să adune bătrânii.

„Chu Wanning?” Xue Zhengyong se întoarse spre el.

„Nu e timp de pierdut. Eu plec primul.”

„Dar tu nu știi să zbori pe sabie...”

Înainte ca Chu Wanning să poată răspunde, Mo Ran se repezi, nerăbdător să-l întâlnească pe acest așa-zis maestru al Formațiunii de Șah Zhenlong. „Nu-ți face griji, unchiule, îl iau eu pe Shizun.”

Chu Wanning îi aruncă o privire, dar nu spuse nimic — un semn de aprobare tacit.

Cei doi ieșiră din sală unul lângă altul. Shi Mei rămase nemișcat pe loc pentru o clipă, cu fața palidă, înainte să-și revină și să spună: „Și eu...”.

Dar când ieși din Sala Loialității, ei dispăruseră deja. Xue Zhengyong îl chemă înapoi și îi spuse să nu fugă singur. Shi Mei nu putu decât să se ducă după Xue Meng și să aștepte să plece cu al doilea grup.

În ceea ce privește Conacul Bitan, Li Wuxin trăise o viață luxoasă și nu se confruntase niciodată cu ceva atât de grav. Dar bătrânul încă voia să-și salveze reputația. Inspiră adânc pentru a-și aduna gândurile, apoi începu să dea instrucțiuni. Puse pe cineva să aibă grijă de discipolul mesager și pe alții să contacteze bătrânii sectei sale, adunându-și forțele în speranța de a face o impresie bună în Cetatea Fluturilor și de a-și recâștiga astfel o parte din demnitate.

Grupul a pornit din vârful Sisheng în forță, traversând cerul spre Cetatea Fluturilor ca sute de stele căzătoare. De unde stătea Li Wuxin pe sabia sa, în fruntea flotei, în timp ce zburau prin nori, nu se putea abține să nu arunce o privire în lateral către discipolii celei mai importante secte din tărâmul inferior al cultivării. Nu se așteptase niciodată că într-o zi va merge la luptă alături de o astfel de gloată, tocmai oamenii pe care îi disprețuise toată viața. Pentru o clipă, sentimentele lui au fost destul de contradictorii. Călătorind cu viteza sabiei, grupul a străbătut o mie de mile într-o clipită. Curând, norii din fața lor s-au despărțit, dezvăluind un flux de lumină demonică sângerie care se îndrepta direct spre cer, iar Li Wuxin nu mai avea niciun gând pentru chestiuni legate de tărâmul superior sau inferior al cultivării.

În aer plutea o imensă și strălucitoare formațiune de lumină roșie, care acoperea întreaga lungime și lățime a localității, delimitată cu precizie în pătrate, ca pe o tablă de șah. Pe acea tablă de șah, ca niște figurine sculptate, pluteau siluetele locuitorilor morți: cinci sute de familii, peste o mie de suflete, atârnând în aer ca o pădure densă de carne umană.

Li Wuxin strigă fără să se poată stăpâni, „Chiar este... Formațiunea de șah Zhenlong!”

Xue Zhengyong, cu o expresie sumbră, se întoarse către liderul conacului Bitan. „Li-zhuangzhu, voi duce oamenii mei în partea de sud-est, dar va trebui să te rog să te ocupi tu de nord-vest. Trebuie să rezistăm până sosesc celelalte secte.”

Erau probleme mai urgente decât folosirea prezumțioasă a pronumelui „noi” de către Xue Zhengyong, așa că Li Wuxin se mulțumi să dea din cap. „Am înțeles, am înțeles.”

Xue Zhengyong își strânse respectuos pumnul, apoi îi conduse pe discipolii Vârfului Sisheng din nori pentru a ateriza în partea de sud-est a Cetății Fluturilor. Bariera defensivă pentru care discipolii Conacului Bitan sângeraseră și muriseră era pe punctul de a se prăbuși, câmpul său de energie spirituală slăbind cu fiecare minut. Dincolo de bariera translucidă rătăceau mulțimi de cadavre umblătoare.

„Chu Wanning!” Xue Zhengyong zări un bărbat în veșminte albe fluturând în fața barierei, lângă o siluetă îmbrăcată într-o armură argintie-albastră. „Ce s-a întâmplat?” strigă el. „Bariera e ireparabilă?”

Chu Wanning era la fața locului de ceva timp. Cel mai bun zongshi al barierelor stătea chiar acolo — Xue Zhengyong nu înțelegea de ce acesta era încă într-o stare atât de jalnică. Dar strigătele lui nu au primit niciun răspuns. Xue Zhengyong era pe punctul de a încerca din nou când Mo Ran s-a întors și i-a făcut semn să tacă. „Unchiule, șșș. Vino aici.”

Xue Zhengyong s-a apropiat. „Ce este?”

„Nu-l deranja.” Mo Ran arătă spre Chu Wanning. Deși stătea drept și înalt, avea ochii închiși și palmele lipite de piept, iar buzele îi erau complet lipsite de culoare.

Xue Zhengyong se sperie. Se aplecă să-i ia pulsul lui Chu Wanning, apoi întrebă alarmat: „Proiecție spirituală?”

"Da. Sunt numai fantome acolo, câteva mii. Dar nu am găsit-o pe Luo Xianxian, așa că probabil este mai adânc în cetate. Nu știm încă ce se întâmplă sau ce pune la cale tipul ăla, așa că s-a dus să o întrebe pe Luo Xianxian.„

”Fata e deja un fantomă malefică care a înnebunit! Ce e de întrebat?„ Xue Zhengyong se lovi de coapsă de furie. ”Acum e mai important să întărim bariera!"

„Nu!” spuse Mo Ran aspru. „Shizun și-a proiectat temporar sufletul folosind Proiecția Sufletului tocmai pentru că acolo sunt doar morți. În felul acesta, poate intra fără să alerteze inamicul. Dacă întărim bariera acum, va fi ucis!”

„Ce?!” exclamă Xue Zhengyong, panicat. „Rămâi aici și supraveghează-l; eu mă duc să-i spun lui Li Wuxin!”

Mo Ran încuviință. „Voi trimite un semnal albastru imediat ce sufletul lui Shizun se întoarce; apoi putem începe să reparăm bariera din toate direcțiile. Dar înainte de asta, unchiule, nu trebuie să le permiți sub nicio formă să o repare. Dacă o fac, miile de fantome vor intra în delir. Shizun este doar un suflet fără trup acolo; nu se va putea apăra.”

„Știu! Știu deja!” Înainte să-și termine răspunsul, Xue Zhengyong deja se îndreptase în viteză spre Li Wuxin.

Mo Ran ridică privirea spre bariera care era pe punctul de a ceda.

„Nu mai avem timp.” Mo Ran se întoarse și îi vorbi în șoaptă. „Probabil că ai găsit-o până acum pe Luo Xianxian, nu-i așa, Shizun?” Îngrijorat, Mo Ran întinse mâna fără să se gândească și o strânse pe cea rece ca gheața a lui Chu Wanning. „Încă puțin...”

În acel moment, Shi Mei ateriză în apropiere împreună cu Xue Meng și restul grupului. Când ridică privirea din mulțime, fu întâmpinat de imaginea neașteptată a celor doi din fața barierei, cu mâinile împreunate. Îngheță, iar culoarea dispăru din fața lui. Își mușcă buza și întoarse încet capul.

Capitolul 93: Shizun al acestui Venerabil, cine îndrăznește să-l atingă?!

Sufletul viu al lui Chu Wanning rătăcea în interiorul barierei.

Oriunde mergea, găsea fantome rătăcitoare și umbrele sufletelor pierdute. Dar lucrul cu adevărat ciudat erau cadavrele mutilate — inima fiecăruia dintre ele fusese scoasă înainte de moarte. Piepturile lor erau goale, unele cu artere și bucăți de carne atârnând în afara cavității goale, altele cu oasele albe ale cutiei toracice vizibile.

Chu Wanning știa că ceva nu era în regulă aici. Dar bariera defensivă din jurul Cetății Fluturilor slăbea pe zi ce trecea și nu putea să mai zăbovească. Se îndreptă în grabă spre Conacul Chen.

Când ajunse, găsi patru cazane, fiecare de înălțimea unei jumătăți de om, așezate în afara Conacului Chen, în cele patru puncte cardinale. Din fiecare cazan ieșeau fumuri din ce în ce mai dense, în nuanțe de roșu, albastru, maro și auriu, în loc de alb, cum era de obicei. Sub toate cele patru cazane erau aprinse focuri, iar fiecare era umplut până la refuz cu sânge. Când se apropie, Chu Wanning a descoperit că sub sângele clocotitor se aflau grămezi de carne roșie.

Inimi umane.

Aici se aflau inimile smulse din trupurile celor decedați — cazanele erau pline cu ele.

„Nisip adunat într-un turn...”, murmură Chu Wanning. Deodată înțelese de ce, chiar și după multe săptămâni de căutări, nu găsiseră nici urmă a persoanei care urmărea esența spirituală. Cine ar fi crezut că nebunul ar fi mers atât de departe!

Așa-numitul „Nisip adunat într-un turn” era o tehnică prin care inimile a sute de oameni care posedau aceeași esență elementară erau scoase și adunate împreună. Puterea rezultată, întărită de resentimentul morților, deși nu era atât de mare ca cea a unei esențe spirituale adevărate, era totuși substanțială pentru o perioadă scurtă de timp. Dar de ce Cetatea Fluturilor? De ce Luo Xianxian...

Chu Wanning păși în conacul Chen, cu curțile și sălile în haos, iar conținutul și mobilierul împrăștiate pe podea. Acolo îi găsi pe proprietar și doamna Chen atârnând de grinzile tavanului, amândoi cu inimile scoase. Cu toate acestea, spre deosebire de locuitorii din afara cetății, ei nu reînviaseră, din motive evidente – ambele corpuri fuseseră sfâșiate în fâșii de la talie în jos de o forță sălbatică, iar rămășițele mutilate nu mai aveau nici măcar o vagă asemănare cu picioarele.

Chu Wanning a făcut un tur prin sala principală, dar nu a găsit-o pe Luo Xianxian. A continuat să înainteze. În camera altarului ancestral al familiei Chen, a zărit un bol cu carne tocată așezat în fața fiecărei tăblițe comemorative, ca și cum ar fi fost o ofrandă. O inspecție mai atentă a revelat jumătate de glob ocular amestecat în carne și un segment de deget...

Simțind cum îi urcă fierea în gât, Chu Wanning se pregătea să plece când un râs cristalin se auzi de sus. Ridică brusc privirea. Felinarele albe din hârtie se legănau în timp ce lumânările din interior se aprindeau una câte una.

Luo Xianxian stătea pe o grindă de tavan, îmbrăcată în veșminte de nuntă de un roșu aprins și cu picioarele goale, delicate ca jadul, atârnând în aer. Se legăna ușor înainte și înapoi, înclinând capul în timp ce îl privea pe Chu Wanning. Râse. „Uh-oh. M-ai găsit.”

Nu arăta diferită față de înainte. Dar, în spatele expresiei vesele, sufletul ei nu mai era deloc ca al fetei timide pe care Chu Wanning o cunoscuse cândva. Ochii ei erau tot mari și rotunzi, dar acum străluceau de un roșu demonic, aroganți și neîmblânziți, arzând ca o flacără.

Luo Xianxian devenise un demon.

Tianwen putea interoga o fantomă o singură dată, iar Chu Wanning deja făcuse asta când venise în Cetatea Fluturilor pentru a exorciza răul; nu ar mai fi funcționat din nou în cazul ei. Tot ce putea face acum era să suprime natura demonică din sufletul ei, să-i readucă conștiința inițială și să încerce să vorbească cu ea.

„Luo Xianxian, de ce ești aici?” În timp ce Chu Wanning vorbea, mâna ascunsă în mânecă era deja pregătită să lanseze o vrajă.

„Pfft. Pentru că așa vreau”, spuse fata micuță. „Nu e treaba ta.”

Chu Wanning scutură capul, sprâncenele lui erau atât de strânse încât păreau că o cicatrice fusese sculptată între ele. „Acolo, în vasele de ofrandă... acela este fratele mai mic al lui Chen Bohuan?”

„Oh, el.” Luo Xianxian vorbi de parcă nu-i păsa deloc. „Doar rândul din stânga. Rândul din dreapta este micuța târfă Yao.”

Chu Wanning o privi șocat.

„Atâția bărbați pe lume și ea a trebuit să-mi fure soțul, doar pentru că e fiica guvernatorului. Nu merită decât să fie făcută tocătură!”

Luo Xianxian era prea departe. Temperamentul ei actual nu mai avea nicio legătură cu felul în care se purta în viață și nici nu-l recunoștea pe bărbatul din fața ei ca fiind „Yanluo-gege”, cel care luptase odată pentru a o disculpa.

Auzind că doamna Chen-Yao a avut aceeași soartă, inima lui Chu Wanning s-a înmuiat. „Atunci...”, a continuat el cu voce joasă, „fiica cea mică a familiei Chen...”.

„A fost bună cu mine, n-aș trata-o rău.” Luo Xianxian zâmbi, buzele ei roșii ca sângele, parcă vopsite cu sânge. Își frecă burta și spuse veselă: "De aceea e aici. Am mâncat-o. Acum, surioara mea va fi mereu cu mine și nimeni nu o va mai necăji."

”Chiar ai înnebunit." O lumină orbitoare izbucni din palma lui în timp ce vorbea, strălucirea aurie iluminând instantaneu colțurile întunecate ale camerei. Luo Xianxian țipă surprinsă când Chu Wanning sări în picioare și aruncă un blestem fără greș pe fruntea ei. Un țipăt demonic umplu camera.

Chu Wanning nu pierdu timpul. În câteva secunde, invocă zece lanțuri aurii pentru a o lega. Își apăsă vârfurile degetelor albe și subțiri pe mijlocul frunții ei, ochii îi sclipeau de foc și fulgere, iar expresia lui era întunecată ca norii de furtună. Buzele lui subțiri și palide se despărțiră ușor, în timp ce rostea o incantație.

Ochii lui Luo Xianxian se bulbucară, iar saliva îi curgea din colțul gurii. Fața ei, odată frumoasă, se contorsionă în forme terifiante sub puterea incantației. „Taci! Dă-mi drumul! Sânge pentru sânge! Nu am făcut nimic rău!” Chu Wanning nu-i dădu atenție, cu ochii reci și coborâți, în timp ce lumina de la vârful degetelor sale strălucea din ce în ce mai puternic. Ea începu să țipe isteric. "Dă-mi drumul! Lasă-mă în pace! Mă doare capul! Mă doare! Nu mai suport!"

Ea țipă și plânse, apoi se opri brusc. O lumină roșie sinistră îi aprinse ochii, iar colțurile buzelor i se ridicară în mod înfiorător. Ea chicoti încet. ”Asta voiai să auzi?"

Speriat, Chu Wanning își smulse mâna și sări înapoi, ochii lui de phoenix mărindu-se. Se văzu o mișcare rapidă și albă; el evită la timp Lovitura Distrugătoare de Suflet a lui Luo Xianxian, iar mătasea robei sale se așeză ușor în jurul lui, în timp ce ateriza la o distanță considerabilă, pe verandă.

Luo Xianxian se îndreptă încet, agonia falsă de acum câteva secunde dispărând complet. Vraja de Purificare nu o afectase deloc; dimpotrivă, părea chiar mai puternică decât înainte. „Chiar credeai că o vrajă de Purificare măruntă ar putea să mă doboare?” Luo Xianxian râse disprețuitor. „Am devorat forța vitală a peste o mie de oameni din această cetate. Sunt pe punctul de a-mi cultiva un corp de carne. Și când îl voi avea, îmi voi lua soțul înapoi din lumea de dincolo și vom părăsi acest loc, pentru a nu ne mai despărți niciodată. Cum aș putea să te las să distrugi totul când sunt atât de aproape?!”

Luo Xianxian de odinioară dispăruse; tot ce mai știa acum era dorința de a fi pentru totdeauna cu Chen Bohuan. Lui Chu Wanning îi veni o idee. Cu voce joasă, întrebă: „Cine ți-a spus că poți cultiva un corp în felul acesta?”

„Ce-ți pasă ție?”

„Oricine ar fi fost, a mințit”, răspunse Chu Wanning cu răceală. „Corpul tău original nu mai există; singura modalitate de a obține altul este prin ciclul reîncarnării. Nu există așa ceva ca renașterea prin consumarea forței vitale a o mie de oameni. El te-a păcălit să măcelărești locuitorii cetății pentru a le aduna inimile în scopuri personale.”

Ochii lui Luo Xianxian erau larg deschiși de șoc. „Imposibil! El nu m-ar minți!”

„Cine este «el»?”

„El... el este...” murmură ea repetat. Se strânse de cap și țipă: "Nu știu! Nu știu! Vreau un corp! Vreau să trăiesc! Eu nu vreau să mor! El nu m-a mințit... el nu m-a mințit... Tu ești cel care minte... Așa este, tu ești cel care minte!" Cu o învârtire a mătăsii roșii, fantoma se repezi spre Chu Wanning, cu ghearele întinse.

În acel moment, un bum amenințător răsună din ceruri. Chu Wanning se feri de atacul lui Luo Xianxian și privi în sus, descoperind o crăpătură lungă și îngustă în bariera defensivă, care nu mai putea rezista în fața energiei copleșitoare a resentimentelor din cetate. Energia vitală a celor din afară se infiltra prin crăpătură, iar în întreaga cetate se auzeau urletele morților vii.

Bariera era pe punctul de a se rupe. Nu mai avea timp. Dacă nu-i reda conștiința lui Luo Xianxian în curând, nu avea de ales decât să o omoare.

Și odată cu ea, ultima lor speranță.

În afara barierei, Li Wuxin privea în sus, la crăpătura îngrozitoare din aer. „Încă nu reparăm bariera?!” strigă el la Xue Zhengyong. "Trebuie să începem să o reparăm! Dacă se rupe și o mie de morți vii ies în valuri, nu vom putea să-i oprim pe toți!"

”Încă puțin!" Xue Zhengyong era la fel de sumbru, iar picături mari de sudoare îi curgeau pe frunte. ”Nu o repara încă. Yuheng este încă înăuntru. Mai așteaptă puțin."

Li Wuxin înjură încet. Inima îi bătea cu putere la vederea barierei crăpate ca un ou. El răcni: „Dacă bariera cedează, cât sânge crezi că se va vărsa?! Cum vei răspunde atunci întregii lumi a cultivării?” Se întoarse brusc și strigă la discipolii săi: „Ați trimis cererile de ajutor? Când vor ajunge celelalte secte?!”

Discipolul care se ocupa de mesaje era ud de transpirație. „Celelalte opt secte mari au spus toate că este o problemă gravă care trebuie raportată mai întâi liderilor lor. Liderii și bătrânii sectelor vor trebui să discute înainte de a putea trimite ajutor.”

Fața lui Li Wuxin se întunecă și mai mult. "Dar Secta Rufeng? Nangong-xianzhang a fost întotdeauna curajos. Cu siguranță el nu este atât de laș."

”Um…" În timp ce discipolul căuta cuvinte pentru a răspunde, talismanul de comunicare a început să strălucească din nou. El l-a citit repede și a anunțat, plin de bucurie: ”Secta Rufeng vine! Tocmai au trimis veste – trimit oameni chiar în acest moment!"

Într-adevăr, în zece minute, un zid de nori albaștri apăru la orizont. Pe măsură ce se apropiau, cei care priveau văzură că nu erau deloc nori, ci o mulțime de aproape o mie de cultivatori, fiecare îmbrăcat într-o mantie albastră împodobită cu simbolul sectei Rufeng și zburând prin cer pe săbii aliniate în formațiune strictă.

În frunte se aflau Nangong Si și Ye Wangxi. Nangong Si călărea pe lupul său zânesc Naobaijin, cu un arc de jad pe umăr și o tolbă plină în spate. Avea un aer impunător, aroganța și neînfrânarea tinereții fiind evidente pe chipul său. Ye Wangxi era îmbrăcat în negru, ca și înainte. Cu o mantie brodată cu cocorul Rufeng aruncată peste umeri, arăta în proporție de șapte părți chipeș și trei părți frumos.

„Ce e asta?!” Nangong Si văzu starea jalnică a barierei și își pierdu imediat cumpătul. Privirea lui furioasă scrută mulțimea, trecând peste toate persoanele din tărâmul inferior al cultivării, de pe Vârful Sisheng, pentru a se opri asupra singurei persoane care era măcar pe măsura lui: liderul Conacului Bitan. "Li Wuxin! Nu vezi crăpătura din barieră? Ce stai acolo? Nu știi să o repari?!"

Li Wuxin era cu mult mai în vârstă decât Nangong Si, dar Nangong Si era singurul moștenitor al celei mai importante secte din lumea cultivării. Li Wuxin nu putea decât să zâmbească și să îndure, chiar dacă toată fața i se înroși la mustrare. „Tinere stăpân Nangong, trebuie să te informez că bariera rămâne în stare de degradare doar la insistența lui Xue-zhangmen.”

Și cu asta, cartoful fierbinte a fost aruncat către Xue Zhengyong.

„Vârful Sisheng?” Nangong Si aruncă o privire către Xue Zhengyong și scoase un hmph, probabil de dispreț. Făcu un semn cu mâna și se întoarse către servitorul său personal. „Du-te și repară nenorocirea asta. Toată agitația asta m-a făcut să cred că e ceva grav.”

Ye Wangxi încercă să-l oprească. „Tinere stăpân...”

Dar Nangong Si nu-i acordă nici măcar o privire. Și mai ciudat, Song Qiutong venise și ea. Fața îi era ascunsă în spatele unui voal de mătase albă, iar ochii îi erau în jos, cuminți și ascultători ca întotdeauna, dar astăzi stătea lângă Nangong Si, nu lângă Ye Wangxi.

Secta Rufeng era extrem de rapidă și nu se supunea decât propriilor lideri. Acest lucru era valabil mai ales pentru însoțitorii personali ai lui Nangong Si; grupul lor păși în sincron, ignorând complet orice încercare de explicație, și se apucă imediat să așeze sigiliile și formațiunile pentru a repara bariera.

„Așteptați!” Xue Zhengyong a întrerupt succesiv încercările a patru sau cinci persoane, dar când s-a întors, altcineva formase deja sigiliul de reparare și îl trimisese zburând într-o dâră de lumină albastră spre crăpătura din barieră. Sângele i se scurse din fața lui Xue Zhengyong. „Yuheng!”

Se auzi un bubuit brusc și scântei zburară în toate părțile. În fracțiunea de secundă înainte ca sigiliul să ajungă la crăpătura din barieră, acesta fu tăiat în două de o străfulgerare roșie ca un fulger sângeros.

Toate capetele se ridicară pentru a vedea un tânăr stând pe sabia sa în aer, în fața barierei, cu o viță de salcie în mână. Trăsăturile sale erau luminoase și prietenoase, ca și cum ar fi fost scăldate în căldură, dar în acel moment, ochii lui erau tăioși și hotărâți, privirea lui aprinsă ca frunzele viței din mâna sa, strălucind cu o lumină roșie ca sângele și izbucnind în scântei.

Deasupra lor, Mo Ran încruntase sprâncenele. „Nu am spus că nimeni nu are voie să atingă bariera asta?”, întrebă el cu voce sumbră. „Spune-mi, ești surd sau prost?!”

Poate că îl ura pe Chu Wanning, dar asta era între ei doi. Fie în viața trecută, fie în aceasta, sub pedeapsa cu moartea, nu ar fi permis nimănui, în afară de el însuși, să atingă măcar un fir de păr de pe capul lui Chu Wanning. O spusese și înainte – numai el avea dreptul să-l omoare pe cel pe care îl ura; numai el avea dreptul să-l distrugă, să-l chinuie.

În accesul său de furie, sălbăticia din viața sa trecută ieși la iveală, reflectându-se în comportamentul său, care era complet diferit de atitudinea sa obișnuită de tânăr stăpân jucăuș și ușor de mulțumit. Xue Zhengyong, Xue Meng și chiar Shi Mei erau uimiți, ca să nu mai vorbim de discipolii Sectei Rufeng.

Capitolul 94: Acest Venerabil vede din nou Fisura Cerească

O expresie de nemulțumire apăru pe chipul lui Nangong Si, privirea lui fiind întunecată ca fierul topit. El privi în jur, iar ochii lui se opriră asupra armei sfinte roșii aprinse a lui Mo Ran, înainte de a continuacăutarea. „Cine e acela?”

„Este gongzi din Vârful Sisheng, cu numele de familie Mo”, răspunse Ye Wangxi.

„Mo?” Nangong Si încruntă ușor sprâncenele. „Cel care a fost ridicat de pe străzi acum câțiva ani?”

„Mm.”

Nangong Si îi aruncă lui Ye Wangxi o privire încruntată.„Îl cunoști?”

„Am locuit în aceeași curte la Izvoarele Florilor de Piersic.”

Nangong Si râse disprețuitor. Nu se știa ce voia să spună, dar când Ye Wangxi îi văzu reacția, chipul său frumos păli, pleoapele i se coborâră, își strânse buzele și tăcu.

„Dacă tot așteaptă, mai bine îi acord puțină atenție”, spuse Nangong Si. „Un maestru al unei arme sacre la o vârstă atât de fragedă? Trebuie să văd de ce e în stare.”

Mo Ran, însă, nu acorda nicio atenție membrilor Sectei Rufeng. Se întoarse spre cetate, cu mantia fluturând în vânt. Bariera era deja crăpată; nu mai era mult timp...

Chu Wanning, nu ai terminat încă?

Unghiile lui Luo Xianxian sfâșiară perdeaua de mătase. Pânza albă flutură, iar materialul simplu se rupse în nenumărate bucăți care căzură ca fulgii de zăpadă.

Chu Wanning simți o prezență extrem de familiară, dar nu reuși să-și dea seama ce era. În cele din urmă, ochii i se măriră. „Tianwen?!” Nu, nu era Tianwen. Dar, în timp ce schimba lovituri cu ea, simți o energie incredibil de asemănătoare cu a lui Tianwen emanând din ea.

Perdelele interioare ale casei întinse a familiei Chen erau ca o ceață fină, iar înăuntru se aflau un suflet viu și o fantomă malefică. Au schimbat zeci de lovituri. Cu fiecare lovitură, ceața din mintea lui Chu Wanning se risipea puțin, până când a realizat brusc — totul avea sens. „Salcia care smulge inima...”

Luo Xianxian era deja moartă, corpul ei fiind incinerat până la cenușă. În timpul primei lor întâlniri, ea a trebuit să folosească corpul doamnei Chen pentru a bântui familia. Atunci, de ce era capabilă să-și arate adevărata formă acum?

Bărbatul misterios luase o ramură uscată din Salcia care smulge inima și fabricase un înveliș temporar în care să locuiască sufletul ei. Inimile înfierbântate ale locuitorilor din cetate, ceața aburindă de fum colorat. Metal, apă, foc, pământ... toate așteptau doar lemnul: corpul lui Luo Xianxian, făcut din Salcia care smulge inima.

Ce plănuia bărbatul acela?

Oare se deranjase atât de mult doar pentru ca Luo Xianxian să-și recâștige trupul și să-și croiască drum cu sânge în tărâmul fantomelor pentru a fi din nou alături de Chen Bohuan? Cine ar fi făcut atâtea pentru ea? La urma urmei, nu avea rude în viață.

Rude... O rudă!

O amintire îi trecu prin minte lui Chu Wanning, iar sângele îi năvăli în vene. Își aminti că, atunci când o întâlnise prima dată pe Luo Xianxian, ea îi spusese ceva. Avea un frate care dispăruse cu mulți ani în urmă... Oare era el?

„Toți cei care îmi stau în cale vor muri!”

În acel moment, Luo Xianxian avea un corp fizic, în timp ce Chu Wanning era doar un suflet viu. Deși puterile ei spirituale nu se puteau compara cu ale lui, ea era solidă, iar el era aer — pentru moment, erau egali. Într-o clipită, unghiile ei roșii ca sângele se năpustiră asupra inimii lui. Chu Wanning se feri rapid pentru a-și proteja sufletul, apoi întoarse palma și o lovi ușor între sprâncene.

„E inutil. Încearcă de câte ori vrei, vraja de purificare nu-mi poate face rău!” Ea râse sălbatic, aruncând capul pe spate și urlând spre cer. În jurul lor, grupuri de cadavre din Cetatea Fluturilor îi răspunseră strigătului. „Toate spiritele rătăcitoare, ascultați porunca mea! Veniți să vă ospătați cu carne și să vă potoliți setea cu sânge!”

Țipete și urlete îngrozitoare umplură aerul. Cetatea Fluturilor se scufundase într-un haos total, iar morții vii, frenetici și fără inimă, se adunaseră la conacul Chen la chemarea ei. Cadavrele umblătoare se revărsau ca un potop, țipând și urlând ca valurile care se sparg sub vântul urlător. Țipetele îngrozitoare erau ca strigătele de pe un câmp de luptă și, dintr-o dată, toți cei din interiorul și exteriorul barierei le auzeau cu o claritate îngrozitoare.

În afara barierei, cultivatorii stăteau zguduiți. În interior, Chu Wanning lupta singur.

Se vedea doar silueta lui, sufletul lui singuratic, o dungă albă în fața lui Luo Xianxian. Ea râdea cu bucurie, nebunia și mizeria inundându-i adâncul ochilor. Dar un domn este ca bambusul, cu o integritate neclintită, iar Chu Wanning a rămas impasibil chiar și în fața a sute de fantome. Doar sprâncenele îi erau încruntate, iar ochii îi erau întunecați de o umbră sumbră. „Luo Xianxian, îți amintești ce mi-ai spus odată?”

„Hm?” Nu se așteptase să-i pună o astfel de întrebare și a fost puțin luată prin surprindere.

Chu Wanning profită de confuzia ei momentană pentru a sări pe acoperișul curții conacului Chen într-o fâlfâitură de robe albe. Cizmele lui de mătase, imaculate și nepătate, ateriză ușor pe marginea streșinii din lemn de santal negru. „Odată mi-ai spus că nu vrei să devii o fantomă malefică. Ai spus că nu vrei să rănești pe nimeni.” Pe măsură ce tonul vocii lui scădea, vântul începu să se întețească în jurul lor.

Chu Wanning ridică privirea și văzu cadavre care se înghesuiau spre ei din toate direcțiile. Își încruntă ușor sprâncenele și ridică mâinile, mânecile largi fluturând în vântul înfiorător. Între mâini strălucea o lumină aurie. „Iartă-mă.”

În același moment, mii de liane de salcie răsăriră din pământ.

Găuri după găuri se deschiseră în pământ sub râurile de sânge și mulțimile de cadavre din Cetatea Fluturilor, în timp ce salcii puternice izbucneau din pământ. Vița strălucea de un galben orbitor, ca niște lanțuri sclipitoare, și legă fiecare cadavru care fugea cu ramurile sale.

Chu Wanning avea ochii închiși, părul lung bătându-i sălbatic în fața unui chip rece ca zăpada topită într-un pârâu de munte. „Tianwen”, strigă el cu voce sumbră, „Zece mii de sicrie”.

Ochii lui se deschiseră brusc, strălucind ca fulgerul.

Rândurile de salcii plângătoare aurii străluceau intens, iar ramuri nenumărate răsăreau și creșteau în număr mare, prindând cadavrele care mergeau, urlând și zbătându-se. În secunda următoare, o crăpătură se deschise în fiecare salcie. Pe măsură ce găurile se lărgeau, copacii trăgeau morții în întuneric și îi închideau brutal înăuntru.

Zece mii de sicrie.

Cea mai mare salcie plângătoare dintre toate a răsărit din curtea casei familiei Chen. Rapidă ca cea mai ascuțită săgeată, vița ei a zburat după Luo Xianxian, care se ferea. Cu toate acestea, fata avea acum un corp făcut din salcia care smulge inima. Salcia care smulge inima, Tianwen, Jiangui — toate ramuri ale aceluiași copac ceresc, aduse în tărâmul muritorilor de către Venerabilul Gouchen. Astfel, cele Zece Mii de Sicrie ale lui Tianwen nu au putut să o ajungă imediat pe Luo Xianxian, mică și rapidă.

Phoenixul brodat cu aur de pe rochia ei roșie aprinsă se învârtea în vântul turbulent, în timp ce salcia uriașă se năpustea după ea, smulgându-se din pământ, ridicându-se tot mai sus, străpungând bariera și întinzându-se spre cerul de deasupra.

De cealaltă parte a barierei, mulțimea era șocată și tăcută în fața acestui copac care zguduia cerul. Cei cu puteri spirituale mai slabe nu puteau suporta; picioarele le cedau sub prezența apăsătoare a zongshi-ului și cădeau greu în genunchi.

Salcia formată din energia spirituală a lui Tianwen creștea tot mai mult, până când părea că va ajunge chiar la luna strălucitoare. Chu Wanning își dezlănțuise puterile spirituale într-un mod nemaivăzut până atunci. Printre cultivatorii care înconjurau Cetatea Fluturilor, mulți aveau ochii însângerați, iar chiar și Nangong Si, cu toată cultivarea sa, respira cu dificultate, pieptul îi era strâns și inima îi bătea rapid. Strânse din dinți. „Există un astfel de personaj la Vârful Sisheng? Cine este acest Bătrân Yuheng?”

Lângă el, Li Wuxin rămase impasibil; era totuși liderul unei secte; putea face față unei astfel de situații. „Nangong-gongzi, acest om este Chu Wanning, îți spun eu!”

„Ce?!” Această veste surprinzătoare, pe lângă presiunea spirituală deja intensă, era prea mult. Nangong Si se înecă și scuipă o gură de sânge. „Este... Chu-zongshi?”

„Tinere stăpân, te rog, nu mai vorbi.” Văzând că era rănit, Ye Wangxi ridică o mână și apăsă două puncte meridiane pe corpul lui Nangong Si pentru a-l ajuta să-i circule puterile spirituale. Cu toate acestea, în mod neașteptat, Nangong Si nu era deloc recunoscător. Îl împinse brutal pe Ye Wangxi și își șterse sângele de pe buze. „Nu mă atinge.”

Ye Wangxi tăcu.

„Ye-gongzi, permite-mi.” Song Qiutong se oferise în șoaptă.

Fiind o frumusețe cu o constituție delicată, ea nu a fost foarte afectată. A pășit cu grație, ochii ei frumoși fiind delicati și temători în timp ce îl privea pe Ye Wangxi.

Totuși, de data aceasta, Ye Wangxi nu părea la fel de prietenos ca la prima lor întâlnire — el a ignorat-o complet.

Fiind tratată cu răceală, Song Qiutong se întoarse să-l privească pe Nangong Si cu ochii plini de lacrimi. Atitudinea lui Nangong Si față de ea era mult îmbunătățită față de prima lor întâlnire, dar și el o respinse. „Nu am nevoie de ajutorul tău. Am fost doar șocat să aud de cineva pe care nu am văzut de mulți ani. Nu sunt atât de slab. Dacă ai timp liber, du-te și ajută-i pe alții.”

De unde stătea, Mo Ran nu observă deloc schimbul de replici dintre Song Qiutong și cei doi gongzi ai Sectei Rufeng. Se lăsase lângă trupul neînsuflețit al lui Chu Wanning și ridică capul pentru a privi sufletul viu al lui Chu Wanning angajat în lupta aprigă cu Luo Xianxian în interiorul barierei. Se uită la acea armată de cadavre temporar sigilate de mii de sălcii, inima și mintea lui fiind cuprinse de alarmă și anxietate.

Folosirea unei vrăji ca aceasta, chiar și în circumstanțe normale, ar epuiza puterile spirituale ale oricui — și, mai mult, sufletul lui Chu Wanning era în acel moment în afara corpului său. Cât de ridicol de puternic era acest om...

Înainte ca Mo Ran să-și poată termina gândul, un strigăt asurzitor sfâșie aerul.

În cele din urmă, Salcia Care Smulge Inima nu a fost pe măsura lui Tianwen. Sub luna singuratică, Luo Xianxian era legată de vițele de salcie, ramuri și frunze care răsăreau rapid și o înghițeau rapid. Copacul colosal, care se înălța până la cer, o învăluia complet în trunchiul său. În cele din urmă, salcia străveche care atinsese norii se micșoră încet spre pământ, coborând treptat până când se ridică din nou la același nivel cu celelalte salcii.

Până acum, bariera fusese complet distrusă. Dar, deoarece cele Zece Mii de Sicrie conjurate de Tianwen încă țineau captive zeci de cadavre umblătoare, pericolul era încă ținut la distanță.

Chiar și așa, Xue Zhengyong nu îndrăzni să-și slăbească vigilența și ordonă oamenilor din Vârful Sisheng să stea de pază în fața fiecărei sălcii. Ceilalți se îndreptară direct spre curtea conacului Chen. Într-o situație atât de gravă, Mo Ran nu se gândi de două ori; îl luă imediat pe Chu Wanning în brațe și se grăbi să se alăture celorlalți.

Când grupul a ajuns, salcia veche care o lega pe Luo Xianxian se transformase într-un sicriu. Fata zăcea înăuntru, cu o expresie care oscila între sălbăticie și tristețe, ochii ei uneori răi, alteori îndurerați. Două voci distincte ieșeau de pe buzele ei, schimbându-se una cu alta. Prima era plină de nebunie și răbufnea: "De ce mă împiedicați! De ce mă împiedicați! Meritați cu toții să muriți! Fiecare dintre voi!„ Cealaltă voce era blândă și neajutorată: ”Yanluo-gege, tu ești... tu ai venit? Te rog, te implor, salvează-mă... Nu vreau să fac rău oamenilor. Te rog..." Cele două voci se auzeau alternând, până când, după un timp îndelungat, în sicriu se așternu tăcerea.

În acest moment, puterea spirituală a sufletului viu al lui Chu Wanning era la limită; abia mai rezista. Cu toate acestea, bazându-se doar pe voința sa, apăsă cu degetele între sprâncenele fetei din sicriu. „Spune-ți numele.”

Fata fantomă deschise încet ochii; erau încă de un roșu violent.

„Ai grijă!” strigă Li Wuxin. Tocmai când era pe punctul de a se năpusti asupra fetei pentru a-i curma viața, Chu Wanning arătă cu degetul și un fulger se abătu asupra lui Li Wuxin, oprindu-l din drum.

„Chu Wanning, tu...!”

Chu Wanning îl ignoră. Ochii lui erau ațintiți asupra fetei delicate care se ridica ezitantă din sicriul de salcie. Nu era nici urmă de intenție ucigașă în ochii ei roșii ca sângele. În schimb, erau plini de panică și dezorientare, iar ea răspunse încet: „Eu sunt Luo Xianxian.”

Când Chu Wanning auzi răspunsul ei, răsuflă în sfârșit ușurat. Genele îi clipiră, iar proiecția sufletului său viu se estompa. O clipă mai târziu, bărbatul din brațele lui Mo Ran se mișcă ușor. Mo Ran îl așeză repede jos, sprijinindu-l de un stâlp din curte. Se lăsă pe un genunchi, coborând la nivelul lui Chu Wanning. „Shizun, te-ai întors?”

Ochii de phoenix ai lui Chu Wanning erau amețiți și au trecut câteva secunde până când și-au recăpătat concentrarea. El a aruncat o privire către Mo Ran. Chu Wanning își epuizase prea mult puterile spirituale. Era un om cu un miez spiritual slab încă de la început, iar acum părea oarecum fragil, cu fața la fel de palidă ca atunci când sufletul îi ieșise din corp.

„Mn...”, răspunse Chu Wanning. Se sprijini de stâlp pentru o clipă, apoi se ridică cu grijă, folosindu-se de stâlp pentru a se susține. Cu pași lenți, se apropie de Luo Xianxian și coborî privirea pentru a o vedea.

Luo Xianxian rămase cu gura ușor deschisă, privindu-l șocată. „Yanluo-gege... De ce sunt aici? Ce s-a întâmplat?”

„Mai întâi, să lămurim lucrurile.” Corpul lui Chu Wanning era slăbit, dar ochii îi erau încă luminoși și pătrunzători. Trecu direct la subiect: „Spune-mi, cine ți-a fabricat corpul? Îți amintești? Este extrem de important.”

„Eu…”

Chu Wanning așteptă tensionat, unghiile lui aproape crăpând de cât de tare le înfigea în stâlpul de piatră.

„Nu-mi amintesc foarte clar, dar am câteva impresii...” mormăi Luo Xianxian. „Era un bărbat, el... el...”

Lângă ei, Xue Meng devenea nerăbdător. „Gândește-te mai bine!”

Luo Xianxian se chinuia să-și amintească, răscolindu-și memoria. „Atunci, totul era încețoșat; nu i-am văzut fața clar. Dar i-am auzit vocea; avea un accent ușor nordic... Cred... Poate... Ah!” strigă ea. Teroarea îi umplu fața. „Acum îmi amintesc! El este! El este! Mandarinele! Hoțul de mandarine!”

„Mandarinele ce?” mormăi Xue Meng. „Ce prostii...”

Cu toate acestea, Chu Wanning înțelese imediat: se referea la nebunul pe care îl întâlnise când era mică, cel care tăiase pomul de mandarine!

Era un bărbat din Linyi al cărui suflet murise la vârsta de douăzeci de ani.

Cine era...

Linyi. Nu putea fi Secta Rufeng, nu? Era...

În acel moment, un tunet puternic a răsunat în cer, iar Formațiunea de Șah Zhenlong care se întindea peste Cetatea Fluturilor a strălucit în roșu.

„Nu e bine!” strigă Xue Zhengyong. „Toată lumea, supravegheați cele Zece Mii de Sicrie! Probabil că creatorul formațiunii a observat că suntem aici – se apropie ceva!”

Nisipul zbura și resturile se împrăștiau, iar fumul și praful începeau să se ridice din toate părțile. Toți cultivatorii din Cetatea Fluturilor erau în alertă maximă, cu spatele lipit unul de altul și cu săbiile lungi în fața lor.

Ochii lui Chu Wanning se întunecară și se întoarse spre Luo Xianxian. "Ridică-te! Omul acela a lăsat o piesă albă de șah în corpul tău. Nu-l lăsa să te mai controleze. Te voi ajuta să o elimini. Odată ce piesa albă cade, pleacă imediat. Du-te în lumea de dincolo și întoarce-te în ciclul reîncarnării. Nu ai voie să rămâi în lumea muritorilor!" În timp ce vorbea, lumina se adună în palma lui și o lovi cu putere în piept pe Luo Xianxian. Dar, pe măsură ce energia spirituală trecu prin ea, nu era niciun semn de piesă albă din Formațiunea de Șah Zhenlong.

Chu Wanning îngheță. Un fior rece îi străbătu șira spinării, ca o scânteie rapidă — simți pericolul. „Pleacă, repede!”, strigă el.

Dar era prea târziu. Un țipăt ascuțit sfâșie aerul.

Inima Formațiunii de Șah Zhenlong din cer strălucea cu o lumină roșie sângerie și lovi ca un fulger corpul de salcie al lui Luo Xianxian. Pământul se cutremură, iar o lumină aprinsă răsună în ceruri.

„Luo Xianxian!”

Silueta fetei se contorsiona rapid în marea de foc și, într-o fracțiune de secundă, un firicel de suflet parfumat se ridică spre cer și se amestecă cu fumul arzător și miasmatic. Sufletul se amestecă cu fumul într-o singură entitate. Unde stătea odată Luo Xianxian, un flux de lumină verde-jad se îndreptă acum spre ceruri.

„O esență spirituală a lemnului?!” Sângele se scurse din fața lui Chu Wanning, iar ochii lui străluceau de ostilitate. Gândise greșit despre asta — gândise greșit despre toată treaba asta!

Când era în viață, Luo Xianxian trebuie să fi fost cineva care poseda o mare energie spirituală a elementului lemn. Răufăcătorul din culise nu oferea elementelor metal, foc, apă și pământ elementului lemn, Salcia care smulge inima. Mai degrabă, aștepta ca miasma uriașă de resentimente să se contopească în acel tunet și să lovească corpul lui Luo Xianxian, transformând spiritul ei plin de resentimente într-o sursă de energie pentru ceea ce mai rămăsese din Salcia care smulge inima.

Metal, lemn, apă, foc, pământ. Toate cele cinci elemente erau acum adunate. Această persoană avea tot ce-i trebuia...

Chu Wanning ridică capul și privi spre cer. Toată lumea privea spre cer. Totul se oprise; era o liniște îngrozitoare, terifiantă.

Deodată, pământul începu să se cutremure.

Era prea asemănător cu ceea ce el și Mo Ran văzuseră în cetatea antică Lin'an, în iluzia de la Izvoarele Florilor de Piersic. Deasupra Cetății Fluturilor, o fisură gigantică, de culoare violet-negru, despică cerul nopții. În interior, au văzut haos sângeros fără sfârșit, moarte, ciumă, ură, ca și cum ochiul diavolului însuși se deschidea încet în fața lor.

Li Wuxin a arătat spre crăpătură. „Iadurile infinite!”, a strigat el, cu vocea tremurândă. „Bariera către Iadurile infinite... s-a rupt! Firmamentul de deasupra Cetății Fluturilor este sfâșiat; poarta către tărâmul fantomelor este deschisă!”

Capitolul 95: Calamitatea din viața trecută a acestui Venerabil

Granița subțire care separa lumea yin de cea yang era departe de bariera solidă care fusese în vremurile străvechi. Rupturi și breșe ocazionale erau atât de frecvente în acele vremuri, încât abia mai trezeau îngrijorare în lumea cultivării.

Dar acum, un ochi sângeros se rupse brusc în cer, scăldând cerul și pământul într-o nuanță nefirească și înfiorătoare, în timp ce resturile zburau prin aer.

O calamitate care se întâmplă o dată într-o generație: Ruptura Cerească.

Nimeni dintre cei prezenți, cu excepția lui Mo Ran, nu fusese vreodată martor la o catastrofă atât de imensă. Fie că era vorba de Li Wuxin, cu părul alb, de Xue Zhengyong, experimentat în luptă, de Secta Rufeng din tărâmul superior al cultivării sau de Vârful Sisheng din tărâmul inferior al cultivării, fiecare dintre cele peste o mie de persoane adunate în fața Cetății Fluturilor era îngrozit, fără să știe ce să facă.

Mo Ran se simțea ca și cum ar fi fost lovit de fulger. Mirosul puternic al sângelui din viața sa trecută îl învălui, masacrul nemilos, vărsarea nesfârșită de sânge — asta era! Aceeași Fisură Cerească!

În viața sa anterioară, aici murise Shi Mei. El și Chu Wanning lucraseră împreună pentru a repara bariera. Dar energia sa spirituală limitată îl făcuse vulnerabil și fusese atacat de mulțimea de fantome și demoni care se revărsau din fisură, căzând de la o asemenea înălțime...

Dar asta nu trebuia să se întâmple încă, nu înainte de încă trei ani!

Mo Ran își amintea acea noapte înzăpezită cu mare claritate. Era imediat după Anul Nou. Resturi roșii de artificii aruncate zăceau pe pământul acoperit de zăpadă, iar mirosul slab de fum plutea în aer. Cu o seară înainte, sărbătorise Anul Nou împreună cu toți ceilalți, savurând vinul tusu rezervat pentru această ocazie.

Mo Ran ridică privirea, ușor amețit. În lumina caldă a lumânărilor, ochii lui Shi Mei erau ca apele primăverii, tandri și afectuoși din toate unghiurile.

Vârful Sisheng era plin de râsete și veselie. Atunci, el credea că totul era minunat. Chiar dacă nu ar fi ajuns niciodată să-și declare sentimentele față de persoana pe care o iubea, ar fi fost fericit să rămână lângă el toată viața și să-l privească de la distanță, exact așa.

Festivitățile se apropiau de sfârșit, iar discipolii se întorceau în camerele lor. El și Shi Mei părăsiră împreună Sala Mengpo, calea lor fiind luminată de lumina lunii reflectată pe zăpada de pe pământ.Shimei părea puțin înfrigurat, așa că Mo Ran își scoase haina de pe umeri și i-o puse pe umeri fără să spună nimic. Îmbărbătat de alcoolul care îi curgea prin vene, aruncă câteva priviri mai multe decât de obicei.

Frumos ca zăpada proaspăt căzută, pur și de neatins.

„A-Ran.”

„Hm?”

„Ai băut puțin cam mult astăzi.”

„Da? Ha ha…” Restul râsului lui Mo Ran i se opri în gât. Shi Mei îi cuprinsese fața cu mâinile reci, făcându-i obrajii deja calzi să ardă și mai tare. Mo Ran deschise larg ochii și un tremur îi străbătu trupul.

„Mhm”, spuse Shi Mei zâmbind. „Uită-te la tine, trei cupe și fața ta e roșie.”

„E... e doar că e cam cald.” Mo Ran se scărpină râzând, cu fața în flăcări.

Pe atunci era atât de ușor de mulțumit. Îi era de ajuns să placă pe cineva. Nu era nevoie ca sentimentele lui să fie împărtășite, nu îndrăznea să viseze la mai mult. Persoana aceea îi atinsese doar fața, dar el se simțea ca și cum ar fi fost binecuvântat de ceruri. Se uită înmărmurit, fără cuvinte, ochii lui negri ca cerneala strălucind de uimire și recunoștință.

Cei doi își urară noapte bună în fața căminului discipolilor. Înainte de a pleca, Shi Mei se întoarse să-i zâmbească, înfășurat în roba lui Mo Ran și luminat din spate de strălucirea fermecătoare a lunii pe zăpadă. „A-Ran.”

Mo Ran se întorsese deja să plece, dar auzindu-și numele, se întoarse brusc, agitat, de teamă să nu piardă ceva. „Da!”

„Mulțumesc că mi-ai împrumutat roba."

”Nu-i nimic! Oricum îmi era cald!"

”Și...", privirea lui Shi Mei deveni și mai blândă, atât de caldă încât părea că ar putea alunga lunga iarnă. ”A-Ran, de fapt, eu..."

Un foc de artificii explodă în depărtare.

Mo Ran nu auzi ce spuse; sau poate că Shi Mei nu mai spuse nimic. Când se făcu din nou liniște, Shi Mei deja împingea ușa camerei sale.

„Așteaptă!” strigă Mo Ran, panicat. „Ce ai spus adineauri?”

Shi Mei era neobișnuit de jucăuș, clipind din ochi în timp ce îl tachina: „Lucrurile bune se spun o singură dată.”

„Shi Mei...”

Dar persoana aceea seducătoare nu cedă. Doar jumătatea inferioară a chipului său elegant era vizibilă sub perdele groase, purtând un zâmbet blând pe care Mo Ran îl va ține minte pentru tot restul vieții. „E târziu”, spuse el. „Mă duc la culcare. Dacă dimineață mai am chef să-ți spun...” Shi Mei se opri, genele sale moi căzând ca frunzele de mimosa. „Îți spun atunci.”

Cine ar fi putut ști că dimineața va aduce cu sine Ruptura Cerească? În cele din urmă, Mo Ran nu a mai apucat să audă restul, iar cel mai tandru vis al vieții sale a fost pătat de un roșu sângeriu.

De câte ori visase acel zâmbet de pe chipul lui Shi Mei din spatele perdelei ridicate pe jumătate, frumusețea și blândețea lui? Poate că doar și-l imaginase, dar simțise că acel zâmbet ascundea sentimente nemărginite.

De nenumărate ori, de-a lungul vieții sale dureroase, a visat restul acelui vis. În vis, Shi Mei îi spunea că îl iubește. Mo Ran se trezea zâmbind, fericit, atât de fericit încât, pentru o clipă, uita că Shi Mei era mort, că nu mai era cale de întoarcere.

Încă zâmbind fericit, se gândea la restul vieții lor împreună, se gândea la mâncărurile delicioase pe care le-ar pregăti pentru persoana iubită – până la urmă, lucrurile importante merită să te gândești la ele. Dar apoi, zâmbind și zâmbind, lacrimile începeau să curgă. Își ascundea fața în mâini. Nu avea să audă niciodată cuvintele care se risipiseră în vânt în acea noapte de Anul Nou înzăpezită.

Rupând mii de kilometri de nori grei, Iadurile Infinite se deschiseră. Spirite malefice și demoni, nenumărați, se revărsară din fisură ca o legiune care mărșăluia pentru a asedia o cetate. Țipetele din jur îl treziră pe Mo Ran din amintirile sale. Aproape înnebunit, se strecură prin mulțimea haotică și agitat, strigând frenetic, înnebunit de panică, căutând...

„Shi Mei! Shi Mei! Shi Mingjing! Unde ești? Unde ești?!”

Nu știu de ce Fisura Cerească a venit cu trei ani mai devreme. Nu știu dacă te pot proteja cu puterea pe care o am acum. Nu pot suporta să te văd rănit din nou, nu pot suporta să te văd murind din nou...

Te rog, trăiește...

E vina mea. Ar fi trebuit să devin mai puternic, ca să te pot proteja imediat... Am fost prost. Nu m-am gândit bine, nu m-am gândit că s-ar putea întâmpla asta. Unde ești...

„A-Ran...” Printre zgomotul armelor, auzi o voce slabă.

„Shi Mei!”

Acolo era, lângă Xue Meng, protejându-i pe amândoi de atacul spiritelor malefice cu un scut de apă curgătoare. Mo Ran se repezi spre el, fără să mai țină cont de nimic, cu gâtul strâns și ochii înlăcrimați.

„Nenorocitule! Vino aici și ajută-ne!” Xue Meng lupta cu puterea a zece oameni, dar valurile de cadavre erau nesfârșite. Picături de sudoare îi apăreau pe frunte în timp ce spunea cu dinții strânși: „Grăbește-te!”

Nu mai era nevoie să spună nimic. Mo Ran sări în aer cu o străfulgerare roșie, în timp ce Jiangui îi răspundea chemării. El flutură vița de salcie, iar arma sfântă anihilă un rând întreg de fantome malefice dintr-o singură lovitură, transformându-le în praf într-o clipă. Mo Ran întoarse capul pentru a striga în direcția lui Shi Mei: „Rămâi aproape, treci în spatele meu!”

„Vreau să mă duc să-l ajut pe Shizun…”

„Nu mișca!” Cuvintele îi provocară o teamă neînfrânată lui Mo Ran. Sub nicio formă nu ar fi permis ca Shi Mei să se apropie de Chu Wanning în această bătălie. Nu de data asta. Amintirile din viața sa trecută se suprapuneau și se amestecau cu scena din fața lui. Atunci, el spusese același lucru:

„Vreau să mă duc să-l ajut pe Shizun.”

„Bine, du-te repede. Vei fi mai în siguranță acolo cu Shizun. Stai aproape și lasă-l să te protejeze.”

Lasă-l să te protejeze. Ce absurd. Chu Wanning, Chu Wanning... Mo Ran planificase și calculase fiecare posibilitate, dar uitase să ia în considerare faptul că această persoană era Chu Wanning! Rece și fără inimă. Capul plin de „oameni de rând”, dar fără pic de grijă pentru propriul său discipol muribund.

„Nu te duce acolo! Poate să-și poarte singur de grijă!” Mo Ran simțea capul amorțit de suprapunerea viziunilor a două vieți. Cu ochii înroșiți, urlă la Shi Mei: „Nu mișca! Rămâi acolo!”

„Dar Shizun și-a consumat atâta energie adineauri...”

„O să supraviețuiască! Ai grijă de tine!” Mo Ran se încruntă și trimise o altă lovitură puternică către valurile de morți vii, aruncând în aer bucăți de carne și sânge și împrăștiind pe pământ bucăți de creier. Nivelul său actual de putere spirituală era departe de înălțimile atinse în viața sa anterioară, dar formele și mișcările îi veneau ca o a doua natură. La urma urmei, corpul său văzuse nenumărate bătălii și se luptase cu oameni precum Ye Wangxi și Chu Wanning. Lupta fără teamă, neînfricat în fața milioanelor de morți vii sălbatici.

Crăpătura din cer se mărea.

Demonii care fuseseră închiși în Iadurile Infinite timp de secole se revărsară în tărâmul muritorilor într-un potop violent. S-au amestecat cu cadavrele umblătoare din Cetatea Fluturilor, care profitau de puterea pe care le-o oferea afluxul brusc de energie yin pentru a se elibera din vițele de salcie ale lui Chu Wanning.

Situația devenea din ce în ce mai terifiantă, din ce în ce mai scăpată de sub control, frenetică ca o oală cu ulei clocotit peste care se turnă apă. Fantomele și demonii răpeau oameni vii și îi sfâșiau ca un roi de lăcuste care coborau asupra unui câmp de culturi. Întâlnirile demonice erau ceva obișnuit pentru cei din Vârful Sisheng; ei puteau să se descurce. Dar nu se putea spune același lucru despre Secta Rufeng și Conacul Bitan. Unul după altul, cultivatorii lor țipau și sângele lor se împrăștia în aer.

Chu Wanning era prea departe pentru ca Mo Ran să vadă cum se descurca, dar îi zări pe Ye Wangxi și Nangong Si în mulțimea de oameni. Deși cei doi erau în conflict, stilurile lor de luptă erau izbitor de similare. El îl văzu pe Ye Wangxi aruncând sabia și scoțând un arc lung într-o străfulgerare de lumină albastră, în timp ce arcul lui Nangong Si era ca un arc de lună în mâna lui. Cei doi schimbară o privire înainte de a se năpusti unul pe lângă celălalt pentru a acoperi fiecare o parte, țintind spre cele mai dense mase de cadavre neînsuflețite și întinzând arcurile la maxim. Au tras practic în același moment, albul penelor săgeților despicând cerul cu un sunet asemănător țipetelor păsărilor. Săgețile erau temperate cu putere spirituală, învelite în lame de vânt tăios care tăiau aerul și sfâșiau fiecare demon din calea lor.

Părând destul de mulțumit de sine, Nangong Si se întinse în spate după o altă săgeată, dar tolba din spatele său era goală. „Nu mai am?”

„Poftim.” Înainte ca furia lui să apuce să izbucnească, Ye Wangxi îi aruncase deja un alt pachet de săgeți. „Niciodată nu aduci destule.”

„Hmph!”, râse Nangong Si, dar nu era momentul să fie încăpățânat de dragul aparențelor. Acceptă săgețile și cei doi se întoarseră la luptele lor.

O oră trecu într-o clipită. Deși cultivatorii înfrângeau hoardele de demoni feroce, tot mai mulți veneau din tărâmul fantomelor pentru a le lua locul. Li Wuxin tăie o duzină de spirite dintr-o singură lovitură, apoi se întoarse să strige la Xue Zhengyong: „Nu putem continua așa, trebuie să reparăm bariera!”

Xue Zhengyong aruncă o privire spre cele patru formațiuni aurii care străluceau în depărtare, poziționate în fiecare dintre cele patru puncte cardinale ale cetății. Oftă și răspunse nervos: „Ușor de zis pentru tine... Tu știi cum să repari bariera asta? Ai măcar pe cineva care se pricepe la bariere?”

„Eu...” Li Wuxin era posomorât. „Barierele nu sunt specialitatea sectei mele.”

„Atunci taci din gură! Câți Yuheng crezi că sunt? Chu Wanning ține sub control cele patru puncte critice în acest moment, iar dacă cedează, fantomele alea blestemate vor trece de blocadă și toți cei din Sichuan vor fi pierduți! Dacă noi, cultivatorii, abia rezistăm, cum te aștepți ca oamenii de rând să supraviețuiască?”

„Mai bine să piară Sichuan decât întreaga lume a cultivatorilor! Dacă nu găsești pe cineva care să repare Fisura Cerească chiar acum, nu vom mai putea să o facem!”

Xue Zhengyong s-a înfuriat la aceste cuvinte și, când a fluturat din nou evantaiul metalic pentru a trimite un vânt puternic spre fantomele răutăcioase, l-a lăsat – ca din întâmplare – să-i taie o bucată din obrazul lui Li Wuxin. „Și de ce ar trebui oamenii din tărâmul inferior al cultivării să moară pentru siguranța tău prețios tărâm superior al cultivării?”

„Nu-mi pune cuvinte în gură! Eu spun că trebuie făcute sacrificii pentru binele suprem! Dacă această Fisură Cerească s-ar fi deschis la conacul meu Bitan, aș fi sacrificat cu bucurie întreaga mea sectă pentru a păstra pacea în ținut!”

„Ce vorbe, Li-zhuangzhu. Dar vorbele sunt ieftine.” Xue Zhengyong, cu ochii de tigru rotunzi de furie, era atât de supărat încât nu putea decât să râdă. „Intrarea în tărâmul fantomelor se află în provincia mea. Nu este și nu va fi niciodată în conacul tău Bitan, indiferent câte generații vor trece! Deci, ce, întregul Vârf Sisheng ar trebui să se sacrifice de o mie de ori, de un milion de ori, pentru ”pacea în ținut„?! Li-zhuangzhu, chiar ești deosebit!”

Cei doi erau blocați într-un impas, certându-se în timp ce se apărau de demoni și fiare, când o dâră de strălucire albă ca zăpada se îndreptă spre ei dinspre orizontul vestic.

Înainte să poată stabili dacă era vorba de un prieten sau de un dușman, o melodie frenetică coborî din nori ca o furtună, sonoră și răsunătoare ca un potop din ceruri, dar și ca o ploaie de săgeți. Deși nu vedeau nicio armă, aveau senzația că strălucirea lamelor îi înconjura, că auzeau nechezatul cailor de război și vedeau semnale de foc aprinse de-a lungul zidurilor unei fortărețe îndepărtate.

„Palatul Kunlun Taxue!”

Xue Zhengyong ridică brusc capul pentru a privi întinderea strălucitoare de zăpadă. De la această distanță, putea vedea că erau într-adevăr o mulțime de cultivatori călare pe săbii, fiecare îmbrăcat în robe de mătase înghețată, cu petale de floare de piersic plutind în jurul lor. Atât bărbații, cât și femeile aveau fețe frumoase și blânde, aspectul lor exterior fiind înghețat la vârsta de douăzeci de ani datorită metodei lor de cultivare.

Unii dintre discipolii Palatului Taxue stăteau în picioare pe săbiile lor. Alții stăteau așezați, jumătate dintre ei ținând pipa în brațe, iar jumătate ținând guqin-uri în echilibru pe genunchi. Corzile lor curgeau din cer, tumultuoase și frenetice, dar clare și fluide, iar spiritele și morții vii de dedesubt țipau în agonie, chiar dacă erau ținuți pe loc, ca și cum ar fi fost prinși într-o plasă invizibilă.

Bărbatul care conducea formația avea trăsături remarcabile, cu părul auriu pal și ochii verzi ca jadul. Era îmbrăcat în robe de mătase albe ca zăpada proaspătă, cu un pandantiv pe frunte, ca o picătură de apă. În gulerul robelor, gâtul său era frumos și subțire, ca o floare parfumată și delicată într-un vas de porțelan. Kunlun era un ținut înzăpezit și rece, iar blana de vulpe care îi acoperea umerii deasupra robelor de mătase nu făcea decât să-i accentueze aura de eleganță și rafinament.

Ținea în brațe o pipă rafinată și avea fruntea încrețită în timp ce ciupea corzile cu degetele sale subțiri, petale luminoase de flori de piersic dansând în jurul lui la fiecare notă. „Vânturi imperiale peste patru mări, ape ale virtuții mereu limpezi; nu vă îmbrăcați în straie de război, căci astăzi ieșim învingători.”

Acordurile încetară, iar el aruncă o privire spre Xue Zhengyong și compania lui. Însă, chiar când bărbatul era pe punctul de a vorbi, un strigăt furios se auzi de la mică distanță.

„Mei Hanxue! Nenorocitule! De ce tocmai tu dintre toți oamenii din lume?”

Vocea îi aparținea lui Xue Meng, care se repezise să se așeze sub sabia lui Mei Hanxue în timp ce striga și care acum își înclină capul înapoi pentru a înjura: „Dintre toți oamenii din lume, Palatul Kunlun Taxue te-a trimis pe tine, nemernicule?!”

Ye Wangxi se întoarse spre agitație, la fel de iritat la vederea acelui bărbat cu pipa lui, petalele de flori și fulgii de zăpadă. „L-au trimis pe el?”

„Ce?”, întrebă Nangong Si, „încă un cunoscut de-al tău?”

„Nu l-aș numi cunoscut.” Ye Wangxi era el însuși mai puțin încântat să-l întâlnească pe Mei Hanxue, dar spre deosebire de Xue Meng, care se repezise să-l înjure, Ye Wangxi se întoarse pe călcâie și plecă imediat. „Am luptat cu el o singură dată.”

„Oh?” Curiozitatea lui Nangong Si era stârnită. „Cum e? E bun?”

„Heh.” Ye Wangxi râse rece. „A pus femeile să lupte pentru el — tu cum crezi că e?”

Nangong Si rămase cu gura căscată, fără cuvinte.

Capitolul 96: Ura acestui Venerabil născută în această viață

Nu era deloc surprinzător că Ye Wangxi îl disprețuia pe Mei Hanxue. Acest bărbat nu era altul decât acel „da-shixiong” din Izvorul Florilor de Piersic, care avea nenumărate cultivatoare care îi cântau și se certau cu gelozie pentru atenția lui.

Nangong Si crezuse inițial că acest nou venit era un personaj puternic, dar se dovedi a fi un băiat frumos care se baza pe aspectul său fizic. Interesul său inițial se evaporă într-o clipă și se întoarse la bătălia din fața lui.

Mei Hanxue aruncă o privire spre Xue Meng, cu o sclipire de exasperare în priviri, dar nu se învrednicise să răspundă. Sprâncenele îi coborâră și degetele îi dansară pe corzile pipei. La sunetul notelor sale, cei o sută de cultivatori din Palatul Taxue se răspândiră în toate direcțiile. „Divizia Guqin, cântați Cântecul lui Alkaid; divizia pipa, interpretați Dansul Anulării.”

La comanda lui, ansamblul schimbă melodia. O cascadă de acorduri, cântate puternic și rapid, se amestecă într-un refren răsunător care risipi norii. Imediat, hoardele de demoni încetară lupta și rămăseseră pe loc, cu gâturile întinse și privirile goale pe fețele lor înspăimântătoare.

Văzând asta, Li Wuxin își aminti că cei din Palatul Kunlun Taxue nu erau doar maeștri ai muzicii, ci știau și ceva despre repararea barierelor. Ridică capul și strigă încântat: „Onorabile nepot Mei, știi cumva cum se repară Fisura Cerească?”

Mei Hanxue ignoră apelativul neplăcut de „nepot onorat” și răspunse: „Fisura Cerescă a Iadurilor Infinite depășește abilitățile mele.”

„Ah, atunci...” Fața lui Li Wuxin păli, apoi își scutură mâneca și oftă adânc.

„Hanxue, dar bariera din jurul Cetății Fluturilor – ai putea să o menții?” întrebă Xue Zhengyong.

Vârful Sisheng și Palatul Taxue fuseseră întotdeauna în relații prietenoase, iar Mei Hanxue, văzând un senior familiar, se înclină cu politețe. „Pot încerca.”

„Minunat!” Xue Zhengyong bătuse din palme. „Du-te și păzește bariera în direcțiile cardinale, asigură-te că demonii nu scapă și cheamă-l pe Yuheng înapoi...”

„Bătrânul Yuheng?”

„Ah, memoria mea blestemată, am uitat că nu l-ai întâlnit niciodată pe Yuheng. Nu-ți face griji, o să-l recunoști când o să-l vezi. Caută persoana care menține bariera în acest moment.”

„Am înțeles.” Mei Hanxue, calm și stăpân pe sine, se îndreptă spre marginea cetății cu sabia în mâna, ca o stea căzătoare în vânt.

Nangong Si a pus trei săgeți în arcul său și le-a tras în trei direcții simultan. În mijlocul zgomotului produs de coarda arcului, l-a văzut pe Mei Hanxue trecând cu viteză și grație, în timp ce restul discipolilor de la Palatul Taxue înfrângeau inamicul cu acorduri melodioase. A fost surprinsdincolo de așteptări. „Până la urmă, acest om pare destul de capabil”, i-a spus lui Ye Wangxi. „De ce l-ai numit un băiat frumos care se bazează pe femei pentru a lupta în bătălii?”

Ye Wangxi, oarecum nedumerit, nu a avut un răspuns imediat. Dar demonii se mișcau lent acum, oferind o ocazie ideală pentru a-i distruge, așa că nu a pierdut timpul gândindu-se la asta. „Poate că nu a dat tot ce putea împotriva mea atunci”, a sugerat el, apoi s-a întors spre inamic și nu a mai spus nimic.

Cu patru dintre cele zece mari secte acum pe scenă, lupta împotriva Fisurii Cerești devenise ceva mai puțin disperată. Dar bătălia era încă una chinuitoare.

Deși demonii aflați pe pământ erau imobilizați de corzile Palatului Taxue, alții continuau să se strecoare, țipând și urlând, din ochiul sângeros conectat la tărâmul fantomelor, cu fiecare minut care trecea. Forța din Palatul Taxue luase poziție în aer, dar nu se putea apăra în timp ce cânta. Astfel, demonii se năpustiră asupra cântăreților de pipa și guqin care stăteau suspendați între nori.

Discipolii Palatului Taxue nu au avut de ales decât să redirecționeze o parte din numărul lor pentru a cânta un cântec de apărare. Cântecul de suprimare și exorcizare s-a slăbit imediat, iar mulțimea de demoni de pe pământ și-a reluat furia. Mai rău, pe măsură ce portalul către tărâmul fantomelor se lărgea, mai mulți demoni de nivel înalt au consumat suficientă energie yang din tărâmul muritorilor pentru a-și arunca lanțurile și a traversa fisura, târând după ei lanțurile și cătușele.

Aceste creaturi nu semănau deloc cu demonii minori care le precedaseră. Erau posedate atât de cadavrele lor, cât și de sufletele lor pline de ură și erau mult mai puternice și mai viclene, depășind cu mult capacitatea unui cultivator obișnuit. Într-o clipă, câțiva rătăciți nefericiți au fost aruncați la pământ dintr-o singură lovitură, piepturile lor fiind străpunse de gheare osoase.

Sângele se împrăștia pe pământ cu un zgomot umed, în timp ce demonii de nivel înalt smulgeau inimile cultivatorilor, bogate în energie spirituală. Demonii le mușcau cu lăcomie, sângele roșu țâșnind și curgând pe carnea putrezită a fețelor lor. Curând, gurile lor erau pline de sânge și atârnau din ele bucăți de carne, iar demonii deveneau din ce în ce mai puternici, aruncându-se în mulțime și căutându-și următoarea masă ca niște animale de pradă.

S-a dezlănțuit iadul.

„Creați formațiuni și grupuri!” strigă Xue Zhengyong. „Rămâneți împreună! Nu fugiți!”

Dar unii dintre cultivatori erau deja copleșiți de frică, alergând înnebuniți, țipând și plângând în timp ce fugeau în toate direcțiile. Mirosul sângelui se îngroșa în aer; demonii se năpusteau înainte ca un val, iar cadavrele morților se îngrămădeau.

Nangong Si era complet angajat în luptă, trăgând săgeată după săgeată, când o fantomă spânzurată, cu limba roșie ca sângele atârnând din gură, se năpusti asupra lui și se agăță de el. Ridică gheara, țintind direct spre pieptul lui. Când Ye Wangxi se întoarse și văzu, culoarea dispăru instantaneu de pe fața lui de obicei calmă. Era prea departe — „A-Si!”

„Gongzi!” În ultima clipă, Song Qiutong a sărit în față cu sabia și a înjunghiat fantoma spânzurată în braț. Dar ea nu ucisese niciodată pe cineva, cu atât mai puțin un demon înfiorător ca acesta. Frica a cuprins-o, iar sabia lungă i-a căzut din mână și a zăngănit pe pământ.

Fantoma spânzurată se năpusti furioasă asupra ei. Nangong Si schimbă arcul cu sabia și se interpuse între ea și fantomă pentru a-i bloca atacul. „Pleacă de aici, repede!”

Ochii lui Song Qiutong se umplură de lacrimi. „Am fost salvată de Secta Rufeng. Nu pot pleca...”

Nangong Si avea puțină experiență cu femeile. Dar când văzu comportamentul ei delicat și hotărârea din ochii ei, simți ca și cum inima i se strângea. Înjură încet. „Ye Wangxi! Ye Wangxi, vino naibii aici! Ai grijă de ea pentru mine!”

Ye Wangxi era plin de sânge, chipul său frumos era pătat de murdărie și mizerie. El o apucă pe Song Qiutong de braț și îi spuse aspru: „Du-te și găsește-l pe Qin-shixiong și rămâi cu el.”

„Nu plec! Încă pot ajuta!” se rugă ea. „Tineri stăpâni, vreau să rămân cu voi.”

„Ye Wangxi, ai grijă să o protejezi!”

Fața lui Ye Wangxi se întunecă; fiind un domn respectabil, rareori arăta atâta furie. „Nangong Si.” Silabele acestui nume ieșiră tremurând, întrerupte. „Cred că ți-ai pierdut mințile.” Apoi, întorcându-le spatele celorlalți doi, își luă sabia și sări înapoi în mulțimea de morți vii.

Demonii de nivel înalt continuau să apară și tăiau mulțimea ca niște pumnale care tăiau burta unui pește și îi jupuiau solzii — strălucitori și lipicioși de sânge, ridicându-se și coborând.

Fiecare era pe cont propriu în timp ce demonii îi înconjurau pe cei vii — aceste creaturi nu doreau altceva decât să-i devoreze pe fiecare dintre ei și să-i tragă în Iadurile Infinite. Mo Ran, Xue Meng și Shi Mei luptau spate în spate împotriva demonilor din toate părțile, dar spațiul pe care îl eliberaseră în jurul lor se micșora rapid pe măsură ce inamicul înainta. Se auzi un sunet umed când Xue Meng tăie brațele unui demon feroce, iar sângele său puturos țâșni câțiva metri în aer.

Demonii care îi atacau au văzut imediat că Xue Meng era o amenințare și s-au îndreptat în schimb spre Shi Mei. Shi Mei a format un semn magic cu mâinile, dar energia sa spirituală se epuiza rapid, iar lumina apei din fața lui pâlpâia.

În ritmul acesta, Mo Ran știa că nu vor mai putea rezista mult. Se hotărî. „Shi Mei, ridică un scut. Xue Meng, intră.”

„Ce?” Xue Meng se înfurie imediat. „Vrei să fiu laș?”

"Ascultă-mă și intră! Nu e momentul să-ți faci griji pentru cum arăți! Uită-te în jur — crezi că putem ucide atâtea fantome?!”

”A-Ran”, spuse Shi Mei, ”ce ai de gând să faci?”

”Nu mai pune întrebări, fă ce ți-am spus”, îi răspunse Mo Ran, înmuindu-și tonul. ”O să fie bine.”

Spațiul liber din jurul lor se micșora tot mai mult. „Repede”, îi îndemnă Mo Ran, ”nu mai avem timp."

Shi Mei nu avea de ales; și-a ajustat sigiliul mâinii pentru a ridica un scut albastru în jurul lui Xue Meng și al său. Când a văzut că scutul era complet, Mo Ran a scos săgeata ascunsă în mânecă și și-a tăiat palma, apoi a stropit scutul cu propriul sânge pentru a-l marca cu energia sa spirituală. Cu privirea întunecată, a strigat cu voce joasă: „La treabă!”

Jiangui străluci la auzul cuvintelor sale. Arma creștea în lungime cu zeci de metri, fiecare frunză asemănătoare unui pumnal ascuțit atârnând de vița de salcie, în timp ce ardea cu energie spirituală roșie. Mo Ran închise ochii, amintindu-și imaginea lui Chu Wanning dezlănțuindu-și tehnica ucigașă. Când îi deschise din nou, ochii lui reflectau nenumărații demoni înfiorători care se apropiau de ei.

El flutură Jiangui deasupra capului său. Scântei izbucniră din viță și căzură ca o ploaie în timp ce Mo Ran ținea brațul ridicat, mâneca lui fiind bătută de vânt. În acel moment, silueta lui părea să se suprapună cu cea a lui Chu Wanning în mintea lui, cei doi mișcându-se în perfectă sincronie.

„Vânt.”

O explozie de forță devastă pământul și agită norii de deasupra, coborând cerul însuși.

În spatele lui Mo Ran, Xue Meng și Shi Mei priveau cum o enormă lumină înflorea roșie ca un lotus din iad, iar vânturi puternice tăiau pământul ca niște lame fără formă. Jiangui se învârtea, o umbră în mâna lui Mo Ran. Praful și resturile se învârteau în aer, iar forța copleșitoare trăgea demonii în vârtej și îi zdrobea. Tehnica de ucidere pe rază largă a lui Chu Wanning, Vântul. Mo Ran deja o putea folosi atât de bine...

Când furtuna s-a calmat, zona era complet devastată.

Când Mo Ran s-a întors, a văzut expresiile șocate ale lui Xue Meng și Shi Mei. Dar nu era în stare să sărbătorească; simțea doar că era departe de locul unde trebuia să fie. Dacă nivelul său de cultivare era acum aproape de ceea ce fusese odată, o fractură în bariera tărâmului fantomelor ar fi fost o nimica toată.

„Uitați-vă! Acolo!” strigă brusc o voce în depărtare.

Toți ridicară capul pentru a vedea mai multe detașamente înalt în cer, călare pe săbii venind din toate orizonturile, fiecare grup îmbrăcat în haine distincte și învăluit în energii spirituale distincte.

Se părea că deschiderea Fisurii Cerești a Iadurilor Infinite îi determinase în sfârșit pe membrii sectelor din tărâmul superior al cultivării să treacă la acțiune. Săbiile lor strălucitoare aterizau una după alta, un aflux masiv de întăriri — aici erau personajele grațioase și fermecătoare din Insula Ploii, acolo călugării solemni și demni din Templul Wubei și așa mai departe. În cele din urmă, cele zece mari secte se alăturaseră toate luptei.

Demonii din ce în ce mai puternici treceau în această lume ca un roi nesfârșit de lăcuste. Dar, odată cu sosirea bruscă a întăririlor, cultivatorii de la sol nu mai erau atât de copleșiți. În același timp, Mei Hanxue și Chu Wanning au finalizat în sfârșit transferul spiritual, iar culoarea barierei ancorate în punctele cardinale ale cetății s-a schimbat din auriu în albastru.

Chu Wanning a lăsat paza granițelor în seama lui Mei Hanxue și a zburat în vânt spre centrul bătăliei, aterizând cu grație acolo unde lupta era cea mai aprigă. A privit spre fisura din cer. Acum era larg deschisă și se putea percepe vag un rău nemăsurat și terifiant în interior.

Puterea nebună a acestei entități era practic palpabilă, de parcă ar fi băut sângele și consumat creierele a milioane de oameni. Bariera trebuia sigilată acum, altfel acel mare rău suprimat în Iadurile Infinite se va elibera și va trece în tărâmul muritorilor.

Chu Wanning nu putea să nu se întrebe dacă acesta era scopul. Oare asta urmărea persoana din umbră? Dorea să elibereze un fel de mare rău din iad în această lume? Dar în ce scop?

„Shizun!” îl strigă Shi Mei îngrijorat.

Chu Wanning se întoarse spre vocea lui.

Amintirile din viața trecută acoperiră din nou scena prezentă.

„Shizun!” Shi Mei îl chemase în același fel și atunci.

Și atunci, Chu Wanning se întoarse spre vocea lui.

Shi Mei gâfâia în zăpadă, acoperit de sânge și murdărie, dar ochii lui erau fermi și hotărâți. „Shizun, vei repara Fisura Cerească?”

„Mm.”

„Dar asta... Nu e o ruptură oarecare, e o ruptură către Iadurile Infinite. Shizun, cum vei reuși singur?”

Chu Wanning nu răspunse imediat.

„Lasă-mă să te ajut. Am învățat câteva tehnici defensive la Izvoarele Florilor de Piersic – nu-ți voi sta în cale...”

Chiar și acum, aproape că putea auzi schimbul de replici care determinase viața și moartea cu atâția ani în urmă. Sângele lui Mo Ran îngheță și capul i se amorți. Fără avertisment, îl apucă pe Shi Mei și îl trase în spatele său. Apoi îl împinse spre Xue Meng și strigă: „Xue Ziming, ai grijă de el! Păzește-l!”

Ochii lui Xue Meng se măriră. „Unde te duci, câine?”

„Eu…”

Vântul se înteți, aducând cu el mirosul sângelui. Pe cer nu se mai vedeau fulgi de zăpadă; măcar unele lucruri erau diferite față de viața anterioară.

Privirea lui Mo Ran se opri asupra siluetei pierdute și neajutorate a lui Shi Mei. Simți cum i se strânge inima, dar apoi se umplu de ușurare. Această barieră nu putea fi reparată doar de Chu Wanning. Dar, în afară de cei trei discipoli ai săi, nimeni altcineva nu era suficient de familiarizat cu cultivarea sa spirituală pentru a lucra împreună cu el în armonie. Unul dintre ei trebuia să meargă.

Vântul bătea cu putere pe câmpul de luptă, măturând mii de kilometri de măcel disperat. Mo Ran se pregăti, apoi îl trase pe Shi Mei în brațe. Era prima dată când îl îmbrățișa așa, atât de deschis și direct. Îl ținu o clipă, apoi îl împinse brusc.

Shi Mei. De data asta, mă tem că cel care va muri va trebui să fiu eu.

„Îl voi ajuta pe Shizun să sigileze bariera”, declară Mo Ran pe un ton care nu admitea replică. Strânse ochii, aruncându-i lui Shi Mei o privire profundă și semnificativă.

Deodată, nu-i mai păsa ce ar putea crede ceilalți, nu-i păsa că Xue Meng era chiar acolo, nu-i păsa că ar putea fi respins. Așteptase două vieți, iubise două vieți, iar acum pleca, posibil pentru a nu se mai întoarce niciodată. Stând în vântul violent, voia să-i spună câteva cuvinte de adio iubitului său.

„Shi Mei, de fapt, eu...” Dar, în momentul în care deschise gura să vorbească, cuvintele îi fură acoperite de urletele demonilor răi. Impulsul acela fugar, fierbinte ca lava, se răci în acea fracțiune de secundă. În cele din urmă, se stinse.

„A-Ran, voiai să spui ceva?”

O reflecție din viața sa trecută trecu prin ochii lui Mo Ran: văzu zâmbetul blând al lui Shi Mei din spatele perdelei pe jumătate ridicate. Cât de crud fusese. Îl urmăriseră toată viața, chiar și până la moarte. Era peste tot unde se uita.

Mo Ran zâmbi, cu ochii puțin roșii. „Nu contează, lucrurile bune nu se spun de două ori.”

Shi Mei spuse: „Tu...”

„Mă duc să-l ajut pe Shizun. Când mă întorc... dacă mai simt nevoia să-ți spun...” Gropițele lui erau adânci, privirea plină de iubire. „Îți voi spune atunci.” Cu aceste cuvinte, se întoarse și se îndreptă în grabă spre Chu Wanning.

Shi Mei nu avea să moară de data asta. Cel puțin, nu în fața lui. Mo Ran simți brusc că cerul era mai nesfârșit și pământul mai vast. Își imagina că silueta din fața lui, cu veșmintele albe fluturând, va fi punctul final al acestei vieți renăscute.

Shizunul său, care ținea lumea în inima sa.

În timp ce Shi Mei zăcea pe patul de moarte, pentru a finaliza repararea barierei, pentru a purifica demonii dezlănțuiți, Chu Wanning alesese fără milă să-i întoarcă spatele. De data aceasta, cel care urma să repare bariera alături de Chu Wanning era Mo Ran. Chu Wanning îl disprețuia atât de mult, îl ura atât de mult; nu era posibil să renunțe la reputația sa de Nemuritor Beidou pentru a se gândi la viața sau moartea unui om insignifiant ca el.

„Shizun.” Mo Ran se opri în fața lui, cu Jiangui strălucind în mâna lui. „Bariera asta e greu de reparat. Lasă-mă să te ajut.”

Situația era gravă; Chu Wanning îi aruncă o privire fără cuvinte: un acord tacit. El se ridică în picioare pentru a sta în punctul cel mai înalt al conacului Chen, Mo Ran urmându-l îndeaproape. „Pune Bariera Discernământului”, spuse Chu Wanning.

Mo Ran se mișcă în acord cu el, urmând instrucțiunile sale. Unul se întoarse spre stânga și unul spre dreapta; vârfurile degetelor lor străluceau cu sigiliul Barieră de Discernământ în timp ce ridicau mâinile în aer în cor.

„Invocă!”

La invocare, energia spirituală a început să curgă din corpurile lor. Cei doi au lucrat ca unul singur, fiecare ținând un punct vital al formațiunii și folosindu-și puterea pentru a forma o barieră roșu-aurie.

Pe măsură ce bariera se extindea spre exterior, orice demon pe care îl atingea țipa ca și cum ar fi fost ars și fugea înapoi în ochiul tărâmului fantomelor. Bariera devenea din ce în ce mai clară și mai strălucitoare, iar sub picioarele lor se ridică o pereche de platforme în formă de dragon încolăcite, compuse din energie spirituală, care îi ridică pe cei doi în cerul de deasupra cetății.

În fața luminii orbitoare aurii și roșii a barierei, ochiul fantomatic a început să se închidă treptat. Totuși, în același timp, spiritele pline de resentimente din fisură au devenit mai frenetice, refuzând să cedeze. Cu fiecare centimetru de închidere, energia resentimentară care se revărsa din fisură se intensifica, iar când marginea barierei se afla la doar câțiva kilometri de fisură, putreziciunea care emana din adâncurile ei era aproape tangibilă.

Corpul renăscut al lui Mo Ran se simțea ca și cum o greutate imensă se așezase pe umerii lui, ca o stâncă uriașă de o mie de tone apăsându-i pieptul. Se chinuia să respire. În fața lui, energia spirituală a lui Chu Wanning era puternică și constantă, curgând neîncetat în barieră.

Un centimetru, încă unul. Vânturile care suflau în jurul lor erau dense de putreziciune, intensificându-se și convergând spre poziția lor. Mo Ran simțea ca și cum nenumărate pumnale îi străpungeau carnea și oasele.

„Shizun…” Pe măsură ce conștiința îi începea să se estompeze, amintiri din trecut îi treceau din nou prin fața ochilor:

Îi văzu pe Shi Mei și Chu Wanning lucrând împreună pentru a repara bariera. Mai erau doar câteva secunde până când lumile yin și yang urmau să fie separate din nou. Fantomele răuvoitoare, care urmau să fie private din nou de energia yang, văzură că partea lui Shi Mei era mult mai slabă; se adunară și se năpustiră asupra lui Shi Mei ca un singur om. Într-o clipă, Shi Mei, care făcuse tot posibilul pentru a menține echilibrul barierei, fu străpuns.

Acum, scena se repeta, aproape mișcare cu mișcare. Doar că de data aceasta, cel al cărui inimă era străpunsă de o mie de fantome era Mo Ran. O cascadă de demoni a străpuns norii grei și i-a sfâșiat pieptul lui Mo Ran într-o clipă. Roșul i-a înotat în fața ochilor lui Mo Ran. I-a luat un moment să-și dea seama că era propriul sânge care îi țâșnea din piept.

Înecându-se în fluxul sufocant, se strădui să se întoarcă spre Chu Wanning, doar pentru a vedea roba albă imaculată a bărbatului și fața lui rece și impasibilă, care nu-i arunca nici măcar o privire.

Ura îi inundă pieptul. Se transformă în ură profundă.

Mo Ran căzu de pe platforma în formă de dragon, sângele curgându-i din colțurile buzelor, pieptul vopsit într-un roșu intens. Căderea dură doar o clipă, dar păru o eternitate, ca și cum un om care se îneacă se scufundă încet în adâncurile mării, fără să mai audă vreodată șoaptele blânde ale lumii vii.

Chu Wanning nu ridică niciun deget pentru a-l ajuta. Nu încercă să oprească atacul. Nici măcar nu se deranjă să se uite.

În timp ce Mo Ran cădea, energia sa spirituală roșie s-a disipat. Și, la fel ca în viața anterioară, Chu Wanning a ales să-și verse restul puterii în partea de barieră pe care Mo Ran nu a reușit să o repare și, doar cu forța sa, a forțat bariera să se închidă cu un bubuit asurzitor.

Demonii rămași de această parte a porții, tăiați de energia yin a tărâmului fantomelor, s-au năpustit imediat asupra cultivatorilor. Au secerat nenumărate suflete vii în doar câteva clipe și au anihilat complet formațiunile mai multor secte.

Chu Wanning coborî. Când Mo Ran căzu, un strat de lumină se materializă sub stâlpul dragonului încolăcit pentru a-i amortiza căderea. Dar pieptul îi fusese străpuns, iar sângele se aduna pe pământ sub el, la fel cum se întâmplase cu Shi Mei. Chu Wanning respinse demonii care se năpusteau spre Mo Ran și, cu o mișcare a mâinii, aruncă o barieră protectoare în jurul lui.

„Shizun...”, murmură Mo Ran în spatele lui. „Pleci...?” Tuși sânge, dar un zâmbet îi apăru pe față. „Pleci din nou?”

În afara barierei aurii, acea persoană continua să stea cu spatele la el. Mo Ran deschise gura, dar gâtul îi era plin de gustul fierului. „Chu Wanning, ești făcut din lemn? Știi măcar cum e să fii trist, să fii egoist? Tu... Chu Wanning... Chu Wanning...”

Viziunea lui Mo Ran se încețoșă. Era acoperit de răni din luptă. Sângele curgea dintr-o tăietură de pe frunte și îi intra în ochi, iar când aruncă capul pe spate și râse sălbatic spre cer, râzând ca și cum ar fi înnebunit, lacrimi însângerate îi curgeau pe față. Vocea îi se frânse într-un suspin. „Chu Wanning, întoarce-te! Uită-te la mine... Chiar pleci...”

Nu vrei să te uiți la mine măcar o dată? Mor. Atunci, când era Shi Mei, măcar i-ai aruncat o privire.

Tu… Chiar… mă urăști atât de mult? Mă disprețuiești atât de mult? Altfel, de ce ai refuza să te uiți la mine, măcar o dată? De ce nu te întorci?

„Shizun...” Ochii lui erau plini de sânge și lacrimi. Ultimul lucru pe care l-a văzut prin bariera aurie a fost spatele în alb al acelei siluete singuratice, care se îndepărta cu pași mari.

Să meargă să înfrângă demonii.

În cele din urmă, s-a dovedit că în inima acelui om nu era nimeni mai puțin important decât Mo Weiyu.

Capitolul 97: Acest Venerabil...

„Mo Ran... Mo Ran.”

Cineva îl striga.

Mo Ran deschise ochii, încețoșați și amețiți, și văzu o siluetă albă, neclară. Avea vag impresia că acea persoană semăna cu Chu Wanning, dar, în același timp, nu îndrăznea să creadă. Simțea mâinile acelei persoane așezate pe pieptul său, canalizând un flux neîntrerupt de energie spirituală în rămășițele încă sângerânde.

Atât de cald... Cine? Clipi cu greu, încercând să vadă mai bine silueta încețoșată.

„Mo Ran...”

„Sh-shizun?” murmură el, luptându-se cu sângele care îi urca în gât. Simți ceva cald și umed căzându-i pe obraz. Încet, vederea i se limpezi suficient încât să vadă o pereche de ochi de phoenix, ca florile de cais din Jiangnan, frumoși și melancolici, pe un chip palid ca moartea și brăzdat de sânge. Mo Ran îl privea confuz, nedumerit – nu văzuse niciodată o astfel de expresie pe chipul lui Chu Wanning.

Shizunul său fusese întotdeauna rece, impasibil. Dar persoana din fața lui acum plângea.

Mo Ran întinse o mână, dorind să-l atingă, dorind să verifice dacă era real sau doar halucinația unui muribund. Dar, cu vârfurile degetelor la doar câțiva centimetri de fața acelei persoane, se opri.

Uneori, a urî pe cineva era un fel de obicei. Dacă, dintr-o dată, nu-l mai ura pe Chu Wanning, nu ar fi știut ce să facă. Nu îndrăznea să-l atingă. Se temea că ar putea fi real – dar se temea și că ar putea să nu fie.

În spatele lui Chu Wanning, Mo Ran zări munți de cadavre și oceane de sânge. Mo Ran nu era sigur dacă acesta era câmpul de luptă din Cetatea Fluturilor sau dacă ajunsese deja în iad. Era perfect conștient că comisese nenumărate atrocități, că păcătuise iremediabil, că locul lui era în Iadurile Infinite, fără să mai poată intra vreodată în ciclul reîncarnării. Dar Chu Wanning era un om bun. De ce ar fi aici, cu el, să sufere o eternitate în iad?

„Încă puțin”, vocea lui Chu Wanning era îndepărtată și încețoșată, parcă venind din adâncurile oceanului. „Trebuie să rămâi treaz, altfel...”

Mo Ran văzu sânge scurgându-se din colțul gurii lui Chu Wanning. Lumina aurie deveni din ce în ce mai strălucitoare, până când persoana din fața lui fu brusc învăluită într-o strălucire orbitoare și se micșoră, luând forma unui copil. „Altfel nu ești discipolul Bătrânului Yuheng – nu ești discipolul meu.”

„Xia-shidi?!”

Chu Wanning se transformase în Xia Sini în fața ochilor lui. Mo Ran era atât de șocat încât rana îi ardea de durere. Leșină din nou înainte de a putea procesa un singur gând.

„Mo Ran.” O voce atât de moale, încât era aproape un suspin. Nu știa dacă era o halucinație din viața sa trecută sau un murmur care îi răsuna în ureche. „Îmi pare rău, a fost vina acestui maestru...”

Iar această replică! Iarăși fraza asta!

Chu Wanning, nu vreau să-ți ceri scuze, vreau să...

Să ce? Se bâlbâi, neștiind ce voia. Dacă nu voia scuze, atunci ce voia?

Mo Ran deschise ochii larg. Respira greu, iar hainele îi erau îmbibate de sudoare. Ridică privirea și văzu o cameră curată, ordonată, cu puține obiecte decorative.

Era înapoi în camera lui din Vârful Sisheng. Era încă în viață...

Se uită în jur cu neîncredere, apoi ridică o mână ușor rece pentru a-și pipăi rana de pe piept. Era înfășurată în mai multe straturi de bandaje. Sângele se scursese prin tifon și îl colorase în roșu, iar rana era dureroasă la atingere, dar sub ea, inima lui încă bătea ritmic, puternic, bătând cu promisiunea restului vieții sale.

Trăia. Trăia! Sângele îi curgea cu putere prin venele tinere. Vârfurile degetelor îi tremurau, iar sângele îi vibra în suflet.

Auzi foșnetul ușor al unei perdele care se ridica. Mo Ran ridică privirea de pe pat și se trezi față în față cu frumusețea care tocmai intrase. Probabil era frig afară; părul său lung și negru îi cădea liber peste o mantie albă, căptușită cu blană, iar când ridică ochii aceia blânzi și strălucitori, o ușoară roșeață le coloră colțurile, mai frumoasă decât orice machiaj.

Shi Mei tresări ușor; nu se așteptase ca Mo Ran să fie treaz. "A-Ran? Tu..."

„Shi Mei! Shi Mei!” Mo Ran îi strigă numele în repetate rânduri, cu ochii strălucitori ca obsidianul. Sări de pe pat, ignorând durerea rănilor, și zâmbi larg, aruncându-se în brațele lui Shi Mingjing. Îl îmbrățișă strâns și repetă extaziat: „Mă bucur atât de mult! Ești în viață! Eu sunt în viață! S-a terminat, totul s-a terminat!”

Fisura Cerească fusese cea mai mare calamitate din viața lui trecută. Demonii și spiritele rele coborâseră din ceruri, îl răpiseră pe Shi Mei și îl aruncaseră pe Mo Ran în abisul păcatului. Acesta era singurul lucru care îl bântuia după renaștere. Se temea că se va întâmpla din nou, că va rămâne singur încă o dată, pe drumul singuratic spre Palatul Wushan pustiu, călcând pe oasele celor pe care îi iubise și îi îngrijise odată.

Dar cerurile nu erau nemiloase cu el. Totul se schimbase când făcuse pasul înainte cu voința de a muri în locul lui Shi Mei. Nu mai era singur, abandonat și respins de toți; nu mai era alungat în miezul nopții, condamnat să rătăcească singur. Începând de astăzi, blestemul era rupt.

Scăpase cu adevărat de coșmarul vieții sale trecute, renăscuse cu adevărat.

Mo Ran se agăță de Shi Mei pentru o lungă perioadă de timp. Când îi dădu drumul, ochii lui erau strălucitori ca focurile de artificii, sclipind ca noaptea înstelată.

Shi Mei stătea amețit și nemișcat, în timp ce Mo Ran îl îmbrățișa și îi zâmbea. Rămăseseră așa câteva minute, înainte ca Shi Mei să-și revină încet și să se aplece pentru a-și lipi fruntea de bărbia lui Mo Ran. „A-Ran.”

„Mhm?”

Shi Mei ridică fața. Avea un zâmbet slab, dar ochii îi erau puțin umezi. „Mă bucur atât de mult că ești bine.”

Mo Ran zâmbi și îi mângâie părul, apoi îi luă mâinile lui Shi Mei în ale sale. „Sigur că sunt bine, prostuțule”, îl liniști el. „De ce n-aș fi? Eu…”

Înainte să apuce să spună mai mult, perdeaua se ridică din nou și o altă siluetă intră în cameră.

„Xue Meng?”

Niciun răspuns. Tipul ăsta era mereu atât de meschin; probabil era încă supărat că fusese învins în bătălia din Cetatea Fluturilor. Xue Meng avea o expresie posomorâtă, iar buzele îi erau strânse într-o linie subțire. Când îl văzu pe Mo Ran în picioare, se opri o clipă, apoi se întoarse spre Shi Mei. „Când s-a trezit?”

Shi Mei ezită înainte de a răspunde. O umbră de îngrijorare se strecură în vocea lui când spuse: „Tocmai acum.”

O altă pauză. „Înțeleg.” Xue Meng încă refuza să se uite la Mo Ran.

Uită-te la micul ăsta obraznic, gândi Mo Ran, se supără doar pentru că nu a ajuns eroul. Se comportă de parcă i-ar fi furat cineva bomboanele sau ceva de genul ăsta. Dar Mo Ran era într-o dispoziție destul de bună, așa că, de data asta, era dispus să treacă cu vederea. Zâmbi și spuse: „Se pare că am fost inconștient o vreme, nu? Cine m-a adus înapoi?”

„Cine altcineva?” Xue Meng își flutură mâneca și își ascunse mâna la spate. „Shizun, bineînțeles.”

„Ah.” Mo Ran fu luat prin surprindere de această revelație. Fragmente de amintiri neclare din starea lui de semi-conștiență îi trecură prin fața ochilor. Acum că era treaz, era atât de copleșit de șoc și euforie încât era și mai puțin sigur ce din lucrurile pe care le văzuse atunci erau reale sau imaginare.

„Shizun…” murmură el. „Xia-shidi…”

La auzul acestor cuvinte, Xue Meng se crispă aproape imperceptibil. „Deci,” întrebă el rigid, „ai văzut?”

„Ce să văd?”

„Că Xia-shidi era Shizun.”

Mo Ran încă doar bănuia. Când i s-a spus brusc în față, s-a făcut alb ca varul. „Ce?!”

Xue Meng s-a întors brusc să-l privească. Avea o expresie ciudată, de parcă îi era foarte greu să-și stăpânească emoțiile. „Cum adică ce? Credeam că știi deja.”

„De unde să știu eu asta!” strigă Mo Ran. „Eu doar... eram cu mintea aiurea și totul era încețoșat. Mi s-a părut că i-am văzut pe cei doi suprapunându-se. Eu...”

Se gândi la timpul petrecut cu Xia Sini la Izvoarele Florilor de Piersic și când dormiseră amândoi în același pat. Se gândi la momentul în care își pierduse controlul pe Insula Clopotelor de Ploaie și la acul de păr auriu care căzuse din roba lui Chu Wanning când o sfâșiase.

Și la batista brodată cu o floare de haitang.

Hainele care se măreau și se micșorau odată cu cel care le purta.

Borcanul cu supă de pui, strâns în brațele lui Xia Sini.

Felul în care îl privise pe Mo Ran și îi spusese shixiong, și cum Mo Ran îl mângâiase pe cap și îi zâmbi, spunând: De acum încolo vom fi frați. Shixiong te va iubi mult.

Una după alta, amintirile îi apăreau în fața ochilor și se risipeau ca fumul. Acum era Chu Wanning, cu fața impasibilă, expresia mult prea rece; acum era Xia Sini, cu buzele strânse, refuzând să vorbească. Odată îi spusese lui Xia Sini că Chu Wanning nu era bun, că nu-l plăcea. Odată îi pieptănase cu răbdare părul lung al lui Xia Sini. Părul lui era atât de moale, curgându-i printre degete ca cerneala.

Acum, când se gândea la asta, erau într-adevăr foarte asemănători.

Mo Ran simțea că îi explodează capul. Se plimba în cerc, înainte și înapoi, murmurând: „Shizun este Xia-shidi... Shizun este Xia-shidi... Shizun este...” Se opri brusc, aproape înnebunit. „Cred că glumești! Cum ar putea Shizun să fie Xia-shidi?!”

„A-Ran…”

Mo Ran nu știa dacă să râdă sau să plângă. „Sigur, sunt destul de asemănători în multe privințe, dar… dar nu sunt la fel. Xia-shidi este un om atât de bun; cum ar putea să fie…”

„Ce naiba vrei să spui cu asta?” Xue Meng îl întrerupse, fixându-l cu o privire ascuțită. „Xia-shidi este ”un om atât de bun"? Deci, ce, cineva care e un om bun nu poate fi Shizun?„

”Bineînțeles că nu spun că Shizun nu e un om bun„, replică Mo Ran. ”Doar că Xia-shidi a fost întotdeauna atât de sincer cu mine. Practic, îl consideram ca pe fratele meu mai mic! Cum să accept pur și simplu când îmi spui brusc că el e de fapt Shizun?"

„Xia-shidi este sincer, zici?” mârâi Xue Meng. „Atunci Shizun nu este sincer?”

Auzind tonul furios al lui Xue Meng, Shi Mei se grăbi să-l tragă de mânecă. „Tinere stăpân, amintește-ți ce a spus unchiul! A-Ran abia s-a trezit. El...”

Dar Xue Meng îl împinse, ochii lui căprui rămânând fixați pe fața lui Mo Ran. Era atât de furios încât vena de la gât îi pulsa ca o viperă șuierătoare, gata să-și înfigă colții otrăvitori în prada sa, gata să o devoreze. „Mo Weiyu, ai face bine să-mi explici aici și acum: de ce Shizun nu poate fi Xia Sini? În ce fel nu este sincer, huh? Spune-mi clar, ce parte din el consideri falsă?!”

Asaltul de întrebări nu-l deranja prea mult pe Mo Ran; nu era prima dată când îl vedea pe Xue Meng supărat. În viața anterioară, Xue Meng se comportase cam așa de fiecare dată când se întâlneau, după ce devenise împăratul Taxian-jun. Totuși, era enervant. Mo Ran se încruntă și răspunse brusc: „Ce-ți pasă ție? E între mine și el.”

„Între tine și el?” repetă Xue Meng. „Te-ai gândit vreodată la el?”

Mo Ran era atât de furios încât izbucni în râs. „Care naiba e problema ta, Xue Ziming? Serios, când ai înnebunit? Haide, Shi Mei, să mergem la Sala Loialității. Poate unchiul și Shizun știu ce l-a supărat.” Trecu pe lângă Xue Meng, trăgându-l pe Shi Mei după el.

Xue Meng rămase nemișcat pe loc pentru o vreme, ca și cum ar fi încercat din răsputeri să se oprească. Dar, chiar când Mo Ran era pe punctul de a ieși pe ușă, el nu se mai putu stăpâni și se întoarse brusc, strigând: „Mo Weiyu, te-ai gândit măcar o dată la shizunul tău?!”

Mo Ran nu spuse nimic. Devenise și mai agitat; pașii îi erau ezitanți, iar sprâncenele sale, inițial vesele și relaxate, se încruntară.

Shi Mei îi strânse mâna. „Nu-l băga în seamă”, îi șopti neliniștit, „e cam irascibil în ultima vreme. Haide, să mergem.”

Mo Ran ezită. „Mm.”

Dar mâna lui abia atinsese perdeaua, nici măcar nu o ridicase, când vocea lui Xue Meng răsună din nou, sufocată, aprinsă și tulburată, ca și cum ar fi sărit dintr-un foc aprins. „Mo Weiyu, nenorocitule, rahatule.”

Perdeaua căzu la loc cu un foșnet. Mo Ran închise ochii, apoi îi deschise din nou.

„A-Ran…” Shi Mei încercă să-l tragă înapoi, dar Mo Ran îl împinse ușor la o parte.

Mo Ran întoarse capul să se uite la Xue Meng, apoi îl privi drept în ochi. Cei doi erau cam de aceeași vârstă, dar Mo Ran era deja cu o palmă mai înalt și putea părea destul de rece și amenințător când voia. Gura i se curbă într-un zâmbet, dar ochii lui negri erau adânci, fără nici cea mai mică urmă de veselie. „Deci acum sunt un rahat, nu-i așa? Xue Ziming, nu l-am tratat niciodată pe shizunul nostru cu altceva decât respect. Nu am stat nici cu mâinile în sân în bătălia de la Fisura Cerească. Bariera către Iadurile Infinite nu putea fi reparată doar cu puterea lui, așa că am intervenit să-l ajut. Lasă-mă să te întreb: ca discipol al lui, am făcut ceva greșit?”

Xue Meng rămase tăcut.

„Puterea mea este mult inferioară a lui, așa că nu am putut rezista până la sfârșit când reparam bariera. Am căzut de pe stâlpul dragonului încolăcit, dar el nu mi-a acordat nici măcar o privire. Nu-i păsa deloc dacă trăiam sau muream. Lasă-mă să te întreb din nou, în locul meu, nu te-ai simți amar și dezamăgit?”

„Mo Ran...”

Mo Ran a dat în sfârșit glas nemulțumirii care îl măcina de două vieți. Trăsăturile sale frumoase s-au contorsionat într-o expresie întunecată în timp ce vorbea despre acest punct sensibil. A rostit fiecare silabă cu greu, pronunțând fiecare cuvânt. "Din punctul meu de vedere, mi-am făcut datoria și nu-i datorez nimic. Ce drept ai să stai aici în fața mea și să mă faci gunoi? Xue Meng, crezi că nu mi-a păsat niciodată de el? Te înșeli, mi-a păsat."

„Dar el e din piatră”, a continuat Mo Ran cu voce joasă, fiecare cuvânt ca un cuțit în inima lui, fiecare scurgând sânge. "Xue Meng, ascultă-mă, nu-mi pasă cât de puternic este în ochii lumii, ce zongshi prestigios este, că este Yuheng al Cerului Nocturn, Beidou Nemuritorul — nimic din toate astea nu contează. Ce contează este asta: în bătălia de la Fisura Cerească, aproape că am murit. Și totuși, când l-am implorat să se uite înapoi, să-mi arunce măcar o privire, nici măcar asta nu mi-a acordat."

Era un lucru atât de îngrozitor și de revoltător. Dar, în timp ce vorbea despre asta, era ciudat de calm; doar ochii îi erau puțin roșii. „Și Xue Meng, îți pot garanta că, indiferent cine ar fi căzut de pe stâlp atunci — chiar dacă nu aș fi fost eu, chiar dacă ai fi fost tu sau Shi Mei — el nu te-ar fi salvat nici pe tine.” Pentru că am văzut cu ochii mei. Chu Wanning se întorsese și lăsase trupul propriului discipol să se răcească în furtuna de zăpadă care acoperea cerul. „La urma urmei, nimic nu e mai important decât reputația lui de Nemuritor Beidou”, zâmbi Mo Ran cu răceală. Poate din cauza luminii slabe din cameră, părea puțin trist. „Dacă ai noroc, vei trăi. Dacă nu, vei muri.”

Ultimele lui cuvinte încă mai pluteau în aer când o umbră trecu în fața ochilor lui, însoțită de un vânt puternic. Camera era îngustă, iar Shi Mei era în spatele lui. Chiar dacă simțea că se apropie, Mo Ran nu putea să se ferească, ca să nu-i facă rău lui Shi Mei. Rămase pe loc și încasă lovitura.

Xue Meng se năpusti asupra lui ca un ghepard, îl apucă de guler și se auzi un pocnet puternic când îl lovi pe Mo Ran peste față, fără să se abțină. Lovit din senin, Mo Ran își pierdu și el cumpătul. Își răsuci încheietura mâinii pentru a-l apuca pe tânărul furios și mârâi printre dinți: „Xue Ziming! Ce dracu' crezi că faci?!”

Xue Meng nu a răspuns, urlând: „Mo Weiyu, ticălosule!”

Nu mai avea niciun interes să vorbească, ci se dezlănțuia ca și cum și-ar fi pierdut mințile. S-a luptat cu Mo Ran chiar acolo, în acea cameră mică și pustie, cei doi sărind imediat unul la gâtul celuilalt ca două fiare încolțite. Se luptau de parcă voiau să se sfâșie în bucăți, de parcă voiau să se rupă unul pe altul și să-și înghită sângele, oasele și tot ce aveau. O singură lampă pâlpâia în cameră și le proiecta siluetele înnebunite pe peretele de piatră, ca un joc de umbre al unor fiare însetate de sânge sau ca o imagine a unor demoni înnebuniți.

Deodată, Mo Ran auzi cum Xue Meng își înăbuși un suspin. Era atât de silențios încât bănuia că auzise greșit. Dar, chiar în clipa aceea, câteva lacrimi mari îi căzură pe dosul mâinii.

Xue Meng îl eliberă brusc pe Mo Ran și îl împinse. Apoi se ghemui pe podea, își înfășură brațele în jurul genunchilor și începu să plângă în hohote, acolo unde stătea.

Obrazul lui Mo Ran era încă roșu și umflat, dar era complet nedumerit de această întorsătură a evenimentelor. Nu era ca și cum ar fi încercat vreo mișcare mortală. Cu siguranță nu-l rănise atât de rău — în plus, vărul său dăduse primul pumn. Atunci de ce...

Încă se gândea la asta când Xue Meng a ridicat vocea, țipând răgușit între suspine. „Cum poți să spui că nu te-a salvat? Cum poți să spui că nu te-a salvat?!” Lacrimile îi curgeau pe obraji, imposibil de stăpânit.

În lateral, Shi Mei a suspinat și a privit în jos în tăcere. Se părea că Xue Meng nu putea să păstreze tăcerea, până la urmă.

Între suspine, Xue Meng a reușit să spună: „Ar fi atât de trist dacă te-ar auzi spunând asta din lumea de dincolo.”

Cuvintele acestea au fost prea neașteptate – Mo Ran nu a putut să le înțeleagă la început. În stare de confuzie, a întrebat: „Ce?”

Xue Meng a continuat să plângă. Colții lui veninoși îi străpunsese într-adevăr gâtul lui Mo Ran, dar se înțepase și pe sine. Plângea atât de jalnic, atât de sfâșiat, ștergându-și disperat fața, ochii, privirea lui oscilând între ferocitate și tristețe. Xue Meng refuza să se ridice de pe podea, unde se ghemuise. Rămase acolo, cu fața ascunsă în cot, pentru mult, mult timp.

Mo Ran simți o amorțeală lentă urcând de la tălpile picioarelor până când întregul său corp îngheță. Simți că buzele îi mișcă. Își auzi vocea întrebând: „Xue Meng, ce ai spus?”

Xue Meng plânse în hohote pentru ceea ce păru o eternitate – sau poate că erau doar câteva secunde, dar lui Mo Ran i se părură o eternitate în timp ce aștepta răspunsul fulgerător.

„Shizun...”, reuși în cele din urmă să rostească Xue Meng. „A murit.”

Pentru o clipă, Mo Ran nu spuse nimic. Tot corpul îi era rece; auzea de departe acele cuvinte, dar nu părea să le înțeleagă.

A murit? Cum adică a murit? Unde a murit?

Cine a murit? ... Cine a murit?!

Cine a murit?!

Xue Meng ridică încet capul. În ochii lui se citea ură, batjocură și cea mai profundă durere și dezgust. „Știi de ce nu s-a uitat înapoi?”

Mo Ran rămase mut, cu privirea fixă.

"Tata a spus că sigilarea Fisurii Cerești i-a consumat toată energia. Credeai că ești singurul lovit de energia malefică a tărâmului fantomelor? Bariera Discernământului este dublă! Orice rău ai suferit, el a suferit la fel! Doar că el a îndurat în tăcere și nu a spus nimic nimănui.„

Mo Ran auzi un zumzet în urechi. Atunci când nu l-a salvat pe Shi Mei în viața anterioară, a fost și asta pentru că... Nu îndrăzni să termine gândul. Vârfurile degetelor îi tremurau. ”Nu se poate. Dar era atât de stăpân pe sine..."

„Când a fost el vreodată altfel decât calm în fața celorlalți?” Lacrimi proaspete i-au umplut ochii lui Xue Meng în timp ce vorbea. „Când a coborât, energia lui spirituală era epuizată. De ce crezi că a pus o barieră protectoare în jurul tău și a plecat fără să se uite înapoi?”

Cuvintele lui Xue Meng erau pline de lacrimi de sânge. „Shizun știa că nu mai poate rezista mult timp. Dar cultivarea lui era la un nivel înalt, așa că, în momentul în care ar fi dat vreun semn de slăbiciune, toți demonii ar fi fost atrași către el. Mo Ran, Mo Ran... chiar crezi că a plecat pentru că te-a abandonat?”

Mo Ran rămase fără cuvinte, mut de uimire.

„A plecat pentru a te proteja! Mo Weiyu! Ca să nu fii prins în asta! Demonii au înnebunit când poarta către Iadurile Infinite s-a închis, bătălia s-a prelungit până la căderea nopții, atât de mulți au fost uciși sau răniți... cine avea timp pentru tine?! Nici măcar tatăl meu nu știa că ai plecat până când nu s-a întors la Vârful Sisheng cu bătrânul Xuanji rănit.”

Xue Meng făcu o pauză de o secundă, respirând greu, înainte de a forța restul cuvintelor să iasă din gâtul strâns. „Mo Weiyu, el a fost cel care te-a adus înapoi. El a fost cel care a luat o pastilă care i-a permis să-și recâștige forma inițială, pentru a te putea scoate din ruinele însângerate, de pe muntele de cadavre. El a fost cel acoperit de răni, dar totuși ți-a transmis ultima rămășiță a puterii sale spirituale.”

„Nu se poate…”

„El te-a adus acasă. Erai inconștient, iar energia lui spirituală era complet epuizată. În acel moment, nu era diferit de un om obișnuit; nu putea folosi nicio tehnică, nici măcar o simplă vrajă de comunicare. Nu putea decât să te care în spate și să urce treptele până la Vârful Sisheng, pas cu pas.”

„Nu…”

„Peste trei mii de trepte. El… fără nicio putere spirituală…”

Mo Ran închise ochii. Aproape că putea să-l vadă, acolo, sub lumina palidă a lunii, pe Chu Wanning cărându-l când abia mai respira, urcând cu greutate scările acelea nesfârșite, cu roba albă pătată de sânge. Persoana aceea care fusese odată atât de îndepărtată și de inaccesibilă, atât de pură și de neîntinată. Nemuritorul Beidou, Yuheng al Cerului Nopții.

Gâtul lui Mo Ran era strâns. Vocea îi tremura. „Nu se poate... Cum a reușit...?”

„M-am întrebat același lucru.” Xue Meng privea în depărtare cu ochii roșii, părând pierdut. „Când l-am zărit, am crezut că am înnebunit. Cu siguranță vedeam lucruri care nu existau. Pentru că mă gândeam”, restul cuvintelor ieșiră într-un suspin, „cum a reușit să...?”

„Nu se poate...” Mo Ran se înecă cu un suspin și se apucă de cap. Murmură neputincios: „Nu se poate...”

„Scările sunt încă pătate cu urme de sânge; pe acolo a trecut ca să te aducă acasă.” Ura lui Xue Meng îl făcea nemilos. „Du-te și vezi cu ochii tăi, Mo Ran. Du-te și vezi.”

„Nu se poate!”

Șocul și neputința erau mai mult decât putea suporta; Mo Ran a izbucnit în furie. Fără avertisment, l-a apucat pe Xue Meng, l-a ridicat de la pământ și l-a trântit de perete. Trăsăturile lui s-au contorsionat într-o expresie bestială. „Nu se poate! Nu se poate, la naiba! Cum a putut să mă salveze? Mereu m-a disprețuit, mereu m-a privit de sus!”

Xue Meng nu spuse nimic pentru o clipă. Apoi, gura i se contorsionă într-un rânjet mizerabil. „Mo Weiyu, nu e că el te disprețuia.” În lumina tremurătoare a lumânărilor, Xue Meng ridică ochii, cu genele umede de lacrimi, și îl privi cu o privire plină de ură. „Eu sunt cel care te disprețuiesc.”

Mo Ran nu putea decât să-l privească.

„Eu te privesc de sus, bătrânul Xuanji te privește de sus, bătrânul Tanlang te privește de sus... Cine naiba te crezi?” Xue Meng a mestecat cuvintele și le-a scuipat în fața lui Mo Ran. „Nenorocitule!”

„Tu...!”

Xue Meng izbucni în râs, înclinând capul înapoi pentru a privi tavanul întunecat. „Mo Ran, pe tot Vârful Sisheng, el era cel care te aprecia cel mai mult. Și așa i-ai mulțumit.” Râse și râse, apoi închise ochii și lacrimile începură să curgă din nou. De data aceasta, plângea în tăcere. „Mo Ran, Xia-shidi al tău, shizun al meu, a murit.”

Mo Ran fusese mușcat de cel mai veninos șarpe din lume. Îl lăsă pe Xue Meng, ca și cum ar fi fost ars, și se clătină înapoi. Pentru prima dată, înțelese acele cuvinte. Tot corpul îi începu să tremure.

„Ge.” Xue Meng îl strigă brusc.

Mo Ran continuă să se retragă, până când spatele lui se lovi de peretele rece ca gheața; nu mai avea scăpare.

„Ge.” Xue Meng încetase în sfârșit să plângă, dar vocea lui era monotonă, ca și cum ar fi fost mort. „Nu mai avem un shizun.”

Capitolul 98: Shizun, te implor, te rog, acordă-mi atenție

Vârful Shisheng avea o stâncă cu un nume ciudat, numită Aaaaah.

În sectă existau numeroase povesti despre originea acestui nume. Cea mai cunoscută era că oamenii cădeau adesea de pe ea din cauza înălțimii sale abrupte, strigând „Aaaaah!”

Dar Mo Ran știa că nu acesta era motivul.

Stânca se înălța până în nori, abruptă și aproape imposibil de escaladat. Era îngrozitor de frig, iar vârful era acoperit de zăpadă tot timpul anului. Aici zăceau morții din Vârful Sisheng, în așteptarea înmormântării.

Mo Ran venise aici o singură dată în viața sa anterioară.

Atunci, ca și acum, fusese după bătălia sângeroasă care a urmat deschiderii fisurii către Iadurile Infinite, care a pus capăt vieților a nenumărați oameni, printre care și Shi Mei. El refuzase să accepte realitatea și îngenunchiase lângă sicriul lui Shi Mei zile în șir, privindu-i chipul din interior, care părea că doarme.

„Se numește «Aaaaah», de pe vremea când a murit tatăl tău”, îi dezvăluise Xue Zhengyong în viața trecută, în timp ce-și însoțea nepotul în aerul rece al Sălii Gheții. "Am avut un singur frate. Am fondat împreună Vârful Sisheng. Dar tatăl tău... era încăpățânat, exact ca tine. Abia a apucat să se bucure de viață, sau poate că s-a săturat de ea. Dar o singură greșeală în fața demonilor și s-a dus."

În Sala Gheții era îngrozitor de frig. Xue Zhengyong a luat o gură din vinul pe care îl adusese, apoi i l-a oferit lui Mo Ran. ”Poftim, bea și tu. Dar să nu-i spui mătușii tale."

Mo Ran nu l-a luat; nu s-a mișcat.

Xue Zhengyong oftă. „Eram atât de nefericit în acele zile; mă simțeam de parcă mi s-ar fi smuls inima din piept. Nu făceam altceva decât să stau aici cu tatăl tău și să plâng. Plâng foarte urât; urlam ca un aaaaah—de acolo a venit numele.” Aruncă o privire spre Mo Ran și îi dădu o palmă pe umăr. „Unchiul tău nu e un om cult, dar știu atât: viața e efemeră ca roua dimineții, se termină într-o clipită. Mingjing a plecat puțin înaintea ta. Veți fi din nou frați în viața viitoare.”

Mo Ran închise încet ochii.

„Condoleanțele și alte cuvinte sunt doar vorbe”, a continuat Xue Zhengyong. „Dacă ești trist, plângi. Dacă nu vrei să pleci, rămâi și ține-i companie. Dar trebuie să mănânci și să bei apă. Du-te și mănâncă ceva la Sala Mengpo. După aceea, poți să te întorci aici și să îngenunchezi cât vrei. Nu te voi opri.”

Sala Gheții era rece și tăcută. Mătase albă plutea ușor în sala mare, ca niște degete delicate care mângâiau fruntea.

Mo Ran deschise încet ochii.

Sicriul era același cu cel din amintirile sale, turnat din zăpada neagră din Kunlun, strălucitor și translucid, cu fire de ceață înghețată curgând de pe suprafață. Doar că de data aceasta, trupul care zăcea înăuntru era al lui Chu Wanning.

Mo Ran nu și-ar fi imaginat niciodată că cel care va muri în Fisura Cerească în această viață va fi Chu Wanning. Era complet luat prin surprindere; nu știa cum să reacționeze. În fața corpului rece ca gheața al acestei persoane, a descoperit că nu simțea aproape nimic — nici bucurie pentru moartea dușmanului său, nici durere pentru trecerea în neființă a shizunului său.

Mo Ran îl privi pe Chu Wanning prin pleoapele coborâte pentru o lungă perioadă de timp, aproape neîncrezător. Fața lui părea și mai rece decât de obicei, acum acoperită de un strat de gheață. Bucăți de gheață se lipiseră de pleoapele lui închise. Buzele lui erau de un albastru pal, iar pielea lui era aproape transparentă, venele albastre fiind vizibile ca niște crăpături minuscule în porțelan.

Cum putea să fie el cel care murise?

Mo Ran ridică mâna pentru a atinge obrazul lui Chu Wanning; era rece. Mâna îi coborî spre gât; nu avea puls. Apoi spre mâna lui. O strânse; articulațiile începuseră deja să se rigidizeze, iar pielea era aspră. Mo Ran consideră că era ciudat — vârfurile degetelor lui Chu Wanning erau ușor bătătorite, dar palmele lui fuseseră întotdeauna moi și delicate. În ciuda eforturilor sale, se uită mai atent. Mâinile îi erau acoperite de zeci de răni: tăieturi deschise care, deși curățate, nu se vor vindeca niciodată.

Își aminti cuvintele lui Xue Meng.

Energia sa spirituală era complet epuizată. În acel moment, nu era cu nimic diferit de un om obișnuit. Nu putea folosi nicio tehnică, nici măcar o simplă vrajă de comunicare. Nu putea decât să te care în spate și să urce treptele vârfului Sisheng, pas cu pas.

Și când nu a mai putut face asta, când nu a mai putut nici măcar să stea în picioare, s-a târât pe pământ, în genunchi, târându-se până când degetele i s-au sfâșiat și mâinile i s-au acoperit de sânge.

Totul pentru a-l aduce acasă.

„Tu m-ai cărat înapoi?”, murmură Mo Ran cu voce slabă.

Întrebarea lui fu întâmpinată doar cu tăcere.

„Chu Wanning, tu ai fost...?”

Tăcere. Niciun răspuns.

„Nu voi crede decât dacă dai din cap”, îi spuse Mo Ran bărbatului din sicriu. Expresia lui era calmă, de parcă se aștepta ca persoana din fața lui să se trezească. „Chu Wanning, fă-mi un semn cu capul. Doar un semn și te voi crede și nu te voi mai urî. Doar un semn, bine?”

Dar Chu Wanning zăcea acolo, rece și inexpresiv, ca și cum nu-i păsa dacă Mo Ran îl ura sau nu. El însuși plecase cu conștiința curată, abandonând pe cei vii cu vina lor.

Viu sau mort, acest om fusese întotdeauna mai enervant decât demn de milă. Mo Ran râse disprețuitor. „Dar, de altfel”, spuse el, „când m-ai ascultat vreodată?”

În timp ce se uita la Chu Wanning, simți brusc că totul era atât de absurd. În toți acești ani, îl urâse pe Chu Wanning pentru că îl disprețuia. Ura se adâncise când nu reușise să-l salveze pe Shi Mei. Timp de peste un deceniu, această ură se înrădăcinase, răsucindu-se și răsucindu-se în inima lui. Apoi, într-o zi, din senin, i se spuse:

Când Chu Wanning s-a întors și a plecat atunci, a făcut-o pentru a te proteja!

I s-a spus brusc că...

Bariera Discernământului este gemelară! Orice daună ai suferit, el a suferit la fel!

Energia lui spirituală era epuizată. Nu mai putea nici măcar să se protejeze pe sine, el...

Minunat. Grozav. Perfect. Chu Wanning a avut dreptate în tot ce a făcut. Dar Mo Ran? Cu mintea în întuneric ca un idiot care nu știe nimic, alergând în cerc ca un clovn blestemat, șuierând și mârâind de ură atâta timp. Și pentru ce?!

O scurtă neînțelegere era ca o pată de murdărie pe o rană în curs de vindecare. Atâta timp cât era descoperită la timp, spălată și se aplica din nou unguent, totul era în regulă. Dar dacă neînțelegerea era lăsată să persiste zece, douăzeci de ani; dacă persoana prinsă în acea plasă se umplea de ură, îngrijorări, reprimare și chiar își dădea viața — aceste emoții se transformau în cicatrici și deveneau parte din corpul cuiva.

Și apoi, să i se spună brusc: Nu este așa, ai înțeles totul greșit. Atunci ce? Murdăria se depusese sub piele odată cu trecerea timpului, fusese deja asimilată în sânge. Pentru a îndepărta ura trecută, carnea vindecată ar fi trebuit să fie sfâșiată din nou.

O neînțelegere de un an este o neînțelegere. O neînțelegere de zece ani este o nedreptate. O neînțelegere de-o viață, de la naștere până la moarte, este destinul.

Destinul lor era distrus.

Porțile grele ale Sălii de Gheață se deschiseră încet.

La fel ca în viața anterioară, Xue Zhengyong, cu un burduf de vin în mână, păși greoi lângă Mo Ran și se așeză pe podea lângă el. „Am auzit că ești aici. Unchiul îți va ține companie.” Ochii aprigi ai lui Xue Zhengyong erau roșii; era evident că plânsese cu puțin timp în urmă. „Și lui la fel.”

Mo Ran nu spuse nimic. Xue Zhengyong deschise capacul burdufului și bău din el cu lăcomie, apoi rămase nemișcat. Se șterse cu mâna pe față și, cu mare efort, zâmbi. „Lui Yuheng nu-i plăcea niciodată când beam, dar acum...” Oftă. „Nu, nu contează, nu contează. Nici măcar nu sunt atât de bătrân, dar am pierdut deja atât de mulți prieteni. Ran-er, știi cum e?”

Mo Ran coborî pleoapele, tăcut. Xue Zhengyong îi pusese aceeași întrebare în viața sa anterioară. Atunci, el avea ochi doar pentru trupul fără viață al lui Shi Mei — ce-i păsa lui dacă alții trăiau sau mureau? Nu înțelegea și nici nu voia să înțeleagă.

Dar cum putea să nu înțeleagă acum?

Înainte de a se reîncarna, stătea singur în sălile goale ale Palatului Wushan. Într-o zi, a visat vremurile de demult, când era discipolul Yuheng, și s-a trezit brusc din somnul ușor, cuprins de un impuls neașteptat de a-și vizita vechea cameră din aripa discipolilor. Când a deschis ușa și a pășit înăuntru, camera îngustă, nefolosită de atâta timp, era acoperită de un strat gros de praf.

Găsi un mic arzător de parfum răsturnat pe podea, dărâmat de cineva cu mulți ani în urmă. Îl ridică și, din obișnuință, se îndreptă să-l pună la locul lui obișnuit. Dar anii trecuseră ca un râu rapid; ținând arzătorul în mână, se opri brusc. „Unde țineam arzătorul ăsta?”

Nu-și amintea. Privirea lui de vultur a trecut peste servitorii din spatele lui, dar fețele lor erau neclare; nu putea să-i deosebească unul de altul. Dar, desigur, acești oameni nu aveau de unde să știe unde ținea împăratul din tinerețe acest arzător de parfum în vechea lui cameră.

„Unde țineam arzătorul ăsta?” Nu-și amintea, iar cei care ar fi putut să-i spună erau morți sau plecați.

Cum putea Mo Ran să nu înțeleagă ce simțea Xue Zhengyong în acel moment?

„Din când în când, din senin, îmi amintesc o glumă din tinerețe și o spun. Dar apoi îmi dau seama că nu mai e nimeni în jur care să o înțeleagă.” Xue Zhengyong mai luă o înghițitură de vin și, coborând capul, scoase un râs fără veselie. "Ca tatăl tău, sau prietenii noștri de odinioară... sau shizunul tău. Ran-er, știi de ce această stâncă se numește Aaaaah?„ Lacrimile din ochii lui refractau fragmente de lumină.

Mo Ran știa ce voia să spună, dar era prea tulburat ca să audă despre tatăl său mort de la Xue Zhengyong chiar în acel moment. ”Știu. Pentru că ai plâns aici."

„Ah...” Xue Zhengyong făcu o pauză și clipi încet, ridurile din colțurile ochilor adâncindu-se. „Ți-a spus mătușa ta?”

„Mm.”

Xue Zhengyong își șterse lacrimile și inspiră adânc. „Bine, în regulă. Atunci știi deja ce voiam să-ți spun. Dă-i drumul și plângi dacă ești trist. Nu-i nimic. Nu e rușine să plângi pentru cineva.”

Dar Mo Ran nu plângea. Poate că inima lui se întărise deja ca fierul după două vieți trăite astfel. În comparație cu devastarea pe care o simțise la moartea lui Shi Mei, acum era foarte calm. Atât de calm încât era tulburat de propria lui amorțeală, surprins să descopere că era într-adevăr atât de fără inimă.

Xue Zhengyong termină de băut și mai rămase puțin, apoi se ridică în picioare destul de nesigur. Poate că picioarele îi amorțiseră de la cât stătuse îngenuncheat, sau poate că băuse prea mult. Mâna lui largă îl bătu pe Mo Ran pe umăr. „Fisura Cerescă a fost închisă, dar încă nu știm cine se află în spatele tuturor acestor lucruri. Poate că ăsta a fost sfârșitul, dar s-ar putea să se apropie o altă bătălie mare. Ran-er, ai grijă să cobori și să mănânci ceva. Nu-ți distruge sănătatea.”

Cu aceste cuvinte, se întoarse și plecă.

Era noapte, iar în afara Sălii de Gheață, o semilună în declin atârna pe cer. În timp ce pășea prin zăpada care acoperea stânca tot timpul anului, cu jumătate de burduf de vin în mână, vocea lui Xue Zhengyong, profundă și aspră ca un gong spart, răsună într-o scurtă melodie din Sichuan:

„Salutând vechi prieteni, pe jumătate fantome, întâlnindu-ne doar în cupe de vin. Sub copacul de osmanthus se ascunde un vas cu vin, o băutură împărțită între fețe uzate de timp și dungi albe. Prima lumină a zorilor spulberă visul, toți pleacă, lăsându-mă singur cu lacrimile mele bătrâne. Aș da tot ce mi-a mai rămas din viață Zeului Viselor, doar pentru a vă chema înapoi, cupă după cupă.”

Lucrurile erau diferite față de viața trecută, până la urmă; cel care murise nu era Shi Mei, ci Chu Wanning, și astfel Xue Zhengyong era cuprins de o durere și mai profundă.

Cu spatele la porțile deschise ale Sălii de Gheață, Mo Ran asculta sunetul răsunător al acelei voci răgușite, plină de rezonanță și tristețe. Puțin câte puțin, ca un vultur care se înalță deasupra orizontului, vocea se îndepărta, până când a fost înghițită de vânt și zăpadă. Lumea era acoperită de un strat strălucitor de alb, iar luna înaltă pe cerul nesfârșit spăla totul până când a devenit palidă și insubstanțială, lăsând doar o singură linie care răsuna iar și iar.

„Lăsându-mă singur cu lacrimile mele bătrâne... lăsându-mă singur cu lacrimile mele bătrâne...”

Mo Ran nu era sigur cât timp trecuse când a părăsit în sfârșit Sala de Gheață pentru a începe coborârea lentă de pe munte.

Unchiul său avea dreptate. Fisura Cerească era poate închisă, dar această poveste era departe de a se fi încheiat. Chu Wanning dispăruse; dacă urma să mai fie o bătălie, Mo Ran ar fi trebuit să se descurce singur.

Era deja târziu când a ajuns la Sala Mengpo și nu era nimeni în jur, în afară de bătrâna care pregătea cina târzie.

Mo Ran a cerut un castron mic de tăiței și a găsit un colț în care să mănânce încet. Tăițeii erau fierbinți și amorțitori, încălzindu-i stomacul. Sala Mengpo era slab luminată și încețoșată când a ridicat privirea prin perdeaua groasă de aburi, între înghițituri lacomi.

Își aminti cât de încăpățânat fusese după moartea lui Shi Mei în viața sa anterioară; cum refuzase să plece sau să mănânce timp de trei zile întregi. Și cum, mai târziu, când fusese în sfârșit convins să părăsească Sala Gheții pentru a mânca ceva, îl întâlnise pe Chu Wanning în bucătărie, cu spatele la Mo Ran, în timp ce acesta înfășura stângaci aluatul și amesteca umplutura. Pe masă erau făină și apă, și câteva rânduri de tăiței aranjați în linii drepte.

Clang. Zgomotul produs de fiecare bucățică care era măturată de pe masă răsună din trecutul îndepărtat și îngheță bețișoarele din mâna lui Mo Ran din prezent. Dintr-o dată, îi era greu să înghită. La momentul respectiv, crezuse că Chu Wanning îl batjocorea, că voia să-l rănească intenționat. Dar, gândindu-se acum la asta, era posibil ca Chu Wanning să fi vrut doar să-i pregătească un bol de tăiței în locul lui Shi Mei, care nu mai era.

"Cine te crezi?! Ai dreptul să folosești lucrurile lui? Să gătești mâncarea lui? Shi Mei e mort – ești fericit acum? Sau trebuie să-ți hărțuiești toți discipolii până la moarte sau până la nebunie înainte să fii mulțumit? Chu Wanning! Nu mai e nimeni în lumea asta care să poată face vreodată tăiței ca el. Oricât l-ai imita, nu vei ajunge niciodată la nivelul lui!"

Fiecare cuvânt era ca o înjunghiere în inimă.

Se întoarse la mâncare, nevoind să se mai gândească la asta. Dar nu era atât de ușor; amintirile nu-i dădeau pace.

Își amintea fața lui Chu Wanning în acel moment cu o claritate îngrozitoare, mai clară ca niciodată. Fața lui nu trăda nimic, nici bucurie, nici tristețe. Își amintea fiecare detaliu cu o claritate fără precedent. Își amintea tremurul slab de la vârfurile degetelor, pata de făină de pe obraz. Își amintea tăițeii pufoși și albi împrăștiați pe podea. Își amintea cum Chu Wanning coborâse pleoapele și se aplecase să culeagă cu grijă tăițeii, care acum nu mai erau buni de mâncat, apoi îi aruncase cu propriile mâini.

I-a aruncat cu propriile mâini.

Mai mult de jumătate din tăiței cu mazăre erau încă în farfurie, dar Mo Ran nu mai putea să înghită nimic. Împinse farfuria și fugise din acel loc înainte să-l înnebunească. A alergat nebunește prin Vârful Sisheng, ca și cum ar fi încercat să fugă de această neînțelegere care dura de zece ani, ca și cum ar fi încercat să recupereze acei ani ridicoli, ca și cum ar fi încercat să ajungă din urmă persoana care părăsise Sala Mengpo în acea zi, singur.

Să-l ajungă din urmă ca să-i poată spune: Îmi pare rău, am greșit că te-am urât.

În întunericul profund al nopții, Mo Ran alerga fără țintă. Alerga și alerga, dar oriunde se ducea, vedea rămășițele umbrei lui Chu Wanning: Platforma Păcatului și a Virtuții, unde Chu Wanning îl învățase să citească și îl antrenase în mânuirea sabiei; Podul Naihe, unde împărțise umbrela cu el în timp ce mergeau împreună; Sala Cerului Senin, unde îndurase pedeapsa loviturilor și plecase fără nimeni alături. Se simțea din ce în ce mai tulburat, din ce în ce mai neajutorat.

Deodată, a ajuns într-o poiană deschisă și a simțit că ceața s-a risipit și că poate vedea din nou luna strălucitoare de deasupra. S-a oprit, respirând tremurând.

Turnul care străpungea cerul.

Locul în care murise în ultima sa viață. Locul în care îl întâlnise pentru prima dată pe Chu Wanning.

Cu privirea haotică ca un câmp de luptă, cu inima bătând nebunește ca tobele de război, neputincios să respingă valul trecutului și neputincios să evite asaltul său nemilos, fusese adus aici în cele din urmă. Aici, unde lumina lunii era albă ca zăpada și briza era o mângâiere blândă. Aici, unde se întâlniseră pentru prima dată.

Mo Ran se opri în sfârșit din alergat. Știa că nu putea scăpa: în această viață, era obligat să-i fie dator lui Chu Wanning. Încet, Mo Ran urcă treptele spre acel magnific copac haitang. Întinse mâna și își așeză palma pe scoarța trunchiului, uscată și dură ca o inimă împietrită.

Trecusera aproape trei zile de la moartea lui Chu Wanning.

Mo Ran ridică privirea. Copacul înflorit părea la fel de blând ca întotdeauna. Abia atunci o tristețe de neînchipuit i-a umplut pieptul. Cu fruntea lipită de trunchiul copacului, a plâns în sfârșit, lacrimile curgându-i ca ploaia. „Shizun, Shizun”, a murmurat printre suspine. A repetat la nesfârșit cuvintele pe care le rostise în ziua în care îl întâlnise pe Chu Wanning: „Nu vrei să-mi acorzi atenție... Te rog, acordă-mi atenție...”

Dar, deși peisajul rămăsese același, oamenii nu mai erau. Mo Ran stătea singur în fața Turnului care străpungea cerul. Nimeni nu-i mai dădea atenție. Nimeni nu-l va mai întâlni vreodată aici.

Mo Ran renăscut avea trupul unui tânăr, dar în interior era sufletul lui Taxian-jun, în vârstă de treizeci și doi de ani. Văzuse prea multe lucruri în viață și moarte, gustase toate bucuriile și durerile pe care lumea le putea oferi. Astfel, în această viață renăscută, nu arătase niciodată prea multe emoții autentice; rămăsese mereu tăcut, ca și ascuns în spatele unei măști. Însă în acel moment, pierderea și durerea scrise pe chipul său erau atât de crude și vulnerabile, atât de autentice și naive. Abia acum era ca un tânăr obișnuit care își pierduse shizunul, ca un copil abandonat, ca un câine vagabond care nu mai avea un cămin în care să se întoarcă.

Fii atent la mine.

Te rog, fii atent la mine...

În cele din urmă, singurul răspuns a fost foșnetul frunzelor și umbrele dansatoare ale florilor. Persoana cu trăsături atât de izbitoare care stătuse sub copacul haitang în acel an nu avea să mai ridice niciodată — nu mai putea să ridice niciodată — capul să-l privească. Nici măcar o ultimă privire.

Capitolul 99: A treia armă a lui Shizun

În acea noapte, Mo Ran a dormit rezemat de copacul haitang.

În vârful Sisheng erau multe locuri care păstrau urme ale prezenței lui Chu Wanning. Dacă ar fi vrut să-i aducă omagiu, nu exista un loc mai potrivit decât Pavilionul Lotusul Roșu. Dar numai rezemându-se de acest copac putea să-și aline durerea din inimă; numai aici putea să simtă o legătură slabă cu lumea celor vii.

Odată fusese convins că a-l lua pe Chu Wanning ca maestru era cea mai mare nenorocire din viața lui, că fusese o greșeală încă de la început. Abia acum înțelegea că cel nefericit nu era el, nu era Mo Weiyu, ci cel care stătea sub flori în acea zi, cu capul plecat și pierdut în gânduri. Cel nefericit era Chu Wanning.

Xianjun, Xianjun, ascultă-mă.

Părea să-și amintească vag acele cuvinte ca fiind primele pe care i le spusese shizunului său. Poate nu exact acele cuvinte – trecuse prea mult timp și nu le mai ținea minte clar. Dar încă își amintea vivid expresia de pe fața lui Chu Wanning când a ridicat genele, uimit și surprins.

Cât de blând părea atunci.

În timp ce stătea întins sub copacul înflorit, Mo Ran se gândea că, dacă timpul ar putea să curgă înapoi, înapoi în ziua în care și-a ales maestrul, nu ar trebui să-l mai sâcâie pe Chu Wanning să-l accepte din nou ca discipol, indiferent de ce s-ar întâmpla. Pentru că prețul plătit pentru acel moment, pentru clipirea acelor gene, era încurcătura fără sfârșit care urma să vină – era însăși viața lui Chu Wanning.

Două vieți. Shizunul său ajunsese în ruină din cauza lui.

Două vieți...

Mo Ran înghiți în sec și închise ochii pentru a nu izbucni în plâns. Petrecu mult timp într-o agonie care părea că un milion de furnici îi roadeau inima, înainte de a adormi într-un somn agitat.

În vis, un fragment de amintire pe care nu îndrăznise să-l lase să se apropie de el de la renaștere se eliberă din lanțuri, ridică cuțitul și îi scoase inima din piept.

În ultimele zile, fusese ținta mai multor tentative de asasinat, ultima fiind comisă de Xue Meng și Mei Hanxue. Deși Mo Ran era prea puternic pentru a-și da viața, suferise răni grave. Avusese nevoie de o lună de convalescență în palatul său înainte de a-și recăpăta puterile.

Sichuan era un loc umed, cu atât mai mult în acele zile, iar picăturile de ploaie se auzeau zi și noapte.

Mo Ran stătea sub adăpostul coloanelor, cu degetele palide ca jadul strângând marginea mantiei grele din brocart care îi acoperea umerii. Privea cerul cenușiu de deasupra, cu o expresie între veselie și nebunie. Chiar și în tăcere, natura lui contorsionată era inconfundabilă. Se născuse cu un chip atât de frumos, dar lumina din ochii lui era întunecată și nemiloasă, lipsită de căldură.

Și cu cât stătea mai mult pe tron, cu atât devenea mai întunecată.

Se auziră pași în spatele lui. „Ai venit”, spuse fără să se întoarcă.

„Ai de gând să distrugi Palatul Kunlun Taxue?”, se auzi vocea lui Chu Wanning răsunând slab în sala mare.

„Și dacă da?”

O pauză. „Ai uitat promisiunea pe care mi-ai făcut-o? Ai jurat că nu vei încerca să-i iei viața lui Xue Meng.”

Vocea lui Mo Ran era calmă. „Shizun, ai venit până aici și nici măcar nu te-ai oprit să mă întrebi dacă sunt rănit sau dacă îmi este frig în vântul ăsta. Îți pasă doar pe cine voi ucide.”

„Mo Weiyu, am venit să-ți spun să nu mai faci lucruri pe care le vei regreta toată viața.”

„Heh, regret? Nu ar trebui să fii tu cel care regretă? Deja ți-ai distrus esența încercând să mă oprești să distrug Secta Rufeng. Acum voi distruge Palatul Taxue, iar tu ești doar un om obișnuit, fără puterea de a mi te opune. Nu regreți că nu ți-ai văzut de treaba ta atunci?”

Mo Ran se întoarse să-l privească peste umăr, cu o sclipire în ochi și un zâmbet crud pe buze. „Chu Wanning, ești un infirm fără valoare. Cum o să mă oprești? Ce ți-a mai rămas?”

Chu Wanning nu găsi niciun cuvânt pentru a răspunde. Poate pentru că într-adevăr nu mai avea nimic.

Un tunet asurzitor a despicat brusc cerul, iar ploaia a început să cadă cu putere, curgând pe acoperiș și revărsându-se din streșini. În cele din urmă, Chu Wanning a închis ochii. Când i-a deschis din nou, a spus doar, în șoaptă: „Nu pleca.”

Mo Ran s-a întors pe călcâie, cu roba neagră fluturând în urma lui. Pe fundalul ploii torențiale și al vântului înghețat, sub cerul cenușiu, se uită la Chu Wanning din hol. „Și de ce n-aș pleca? I-am dat deja lui Xue Meng șansa lui atunci. Mi te-ai supus pentru el, iar eu mi-am ținut cuvântul și i-am cruțat viața în schimbul trupului tău, dar acum el este cel care vrea să-mi ia viața. Așa că spune-mi, de ce n-aș merge?”

Chu Wanning îl privi în tăcere.

„Ei bine? Nu ai nimic de spus?” Mo Ran râse batjocoritor. „Haide, mustră-mă, înjură-mă, spune ceva. Chu Wanning, ce s-a întâmplat cu toată puterea ta? Știu că Xue Meng este preferatul tău, discipolul tău prețuit; el este sincer și devotat, iar eu nu sunt decât noroi pe talpa cizmei lui.”

„Ajunge.” Chu Wanning avea sprâncenele încruntate pe fața palidă, ca și cum ar fi încercat să-și reprime emoțiile.

„Nu ajunge! Cum ar putea să fie suficient?” Văzând suferința lui Chu Wanning, inima lui Mo Ran se umplu de o bucurie sălbatică. Furia, extazul, ura și gelozia îi ardeau inima cu intensitatea lor, iar ochii îi sclipeau în timp ce pășea înainte și înapoi.

„Nu există a doua șansă, Chu Wanning, nu există a doua șansă pentru el. O să-l omor și o să-i fac pielea un covor, o să beau vin din craniul lui! O să-i scot măruntaiele, o să-l tai în bucăți și o să-l gătesc! Nu mă poți opri! Chu Wanning, nu mă poți opri!” Cu cât era mai furios, cu atât era mai în extaz. Ochii i se înroșiră; era frenetic, nebun.

„Revino-ți!” Deodată, o mână îi apucă gulerul robei, iar alta îl lovi cu putere peste față. Chu Wanning era atât de aproape încât Mo Ran îi putea vedea tremurul genelor și lacrimile strălucitoare din ochi. „Mo Ran, trezește-te. Trezește-te...”

„Sunt treaz!” Arsura palmei pe obraz îl împinse și mai adânc în nebunie. Se uită furios la fața lui Chu Wanning și furia lui izbucni. „Sunt perfect treaz! Tu ești cel care doarme! Ești orb?!” Mo Ran îl împinse pe Chu Wanning și îi rupse gulerul robei, dezvelind bandajele pătate de sânge de pe piept.

„Ești orb, Chu Wanning!” urlă el, lovindu-l pe piept, iar când nici asta nu fu de ajuns, rupse complet tifonul pentru a expune mizeria sângeroasă de dedesubt. "Cine crezi că a făcut asta? Discipolul tău perfect, Xue Meng! Dacă ar fi îndreptat Longcheng-ul său doar cu un fir de păr mai în lateral, aș fi mort! Așa că spune-mi tu de ce naiba ar trebui să-l las să scape! Pentru tine, viața lui contează, dar a mea nu valorează nimic. Așa este?!„ În furia lui, Mo Ran îl apucă pe Chu Wanning de mână și i-o apăsă pe rana însângerată. ”Nu voiai să mă oprești? Acum ai ocazia; haide, scoate-mi inima! Chu Wanning, de ce nu-mi scoți inima?!"

Chu Wanning tăcea. Vârfurile degetelor îi tremurau, reci ca gheața.

Mo Ran îl privea furios, nemilos, venele de la gât pulsând. „Haide”, zise el cu voce răgușită, „scoate-mi-o”.

Ploaia torențială care bătea pe acoperiș era o nebunie frenetică. Tăcerea domnea. Niciunul nu se mișca.

După o pauză, Mo Ran îi dădu în sfârșit drumul lui Chu Wanning și, respirând greu și sacadat, declară cu voce gravă: „Viețile lui Xue Ziming și Mei Hanxue sunt ale mele.”

Chu Wanning nu spuse nimic.

„Urăște-mă cât vrei, Shizun”, spuse el. „Viața mea a ajuns oricum în acest punct. Viețile noastre au ajuns în acest punct. Nimeni nu mai poate da înapoi acum, așa că mai bine mergem mai departe în această întunecime. Eu doar îi târăsc pe niște vechi prieteni cu mine, ca să-mi țină companie în drumul meu spre iad.”

În acea zi, Chu Wanning se uită la spatele robei negre a lui Mo Ran, în timp ce acesta se îndepărta. În cele din urmă, spuse: „Mo Ran, dacă distrugi Palatul Taxue și îl ucizi pe Xue Meng, îmi voi pune capăt zilelor în fața ta. Nu mai am nimic cu care să negociez, dar măcar pot alege moartea.”

Când auzi aceste cuvinte, Mo Ran se opri. Se întoarse să privească peste umăr, iar un zâmbet îi lumină chipul frumos, în timp ce stătea în fața acelui fundal sumbru de vânt și ploaie. „Atâta timp cât voi mai respira, nu vei găsi moartea atât de ușor.”

Chu Wanning se limită să-l privească.

„Să nu uiți că, chiar și când tot sângele ți s-a scurs din corp, eu te-am smuls din ghearele morții. Îți vei petrece restul vieții alături de mine, oricât de mult m-ai dezgusta.”

După ce și-a descărcat furia, Mo Ran și-a recăpătat treptat comportamentul obișnuit, calm și amenințător. "Dragul meu shizun, poartă-te cum se cuvine și așteaptă aici, pe Vârful Sisheng. Când îl voi captura pe Xue Meng, îl voi aduce aici, ca să se poată uita bine la zeul pe care îl venerează zi și noapte, zvârcolindu-se sub mine ca o târfă desfrânată. Având în vedere trecutul nostru comun, este corect să-i acord curtoazia de a înțelege totul înainte de a muri, până la urmă."

Dar, contrar tuturor așteptărilor lui Mo Ran, Chu-zongshi era tot Chu-zongshi.

O lună mai târziu, Mo Ran stătea mândru în fața Lacului Ceresc, în vârful Muntelui Kunlun, și a făcut exact cum a spus că va face. I-a capturat pe Mei Hanxue și Xue Meng și i-a legat de stâlpi de gheață, apoi a folosit Formațiunea de Șah Zhenlong pentru a determina miile de suflete din Palatul Taxue să se măcelărească între ele, în timp ce cei doi priveau. Muntele înzăpezit, odată curat și maiestuos, s-a colorat în roșu într-o clipă. Sângele curgea în Lacul Ceresc și se scurgea în pământ.

Mo Ran stătea calm în fața porților palatului, mâncând struguri aduși de servitori și zâmbind în timp ce privea scena distrugerii. „Mengmeng, îți place?” El a aruncat o privire către Xue Meng, ai cărui ochi erau sticloși și neconcentrați.

Xue Meng rămase tăcut și indiferent, ca și cum ar fi fost surd.

Mulțumit, Mo Ran zâmbi și mai afectuos și spuse: „Vărul tău a pus în scenă acest spectacol doar pentru tine. Îți place?”

Un murmur slab: „Cruță Palatul Taxue.”

Mo Ran clipi. „Ce?”

„Cruță Palatul Taxue.” Privirea lui Xue Meng, de obicei strălucitoare, era goală. „Lasă-i să plece. Eliberează-l pe Mei Hanxue. Eu am fost cel care a încercat să te omoare. Omoară-mă pe mine; lasă-i pe ceilalți în pace.”

Mo Ran nu se putu abține să nu râdă. „Încerci să negociezi cu mine?”

„Nu.” Ochii lui Xue Meng erau goi. „Te implor.”

Preaiubitul cerurilor spusese: Te implor. Ochii lui Mo Ran străluceau, demonul din inima lui bucurându-se de aceste cuvinte. Ușor amuzat, îl apucă pe Xue Meng de bărbie și îl forță să-l privească. Înainte să apuce să spună ceva, o explozie de lumină verde strălucitoare lumină cerul.

„Ce se întâmplă?”

Slujitorii lui nu au avut timp să răspundă. O formațiune spirituală strălucitoare s-a revărsat peste vârful înalt, acoperind toate miile de kilometri ai Muntelui Kunlun.

Și deasupra formațiunii stătea Chu Wanning, cu veșmintele albe ca zăpada fluturând ușor printre nori. În fața lui, în aer, atârna un guqin cu o formă ciudată. Era negru de la un capăt la altul, cu o coadă curbată în sus și terminată într-o ramificație înflorită, fiecare ramură fiind împodobită cu flori de haitang acoperite de rouă, care străluceau cu o lumină radiantă.

Aceasta era a treia armă sacră a lui Chu Wanning: Jiuge.

Capitolul 100: Ultimele cuvinte ale lui Shizun

Sângele lui Mo Ran îngheță.

Văzuse guqinul Jiuge al lui Chu Wanning o singură dată în viața sa, când acesta îl invocase în timpul luptei pe viață și pe moarte dintre ei. Atunci, corzile sale despicaseră cerul și sfâșiase norii. Toate entitățile aflate sub controlul Formațiunii de Șah Zhenlong, de la oameni vii la animale și spirite, își recăpătaseră conștiința la sunetul corzilor lui Jiuge. O singură melodie aruncase în haos armata de milioane de piese de șah a lui Mo Ran.

Chiar și așa, invocarea unei arme sacre necesita folosirea miezului spiritual și consuma o cantitate mare de energie spirituală. Chu Wanning nu mai putea nici măcar să invoce Tianwen — cum reușise să invoce Jiuge, o armă și mai puternică?

Confruntarea de deasupra Lacului Ceresc din acea zi fusese la fel de aprigă ca duelul pe viață și pe moarte dintre maestru și discipol de cu ani în urmă. Totuși, amintirea lui Mo Ran era neclară — pentru că acea bătălie sângeroasă îl lăsase fără niciun om alături de el cu care să poată vorbi.

Adevărul era că, până la moartea sa în ultima viață, Mo Ran nu înțelesese niciodată cum Chu Wanning reușise să invoce Jiuge folosind doar puterea sufletului său. Era un fel de legătură necunoscută între o armă sfântă și stăpânul ei. Dar Chu Wanning reușise.

În acea zi, piesele de șah Zhenlong ale lui Mo Ran se transformaseră în praf una după alta la sunetul guqinului. Puterea lui Jiuge era cumva și mai pură și mai neînfrântă decât prima dată când o văzuse cu atâția ani în urmă — atât de mult încât bănuia că miezul spiritual al lui Chu Wanning nu fusese deloc distrus, că doar se prefăcuse în toți acei ani, că îndurase umilințele și așteptase momentul potrivit, totul pentru a se răzbuna dintr-o singură lovitură.

Mai târziu, Mo Ran nu se putea abține să nu se gândească că ar fi fost mai bine așa. Dacă Chu Wanning chiar se prefăcea, poate că lucrurile nu ar fi ajuns în acest punct.

Dacă ar fi fost așa...

Jiuge a anulat magia interzisă a lui Mo Ran și a readus conștiința miilor de cultivatori din Palatul Taxue care se măcelăreau între ei. A distrus chiar și stâlpii de gheață vrăjiți care îi țineau captivi pe Xue Meng și Mei Hanxue. Mo Ran a sărit în cer, cu mantia fluturând în vânt, ochii lui strălucind de furie și bucurie în egală măsură. Oare câte alte abilități surprinzătoare mai avea Chu Wanning în mânecă? Abia aștepta să afle.

A aterizat deasupra barierei și a pășit peste ea pentru a se opri în fața lui Chu Wanning. Cele două mâini subțiri și palide s-au oprit, apoi s-au așezat pe corzile guqinului, reducând sunetul acestuia la tăcere. Chu Wanning a ridicat capul, fața lui având culoarea zăpezii sub soare. A spus: „Mo Ran. Apropie-te.”

Mo Ran s-a apropiat, deși nu știa de ce o făcea.

Chu Wanning ridică degetele și raze de lumină de culoarea jadului se îndreptară spre pieptul lui Mo Ran. La început, acesta se sperie, crezând că Chu Wanning voia să-l omoare. Dar lumina nu-l durea deloc. Doar plutea în fața pieptului său, apoi se topi încet în pielea și carnea lui, umplându-l de o căldură nemaipomenită.

„Ți-am vindecat rana pe care ți-a provocat-o Xue Meng.” Chu Wanning oftă ușor. "Așa că lasă-l în pace, Mo Ran. Dacă moare și el, când vei vrea să-ți amintești de trecut, la cine te vei duce..."

Mo Ran încă încerca să înțeleagă sensul acestor cuvinte când bariera solidă de sub picioarele sale dispăru, odată cu Jiuge-ul lui Chu Wanning. Ridică repede mâna pentru a invoca Bugui, ca să-și mențină echilibrul între nori. Dar Chu Wanning căzu, blând ca o frunză ofilită, de parcă cântatul îi epuizase ultima picătură de energie.

„Wanning!” Expresia lui Mo Ran se schimbă instantaneu. Își coborî sabia, prinzându-l pe Chu Wanning în brațe cu o fracțiune de secundă înainte ca acesta să se scufunde în apele înghețate ale Lacului Ceresc. „Chu Wanning! Tu... tu...”

Chu Wanning avea ochii închiși. Sângele îi curgea din nas, din gură, din ochi și din urechi. Acest om își prețuise întotdeauna demnitatea. Chiar și în anii în care fusese închis în Palatul Wushan, își ținuse spatele drept și rareori se prezentase altfel decât elegant și impecabil. Dar acum sângera din toate cele șapte orificii ale feței, iar chipul său, de obicei limpede și rafinat, era acum zdrențuit și dezordonat.

Chu Wanning înghiți o gură de sânge. „Ai spus că viața sau moartea nu depind de mine... dar vezi tu, Mo Ran...” Vocea lui era răgușită. „Până la urmă, ți-ai subestimat shizunul. Dacă m-am hotărât să plec, nu mă poți opri... oricât ai încerca...”

„Shizun... Shizun...” Mo Ran îl privi fix, simțind un fior rece cuprinzându-i inima, simțind cum scalpul îi amorțea în timp ce striga, neputincios.

Chu Wanning zâmbi, cu o expresie aproape ușurată. „M-am agățat de viață în ultimii ani pentru că nu voiam să renunț, gândindu-mă mereu... gândindu-mă că o să-ți țin companie încă puțin, că o să încerc să te învăț... să nu mai comiți păcate. Dar acum... Acum...”

Mo Ran tremura în timp ce îl ținea pe bărbat în brațe. Deodată se simți îngrozit.

Îngrozit.

O astfel de emoție nu-l mai cuprinsese de mai bine de zece ani, dar acum se întoarse cu putere, aproape sfâșiindu-i inima.

„Acum înțeleg că, probabil, va fi nevoie să mor pentru ca tu să... încetezi să mai faci rău...” Tăcu, parcă cuprins de o durere imensă. Chemarea lui Jiuge fusese mai mult decât putea suporta corpul său. Măduva îi era sfâșiată; o altă gură de sânge îi curgea dintre buze. Mo Ran, ținându-l în brațe, ateriză pe malul Lacului Ceresc. Canaliză energie spirituală în pieptul lui Chu Wanning fără oprire, cu o expresie nebună și chinuită.

Dar acel flux puternic de energie spirituală se scurgea inutil în corpul lui Chu Wanning, ca apa printr-o sită. Mo Ran intră în panică. Taxian-jun îl strânse pe bărbat în brațe, încercând în zadar, iar și iar, să-i transmită energie spirituală.

„E inutil. Mo Ran, mi-am folosit ultima suflare pentru a invoca Jiuge. Ăsta e sfârșitul pentru mine. Dar dacă tu... mai ai încă claritate în inimă, atunci te rog... iartă...”

Pe cine să ierte?

Xue Meng? Mei Hanxue? Palatul Kunlun Taxue sau întreaga lume a cultivării? Da, da... I-ar ierta pe toți! Atâta timp cât Chu Wanning trăia, atâta timp cât acest om pe care îl ura din tot sufletul nu murea așa.

Chu Wanning ridică o mână tremurândă și un deget rece – parcă din milă, dar și aproape tandru – îl atinse ușor pe fruntepe Mo Ran. „Atunci te rog iartă... iartă-te pe tine însuți...”

Ferocitatea de pe fața lui Mo Ran înghețădintr-o dată.

Pe cine să ierte... În timp ce zăcea pe patul de moarte, pentru cine se îngrijora?

Iartă-te... pe tine însuți...

Asta spusese?

În timp ce îl ținea în brațe pe Chu Wanning, Taxian-jun era oarecum pierdut, dar și oarecum încântat; chinuit de suferință, dar și perfect mulțumit.

„Să mă iert pe mine însumi?” mormăi Mo Ran, cu ochii înroșiți. „Ultima ta dorință este să mă iert pe mine însumi?” Izbucni în râs, iar sunetul străbătu cerul ca un infern furios, arzând orice urmă de rațiune și raționalitate.

„Ha ha ha —ha ha ha ha— să mă iert pe mine însumi? Chu Wanning, ești și mai nebun decât mine! Ce naiv — ha ha ha ha —” Versanții Muntelui Kunlun răsunau de râsul său nebun și mizerabil. Deformat, de nerecunoscut, terifiant.

Chu Wanning înghiți încă o gură de sânge, înconjurat de sunetul nebuniei lui Mo Ran. Dacă ar mai fi avut putere, expresia lui ar fi fost una de suferință. Dar nu mai avea nici măcar puterea să-și încrunte sprâncenele. Doar acea pereche de ochi de phoenix — acei ochi care fuseseră uneori pătrunzători, hotărâți, aspri sau blânzi — erau acum plini de tristețe.

Clari ca zăpada de pe Lacul Ceresc, tulburi ca gheața care acoperea țiglele acoperișului.

Încet, ochii lui Chu Wanning au devenit neclari, iar pupilele i s-au dilatat. Încet, ceea ce odată era strălucitor și tăios ca fulgerul nu mai putea vedea clar. După o clipă, a spus cu voce slabă: „Nu mai râde, nu pot să te văd așa...”.

Mo Ran nu a răspuns.

„Mo Ran, tot ce s-a întâmplat în această viață... este din cauza mea, pentru că nu te-am educat bine, pentru că te-am numit josnic și fără speranță. Eu sunt cel care ți-am făcut rău. Nu te voi învinovăți, nici în viață, nici în moarte...” Fața palidă a lui Chu Wanning nu mai avea niciun strop de culoare; chiar și buzele îi erau albastre. Ridică privirea cu mare efort, pentru a-l privi pe Mo Ran. Voia să plângă, dar în loc de lacrimi, din ochii lui curgea sânge care îi aluneca pe obraji. Chu Wanning plângea. „Chiar mă urăști atât de mult... încât nu-mi acorzi niciun moment de pace... chiar și la sfârșit...? Mo Ran, Mo Ran... nu mai face asta. Trezește-te, întoarce-te... Întoarce-te...”

Trezește-te...

Chu Wanning îi spuse lui Mo Ran să se trezească. Dar el însuși, cu ochii goi larg deschiși, se scufundă într-un somn fără sfârșit.

Mo Ran nu credea – refuza să creadă – că Chu Wanning putea muri așa. Că marele zongshi al unei epoci, acel om măreț și nobil, shizunul său, persoana pe care o disprețuia mai mult decât pe oricine, putea muri așa. Zăcând în brațele sale, la marginea Lacului Ceresc, vopsit în roșu de sânge. Răcindu-se puțin câte puțin, rece ca gheața, înghețat ca gheața.

Fața lui Chu Wanning era plină de sânge. Mo Ran a privit-o o vreme cu capul plecat, apoi și-a ridicat mâneca pentru a o șterge. Dar era prea mult sânge. Cu cât ștergea mai mult, cu atât mai mult murdărea fața care odată era curată și limpede. Mo Ran și-a strâns buzele și a șters mai tare. Tot ce a obținut în schimb a fost o față pătată de sânge, trăsăturile lui Chu Wanning fiind aproape de nerecunoscut.

În cele din urmă, încetă să mai râdă. Închizând ochii, murmură încet: „De data asta ai câștigat, Chu Wanning. Nu te-am putut opri să mori.” Se opri, apoi deschise din nou ochii. Erau adânci și întunecați, dar în acel abis ardea un foc. „Dar și tu m-ai subestimat”, continuă el. „Nu te pot opri dacă nu vrei să trăiești, dar nici tu nu mă poți opri dacă nu vreau să mori.”

Mo Ran îl aduse pe Chu Wanning înapoi la Vârful Sisheng. Nu spuse niciun cuvânt despre moartea lui.

În acel moment, era deja extrem de puternic, mai mult decât capabil să împiedice descompunerea unui cadavru pe termen nelimitat. Astfel, a păstrat trupul lui Chu Wanning în Pavilionul Lotusului Roșu și l-a forțat să „trăiască” în acest fel. Pur și simplu nu putea accepta că a ucis ultima persoană din lume care încă ținea la el. Atâta timp cât putea împiedica corpul lui Chu Wanning să se transforme în cenușă, atâta timp cât putea să-l privească în fiecare zi, putea să continue să creadă că Chu Wanning nu era mort. Încă mai avea un loc unde să-și descarce ura nebună, un loc unde să-și încredințeze iubirea distorsionată.

Taxian-jun înnebunise complet.

După moartea lui Chu Wanning, Mo Ran vizita Pavilionul Lotusului Roșu în fiecare zi, fără excepție, pentru a-i privi cadavrul. La început, ochii lui străluceau de răutate și scuipa și înjura în fața cadavrului, spunând: „Chu Wanning, asta meriți.”

„Ți-a păsat de toți oamenii de pe pământ, în afară de mine, ipocritule.”

„Ce fel de maestru ești? Cred că eram orb pe atunci să te iau drept maestru! Nenorocitule!”

Mai târziu, îl întreba fără încetare, în fiecare zi: „De ce dormi încă? Când te trezești?”

„I-am dat drumul lui Xue Meng, nu-ți ajunge? Ridică-te odată.”

De fiecare dată când spunea astfel de lucruri, servitorii care îl însoțeau se întrebau dacă într-adevăr înnebunise.

Soția lui, Song Qiutong, se întreba același lucru. Perspectiva o speria și, în consecință, în timp ce stătea lângă Mo Ran după o noapte rară de intimitate, a profitat de ocazie pentru a spune: „A-Ran, morții nu se întorc. Știu că ești trist, dar...”.

„Cine e trist?”

Song Qiutong se opri. Era pricepută la cititul fețelor, cu atât mai mult după anii petrecuți alături de Mo Ran. Fiecare pas era atent, ca și cum ar fi pășit pe gheață subțire. Când îi văzu starea proastă, tăcu imediat și coborî privirea, spunând: „Am greșit”.

Dar de data aceasta, Mo Ran nu o lăsă să scape așa ușor. „Nu, nu”, insistă el, îngustându-și ochii. „Deja ai spus-o, așa că hai să auzim. Haide, spune-mi: cine e trist?”

„Majestate...”

Ochii întunecați ai lui Mo Ran se învârteau ca fulgerele. Se ridică brusc și o apucă pe Song Qiutong de gâtul ei delicat. Cu o mână, o ridică pe femeia cu care tocmai se culcase și o aruncă de pe pat.

Fața lui se contorsionase într-o expresie periculoasă și bestială. „Cum adică morții nu se întorc? Cine e mort? Cine nu se întoarce?” Mo Ran rosti fiecare cuvânt cu dinții strânși, agresiv și emfatic. „Nimeni nu e mort, nimeni nu trebuie să se întoarcă și nimeni nu e trist!”

Buzele lui Song Qiutong tremurau. Voia să protesteze, dar de îndată ce a rostit cuvintele „Pavilionul Lotusului Roșu” – doar jumătate de propoziție – Mo Ran a văzut roșu în fața ochilor.

„Ce încerci să spui? Nu e nimeni la Pavilionul Lotusului Roșu în afară de Chu Wanning, iar el doarme! Ce vrei să sugerezi mai exact?! Târfă!”

Văzând furia lui teribilă, inima lui Song Qiutong se strânse. În ritmul acesta, nu era sigură ce ar putea face în nebunia lui. Așadar, aruncă prudența la o parte și riscă totul, ridicând vocea pentru a spune: „Maiestate, bărbatul care zace în Pavilionul Lotusul Roșu este deja mort, iar tu zăbovești acolo în fiecare zi. Cum pot... cum pot să nu-mi fac griji?”

A ales cu grijă cuvintele pentru a evita vina, prezentând propria dorință egoistă ca îngrijorare pentru Mo Ran.

Mo Ran o privi fix, iar respirația lui se liniști treptat, ca și cum cuvintele ei l-ar fi atins într-un fel. Își stăpâni furia, apoi tăcu un moment pentru a se calma. „Te-am îngrijorat”, spuse el.

Song Qiutong oftă ușurată. „Eu nu doresc decât binele tău și aș muri cu bucurie pentru asta. Majestate, ești profund milostiv, dar nu trebuie să fii atât de descurajat.”

„Atunci spune-mi, cum crezi că ar trebui să fie acest venerabil?”

„Iartă-mă că îți spun asta, eu nu vreau decât binele tău, Majestate, dar este timpul să-l îngropăm pe Chu... Chu-zongshi. El nu mai este, iar păstrarea trupului său gol nu va face decât să-ți provoace și mai multă durere.”

„Și? Mai ai ceva de spus, nu-i așa? Poți să spui tot ce ai pe suflet.”

Când a văzut expresia lui relaxându-se, inima lui Song Qiutong, care îi tresărise, s-a așezat la loc în piept. A coborât pleoapele și a înclinat ușor capul; știa că așa semăna cel mai mult cu Shi Mingjing.

Song Qiutong era perfect conștientă că Shi Mingjing era slăbiciunea lui Mo Weiyu. Ce nu putea înțelege era de ce, indiferent cât se îmbrăca ca el sau îi imita cu atenție comportamentul, tot nu reușea săstârnească interesul lui Mo Ran. Deși acest bărbat temperamental se bucura de compania ei, el o atingea doar când era foarte deprimat sau foarte beat. Song Qiutong bănuia că poate Mo Ran nu era interesat de femei. Oricare ar fi fost motivul, cu siguranță nu era pentru că nu-i plăcea Shi Mingjing — toți cei din Vârful Sisheng știau că bărbatul care murise cu mulți ani în urmă era adevărata iubire a împăratului Taxian-jun.

În comparație cu asta, ce naiba era Chu Wanning?

Song Qiutong credea că nu era altceva decât o jucărie cu care Taxian-jun își descărca poftele, o jucărie de care deja se săturase să o mai folosească. Chu Wanning își sacrificase viața pentru tulburarea și amintirea lui Mo Weiyu, dar ea era sigură că era vorba doar de o vină momentană, o perturbare temporară a rutinei. Avea încredere în chipul ei, care semăna atât de mult cu al lui Shi Mingjing. Persoana aceea din Pavilionul Lotusului Roșu, nici vie, nici moartă, nu putea să o întreacă doar pe baza acestui singur criteriu.

Dar Mo Ran nu putea fi lăsat să persiste în această nebunie. Lumea era în haos în acele zile, războaie izbucneau peste tot, și ea era îngrozită că ar fi putut să se lege de persoana nepotrivită. Nu mai era tânără; dacă Mo Ran își pierdea poziția, era puțin probabil să găsească un alt copac înalt pe care să se cațere până în vârf. Așa că speră sincer, din toată inima, că Mo Ran se va liniști și va înceta nebunia.

Se gândi la asta, cântărind riscurile și beneficiile. În cele din urmă, își adună curajul și spuse: „Și odată ce Chu-zongshi va fi plecat, nu va mai fi nimeni demn de Pavilionul Lotusului Roșu.”

„Da. Continuă.”

„Eu cred că, în această situație, pavilionul nu va servi decât să-ți amintească, Majestate, de trecut, așa că...”

„Așa că?” Mo Ran îngustă ochii.

„Așa că poate ar fi mai bine să închizi Pavilionul Lotusul Roșu după asta. Un pavilion cu un singur stăpân este o poveste frumoasă.”

Capitolul 101: Shizun, ultima flacără din această lume

Mo Ran nu spuse nimic pentru o lungă perioadă de timp. Apoi zâmbi larg. „Un pavilion cu un singur maestru ar fi o poveste frumoasă, nu-i așa? Bine spus.”

Picioarele lui bine conturate pășeau fără grabă pe piatra rece ca gheața a podelei, vena albastră de pe partea superioară a piciorului flexându-se când se opri în fața lui Song Qiutong. Mo Ran ridică un picior și îi ridică bărbia lui Song Qiutong cu degetele, obligând-o să-i întâlnească privirea. „Ai ținut toate astea în tine de mult timp, nu-i așa?” El privi cu un zâmbet fața ei îngrozită. "Împărăteasă Song, știi, sunt o serie de lucruri de care nu ți te-am întrebat niciodată. Din moment ce astăzi îți deschizi sufletul, ce-ar fi să spunem totul, hm? Haide, să stăm de vorbă.

„Putem începe cu cele mai recente”, a continuat Mo Ran. „În ziua în care am plecat spre Palatul Taxue, îmi amintesc clar că l-am încuiat pe Chu Wanning în palatul rezidențial înainte de a pleca. Așadar, spune-mi, cum a apărut el la Muntele Kunlun? Cine l-a lăsat să iasă și i-a permis să vină să mă caute?”

Song Qiutong tremură din tot corpul. „Eu nu știu!”, exclamă ea. În panica ei de a se explica, uită chiar să se refere la sine ca „aceasta”, folosind în schimb pronumele eu.

Mo Ran zâmbi. "Bine, nu știi asta. Atunci, să continuăm. În anul în care te-am numit împărăteasă, ți-am încredințat și administrarea Vârfului Sisheng. După aceea, a trebuit să călătoresc la Muntele Yin pentru a mă ocupa de niște treburi. Chu Wanning fusese neascultător la acea vreme, așa că l-am închis în închisoarea de apă pentru a reflecta asupra faptelor sale."

Fața lui Song Qiutong păli la auzul acestor cuvinte, iar buzele îi începură să tremure.

”Ai folosit pretextul unei inspecții în închisoare și te-ai dus să-l vizitezi, dar el te-a disprețuit cu desăvârșire."

„Da”, spuse Song Qiutong în grabă. „Dar Majestate... A-Ran, ți-am povestit despre acest incident atunci când s-a întâmplat. Chu-zongshi m-a alungat într-un mod atât de jignitor, apoi a continuat să mă insulte nu numai pe mine, ci și pe tine, Majestate. Nu mi-am putut stăpâni furia în acel moment... Eu...”

„Venerabilul tău știe.” Mo Ran zâmbi slab. „Nu ți-ai putut stăpâni furia în acel moment. Dar Chu Wanning comisese crime grave, iar pedeapsa lui nu putea fi înăsprită fără permisiunea venerabilului tău. Așa că ai aplicat o pedeapsă minoră și i-ai smuls toate cele zece unghii și i-ai înfipt spini în vârful fiecărui deget.”

Ochii lui Song Qiutong s-au umplut de groază și s-a grăbit să spună: „Maiestate, când te-ai întors, m-ai lăudat că am făcut bine!”

Mo Ran a continuat să zâmbească. „Oh... Da?”

„Tu... Tu ai spus că oamenii cu gura spurcată trebuie tratați astfel și chiar i-ai spus că pedeapsa era destul de ușoară, că dacă va mai vorbi necuviincios în viitor, îi vei rupe degetele...” Vocea ei se stinse până când, în cele din urmă, în fața zâmbetului înspăimântător al lui Mo Ran, se prăbuși la pământ în lacrimi. „A-Ran...”

Mo Ran oftă ușor. Zâmbi. „Qiutong, a trecut atât de mult timp. Venerabilul nu-și mai amintește ce a spus sau nu a spus atunci.”

Song Qiutong își ținu gura. Acum ghicea intenția lui Mo Ran, dar corpul ei încă tremura violent la auzul cuvintelor lui.

„Am avut niște vise în ultima vreme. Vise despre ziua aceea, când m-am întors de pe Muntele Yin și am ajuns la închisoarea de apă și l-am găsit cu ambele mâini infectate și acoperite de sânge...” Mo Ran vorbi încet, dar vocea i se înăspri spre final, iar în ochii lui se aprinse o lumină rece. „Nu eram fericit.”

„Maiestate, Maiestate...” repetă Song Qiutong neajutorată. „Nu, A-Ran... Lasă-mă să-ți explic... Te rog, calmează-te și lasă-mă să-ți explic...”

„Venerabilul tău nu era fericit.” Mo Ran continuă ca și cum nu ar fi auzit niciun cuvânt, coborând fața inexpresivă pentru a o privi rece pe femeia ghemuită pe podea. „Ai puțină răbdare, te rog.”

Song Qiutong petrecuse acești ani alături de Mo Ran, cu viața în pericol, ca și cum ar fi dormit lângă un tigru feroce. Cu toate acestea, când a văzut expresia lui Mo Ran, rece ca gheața, însoțită de o solicitare atât de imperioasă, Song Qiutong a fost cuprinsă de fiori și i s-a amorțit scalpul. Simțea mirosul furtunii care se apropia. Ridică ochii căprui și îl privi cu umilință, în timp ce se târa în patru labe pentru a se cuibări lângă gleznele lui. „Desigur, orice spui, A-Ran. Ce pot face pentru a te face fericit, A-Ran? Cu siguranță... cu siguranță...”

Mo Ran se aplecă și îi apucă bărbia, ridicându-i fața în sus. Avea un zâmbet încântător și inocent, exact ca cel pe care îl avea când o văzuse pentru prima dată la Secta Rufeng. Atunci, două gropițe dulci îi împodobeau obrajii în timp ce o trăgea de mânecă și îi spunea: Xiao-Shimei, cum te cheamă? Aiya, nu-ți fie frică, nu-ți fac nimic. Vorbește cu mine, bine?

Ea se cutremură. După atâția ani, cu aceeași expresie și același ton, el spuse cu totul altceva:

„Qiutong, venerabilul tău știe că vorbești serios, că vei face orice pentru a-l face fericit...” Cuvintele lui erau dulci și blânde, iar vârful degetului îi mângâia buzele moi. Partea din ea care semăna cel mai mult cu Shi Mingjing.

Genele lui Mo Ran tremurară ușor în timp ce privea calm acele buze ca petalele de flori. În cele din urmă, spuse: „Atunci poți să mă aștepți pe drumul spre iad.”

Song Qiutong îngheță.

„Bine?”, întrebă el blând.

Lacrimile care se revărsau din ochii lui Song Qiutong nu erau de tristețe, ci de frică. În clipa în care Mo Ran adusese în discuție abuzurile pe care le suferise Chu Wanning în trecut, ea știa că totul se va termina rău pentru ea, dar crezuse că cel mai rău lucru care i se putea întâmpla era să fie pedepsită cu bățul sau să-și piardă titlul. Nu avea curajul să-și imagineze că Mo Ran ar fi putut să...

Că ar putea să... Că ar putea să îndure să...!

El... el...

Nebun.

A înnebunit... a înnebunit...

Mo Ran își lăsă capul pe spate și râse cu voce joasă. Râsul lui devenea din ce în ce mai arogant, din ce în ce mai neîngrădit. Râdea în timp ce deschidea cu piciorul ușa palatului rezidențial, râdea în timp ce ieșea afară. Întotdeauna călcase în picioare, călcase în picioare nenumărate vieți. Acum era rândul ei.

A înnebunit... a înnebunit! Mo Weiyu a înnebunit cu adevărat!

Song Qiutong se prăbuși în genunchi pe podeaua rece ca gheața, din piatră și cărămizi aurii. Fervoarea intimității din palatul rezidențial încă nu se risipise, dar focul iadului începuse să ardă. Cu gura căscată și capul dat pe spate, se străduia să privească cerul din afara palatului.

Zorii răsăreau, iar cerul era de culoarea sângelui. Ochii ei injectați erau vopsiți în roșu. În depărtare, auzi vocea lui Mo Ran, atât de calmă încât părea că își comanda cina: „Gărzi, luați-o pe împărăteasă.”

„Maiestate!” se auziră reacțiile îngrozite ale alaiului din afară. „Maiestate, asta...”

„Aruncați-o în cazan. Prăjiți-o de vie.”

Song Qiutong nu mai auzea nimic. Ca și cum s-ar fi scufundat adânc în mare, nu mai auzea nimic.

„Prăjiți-o de vie. Prăjiți-o de vie, va fi o distracție pe cinste. Ha ha… Ha ha ha…” Se îndepărta tot mai mult, dar sunetul râsetelor și al strigătelor sale răsunau peste Vârful Sisheng ca un vultur care zboară la înălțime, rotindu-se pe cer.

Soarele răsărit picta o umbră lungă în spatele lui, o siluetă singuratică pe pământ. Mergea foarte încet. La început, siluetele a doi tineri păreau să meargă alături de el, și un bărbat înalt, îmbrăcat în haine albe. Apoi, cele două siluete dispărură, lăsându-l doar pe bărbatul în haine albe să-l însoțească.

El continuă să meargă, iar bărbatul în haine albe dispăru și el în zorii aurii.

Soarele răsărit era pur și fără pată și îi revendica pe cei care erau la fel de puri și fără pată, lăsându-l doar pe el, singur în iad, înecându-se într-un ocean de sânge, scufundându-se în mulțimea de fantome și demoni.

Doar el, singur, devenind tot mai singur și mai rece pe măsură ce mergea.

Mergea până când simțea că era mort, că murise deja... Devenind tot mai deranjat cu fiecare pas.

Mo Ran își amintea că, în anul dinainte de a-și lua viața, când se uita în oglinda de cupru, uneori nici nu-l recunoștea pe monstrul care îl privea.

Își amintea noaptea dinainte de a muri, când stătea în pavilionul de bambus al Pavilionului Lotusului Roșu, având doar un servitor bătrân care îi ținea companie.

„Liu-gong”, întrebă el leneș, „ce fel de persoană era acest venerabil?” Continuă fără să aștepte răspunsul, privindu-și propria reflecție în iaz. „Acest venerabil nu purta părul așa când era tânăr, și cu atât mai puțin această coroană cu ciucuri, nu-i așa?”

Liu-gong a suspinat. „Așa este, Majestate. Coroana și coafura au fost recomandate de împărăteasa Song după urcarea ta pe tron.”

„Oh, te referi la Song Qiutong?” Mo Ran rânji și își înclină capul înapoi pentru a lua o înghițitură de vin alb de flori de pară. „Chiar am ascultat sugestiile ei atunci, nu-i așa?”

Poate din cauza faptului că sfârșitul era aproape și nu mai era nevoie să-și facă griji că ar putea să-l atingă accidental pe împărat cu un cuvânt greșit și să-și piardă capul. Oricare ar fi fost motivul, bătrânul cu capul plecat spuse adevărul sincer.

„Da”, spuse Liu-gong. Avea ochii în jos și mâinile ascunse în mâneci. „Când ai urcat pe tron, împărăteasa Song era foarte favorizată. A fost o perioadă în care făceai tot ce-ți cerea împărăteasa. Ai uitat?”

„Să uit?” Mo Ran chicoti. „Nu am uitat. Cum aș putea să uit?”

După ce s-a căsătorit cu Song Qiutong, cineva i-a șoptit că motivul pentru care el o prefera era doar pentru că semăna cu defunctul Shi Mingjing. Era o persoană inteligentă. Nu a precupețit niciun efort să afle obiceiurile și comportamentul lui Shi Mei, apoi le-a imitat subtil în viața de zi cu zi a căsniciei lor, astfel încât părea că mortul a revenit la viață.

Cum ar fi putut să uite?

Mo Ran zâmbi fără veselie, apoi brusc smulse coroana de pe cap și o aruncă în iaz, fără să se obosească să se uite unde a aterizat. În timp ce peștii koi speriați săreau din apă și chipul reflectat în ea devenea deformat și distorsionat, el își slăbi cocul și își lăsă părul negru să cadă. Se aplecă lângă iaz, lăsând lumina mercurială a apelor sclipitoare și ondulate să danseze pe fața lui. „Gata. Coroana a dispărut, părul e desfăcut. Bătrâne Liu, ajută-mă să gândesc. Ce mai trebuie să facă acest venerabil pentru a arăta ca înainte de încoronare?”

„Um…”

„Un șnur pentru păr, nu-i așa?” Mo Ran se uită la reflexia lui. „Șnurul albastru pentru păr purtat de obicei de discipolii din Vârful Sisheng. Mai sunt în palat?”

„Da, mai sunt. Când ai renunțat la uniforma de discipol pentru a urca pe tron, mi-ai încredințat-o pe aceasta pentru a o păstra, Majestate. Voi merge să o aduc, dacă asta dorești.”

„Excelent. Du-te și adu tot setul. Și șnurul de păr.”

Liu-gong plecă și se întoarse cu o grămadă de haine vechi. Mo Ran se ridică în șezut. Când vârfurile degetelor îi atinseră textura familiară a bumbacului și a cânepei, fragmente din trecut se ridicară ca frunzele uscate și aterizară pe inima lui sfâșiată. Acum nerăbdător, luă o robă exterioară și o îmbrăcă.

Dar hainele din tinerețe îi erau mult prea mici; nu i se potriveau, indiferent cât le trăgea sau le smulgea. A izbucnit în furie: „De ce nu mi se potrivesc?! De ce nu mă pot întoarce?!” Se plimba ca o fiară închisă într-o cușcă, cu nebunia pe chip și cu ochii sclipind periculos. "Astea sunt hainele mele! Nu-i așa?! Ai adus alt set?! Dacă sunt hainele mele, de ce nu mi se potrivesc! De ce nu mi se potrivesc—!"

Bătrânul servitor era obișnuit să-și vadă stăpânul în pragul nebuniei. Liu-gong obișnuia să considere stările de spirit ale lui Mo Ran înspăimântătoare. Dar astăzi, din nu știa ce motiv, îl considera pe bărbatul din fața lui demn de milă. Nu căuta haine, ci se căuta pe sine însuși, pe Mo Ran din trecut, care nu se mai putea întoarce niciodată. „Maiestate”, suspină bătrânul, cu voce blândă, „Lasă-l în pace; nu mai ești tânărul de odinioară.”

La aceste cuvinte, Mo Ran încetă să mai urle și tăcu. Își întoarse brusc capul pentru a-l privi cu furie pe bătrân. Dar nu reuși să scoată niciun cuvânt, de parcă se sufoca, și în cele din urmă doar respiră greu, cu ochii roșii. Trecură câteva minute până când reuși în sfârșit să spună: „Nu sunt...?”

„Nu ești.”

O pauză lungă. „Nu mă pot întoarce?”

„Nu te poți întoarce.”

Pentru prima dată, o neputință copilărească apăru pe chipul acelui bărbat de treizeci și doi de ani. Închise ochii, gâtul îi tremura. Bătrânul servitor stătea în picioare, cu capul plecat, gândindu-se: Odată ce va deschide ochii, cu siguranță își va arăta colții și va sfâșia tot ce-i va ieși în cale cu un mârâit.

Dar când Mo Ran deschise din nou ochii, erau umezi de lacrimi. Poate că asta a stins infernul din inima lui. Mo Ran deschise gura și, cu o voce răgușită și obosită, murmură: „Înțeleg... Înțeleg... Nu mă pot întoarce... Nu mă pot întoarce...”

Puse roba jos, parcă epuizat, se așeză lângă masa de piatră și își ascunse fața în mâini. Trecu un moment lung înainte să spună: „Atunci o să-mi leg părul”.

„Maiestate, de ce faci toate astea...”

„Viața acestui venerabil se va sfârși în curând. Nu vreau să fiu prea singur când va veni momentul.” În timp ce vorbea, fața îi rămase ascunsă în mâini, expresia lui fiind de nedeslușit. „Vreau doar să-mi schimb hainele și să simt că încă mai am vechi prieteni care îmi țin companie.”

Liu-gong suspină.„Astea sunt doar iluzii.”

„Fantezia e în regulă”, răspunse Mo Ran. „Fantezia e mai bună decât nimic.”

Își trase părul lung înapoi, înfășurând șnurul în jurul lui o dată, de două ori. Apoi luă un ac de păr cu marginile decolorate din grămada de haine vechi, intenționând să și-l prindă în păr, așa cum făcea când era tânăr. Dar, când se uită la reflexia sa în apă, mâna îi rămase nemișcată.

Pe care parte se punea acul? Pe stânga sau pe dreapta?

Nu mai folosise acest ac de păr de mulți ani; nu-și mai amintea. Mo Ran închise ochii și întrebă: „Bătrâne Liu, știi cum îmi aranjam părul?”

„Pentru a îți răspunde, Majestate, am venit la palat abia la doi ani după încoronarea ta. Acest bătrân nu-ți poate răspunde.”

„Dar nu-mi amintesc”, insistă Mo Ran. „Am nevoie de cineva care să-mi spună.”

Liu-gong rămase tăcut.

„Unde pot găsi pe cineva care știe?”, murmură Mo Ran. „Cine îmi poate spune cum arătam...”

Bătrânul Liu oftă lung, dar nu-i veni în minte niciun nume.

Sincer, Mo Ran știa, în adâncul sufletului, că bătrânul nu avea niciun răspuns să-i dea. Așa că a ținut șuvița de păr negru nesigur în mâna stângă, apoi în cea dreaptă, înainte de a se hotărî să o prindă în partea stângă. „Pare în regulă”, a spus Mo Ran. „Mă duc să-l întreb.”

Se îndreptă cu pași mari spre interiorul pavilionului și ajunse lângă iazul cu lotuși roșii, unde zăcea trupul lui Chu Wanning, care părea că doarme. Mo Ran se așeză pe pământ, apoi își sprijiniră obrazul într-o mână și spuse: „Shizun”.

Briza adia cu parfumul slab al florilor de lotus. Privind bărbatul care zăcea cu ochii închiși în roșul vibrant și îmbătător al iazului, Mo Ran își dădu seama că avea multe de spus, dar, în același timp, nu știa ce să spună.

Când venea vorba de Chu Wanning, Mo Ran părea mereu plin de emoții. Dar acele emoții erau prea confuze, conțineau prea multe nuanțe; printre dulce, acru, amar și picant, nu putea să-și dea seama dacă cea mai mare parte a ceea ce simțea pentru acest om era ură sau altceva. Sincer, nu știa cum să se comporte cu această persoană.

Odată se convinsese că singurul motiv pentru care îl ținea pe Chu Wanning lângă el era pentru a-și descărca ura și a-și satisface dorințele. Dar apoi Chu Wanning murise, iar Mo Ran încă păstra cadavrul cu care nici măcar nu mai putea să se culce. Mormântul fusese săpat, dar Mo Ran nu se putea hotărî să-l îngroape.

Ce rost avea să păstreze acest cadavru rece, nemișcat, care nu putea vorbi? Nici măcar el nu știa cu adevărat. Cei doi trecuseră prin prea multe, iar orice urmă de puritate care mai existase la început fusese înecată cu mult timp în urmă.

Când Chu Wanning era încă în viață, cei doi rareori petreceau zile liniștite și prietenoase împreună. Dar acum că Chu Wanning nu mai era, o blândețe crudă se instalase între cel viu și cel mort. Mo Ran îl vizita des, cu un borcan de vin alb de flori de păr în mână, și îl privea fără să spună nimic.

Acum era asaltat din toate părțile și știa că viața lui se apropia de sfârșit. Deși era mort, Chu Wanning era singura persoană din trecutul său; ultimul rămas în acest Vârf Sisheng care arăta la fel, dar nu mai avea niciunul dintre oamenii de odinioară; singurul care rămăsese alături de el în tot acest timp.

Mo Ran simți brusc dorința de a avea o discuție sinceră și lungă cu acest cadavru rece. Chu Wanning era mort; nu putea nici să protesteze, nici să-l certe. Indiferent ce ar fi spus Mo Ran, shizunul său nu ar fi avut de ales decât să stea acolo și să asculte. Totuși, când Mo Ran încercă să-și miște buzele, simți că i se strânge gâtul. În cele din urmă, reuși să spună doar un singur lucru.

„Shizun, ascultă-mă.”

Capitolul 102: Shizun al lui Shizun

Shizun, fii atent la mine.

Acestea erau cuvintele pe care Mo Ran le rostise când se întâlniseră pentru prima dată sub Turnul care străpungea cerul. În acel moment, Chu Wanning avea ochii închiși. Când Mo Ran îl strigă, acesta deschise ochii.

Aceleași cuvinte le rostise Mo Ran când se despărțiseră pentru ultima oară la Pavilionul Lotusul Roșu. Atunci, Chu Wanning avea ochii închiși. Mo Ran îl strigase, dar el nu mai ridică capul.

Această frază pluti în aer jumătate de viață, de la Turnul care străpunge cerul până la marginea iazului cu lotuși, până când se transformă în praf. Toți acei ani de ură și iubire se risipiră și se răciră.

Mo Ran terminase ultimul borcan de vin de flori de păr și coborâse de pe vârful sudic al Vârfului Sisheng, spre seara ultimei sale zile. A doua zi dimineață, armata rebelă care a năvălit în Palatul Wushan a descoperit că Taxian-jun, calamitatea care a lovit lumea în ultimii zece ani, se sinucisese la vârsta de treizeci și doi de ani.

Trecuseră două vieți.

Mo Ran deschise ochii. Dormise toată noaptea sub copacul înflorit din fața Turnului care străpungea cerul și se trezi amețit și pierdut, neștiind unde se află. „Shizun...”, murmură absent, „fii atent la mine...”.

Abia atunci își aminti că, și în această viață, Chu Wanning nu mai era.

În viața sa anterioară, Mo Ran se obișnuise ca fiecare zi să fie o luptă amară. Atunci, Chu Wanning fusese cel care îl însoțise până la capăt. Nu voia să fie din nou acea persoană josnică în această viață, dar acum, Chu Wanning nu mai era acolo să vadă ce se va alege de el. Poate că nici cerurile nu puteau suporta asta, sau poate că era pur și simplu soarta – Chu Wanning ajunsese să-l deteste dincolo de orice limită în viața trecută, așa că în aceasta, el fusese primul care plecase.

Mo Ran își acoperi ochii cu brațul, încercând să-și stăpânească emoția.

Îl auzi pe Xue Zhengyong strigând frenetic în depărtare. Unchiul său îl căuta, strigând: „Ran-er, unde ești? Ran-er!”

Și Shi Mei îl striga: „A-Ran, unde ești... Grăbește-te și ieși afară...”

„Ran-er, întoarce-te și ține-i companie lui Yuheng! Nu face prostii, Ran-er!”

Să-i țină companie lui Yuheng... Să-i țină companie...

Mo Ran se ridică cu greu de pe pământ și se îndreptă clătinându-se spre vocile care se auzeau. Nu putea să se prăbușească, nu putea să se prăbușească – mai avea atât de multe de făcut. Încă nu găsiseră persoana din spatele tuturor acestor evenimente, ca să nu mai vorbim de faptul că Fisura Cerească se putea deschide din nou în orice moment. Vârful Sisheng suferise pierderi grele în urma catastrofei și erau nenumărate probleme care trebuiau rezolvate. Xue Meng era distrus de durere, atât de chinuit încât nici nu se putea ridica. Mo Ran nu putea să se prăbușească și el.

Așa că Mo Ran a îndurat și s-a forțat să adune bucățile. Și-a spus: Nu doare, nu doare. Nu era prima dată când trăia moartea lui Chu Wanning. Nu doare.

Nu doare...

Dar cum să nu doară? Peste trei mii de pași se târâse Chu Wanning, cărându-l în spate – cum să nu doară...

Își epuizase până la ultima picătură de energie spirituală, i-o dăduse pe toată lui Mo Ran, cum să nu doară...

El suferise o rană identică, dar pentru a nu-și împovăra discipolul, adoptase o expresie fără pic de compasiune și plecase singur. Cum să nu doară...

Și în viața anterioară, Chu Wanning suferise aceeași rană ca Shi Mei. Doar că el nu spusese nimic despre asta. El nu spusese nimic, iar Mo Ran nu îl întrebase. El urlase furios la Chu Wanning, își vărsase ura nesfârșită asupra lui, aruncând pe jos tăițeii pe care Chu Wanning, care încă nu se recuperase după rănile sale, îi pregătise cu atâta trudă pentru el. În fața ochilor lui, Chu Wanning se aplecase, își coborâse capul și apoi, unul câte unul, luase tăițeii și îi aruncase.

Cum putea să nu-l doară... Cum putea să nu-l doară?!

El îi smulsese inima lui Chu Wanning! Cum putea să nu-l doară?! Cum putea...

Mo Ran nu putea să mai facă niciun pas. A rămas nemișcat mult timp, încercând să-și stăpânească sentimentele, încercând să-și recâștige calmul. Tot corpul îi tremura. Îl durea. Și-a ascuns fața în mâini, și-a mușcat buza și a înghițit suspinele împreună cu sângele.

Trecu mult timp până când reuși, cu mare greutate, să se adune. Ridică capul, cu ochii roșii la margini, și inspiră adânc. Apoi, încet, coborî treptele.

Nu putea să se prăbușească.

„Unchiule.”

„Ran-er, unde ai fost? M-ai speriat de moarte! Cum o să-l privesc pe Yuheng în viața de apoi dacă ți se întâmplă ceva?”

„A fost vina mea”, spuse Mo Ran. „Acum sunt bine. Îmi pare rău că te-am îngrijorat, unchiule.”

Xue Zhengyong scutură capul. Nu știa prea bine ce să spună, așa că se mulțumi să-l bată ușor pe umăr pe Mo Ran. După un moment lung, spuse: „Nu e vina ta. Nu e vina ta; ești deja mult mai puternic decât Meng-er...” Suflă adânc.

„Unde e Xue Meng?”, întrebă Mo Ran cu voce răgușită.

„Bolnav. Are febră mare. Tocmai a băut medicamentul și s-a dus să doarmă. Când e treaz, e inconsolabil, plânge toată ziua... Somnul îi va face bine.” Xue Zhengyong părea epuizat. "Fisura Cerească a Iadurilor Infinite a pus în alertă întreaga lume a cultivării. Chiar și lumea superioară a cultivării trimite oameni să investigheze problema. Dar cine se află în spatele acestui lucru și-a acoperit urmele incredibil de bine; Cetatea Fluturilor a fost practic distrusă în bătălia sângeroasă și nu au rămas indicii."

Mo Ran nu era deloc surprins să audă asta. Abilitățile acestui individ erau clar peste ceea ce oricine, inclusiv el însuși, anticipase. Cineva care putea să-i ia viața lui Chu Wanning nu ar fi fost atât de neglijent încât să lase urme. ”Ce planuri are lumea superioară a cultivării?"

„Reprezentanții fiecărei secte se întâlnesc la Muntele Spiritual pentru a discuta problema”, răspunse Xue Zhengyong. „Aveam de gând să plec mâine... dar îmi fac griji să plec când Meng-er este în starea asta...”

Avea dreptate — chiar și cel mai eminent zongshi din lume, Chu Wanning, își pierduse viața în incidentul din Cetatea Fluturilor. Oricât de neglijent ar fi fost lumea superioară a cultivării, nu mai puteau sta cu mâinile în sân și să privească.

Cine a pus vrăjile care au deschis bariera? Ce urmărește? Care va fi următoarea lui mișcare?

Aceste întrebări se învârteau în inimile lor ca vulturii. Toată lumea voia răspunsuri, dar o anchetă amplă nu a dat niciun rezultat. Nu aveau de ales decât să coopereze unii cu alții.

„Nu-ți face griji, unchiule”, spuse Mo Ran. „O voi ajuta pe mătușă să se ocupe de treburile sectei cât timp ești plecat.”

„Ce bine, ce bine...”, suspină Xue Zhengyong. „Aș vrea să nu te împovărez cu asta...”

Odată cu plecarea lui Xue Zhengyong și dispariția lui Xue Meng, toate pergamentele acumulate și sarcinile aferente au căzut pe umerii lui Mo Ran. El s-a aruncat cu toată inima în muncă, fără să îndrăznească să se odihnească niciun moment. Dacă se oprea să se odihnească, dacă se oprea să gândească, durerea și regretul îl trăgeau în abis și îi torturau sufletul frânt. Își dorea să-și îngroape capul în pergamente, zi și noapte, măcar pentru a putea ignora chinul și vina nesfârșite care îi sfâșiau inima.

Când Iadurile Infinite se deschiseseră, energia yin inundase tărâmul muritorilor, iar tot felul de demoni, mult timp reprimați, profitaseră de ocazie pentru a evada și a semăna haosul peste tot. Scrisorile de solicitare a ajutorului din partea Vârfului Sisheng se adunaseră practic într-un mic munte. Mo Ran se ocupa de toate acestea, uitând să doarmă și să mănânce. Adesea intra în Sala Loialității în zori și rămânea până târziu în noapte înainte de a se întoarce în camera sa pentru a se odihni.

Dar chiar și îngropat în acest ocean de hârtii, se trezea înțepat fără să-și dea seama de așchii lăsate în urmă de Chu Wanning.

Regiunea Qingjiang a fost tulburată în ultima vreme, iar majoritatea celor optzeci și două de familii din satul Fengling sunt bătrâne și bolnave, fără mijloace de a se apăra. Avem norocul de a avea un automaton Păzitor al Nopții Sfinte, creat de venerabilul vostru bătrân, care să ne apere de demoni pentru moment. Dar aceasta nu este o soluție pe termen lung, așa că am dori să solicităm...

O picătură de ceară se scurgea încet pe lumânare, iar fitilul trosnea. Mo Ran se trezi brusc; se uitase absent la scrisoare de ceva vreme, cu degetul urmărind repetat cuvintele „Gardian al Nopții Sfinte”. În mintea lui, îl vedea pe Chu Wanning în Pavilionul Lotusului Roșu, cu părul strâns în coadă și o pilă de șlefuit în gură, concentrându-se asupra ungerii unui autonom.

Mo Ran expiră lung. Își apăsă degetele pe frunte și o frecă ușor. Deodată, auzi cineva bătând la ușă.

„Shi Mei?”

Tânărul frumos, îmbrăcat în haine albe, simple și ușoare, intră în cameră, ținând în mâini o tăviță. O așeză lângă sulurile lui Mo Ran, apoi își suflecă mânecile și aprinse lumânările. „A-Ran”, îi spuse el cu blândețe, „ai lucrat toată ziua. Mănâncă ceva.”

„Bine...”, răspunse Mo Ran, zâmbind forțat, și lăsă sulurile jos, continuând să-și maseze fruntea, unde simțea o durere pulsatilă.

„Am pregătit o porție de supă de pui cu ginseng și câteva garnituri.” Shi Mei a așezat farfuriile și a verificat temperatura cu mâna pe marginea castronului. „Ce bine, e încă caldă.”

În timp ce mâncau, Shi Mei observă o șuviță de păr care îi cădea pe fruntea frumoasă și obosită și se aplecă să i-o aranjeze. „A-Ran.”

„Hm?”

„În ziua aceea... voiai să-mi spui ceva?”

Gândurile lui Mo Ran erau împrăștiate și îi luă un moment să înțeleagă ce îl întreba Shi Mei. Aruncă o privire spre Shi Mei. „Care zi?”

Shi Mei își strânse buzele și coborî privirea. Rămase tăcut pentru o clipă, apoi răspunse: „În ziua Fisurii Cerești.”

Mo Ran așteptă să continue.

„Ai spus că te duci să-l ajuți... să-l ajuți pe Shizun să repare Fisura Cerească și că era ceva... că dacă mai simți nevoia să-mi spui când te întorci, atunci...” Shi Mei își plecă capul și vocea îi deveni înăbușită. În lumina lumânării, urechile lui delicate, albe ca zăpada, păreau puțin roz.

Mo Ran se uită lung la el, dar nu reuși să scoată niciun cuvânt. Știa, fără niciun dubiu, că îl iubea foarte mult pe Shi Mei. Dar în acel moment, nu era deloc în dispoziția potrivită. Mo Ran era nerușinat și nepoliticos; nu-i păsa deloc de ce spuneau ceilalți, iar lucruri precum moralitatea și eticheta îi erau complet străine.

Dar asta nu însemna că era fără inimă.

O secundă lungă trecu în tăcere. Când Mo Ran vorbi în sfârșit, vocea lui era blândă. „Îmi pare rău. Mă simt foarte deprimat în momentul ăsta și... nu cred că e momentul potrivit. Deci, în legătură cu lucrul acela... îți spun altă dată, bine?”

Shi Mei ridică brusc capul, ochii lui frumoși surprinși.

Mo Ran zâmbi și ridică mâna. Ezită o secundă, apoi îi mângâie capul lui Shi Mei. „Sunt cam prost și am avut atâtea lucruri de făcut în ultima vreme, încât... nu știu când voi avea un moment de liniște să-mi adun gândurile. Nu vreau să fiu neglijent în privința asta.”

Nici măcar căldura lumânării nu putea ascunde paloarea treptată a feței lui Shi Mei. „Neglijent?” Se opri, apoi zâmbi. „A-Ran, atunci era vorba de viață și de moarte. Aș fi crezut că orice ai fi spus într-un moment ca acela era ceva la care te gândisei deja cu atenție.”

„Am făcut-o.” Mo Ran încruntă sprâncenele. „M-am gândit mult timp și nu m-am răzgândit, dar...”

„Dar?” Shi Mei se aplecă în față.

Mo Ran ezită. În cele din urmă, spuse: „Dar nu acum.” Își strânse mâinile în pumni în mâneci. „Nu acum, Shi Mei. Tu nu știi încă, dar este ceva foarte important. Nu vreau să mă grăbesc și să-ți spun într-un moment atât de nefericit, eu...”

„Tinere stăpân!” Un junior a dat buzna brusc, fără să anunțe. Când a văzut că cel care se ocupa de treburile sectei în Sala Loialității era Mo Ran, s-a grăbit să-și plece capul în semn de respect și s-a corectat: „Ah, Mo-gongzi.”

La această întrerupere, roșeața slabă de pe obrajii lui Shi Mei s-a estompat. Și-a scuturat mânecile și s-a așezat pe scaun, adoptând o înfățișare blândă și modestă.

Mo Ran ridică privirea, neobservând schimbarea de atitudine a lui Shi Mei. „Ce este?”

„Raport. Avem un oaspete de seamă la intrarea în sectă.”

„Un oaspete de seamă?” repetă Mo Ran. „Toți cei importanți din cele zece mari secte se află în acest moment pe Muntele Spiritual. De unde a venit acest oaspete de seamă?”

Discipolul părea atât speriat, cât și emoționat; fața i se înroși și bâlbâi incoerent câteva secunde înainte de a reuși în sfârșit să spună: „Este Maestrul Huaizui de la Templul Wubei!”

„Ce?!” Chiar și fostul Împărat Taxian-jun nu se putu abține să nu sară în picioare.

Shi Mei era și el surprins. „Maestrul Huaizui?”

Mo Ran avea motive întemeiate să fie șocat — Maestrul Huaizui era practic o legendă în lumea cultivării.

Acest om atinsese iluminarea cu mult timp în urmă. După toate legile, ar fi trebuit să se înalțe. Dar când marile porți ale tărâmului celest i s-au deschis, el și-a împreunat palmele și a spus că nu poate rupe legătura cu tărâmul muritorilor, că nu poate renunța la obsesia vieții sale și că nu poate spăla păcatele din trecut. În cele din urmă, lumina cerească s-a estompat, floarea de lotus s-a ofilit, iar Maestrul Huaizui s-a îndepărtat de nemurire în veșmintele sale de călugăr uzate, bastonul său lovind ușor pământul.

După ce a refuzat șansa de a se înălța și de a deveni nemuritor, s-a retras la Templul Wubei pentru a reflecta. Un secol a trecut într-o clipită. De o sută de ani, lumea cultivării îi auzise numele, dar nu-l văzuse niciodată. Numărul seniorilor încă în viață care îl cunoscuseră înainte de retragerea sa se putea număra pe degete.

În viața sa anterioară, Mo Ran răsturnase lumea cu susul în jos și tot nu reușise să-l întâlnească pe acest Maestru Huaizui. Huaizui era prea, prea bătrân și murise într-o zi ploioasă de primăvară, cu un an înainte ca Mo Ran să urce în vârful lumii umane. Nimeni nu știa câți ani avea când a murit.

Și totuși, ce neașteptat – în această viață renăscută, Maestrul Huaizui venise să-l viziteze în miezul nopții, din proprie inițiativă.

Nenumărate gânduri îi trecură prin minte lui Mo Ran într-o fracțiune de secundă — deși încă nu știa ce treabă avea acolo, Mo Ran își aminti imediat anumite zvonuri despre Maestrul Huaizui.

Huaizui... Huaizui! Cum de uitase de Maestrul Huaizui?!

Când Shi Mei murise în ultima sa viaţă, Mo Ran era ignorant; nu avea idee că exista un astfel de înţelept în lumea cultivării. Abia mai târziu, când era împărat, aflase de la subordonaţii săi de existenţa în această lume a unui om care putea folosi Renaşterea, una dintre cele trei tehnici interzise.

Acel om era Huaizui.

El trimisese oameni la Templul Wubei în grabă pentru a cere prezența înțeleptului, ca acesta să poată readuce sufletul lui Shi Mei. Dar oamenii pe care îi trimisese se întorseseră cu vestea că marele maestru murise deja, iar odată cu el, și ultima șansă a lui Mo Ran de a-l readuce la viață pe Shi Mei.

Dar în acel moment, această persoană legendară era încă în viață! Era încă în viață! Cum a putut să uite asta? Cum a putut să uite?

Inima lui Mo Ran se strânse și începu să tremure din tot corpul. Ochii îi luară foc și spuse în grabă: „Grăbește-te, invită-l pe marele maestru înăuntru!”

Înainte ca discipolul să apuce să răspundă, Mo Ran se răzgândi. „De fapt, mă duc eu să-l întâmpin.” Dar abia făcuse doi pași când, dintr-o dată, o lumină galbenă străluci din afara sălii.

Nici lumânarea, nici flacăra ei nu tremură. Nu era nici o adiere de vânt. Nimeni, nici măcar Mo Ran cu ochii lui ageri, nu-l văzuse intrând. Cu toate acestea, un călugăr cu o pălărie de bambus și o robă de călugăr uzată stătea acum impunător în interiorul Sălii Loialității. Se mișcase ca fulgerul și se oprise chiar în fața lui Mo Ran, care tresări la apropierea bruscă.

„Este deja târziu și nu ar trebui să-l deranjăm pe Mo-shizhu.” O voce profundă și melodioasă se auzi de sub pălăria de bambus, surprinzându-i atât pe Mo Ran, cât și pe Shi Mei. Cum putea fi aceasta vocea unui bărbat de o sută de ani?

Mo Ran abia apucase să-și termine gândul când călugărul își scoase pălăria de bambus. În sala luminată de lumânări, nu părea să aibă mai mult de treizeci de ani, cu o înfățișare plăcută și un comportament blând. Ochii îi erau luminoși și pătrunzători, dar în loc să proiecteze amenințare, erau calmi și lucizi, ca reflexia luminii în apă.

„Tu ești...?”

Călugărul își lipi palmele și se înclină adânc. „Amitabha, acest umil călugăr este Huaizui.”

Nimeni nu se aștepta ca Maestrul Huaizui, care avea cel puțin o sută de ani, să arate mai tânăr decât Xue Zhengyong. Pentru o clipă, se făcu o tăcere uluitoare. Dar Mo Ran știa câteva lucruri despre cultivare. Huaizui era cineva care renunțase la ascensiune și alesese să rămână în lumea muritorilor. Singura diferență între acest om și un nemuritor era ultimul pas, acela de a renunța la trupul muritor și de a trece prin încercarea cerească. După ce a ajuns la această concluzie, Mo Ran s-a relaxat puțin, deși încă nu putea să-și ia ochii de la Huaizui.

Huaizui nu dorea să deranjeze pe nimeni, așa că s-au așezat în Sala Loialității, doar ei trei. Mo Ran i-a turnat ceai marelui maestru cu mâna lui. Huaizui a acceptat și a murmurat mulțumiri, dar nu a băut. A pus ceaiul deoparte pe mica masă din lemn de santal și a ridicat încet capul.

El vorbi pe un ton politicos și blând, dar trecu direct la subiect: „Mo-shizhu, iartă-l pe acest umil călugăr pentru îndrăzneala sa, dar motivul vizitei mele de astăzi este o cunoștință din trecut.”

Inima lui Mo Ran începu să bată cu putere. Vederea i se încețoșă, iar degetele i se înfipseră în marginea mesei cu atâta forță încât aproape că o sfărâmă. Se uită fix la fața Maestrului Huaizui, în timp ce cuvintele din viața sa trecută îi dansau în minte ca fulgi de zăpadă.

Există un zvon că cineva a folosit cu succes Renașterea, una dintre cele trei tehnici interzise. Dar este doar un zvon; nu se știe dacă este adevărat...

Unde este acest Maestru Huaizui? Voi plăti orice preț pentru a-l aduce înapoi pe Shi Mei!

Pentru a-ți răspunde, Majestate, Huaizui... a murit cu mulți ani în urmă. Nu a scris nimic în toată viața sa și, în ceea ce privește Renașterea, a spus doar că „A schimba destinul înseamnă a sfida voința Cerului, iar pericolele sunt nemăsurate”. În afară de asta, nu a lăsat nimic altceva...

Cuvintele îi răsunau în urechi.

Maestrul Huaizui avea o înțelegere profundă a mortalității și reîncarnării.

Se spune că avea legături cu lumea fantomelor. Dacă ar mai fi trăit, poate că Mingjing-shixiong ar fi putut fi readus din mormânt, dar, din păcate...

Maestrul Huaizui era ca o fantomă care bântuia lumea celor vii. Fără îndoială, avea un rol în tot ceea ce ținea de yin și yang.

Mo Ran inspiră adânc și fu surprins să constate că vocea îi tremura ușor. „O cunoștință din trecut... O cunoștință din trecut...”, murmură el, cu privirea fixată pe ochii limpezi ai Maestrului Huaizui. Spatele lui Mo Ran era acoperit de un strat subțire de sudoare. Întrebă cu o voce atât de joasă, încât abia se auzea: „Cine este această cunoștință din trecut?”

Călugărul se ridică încet; în lumina slabă a lumânărilor, nu se vedea nicio umbră sub picioarele lui. Mânecile robei sale simple și subțiri, de culoare galbenă, atârnau jos. Roba era evident uzată, dar era complet netedă și fără cute, fluturând ușor în adierea vântului ca silueta tremurândă a unei fantome. Acest mare maestru era cu siguranță impenetrabil.

Mo Ran aproape că-și auzea bătăile inimii în urechi. Se ridică instinctiv lângă Huaizui și cei doi se priviră unul pe altul. „Maestre.” Dacă ar fi avut o oglindă în fața lui în acel moment, ar fi văzut lumina speranței care îi apăruse pe chip fără să-și dea seama și privirea implorătoare care o urmase. „Cine este această cunoștință din trecut...?”

Era el? Era el?

Huaizui coborî pleoapele și suspină în timp ce își strânse din nou palmele. „Discipolul meu Chu Wanning a murit acum șapte zile. În această noapte, sufletul lui trebuie să se întoarcă. Acest umil călugăr nu poate suporta să trimită pe cineva atât de tânăr și a venit la Vârful Sisheng pentru a implora mila lui Mo-shizhu: te rog, înapoiază-i acestui bătrân călugăr discipolul său.”

Capitolul 103: Shizun, vin să te caut

Deci așa stăteau lucrurile. Discipolul său...

Mo Ran nu și-ar fi imaginat niciodată că acest călugăr venerabil, practic imposibil de diferențiat de o fantomă, era maestrul lui Chu Wanning. Pentru o clipă, nu putu scoate niciun cuvânt.

Shi Mei a fost primul care a reacționat, plecând imediat capul într-un gest formal de respect. „Nu știam că marele maestru era înrudit cu regretatul nostru maestru”, spuse el pe un ton respectuos. „Umilul tău discipol îți adresează sincere salutări, Huaizui-shizu.”

„Nu e nevoie să-mi spui shizu”, răspunse Maestrul Huaizui. „Chu Wanning a fost expulzat din sectă de către acest umil călugăr cu mult timp în urmă.”

„Ah!” Ochii lui Shi Mei se măriră ușor, surprinși. „Înțeleg…” Era prudent din fire. Deși era curios, înțelese din melancolia vagă din expresia Maestrului Huaizui că călugărul nu dorea să vorbească despre asta, așa că nu mai întrebă nimic.

Dar gândurile lui Mo Ran erau în altă parte; apăsă nerăbdător, simțind că inima care încă îi bătea îi ardea în piept. „Maestre, ai spus că ai venit aici pentru Shizun, deci... ai vreo modalitate de a-l aduce înapoi pe Shizun?!”

„A-Ran...”

"Știi cum să-l aduci înapoi?! Spune-mi adevărul! Știi... știi cum...„ Bătăile rapide ale inimii, combinate cu epuizarea din zilele de muncă excesivă, îl făceau pe Mo Ran să se simtă amețit. Vedea în alb, iar restul propoziției i se oprise în gât, imposibil de rostit, dar marginile ochilor i se înroșiră.

Maestrul Huaizui suspină. ”Mo-shizhu, ai grijă de tine. Dar da, acesta este într-adevăr motivul pentru care acest bătrân călugăr se află aici."

Fața lui Mo Ran, odată palidă ca hârtia, se înroși. Se uită fix la Maestrul Huaizui, buzele lui fără sânge tremurând pentru o clipă înainte de a reuși să continue. „Chiar... chiar...”

„Bătrânul călugăr nu ar deranja pe cei doi shizhu atât de târziu noaptea pentru o glumă.”

Mo Ran voia să spună mai multe. Gâtul lui se mișcă, dar nu ieși decât un suspin înăbușit.

A trecut un lung interval de tăcere. „Tehnica Renașterii schimbă destinul, sfidând voința cerului, și nu este o chestiune simplă”, a spus în cele din urmă Maestrul Huaizui. „Acest bătrân călugăr îi datorează mult lui Chu-zongshi; dacă nu ar fi fost așa, nu aș fi recurs niciodată la astfel de măsuri. Vizita la Vârful Sisheng a fost o decizie luată după șapte zile de reflecție.”

„A schimba destinul sfidând voința cerului...?” spuse Mo Ran, repetând cuvintele. După o secundă, murmură mizerabil. „A schimba destinul sfidând voința cerului... Dacă chiar și un păcătos ca mine a primit ocazia să-și schimbe destinul sfidând voința cerului, atunci cu siguranță o persoană bună ca el ar trebui să aibă aceeași șansă.”

Pe jumătate nebun în acel moment, Mo Ran a dezvăluit propria sa schimbare a destinului, sfidând voința cerului. A fost doar noroc că a murmurat indistinct și nimeni nu a înțeles aluzia că el însuși a renăscut.

„Shizu”, spuse Shi Mei, „din moment ce schimbă destinul sfidând voința cerului, iar Renașterea în sine este o tehnică interzisă, îmi imaginez că trebuie să fie extrem de dificil de realizat și că nu are neapărat succes... nu-i așa?”

„Corect”, a confirmat Huaizui. „Această tehnică implică nu numai practicantul și defunctul, ci și o a treia persoană care să localizeze totalitatea sufletului defunctului. Călătoria către renaștere este plină de greutăți, iar cea mai mică greșeală poate duce la condamnarea eternă și distrugerea completă a sufletului.”

Shi Mei a tăcut.

„Din acest motiv, acest bătrân călugăr nu a vrut să deranjeze pe nimeni altcineva și a venit doar să-i întrebe pe cei trei discipoli ai lui Chu-zongshi dacă sunteți dispuși să treceți prin foc și apă și să înfruntați pericole nemăsurate pentru el. Dacă nu sunteți dispuși, atunci chiar dacă acest bătrân călugăr va deschide poarta renașterii, Chu Wanning nu se va putea întoarce.”

Mo Ran ghiciase deja mare parte din asta chiar înainte de explicația lui Huaizui. Motivul pentru care cele trei tehnici interzise erau interzise era că, spre deosebire de magia obișnuită, ele necesitau anumite sacrificii și implicau anumite pericole. În viața anterioară, el fusese dispus să-și dea viața pentru Shi Mei. În aceasta, el decisese deja că, pentru a-și răsplăti datoria față de Chu Wanning, nu va ezita din nou.

Mo Ran nu era fără inimă. Doar că, în viața trecută, nu fusese dispus să-i ofere lui Chu Wanning nici măcar cea mai mică fărâmă din inima sa.

În lumina lumânărilor, Mo Ran îl privi direct pe Maestrul Huaizui. „Mare maestru, nu trebuie să-l rogi pe Xue Meng”, spuse el. „Shizun a murit din cauza mea. Nu e nevoie să mai implici pe nimeni în această chestiune. Eu, Mo Ran, sunt dispus să îmi asum singur toate pericolele acestei tehnici.”

„A-Ran...”, murmură Shi Mei, apoi se întoarse spre Huaizui și îl întrebă: „Cuvintele lui Shizu sunt într-adevăr serioase; cum va fi încercarea?”

„Deși Mo-shizhu este dispus să-și asume singur pericolele”, spuse Huaizui, „pentru primul pas al acestei tehnici, cu cât sunt mai mulți oameni dispuși să-și asume riscul, cu atât este mai mare șansa de reușită. Așadar, să-l așteptăm pe Xue-shizhu să ajungă aici, iar apoi vă voi explica tuturor celor trei. Am rugat deja pe cineva să-l cheme când am ajuns.”

Se opri, apoi îi zâmbi lui Shi Mei. „În altă ordine de idei, vă rog să nu vă referiți la acest călugăr bătrân ca shizu. Așa cum am menționat mai devreme, acest călugăr bătrân nu mai deține funcția de shizun al lui Chu-zongshi.”

Acum că Mo Ran se calmase oarecum, trebuia să întrebe: „De ce, mare maestru, l-ai expulzat pe shizunul nostru din sectă?”

Shi Mei era uluit. „A-Ran...”

„Nu contează, nu e ceva de care să nu pot vorbi.” Huaizui oftă. "În tinerețea sa, acest umil călugăr a fost îngrijit de un binefăcător. Cu toate acestea, binefăcătorul meu a avut un destin nefericit și și-a pierdut viața protejând pe alții într-o mare calamitate. Au trecut o sută de ani de atunci, dar gândul acesta încă îl neliniștește pe acest umil călugăr. Astfel, cea mai importantă regulă a sectei noastre a fost întotdeauna ca discipolii să se concentreze exclusiv pe cultivare și, până când și dacă nu ating iluminarea, să nu pună piciorul în lumea exterioară și să nu se amestece în treburile acesteia, pentru a-și proteja propriile vieți."

Mo Ran se gândi o clipă, apoi spuse: ”Shizun nu putea face asta."

”Într-adevăr." Zâmbetul lui Huaizui avea o notă amară. "Micul meu discipol avea un temperament foarte asemănător cu al binefăcătorului meu. A crescut în templu și, deși avea puțină experiență, era foarte priceput și talentat. În mod normal, ar fi trebuit să se cultive fără incidente până la ascensiune. Dar, în anul în care a ajuns la maturitate, se afla la poalele muntelui, culegând minereu, și a dat peste un grup de refugiați care fugeau..."

Shi Mei suspină. „Shizun cu siguranță nu ar fi stat cu mâinile în sân.”

Huaizui încuviință din cap. „Nu numai că nu a stat deoparte, dar după ce a escortat refugiații în siguranță și a făcut aranjamentele necesare pentru ei, a părăsit muntele fără permisiune pentru a vedea cu ochii lui cum trăiau oamenii din tărâmul inferior al cultivării.”

Mo Ran și Shi Mei amuțiră. Vârful Sisheng fusese înființat de curând pe atunci, iar situația din tărâmul inferior al cultivării era mult mai haotică decât acum. Ce văzuse Chu Wanning acolo era de la sine înțeles.

„Când s-a întors, mi-a spus că vrea să-și întrerupă antrenamentul de cultivare pentru a putea coborî printre oameni, să ajute răniții și să salveze vieți.”

„Ai fost de acord?”, întrebă Shi Mei.

„Nu.”

Shi Mei tăcu.

„Avea doar cincisprezece ani atunci, cu o natură pură și simplă și un temperament fierbinte. Ar fi fost mult prea ușor pentru un răufăcător să-l înșele. Cum aș fi putut să-l las să plece singur? În plus, cultivarea lui era înaltă, dar constituția lui era slabă, iar în lume pândeau tot felul de pericole și personaje periculoase. Ca maestru al său, acest umil călugăr nu putea să nu-și facă griji.”

„Dar în final nu te-a ascultat”, ghici Mo Ran.

„Nu, nu m-a ascultat. Am avut o discuție aprinsă pe tema asta. El a spus: «Cum poți, Shizun, să stai acolo toată ziua cu ochii închiși, încercând să te înalți, în timp ce oamenii de rând suferă în fața ochilor noștri?»”

„Ah!” exclamă Shi Mei surprins. Astfel de cuvinte adresate lui Huaizui ar fi fost extrem de dure, indiferent cine le-ar fi rostit. Dar venind din partea lui Chu Wanning, propriul său discipol la acea vreme, erau șocant de nepotrivite.

Expresia lui Huaizui era calmă, dar o umbră de melancolie îi colora trăsăturile. „În acea perioadă, acest umil călugăr nu-și stăpânea încă emoțiile și, într-un acces de furie, i-am spus discipolului meu: «Tu nu ești în stare să te salvezi pe tine însuți, cum poți să-i salvezi pe alții?»”

„Și ce a răspuns Shizun?”, întrebă Shi Mei.

„Dacă nu știi să salvezi pe alții, cum poți să te salvezi pe tine însuți?”

Toată sala amuți la auzul acestor cuvinte, pentru că nu proveneau de la Huaizui, ci de la Mo Ran, care le șopti. Auzind brusc aceleași cuvinte pe care le rostise Chu Wanning atunci, Maestrul Huaizui îl privi în tăcere pe tânărul din fața lui, ochii lui sclipind în lumina lumânărilor. După o lungă pauză, oftă adânc.

„Asta te-a învățat? El...” Huaizui oftă din nou. „El chiar... nu s-a schimbat deloc. A rămas la fel de convins de calea pe care a ales-o.”

Mintea lui Huaizui era în haos; a lui Mo Ran nu era cu mult mai bine.

Întotdeauna râsese de fraza lui Chu Wanning. Credea că era o dreptate falsă și cuvinte goale. Dar când o spusese el însuși, simțise în schimb o durere chinuitoare, ca și cum inima îi era cuprinsă de flăcări.

Câteva secunde trecură înainte ca vocea răgușită a lui Huaizui să răsune din nou în Sala Loialității. „Mi-e rușine să recunosc, dar în acea zi mi-am pierdut cumpătul. I-am spus că, dacă va continua să fie încăpățânat, dacă va face un pas în afara porților templului, nu vom mai fi maestru și discipol. Legăturile dintre noi vor fi rupte.” Se opri, ca și cum s-ar fi înecat cu acea bucată din trecut, ca și cum ar fi vrut să explice în detaliu, dar nu o făcu.

Ezită, apoi scutură capul. „După cum probabil ai ghicit, Chu Wanning a ales în cele din urmă să rupă legăturile și să plece. Au trecut mulți ani de atunci. El și cu mine căutam lucruri diferite, așa că, deși amândoi am trăit în această lume muritoare, drumurile noastre nu s-au mai încrucișat de atunci.”

„Nu e vina lui Shi...” începu Shi Mei. „Nu e vina ta, mare maestru.”

„Bine și rău”, răspunse Huaizui, „adevăr și minciună – aceste lucruri nu sunt atât de ușor de înțeles. Dar Chu Wanning a fost odată discipolul meu și, de când am auzit că a murit în acea bătălie sângeroasă, acest umil călugăr nu și-a mai găsit pacea. Așa că am venit aici să fac ce pot, să încercăm norocul, să vedem dacă îl putem aduce înapoi pe Chu-zongshi...”

În acel moment, ușile vopsite în roșu al sălii se deschiseră larg.

Xue Meng stătea în prag. Nimeni nu știa când ajunsese, dar era clar că auzise partea importantă a conversației. I se spusese doar că Maestrul Huaizui era aici, nu și pentru ce venise bătrânul călugăr, așa că nu se grăbise să vină, sorbind cu tristețe din castronul cu medicamente din plante pe care îl ținea în mână.

Acum, după ce a auzit propunerea lui Huaizui, castronul zăcea spart în bucăți pe podea, iar lichidul fierbinte se împrăștiase peste tot. Dar fiul phoenixului părea să nu simtă deloc usturimea, în timp ce striga: „Să-l aducem înapoi? Să-l aducem înapoi? Shizun poate... poate să se întoarcă?!” A intrat în grabă în cameră și s-a agățat fără menajamente de Huaizui. „Măgar chel, ce ai spus? E vreo glumă?”

„Tinere stăpân, asta este...” Shi Mei se grăbi să intervină.

„Nu... nu a fost frumos din partea mea.” Deși nu știa că bărbatul din fața lui era maestrul lui Chu Wanning, Xue Meng își amintea cel puțin că era acolo pentru a-i salva viața shizunului său. Îl dădu repede drumul. „Maestre, atâta timp cât îl poți aduce înapoi pe Shizun, dacă vei avea vreodată nevoie de ceva în viitor, eu, Xue Meng, voi trece prin foc și pară, îmi voi risca viața pentru tine. Te rog... te rog, spune-mi că nu e o glumă.”

„Xue-shizhu”, spuse Huaizui, „nu e nevoie de toate astea. Acest umil călugăr a venit la ora asta târzie special pentru shizunul vostru." Se întoarse și privi pe fereastră cerul nopții. ”E aproape timpul. De vreme ce cei trei tineri shizhu sunt toți adunați, vă rog să-mi permiteți să vă împărtășesc detaliile și provocările tehnicii Renașterii.„

”Te rugăm, mare maestru„, spuse Shi Mei.

Dar Xue Meng îl grăbi, urgent: ”Ce mai e de spus?! Lasă vorbăria și du-te să-l salvezi!"

„Xue-shizhu este îngrijorat, este de înțeles”, răspunse Huaizui, „dar trebuie să înțelegi că orice greșeală nu numai că te-ar putea costa viața, dar ar putea și să risipească iremediabil sufletul lui Chu Wanning. Dacă s-ar întâmpla așa ceva, shizun-ul tău nu ar mai putea intra în ciclul reîncarnării. Ai risca asta?”

„Eu…” Fața lui Xue Meng se înroși, iar mâinile i se strânseră cu putere în jurul tivurilor mânecilor. Abia după câteva secunde își slăbi strânsoarea. „Bine, voi asculta explicațiile marelui maestru…”

Huaizui scoase din săculețul său trei felinare din mătase albă ca zăpada. Mătasea albă a exteriorului era străbătută de fire subțiri de aur, iar în centrul fiecărui felinar era brodat un simbol complex din treisprezece culori de fir de mătase, care se învârtea și se întrețesea ca o pânză de păianjen țesută pentru a prinde sufletele care pleacă.

„Acestea sunt felinare pentru chemarea sufletelor.” Maestrul Huaizui împărți cele trei felinare, câte unul fiecăruia dintre ei. „Luați-le și ascultați cu atenție ceea ce va spune acest umil călugăr.”

Mo Ran luă cu grijă un felinar în mâini.

„Fiecare persoană vie are trei suflete eterice și șapte spirite corporale. Cele trei suflete eterice sunt sufletul pământesc, sufletul conștient și sufletul uman. După moarte, aceste trei suflete părăsesc corpul și fiecare merge pe calea sa. Toate acestea le știți deja, dar aș îndrăzni să spun că nu știți unde merge exact fiecare suflet.”

„Te rugăm, luminează-ne, Mare Maestre”, spuse Shi Mei.

„Sufletul pământesc și sufletul uman merg în lumea de dincolo, în timp ce sufletul conștient rămâne în corp. Se spune că sufletul se întoarce în a șaptea zi, dar, în realitate, doar sufletul uman se întoarce în lumea celor vii, unde se întâlnește cu sufletul conștient."

”Sufletul uman se întoarce, în general, din cauza unei dorințe neîmplinite. Odată ce dorința sa este îndeplinită, se va uni cu sufletul conștient din corp. Sufletul unit va merge apoi în lumea de dincolo pentru a se reuni cu sufletul pământesc, iar când cele trei sunt din nou complete, vor aștepta acolo reîncarnarea. Mulți dintre cei care încearcă Renașterea fără a cunoaște pe deplin complexitatea ei ajung să cheme înapoi o parte incompletă a sufletului, care se risipește în mod natural în scurt timp."

După moartea lui Shi Mei în viața trecută, Mo Ran încercase într-adevăr să-i cheme sufletul înapoi. Dar fusese exact cum spusese Huaizui: sub lumina albă ca osul a lunii, apăruse doar o umbră vagă a acelei persoane, care se dispersase instantaneu în sclipiri de lumină. „Deci așa stau lucrurile...”, mormăi Mo Ran.

„Sufletul conștient al lui Chu Wanning încă se află în corpul său”, a continuat Huaizui. „Nu trebuie să-ți faci griji pentru el. Succesul nostru depinde de găsirea sufletului său uman și a sufletului său pământesc.”

„Cum le găsim?”, a întrebat Xue Meng în grabă.

„Folosind felinarul care cheamă sufletele”, a răspuns Huaizui. „Acest felinar este aprins doar de energie spirituală, așa că trebuie să-l întreții cu un flux din propria ta energie și să-l duci prin Vârful Sisheng. Dacă Chu Wanning nu refuză cele trei shizhu, atunci lumina felinarului care cheamă sufletele îi va ilumina sufletul uman.”

La aceste cuvinte, inima lui Mo Ran se scufundă. „Și dacă Shizun nu vrea să ne vadă?”

„Aceasta este prima provocare”, a spus Huaizui, "și motivul pentru care șansele noastre de succes sunt mai mari dacă mai multe persoane sunt dispuse să-l caute. Trebuie să vă avertizez că, dacă Chu Wanning nu mai are niciun atașament față de această lume și a decis deja să treacă dincolo, atunci felinarul care cheamă sufletele nu va putea să-l lumineze. După cum vedeți, pentru ca tehnica Renașterii să funcționeze, totul – timpul, locul și oamenii – trebuie să se alinieze perfect. Dacă defunctul nu mai are niciun atașament față de cei care îl caută și nu dorește să se întoarcă în lumea celor vii, atunci nimeni nu îl poate obliga să se întoarcă."

Mo Ran strânse inconștient felinarul în mâini și rămase tăcut.

Xue Meng, însă, nu ezită. „Shizun a ținut la noi mai mult decât oricine. Cum ar putea refuza să se întoarcă? Mare Maestre, după ce vom găsi sufletul uman al lui Shizun cu ajutorul felinarelor, ce vom face?”

„Odată ce veți găsi sufletul uman, trebuie să călătoriți într-un anumit loc.”

„Unde?”, întrebă Xue Meng.

„În lumea de dincolo.”

Toți trei erau șocați – nu se așteptau să coboare personal în lumea de dincolo.

Shi Mei scoase un „ah” ușor, apoi coborî ușor genele sale grațioase și întrebă cu voce liniștită: „Um... cum poate o persoană vie să intre în iad?”

„Am metodele mele. Shizhu, nu trebuie să-ți faci griji cu privire la cum.” Huaizui îl privi cu o expresie serioasă și continuă: „Dar dintre voi trei, indiferent cine găsește primul sufletul uman al lui Chu Wanning, trebuie să vă doriți din toată inima ca el să se întoarcă în lumea celor vii și să fiți dispuși să mergeți în ceruri și în iad pentru binele lui. Dacă nu aveți puterea convingerii, sufletul lui Chu Wanning se va risipi pe drum și s-ar putea să nu mai poată fi adunat niciodată.”

„Asta este...”, începu Shi Mei.

Dar Xue Meng vorbi primul: „Afectiunea și respectul pe care le nutresc pentru Shizun sunt nemăsurate. Chiar dacă ar trebui să merg în Iadul Infinit pentru a-l găsi, nu aș avea nimic de obiectat.”

„Shizun a murit din cauza mea.” Mo Ran ridică privirea. După o scurtă pauză, și el fu de acord. „Îi datorez prea mult; nici eu nu am nimic de obiectat.”

„Bine”, spuse Huaizui. „Atunci ascultați cu atenție: odată ce unul dintre voi va găsi sufletul uman al lui Chu Wanning, ceilalți nu-l vor mai putea vedea. Cel care îl va găsi trebuie să se asigure că felinarul care cheamă sufletul rămâne aprins până în zori și că sufletul său rămâne în lumina lui.”

„Nu pare prea dificil”, remarcă Xue Meng.

„E dificil”, spuse Huaizui. „Odată ce cele trei suflete se separă, este normal ca fiecare să piardă ceva. Poate fi auzul, cogniția sau amintirile... Pe scurt, dacă ai ghinion, shizunul pe care îl întâlnești s-ar putea să nu fie dispus să te asculte și va trebui să găsești o modalitate de a-l câștiga de partea ta.”

Xue Meng rămase fără cuvinte.

Mo Ran simți cum inima i se strânge de neliniște. Întrebă ezitant: „Să-l câștigăm de partea noastră? Dar dacă... dacă spunem ceva greșit? Era destul de greu de citit când era în viață, iar acum că e fantomă...”

Îngrijorarea lui Mo Ran era sinceră. Dar tensiunea dintre el și Xue Meng era atât de mare încât primul gând al lui Xue Meng a fost că Mo Ran voia să-l discrediteze pe Chu Wanning. Se întoarse furios și îl privi cu ură pe Mo Ran. „Ce e atât de greu să-l convingi pe Shizun?”, îl întrebă el. „Ține-l în raza felinarului."

”Ce se întâmplă după răsărit?" interveni Shi Mei.

„După răsăritul soarelui, sufletul uman al lui Chu Wanning va pluti către felinarul care cheamă sufletele. Acest umil călugăr va aștepta lângă pod cu o plută de bambus. Vârful Sisheng este situat la intrarea în tărâmul fantomelor, iar apele de sub podul Naihe curg direct în Izvoarele Galbene. Această plută va transporta în tărâmul fantomelor pe oricine va găsi fragmentul de suflet.”

„Poți merge în tărâmul fantomelor pe o plută de bambus?”, întrebă Xue Meng.

„Doar o singură persoană poate merge?”, întrebă Shi Mei din spatele lui. „Ceilalți nu pot ajuta?”

„Nu pot. Cine găsește sufletul uman al lui Chu Wanning trebuie să intre singur în tărâmul fantomelor pentru a-i căuta și sufletul pământesc. Dacă acea persoană renunță la jumătatea drumului sau se răzgândește, sufletul uman al lui Chu Wanning va fi devorat de felinarul care cheamă sufletele și nu se va mai reîncarna niciodată.”

Xue Meng a preluat inițiativa. S-a întors brusc spre Mo Ran și i-a spus: „Tu stai deoparte! Nu am încredere în tine!”

Mo Ran a păstrat tăcerea și a îndurat fără protest îndoielile vărului său.

Shi Mei a făcut tot posibilul să mențină pacea. „Tinere stăpân”, a spus el, „A-Ran nu este genul care să se retragă așa, așa că...”

„Și ce dacă nu e?!”, izbucni Xue Meng. „Deja l-a ucis pe Shizun o dată. De ce aș crede că nu o va face a doua oară? E un blestem!”

„Marele maestru este încă aici”, îi reaminti Shi Mei în șoaptă. „Cum poți spune asta?”

„De ce n-aș spune-o? Am greșit cumva? De câte ori a fost rănit Shizun din cauza lui! De fiecare dată când e prin preajmă, apar probleme.” Ochii lui Xue Meng s-au înroșit, iar buzele i-au tremurat în timp ce vorbea. Tremura din tot corpul, apoi și-a pierdut brusc controlul și a întins mâna să smulgă felinarul care chema sufletele din mâinile lui Mo Ran. "Dă-mi felinarul! Nu-i mai aduce ghinion lui Shizun."

Mo Ran nu a răspuns.

”Dă-mi-l!" Xue Meng l-a înjurat. Mo Ran nu a ripostat. Pentru prima dată în viața lui, a simțit că Xue Meng avea dreptate.

Fie în fața fantomei maestre de ceremonii, fie pe fundul lacului Jincheng, care dintre rănile lui Chu Wanning nu puteau fi puse pe seama lui? Câte cicatrici purta Chu Wanning din cauza lui?

Un flagel. Heh... Nu greșea.

Dar chiar și așa, chiar știind că îl tratase pe shizunul său în mod rușinos, chiar știind că nu era demn să-l implore să se întoarcă din lumea de dincolo, tot nu voia să renunțe la felinarul care îi chema sufletul. Se ținea cu putere, cu încăpățânare, de felinarul alb pal, în timp ce Xue Meng îl blestema și îl smulgea. Chiar și când zgârieturi însângerate îi apărură pe dosul mâinilor, rămase nemișcat, cu capul plecat.

Când Xue Meng, respirând greu, îi slăbi în sfârșit strânsoarea, îi spuse cu ochii înroșiți: „Mo Weiyu, cât de mult ai de gând să-l mai rănești...”

Mo Ran nu se uită la el. Se uită în tăcere la felinarul gol. Tocmai când tăcerea se prelungi atât de mult încât părea că nu va răspunde deloc, spuse brusc, în șoaptă: „Vreau să-l aduc acasă”.

Vocea lui era atât de joasă, apăsată de greutatea rușinii și a vinovăției. Atât de joasă încât Xue Meng nu o auzi la început și rămase clipind o clipă înainte să-și dea seama ce spusese Mo Ran. Rânji. „Ha! Tu vrei să-l aduci acasă?”

Mo Ran închise ochii fără să spună nimic.

Xue Meng îl scuipă, fiecare silabă sfâșiată între dinți: „Nu ți-e rușine?”

„Tinere stăpân...”

„Dă-mi drumul. Dă-mi drumul!” Xue Meng își smulse mâneca din mâna lui Shi Mei. Tristețea și resentimentul îi străluceau în ochi în timp ce îl privea neînduplecat pe Mo Ran. Vocea lui era răgușită când spuse: „Ce drept ai?”

Mâinile lui Mo Ran se crisparu ușor în jurul felinarului, iar pleoapele îi căzură și mai jos. Pentru o clipă delirantă, Mo Ran se așteptă să-l audă pe Chu Wanning intervenind: „Xue Meng, poartă-te frumos”, ca și cum ar fi fost încă în viață. Se pare că, în tot acest timp, Chu Wanning îl protejase. Mo Ran era cel care luase totul de-a gata.

Mo Ran nu știa ce să spună. Se agăța disperat de felinar, ca de o salvare. Cu capul încă plecat, repetă: „Vreau să-l aduc acasă”.

„Asta e tot ce știi să spui?! Tu...”

„Ajunge, Xue-shizhu.” Maestrul Huaizui nu mai putea să privească. A suspinat. „Dacă Mo-shizhu dorește să plece, ar trebui să-l lăsăm. Dacă se întâmplă ceva rău, putem să corectăm cursul. Dar, în acest moment, totul este încă incert; nu este nevoie să fii atât de ostil, Xue-shizhu.”

Xue Meng avea o expresie întunecată; mai avea multe de spus, dar se abținu din respect pentru Huaizui. Totuși, nu trecu mult timp până când își pierdu din nou controlul și mârâi: „Dacă se întâmplă ceva cu Shizun, îți voi pune personal cadavrul în mormântul lui.”

Huaizui oftă din nou. „Te rog să-ți rezolvi nemulțumirile în altă zi. Nu mai avem mult timp. În acest moment, prioritatea noastră este să găsim sufletul uman.”

„Te rog să începi, Mare Maestru”, spuse Mo Ran.

„Felinarele care cheamă sufletele au fost deja vrăjite.” Văzând că Mo Ran se grăbea să aprindă felinarul cu energie spirituală, Huaizui ridică mâna pentru a-l opri. „Shizhu, stai puțin.”

„Mai este ceva?” Xue Meng îl întrebă nerăbdător.

„Umilul călugăr dorește să fie foarte clar: dacă unul dintre voi găsește sufletul uman al lui Chu Wanning, nu vă puteți retrage din călătoria în lumea de dincolo. Voi arunca o vrajă de protecție asupra voastră, dar este totuși extrem de periculos pentru o persoană vie să intre în tărâmul morților. O singură mișcare greșită și s-ar putea să nu vă mai întoarceți în viață.”

Maestrul Huaizui îi privi solemn pe rând pe fiecare dintre ei. „Nu este o amenințare în van. Găsirea sufletului pământesc al lui Chu Wanning în lumea de dincolo nu este neapărat dificilă – dificultatea constă în a păși singur în iad pentru a înfrunta necunoscutul. Dacă aveți noroc, veți găsi repede sufletul pământesc, dar dacă aveți ghinion și întâmpinați vreun accident, atunci...”.

„Vom muri?”, întrebă Shi Mei.

„Mă tem că moartea ar fi cel mai mic rău. Dacă s-ar întâmpla așa ceva, atât Chu Wanning, cât și shizhu ar fi anihilați din ciclul reîncarnării.” Huaizui a continuat: "De aceea, dacă există vreun strop de îndoială în inima ta, îți recomand să returnezi felinarul. Nimeni în această lume nu este obligat să moară pentru altcineva; nu este nicio rușine în a-ți prețui propria viață. Dacă nu ești sigur, mai ai timp să te răzgândești."

”Sunt sigur!" exclamă Xue Meng, cel mai zelos și mai impulsiv dintre cei trei. ”Cine se retrage este un laș", adăugă el, aruncându-i o privire furioasă lui Mo Ran.

Dar Xue Meng nu-l înțelegea cu adevărat pe Mo Ran. Vărul său nu era deloc ca el. Poate că din cauza umilințelor nesfârșite pe care le suferise în copilărie, iubirea și ura lui Mo Ran se transformaseră în gheare ascuțite. Dacă cineva îl rănea, îl eviscera. Dar dacă cineva îl trata bine, îi arăta chiar și un strop de bunătate, nu uita niciodată.

Mo Ran îi aruncă lui Xue Meng o privire cu colțul ochiului, înainte de a-și întoarce privirea spre Huaizui. „Și eu sunt sigur.”

Huaizui încuviință. „Foarte bine. Când ajungeți în tărâmul fantomelor, trebuie să-i găsiți sufletul pământesc cât mai repede posibil. Odată ce sufletul uman și sufletul pământesc se vor uni în felinarul care cheamă sufletele, acesta vă va lumina calea înapoi în lumea celor vii. În acel moment, acest bătrân călugăr se va ocupa de restul.”

Când o spuse astfel, nu părea teribil de înfricoșător. Dar toți trei erau conștienți că fiecare pas al procesului era incert și plin de pericole. Mai ales călătoria în lumea de dincolo – dacă sufletul pământesc al lui Chu Wanning nu putea fi găsit sau dacă îi lipseau cunoștințele sau amintirile și nu se putea uni, atunci oricine cobora să-l caute putea rămâne blocat acolo.

Astfel, înainte ca cei trei discipoli să aprindă felinarele pentru chemarea sufletelor, Huaizui a rostit cu voce lentă și solemnă: „Odată ce felinarele sunt aprinse, nu mai există cale de întoarcere. Nu este o glumă, așa că permiteți-mi să vă întreb pentru ultima oară: sunteți absolut siguri? Odată ce ați început, nu va mai fi loc pentru regrete.”

Cei trei au răspuns în cor: „Nu avem regrete.”

„Bine. Bine...” Un zâmbet – pe jumătate amar, pe jumătate satisfăcut – se răspândi încet pe fața lui Huaizui. „Chu Wanning, se pare că ai fost un shizun mai bun decât mine.”

El recită incantația încet, iar felinarele care chemau sufletele pâlpâiră slab de două ori, apoi se aprinseră. O pereche de flăcări roșii aprinseră aproape simultan în felinarele din mâinile lui Xue Meng și Mo Ran, vopsind mătasea albă într-un roșu vibrant. O clipă mai târziu, felinarul pe care îl ținea Shi Mei se aprinse și el cu o lumină albastră slabă, culoarea energiei spirituale a elementului apă.

"Mergeți", spuse Huaizui. ”Succes sau eșec, întoarcere sau nu, totul se va decide în această seară. Dacă eșuăm în această seară, atunci..." Huaizui suspină.

Mo Ran se gândi la grija pe care Chu Wanning i-o arătase când era în viață și simți o durere surdă și pulsatilă în inimă. Nu putu suporta să audă restul cuvintelor lui Huaizui, așa că spuse: ”Mare maestru, nu mai trebuie să spui nimic. Fie că va trebui să îngenunchez, să mă târăsc sau să-mi dau viața, îl voi aduce cu siguranță pe Shizun înapoi în lumea celor vii."

Atâta timp cât el este dispus. Atâta timp cât el este încă dispus să se întoarcă cu mine.

Trei aureole de lumină au pornit individual din Sala Loialității. În scurt timp, fiecare a dispărut în întunericul nemărginit.

Capitolul 104: Găluștele lui Shizun

Un singur felinar se strecură prin Vârful Sisheng, căutând acel fragment de suflet întors.

Odată ce felinarul care chema sufletele fu aprins, Mo Ran deveni invizibil pentru cei vii. Era ca și cum el însuși era pe jumătate fantomă. Urcă treptele de piatră albastră și traversă arcade și balcoane, căutând.

Pavilionul Lotusului Roșu, Sala de Gheață, Platforma celor Trei Vieți... Căută peste tot, dar Chu Wanning nu era nicăieri. Mo Ran nu putea să nu se îngrijoreze că shizunul său se săturase de viață și nu dorea să-l vadă în moarte. Gândul acesta îi îngheță sângele în vene. Mergea mai repede, tivul robei sale măturând iarba sălbatică de sub picioare.

Deodată, zări o persoană care stătea la capătul Podului Naihe, rece și distantă, tristă și abandonată. Palmele îi erau transpirate, iar inima îi bătea ca un tambur în urechi în timp ce alerga spre acea siluetă.

„Shizun...”

Dar fața care se întoarse spre el aparținea unui suflet pe care nu-l recunoscu, probabil un discipol care pierise la Fisura Cerească. Ce putea vedea Mo Ran din fața lui era acoperită de sânge, iar acesta îl privea cu ochi încețoșați și confuzi.

„Scuze, am crezut că ești altcineva”, se bâlbâi Mo Ran și se grăbi să plece. Sufletul își pierduse cunoștința și privea doar, rigid și nemișcat, în timp ce Mo Ran trecea în fața lui. Corpul său palid ca un cadavru stătea înghețat pe loc, ca o cochilie aruncată și lăsată în urmă în lumea muritoare.

Mo Ran simți că pieptul i se strânge. Dacă sufletul uman al shizunului său era și el așa, un cadavru în mișcare? Chiar dacă îl găsea, ar fi putut să-l păzească până în zori?

Inima îi bătea cu putere, iar picioarele se mișcau din ce în ce mai repede. Fără să știe cum ajunsese acolo, ridică privirea și se trezi în fața Sălii Mengpo. Chu Wanning nu era prea pretențios la mâncare, așa că Mo Ran se îndoia că sufletul său întors ar fi venit tocmai aici. Era pe punctul de a se întoarce și a pleca când, din interiorul sălii, auzi un suspin ușor.

Vocea era atât de, atât de liniștită. Dar în mintea lui Mo Ran, era ca o explozie de tunete. Se împiedică de uși și mâna îi tremura incontrolabil în timp ce ridică felinarul care chema sufletele. Lumina felinarului era ca un soare nou răsărit, caldă, dar blândă, care își arunca strălucirea asupra unei siluete îmbrăcate în alb. Degetele lui Mo Ran se albiră și unghiile i se înfipseseră în palmă. „Shizun...”, murmură el.

Fragmentul de suflet al lui Chu Wanning stătea singur, o siluetă solitară în golul bucătăriei mari. Silueta lui era vag conturată, ca cerneala decolorată de trecerea timpului, dar era fără îndoială el. Purta aceeași robă albă din mătase înghețată pe care o avea când murise, cu tivurile pătate de sânge. Pe acest fundal viu și contrastant, pielea lui părea și mai palidă, aproape translucidă, ca fumul și ceața, de parcă ar fi putut să se risipească la prima adiere de vânt.

Cu felinarul în mână, Mo Ran privea mirajul din fața lui, ca imaginea florilor într-o oglindă, ca reflexia lunii în apă.

Voia să meargă mai repede, temându-se că Chu Wanning ar putea dispărea dacă ezita. Voia să meargă mai încet, temându-se că visul s-ar putea spulbera dacă se grăbea. O mie de gânduri se încurcau în mintea lui. Regretul și vinovăția îi inundau pieptul, iar marginile ochilor i se înroșiră ușor. Simțea că îi datora prea mult acestui om. Mo Ran încetini și se opri la mică distanță de el, prea rușinat să-și arate fața.

Felinarul se legăna ușor. Acum că Mo Ran era mai aproape, putea să vadă că Chu Wanning se agita. Părea ușor neliniștit, puțin neîndemânatic. Ce făcea? Mo Ran se mișcă pentru a se așeza în spatele lui, gândindu-se să ajute bietul suflet. Dar ceea ce văzu îl lovi ca un fulger. Pe măsură ce șocul începu să se estompeze, o durere agonizantă își deschise gura sângeroasă și îi sfâșie cu sălbăticie gâtul.

Mo Ran se clătină doi pași înapoi, scuturând încet capul, dar incapabil să vorbească. În acel moment, dacă i s-ar fi sfâșiat pieptul și i s-ar fi smuls inima – cu vene, carne și tot – nu ar fi durut atât de tare.

El văzu mâinile lui Chu Wanning – crăpate și însângerate de la urcatul a peste trei mii de trepte cu Mo Ran în brațe, pe când acesta încă mai era în viață – pipăind cu grijă masa. Pe masă se aflau făină, condimente și umplutură de carne tocată. În apropiere era o oală cu apă pe foc mare. Apa deja fierbea, dar Chu Wanning, prostul, nici măcar nu știa că trebuia să reducă puțin focul. Norul gros de aburi făcea ca totul să fie încețoșat...

Sau poate că nu aburul îi încețoșa vederea lui Mo Ran, ci lacrimile care îi umpleau ochii.

Sufletul uman al lui Chu Wanning împăturea cu migală găluște. Mâinile lui fuseseră mereu agile și îndemânatice. Acele degete subțiri creaseră nenumărate arme; între palmele acelea se ridicau bariere imense. Dar acum, acele mâini, sfâșiate și desfigurate, tremurau în timp ce împătureau cu grijă o gălușcă după alta.

Mo Ran ridică un braț și își frecă în tăcere ochii înroșiți, incapabil să scoată un cuvânt. Chu Wanning stătea cu spatele la el. Părea să-și amintească în sfârșit că apa fierbea de ceva vreme și, îngrijorat că se va evapora complet dacă o lasă nesupravegheată, începu să caute oala, pipăind cu mâinile.

Da, pipăia cu mâinile.

Mo Ran ieși din chinul în care se îneca și se grăbi să ajungă lângă shizunul său. Acum înțelegea. Când cele trei suflete s-au despărțit, fiecare a pierdut ceva – amintiri, cunoștințe, părți ale corpului. Ce pierduse acest suflet era o parte din percepția sa.

Acest fragment din sufletul lui Chu Wanning, întors din lumea de dincolo, abia putea să vadă. Auzul îi era și el defect – când a lovit ceva de pe masă, nu a putut să-și dea seama unde a căzut. Chiar și așa, s-a străduit să pregătească un castron cu găluște obișnuite, fără nimic deosebit. De parcă aceasta ar fi fost pasiunea lui în viață, de parcă găsea alinare în ceața de aburi.

Mo Ran simțea că inima îi va exploda de durere. Lumea se învârtea amețitor în jurul lui. Pentru o clipă, nu putea nici măcar să gândească, ci rămase nemișcat în fața scenei care se desfășura în fața ochilor lui.

Se auzi un zgomot – sufletul său, cu vederea slăbită, abia putea vedea masa din fața lui și, în timp ce căuta, răsturnase accidental borcanul cu sare din Sala Mengpo. Părea să-l fi speriat. Chu Wanning își retrase în tăcere mâna, iar pe fața lui pătată de sânge apăru o expresie neliniștită.

„De ce ai nevoie?” O voce răgușită, strânsă de suspine înăbușite și zdrobită de vinovăție, se auzi lângă el. „Lasă-mă să te ajut, bine?”

Chu Wanning părea surprins. Dar poate că sufletul său incomplet nu putea susține emoții atât de turbulente – după o clipă, se cufundă din nou în calmul liniștit.

Dar fiecare cuvânt pe care Mo Ran îl rostea era dificil și implorator. „Shizun, lasă-mă să te ajut, bine?”

Apa clocotea în oală. În această bucătărie, persoana moartă era caldă și plină de viață, în timp ce cea vie era tulburată și apatică. După o lungă pauză, Mo Ran auzi vocea familiară a lui Chu Wanning, joasă și uniformă, ca spargerea jadului și prăbușirea munților.

„Ești aici?”

O pauză. „Da.”

„Bine. Așteaptă acolo un minut. Când sunt gata găluștele, du-i un castron lui Mo Ran.”

Mo Ran îngheță. Cuvintele lui Chu Wanning nu aveau niciun sens. Îl privi pe Chu Wanning cum bâjbâia în întuneric, apoi îl văzu cum arunca în oală, una câte una, găluștele pufoase și albe ca zăpada. În ceața aburului, fața lui își pierduse severitatea obișnuită; în schimb, părea foarte blândă. „L-am pedepsit prea aspru ieri”, spuse el. „Probabil că acum mă urăște. Xue Meng spune că nu mănâncă. Când îi duci astea, nu-i spune că eu le-am făcut. Nu le va mânca dacă află.”

Mo Ran era confuz. Era ca și cum un secret care zăcuse jumătate de viață începuse să se agite, gata să iasă la suprafață. „Shizun…”

Chu Wanning zâmbi ironic. „Mă tem că am fost prea sever cu el, dar imprudența lui trebuie să fie temperată... Nu contează. Adu-mi un castron, unul mare, dacă poți. E frig afară, trebuie să păstrăm mâncarea caldă.”

Pe punctul de a izbucni... Pe punctul de a izbucni...

Mo Ran parcă auzi sunetul îndepărtat a ceva spărgându-se. O amintire a ieșit în sfârșit din carapace, țipând ca un spirit în timp ce izbucnea și se năpustea spre el. Totul s-a întunecat.

Găluște. Shi Mei. Shizun...

Era prima dată când mânca găluște de la Shi Mei. În acea zi, el culesese din greșeală floarea prețioasă a doamnei Wang și fusese pedepsit de Chu Wanning. Tianwen îl bătuse până la sânge și îi zdrobise inima.

Mo Ran zăcea în pat, meditând și refuzând să se ridice. Culesese floarea pentru că voia să i-o dea shizunului său, dar în schimb fusese răsplătit cu o serie de lovituri nemiloase. Credea că trebuie să fi fost orb să-l placă pe Chu Wanning, că inima lui trebuie să fi fost acoperită de untură pentru a crede că Chu Wanning era blând sau că îi păsa de el.

În acea zi, Shi Mei venise în camera lui cu un castron cu găluște aburinde în ulei de ardei iute. Vocea aceea blândă, tonul acela gentil și castronul acela cald cu găluște transformaseră toată dezamăgirea lui Mo Ran față de shizunul său în afecțiune pentru Shi Mei.

Dar cum putea să știe... Cum putea să știe?!

Acel fragment de suflet întors stătea acolo, lângă el. Fiecare suflet uman era diferit când se întorcea. Unii erau ca Luo Xianxian, care se întorceau să vadă ce se întâmplase după moartea lor. Alții erau ca persoana de la Podul Naihe, rătăcind fără sens prin fosta lor casă, liberi de griji sau preocupări.

Sufletul uman al lui Chu Wanning își pierduse vederea, nu putea distinge vocile, nici măcar nu știa ce zi era. Probabil se întorsese în lumea celor vii pentru că credea că făcuse ceva rău, că greșise și se simțea vinovat. Voia să se revanșeze.

Și astfel, în cele din urmă, Chu Wanning a luat o decizie diferită de cea pe care o luase în viață. A scos găluștele din apa clocotită și le-a așezat în castron. Ceapa verde era de un verde jad, supa era albă ca laptele, iar uleiul de ardei iute turnat peste toate era roșu și picant. S-a pregătit să-i dea castronul lui „Shi Mei”, dar în ultima clipă s-a oprit.

„Chiar am fost prea dur cu el”, a murmurat el.

Au trecut câteva clipe în tăcere.

„Nu contează. Nu trebuie să-i duci. Mă duc eu să-l văd și să-mi cer iertare.”

Mo Ran rămase cu privirea pierdută, cu fața palidă ca o fantomă. Întotdeauna crezuse că shizunul său era prea rece – rece ca fierul, atât de rece încât îi îngheța inima. Cum ar fi putut ghici că Chu Wanning era de fapt atât de bun cu el... Că regretul care îl bântuia pe Chu Wanning în lumea celor vii era el.

Că ultima lui dorință era să-și ceară iertare.

Gheața se topi. Se transformă în apă. Deveni un ocean. Încet, Mo Ran ridică mâinile și își ascunse fața în palme. Umerii îi tremurau ușor. O inimă de fier? O inimă de fier?! Nu era deloc așa...

Gâtul lui Mo Ran se strânse, iar un suspin îi scăpă în timp ce se prăbuși la pământ, îngenunchind în fața acelui suflet care nu-l putea vedea. Felinarul care chema sufletele stătea pe jos, lângă picioarele lui, în timp ce el scotea un țipăt sfâșietor, urlând până rămase fără glas, de parcă ar fi plâns cu sânge. În cele din urmă, incapabil să se mai abțină, izbucni într-un plâns zgomotos și mizerabil. Îngenunche în fața lui Chu Wanning.

Nu a fost deloc așa...

Se târa în praf, agățându-se de marginile robei pătate de sânge ale lui Chu Wanning.

Inima ta nu era rece și dură ca fierul. Nu eram eu neclintit și de nemișcat ca piatra. Pur și simplu te-am judecat greșit, te-am înțeles complet greșit... Pur și simplu...

„Shizun, Shizun...” Plângea, ghemuit pe podea. „Îmi pare rău. Am greșit, te rog... te rog, întoarce-te cu mine..."

”Shizun... te rog, întoarce-te cu mine. Am greșit, a fost vina mea. Nu te învinovățesc. Nu te urăsc. A fost numai vina mea, că te-am supărat mereu. Data viitoare, dacă mă lovești sau mă cerți, jur că nu o să ripostez. Shizun, dacă te întorci, o să ascult tot ce-mi spui... O să te respect, o să te prețuiesc, o să te tratez cum se cuvine..."

Dar hainele lui Chu Wanning erau subțiri ca pânza de păianjen, de parcă ar fi putut să se rupă în mâinile lui. Mo Ran își dorea să-și poată tăia pieptul și să-i dea lui Chu Wanning inima lui, doar pentru a-i auzi din nou bătăile inimii. Își dorea să-și poată scurge sângele pentru a umple venele lui Chu Wanning, doar pentru a-i vedea din nou culoarea feței.

Ar fi făcut orice pentru a-și repara greșelile.

„Shizun.” Vocea îi era sfâșiată. „Să o luăm de la capăt, bine?”

În fața Turnului care străpunge cerul, sub copacul haitang. Acel zongshi, blând ca o pisică albă, ridică capul, iar ochii lui de phoenix se măriră ușor. Cicadele de pe ramuri ciripiră de două, trei ori, iar tânărul din fața lui zâmbi larg.

„Xianjun, Xianjun, te urmăresc de atâta timp. De ce nu-mi acorzi atenție?” Într-o clipită, trecuseră douăzeci de ani, două vieți. Totul era deja în trecut. Știa că era lacom și nerușinat, dar o spuse oricum.

Shizun, să o luăm de la capăt. Bine? Te rog, acordă-mi atenție, bine?

Capitolul 105: Sufletul uman al lui Shizun

Felinarul arunca lumina sa strălucitoare asupra a două persoane.

Nu mai erau în Sala Mengpo, ci în camera lui Mo Ran. Chu Wanning nu vedea bine drumul, așa că Mo Ran îl conducea de mână. Chu Wanning avea două suflete în minus, nu știa ce zi era și nici măcar a cui mână o ținea. Se lăsă condus în stare de amețeală. Mo Ran îl conduse în cameră, își șterse lacrimile de pe obraji și închise ușa în urma lor.

Chu Wanning a pus jos castronul cu găluște pe care îl cărase tot drumul. Apoi, pipăind în jurul lui, s-a apropiat de pat și a întrebat încet: „Mo Ran încă doarme?”

Mo Ran îl privea, incapabil să răspundă.

Când nu a primit niciun răspuns, Chu Wanning a presupus că Mo Ran dormea într-adevăr. A suspinat. Părea puțin dezamăgit.

Mo Ran nu suporta să se uite și, în plus, se temea că Chu Wanning ar putea pleca. Așa că se așeză pe pat și spuse: „Shizun, sunt treaz.”

Auzindu-l pe Mo Ran, Chu Wanning ridică ușor sprâncenele și mormăi în semn de răspuns. Dar apoi păru să ezite și tăcu.

Mo Ran știa că Chu Wanning avea o față subțire. Dacă credea că Shi Mei era acolo, Mo Ran era sigur că ar fi încercat să fugă după câteva cuvinte. Mo Ran luă un ac de păr de pe masă și îl aruncă spre ușă, astfel încât să pară că Shi Mei plecase și închise ușa în urma lui. Apoi întrebă: „Ce faci aici, Shizun? Cine te-a adus?”

Așa cum se aștepta, Chu Wanning, cu doar jumătate din suflet, era mult mai ușor de păcălit. El ezită. „Shi Mingjing m-a adus. A plecat?”

„A plecat.”

„Mm...”

Încă un moment trecu în tăcere. În cele din urmă, Chu Wanning vorbi. „Rana de pe spatele tău...”

„Rana de pe spatele meu nu este din vina ta, Shizun”, spuse Mo Ran încet. "Am cules o plantă prețioasă fără permisiune. Am meritat pedeapsa."

Chu Wanning nu se așteptase să spună așa ceva și rămase destul de surprins. Perdeaua delicată a genelor îi tremură în timp ce suspină. ”Încă te doare?"

”Nu mai doare."

Chu Wanning ridică mâna, degetele reci ca gheața căutând până când găsiră fața lui Mo Ran. O altă pauză. „Îmi pare rău. Te rog, nu mă urî.”

Chu Wanning din trecut nu ar fi rostit niciodată cuvinte atât de tandre. Dar în moarte, în timp ce se gândea la tot ce se întâmplase în timp ce sufletul său rătăcea în lumea de dincolo, a descoperit că singurul său regret era răutatea pe care i-o arătase discipolului său. Așadar, având această a doua șansă, cuvintele care odată îi erau imposibil de rostit i-au ieșit cu ușurință.

Mo Ran simți că inima îi era scăldată în apă caldă de izvor. Ura care îi rămăsese după renaștere, vechile cicatrici care refuzaseră să se estompeze de-a lungul anilor, rezistența lui încăpățânată, deja în ultima suflare – toate se sfărâmaseră în bucăți, bucăți spălate acum de aceste cuvinte sincere de iertare, fără să lase nimic în urmă.

În lumina felinarului care chema sufletele, Mo Ran privi chipul shizunului său. Era ca și cum petele de sânge dispăruseră, iar o suflare de viață părea să revină în obrajii palizi. Era ca și cum privea peste vastitatea timpului ireversibil pentru a zări chipul blând al lui Chu Wanning, așa cum era când Mo Ran îl văzuse pentru prima dată. Fără să se gândească, Mo Ran ridică o mână pentru a acoperi degetele reci ca gheața ale lui Chu Wanning cu ale sale, calde. „Nu te urăsc”, spuse el. „Ești bun cu mine, Shizun. Nu te urăsc.”

Chu Wanning rămase cu privirea pierdută pentru o clipă, apoi zâmbi brusc.

Deși era mort, deși fața îi era murdară și plină de sânge, zâmbetul lui era ca prima topire a unui pârâu înghețat, umplând camera cu căldura primăverii. Avea ochii închiși, dar ceva părea să strălucească între genele lui. Era zâmbetul strălucitor al celui căruia i se îndeplinise ultima dorință, mândru, dar rezervat, radiant, dar umil. Era ca înflorirea celui mai luxuriant și mai rezistent copac haitang, cu nenumărate flori ca niște buze roșii, delicate, care împânzeau cu grijă ramurile sale demne, frumoase și parfumate, împrăștiate pe frunze ca un cer înstelat.

Mo Ran nu se putea abține să nu se piardă în priveliște.

Niciodată în două vieți nu îl văzuse pe Chu Wanning cu o expresie atât de relaxată și fericită. Mo Ran nu era inteligent. Se gândi la expresia „un zâmbet ca o floare”, dar o consideră nepotrivită; apoi se gândi la „un zâmbet cu o sută de farmece”, dar asta părea și mai absurd.

Deși se chinuia să găsească cuvintele potrivite, nu reușea să descrie frumusețea din fața lui. Tot ce putea face era să suspine cu emoție: Ce frumos!

Această persoană era atât de frumoasă. Cum de nu observase asta până acum?

Mo Ran a fost lovit de o inspirație bruscă și întâmplătoare. „Shizun”, a spus el, cu voce joasă, „vreau să-ți spun ceva”.

„Hm?”

„Nu știam cât de valoroasă era floarea haitang a doamnei Wang. Când am cules-o în ziua aceea, am făcut-o pentru că voiam să ți-o dau ție.”

Chu Wanning părea surprins. Vocea lui Mo Ran deveni și mai joasă, puțin timidă, chiar puțin neajutorată, în timp ce repeta: „Era pentru... pentru tine.”

„Dar de ce ai cules floarea aceea pentru mine?”

Mo Ran se înroși. „Nu știu. Mi s-a părut foarte frumoasă. Eu...” Se opri, vag surprins că își amintea destul de clar cum se simțise când cu mult timp în urmă culegese floarea aceea pentru Chu Wanning.

Chu Wanning, lipsit de două suflete, era de o blândețe insuportabilă, ca o pisică fără gheare – cu burtica moale și docilă și lăbuțele rotunde și albe ca zăpada. Îl mângâie pe Mo Ran pe cap și îi zâmbi. „Prostuțule.”

„Mm.” Ochii lui Mo Ran se umplură de lacrimi când îl privi. Își ștergea nasul. „Sunt un prost.”

„Să nu mai faci asta.”

„Nu o voi mai face.” Mo Ran se gândi la cum, după ce își pierduse speranța în viața trecută, comisese tot felul de răutăți și terorizase pe ceilalți. Îl înfuriase atât de tare pe Chu Wanning, încât shizunul său renunțase în cele din urmă la el și îi dăduse verdictul pe care îl urâse toată viața: vicios din fire, fără speranță de îndreptare. O sută de emoții îi umplură pieptul. „Shizun, promit că de acum înainte nu voi mai face nimic care să te dezamăgească. Voi fi bun, nu voi mai fi rău.”

Nu era foarte cultivat și nu avea jurăminte puternice de făcut sau promisiuni răsunătoare de a-și asuma. Dar simțea sângele fierbând în piept, în timp ce sufletul pur și simplu pe care îl avusese odată în copilărie părea să se trezească din somn. „Shizun, acest discipol este încet la minte și abia acum a realizat cât de bun ai fost cu mine.” Ochii îi străluceau când se ridică din pat și îngenunche în fața lui Chu Wanning, plecându-se adânc. Când ridică capul, fața îi era solemnă și serioasă. „De acum înainte, eu, Mo Ran, nu voi mai aduce niciodată rușine asupra ta.”

Așezați unul lângă altul, maestrul și discipolul au purtat o lungă discuție, deși Mo Ran a vorbit mai mult. Era de fapt destul de adorabil când se hotărâse să prețuiască pe cineva. Chu Wanning asculta în tăcere, scuturând din cap din când în cândși zâmbind. Înainte să-și dea seama, cerul de afară se luminase, ca și cum apa ar fi difuzat întunericul intens al cernelii Huizhou.

Lunga noapte se apropia de sfârșit.

Maestrul Huaizui stătea lângă podul de piatră, tivurile veșmântului său de călugăr fiind ude de stropii apei care trecea în viteză. Totuși, părea să nu observe deloc, așteptând în tăcere.

Soarele răsărea încet în est. Lumina zorilor se filtra printre frunzele copacilor și lovea apele tulburi ale Izvoarelor Galbene, aurind instantaneu curenții repezi cu o strălucire orbitoare. Stropii fini sclipeau ca solzii delicati ai unui dragon, iar lumina se reflecta pe suprafața apei, formând valuri strălucitoare și scânteietoare.

Huaizui se afla în prezent în dimensiunea vidă și era vizibil doar pentru cel care găsea sufletul lui Chu Wanning. Shi Mei și Xue Meng trecuseră amândoi pe acolo, dar niciunul nu îl putea vedea pe bătrânul călugăr de pe mal. De la distanță, Huaizui părea liniștit, dar, fără să-și dea seama, cu fiecare clipă care trecea, strângea mai repede și mai puternic șirul de mărgele din mână.

Fără avertisment, șirul de mărgele de rugăciune se rupse și se împrăștie, mărgelele Bodhi căzând ca ploaia pe pământ. Huaizui deschise ochii larg și își strânse buzele într-o linie subțire. Culoarea îi dispăru de pe față. Era un semn rău. Mângâie marginea sfâșiată a șirului rupt și privi cum valurile rostogolite aruncau mărgelele rătăcite înapoi pe țărm, iar mărgelele de pe țărm se rostogoleau în apă. Rămase cu privirea pierdută pentru o clipă, fața lui devenind treptat tot mai palidă.

„Mare Maestru!” îl strigă cineva brusc, cu entuziasm. „Mare Maestru!”

Huaizui se întoarse brusc și îl văzu pe Mo Ran alergând spre el de la distanță. Felinarul care chema sufletele din mâinile sale strălucea cu o lumină roșie și aurie. La fel de orbitori ca primele raze ale zorilor, ochii acestui tânăr erau și mai strălucitori, sclipind ca o pereche de cristale. Se opri brusc în fața lui Huaizui, cu obrajii înroșiți, gâfâind ușor, incontrolabil de emoționat.

„L-am găsit”, spuse Mo Ran, dându-și la o parte cu o mână bretonul dezordonat și ținând strâns la piept felinarul care conținea sufletul uman al lui Chu Wanning. „Nu a refuzat să mă vadă. Este... este aici.” Arătă spre felinarul din brațe, dar apoi ezită. Voia să i-l dea lui Huaizui, dar nu voia să se despartă de el, iar mâinile îi rămăseseră la doar câțiva centimetri distanță înainte să se retragă din nou.

Huaizui scoase un suspin subtil de ușurare și îl privi pe Mo Ran de sus până jos. „Nu e nevoie să mi-l dai”, spuse el râzând. „Dacă tu l-ai găsit, poți să-l păstrezi.”

Așadar, foarte atent, Mo Ran continuă să țină felinarul.

Huaizui luă bastonul de călugăr pe care îl sprijinise de copac și îl lovi ușor de suprafața apei. O plută de bambus verde-jad păru să apară din aer, cu o funie albă legată de prova curbată. „Nu e timp de pierdut. Te rog să urci.”

Era de notorietate că râul care străbătea Vârful Sisheng curgea spre tărâmul fantomelor. Dar, deoarece între cele două tărâmuri exista o barieră, călătoria spre lumea de dincolo nu era o simplă chestiune de a pluti în josul râului. Pluta de bambus a maestrului Huaizui era vrăjită, ceea ce îi permitea să treacă între yin și yang și, astfel, după ce a stat singur pe plută o jumătate de zi și a navigat multe mile, Mo Ran a ajuns la o cascadă.

Cascada către lumea de dincolo.

Această cascadă făcea legătura între cosmosul infinit de deasupra și adâncurile iadului de dedesubt, fără granițe definite și fără început sau sfârșit. Apa se prăbușea cu zgomot într-o cascadă uriașă, iar stropii ridicau o ceață densă.

Mo Ran abia a avut timp să admire priveliștea. În câteva clipe, pluta de bambus l-a dus direct spre perdea de apă, care era uriașă ca o fiară preistorică. Înainte să poată reacționa, curenții puternici îl cuprinseră ca niște lame nenumărate gata să-i sfâșie carnea și oasele.

„Shizun!”

În mijlocul acestui pericol, singurul gând al lui Mo Ran era felinarul care chema sufletele, pe care îl ținea în brațe. Îl strânse la piept pentru a-l proteja, fără să-și slăbească strânsoarea nici măcar o clipă, chiar și atunci când fu tras în vârtejul furios. Totul era întuneric, haos și furtună...

Mo Ran nu știa cât timp trecuse când zgomotul asurzitor al cascadei dispăru odată cu potopul ascuțit ca un cuțit. Deschise încet ochii și răsuflă ușurat doar după ce se asigură că felinarul care chema sufletele era teafăr și nevătămat. Când în sfârșit ridică privirea, rămase fără cuvinte la priveliștea care i se înfățișa.

Cascada care traversa tărâmurile yin și yang nu se mai vedea nicăieri. Pluta de bambus plutea acum ușor pe suprafața unui lac vast și liniștit. Apele sale albastre curgeau cu reflexe de stele, iar sufluri de suflete pe jumătate vizibile înotau în curenții săi ca bancuri de pești. Stufărișul înflorea de-a lungul malurilor, înflorind cu flori strălucitoare care se legănau în adierea vântului.

Din adâncurile stufărișului de pe ambele maluri se auzeau vocile unui bărbat și ale unei femei care cântau. Notele pluteau ca într-un vis, triste, dar senine. „Trupul meu în abisul tunător, membrele zdrobite. Craniul meu în lumea deschisă, orbite adâncite în praf. Furnici roșii îmi devorează inima și vulturi îmi sfâșie măruntaiele... Numai sufletul se întoarce... Numai sufletul se întoarce...”

Apele verzi ale Izvoarelor Galbene curg spre est, trecutul s-a dus, pentru a nu se mai întoarce niciodată.

Mo Ran a plutit pe pluta de bambus pentru o vreme, până când o poartă mare s-a ridicat în întunericul nopții, înălțându-se spre cerul negru.

Odată ce pluta se apropie, el putu vedea că structura enormă era maiestuoasă ca dimensiuni și acoperită cu detalii fine și rafinate. Stătea în întuneric, așa cum o făcuse din timpuri imemoriale, ca o fiară uriașă din aur și jad, împodobită cu perle de chihlimbar. Această fiară splendidă și perfidă stătea ghemuită, cu gura sângeroasă și putredă larg deschisă, gata să primească în gâtlejul ei un număr nenumărat de suflete singuratice și fantome pierdute.

Mai aproape. Turnurile sinistre erau ca niște colți care puteau străpunge soarele, iar întreaga structură era ca un cap impunător de behemot care aștepta să înghită nemulțumirile lumii.

Și mai aproape. Bucata din sufletul lui Chu Wanning din felinar părea să devină agitată, strălucirea ei aurie pulsând și oscilând.

„E în regulă”. Mo Ran simți neliniștea sufletului și strânse felinarul la piept. Se aplecă, buzele lui aproape atingând mătasea, și șopti cuvinte liniștitoare în timp ce canaliza mai multă energie spirituală în felinar pentru a-i ține companie lui Chu Wanning. „Nu-ți fie teamă, Shizun. Sunt aici.”

Lumina tremură pentru o clipă, apoi se stabili într-o strălucire constantă.

Coborând genele groase, Mo Ran se uită în felinar și nu se putu abține să nu chicotească. Întinse mâna și îi mângâie marginea, apoi îl strânse mai tare.

În noaptea întunecată, cuvintele Poarta Fantomelor erau scrise cu litere mari și aldine, la fel de izbitoare și vii ca și cum ar fi fost inscripționate în fiecare zi cu sângele proaspăt al celor vii. Pluta de bambus ajunse la mal, iar Mo Ran păși pe drumul către lumea de dincolo. Pământul era îmbibat de mirosul sângelui.

Pe măsură ce înainta, tot mai mulți oameni apăreau în jurul lui. Bărbați și femei, bătrâni și tineri, chiar și copii care plângeau și care muriseră aproape imediat după naștere — toți se îndreptau spre adâncurile lumii de dincolo. Nu conta dacă în viață fuseseră împărați, generali sau miniștri cu bogății și splendoare nemăsurate, sau oameni de rând și țărani fără un ban, nici cu cât de mulți bani sau bunuri fuseseră îngropați. În acest moment, în acest loc, toți erau obligați să parcurgă singuri drumul final.

Mo Ran a urmat mulțimea de suflete până la intrarea în tărâmul fantomelor.

La poartă stătea un bărbat care se răcorea cu un evantai din frunze de palmier – un soldat, după hainele sale. Murise cu burta tăiată, iar intestinele îi ieșeau din când în când. Paznicul porții folosea mânerul evantaiului pentru a-și împinge organele înapoi cu un aer nerăbdător, apoi ridica privirea leneș pentru a interoga sufletul proaspăt decedat din fața lui.

„Numele?”

„Sun Erwu.”

„Cum ai murit?”

„Am murit de bătrânețe.”

Paznicul a luat o ștampilă mare și a ștampilat neglijent un permis de intrare în lumea de dincolo cu cuvintele „A murit de bătrânețe”. I l-a înmânat lui Sun Erwu. „Să nu-l pierzi, altfel va trebui să te duci la Sala a 17-a să ceri unul nou. Poți să pleci. Următorul!”

Sun Erwu era extrem de emoționat; să fim sinceri, orice persoană recent decedată, indiferent cât de curajoasă sau de înțeleaptă fusese în viață, probabil că ar fi fost la fel. „O să fiu judecat? Sunt un om foarte bun, n-am ucis nici măcar o găină în viața mea. Mă întrebam doar dacă poate o să am o soartă mai bună în viața următoare, sau măcar să am destui bani să-mi iau o soție...” Bătrânul bolborosea neliniștit încontinuu.

Paznicul s-a plictisit repede de bâlbâiala lui. „Judecat?” A făcut un gest cu mâna, ca să-l alunge. "Mai e mult până atunci. Sunt atâtea suflete aici, în tărâmul fantomelor, că o să-ți ia cel puțin opt ani să treci de coada reîncarnării, dacă nu zece. Stai pe aici și așteaptă-ți rândul. Nu e cu mult diferit de lumea celor vii. Păstrează-ți poveștile despre găini și neveste pentru lordul judecător, când va veni vremea. Următorul!"

Sun Erwu era uluit. ”Opt sau zece ani?!" bâlbâi el cu accentul său gros.

Câteva capete mai în spate, Mo Ran era la fel de șocat. ”Ce? Durează atât de mult să fii judecat pentru reîncarnare?"

„Desigur. Deși e altceva dacă ești cu adevărat condamnabil sau ai ceva ciudat cu sufletul.” Portarul chicoti răutăcios la propriul comentariu. Mișcarea îi făcu intestinele să-i iasă din nou, și trebui să se oprească pentru a le băga la loc. „Cei destinați celor optsprezece iaduri nu trebuie să aștepte mult.”

Mo Ran rămase cu gura căscată.

Sun Erwu, un om prost și încet la minte, avea mai multe întrebări, dar răbdarea paznicului se epuizase. Îl alungă, spunându-i: „Haide, haide, pleacă de aici. Nu ești singurul care așteaptă să se reîncarneze, să știi. Nu bloca coada. Următorul! Următorul!”

Astfel, Sun Erwu fu alungat cu o mișcare a evantaiului din frunze de palmier al paznicului.

Următoarea persoană din rând era o tânără femeie cu chipul frumos machiat cu măiestrie. Când a deschis buzele să vorbească, privirea ei trăda echilibrul și cochetăria specifice unei anumite profesii. „Lordule”, spuse ea cu voce blândă, „eu, umila,mă numesc Jin Hua'er. Am fost bătută până la moarte de un ticălos brutal...”

Fantomele au trecut pe rând în fața cozii, fiecare cu propriile gânduri și propriul mod de a muri. Puține scene erau mai agitate și mai haotice decât aceasta — fiecare aspect al vieții părea să fie reprezentat aici. În mijlocul mulțimii, Mo Ran ținea felinarul cât mai aproape de el. Îi era dator shizunului său; nu-i păsa de nimic altceva. Tot ce-i păsa era să găsească ultima bucată din sufletul lui Chu Wanning.

„Numele?” Paznicul căscă. Ridică ochii să-l privească pe Mo Ran.

Mo Ran era pe punctul de a răspunde când bărbatul se cutremură, ca și cum ar fi simțit că era ceva în neregulă cu acest tânăr. Se ridică brusc și se uită fix la fața lui Mo Ran.

Mo Ran înjură în gând – murise deja o dată; dacă era ceva ciudat cu sufletul lui? Ca să nu mai vorbim de faptul că în acel moment ținea în mână o bucată din sufletul altcuiva, ceea ce era destul de dubios în sine. Dar era o singură intrare în tărâmul fantomelor, așa că nu avea de ales. Mo Ran se pregăti și privi direct în ochii paznicului.

Bărbatul se încruntă.

Mo Ran se prefăcu calm, deși nu era deloc, și își spuse numele. „Mo Ran.”

Paznicul așteptă.

Inima lui Mo Ran bătea ca un tambur, în timp ce se străduia să-și păstreze expresia impasibilă. „Am avut o deviere de qi și am murit pe loc. Aș dori un permis de intrare, te rog.”

Capitolul 106: Shizun, unde ești?

„Ai murit din cauza unei deviații de qi?” Paznicul îi repetă încet cuvintele, apoi mormăi. „Ești un cultivator?”

„Mm.”

„Ești cultivator și ești aici, la vârsta ta? Ce ghinion.” Paznicul zâmbi răutăcios. Mulți oameni obișnuiți nu aveau karma necesară pentru a se naște cu aptitudini fundamentale pentru cultivare, așa că batjocorirea cultivatorilor era echivalentă cu invidia celor care nu aveau nimic.

„Știi, sufletul tău mi se pare cam dubios. Parcă ar fi pătat.”

Maestrul Huaizui pusese un farmec asupra lui Mo Ran pentru a-i ascunde mirosul vieții și a-i permite să interacționeze cu sufletele. Așadar, deși era cu siguranță ceva ciudat la acest tânăr, paznicul nu putea să-și dea seama imediat ce anume. Se așeză la loc și încrucișă picioarele, apoi scotoci într-un sertar. Scoase o riglă neagră ca smoala.

„Rigla de măsurat păcatele”, spuse el îngâmfat, deși nu era clar de ce era atât de îngâmfat – rigla nici măcar nu era a lui. Dar, pentru unii oameni, cu cât poziția lor era mai puțin importantă, cu atât le plăcea mai mult să se dea mari. Paznicul aruncă rigla pe masă și ridică ochii să-l privească pe Mo Ran. „Întinde mâna. O să-ți măsor meritele din viață.”

Mo Ran rămase cu privirea fixă, fără cuvinte. Meritul său în viață? Dacă ar fi măsurat asta, nu ar fi fost aruncat direct la Lordul Yanluo pentru a fi transformat în praf? Dar cu atâtea priviri ațintite asupra lui și fără niciun loc unde să fugă, nu avea de ales. Respiră adânc, apoi luă felinarul care chema sufletele într-o mână și întinse cealaltă mână.

Paznicul se pregăti să pună rigla pe interiorul încheieturii lui Mo Ran. Dar în clipa în care aceasta atinse pielea, rigla scârțâi ascuțit. Picături de sânge se scurgeau din corpul ei negru ca smoala, iar plânsetele și gemetele a mii de oameni umplură aerul.

„Nu voi avea odihnă în moarte...”

„Să nu ți se permită niciodată să te reîncarnezi, Mo Weiyu!”

„Tată! Mamă! Nenorocitule! De ce?! De ce?!”

„Nu mă omorî... te rog, nu mă omorî!”

Mo Ran își retrase brusc mâna, cu fața palidă.

Fantomele adunate îl priveau cu toate, iar privirea paznicului era cea mai impenetrabilă dintre toate. El îl privi pe Mo Ran cu o privire ca a unei fiare sălbatice, apoi își aplecă capul pentru a se uita la riglă. Strălucirea roșie se estompase, iar sângele care picura dispăruse, ca și cum ar fi fost o halucinație. Suprafața mesei era acum perfect curată. Dar pe riglă apăru încet o linie de caractere: Păcate iremediabile, trimis la nivelul...

La ce nivel al iadului?

Mo Ran își retrăsese mâna înainte ca rigla care măsura păcatele să-și termine treaba, așa că restul rămase nescris.

Paznicul l-a tras pe Mo Ran înapoi și și-a fixat privirea asupra lui ca un prădător neliniștit care în sfârșit a simțit mirosul unei prăzi rare. Nările i se dilată, iar în ochi îi sclipea o lumină ciudată. Jumătate din intestine îi ieșiseră din nou, dar de data aceasta nu se mai obosi să le împingă înapoi.

„Stai nemișcat, să iau din nou măsurătoarea.” Fața lui era nerăbdătoare și lacomă, de parcă deja se imagina primind laude de la Yanluo. Ghearele lui fantomatice se înfipseră în încheietura lui Mo Ran în timp ce îl trăgea spre el, iar expresia lui era practic deznădăjduită când lovi din nou rigla de măsurat păcatele de încheietura lui Mo Ran. Prinderea unei fantome destinate celor optsprezece iaduri ar fi fost o mare realizare pentru el. Ar fi fost promovat cu cel puțin trei trepte și ar fi putut să-și ia adio de la plictiseala de a sta la poarta asta și de a înregistra venirea și plecarea acestui morman de suflete. „De data asta măsoară cum trebuie!”

Rigla de măsurat păcatele se aprinse din nou. La fel ca înainte, sângele curgea de pe suprafața ei neagră și țipetele umpleau aerul. Era ca și cum toate persoanele pe care Mo Ran le ucisese vreodată și toate păcatele pe care le comisese vreodată erau înghesuite în acest mic dreptunghi negru. Amploarea resentimentelor copleșea micul obiect până aproape de a exploda.

„Te urăsc...”

„Mo Weiyu, nu te voi ierta niciodată, chiar și după ce voi muri...”

Mo Ran devenea din ce în ce mai tulburat. Coborî pleoapele și strânse buzele, cu o expresie imposibil de descifrat în ochi.

„Nu ai conștiință! Ai transformat lumea asta într-un iad!”

„Te voi bântui după ce voi muri!”

„Aaaaaah—!”

Plângând, țipând, blestemând, urând. Apoi, brusc, în mijlocul acelor voci zgomotoase, un suspin ușor. „Îmi pare rău, Mo Ran. A fost vina acestui maestru...”

Ochii lui Mo Ran se deschiseră larg, plini de durere și tristețe. Din nou, auzi cuvintele din viața sa trecută, cele rostite de Chu Wanning în pragul morții. Erau atât de blânde, atât de triste, dar îi tăiau creierul ca un cuțit, de parcă i-ar fi despicat sufletul în două.

Vocile se estompară încet, până dispărură, iar rigla care măsura păcatele tăcu. O linie de caractere apăru din nou: Păcate iremediabile, trimise la nivelul...

Mo Ran nu se retrase de data aceasta, dar scrierea încă nu se terminase.

Paznicul clipi, apoi lovi de câteva ori rigla neagră. „E stricată?” Rigla tremură ușor la lovituri. Apoi, în mod neașteptat, cuvintele dispărură. Un strat subțire de ceață celestă se ridică de pe suprafața riglei, care strălucea cu o lumină puternică.

De data aceasta, nu se auzeau plânsete sau gemete. În schimb, se auzea o muzică asemănătoare cântecului melodios al păsărilor, plutind printre nori, ca și cum cele mai elegante acorduri ale celui de-al nouălea cer ar fi coborât în lumea de dincolo. Mulțimea de suflete era fermecată, iar chiar și paznicul porții se trezi hipnotizat.

Abia când muzica cerească încetă, paznicul porții își reveni în fire. Când verifică din nou rigla care măsura păcatele, pe ea scria: Totul este normal, poți trece.

„Imposibil!”, strigă paznicul. Ce se întâmplase cu „păcatele iremediabile” de acum o clipă? De ce acum era „totul normal”? Neîncrezător, încercă de mai multe ori, dar rezultatul era același: mai întâi se auzeau țipete, apoi muzică frumoasă și, în final, fără excepție, „Totul este normal, poți trece”.

Paznicul era profund dezamăgit, dar nu avea niciun motiv să împiedice un suflet normal să intre în lumea de dincolo. Își împinse cu răutate intestinele înapoi în abdomen și scoase un sunet de dezaprobare. „Tch. Ai avut o deviere de qi destul de serioasă.”

Mo Ran era la fel de surprins; nici el nu avea habar ce se întâmplase. După ce se gândi puțin, concluzionă că vraja Maestrului Huaizui trebuie să fi zăpăcit rigla. Oftă ușurat.

„Ia-ți permisul de intrare și dispari, îmi pierzi timpul. Pleacă!”

Mo Ran era mai mult decât fericit să se conformeze și se întorsese să plece cu felinarul care chema sufletele în brațe, când ochii paznicului se aprinseră brusc și strigă: „Stai!”

Mo Ran își păstră expresia neutră, dar inima îi bătea cu putere. Prefăcându-se exasperat, întrebă: „Ce mai e acum?”

Paznicul îi arătă din cap spre felinar: „Ce ai acolo?”

„Oh, asta…” Mo Ran mângâie felinarul cu mâna, în timp ce mintea îi lucra cu viteză. Se întoarse zâmbind. „Este obiectul meu funerar.”

„O relicvă funerară?”

„Da, e o relicvă magică.”

„Heh. Ei, ce interesant.” Paznicul arătă spre masă, cu ochii sclipind. „Pune-o acolo și să mai măsurăm o dată. Probabil că relicva ta magică interferează cu rigla.”

Mo Ran îl blestemă în gând pe nemernicul ăsta, dar își ținu gura. Nu putea face altceva decât să pună felinarul jos și să-și întindă din nou încheietura mâinii cu o oarecare teamă.

Portarul părea destul de încrezător de data asta. Așeză cu nerăbdare rigla în același loc. Dar rezultatul era același. Cuvintele apăru, clare ca lumina zilei: Totul normal, poți trece.

Mo Ran era la fel de confuz ca și paznicul. Dar, în cele din urmă, bărbatul renunță definitiv și îi făcu semn să intre. Mo Ran nu îndrăzni să mai zăbovească niciun moment. Luă felinarul care chema sufletele și, strângându-l la piept, păși pe coridorul lung. Când ieși, lumina se schimbă brusc.

Tărâmul fantomelor se desfășură în fața ochilor lui.

Primul nivel al iadului se întindea în depărtare, fără să se vadă capătul. Cerul era roșu ca un apus în flăcări, iar din pământ răsăreau tot felul de plante ciudate. Rânduri de acoperișuri inegale se întindeau până la orizont, iar clădiri palatine se înălțau la baza cerului. Pe un monolit de la intrare erau gravate cuvintele: Carnea ta se va întoarce în țărână, iar sufletul tău în satul Nanke. Poarta vopsită în roșu care se înălța lângă ea purta inscripția SATUL NANKE, fiecare literă fiind de înălțimea unui om adult.

Se părea că acesta era numele primului nivel al iadului. Toți cei decedați – presupunând că nu era nimic extraordinar la ei – urmau să-și petreacă opt până la zece ani aici, până când erau chemați la al doilea nivel de către Judecătorul Lumii de Dincolo, moment în care erau judecați și primeau sentința.

Mo Ran se uita în jur în timp ce mergea, ținând în brațe felinarul care chema sufletele. Din câte putea vedea, dispunerea nu era foarte diferită de cea a unui sat obișnuit din lumea celor vii. Erau drumuri, locuințe și chiar magazine. Număra optsprezece străzi în total, nouă dinspre nord spre sud și nouă dinspre est spre vest. Sufletele bărbaților, femeilor și copiilor își vedeau de treburile lor, unii râzând, alții plângând. Era cu adevărat o adunare de fantome.

Mo Ran auzi o femeie recent decedată plângând în partea de est: „Ce să fac, ce să fac? Toată lumea spune că femeile recăsătorite sunt tăiate în două și împărțite între cei doi soți. E adevărat? Poate cineva să-mi spună dacă e adevărat?”

Lângă ea, o fată cu hainele zdrențuite și părul încâlcit își ștergea lacrimile de pe față. „Nu voiam să fac genul ăsta de muncă, dar cum altfel puteam să-mi câștig existența? Când eram încă în viață, am încercat să-mi ispășesc păcatele. M-am dus la un templu local să donez un prag pe care să calce oamenii când intrau și ieșeau. Dar șeful satului a cerut patru sute de monede de aur pentru a schimba pragul... Dacă aș fi avut atâția bani, nu mi-aș fi vândut trupul...”

În partea de vest, un bărbat număra. „Patru sute unu zile, patru sute două zile, patru sute trei zile... Am hotărât să murim împreună din iubire, dar eu sunt aici de patru sute patru zile și ea încă nu a venit.” El oftă. "E atât de fragilă. Poate s-a rătăcit pe drum? Dacă s-a rătăcit, ce mă fac?"

Aceste suflete proaspăt decedate se înghesuiau la poarta satului Nanke, plângând și murmurând, zăbovind și protestând. Mai în spate se aflau fantomele mai bătrâne. Ele se întorseseră deja în lumea celor vii și se resemnaseră cu soarta lor. Aceste fantome erau mai împăcate și fiecare își găsise o ocupație cu care să-și umple timpul în așteptarea judecății.

Pe a treia stradă, era la fel de aglomerat și de plin de viață ca în orice piață din lumea celor vii. La urma urmei, toate acestea erau suflete care nu se despărțiseră încă de viața lor muritoare. Nu băuseră încă supa uitării a lui Mengpo și, deși erau fantome, erau încă aproape imposibil de distins de oamenii obișnuiți. Cei care fuseseră artiști în viață cântau pe marginea străzilor; cele care fuseseră croitorese încă țeseau haine, doar că acum foloseau norii iadului; măcelarii nu mai îndrăzneau să ucidă, dar puteau măcar să ascută cuțitele și foarfecele. Se auzeau strigăte și urale, pline de viață și energie.

Mo Ran se opri în fața unei fantome care vindea caligrafie și picturi. Fantoma era slabă și bolnăvicioasă, cu pomeții proeminenți și burta scobită. Probabil că nu reușise să vândă niciun tablou în toată viața sa și murise literalmente de foame.

Când a văzut că cineva se așezase la taraba lui, sărmanul pictor a ridicat privirea. Ochii îi erau încețoșați, dar expresia lui nu ducea lipsă de pasiune când a spus: „Gongzi, vrei să cumperi o pictură?”

„Vreau să-mi faci un portret.”

Pictorul era îndurerat. „Picturile cu oameni nu se pot compara cu arta peisajelor. Uită-te la această pictură a muntelui Taishan învăluit în nori cețoși...”

„Nu mă interesează picturile cu peisaje”, spuse Mo Ran. „Vreau doar să-mi desenezi pe cineva.”

„Nu-ți plac peisajele, nu-i așa?” Pictorul îi aruncă o privire, apoi încă una, nemulțumit. "Se spune că cei buni știu să aprecieze munții, iar cei înțelepți știu să prețuiască apele. Gongzi, ești încă atât de tânăr; ar trebui să absorbi puțină cultură, să miroși puțin cerneala. Întâmplător, nu aș vrea să mă despart de pictura mea cu Muntele Taishan, dar din moment ce ai avut bunul gust să te oprești la standul meu, cu siguranță ai și bunul simț să o iei. Ce zici de asta: doar pentru tine, voi reduce prețul la..."

”Vreau să desenezi o persoană."

Pictorul tăcu.

Cei doi se priviră fix. Pictorul, desigur, nu era pe măsura lui Mo Ran și cedă imediat. Acest lucru îl înfurie atât de tare pe bărbat, încât fața lui moartă păru să se înroșească. „Eu nu desenez oameni. Dacă chiar vrei, va fi de zece ori mai mult decât tariful meu obișnuit.”

„Chiar și în lumea fantomelor lucrurile costă bani?”, se întrebă Mo Ran cu voce tare.

„Banii de hârtie arși de prieteni și familie, da”, răspunse cu răceală pictorul. "Banii fac lumea să se învârtă. Deși eu personal disprețuiesc bogăția, un domn își câștigă banii prin muncă cinstită. Noi nu suntem nici prieteni, nici familie, și nici nu avem o simpatie reciprocă precum legendarii Bo Ya și Ziqi. Deci, ce motiv aș avea să-ți fac o favoare?"

El a continuat să vorbească în același stil. Mo Ran avea cunoștințe limitate și era complet depășit de situație. Nu putea decât să se încrunte și să spună: „Abia am ajuns aici, nimeni nu mi-a dat încă bani”.

„Fără bani, fără pictură”.

Mo Ran se gândi și îi veni o idee. Arătă spre pictura Muntelui Taishan. „Bine, fără pictură. Dar mă plictisesc și nu am nimic de făcut, ai putea să-mi spui ceva despre picturile peisagistice?”

Pictorul se opri. Imediat, toată furia lui se transformă în încântare. „Te interesează peisajele?”

Mo Ran dădu din cap. „Costă ceva să învăț de la tine?”

„Nu”, răspunse pictorul cu aroganță, iar expresia feței sale era ușor ridicolă, dar și jalnică. „Cunoașterea este gratuită; banii ar strica-o. Chestiunile academice nu trebuie să fie pătate de astfel de preocupări materiale.”

Mo Ran încuviință din nou și se gândi: Ah, așa a murit de foame micul șoarece de bibliotecă. Deși era greu să nu râdă, omul era destul de patetic. Din păcate, Mo Ran era cu adevărat fără un ban în acel moment, altfel i-ar fi dat niște argint.

Pictorul luă tabloul din ramă cu mare entuziasm, adoptă o poziție ostentativă, își limpezi gâtul în mod inutil și apoi, pe un ton anxios și snob, spuse: „Să începem.”

Văzând că micul șoarece de bibliotecă mușcă momeala, Mo Ran zâmbi larg. „Te rog, luminează-mă.”

Capitolul 107: Portretul lui Shizun

Odată ce pictorul a intrat în ritm, a vorbit fără oprireși incoerent timp de patru ore, vorbind numai despre Confucius și Mencius, lucruri pe care Mo Ran nu le înțelegea deloc. Mo Ran se simțea amețit și îi erau pleoapele grele, dar trebuia să se prefacă că este interesat, ceea ce nu era deloc ușor.

Cu toate acestea, când venea vorba să se prefacă atent la lecții, Mo Ran era foarte priceput. Mai întâi, începea cu un „Oh?” însoțit de o încruntare, ca și cum ar fi fost confuz sau neconvinși. Îi lăsa să vorbească o vreme, apoi încerca un „Oh…” și își relaxa sprâncenele pentru a crea impresia că începe să înțeleagă. Câteva minute mai târziu, nu uita să deschidă larg ochii și să-i facă să strălucească, apoi spunea „Ohhh!” pentru a arăta că a dobândit o nouă perspectivă și înțelegere datorită îndrumării brillante a profesorului său.

Mo Ran a folosit cu generozitate acești trei „oh” pe parcursul lecțiilor lui Chu Wanning. Din păcate, Chu Wanning nu s-a lăsat păcălit; s-a limitat să-l privească cu ochi reci și să-i spună să tacă.

Pe de altă parte, micul șoarece de bibliotecă nu întâlnise niciodată în viața lui un ascultător atât de „atent” și, la final, ochii îi străluceau de bucurie. Era atât de încântat încât rezervele și aroganța lui dispăruseră, iar acum își dorea din tot sufletul să-l fi întâlnit pe Mo Ran mai devreme.

„Acum înțeleg”, spuse Mo Ran zâmbind. „Acum că am auzit ce ai de spus, îmi dau seama că această pictură este cu adevărat o capodoperă neprețuită.”

Dacă micul șoarece de bibliotecă ar fi fost în viață, ar fi roșit cu siguranță. Dar chiar și fără roșeața care îl trăda, entuziasmul său era evident; era atât de încântat încât nu știa ce să facă cu mâinile sau unde să-și pună picioarele. Zâmbea ca un copil mic, cu fața slabă luminată.

Mo Ran nu văzuse niciodată o fantomă atât de fericită.

Asta trebuia să funcționeze. Mo Ran se ridică și se înclină respectuos. „Se face târziu”, spuse el, „mă duc să mai arunc o privire și să găsesc un loc unde să stau. Dacă nu ești prea ocupat, profesore, voi reveni mâine.”

Zâmbetul pictorului deveni și mai luminos când fu numit „profesor” din senin. Era pe jumătate extaziat și pe jumătate panicat, în timp ce se grăbea să obiecteze: „Nu, nu, nu, nu sunt profesor. Am dat examenul de mai multe ori, dar în final, nici măcar nu am trecut testul la nivel de provincie pentru a mă califica ca xiucai, eu...” Se opri cu un suspin.

Mo Ran zâmbi. „Profunzimea cunoștințelor nu se măsoară în titluri și ranguri, ci în conținutul inimii.”

Pictorul era șocat. „Să... să fii capabil de o asemenea elocvență.”

„Este ceva ce a spus odată shizunul meu. Eu doar îi reproduc cuvintele.”

Pictorul rămase nemișcat pentru o clipă.„Îi împrumuți cuvintele.”

„Oh, așa se spune? Ha ha ha ha.” Mo Ran se scărpină pe cap. „Iar am uitat.”

Se făcea târziu și era puțin probabil ca pictorul să mai primească clienți. Începu să-și strângă cutiile și sacii. „Eu sunt destul de liber”, spuse el, „și nu în fiecare zi mă înțeleg atât de bine cu cineva. Deși se spune că prietenia dintre domni este ușoară ca apa, se spune și că, atunci când te întâlnești cu prietenii la o cupă de vin, o mie de cupe nu sunt suficiente, așa că eu zic...”

Mo Ran îl întrerupse repede înainte să mai poată rosti vreo frază înțeleaptă. „Lasă-mă să ghicesc”, spuse el zâmbind, „se face târziu, ce zici să mergem să bem ceva?”

„Ah, da, ai dreptate. Niște vin să ne înveselească. Ce zici?”

„Sună bine”, încuviință Mo Ran. „Profesore, faci cinste.”

Pictorul rămase complet fără cuvinte.

Masa mică și unsuroasă susținea o farfurie sărăcăcioasă cu vreo douăsprezece alune împrăștiate și două cupe de vin abia pe jumătate pline. O singură lumânare murdară era singura sursă de lumină din tavernă, iar în spatele tejghelei, proprietarul cu privirea vicleană ștergea un castron crăpat.

„E cam sărăcăcios.” Pictorul părea puțin neliniștit. „Dar nu am primit niciodată bani, așa că am fost doar în câteva locuri. Ăsta e cel mai acceptabil dintre toate...”

„E în regulă”, spuse Mo Ran, luând cupa de vin și examinând-o cu atenție. „Fantomele mănâncă?”

„E totul fals, e ca ofrandele.” Pictorul băgă o mână de alune în gură, dar cantitatea din farfurie rămase neschimbată. „Vezi?” explică el. „Așa. E doar pentru gust.”

Mo Ran puse calm cupa de vin pe masă. El nu era mort; dacă ar fi mâncat, ar fi fost descoperit.

După trei rânduri de vin, pictorul își pierdu descurajarea inițială. Discută cu Mo Ran despre una, alta, apoi îl întrebă: „Mo-gongzi, mi-ai cerut mai devreme să desenez portretul cuiva. Este vorba despre iubita ta?”

Mo Ran încuviință frenetic din cap. „Nu, nu. Este shizunul meu.”

„Ah.” Pictorul părea surprins. „Fac afaceri aici de mulți ani. Au venit la mine oameni care căutau picturi cu frumuseți, dar este prima dată când cineva îmi cere să-i desenez shizunul. Shizunul tău este bun cu tine?”

Copleșit de vină, Mo Ran răspunse: „Da, este foarte bun cu mine.”

„Nu e de mirare, atunci”, încuviință pictorul. „Pentru ce vrei un desen cu el?”

„Să-l găsesc.”

„Ah.” Pictorul păru surprins: „Și el e în lumea de dincolo?”

„Mn”, răspunse Mo Ran. „Am auzit că cei decedați rămân aici, în satul Nanke, timp de opt până la zece ani. Îmi fac griji pentru el, așa că am vrut să văd dacă îl pot găsi și să-i țin companie.”

Pictorul nu se îndoia deloc de el; de fapt, era destul de mișcat. Se gândi puțin, apoi suspină. „Un astfel de devotament este greu de găsit... Bine, Mo-gongzi! O voi face pentru tine!” În timp ce vorbea, se ridică și deschise cutia pentru a-și lua instrumentele de desen.

Mo Ran era nespus de bucuros. Îi mulțumi din suflet și îl întrebă cum îl cheamă, gândindu-se că va arde o grămadă de bani pentru bietul om odată ce se va întoarce în lumea celor vii. Cei doi schimbară cuvinte efuzive de prietenie, în timp ce Mo Ran îl ajuta pe bărbat să întindă hârtia și să macine cerneala. Dar, de îndată ce se apucară de treabă, totul se opri brusc.

„Shizunul meu... El... uh...” Mo Ran strânse pumnul și îl lovi de genunchi de câteva ori, dar nu reuși să găsească nici măcar o scânteie de inspirație. Ezită mult timp, căutând fiecare cuvânt în vocabularul său sărac. În cele din urmă, reuși să scoată: „Este frumos. Te rog, desenează-l.”

Pictorul îl privi fix.

„Ei bine? Desenează.”

Urma o pauză lungă. „Frumos în ce sens?”

„Nu e evident? Pur și simplu, frumos. Desenează-l frumos.”

„Da, știu, să-l desenez frumos, dar... știi ce, lasă. Ce fel de față are?”

„Ce fel de față?” Mo Ran se uită nedumerit. După ce se gândi puțin, spuse: „O față e o față.”

Pictorul începea să devină iritat. „Ovală, în formă de inimă, pătrată, rotundă... măcar spune-mi o formă.”

„Nu știu aceste lucruri! Oricum, are o față frumoasă.”

Pictorul rămase din nou fără cuvinte.

„Las-o baltă”, spuse Mo Ran. „Dacă nu știi, desenează-l ca pe mine. Oricum, fețele noastre sunt destul de asemănătoare.”

Pictorul renunță să mai vorbească.

Urmau ochii.

„Ce fel de ochi?” Tocmai când Mo Ran era pe punctul de a răspunde, pictorul adăugă: „Nu spune că ochii sunt ochi.”

„Știu, știu.” Mo Ran făcu un gest cu mâna. „Ochii lui arată... hm, cum să spun? Înfricoșători, dar... fermecători? Și reci, dar blânzi.”

Pictorul aruncă pensula cu furie. „Renunț! Du-te și găsește pe altcineva!”

„Nu, așteaptă!” Mo Ran îl apucă în grabă. „Nimeni nu desenează atât de bine ca tine!”

Pictorul îl privi cu furie abia stăpânită. Dar fața lui Mo Ran strălucea de sinceritate, așa că se înduioșă și spuse cu voce fermă: „Bine, dar trebuie să-mi dai răspunsuri adecvate.”

Mo Ran se simți puțin nedreptățit. Credea că răspunsurile lui erau perfecte. Ce nu era în regulă cu ele? Dar cerșetorii nu pot fi pretențioși, așa că dădu din cap ascultător și strânse la piept felinarul carechema sufletele.

„Deci, ochii”, reluă pictorul. „Ochii de leopard? Ochii rotunzi? Ochii migdalați? Ochii de phoenix? Sau…”

Capul lui Mo Ran se învârtea de la avalanșa de termeni necunoscuți. Scutură din cap. „Ochi oblici? Nu, sunt prea mici. Ochii lui sunt îngustați; nu știu cum se numesc, dar sunt... sunt îndreptați în sus, foarte frumos...”

"Așa sunt ochii de phoenix."

Mo Ran deschise gura, dar văzând fața pictorului ca un nor de furtună gata să izbucnească, o închise imediat. „Bine, ochi oblici. Cum spui tu.”

Pictorul continuă să-l întrebe. „Nasul: înalt sau plat?”

„Înalt.”

„Buzele: subțiri sau pline?”

„Subțiri.”

„Sprâncenele: dese sau rare?”

„Dese.”

„Groase sau subțiri?”

„Medii, cred... Stai, știu asta! Are sprâncene drepte ca o sabie.”

„Bine.” Pictorul trase câteva tușe cu pensula. „Are vreo aluniță pe față?”

Mo Ran înclină capul, gânditor. Apoi se înroși la față și murmură: „Da...”

„Unde?”

„Pe urechea stângă”, spuse Mo Ran ezitând. „Un semn mic, de culoare deschisă, și...” Și e atât de sensibil când îl sărut acolo.

Pictorul ridică o sprânceană. „Și?”

„N...” Mo Ran scutură capul ca un tambur și fața i se înroși și mai tare. „Nimic.”

Pictorul îi aruncă o privire curioasă, dar, din fericire, lumina din tavernă era slabă și nu putea vedea cât de roșu era Mo Ran. Își înmuie din nou pensula în cerneală și întrebă: „Ținuta obișnuită?”

„Îi place să poarte alb, cu părul strâns într-o coroană de jad sau într-o coadă înaltă.” Mo Ran se gândi, apoi adăugă: „Uneori poartă părul desfăcut și atunci arată foarte...”

„Nu mai spune frumos!” Pictorul era la capătul puterilor.

„Bine. Atunci chipeș.”

Pictorul rămase fără cuvinte.

După această încercare dureroasă, desenul era în sfârșit gata. Mo Ran suflă peste cerneală pentru a o usca și ridică hârtia pentru a examina opera. Nu era la fel de chipeș sau frumos ca Chu Wanning și nu semăna cu el, dar pentru scopul său era acceptabil. Zâmbi. „Mulțumesc mult, profesore. E minunat.”

„Tocmai am terminat de desenat Pan An, Fan Li, Xi Zi și Diao Chan. Mai sunt și alte frumuseți legendare pe care ar trebui să le adaug?”

Mo Ran râse. „După ce îl găsesc pe Shizun, voi avea grijă să-ți mulțumesc din nou cum se cuvine.”

Au băut și au discutat până s-a întunecat, iar când a venit momentul să se despartă în fața tavernei, Mo Ran a plecat cu portretul lui Chu Wanning în mână. Potrivit pictorului, pe strada a cincea era un loc numit Sala Vântului Favorabil, care se ocupa cu investigarea tuturor lucrurilor pentru noii veniți în satul Nanke.

S-a îndreptat fără întârziere încolo.

În fața Sălii Vântului Favorabil, un steag cu un șarpe negru flutura ușor în adierea vântului. Când Mo Ran a împins ușa și a pășit înăuntru, a fost întâmpinat de o tejghea lungă care se întindea pe toată lungimea sălii principale. În spatele ei stăteau o duzină de fantome îmbrăcate în robe roșiiocre, fiecare purtând o mască de lemn pictată cu o față fioroasă care le ascundea trăsăturile reale. În fața fiecarei fantome mascate se afla o coadă lungă și șerpuitoare de morți cu expresii diverse și solicitări diferite.

Sute de lumânări albe de ceară pluteau lângă grinzile clădirii, aruncând umbre suprapuse asupra morților suprapuși. Locul era aglomerat, iar fantomele veneau și plecau fără oprire.

"Domnule, mă poți ajuta să-mi găsesc fratele mai mic? Se numește Zhang Bayi, din Gusu. Avea 21 de ani când a murit..."

”Ai o fotografie?"

”Nu."

”Nu-i nimic, dar va costa de zece ori mai mult."

Mai departe, la tejghea...

”Uite, băiete..."

Fantoma cu mască își drese gâtul, vocea ei fiind clară și cristalină.

"Ah, scuze, nu știam că ești o domnișoară. Domnișoară, uite care e treaba. Când am murit, soția mea a spus că nu se va recăsători, dar de ceva vreme o văd pe ea și pe fratele meu mai mic făcându-și ochi dulci, și nu pot accepta asta. Mă poți ajuta să verific dacă se comportă ca o văduvă cum se cuvine sau dacă a fugit cu fratele meu mai mic?"

„Iată lista noastră de prețuri pentru investigarea problemelor din lumea celor vii. Te rog să arunci o privire.”

Și pe cealaltă parte...

"Scuzați-mă, când eram în viață, îmi plăcea o fată, dar ea era dintr-o familie bogată. Eu eram doar un sărac student care nu reușise să treacă examenul imperial și nu aveam curajul să-i mărturisesc dragostea mea, așa că nu aveam nicio șansă. În cele din urmă, ea s-a măritat. La început, m-am bucurat pentru ea, dar s-a dovedit că bărbatul era deja căsătorit...„ Fantoma a suspinat. ”A avut loc un accident și ea... a murit înaintea mea. Vreau să te întreb două lucruri: primul este unde se află ea acum, iar al doilea este... dacă vom fi sortiți să ne reîntâlnim în viața viitoare."

„Cu siguranță putem investiga chestiuni legate de viața viitoare. Totuși, costul nu va fi în bani, ci în ani din viața ta viitoare. În ceea ce privește locul unde se află doamna, te rog să-mi dai numele și portretul ei.”

„Oh, bine, bine. Am portretul ei aici. Numele ei de familie este Yao, prenumele Lan...”

La fiecare ghișeu, fantomele pălăvrăgeau în felul acesta. Chiar și după ce trupurile lor putreziseră de mult, nu puteau renunța la atașamentele lor lumești.

Mo Ran făcu un tur al încăperii, strângând felinarul și uitându-se în stânga și în dreapta. Observă că, în schimbul răspunsurilor, oamenii din Sala Vântului cereau doar două lucruri: bani sau ani din viață.

Nu avea bani. Dar dacă îi lăsa să-i ia din viață, ar fi putut descoperi că era o persoană vie care se infiltrase în lumea de dincolo. Devenea din ce în ce mai neliniștit și îl blestema pe Maestrul Huaizui pentru că nu avusese previziunea să-i dea niște bani de hârtie pentru o astfel de situație.

Se uită din nou la lista de prețuri. Costul pentru a întreba pur și simplu de cineva nu era foarte mare. Mo Ran se hotărî și alergă înapoi spre tavernă. Îi luă ceva timp să-l găsească din nou pe pictor și toată puterea sa de convingere pentru a-l îndupleca să-i împrumute lui Mo Ran câțiva bănuți.

Cu banii în mână, Mo Ran se întoarse la Sala Vântului Favorabil. Așteptă la coadă o veșnicie până când îi veni în sfârșit rândul.

„Caut pe cineva”, spuse Mo Ran în grabă. „Iată portretul lui.” Îi înmână portretul lui Chu Wanning și era pe punctul de a spune mai multe, dar, în mod neașteptat, persoana de la ghișeu aruncă doar o singură privire la portret, apoi chicoti și înfășură pergamentul.

„De ce îl cauți?”

„Ah?” Mo Ran rămase surprins. "Poți să-ți dai seama unde este doar uitându-te la pictură?"

„Desigur. Dar mai întâi, spune-mi, de ce îl cauți?”

„Este cineva pe care îl cunosc.”

Fantoma cu mască îi aruncă o altă privire. „Așteaptă aici, te rog”, îi spuse. Se aplecă spre colegul de lângă el și cei doi discutară în șoaptă. Când se întoarse spre Mo Ran, tonul lui era mult mai cald.

„Din moment ce ești o cunoștință a domnului Chu, nu trebuie să plătești nimic.” Fantoma se ridică în picioare și îi făcu semn lui Mo Ran să se apropie. „Vino, te rog. Urmează-mă sus.”

Capitolul 108: Sufletul pământesc al lui Shizun

Mo Ran urmă fantoma pe scări, fără să aibă habar ce se întâmplă. Scările de lemn uzate scârțâiau sub picioarele lui la fiecare pas. Nu se putu abține să întrebe: „Îi spui domnul Chu?”

„Așa este. Însuși lordul Yanluo l-a trimis să se ocupe de acest loc. Este superiorul nostru.”

Mo Ran își înghiți surprinderea și nu spuse nimic.

„Am ajuns.” Fantoma se opri în fața unei uși în formă de semilună de la etajul al doilea. Ușa sculptată în roșu vermilion era ușor întredeschisă. Fantoma ciocăni ușor. „Domnule Chu, te caută o cunoștință.”

Se auzi o clipă de tăcere. Apoi se auzi o voce, blândă ca vinul încălzit pe sobă, ca părul mătăsos pe pernă. „O cunoștință? Iar el? I-am spus deja că nu vreau să-l văd. Te rog, spune-i să plece.”

Fantoma își drese glasul. „Domnule Chu, ai înțeles greșit. De data asta nu e el.”

„Dar cine altcineva ar putea fi?”Încă o clipă de tăcere. „Nu contează, intră.”

Camera era simplă și elegantă. Mobilierul era sobru, astfel încât spațiul părea puțin gol, dar podeaua era acoperită de un covor moale și luxos. Piciorul lui Mo Ran se afundă în covor când păși înăuntru și simți un miros puternic de blănuri. În total contrast cu acel miros sălbatic era silueta care stătea în fața ferestrei, tăind o ramură de flori.

Părul său lung și negru îi cădea liber peste roba albă și mânecile largi, iar mugurii roșii vii de pe ramură tremurau ușor între degetele sale delicate. Poate că era o regulă aici, în Sala Vântului Favorabil, pentru că și el purta o mască albastră închisă, cu dinți ascuțiți și ochi bulbucați. Cu toate acestea, pe fața acestui bărbat, chiar și o mască atât de feroce părea cumva mai blândă. Tăie ramurile în plus, apoi le adună și le aruncă, înainte de a se întoarce în sfârșit.

Gâtul lui Mo Ran era uscat. Schimbul de replici dintre fantoma mascată și Chu Wanning de acum o secundă îi lăsase un vag sentiment de neliniște și confuzie. Nu știa ce abilități pierduse acest suflet. Dacă Chu Wanning nu-și amintea de el...

În timp ce stătea îngrijorat, bărbatul lăsă jos foarfecele de grădină și se îndreptă spre el. Mo Ran, un om neînfricat în fața cerului și a pământului, se simți agitat și neliniștit, transpirația acoperindu-i spatele.

„Shizun.”

Bărbatul se opri, rămânând în fața lui Mo Ran. Mo Ran auzi ceva asemănător unui chicotit din spatele măștii.

„Shizun?”, întrebă el. „Poate că, micule gongzi, ai greșit persoana?”

Exact cum bănuia... Exact cum se temea.

Inima lui Mo Ran se prăbuși ca o piatră uriașă într-un abis fără fund, trăgându-l după ea. Se uită la bărbatul din fața lui, complet înmărmurit.

Când nu primi niciun răspuns, bărbatul își așeză mâna subțire și palidă peste masca pictată îndrăzneț și o îndepărtă, dezvăluind chipul elegant și calm de dedesubt. Mo Ran simți că piatra de o mie de kilograme dispăru într-o clipă. Se uită uimit la chipul gol al bărbatului. Fără cea mai mică ezitare, izbucni: „Chu Xun?”

Nu era de mirare că persoana de jos confundase portretul. Chu Xun și Chu Wanning erau aproape identici, cu excepția faptului că Chu Xun era blând, iar Chu Wanning era rece. Doar cineva care îi cunoștea foarte bine pe unul dintre ei ar fi putut să-i deosebească.

Cineva ca Mo Ran.

Bărbatul din fața lui era într-adevăr Chu Xun, acel gongzi din cetatea Lin'an pe care îl văzuse în iluzia de acum două sute de ani. Mo Ran îi spusese numele fără să se gândească. Dar adevăratul Chu Xun nu îl întâlnise niciodată pe Mo Ran. Clipi surprins, apoi zâmbi. „Chiar mă cunoști?”

Mo Ran a dat din mâini frenetic. „Nu, nu, am greșit persoana. Dar te cunosc și pe tine…” L-a privit curios pe bărbatul din fața lui în timp ce vorbea. Chu Xun murise cu sute de ani în urmă, dar încă nu se reîncarnase. Probabil că asta se datora sarcinii pe care i-o încredințase Yanluo, care îi permitea să existe în afara ciclului reîncarnării, cel puțin pentru moment.

Mo Ran nu se aștepta deloc să-l întâlnească aici pe strămoșul lui Chu Wanning. I se părea o experiență destul de bizară.

„Înțeleg.” Chu Xun dădu din cap, apoi continuă zâmbind: „Pe cine cauți, micuțule gongzi? Din moment ce soarta te-a adus pe aceste scări, te voi ajuta să-l cauți. Altfel, cine știe cât timp ar putea dura să găsești această persoană. Satul Nanke este un loc vast, unde trăiesc milioane de fantome.”

Mo Ran intenționa să explice rapid neînțelegerea și apoi să fugă înapoi jos pentru a cere o nouă divinație. Nu se aștepta ca Chu Xun, la fel de cald la moarte cum fusese în viață, să-i ofere ajutorul personal. Acceptă cu bucurie. „Mulțumesc, domnule Chu! Îți sunt recunoscător!” Spunând aceste cuvinte, îi înmână portretul.

Chu Xun îl desfăcu și aruncă o privire, apoi zâmbi din nou: „Nu e de mirare că oamenii de jos erau confuzi; chiar seamănă foarte mult. Cum îl cheamă?”

„Chu Wanning”, răspunse Mo Ran. „Numele lui este Chu Wanning.”

„Și numele de familie este Chu? Ce coincidență.”

Inima lui Mo Ran tresări. "Oare este rudă cu tine?"

„Nu sunt sigur. Investigarea problemelor din lumea celor vii necesită o vizită la al nouălea rege fantomă. Iar eu... am o ranchiună de moarte împotriva celui de-al nouălea rege și refuz să-i cer favoruri. Nu știu nimic despre problemele din lumea celor vii.”

Regele fantomă în cauză era, desigur, același care spărsese bariera de la Lin'an și măcelărise întreaga familie a lui Chu Xun. Chiar și Chu Xun, calm cum era, nu putu să ascundă expresia complicată care îi apăru pe față la menționarea acestei vechi răni.

Mo Ran se gândise să profite de această ocazie pentru a confirma relația dintre Chu Wanning și Chu Xun. Dar, în fața acestei situații, nu putu decât să clatine din cap. „Păcat.”

Chu Xun zâmbi slab și nu mai spuse nimic. Se întoarse să ia de pe raft o busolă placată cu aur și gravată cu un model yin-yang, apoi îl invită pe Mo Ran să ia loc.

„Asta ne poate spune unde se află?”

„În opt sau nouă cazuri din zece, da.”

„Dar în celelalte unul sau două?”

„Energia sufletelor unor oameni poate fi ciudată”, explică Chu Xun, „așa că există întotdeauna posibilitatea ca busola să nu-i poată localiza. Dar este rar; micule gongzi, ar trebui să fi destul de ghinionist.”

Divinația a fost pregătită, iar micul ac de aur din busolă s-a rotit tremurând spre nord, dar o clipă mai târziu s-a învârtit spre sud, apoi brusc spre est, brusc spre vest și, în cele din urmă, s-a oprit rotindu-se în cerc.

Chu Xun l-a privit, fără cuvinte.

„Deci...”, a întrebat Mo Ran cu prudență, „ce înseamnă asta?”

„Ahem,” Chu Xun își drese glasul, părând puțin jenat. „Mă tem că, micule gongzi... ești într-adevăr destul de ghinionist.”

Mo Ran îl privi, acum și el fără cuvinte.

Adevărul era că Mo Ran avusese întotdeauna ghinion. Știa că nu va merge totul atât de bine. Suspină și îi mulțumi lui Chu Xun, pregătindu-se să se întoarcă în mulțime și să reia căutarea lui Chu Wanning.

Dar, în acel moment, busola își încetini învârtirea nebunească. Acul ei indica tremurând într-o direcție, ca și cum nu ar fi fost prea sigur, apoi, o fracțiune de secundă mai târziu, se îndreptă puțin mai mult într-o parte.

„Micuțule gongzi”, strigă Chu Xun, „stai puțin!”

Mo Ran se opri din mers, ținându-și respirația în timp ce stătea lângă masă și se uita la busolă. Acul se învârtea la stânga și la dreapta, refuzând să se oprească, dar indica mai mult sau mai puțin o direcție generală.

Chu Xun încruntă sprâncenele. „Ce se întâmplă...?”

„E atât de ciudat?”

„Nu ciudat, exact, dar este destul de neobișnuit.” Chu Xun privi busola, încruntându-se și mai tare. „Pare să fie în două locuri în același timp.”

Mo Ran era surprins. Cum era posibil?

În prezent, sufletul conștient al lui Chu Wanning era încă în corpul său, iar sufletul său uman era în interiorul felinarului care chema sufletele. Asta însemna că ar trebui să mai fie doar unul – sufletul său pământesc – în lumea de dincolo. Cum putea Chu Wanning să apară în două locuri simultan?

„În orice caz”, a continuat Chu Xun, "busola indică unul spre sud-est și altul spre nord-est. Îți recomand să verifici în ambele direcții. E posibil ca vreo magie să afecteze busola și să o împiedice să indice locația corectă."

Cu inima plină de anxietate, Mo Ran îi mulțumi din nou lui Chu Xun și ieși în grabă din Sala Vântului, îndreptându-se spre est. A alergat spre est ceva timp, până când a ajuns la o răscruce. Pașii lui se opriră brusc. Sud-est sau nord-est?

Mo Ran ridică cu nerăbdare felinarul care chema sufletele. Dar după câteva clipe, în timp ce se uita la felinarul care conținea sufletul uman al lui Chu Wanning, simți o senzație vagă și ciudată în inimă. Părea să oscileze, apropiindu-se și apoi retrăgându-se, uneori puternică, alteori slabă. O urmă pe străzi înguste și alei întunecate, și cu cât mergea mai departe, cu atât devenea mai puternică.

Simțea ca și cum sufletul pământesc al lui Chu Wanning chema felinarul din mâna lui – sau mai degrabă îl chema pe el – către un anumit loc.

În cele din urmă, Mo Ran se opri în fața unei clădiri vechi, din lemn, cu două etaje. Ridică privirea, ochii lui trecând peste placa masivă de deasupra ușii.

SANATORIUL SUFLETELOR BOLNAVE.

Expunerea la soare și vântul au îndepărtat vopseaua neagră a plăcii, iar roșul literelor în relief nu a avut o soartă mai bună, exfoliindu-se și dezvăluind lemnul putrezit de dedesubt.

Mo Ran se încruntă, iar inima îi bătu cu putere în piept — aceste trei cuvinte nu făceau decât să-i sporească neliniștea. Suflete bolnave... Ce însemna asta? De aceea nu funcționase busola lui Chu Xun?

Împinse ușa și intră, trecând peste pragul înalt. Nu a trebuit să aștepte mult pentru a primi răspunsul.

Înăuntru erau sute de paturi ocupate de sute de suflete inconștiente. O duzină de fantome purtând măști albe făceau rondul, canalizând energia spirituală către ocupanții paturilor. Așa-zisul Sanatoriu pentru suflete bolnave era, se pare, o infirmerie din lumea de dincolo.

Mo Ran îl căută pe doctorul fantomă care supraveghea sanatoriul și îl găsi în camerele din interior. Își împreună mâinile cu respect în fața lui. „Doctore, eu...”

Doctorul era extrem de ocupat și îl întrerupse nerăbdător. „Rețetele se ridică la etajul al doilea, coada pentru consultații este în stânga.”

„Atunci unde trebuie să mă duc dacă caut pe cineva?”

„Să cauți pe cineva... ce? Cauți pe cineva?”

Mo Ran îi arătă doctorului portretul lui Chu Wanning. „L-ai văzut?”

Doctorul fantomă luă portretul și îl privi, apoi se uită înapoi la Mo Ran. Prin găurile din masca lui albă, ochii lui erau plini de milă. „O rudă?”

„Mhm, așa este.”

„Sufletul său pământesc este deteriorat.” Doctorul fantomă arătă spre scări. „Este în cel mai interior compartiment de sus. Mă tem că acest tip de boală nu poate fi tratată; tot ce putem face este să întârziem inevitabilul. Ar trebui să te duci să-l vezi.”

Mo Ran se sperie. „Deteriorat? Cum adică deteriorat?”

„Cine poate spune? Ciclul reîncarnării este un lucru agonizant. Este posibil ca sufletul său să fi fost deteriorat în timpul ultimelor sale reîncarnări. Sau, din moment ce a fost un cultivator în această viață, poate că a avut o deviere de qi care i-a deteriorat sufletul. Oricare ar fi cazul, nu mai este întreg – cum aș putea să știu cum s-a întâmplat?”

„Atunci”, întrebă Mo Ran cu teamă, „atunci cum ar afecta pe cineva faptul că are sufletul pământului deteriorat?”

„Afecta?” Doctorul fantomă se gândi o clipă. „Nu este o problemă foarte gravă, deoarece este doar unul dintre cele trei suflete care este incomplet. Nu îi va afecta capacitatea de a se reîncarna. Dacă va fi ceva... în viața viitoare, va avea o viață mai scurtă, mai mult ghinion sau o constituție mai slabă.”

Mo Ran ascultă în tăcere. Nu era tocmai fericit să audă asta, dar nu putea face mare lucru. Îi mulțumi doctorului fantomă și se îndreptă spre scări.

Al doilea etaj al sanatoriului era mai puțin aglomerat decât primul, care era atât de plin încât era greu să respiri. Sufletele de aici erau cele care probabil nu se vor mai trezi niciodată, așa că probabil nu era nevoie să fie supravegheate: doar un singur doctor stătea în holul de la intrare, dormind liniștit pe un scaun de ratan. Mo Ran îl lăsă acolo și intră direct.

Deși spațiul era mare, nu erau mai mult de douăzeci de paturi de bolnavi. Paturile erau așezate sub ferestrele din lemn de trandafir, iar paravane albe între ele ofereau puțină intimitate.

Era tăcere ca în mormânt.

Podeaua scârțâia sub picioarele lui Mo Ran, iar privirea lui se opri în colțul din fund. Era lângă o ușă în formă de semilună care ducea spre un balcon deschis. Lumina lunii pătrundea prin perdele subțiri de mătase care fluturau în adierea vântului.

În această cameră se aflau douăzeci și ceva de suflete suferinde, dar, din nu se știe ce motiv, Mo Ran știa cu o claritate izbitoare exact unde să se ducă. Poate că felinarul care chema sufletele îi arăta calea. Oricare ar fi fost motivul, el s-a îndreptat direct spre patul din mijloc, fără să arunce nici măcar o privire în lateral, și s-a oprit în lumina pură și încețoșată a lunii. A ridicat perdeaua.

Ultima bucată din sufletul lui Chu Wanning se afla acolo. Avea ochii închiși și fața fără culoare; nu arăta diferit de trupul care odihnea în Sala de Gheață. În ciuda faptului că îl găsise, în ciuda speranței de renaștere care era acum la îndemână, inima lui Mo Ran era îndurerată și nasul îi ardea în timp ce privea în jos la acea siluetă fragilă și pătată de sânge.

Puse felinarul care chema sufletele la capul patului. Apoi se așeză pe pat și întinse mâna pentru a ține cu blândețe mâna rece ca gheața a sufletului. Dar acest suflet era diferit de sufletele umane pe care le întâlnise înainte. Poate că rănile erau prea grave — degetele lui Mo Ran trecură prin el și aterizară pe cearșafurile albe și curate de dedesubt. Corpul era imaterial. Nu putea atinge sufletul pământesc al lui Chu Wanning.

Mo Ran se simțea pierdut și îndurerat în mod insuportabil.

Dacă încă un lucru ar fi mers prost, dacă Maestrul Huaizui nu ar fi venit, dacă sufletul lui Chu Wanning ar fi fost puțin mai afectat, dacă shizunul său ar fi disperat și ar fi refuzat să-l vadă... Se aplecă și, deși știa că nu va putea să-și lipească fruntea de cea a lui Chu Wanning, nu se putu abține să închidă ochii și să se aplece peste pat, ca și cum ar fi îmbrățișat acel fragil suflet pământesc.

„Shizun.”

Corpul lui Mo Ran se suprapunea cu sufletul lui Chu Wanning, lumina lunii revărsându-se peste ei. Indistinct și de nediferențiat.

Mo Ran oftă lung. Inima îi era împovărată și amară. Văzuse trupul lui Chu Wanning, apoi sufletul său uman, iar acum acest suflet pământesc bolnăvicios. Fiecare dintre ele trezea în el sentimente diferite. Îngenunchiase în fața trupului, păcatele și vina aproape sfâșiindu-l. Se căise în fața sufletului uman, îi luase mâna lui Chu Wanning și îl implorase să se întoarcă.

Dar sufletul pământesc...

Încercă să-l țină, dar nu putea să-l prindă, nu putea să-l atingă. Fu cuprins de o teamă fără sfârșit — asta era ceea ce merita. Era încărcat de atâtea păcate. Mâinile îi erau îmbibate de sânge. Ce merit, ce drept avea să-l însoțească din nou pe acest om, să stea alături de el?

Mo Ran rămase cu ochii închiși. Lacrimile care îi atârnau de gene se scurgeau pe perna subțire. Odată crezuse că cerurile erau nemiloase cu el. Acum, asta părea o glumă absurdă. Nu era deloc așa. Se dovedea că cerurile fuseseră foarte miloase cu el; propria lui inimă era nemiloasă, ea era cea care făcea totul întunecat și sumbru.

Era vina lui.

Deodată, și-a dat seama că odată pășise pe un drum fără întoarcere. Voia să se întoarcă. Voia să-și petreacă restul vieții încercând să-și răscumpere greșelile, să îndrepte lucrurile. Dar nu știa dacă toate acestea ar fi fost suficiente pentru a-l readuce la punctul de plecare.

Uită de Taxian-jun. Uită că ești Împăratul Tărâmului Muritorilor. Nu voia nimic din toate acestea. Tot ce voia era să ducă o viață decentă, să fie genul de om drept care Chu Wanning sperase întotdeauna că va fi.

Se spunea că recunoașterea greșelilor și schimbarea în bine erau cele mai importante lucruri. Dar el păcătuise atât de profund. Cât timp îi va lua să ispășească păcatele sale? Poate că nu va scăpa niciodată de remușcările nesfârșite, nici măcar în ziua în care va muri. La urma urmei, o cicatrice făcută în apă poate dispărea, dar o rană săpată într-un copac va rămâne pentru totdeauna.

„Shizun.” După ce stătu mult timp, cufundat în lumina lunii, cufundat în sufletul aproape transparent al lui Chu Wanning, Mo Ran vorbi ca și cum ar fi mângâiat un copil: „Haide, să mergem acasă.”

Se îndreptă și luă felinarul care chema sufletele. Mo Ran recită incantația, iar sufletul pământesc fu atras înăuntru, silueta lui palidă dispărând în felinar.

Apoi Mo Ran așteptă.

Așteptă și așteptă, până când sufletul pământesc și sufletul uman se contopiră complet. Apoi așteptă încă puțin. Dar tot nu se întâmpla nimic.

Mo Ran păli. Ce naiba?!

Sufletul pământesc și sufletul uman al lui Chu Wanning se contopiseră! Nu trebuia să vadă calea care să-l aducă pe Chu Wanning înapoi în lumea celor vii?

Vraja Maestrului Huaizui nu funcționa?!

Capitolul 109: Al doilea suflet pământesc al lui Shizun

Mo Ran avea capul amorțit, iar gândurile îi erau un zumzet alb. Mâinile și picioarele îi erau reci ca gheața în timp ce strângea sufletul lui Chu Wanning la piept și cobora scările în ceață.

„Doctore..."

”Iar tu? Ce mai e acum?"

„Ești sigur că cel de sus... este sufletul pământesc al shizunului meu, nu?”

Doctorul fantomă era destul de iritat. „Bineînțeles că este. Cum aș putea să greșesc așa ceva?”

Mo Ran refuza să renunțe. „Ar putea fi sufletul său conștient, sau...”

„Sau ce?” Doctorul fantomă deveni iritat. „O persoană are trei suflete: pământul, conștiința și sufletul uman. Practic medicina aici de o sută cincizeci de ani. Dacă nu aș putea să deosebesc sufletele, Lordul Yanluo m-ar fi trimis înapoi în Roata Reîncarnării cu mult timp în urmă.”

Mo Ran strânse buzele într-o linie subțire. Dar apoi, o idee vagă îi veni în minte. „Doctore, în cei o sută cincizeci de ani ai tăi, ai văzut vreodată pe cineva cu două suflete pământești?”

„Ce e cu tine?!” îl repezi doctorul fantomă, supărat. „Mi se pare că nu-ți funcționează capul — poate ar trebui să-ți iau pulsul!”

Desigur, Mo Ran nu putea să-l lase pe doctorul fantomă să-i ia pulsul. Maestrul Huaizui ar fi putut să-l vrăjească, dar dacă nu era atent, totul s-ar fi destrămat. Își ceru scuze în grabă și fugii din Sanatoriul Sufletelor Bolnave, strângând felinarul care conținea sufletul uman și sufletul pământesc al lui Chu Wanning.

În tărâmul fantomelor era întotdeauna întuneric. Singura modalitate de a distinge ziua de noapte era să privești cerul: dacă un soare călduț plutea în spatele unui strat de ceață tulbure și nori roșii grei, era zi; dacă o lună rece atârna sus, era noapte. În acel moment era noapte, iar drumurile se goleau treptat de trafic.

Mo Ran mergea singur pe străzi cu felinarul care chema sufletele, cu ochii ațintiți spre pământ. Nu știa ce să facă și, cu cât mergea mai departe, cu atât se simțea mai neajutorat și mai singur.

În copilărie, neputința și incertitudinea fuseseră odată companionii lui zilnici. Acum, confruntându-se din nou cu aceste sentimente, se simțea zguduit. Mo Ran se gândi la oamenii pe care îi cunoscuse pe vremea când trăia de pe o zi pe alta în casa de plăceri. În cele din urmă, Casa de Jad fusese cuprinsă de flăcări. Toți muriseră, cu excepția lui... Numără anii. Toți, în afară de mama lui, probabil că încă nu se reîncarnaseră. Dacă continua să rătăcească așa, nu se știa pe cine putea să întâlnească.

Apoi se gândi la Xue Meng. Se gândi la urletele lui furioase când încercase să smulgă felinarul care chema sufletele din mâinile lui Mo Ran. Îl numise „blestemat”.

Cu ce drept? Nu-ți este rușine?

Strângând felinarul la piept, Mo Ran încetini pașii până când, în cele din urmă, se opri lângă un zid. În ciuda eforturilor sale, ochii îi deveniseră roșii. Își plecă capul și privi flacăra blândă și aurie. „Shizun”, murmură el cu o voce slabă, „se poate să... să nu vrei să te întorci cu mine?”

Flacăra nu răspunse. Continuă să ardă în tăcere.

Mo Ran rămase mult timp nemișcat, până când reuși să-și recâștige calmul. Lumea de dincolo era imensă și nu știa unde să se ducă sau la cine să se ducă. Dintr-odată, își aminti de Chu Xun și se grăbi înapoi spre Sala Vântului Favorabil, ca și cum ar fi apucat o frânghie de salvare.

Când ajunse, Sala Vântului Favorabil era pe punctul de a se închide, iar o fantomă mascată închidea ușile și le încuiase pentru noapte. Mo Ran îl strigă repede să se oprească, cu o notă de implorare în voce: „Scuze, dar te rog, așteaptă!”

„Iar tu?” Fantoma era aceeași care îl condusese mai devreme la etaj. „Ce cauți aici?”

„Scuză-mă că te deranjez, dar este urgent...”, spuse Mo Ran, care alergase prea repede. Respira greu, cu ochii strălucitori și anxioși. Înghiți în sec și spuse cu voce răgușită: „Vreau să-l văd din nou pe domnul Chu Xun”.

Chu Xun privea absent o ramură de flori de haitang aranjată într-un vas subțire din porțelan alb. Ridică privirea, surprins de întoarcerea bruscă a lui Mo Ran. „De ce te-ai întors, micuțule gongzi? Nu l-ai găsit?”

„L-am găsit”, răspunse Mo Ran, „dar eu... eu...”

Chu Xun observă imediat cât de tensionat și neliniștit era tânărul și bănuia că ceea ce îl tulbura era un subiect dificil. Îl invită pe Mo Ran să intre și închise ușa în urma lui. „Ia loc.”

Mo Ran, îngrijorat că Chu Xun ar putea observa ceva în neregulă dacă continua să țină felinarul pentru chemarea sufletelor, îl ascunse în săculețul său qiankun. Chu Xun nu era un spirit rău, dar era mai bine ca trecerea unei persoane în viață în lumea de dincolo să rămână secretă pentru toate spiritele, dacă era posibil.

„Micule gongzi, te-ai dus spre sud-est?”

„Mm.”

Chu Xun se gândi o clipă. „Era la Sanatoriul Sufletelor Bolnave, nu-i așa?”

Mo Ran încuviință din cap. Se gândi la cuvintele sale înainte de a continua. „L-am văzut la Sanatoriul Sufletelor Bolnave, dar era un suflet pământesc incomplet, care nu se putea mișca și nu putea vorbi. Arăta chiar diferit de celelalte fantome — era pe jumătate transparent și putea fi văzut, dar nu atins.”

„Sufletele pământești deteriorate sunt adesea așa.” Chu Xun era posomorât. „Uneori, un suflet ca acela se poate împrăștia dacă este agitat, fără a mai putea fi adunat vreodată.”

Mo Ran își mușcă buza, apoi îndrăzni: „Doctorul de acolo a spus că oamenii cu suflete incomplete vor prezenta anumite deficiențe în viață. Dar persoana pe care o caut eu era perfect sănătoasă când era în viață. Așa că mă întrebam dacă nu cumva este vorba de o greșeală.” Se opri, ridicând capul pentru a-l privi pe Chu Xun. „Domnule Chu, este posibil ca cineva să aibă două suflete pământești?”

Chu Xun rămase surprins. „Două suflete pământești?”

„Mm.”

Spre deosebire de doctorul de la Sanatoriul Sufletelor Bolnave, care îl desconsiderase imediat, Chu Xun medită cu atenție la această ipoteză, cu privirea în jos. În cele din urmă, spuse: „Presupun că... nu este imposibil.”

Un tremur a străbătut corpul lui Mo Ran, iar capul i s-a ridicat brusc. Ochii lui străluceau în lumina slabă a lumânărilor din cameră. „Serios?!”

Chu Xun a înclinat capul în semn de afirmare. „În mod normal, un individ are doar trei suflete eterice și șapte spirite corporale. Dar am cunoscut odată o femeie cu două suflete conștiente”.

„Poți să-mi spui mai multe despre ea?”

Chu Xun scutură capul, iar genele îi căzură mai jos și tremurară ușor. Se opri o clipă pentru a se liniști, apoi spuse: „Aș prefera să nu. Acele evenimente sunt de mult apuse. Femeia aceea suferă acum în al șaptelea nivel al iadului. Când Yanluo găsește pe cineva cu un suflet anormal, îl trimite în al șaptelea nivel pentru a fi sfâșiat încet.”

Auzind asta, Mo Ran deveni și mai neliniștit. În lumina slabă, nu văzu durerea din ochii lui Chu Xun în timp ce continua să insiste. „De ce avea acea femeie un suflet conștient în plus? În mod normal, oamenii trebuie să-și adune cele trei suflete după a șaptea zi. Deci, dacă cineva are un suflet pământesc în plus, atunci toate cele patru suflete trebuie reunite?”

„Probabil că așa este.”

„Atunci femeia despre care ai vorbit...”

„A fost folosită de al nouălea rege după moarte. A fost forțată să se întoarcă în lumea celor vii...” Chu Xun se opri, degetele subțiri așezate pe genunchi strângându-se încet în pumn. „În lumea celor vii, unde și-a mâncat propriul copil de viu.”

Mo Ran amuți. Își aminti brusc evenimentele din trecut la care fusese martor în Lin'an, în iluzia de la Izvoarele Florilor de Piersic. Cu un tresărire, își dădu seama că această „femeie” despre care vorbea Chu Xun era de fapt soția lui și că acestea erau cele mai dureroase amintiri ale sale.

Oare Chu Xun amânase reîncarnarea și rămăsese în satul Nanke din cauza soției sale? O aștepta să fie eliberată de sufletul în plus și să se întoarcă la el din al șaptelea nivel, pentru ca ei să se poată reîncarna împreună? Mo Ran nu mai putea suporta să afle mai multe decât aflase deja.

Nici Chu Xun nu mai spuse nimic. Să menționeze din nou așa ceva, în doar câteva cuvinte goale – „și-a mâncat propriul copil de viu” – chiar și după două sute de ani, chiar și ca fantomă, gâtul îi tremura încă.

Chu Xun închise ochii. „Sufletul femeii a devenit confuz și sfâșiat și s-a contopit cu sufletul conștient al copilului.” Urmă o lungă pauză. „Deci sufletul ei în plus este de fapt sufletul conștient al copilului. Sufletul copilului a rămas blocat în al ei, iar cele două s-au asimilat până au devenit complet inseparabile.”

În moarte, ca și în viață, această persoană și-a înghițit propria durere pentru a-i ajuta pe alții. Mo Ran se simțea îngrozitor. Dar nu putea să o spună deschis, așa că a spus pur și simplu: „Nu mai trebuie să spui nimic. Am înțeles acum.”

„Îți spun toate acestea pentru ca tu să înțelegi: dacă Chu-gongzi pe care îl cauți are într-adevăr două suflete pământești, atunci este foarte probabil ca unul dintre ele să nu fi fost al lui inițial.”

Mo Ran se gândi la asta. „Nu este posibil să fi fost un singur suflet pământesc care s-a împărțit în două?”

„Este posibil, dar nu în cazul tău.”

„De ce nu?”

„Am văzut și un suflet despicat în două”, explică Chu Xun, „dar asta e altă poveste. Un astfel de lucru se întâmplă, în general, doar când un individ a păcătuit atât de profund și a ucis atât de fără milă încât sufletele sale nu pot suporta și se sfărâmă. Chiar și atunci, cel care se sfărâmă este întotdeauna sufletul uman, cel responsabil pentru moralitate și umanitate. Niciodată sufletul pământesc sau sufletul cunoașterii.”

A urmat o lungă tăcere. „Înțeleg”, a murmurat Mo Ran. În clipa în care a auzit cuvintele a păcătuit atât de grav și a ucis atât de fără milă, a ajuns deja la concluzia că acest scenariu nu se putea aplica în cazul lui Chu Wanning. Dar în ceea ce-l privea, se întreba: când, în această viață, își va găsi cu adevărat sfârșitul și va ajunge în lumea de dincolo, sufletul său uman se va sfărâma în două? Va primi ceea ce merită?

„În plus”, adăugă Chu Xun, „dacă ar fi fost într-adevăr un suflet împărțit în două, cealaltă jumătate a sufletului pământesc ar fi suferit la fel și ar fi fost trimis și el la Sanatoriul Sufletelor Bolnave. Din moment ce ai găsit doar un suflet pământesc deteriorat, bănuiesc că celălalt este un suflet complet și sănătos”.

La auzul acestor cuvinte, totul a devenit clar. Mo Ran s-a înveselit imediat. „Îți mulțumesc foarte mult, domnule Chu!”, a spus el în grabă. „Atunci eu... mă duc să caut din nou imediat!”

„Foarte bine. Pe lângă faptul că a indicat mai devreme Sanatoriul Sufletelor Bolnave, busola a indicat și nord-est. Micuțule gongzi, ar trebui să începi să cauți în direcția aceea. Totuși, satul Nanke este mare și sunt foarte multe fantome care vin și pleacă în așteptarea reîncarnării...” Chu Xun oftă.

Mo Ran văzu o umbră de milă în ochii blânzi ai lui Chu Xun. Știa deja ce voia să spună.

Imensitatea satului Nanke. Milioanele de suflete rătăcitoare. Chiar și cu o direcție în care să caute, găsirea unui suflet pământesc anume era mai ușor de spus decât de făcut. Dacă două persoane nu erau destinate să se întâlnească, nu conta dacă străzile erau luminate ca în timpul zilei. Puteau să treacă una pe lângă alta ca două nave în noapte, una spre est și una spre vest, fără să se observe, fără să se vadă vreodată. Și cu lumea de dincolo atât de întunecată și tăcută cum era acum, sarcina era aproape imposibilă.

Dar Chu Xun era un suflet blând. Ridică o mână și îl bătu pe Mo Ran pe umăr. „Micule gongzi, ai o sinceritate atât de profundă. Sunt sigur că vă veți reîntâlni.”

Acest om semăna atât de mult cu Chu Wanning. În timp ce vorbea, o picătură de ceară se scurgea pe lumânare, iar flacăra pâlpâia, ascunzându-i trăsăturile în umbră. În întuneric, Mo Ran păru să vadă chipul lui Chu Wanning într-un moment de blândețe, păru să audă vocea lui Chu Wanning spunând că se vor revedea.

Lacrimile îi umplură ochii lui Mo Ran, în ciuda eforturilor sale. Își plecă repede capul și își împreună mâinile într-un gest de respect. Vocea îi era răgușită. „Într-adevăr, îți mulțumesc foarte mult.”

Dar Chu Xun nu răspunse. Chiar și după ce Mo Ran se întoarse și plecă, închizând ușa în urma lui, el rămase în picioare, privindu-l, cu o umbră de nedumerire în ochii lui de phoenix. Erau... lacrimi cele pe care le văzuse în ochii acelui tânăr?

Fantomele nu pot plânge. Oare se înșelase? Sau...

Se întoarse să arunce o privire peste umăr la vaza cu ramura înflorită de haitang. Florile din lumea celor vii nu puteau rezista energiei yin din lumea subterană – chiar și după îngrijirea lui atentă, o petală încă mai flutura și aterizase pe lemnul vechi al mesei.

Chu Xun se apropie și ridică petala vibrantă. Ținând-o între degetele sale, aceasta se ofili și se sfărâmă într-o clipă, împrăștiindu-se în praf.

„Gărzi.”

„Domnule Chu.” De îndată ce rosti aceste cuvinte, o fantomă mascată intră și se opri respectuos în lateral.

Chu Xun nu se întoarse. Privind florile de haitang, întrebă cu voce blândă: „A venit acel om recent la Sala Vântului Favorabil?”

„Nu, nu a venit. A fost la fel ca întotdeauna: o ramură de flori de haitang la fiecare zece zile. Nu îndrăznește să vină singur la Sala Vântului Favorabil și întotdeauna trimite pe altcineva să le aducă.”

Chu Xun rămase tăcut.

„Ce este, domnule? A fost ceva suspect la acel gongzi de adineauri? Dacă acel om îndrăznește să trimită oameni să-ți tulbure liniștea, poți oricând să-l rogi pe Lordul Yanluo să...”

„Nu.” Chu Xun își reveni din uimire și își întrerupse subalternul, întorcându-se către fantomă cu un zâmbet slab. Expiră profund. „Nu e nimic. Mă îndoiesc că acel om l-a trimis. Și chiar dacă ar fi făcut-o, copilul a venit doar să caute pe cineva; nu avea nicio legătură cu mine.”

„Dar dacă a fost trimis de acel om? De ce să se deranjeze...”

„El nu a avut nicio vină.” Chu Xun stătea liniștit lângă ramura înflorită, cu hainele de culoarea zăpezii. „Lasă-l în pace.”

Străzile erau pustii. Mo Ran a părăsit Sala Vântului Favorabil și s-a îndreptat spre nord-est. A dus portretul lui Chu Wanning din ușă în ușă, dar era ca și cum ar fi căutat acul în carul cu fân. Cei cărora le-a arătat portretul au îndepărtat mâna repede, în semn de refuz. Unii nici măcar nu s-au uitat, ci au trecut pe lângă el.

„Tipul din desen? Nu l-am văzut niciodată.”

„Nu l-am văzut, nu l-am văzut! Nu-mi perturba activitatea."

”Dă-te din calea mea! Ești al naibii de enervant! Ai idee cât e ceasul?! Pleacă de aici! Ce portret? Ia-l din fața mea!"

Locuitorii satului Nanke erau poate fantome, dar aceste fantome nu renunțaseră încă la emoțiile și dorințele vieții. Trăind împreună așa cum o făceau, majoritatea se acomodaseră treptat cu ritmul familiar al vieții lor din lumea muritoare. În acești opt-zece ani lungi, își căutau prieteni sau rude, sau adoptau o pisică sau un câine mort. Pe scurt, continuau să trăiască așa cum o făcuseră înainte de moarte. Și astfel, deși nu era nevoie să doarmă, se întindeau în paturile lor pentru a se odihni din obișnuință, când luna se înălța pe cer.

Astfel, pe măsură ce noaptea se lăsa în jurul lui, tot mai puțini oameni erau dispuși să vorbească și nimeni nu avea indicii de împărtășit. Mo Ran a mers pe strada lungă și nesfârșită care se întindea spre nord-est. A bătut la fiecare ușă și a vizitat fiecare casă, aplecându-și capul și zâmbind în semn de scuză...

„Ți-am spus deja! Am văzut greșit! M-am gândit mai bine și tipul pe care l-am văzut nu era de fapt cel din desen. Lasă-mă în pace!” Bărbatul cu barbă încerca să închidă ușa, gata să se retragă alături de soția și copiii săi din lumea de dincolo.

Mo Ran îl întâlnise pe acest bărbat pe stradă, în timp ce se întorcea acasă mai devreme, și îl întrebase despre portret. Bărbatul se gândise o clipă și spusese că își amintea că văzuse persoana din poză în apropierea pieței de est cu câteva zile în urmă. Apoi soția lui îi aruncase o privire. Ca și cum ar fi fost lovit de o revelație, bărbatul se închise în sine și începu să gesticuleze, insistând că se înșelase.

Dar Mo Ran era sigur că acest bărbat știa ceva, așa că a refuzat să renunțe. L-a urmărit tot drumul până acasă, implorându-l la fiecare pas.

Bărbatul l-a împins brusc afară și a tras zăvorul ușii de lemn. Mo Ran l-a implorat, disperat: „Te rog, mai gândește-te! Unde în piața de est? Și unde s-a dus după aceea? Te rog...”.

„Am spus că nu știu!”

Agitația a atras atenția fantomelor din apropiere și în scurt timp s-a adunat o mulțime de curioși. Bărbatul a urlat furios în timp ce împingea ușa, fără să-i pese că Mo Ran încă mai avea mâna pe tocul ușii.

Ușa se trânti cu putere peste degetele lui. Durerea era insuportabilă, dar în acel moment nu-i păsa. Mo Ran înghiți durerea și refuză să-și scoată mâna din spațiul îngust, folosindu-și toată puterea pentru a împinge ușa mai larg. „Te implor, te rog, mai gândește-te. Vreau doar să știu unde s-a dus după aceea...”

Bărbatul deschise ușa cu forța și, fără să bage de seamă sângele care curgea din degetele lui Mo Ran, îl împinse brutal înapoi. „Ți-am spus că nu știu!”, urlă el. „Acum pleacă naibii de aici!”

Capitolul 110: Shizun nu știe nimic despre trecutul cățelușului

Mo Ran rătăcea singur pe străzi. Încă mai erau câteva fantome care pluteau înfiorător, iar treptele de piatră bleumarin erau acoperite de smocuri de mușchi singuratic, umede și alunecoase sub picioarele lui.

Abia după ce se liniști după lupta acerbă, observă că degetele îi erau julite și însângerate. Tocul ușii, făcut în grabă, era acoperit de așchii care i se înfipseseră în mână și îi provocaseră o rană urâtă. Din fericire, era atât de întuneric încât fantomele din jur nu observară.

Se uită în tăcere la mâna rănită pentru o vreme, cu pleoapele coborâte. În comparație cu durerea din inimă, rănile groaznice de pe mână nu-l dureau deloc.

Mo Ran se uită înapoi la ușa închisă cu putere în fața lui. Știa foarte bine că bărbatul din spatele ei nu-i va mai adresa niciun cuvânt. Nu era străin de astfel de respingeri. Mo Ran era foarte familiarizat cu răutatea, până în punctul în care putea să-și dea seama doar din privirea cuiva sau din câteva cuvinte dacă rugămintea lui va avea vreun efect. Adevărul era că, în momentul în care acel om își schimbase tonul, Mo Ran știa că nu va mai scoate niciun cuvânt sincer de la el. Doar că nu voia să renunțe la sufletul pământesc al lui Chu Wanning. Așa că a insistat până când a fost împins afară și ușa i s-a trântit în față.

Trecuseră mulți ani de când fusese respins atât de brutal. Dar uneori, trecerea timpului nu vindeca nimic. Nici circumstanțele mai fericite nu puteau schimba ceea ce era înnăscut – unele lucruri erau pur și simplu gravate în oase.

Xue Meng îl numise odată pe Mo Ran gunoi de om. Era amuzant – cuvintele veninoase ale iubitului cerului nu îi zgâriaseră deloc demnitatea. Pentru că avea dreptate. Mo Ran era ceea ce toată lumea numea gunoi de om. Fusese numit în feluri mai urâte de nenumărate ori. Se obișnuise.

Aruncă o ultimă privire peste umăr spre ușa de lemn bine încuiată. Apoi se îndepărtă încet, în mijlocul râsetelor înăbușite ale mulțimii de fantome care îl priveau. O siluetă singuratică printre vocile batjocoritoare și disprețuitoare.

Această scenă de neputință abjectă, care se repeta după atâția ani, se suprapunea în mintea lui cu amintirile îndepărtate și estompate ale copilăriei. Mo Ran a pus un picior în fața celuilalt. Circumstanțele erau atât de similare încât nu putea să nu-și amintească de anii în care era doar el și mama lui...

În acele vremuri, nu se stabiliseră încă la casa de plăceri, ci rătăceau pe străzile din Linyi, lângă Secta Rufeng.

În acele vremuri, cel puțin o mai avea pe mama lui.

Mama lui îl iubea. El era încă mic și ea nu voia să-l lase să cerșească singur pentru a-și câștiga pâinea, așa că îl lăsa întotdeauna într-un șopron abandonat pentru lemne, în timp ce ea se aventura să cânte și să danseze pe stradă.

Mama lui Mo Ran era îndemânatică și putea dansa cu agilitate pe un stâlp de bambus, așa că de obicei reușea să câștige o mână de monede pe zi – suficient pentru o bucată de pâine plată și un castron de terci pe care le împărțeau mama și fiul. Ca orice mamă, voia ca copilul ei să mănânce bine. Dar Mo Ran lua doar câteva înghițituri înainte de a refuza să mai mănânce, plângându-se că pâinea era prea tare, că terciul era prea fad sau că era sătul.

Nu știa că, de fiecare dată când suspina și mânca „resturile” de pâine și jumătatea de castron de terci, băiețelul ei o privea în secret. Se ghemuia și se prefăcea că doarme, urmărind-o cu ochii pe jumătate închiși, și se relaxa doar când era sigur că ea se săturase. Atunci se simțea liniștit, în ciuda burții care îi chiorăia.

Ea nu știa că, în fiecare zi, după ce pleca să cânte pe străzile din piața de est din Linyi, copilul ei se târa din grămada de lemne și se furișa să cerșească mâncare la două străzi distanță de ea.

Mama lui cânta un cântec frumos în timp ce se balanșa pe o prăjină de trei metri și dansa pe ea cu trupul ei fragil. Pământul de sub ea era presărat cu pietre ascuțite și cioburi de ceramică; dacă ar fi căzut, toate aceste bucăți ascuțite i-ar fi străpuns pielea. Dar spectatorii considerau pericolul ca fiind ceva nou și palpitant, așa că ea și-a riscat viața de umilă și a dansat, totul pentru a smulge un zâmbet de la spectatorii înstăriți.

La două străzi distanță, copilul ei cerșea din ușă în ușă pe stradă, cu un zâmbet și obrajii murdari, repetând aceleași urări de noroc, în speranța că va primi ceva de mâncare. Dar nu primea nici măcar o gură, cel puțin nu prea des.

Într-o zi, tânăra doamnă a unei familii bogate, însărcinată, plictisită și într-o dispoziție proastă, se plimba pe străzi când a zărit-o pe mama lui Mo Ran dansând pe bară.

S-a dat la o parte și a privit câteva minute, intrigată. Apoi a trimis un servitor să vorbească cu dansatoarea. "Pietrele sparte și bucățile de ceramică pe care le ai sunt doar pentru spectacol, nu-i așa? Unde este sinceritatea? Doamna noastră spune că, dacă le înlocuiești cu cuțite, cu lama în sus, și dansezi peste ele, te va răsplăti cu zece taeli de aur.”

Confruntată cu o solicitare atât de crudă, care practic îi cerea viața, singurul răspuns al mamei a fost: „Nu-mi permit să cumpăr cuțite”.

Doamna bogată a râs și a trimis pe cineva la magazinul de fierărie să cumpere o sută de cuțite ascuțite, iar servitorii ei le-au așezat în picioare pe pământ.

„Acum dansează”, a spus femeia bogat împodobită, mângâindu-și burta proeminentă.

O mulțime de fiare și demoni, dornici să urmărească acest sport, s-au adunat în jurul lor, toți îmbrăcați în mătăsuri și jaduri care străluceau în lumina soarelui. Ca vulturii care simțiseră mirosul sângelui în aer, s-au adunat să se hrănească cu cadavrul, cu gâturile întinse și ochii strălucitori.

„Haide, dansează.”

„Dansează bine și te voi plăti.”

„Poți primi bacșiș!”

Regiunile aflate sub supravegherea Sectei Rufeng nu duceau lipsă de oameni bogați. Ce le lipsea era emoția și vivacitatea unor astfel de pariuri care sfidau moartea. Mătăsurile și satinele, aurul și perlele se apropiau de mama de pe bambus. Au înconjurat-o pe femeia săracă, îmbrăcată în zdrențe.

Și astfel, acea femeie, a cărei viață era la fel de ieftină ca iarba sălbatică de pe marginea drumului, a zâmbit și a făcut o reverență mulțimii de vulturi care se înghesuiau să-i mănânce carnea. Le-a mulțumit pentru susținere și a început să danseze cu grație pe stâlp, ușoară ca o rândunică.

A dansat deasupra lamelor, riscându-și viața pentru a le câștiga favorurile. Dar, oricât de pricepută era, a aruncat din greșeală o privire în jos, spre rândurile de cuțite ascuțite, în timp ce se pregătea să coboare. În acel scurt moment de panică, stâlpul ei de bambus s-a înclinat foarte puțin. Strigăte de alarmă s-au auzit din mulțime în timp ce ea cădea.

Deși a reușit să evite cea mai densă grămadă de cuțite, tot a trecut pe margine, tăindu-și picioarele. Mulțimea a strigat din nou când sângele a stropit drumul. Ea a ignorat durerea și s-a ridicat repede în picioare, zâmbind și plecând capul în semn de scuză.

Spectatorii au râs batjocoritor.

„Abilitățile domnișoarei nu sunt destul de bune. Ar trebui să exerseze mai mult”, a spus unul.

„Așa e, trebuie să muncești mai mult dacă vrei să-ți câștigi existența. Nu vei ajunge departe cu jumătăți de măsură”, a râs altul.

Câțiva dintre cei mai buni, cu ochii plini de lacrimi, erau mai înțelegători. „Ajunge, ajunge. Uitați-vă la rănile bietei fete. Duceți-o repede la farmacist, dragilor, să-i luați niște medicamente.”

„Nu...”, ezită femeia. „Nu am bani pentru medicamente...”

Cei simpatizanți au ezitat. Unii au suspinat, în timp ce alții și-au ridicat mâinile pentru a-și proteja bijuteriile, dar nimeni nu a spus nimic. Câțiva și-au șters colțurile ochilor, parcă profund mișcați.

„Ce jalnică.”

„Într-adevăr, într-adevăr.”

„Văzând că viața ta este atât de grea, îți voi da niște bani”, spuse o femeie în vârstă, cu burtă mare. Scoase traista umflată, scotocise în ea, scoase o mână de foițe de aur, le ținu în mână și continuă să scormonească. În cele din urmă, scoase trei monede de cupru. Le cântări în mână, puse două înapoi în traista umflată, apoi, foarte solemn, puse o monedă de cupru în palma mamei lui Mo Ran. După ce dăruise cu generozitate, bătrâna lăsă două șiroaie de lacrimi bine meritate să-i curgă pe obraji. Cu un ton profund binevoitor, spuse: „Domnișoară, meriți asta. Ia-le.”

„Mulțumesc...”, murmură femeia cu voce slabă, strângând în mână moneda de cupru pentru care își riscase viața.

Mulțumesc...

Și ce s-a întâmplat cu doamna bogată care promisese zece taeli de aur? Deja plecase, blestemând. Femeia se clătina după ea, cu picioarele însângerate. Voia să ceară banii, dar servitorii doamnei o împinseră la pământ, blestemând atât de tare încât se auzea pe toată strada.

„Ce ghinion!”

„Doamna noastră trebuie să-și protejeze copilul! Sângele aduce ghinion! Stăpânul va fi îngrijorat dacă află.”

„Mai ai curaj să ceri bani! Tu numești ăsta dans? Ai noroc că nu ai pătat-o pe doamna noastră cu sânge, altfel... altfel ai fi plătit scump!”

„Dispari!”

Femeia a fost aruncată cu brutalitate la pământ. Dar această doamnă și însoțitoarele ei proveneau dintr-o familie bogată și influentă din Linyi – nimeni nu era dispus să-și pună gâtul în pericol pentru ea. Se zvârcolea de durere pe pământ, răsuciindu-se ca o insectă în noroi.

Nimeni nu o ajută să se ridice. Nimeni nuvoia să-i dea bani. Dansase cu viața în primejdie, totul pentru o singură monedă de cupru rece. Femeia bună care i-o pusese în palmă îi spusese că asta era tot ce merita.

Nu se gândea deloc la ea, dar astăzi câștigase doar o monedă. Ce putea să cumpere cu ea? O singură lipie fără umplutură, nici măcar un castron de terci cu care să o mănânce. Și cu piciorul rănit, nu va putea să danseze mâine, iar băiețelul ei... Era încă atât de mic, atât de slab, iar acum va fi din nou flămând...

Gândul acesta o împinse peste margine. Se ghemui acolo, în noroi, și plânse amarnic, cu vocea răgușită și tremurândă. Spectatorii nu puteau suporta sunetul. Oftară și începură să se împrăștie.

În acel moment, un copil murdar și urât mirositor se strecură prin mulțime.

„Mamă! Mamă!” Mo Ran a alergat spre ea, țipând ca un animal încolțit. A îmbrățișat-o. Un copil umil strângând-o pe mama lui umilă. Ca un gândac agățat de iarbă, ca un câine de paie agățat de papură.

Surpriza și panica îi străluceau în ochi când îl văzu. Poate că era slabă, dar mamele sunt puternice. A încetat să mai plângă imediat – viața era deja destul de grea, fiecare zi era ca și cum ar fi adormit în iad și s-ar fi trezit în același loc – nu voia ca fiul ei să o vadă slabă și neajutorată. Lacrimile de pe fața ei erau încă umede când își aranjă repede expresia într-un zâmbet. „Aiya, uită-te la tine, ce faci aici? Mama e bine. E doar o zgârietură... Oh, dar uite...”

Ea îi strecură în palma lui mică moneda de cupru umedă pe care o strângea în mână. Mo Ran scutură din cap în repetate rânduri, lacrimile săpând șanțuri în murdăria de pe fața lui mică.

„Poftim, e destul pentru o bucată de pâine. Du-te... Du-te și cumpără una; mama te așteaptă aici. Apoi putem merge acasă.”

Acasă? Unde era acasă? În baraca aia veche și dărăpănată? Sau în staulul de oi în care dormiseră, din care fuseseră alungați două zile mai târziu...

Mo Ran se abținu să plângă. Ochii îi ardeau de furie când spuse: „Stai aici și odihnește-te puțin, mamă.”

„Ce vrei să faci? Nu face vreo prostie...”

Mo Ran se repezi și luă un cuțit. Strigă tare și clar, cu vocea lui încă tânără, pentru a atrage atenția mulțimii care se risipea. „Domnilor și doamnelor, vă rog să așteptați! Vă rog să așteptați! Avem încă un spectacol special pentru domniile voastre! Vă rog să ne acordați o privire...”

Mo Ran avea energie spirituală înnăscută încă din copilărie. Chiar dacă nu o cultivase niciodată, era mult mai puternic decât o persoană obișnuită fără aptitudini. Băiatul ținea în mâini lama ascuțită și robustă. Cu un strigăt slab, o rupse în două și aruncă bucățile pe pământ.

Mulțimea era uimită, iar cei câțiva cultivatori dintre ei erau și mai uimiți. „Hei, puștiul nu e rău.”

„Încă unul!” strigă Mo Ran. De data aceasta, luă două cuțite și le lovi unul de altul.

„Bravo!” aplaudă cineva din mulțime.

„Trei!”

Băiețelul adăugă încă un cuțit, apoi încă unul, iar mulțimea devenea din ce în ce mai animată pe măsură ce grămada creștea și devenea din ce în ce mai greu de spart.

„Gege, Jiejie! Unchi și mătuși! Vă rog, dați-mi niște bacșiș și voi adăuga mai multe.”

Oamenii erau nerăbdători să vadă spectacolul. Aruncau pe jos, în fața lui, cele mai ieftine monede de cupru pe care le găseau. Pentru acele monede, Mo Ran adăuga cuțit după cuțit, până când mâinile îi erau acoperite de sânge și nu mai putea sparge niciunul. Vulturii necrofagi își băteau aripile negre ca noaptea și se împrăștiau.

Mo Ran a ridicat monedele de cupru, le-a strâns cu grijă în mâinile lui mici și murdare și s-a îndreptat spre mama lui amețită și cu lacrimi în ochi.

„Mamă”, a zâmbit el. „Acum putem să-ți luăm medicamente.”

Lacrimile îi curgeau necontrolat. „Copilul meu... Băiatul meu bun... Lasă-mă să-ți văd mâinile...”

„Sunt bine...” Zâmbetul lui era luminos și pur. I-a ars inima.

Ea și-a tras fiul în brațe și l-a îmbrățișat cu putere. „E vina mea că nu pot avea grijă de tine”, a suspinat ea. „Te-am făcut să suferi atât de mult de la o vârstă atât de fragedă...”

„Nu-i nimic”, spuse Mo Ran încet, în brațele mamei sale. „Nu-mi pasă, atâta timp cât sunt cu tine, mamă. Vom trece peste asta împreună, iar când voi crește, îți voi oferi o viață bună.”

Ea zâmbi și își șterse lacrimile din ochi. "Nu-i nimic dacă nu va fi o viață bună. Atâta timp cât vei crește puternic și sănătos, va fi bine... va fi suficient."

Mo Ran încuviință energic din cap. Apoi, brusc, spuse în șoaptă: „Mamă, dacă voi ajunge cineva în viitor, nu va mai trebui să înduri asta niciodată. Îi voi face pe toți cei de adineauri să-ți ceară iertare, iar dacă nu o vor face, îi voi face să danseze pe cuțite. Eu...”

„Prostuțule. Nu gândi așa.” Femeia blândă și bună îi mângâie părul fiului ei în timp ce îi șopti: „Să nu gândești așa. Nu purta pică. Vreau să te văd crescând și devenind un copil bun. Promite-mi că vei fi un om bun și blând. Bine?”

Mo Ran era atât de mic pe atunci, ca un răsad mic și fragil – o simplă atingere ușoară și se apleca cu ușurință într-o anumită direcție – iar mama lui, fără studii, dar pură, era primul lui far. Așa că micuțul Mo Ran se gândi puțin, destul de nedumerit. În cele din urmă, spuse cu un aer serios: "Bine, mamă. Promit. Atunci... Atunci, în viitor, dacă... dacă voi ajunge cineva, voi construi multe case pentru oamenii fără adăpost și voi planta multe legume pentru cei care nu au ce mânca. Așa, nimeni nu va mai trebui să trăiască vreodată ca noi."

Femeia rămase cu privirea pierdută pentru o clipă, apoi suspină. ”Ar fi minunat."

Băiețelul dădu din cap în semn de aprobare și repetă: ”Ar fi minunat."

În acel moment, niciunul dintre ei nu-și imagina că un copil care putea rosti astfel de cuvinte avea să calce mai târziu peste câmpuri de oase, cu mâinile îmbibate în sânge, aducând mirosul mizeriei și al ruinei, în timp ce vulturii și corbii se învârteau deasupra capului său – că avea să devină Împăratul Taxian-jun, flagelul oamenilor de rând.

Iar Împăratul Taxian-jun, acel flagel al oamenilor de rând, rareori, dacă nu chiar niciodată, se gândea la acest capitol din trecutul său. Nu a onorat promisiunea pe care a făcut-o în brațele mamei sale în acea zi, promisiunea rostită solemn, cu ochii limpezi și cu o voce tandră.

Pe atunci, sub îndrumarea mamei sale, oricât de grea era situația, Mo Ran nu ura pe nimeni – deși se simțea oarecum nemulțumit.

Zilele treceau una după alta. Spectacolele de stradă erau o noutate pentru trecători la început, plictisitoare a doua oară și enervante a treia oară. În cele din urmă, Mo Ran și mama lui nu mai puteau câștiga nici măcar o monedă de cupru din munca lor și nu mai aveau altă soluție decât să cerșească.

Mo Ran își amintise de un copil dintr-o familie bogată de negustori. Era cam de vârsta lui Mo Ran și avea un neg mare în colțul gurii. Își amintea că acel copil stătea lângă poarta curții întinse a familiei sale, cu un castron în mână. Probabil că încă învăța să folosească bine bețișoarele, așa că mânca găluștele aurii și crocante din castron, împungându-le pe fiecare cu bețișoarele de bambus. Era mofturos și mânca doar umplutura, apoi scuipa învelișul și îl arunca pe jos pentru câini.

Mo Ran se apropie cu pași precauți și se opri cu grijă într-o parte.

Când copilul a văzut cât de murdar și urât mirosea băiețelul, a început să țipe: „Cine ești?!”

„Tinere stăpân”, a întrebat Mo Ran în șoaptă, „învelișurile de găluște... Le pot... le pot lua?”

„Vrei să ți le dau? De ce ți le-aș da?”

„Tu... tu oricum nu le mănânci, așa că m-am gândit să întreb...”

„Și ce dacă nu le mănânc eu? Le mănâncă Wangcai al nostru.” Băiatul arătă spre cei doi câini grași, cu blana lucioasă, și spuse supărat: „Abia reușim să hrănim câinii, cum să ți le dau ție?!”

Mo Ran zâmbi respectuos. „Atunci, dacă câinii nu le mănâncă...”

„De parcă n-ar mânca! Ei primesc carne înăbușită în fiecare zi și nici măcar asta nu le ajunge. Astea sunt doar foi de găluște, două înghițituri și gata. Oricum, nu primești nimic! Acum, pleacă, pleacă!”

Auzi cuvintele carne înăbușită, Mo Ran nu se putu abține să nu se uite la câinii aceia. Dintr-o dată se gândi – având în vedere cât de grași erau – că, dacă ar fi fost gătiți, ar fi fost... Se uită fix la câini și înghiți în sec.

Băiatul observă. Îngheță pentru o secundă, apoi strigă șocat: „Ce faci?!”

„Eu... nimic... doar...”

„Vrei să-i mănânci pe Wangcai și Wangfu?”

„Nu!” Mo Ran negă în panică. „Sunt doar foarte flămând și nu mă puteam abține să nu mă gândesc la asta, îmi pare rău...”

Dar micul stăpân nu mai asculta. La cuvintele nu puteam să nu mă gândesc la asta, sângele i se scurse din față. Cum putea un stăpân bine hrănit să înțeleagă că cineva ar putea considera adorabilii lui cățeluși de pază ca fiind mâncare? Copilul ăsta era un ciudat. Speriat, începu să țipe din toate puterile. „Să vină cineva! Repede! Alungați-l!”

Servitorii casei se înghesuiră în jurul lui Mo Ran, lovindu-l cu picioarele și cu pumnii înainte ca el să mai poată scoate un cuvânt. Sub ploaia grea de lovituri, se zbătu să apuce cât mai multe învelișuri de găluște prăjite. Indiferent cât de tare îl loveau, el le ținea strâns în mâini și nu le dădea drumul.

Micul stăpân era îngrozit. Aruncă găluștele rămase pe jos, împreună cu bețișoarele, și fugise.

Mo Ran se târa cu greu, centimetru cu centimetru, târându-și corpul mic și slăbănog, care era plin de vânătăi. Unul dintre ochi nu putea să-l deschidă din cauza durerii – rezultatul unei lovituri bine plasate –, dar zâmbea fericit în timp ce întindea mâna și apuca găluștele rămase. Mai erau două. Cu umplutura încă înăuntru... Una pentru el, una pentru mama lui... Sau ambele pentru mama lui, lui îi ajungeau doar învelișurile...

Dar înainte să poată pleca cu prada, unul dintre servitori a călcat în haos și a zdrobit găluștele înfipte în bețișorul de bambus. Învelișul crocant s-a spart, iar umplutura de carne tocată s-a transformat în pastă.

Mo Ran strângea în mână bețișorul murdar și rupt, în timp ce loviturile și pumnii se abăteau asupra lui. Nu simțea durerea, dar pentru că găluștele nu mai puteau fi mâncate, lacrimile începură să-i curgă, strânse între pleoapele umflate, pe fața mică și murdară, atât de murdară încât trăsăturile îi erau greu de distins. Tot ce voia era resturile altui copil, mâncare nedorită. De ce preferau să o arunce, să o zdrobească, să o facă pastă, decât să i-o dea lui?

Mai târziu, când Mo Ran a devenit un tânăr maestru al Vârfului Sisheng, mulți din sectă au încercat să-l lingușească și să-i câștige favoarea. De ziua lui, a fost inundat de cadouri și urări de bine de la oameni cu care abia dacă vorbise vreodată.

Copilul care odată se târa pe pământ și se zbătea după resturi de găluște era acum lăudat și adulat din toate părțile. Și totuși, stând în fața acelei grămezi de cadouri alese cu grijă, se simți cuprins de un vag sentiment de teamă.

Se temea că acele cadouri vor dispărea, că vor fi distruse, că se va întâmpla ceva neașteptat și că totul va fi zdrobit sub picioare, ca acele găluște pe care le ținea odată în mână, dar pe care nu apucase să le mănânce. Așa că, din acea grămadă de cadouri, a folosit repede ceea ce era util și a mâncat ceea ce era comestibil. În ceea ce privește restul, a săpat un mic compartiment secret în camera lui și a ascuns cu grijă acele cadouri splendide înăuntru, numărându-le în fiecare zi o dată, apoi de două ori, doar pentru a fi sigur.

Xue Meng își bătea joc de el, arătând cu degetul și râzând. „Ha, ha, ha! E doar o cutie de prăjituri de la brutăria Breeze din Lin'an. Dacă se strică sau se irosesc, mare lucru! Dar uită-te la tine, le înghiți pe toate dintr-o singură înghițitură. Ai murit de foame în viața ta anterioară sau ce? Nimeni nu o să se bată cu tine pentru ele.”

Mo Ran abia ajunsese la Vârful Sisheng și, sincer, încă se simțea profund neliniștit și nesigur. Așa că a zâmbit în fața batjocurii vărului său, cu firimituri încă lipite de colțul gurii, apoi a coborât capul și a deschis o altă cutie de prăjituri.

Xue Meng era uimit. „Ce poftă de mâncare! Nu ești sătul?”

Mo Ran a continuat să mănânce fără să spună un cuvânt.

După o pauză, Xue Meng a spus: „Dacă ești sătul, nu te forța să mănânci. Și eu primesc tone de prăjituri în fiecare an de ziua mea, dar cine poate mânca atât de multe...”

Mo Ran avea obrajii umflați și plini. De fapt, se sufoca puțin pentru că mânca prea repede. A aruncat o privire către Xue Meng, care stătea în fața lui, cu ochii negri și lăcrimați. În acel moment, își aminti brusc de micul stăpân pe care îl întâlnise când era copil, cel care putea fi cât de mofturos voia cu mâncarea, care mânca umplutura din găluștele prăjite și arunca învelișul câinilor. Probabil că și Xue Meng crescuse așa. De aceea putea spune cu atâta ușurință lucruri precum Dacă nu poți să termini, aruncă și Nimeni nu o să se certe cu tine pentru ele.

Mo Ran îi invidia foarte, foarte mult.

Acum că ducea o viață luxoasă ca tânăr maestru al unei secte renumite, ar fi trebuit să se simtă confortabil și în siguranță și să risipească și să cheltuiască după bunul plac. Dar nu îndrăznea. În schimb, luă cupa și înghiți câteva guri de apă pentru a îndepărta prăjiturile care îi blocau gâtul. Apoi, se forță să mănânce mai mult.

Mai târziu, a devenit Împăratul Taxian-jun.

Tot ce era sub cer îi aparținea. Cele mai frumoase femei, cele mai bune vinuri, cele mai rafinate delicatese, aur și argint, perle și jaduri, precum și artefacte prețioase îi erau dăruite într-un flux nesfârșit din toate colțurile lumii.

Într-o zi, un bogat negustor de minereuri a sosit din Lin'an cu un jad negru de foc rar, vechi de zece mii de ani, care fusese descoperit în timpul exploatării miniere. El a declarat că dorea să-l dăruiască Împăratului Taxian-jun.

Aceste tipuri de oameni – cei care veneau cu daruri prețioase în speranța unui titlu nobil sau a unei funcții oficiale, sau care încercau să intre în grațiile împăratului și să-i câștige favoarea – erau prea numeroși pentru a fi numărați. Mo Ran îi ignora de obicei.

Dar în acea zi, Chu Wanning se întâmplase să răcească. Mo Ran se încruntă ușor. Jadul negru de foc era excelent pentru încălzirea corpului. Ar fi preferat ca invalidul acela să se facă bine repede; era o pacoste pentru ochi, zăcând toată ziua în pat... Așa că a acceptat să-l primească pe bogatul negustor.

Negustorul era de vârsta lui, corpolent, cu o aluniță mare la colțul buzei, din care ieșea un fir de păr. Mo Ran stătea pe tronul din Palatul Wushan, cu mâinile subțiri împreunate în fața lui și vârfurile degetelor sprijinite de bărbie. Privea în jos în tăcere până când picioarele negustorului unsuros au început să-i tremure și transpirația i-a udat spatele.

Trecu mult timp până când negustorul, fremătând din cap până în picioare și cu buzele tremurând, căzu în genunchi și începu să se închine din nou și din nou. „Maiestate. Umilul tău. Umilul tău...” Se bâlbâi destul de mult fără să reușească să spună nimic, corpul său gras tremurând sub hainele brodate cu aur.

Mo Ran zâmbi. Poate că îl văzuse doar o dată în viață, dar nu-l putea uita niciodată.

În acel an, acel copil – cel cu alunița din colțul buzei, care stătea în fața reședinței extravagante a familiei sale, afișând un comportament somptuos pe care Mo Ran nu și-ar fi imaginat vreodată că îl va avea. Stătea acolo, înțepând cu bețișoarele de bambus castronul cu găluște aurii, cu o strălucire grasă pe buze, care se potrivea cu strălucirea crustei crocante a găluștelor.

„Știi”, spuse Mo Ran, zâmbind în continuare, „găluștele prăjite de la tine sunt delicioase”. De fapt, nu le gustase niciodată, dar era obsedat de ele de o jumătate de viață. De pe tronul său, Mo Ran îl observă pe bărbatul de la picioarele sale trecând de la teroare la uimire, apoi la nedumerire și la servilism. Mormăi servil că va trimite imediat bucătarul său la Vârful Sisheng, ca dar pentru Împăratul Taxian-jun.

Mo Ran văzuse atunci, clar ca lumina zilei, câți oameni din această lume ar prefera să îngenuncheze pentru a linge cizmele celor puternici decât să se aplece pentru a arăta celor slabi cea mai mică fărâmă de compasiune sau bunătate.

Mo Ran își scutură capul, încercând să alunge amintirile din trecut. Rareori își amintea de trecut, nevoind să se gândească la slăbiciunea lui. Dar calvarul de a bate din ușă în ușă și de a fi respins de fiecare dată era atât de similar cu scenele din trecutul său, încât lanțurile din adâncul minții lui se rupseră împotriva voinței lui. Pentru o clipă, fu cuprins de întunericul trecutului său.

Privise în gol, amețit. Așa că, când era tânăr, îi promisese mamei sale că nu va purta pică nimănui, că va construi nenumărate case pentru a adăposti toți oamenii din lume care nu aveau un cămin, astfel încât toată lumea să poată zâmbi... Dar nu se ținuse de cuvânt.

Și, în final, provocase moartea ultimei persoane care îl tratase bine. El provocase moartea lui Chu Wanning, moartea propriului său shizun.

Chu Wanning...

Inima lui Mo Ran se strânse la gândul lui. Cu mintea în altă parte, băgă mâna în robă și scoase foaia subțire de hârtie cu chipul lui Chu Wanning. Hârtia era puțin șifonată. Strânse buzele și ridică mâna fără să spună nimic, cu intenția de a o netezi. Dar, la atingerea lui, sângele se întinse pe hârtie.

Își retrase mâna înspăimântat, temându-se să nu murdărească portretul. Nu îndrăzni să-l mai atingă.

Mergea de pe strada a cincea pe strada a treia, întrebând la fiecare ușă, nevoind să renunțe. Dar toate fantomele îi spuneau același lucru: nu-l văzuseră niciodată pe bărbatul din portret.

El a mers cu pași mari prin noaptea nesfârșită. Era atât de întuneric, atât de târziu, încât a început să bănuiască că nu va apuca niciodată zorii, indiferent cât ar fi încercat sau cât de mult ar fi mers. Mo Ran a simțit în sfârșit oboseala copleșindu-l. Nu mâncase și nu băuse nimic și ajunsese la limita puterilor. Din fericire, zări o tarabă care vindea găluște pe marginea străzii, așa că se duse și cumpără un castron, pe care îl mâncă pe furiș, ferit de privirile fantomelor.

Toată mâncarea din lumea de dincolo era rece. Găluștele nu scoteau aburi. Mo Ran scoase felinarul care chema sufletele, luă o gălușcă și o ținu în fața felinarului. „Shizun, vrei și tu?”

Shizun, desigur, nu putea răspunde.

Așa că Mo Ran a mâncat singur tot castronul. „Dar, oricum”, spuse el între două înghițituri, „ție nu ți-au plăcut niciodată găluștele. Ție îți plac doar dulciurile. Când te voi găsi și ne vom întoarce acasă, îți voi face prăjituri în fiecare zi.”

În noaptea tăcută, un tânăr și un felinar stăteau lângă taraba singuratică de găluște. O adiere trecu, aducând cu ea o frunză uscată. În acel moment, chiar și lumea de dincolo părea senină.

„Prăjituri cu flori de piersic, dulciuri cu osmanthus, crocante cu nuci, prăjituri nor…” enumeră el toate acestea către felinar, bifându-le pe degete, ca și cum, făcând asta, l-ar putea determina pe Chu Wanning să răspundă. După ce enumeră o mulțime, se forță să zâmbească și întreabă: „Shizun, unde este celălalt suflet pământesc al tău?”

Tânărul întinse mâna subțire și mângâie ușor suprafața de mătase a felinarului. Exact așa cum făcuse în anul în care împlinise treizeci de ani, când murise Chu Wanning. Când îl ținea în brațe pe bărbat și privea în gol, murmurând: „Chu Wanning, te urăsc atât de mult”, apoi își coborî capul și își lipi buzele de obrazul rece.

„Ești nou pe aici, fiule?”

Deodată, o voce ca un gong spart îi vorbi la ureche. Bătrânul care vindea găluște era foarte miop și se orientase cu mâinile pentru a se așeza lângă Mo Ran. Probabil că murise de bătrânețe în patul său; fața lui, bronzată de soare, era zbârcită și brăzdată ca un plop din deșert. Scoase o pipă fumegândă de undeva din hainele sale funerare, o puse între dinți și începu să discute cu Mo Ran cu acea curiozitate binevoitoare specifică bătrânilor.

Mo Ran oftă, apoi se întoarse și îi aruncă un zâmbet. „Mm, prima zi.”

„Nu-i de mirare că nu te recunosc. Dacă nu te superi că te întreb, cum ai ajuns așa tânăr?”

„Deviație de Qi.”

„Oh...” Bătrânul inhală fumul din pipă, deși aceasta rămase neaprinsă. „Un cultivator, nu?”

„Mn”, Mo Ran dădu din cap și îi aruncă o privire. Fără prea multe speranțe, scoase din nou pergamentul cu portretul din mantie și întrebă: „Bunicule, caut pe cineva. Acesta este shizunul meu. Și el este nou aici. L-ai văzut cumva?”

Bătrânul acceptă desenul și se aplecă mai aproape de lumină. Se uită la el cu ochii încețoșați de cataractă. Mo Ran oftă și întinse mâna să-l ia. „Nu-i nimic, am întrebat deja mulți oameni. Nu-i nimic dacă nici tu nu-l știi. Toți ceilalți...”

„L-am văzut.”

Mo Ran tresări. Sângele îi curgea mai repede prin vene în timp ce se agăța de brațul bătrânului. „Bunicule, l-ai văzut?! Ești sigur?”

„Sunt sigur.” Bătrânul își încrucișă picioarele și se aplecă să-și scarpine piciorul. „Nu vezi așa ceva în fiecare zi. Cu siguranță era shizunul tău.”

Mo Ran se ridică brusc în picioare, dar apoi simți că fusese nepoliticos și se înclină respectuos în fața bătrânului. Ridică privirea. „Bunicule”, spuse el cu sinceritate, „te rog, arată-mi drumul.”

„Aiya, nu trebuie să fii atât de politicos, fiule. Suntem cu toții în aceeași barcă aici, doar fantome care așteaptă să treacă în viața de apoi. Mai avem doar opt sau zece ani până când amintirile din această viață vor dispărea pentru totdeauna. Fiul meu a murit prea devreme, așa că am o slăbiciune pentru voi, tinerii.” Și-a șters lacrimile din ochi și și-a suflat nasul în mânecă, apoi a întrebat în cele din urmă: „Ai văzut palatul acela impunător de pe prima stradă de acolo?”

„Da. Acolo este shizunul meu?”

„Da, acolo este. Este al doilea palat al celui de-al patrulea rege fantomă”, a suspinat bătrânul. "Regele fantomă nu locuiește de fapt acolo. L-a construit pentru a închide toate frumusețile pe care lacheii lui le răpesc din lumea de dincolo. Al patrulea rege fantomă este un adevărat desfrânat. Coboară aici din când în când pentru a-și alege concubinele din al doilea palat – atât bărbați, cât și femei. Pe cei pe care îi alege îi duce înapoi în al patrulea nivel al iadului, iar cei pe care nu îi alege sunt, se pare, dați subalternilor săi ca jucării." Bătrânul oftă din nou. ”Lumea de azi..."

Încă mai suspina când micul cultivator de lângă el a luat felinarul în brațe într-o agitație anxioasă și a fugit în noapte ca un câine pe urmele unei prăzi.

Bătrânul a privit în tăcere o secundă, apoi a murmurat, nu fără o urmă de invidie: „Trebuie să fie frumos să fii tânăr, să poți alerga atât de repede...”

Capitolul 111: Shizun este ca o lamă, tu ești ca apa

Al doilea palat al celui de-al patrulea rege fantomă avea o singură intrare, iar în fața ei erau postați paznici. Mo Ran nu era atât de prost încât să intre pe ușa din față. Sări pe acoperiș, ascunse felinarul care chema sufletele în săculețul său qiankun, pentru ca lumina lui să nu atragă atenția, apoi se strecură pe țiglele acoperișului, rapid ca un fulger negru.

Pe cât de grandios părea al doilea palat din stradă, interiorul era și mai impunător. Curte după curte de coridoare sinuoase se întindeau sub picioarele lui. Mo Ran sări pe acoperișul uneia dintre clădirile mai înalte și se lipi de țiglele maro închis ale acoperișului. Din înălțimea lui, al doilea palat arăta ca un sat care se întindea cât vedeai cu ochii.

Mo Ran era extrem de neliniștit. Acum înțelegea de ce omul de la ușă nu voia să-i spună unde se dusese shizunul său – probabil se temea să nu-l supere pe acest rege fantomă. Dar, deși Mo Ran știa că Chu Wanning se afla în acest palat, tot nu avea idee ce să facă. Aici erau cel puțin nouă sute de camere, dacă nu chiar o mie. În care dintre ele se afla shizunul său?

Mo Ran era ca cineva care era pe punctul de a găsi o comoară, atât mâinile, cât și inima îi tremurau violent.

Shizun... unde ești?

Era absorbit de aceste gânduri când un șir de soldați echipați în armuri aurii și cizme de luptă au apărut după colț, fiecare purtând un felinar roșu. Mărșăluiau în coloană indiană de la poarta de est până la aleea principală și, după multe cotituri și întoarceri complicate, ajunseră la o cameră laterală banală.

O pagodă veche și masivă se înălța în fața acestei camere, blocând complet vederea lui Mo Ran. Putea vedea doar jumătate din curte, cealaltă jumătate fiind ascunsă de frunzișul luxuriant.

Soldații Fantomă au intrat. A urmat haosul — s-au auzit strigăte și zgomotul meselor și scaunelor răsturnate. Apoi, un țipăt îngrozit a străpuns aerul, iar o femeie dezbrăcată a fost târâtă afară și aruncată în curte. Hainele ei, deja pe jumătate căzute, au alunecat și mai mult sub mâinile brutale, dezvăluind porțiuni mari de piele albă ca zăpada.

„Încerci să fugi?! Încerci să fugi, nenorocito?!”

Un bici se abătu cu violență asupra corpului femeii. Era, fără îndoială, un instrument de tortură din lumea de dincolo; putea provoca o durere arzătoare, insuportabilă chiar și pentru fantome. Femeia se ghemui pe pământ, tremurând. Părea că vrea să fugă, dar nu avea unde să se ducă – era înconjurată de soldați din toate părțile.

„Târfă nenorocită! Crezi că poți să pleci pur și simplu din palatul celui de-al patrulea rege?”

„Am trăit o viață virtuoasă!” țipă femeia. „Nu am făcut nimic rău! De ce îmi faceți asta? Lăsați-mă să plec, vreau să mă reîncarnez! Nu vreau să rămân aici!” Cuvintele ei se transformară în gemete când biciul se abătu din nou.

„Slujind al patrulea rege, ești eliberată de suferința ciclului reîncarnării! Sigur nu știi ce e bine pentru tine!”

„Nici măcar nu m-a ales! De ce nu mă lăsați să plec? Eu...Ah!” O altă lovitură, de data aceasta peste față. Femeia plângea, tremurând incontrolabil, dar tot încerca să se târască. Disperarea ei animalică părea să amuze soldații celui de-al patrulea rege fantomă. Toți râdeau zgomotos. Una după alta, mai multe „tribute” erau târâte din camera alăturată.

Conducătorul soldaților ridică vocea: „Toată lumea a muncit din greu și știu cât de plictisiți sunteți. Aici sunt resturile celui de-al patrulea rege; alegeți câteva cu care să vă jucați. Dacă vreuna vă place în mod deosebit, veniți să vă înregistrați la mine și o puteți lua acasă pentru voi.”

Acele fantome libidinoase urlau și râdeau în timp ce se înghesuiau în cameră pentru a alege cele mai frumoase bucăți. Nici femeia din afară nu a fost cruțată – a fost imediat înconjurată de mai multe persoane sub copac. S-au năpustit asupra ei, ca o haită de lupi înfometați, hotărâți să-i sfâșie sufletul în bucăți.

Sunetele respirației greoaie și cuvintele obscene se auzeau din interiorul camerei. Erau oameni care plângeau, țipau, implorau. Erau și cei care nu puteau suporta chinul și voiau să scape, care se supuneau la orice și făceau tot ce puteau pentru a câștiga favorurile celorlalți. Fie că se aflau în lumea de dincolo sau în lumea celor vii, oamenii aveau toți aceeași urâțenie.

Mo Ran sări agil de pe clădirea înaltă pe acoperișul camerei laterale, ascuns cu grijă sub acoperirea nopții. Dacă ceea ce îi spusese bătrânul de la taraba cu găluște era adevărat, Chu Wanning ajunsese aici de curând. Nu putea să fie aici de mult timp, încât să fi trecut prin procesul de selecție al regelui fantomă, așa că nu ar fi trebuit să se afle printre acești lepădați. Dar Mo Ran nu putea să nu-și facă griji. Ridică o bucată din țiglele maro închis ale acoperișului și se uită pe furiș prin crăpătură. Camera mirosea a sex, fierbinte și intens. Și în acea dezordine de desfrâu, Mo Ran zări un chip familiar.

Rong Jiu.

Acel prostituat pe care îl favorizase în ultima sa viață, care profitase de afecțiunea lui Mo Ran pentru a complota împotriva lui și a încerca să-i fure cultivarea. Și el era acolo.

Rong Jiu era un tip inteligent. Cunoștea moartea la fel de bine cum cunoștea viața. Mulți dintre cei din camera de jos se zbăteau disperat, refuzând să cedeze. În mijlocul acelui haos confuz, unii strigau numele iubitelor lor din viață, în timp ce alții înjurau și luptau pentru demnitatea lor. Dar Rong Jiu era diferit. Mo Ran știa cum era – iubea banii și își iubea viața. Desigur, nu mai avea o viață pe care să o iubească, dar încă prețuia sufletul său și nu dorea să sufere.

Pe cearșafurile acelui pat larg și șifonat, ceilalți tributari nealeși se zbăteau și implorau. Numai Rong Jiu avea ochii închiși, scâncind încet ca un pisoi, în timp ce îi lăsa pe soldați să-l maltrateze fără să scoată un cuvânt. La vederea feței lui Rong Jiu roșie de excitare, Mo Ran simți un fior rece străpungându-i inima. Se gândi la Chu Wanning.

Rong Jiu era blând și docil. Chu Wanning era ferm ca oțelul. Oricine putea vedea că era rece și dur ca fierul negru, neclintit și neînfricat. Într-o situație ca aceasta, Rong Jiu ar fi lingușit și ar fi lingușit, s-ar fi întins pe spate și ar fi folosit blândețea sa pentru a-și construi o fortăreață invulnerabilă. Cât despre Chu Wanning? Mo Ran nici nu trebuia să se gândească. Știa ce ar fi făcut acea persoană – mai degrabă și-ar fi risipit sufletul și ar fi căzut în cele optsprezece iaduri decât să permită cuiva să-l atingă. Apa curgătoare nu se frânge niciodată, dar lamele de oțel se rup.

Un bang brusc i-a speriat pe cei din camera de jos, precum și pe cel de pe acoperiș. Mo Ran a ridicat capul pentru a privi spre curte și fața i s-a albăstrit. Femeia de mai înainte, cea feroce ca un infern, fusese străpunsă de unul dintre soldați. Lacrimile îi curgeau pe obraji, în timp ce sufletul ei se estompa treptat până a devenit transparent.

Pentru o clipă, totul îngheță. Apoi silueta ei se dizolvă în nenumărate particule – sufletul ei se risipise.

Soldatul care o lovise înjură în timp ce se ridica în picioare. Avea o urmă de bici pe față – probabil că femeia îi smulsese biciul pentru suprimarea fantomelor și îl lovise cu el. „Târfă nenorocită!”, scuipă soldatul. „Ești moartă și tot așa de prețioasă, bah! Târfă proastă!”

Mo Ran se simți ca și cum ar fi căzut într-o peșteră înghețată. Era ca și cum cea pe care o văzuse adineauri nu era o femeie pe care nici măcar nu o cunoștea, ci însuși Chu Wanning și alegerea pe care ar fi făcut-o.

Rong Jiu încă se zvârcolea în pat cu fantomele alea libidinoase. Era o abilitate pe care o perfecționase pentru a supraviețui: se agăța de cineva puternic ca o liană și îl învăluia în moliciunea lui ca într-o capcană.

Unul câte unul, tributarii din cameră se predau, mirosul sexului fiind greu și grețos. Mo Ran nu știa cât timp trecuse până când cortina a căzut în sfârșit peste spectacolul macabru de jos.

Rong Jiu chiar știa cum să cucerească oamenii. Unul dintre soldați își trase pantalonii și se duse imediat să se înregistreze la șeful său. Tot ce mai rămăsese era ca al patrulea rege să verifice, iar soldatul ar fi fost liber să-l ducă pe Rong Jiu acasă. Acești soldați fantomă erau subordonați ai celui de-al patrulea rege și, prin urmare, erau scutiți de ciclul reîncarnării. Deși nu era la fel de avantajos ca alăturarea la anturajul celui de-al patrulea rege, rămânând alături de acești oameni, Rong Jiu ar fi avut o viață destul de confortabilă, fără umilințe. Rong Jiu era destul de mulțumit de asta.

Soldatul care ceruse să-l ducă pe Rong Jiu acasă a flirtat cu el încă câteva minute înainte de a pleca să-și îndeplinească datoria de gardian. Grupul de demoni a plecat în marș spre orizont, lăsând camera laterală în dezordine. Era mohorât și trist, ca după un festin, cu resturi de vin și sentimente vărsate pe podea, care se răceau.

Rong Jiu se ridică leneș. Deși era bărbat, era cel mai calm din grup. Se îmbrăcă și se aranjă. Privindu-se în oglinda de cupru, simți că fața lui părea mult prea palidă în moarte, comparativ cu strălucirea rozalie de care se bucurase în viață, și că nu se potrivea cu privirile lui cochete. Așa că, ignorând femeile care plângeau, amețite și tremurânde, Rong Jiu își aranjă vesel hainele, își puse o pereche de pantofi de mătase și ieși în curte.

Iadul avea și flori roșii, de un roșu mai intens decât cele care înfloreau în lumea celor vii. Adună un buchet de flori, apoi înmuie vârful unui deget subțire în seva lor pentru a-și vopsi buzele și a-și colora obrajii.

Fiecare avea propriile priorități. Rong Jiu dusese o viață grea încă de la naștere. În ochii lui, numai cei bogați, care stăteau deasupra celorlalți și nu trebuiau să-și facă griji că vor muri de foame, aveau timpul să urmărească lucruri precum prietenia. În ceea ce-l privea, el era doar un lucru murdar în noroi. Nu-și putea permite să-i pese de integritate și onoare sau alte asemenea. Tot ce avea era viața, iar acum că și aceea dispăruse, tot ce-i mai rămăsese era sufletul.

Auzi un foșnet ușor în spatele lui, ca și cum cineva ar fi atins florile. Rong Jiu crezu că soldatul care îl plăcea se întorsese, așa că îi aruncă o privire plină de afecțiune – totul costa bani, doar afecțiunea era gratuită – și îi aruncă o privire timidă. Arăta extrem de frumos și fermecător, imposibil de distins între bărbat și femeie. Dar când a văzut cine stătea rece lângă flori, Rong Jiu s-a dat înapoi. A făcut un pas înapoi, cu ochii larg deschiși și buzele ușor întredeschise, de parcă ar fi fost lovit de fulger.

„Tu?!”

„Eu”, a spus Mo Ran.

Fața blândă și frumoasă a lui Rong Jiu a trecut printr-o serie de expresii sălbatice: șoc, ezitare, îngâmfare, furie, teamă, indiferență prefăcută. În cele din urmă, s-a hotărât să fie rece și detașat. Era prea obișnuit să zâmbească. Acele expresii excesiv de intense și feroce îi păreau grele pe față; nu voia să se împovăreze cu ele.

„Mă bucur să te văd aici, Mo-gongzi.” Cei doi se despărțiseră în teribile condiții ultima dată când se văzuseră. Rong Jiu își îndreptă spatele și afișă o indiferență studiată.

„Caut pe cineva”, spuse Mo Ran.

Rong Jiu râse disprețuitor. „Cine ar fi crezut? Un afemeiat ca Mo-gongzi, atât de atașat de cineva chiar și după moarte.”

Mo Ran nu avea chef să-și piardă timpul cu Rong Jiu. Scoase pergamentul și i-l înmână. „L-ai văzut?”

Rong Jiu aruncă o privire rapidă asupra desenului. „Eh, arată obișnuit”, zâmbi el disprețuitor. „Din ce casă de plăceri este?”

Mo Ran se încruntă. „Cum adică ”casă de plăceri„? Spune-mi dacă l-ai văzut.”

„Nu”, răspunse Rong Jiu indiferent. „Și chiar dacă aș ști, nu ți-aș spune.”

Mo Ran îl privi.

„Sunt obosit, trebuie să mă odihnesc. Te rog să ieși singur și să te întorci de unde ai venit.”

„Rong Jiu!” îl strigă Mo Ran.

Silueta zveltă se opri, iar chipul său frumos se întoarse ușor, cu o expresie satisfăcută. „Da?”

„Mă duc să-l salvez. Te salvez și pe tine, dacă vrei. Locul ăsta e nemilos. Sigur nu vrei să rămâi aici și să stai cu soldații ăia. Ar trebui să te reîncarnezi.”

Rong Jiu se întoarse puțin mai mult. „Ușor de spus pentru tine, Mo-gongzi”, spuse el dulce. „Sigur, locul ăsta poate fi nemilos, dar unde nu e așa? Eu, micuțul de mine, am trăit douăzeci de ani grei acolo sus și, sincer, nu e cu mult diferit aici, cu excepția faptului că patronii mei sunt acum fantome în loc de oameni. Ce contează dacă mă reîncarnez sau nu?”

Mo Ran se opri. „Dacă rămâi aici, vei trăi cu un cuțit la gât.”

Rong Jiu izbucni în râs. După un moment, se calmă, încă chicotind în timp ce îl privea pe Mo Ran. "Când nu am trăit cu un cuțit la gât? Oamenii sunt cuțite. Eu sunt doar carnea de pe blocul lor de tăiat. Dacă am noroc și de pe cineva drăguț, poate că îmi vor plăti puțin mai mult. Dar dacă dau de cineva „extra drăguț” ca Mo-gongzi, să fiu înșelat e cel mai puțin grav. M-ai furat și apoi te-ai întors și te-ai prefăcut că nici măcar nu mă cunoști. Mo-gongzi, mai întâi mă înjunghii, apoi mă avertizezi să am grijă la cuțite — foarte drăguț din partea ta."

Capitolul 112: Shizun nu trebuie pătat

Rong Jiu se referea, desigur, la acțiunile lui Mo Ran din prima zi a vieții sale renăscute, când era plin de resentimente. Gândindu-se acum la asta, era adevărat că Rong Jiu îi făcuse rău în viața anterioară, când se alăturase lui Chang-gongzi pentru a complota împotriva vieții lui Mo Ran, dar nimic din toate acestea nu se întâmplase în viața aceasta. Acest Rong Jiu nu ajunsese încă atât de departe în complotul său cu Chang-gongzi, iar Mo Ran nu avea nicio explicație plauzibilă pentru faptul că îi luase banii și lucrurile atunci.

În aceste condiții, Mo Ran nu voia să se certe. „A fost vina mea”, spuse el. „Tot ce ți-am luat în ziua aceea, îți voi înapoia în viitor.”

„Și cum ai de gând să faci asta?”, întrebă Rong Jiu. „Sau, mai bine zis, la ce mi-ar folosi acum banii și comorile pământești?”

Mo Ran nu știa ce să răspundă.

„Poți să-mi dai înapoi brățările și perlele, dar cum rămâne cu viața mea?”

„Ce?” Mo Ran a fost luat prin surprindere. „Viața ta?”

„Da, viața mea.” Expresia lui Rong Jiu s-a întunecat, subiectul fiind în mod evident o rană deschisă în inima lui. „Știi cum am murit?”

Mo Ran nu a răspuns.

Rong Jiu probabil că ținea asta în el de ceva vreme, iar acum că capacul fusese ridicat, aburul de dedesubt izbucni într-un torent. Fața lui se umplu de o furie care încet încet se transformă în ură, iar înainte ca Mo Ran să apuce să spună un cuvânt, el continuă cu voce mizerabilă: "Tipul ăla, Chang, a fost nemilos. Odată ce m-ai părăsit, nu mai aveam nicio valoare pentru el. Mi-a spus minciuni că mă iubește cu adevărat, dar că familia lui se opunea pentru că eram un prostituat într-o casă de toleranță, că nu eram curat, și că ar fi mai bine să nu ne mai vedem. Eram orb pe atunci. Credeam că sentimentele lui sunt sincere, că nu are de ales, că părinții lui îl obligă... Bah! Nu pot să cred că am crezut prostiile alea!"

„Păi, pe cine dai vina?”, a spus Mo Ran. „Nu ar trebui să dai vina pe tipul ăla, Chang?”

„De ce nu ar trebui să dau vina pe tine?”, a răbufnit Rong Jiu furios. „Aveam destui bani puși deoparte ca să-mi cumpăr libertatea, iar tu mi i-ai furat. Eram prea nefericit ca să mai rămân în casa de toleranță, dar nu puteam pleca fără bani, așa că am fugit în secret. Dacă nu m-ai fi jefuit, nu aș fi ajuns în situația asta!”

„Ai fugit?”

„Da, am fugit. Am fugit la el.” Tonul lui Rong Jiu era plin de ură. „Dar tipul ăla, Chang, nu mi-a deschis ușa, chiar și când oamenii trimiși de casa de toleranță să mă prindă se apropiau. Toate eforturile mele au fost în zadar. M-au târât înapoi, m-au bătut măr și m-au închis.”

„Dar Chang a spus că ai murit când te-ai dus să-ți vizitezi rudele în Cetatea Fluturilor și bariera dintre lumea morților și cea a celor vii s-a rupt”, mormăi Mo Ran.

„Ha!” Pe fața androgină a lui Rong Jiu se citea o umbră de batjocură. „Cât de nerușinat poate fi. Rudele? Ce rude aș putea avea eu în Cetatea Fluturilor!”

Mo Ran nu știa ce să răspundă.

„Ce ai spus despre a trăi sub un cuțit? Îți spun eu ce înseamnă să trăiești sub un cuțit!” Rong Jiu era din ce în ce mai agitat, trăsăturile lui din ce în ce mai contorsionate. În acel moment, arăta cu adevărat ca o fantomă malefică. "Îți spun eu cum am murit! Ție și tuturor celorlalți patroni dragi ai mei! Ha ha — patroni!

„Am fost închis în casa de toleranță timp de luni întregi, fără mâncare, flămând și suferind. Nimănui nu-i păsa dacă trăiam sau muream. Zilele treceau așa. Eram pe punctul de a renunța la orice speranță când tipul ăla, Chang, a apărut din nou. A venit plângând și mi-a spus că nu poate să mă lase să intru în ziua aceea pentru că părinții lui erau într-o dispoziție proastă și se temea că, dacă o face, vor pune servitorii să mă bată până mor!”

Mo Ran clătină din cap. Era evident că mințea. „Sigur nu l-ai crezut.”

„Ba da.” În ochii lui Rong Jiu se vedeau licăriri de lumină. „L-am crezut.”

Mo Ran rămase fără cuvinte.

„L-am crezut.” Rong Jiu și-a arătat dinții și a zâmbit în ciuda resentimentelor, colțurile gurii lui curbându-se. "De ce nu l-aș fi crezut? Îndoiala este privilegiul celor care au o cale de scăpare. Ce sunt eu, dacă nu un negustor de carne? Dacă nu aș crede tot ce mi se spune, cum aș putea supraviețui?„ Se opri. ”Tipul ăla, Chang, a spus că se va ține de cuvânt și mă va lua în casa lui, dar că părinții lui nu mă pot accepta încă. Așa că m-a rugat să merg cu el într-o cetate din apropiere și să locuiesc acolo pentru o perioadă."

„Cetatea Fluturilor?”

„Da. Cetatea Fluturilor.”

Mo Ran se încruntă. Știa deja ce urma să spună.

Desigur, Rong Jiu a continuat: „Așa că mi-am împachetat lucrurile cu bucurie. De fapt, nu aveam prea multe de împachetat, din moment ce mi-ai furat tot ce am câștigat vânzându-mi trupul în toți anii aceia, din capriciu. Dar nu-i nimic, m-am gândit atunci, acum îl am pe Chang-gongzi. Heh...” A tăcut o clipă, buzele îi tremurau într-un râs înăbușit. Apoi a scuipat din nou numele cu ură. „Chang-gongzi.”

„Deci, te-a păcălit să mergi în Cetatea Fluturilor și apoi te-a ucis acolo?”

Rong Jiu se opri din nou. „Nu.” Avea un zâmbet sălbatic, iar în ochii lui se citea amărăciunea. „Nu el m-a ucis. Voi ați fost, voi toți, care mi-ați blocat drumul unul câte unul, până când n-am avut de ales decât să-l însoțesc în acea aventură dubioasă. Voi ați fost, voi toți. Voi ați fost cei care m-ați ucis.”

Rong Jiu a respirat adânc. „Când am ajuns în Cetatea Fluturilor, l-am urmărit pe Chang până la un conac mare. Era liniște și pustiu, nu era niciun servitor. Mi-a spus că nu a apucat încă să decoreze și mi-a zis să rămân acolo să mă odihnesc, în timp ce el pleacă să facă niște cumpărături. Așa că am rămas și am așteptat. După un timp, s-a întors cu un bărbat...”

Auzind asta, expresia lui Mo Ran s-a schimbat. „I-ai văzut fața?”

„Nu”, răspunse Rong Jiu. "Purta o mască și o mantie cu gluga trasă pe cap. Nu i-am putut vedea fața deloc... Apoi l-am văzut pe Chang îngenunchiat în fața lui, umilindu-se mai patetic decât o fac eu când primesc oaspeți. Dacă s-ar fi putut vedea în oglindă în acel moment... dezgustător. I-a spus bărbatului că aveam pe mine esență spirituală reziduală a elementului lemn sau ceva de genul ăsta, că am avut o relație intimă cu tine înainte... o ofrandă bună. Ceva de genul ăsta. Cine știe, nu sunt un cultivator și nici nu vreau să fiu. Nu știu despre ce vorbeau."

Dar Mo Ran simți că i se amorțește scalpul. Era adevărat că fusese intim cu Rong Jiu înainte, iar asta ar fi lăsat urme de esență spirituală elementară de lemn în corpul său. Falsul Gouchen căuta un înlocuitor potrivit pentru Salcia care smulge inima. Deși energia spirituală rămasă ar fi fost foarte slabă, ar fi fost pură – într-adevăr potrivită pentru a fi folosită în vrăji.

„Nu sunt multe de spus despre ce s-a întâmplat apoi.” Expresia de obicei relaxată a lui Rong Jiu avea acum o răceală care îngheța oasele. „După cum poți vedea, Mo-gongzi, am murit.”

Dacă Mo Ran din fața lui ar fi fost cel din viața trecută, sau chiar Mo Ran recent renăscut, ar fi râs și ar fi batjocorit: „Și ce dacă ai murit, ce-mi pasă mie?”

Dar, în starea în care se afla acum, Mo Ran nu putea să râdă. El îl detesta pe Rong Jiu, iar Rong Jiu era un om fără scrupule, care ajunsese până acolo încât să-i pună la cale moartea în viața anterioară. Dar, deși avusese o relație fizică cu Rong Jiu în trecut, niciodată nu avuseseră o discuție deschisă și sinceră. Auzind acum aceste mărturisiri sincere din partea lui Rong Jiu, aici, în lumea de dincolo, Mo Ran a fost copleșit de o mulțime de emoții contradictorii. S-a gândit îndelung și a ajuns la o concluzie: nu avea cum să descurce toate aceste ițe ale trecutului. Mai bine renunța. A suspinat. „Îmi pare rău pentru tot, Rong Jiu.”

Rong Jiu a fost luat prin surprindere. În toată viața lui, nimeni nu i-a cerut vreodată iertare. L-a privit pe Mo Ran cu ochii mari, de parcă nu-l recunoștea. „Chiar dacă spui asta, tot nu-ți voi spune unde să-l găsești pe bărbatul din desen.”

„Asta nu are nicio legătură cu desenul.”

Rong Jiu rămase nemișcat pentru o clipă, cu capul plecat. Apoi spuse brusc: „Mo-gongzi, știai că Chang-gongzi complota cu mine să te omorâm și să-ți furăm cultivarea?”

„Știu.”

„Tu... știi?”

Mo Ran dădu din cap. „Știu.”

Rong Jiu îl privi cu ochii goi. Apoi spuse cu resentiment: „Nenorocitul ăla de Chang trebuie să mă fi turnat!” Capul i se ridică brusc, ochii îi ardeau de ură. „Dacă aș fi știut că așa se va termina, l-aș fi ascultat și te-aș fi ucis. Cel puțin aș fi avut o viață bună, în loc să mor în mizerie, așa cum am murit.”

Mo Ran îl privi. „Tu faci mereu ce-ți spun alții?”

„Și ce dacă?” întrebă Rong Jiu. "Tot ce voiam era să trăiesc bine. Mi-am vândut trupul, dar ce e rău în asta? E cu ceva diferit de a vinde pește sau carne? E doar un mijloc de a-mi câștiga existența. Știam că voi, tinerii stăpâni, mă disprețuiți, dar nu conta. Ce rost au reputația și demnitatea? Prefer vinul bun și carnea bună. De aceea, dacă aș fi putut să te omor atunci și să mă salvez, de ce n-aș fi făcut-o?"

Mo Ran mișcă ușor buzele. Se gândi să riposteze, dar apoi își aminti ce făcuse el însuși în viața anterioară și își dădu seama că nu avea niciun argument împotriva acestor cuvinte.

„Oamenii ucid animale și le mănâncă carnea pentru a trăi”, a spus Rong Jiu, „așadar ce este greșit în a ucide oameni pentru a trăi?”

Mo Ran a suspinat. „Are vreun sens să trăiești așa?”, a murmurat el. Întrebarea era adresată atât lui Rong Jiu, cât și sinelui său din trecut, celui care stătea înalt pe tronul său cu o viață în urmă.

„Nu știu. Nu știu ce înseamnă”, spuse Rong Jiu cu voce monotonă. "Aveam șaisprezece ani când am fost vândut într-o casă de toleranță, iar primul meu client era un cultivator de vreo cincizeci de ani. Ce dă sens unui lucru? Eu nu știu. Când eram în viață, tot ce voiam era bani. Banii îmi puteau cumpăra libertatea și atunci nu mai trebuia să mă înclin și să zâmbesc fals în fața nimănui. Dar nu i-am obținut niciodată, nici măcar înainte de moarte, datorită vouă, bestiilor."

O lungă tăcere. ”Deci, dacă ai putea să o iei de la capăt, l-ai ajuta pe Chang să mă omoare?„ întrebă Mo Ran în cele din urmă.

”Da."

„Bine, atunci, dacă aș putea să o iau de la capăt, tot m-aș întoarce și ți-aș fura toți banii doar ca să te distrug.”

„Tu...!” În furia lui, roșeața slabă de pe obrajii lui Rong Jiu, provocată de floarea roșie, era și mai vie. Corpul lui se clătină pentru o secundă, înainte să se stăpânească încet. Trecu un minut. Rong Jiu era conștient că își pierduse calmul. Ridică mâna pentru a-și aranja câteva fire de păr rebele, apoi se adună și își recăpătă expresia obișnuită, un zâmbet timid. Totuși, furia încă îi strălucea în priviri. „Poți să spui ce vrei. Eu îmi voi croi singur drumul.”

„Atunci, bucură-te de timpul petrecut în lumea de dincolo.”

Rong Jiu strânse ochii. "Asta intenționez să fac. Tot ce trebuie să fac este să mă întind pe pat și voi fi scutit de mizeria reîncarnării pentru restul eternității. Știu să recunosc o afacere bună când o văd. Spre deosebire de idioții ăia de acolo, eu sunt mai mult decât dispus."

Mo Ran zâmbi scurt. ”Dar Rong Jiu, soldații aceia lucrează pentru al patrulea rege fantomă. Fie că trăiești, fie că rămâi, totul depinde de voia lui."

Rong Jiu tresări. Se puse imediat în gardă, privindu-l pe Mo Ran cu ochii lui frumoși. „Ce vrei să spui?”

Mo Ran nu ar fi avut niciun chef să se certe cu el, chiar dacă situația ar fi fost alta. Dar, deși Rong Jiu avea un temperament docil, odată ce începea să urască pe cineva, era neînduplecat. Mo Ran făcu tot posibilul să rămână calm în timp ce vorbea. "Poate că tu crezi că persoana din desen este obișnuită, dar eu cred că este minunată. Frumusețea este în ochii celui care privește, până la urmă. Cine poate spune că regelui fantomelor nu-i va plăcea?"

”Cu o față atât de rece? Cine ar putea să-l placă?"

”Nu se știe niciodată", spuse Mo Ran. ”Dacă regelui fantomelor îi plac cei blânzi, atunci de ce nu te-a ales pe tine?"

Rong Jiu tăcu, dar expresia lui se întunecă puțin.

„Are un temperament feroce”, insistă Mo Ran. "Dacă va fi ales, probabil că va răsturna întreaga lume de dincolo. Și când va veni momentul să se atribuie vina, oamenii celui de-al patrulea rege fantomă nu vor scăpa ușor – unii dintre soldați vor fi cu siguranță spânzurați. Dacă vrei să fii ca o viță de vie, măcar urcă-te într-un copac puternic. Dacă copacul se prăbușește când abia te-ai încolăcit în jurul lui, pierderea sprijinului va fi cea mai mică dintre grijile tale. E foarte probabil să fii smuls din rădăcini odată cu el, iar ăsta va fi un sfârșit care îți va risipi sufletul."

Fața deja palidă a lui Rong Jiu părea să se albească și mai mult. Dar el a insistat, timid, dar răutăcios: „Mă îndoiesc că se va întâmpla ceva din toate astea.”

Mo Ran nu a spus nimic.

„Bine, Mo-gongzi, să pariem. Nu suport să te văd că te descurci mai bine decât mine.”

Câteva momente trecură în tăcere. Apoi Mo Ran deveni și el rău, cu ochii fixați pe Rong Jiu. „Nu pariez cu tine”, spuse el. „Îl voi salva, Rong Jiu. Dar dacă așa vrei să joci, atunci îmi voi pune viața în joc.”

Rong Jiu ridică bărbia și ceva îi sclipi în privire. Palma lui se întinse brusc și apăsă pe pieptul lui Mo Ran ca o lovitură de șarpe, ca înțepătura unui scorpion. "Cine este el pentru tine? De cât timp sunteți iubiți? Mai mult decât noi doi? E mai bun decât mine în pat? Știe mai multe trucuri sau țipă mai frumos?" Se opri, coborând pleoapele. ”Mo-gongzi, tu nu ești genul de prost îndrăgostit care și-ar risca viața pentru altcineva. Nu ai niciun sentiment în inimă. Nu mă poți păcăli."

Abia terminase de vorbit când Mo Ran îl ciupi dur de obraz. Mo Ran îi smulse mâna lui Rong Jiu, sprâncenele negre ca cerneala coborâte și ochii aprinși de furie. „Înainte nu aveam inimă. Acum am.”

Rong Jiu ridică brusc privirea și o fixă pe fața lui Mo Ran. Deodată, observă că această persoană era extrem de atrăgătoare și chiar puțin necunoscută. Tânărul din fața lui părea în continuare același Mo Weiyu liber și degajat, dar era ceva diferit în sufletul lui.

Rong Jiu se retrase ca și cum ar fi fost ars de acest Mo Ran. Voia să se întoarcă și să fugă, dar mâna lui Mo Ran îl ținea ferm pe loc.

„Și”, continuă Mo Ran, „între el și mine... De acum înainte, nu va mai fi nicio necuviință. Îl respect și îl iubesc fără niciun gând impur. Să nu-l mai pângărești niciodată.”

La auzul acestor cuvinte, îl împinse pe Rong Jiu. Rong Jiu se lovi de o coloană, privindu-l cu nedumerire pe cel din fața lui. Era prea uimit ca să observe ciudățenia expresiei „de acum încolo, nu va mai fi nicio necuviință”. Dacă ar fi fost mai lucid, și-ar fi dat seama cu siguranță de subînțelesul acestor cuvinte.

Nicio necuviință de acum încolo — adică, într-adevăr, fusese o necuviință odată.

Dar Rong Jiu nu a înțeles asta. „El nu este... nu este..."

"Nu", a spus Mo Ran. ”El este shizunul meu."

Rong Jiu amuți. Era genul de om care putea întotdeauna să simtă chiar și cele mai subtile sentimente ascunse în cuvintele altora. Mo Ran însuși poate că nu recunoștea acele sentimente, dar Rong Jiu le putea simți. Era aproape sigur că Mo Ran iubea persoana din portret. Ca cineva care nu reușise niciodată să câștige afecțiunea sinceră a cuiva, gândul acesta îl umplu de o gelozie amară. Deci, exista cineva pentru care chiar și Mo-gongzi, cu viața lui destrăbălată, era dispus să-și riște viața.

Rong Jiu se întrebă brusc: dacă ar fi fost mai sincer cu Mo-gongzi pe atunci, dacă ar fi fost sincer și din toată inima, poate că Mo Ran i-ar fi arătat și lui... niște sentimente reale?

Era încă prins în gândurile sale când Mo Ran vorbi din nou cu o voce rece și răutăcioasă, fără niciun strop de umor. „Rong Jiu. Te voi întreba pentru ultima oară unde este. Dacă tot pretinzi că nu știi... ei bine, sunt un cultivator și cunosc multe droguri și vrăji care pot face o persoană să vorbească. Și dacă asta nu funcționează, crezi că nu voi face pasul și nu voi merge să-l văd pe regele fantomelor?”

Rong Jiu era complet uluit. „Tu...”

„Am comis toate felurile de păcate în viața mea”, spuse el încet, „dar acum vreau să trăiesc cum se cuvine. Totuși, dacă nimeni nu-mi dă o mână de ajutor, atunci sunt același Mo Weiyu. Rong Jiu, gândește-te bine înainte să răspunzi. Nu mi-e frică de moarte și nici nu mi-e frică să-mi fie sufletul risipit. Dacă insiști să-mi stai în cale, nici eu nu mă voi abține.”

Niciunul nu spuse nimic în timp ce se priveau fix: cel hotărât împotriva celui plin de resentimente, cel de neclintit împotriva celui neînfrânt, cel înflăcărat împotriva celui rece. Apoi, gheața din ochii lui Rong Jiu se topi, ca și cum ar fi fost învinsă de focul din privirea apăsătoare a lui Mo Ran. Invidia și ura lui Rong Jiu erau adânci, dar nici obsesia lui Mo Ran nu era superficială. Față în față, nu era pe măsura Împăratului Taxian-jun.

Fața lui Rong Jiu era atât de palidă încât nici măcar vibrația florii roșii nu putea ascunde obrajii lui slăbiți, adânciți ca ruinele și resturile. „De ce ai merge atât de departe pentru el?”

„M-a tratat mai bine decât oricine, dar eu l-am chinuit ca și cum ar fi fost cel mai mare dușman al meu. Îi sunt dator.”

Trecu un moment lung. În cele din urmă, Rong Jiu șopti: „Chiar nu l-am văzut.” Văzând expresia lui Mo Ran, adăugă încet: „Nu mint. Dar știu că toate fantomele capturate recent sunt ținute în cea mai mare sală din partea de est. Sunt închise în celule individuale păzite de gardieni. Ar trebui să-l găsești acolo.”

Mo Ran nu a așteptat nici măcar o secundă; s-a întors și a fugit în noapte. Rong Jiu a privit după el cu mintea în altă parte, cu picioarele înțepenite în pământ. Un sentiment ciudat și amar i-a inundat pieptul și, în ciuda lui, a strigat în urma lui Mo Ran: "Mo Weiyu, tu... vrei să duci o viață decentă acum? Nici gând! Tu și cu mine suntem amândoi acoperiți de mizerie! Niciunul dintre noi nu va avea o a doua șansă la o viață decentă!

"Mo Weiyu! Așteaptă doar – eu o să trăiesc bine; o să fac orice trebuie să fac pentru a mă agăța de viață. Chiar dacă va trebui să-mi vând trupul și sufletul, o să trăiesc în lux, chiar dacă tot corpul meu va putrezi! Așteaptă doar! Crezi că poți spăla mirosul sângelui? De parcă! Murdăria e în oasele tale! Dă-i drumul, prefă-te că te-ai schimbat, iar eu o să continui să mă prostituez. O să vedem cine va avea o viață bună, Mo Weiyu!"

A strigat până când chiar și silueta lui Mo Ran a dispărut. Abia atunci s-a lăsat în genunchi. Și-a acoperit fața cu mâinile, în timp ce își înăbușea suspinele. „Cum de tu poți să o iei de la capăt? Cum de ai pe cineva care te tratează bine... chiar și cineva atât de putred ca tine... cum de...”

Capitolul 113: Shizun, întemnițat

Cea mai mare curte din partea de est era exact așa cum o descrisese Rong Jiu. Avea trei etaje, cu celule una lângă alta. Era cea mai impunătoare parte a vastei proprietăți, dar și cea mai neîngrijită. Un copac bătrân stătea aplecat la intrarea în curte, iar pe el stăteau nenumărate ciori moarte. Fiecare ținea în cioc un glob ocular care se învârtea nebunește, scrutând împrejurimile în căutarea oricărui lucru ieșit din comun.

Două grupuri mici de soldați fantomă patrulau înainte și înapoi, păzind „tributurile” care urmau să fie oferite celui de-al patrulea rege fantomă. Ascuns după un colț, Mo Ran observa traseele de patrulare ale fantomelor, evaluând unghiurile moarte din jurul clădirii. Toate luminile erau aprinse în acele camere mici, asemănătoare unor cutii. Din când în când, putea auzi fantomele din interior plângând sau suspinând. Sunetele se amestecau și se suprapuneau în noapte ca o elegie înfiorătoare care răsuna din trecutul îndepărtat. Era de-a dreptul înfiorător.

Erau peste trei sute de camere, iar patrulele treceau la fiecare zece minute. Nu avea cum să-l găsească atât de ușor pe Chu Wanning în zece minute — și, pe deasupra, fiecare etaj avea un paznic la scări, înarmat cu un bici care sfâșia sufletul și purtând un fluier de urgență la gât.

Mo Ran era îngrijorat când a zărit o fantomă singuratică apropiindu-se de la distanță. Era îmbrăcată în aceeași uniformă ca și gardienii, cu un simbol roșu pe fond negru atârnat la brâu. Mo Ran s-a ascuns mai adânc în umbră și a privit cum acest om a trecut chiar în fața lui, oprindu-se la baza scării.

Fantoma a schimbat un salut cu paznicul de acolo. Noaptea era foarte liniștită și, din ascunzătoarea sa, Mo Ran putea auzi fiecare cuvânt al conversației lor.

„Qi-ge, ai venit să-l schimbi pe Lao-San?”

„Mhm. Și tu ești aproape gata, nu?”

„Aștept doar să vină următorul. Plec imediat ce ajunge.”

Soldatul fantomă nou sosit urcă scările pentru a-și începe tura. Paznicul de la primul etaj căscă de plictiseală și continuă să-și păzească postul în vântul care urla. Mo Ran fu brusc lovit de o idee riscantă...

În depărtare se auziră trei sunete: buf, buf, buf. Ciorile de pe ramură scârțâiră, iar paznicul de la intrare se trezi brusc. Se uită în jur și zări, prin stratul subțire de ceață, silueta neclară a cuiva care se apropia cu pași siguri. Pe măsură ce silueta se apropia, paznicul își dădu seama că era un tânăr necunoscut. Paznicul deveni și mai precaut. „Cine ești?”

„Am venit să te schimb.”

Nori roșii treceau pe cer, iar luna strălucitoare de deasupra se ițea pentru a ilumina fața noului paznic – și ce soldat fantomă chipeș era! Trăsăturile lui erau fine și uniforme, fermecătoare și expresive în mod natural.

Această „fantomă” care venise să schimbe tura nu era altul decât Mo Ran. Era îmbrăcat într-o uniformă blindată de soldat fantomă pe care o obținuse de nu se știe de unde, completată de un simbol negru-roșu care îi atârna la talie și un fluier de urgență care îi atârna la piept, reflectând o lumină rece, argintie.

„Nu te-am mai văzut până acum.” În vocea paznicului se simțea o provocare.

„Sunt nou.”

Paznicul întinse mâna, sceptic. „Simbolul?”

Mo Ran dezlegă simbolul de la brâu și i-l înmână. Expresia lui era calmă și impasibilă, dar în interior era extrem de tensionat. Din fericire, chiar și după ce a examinat simbolul de mai multe ori, pe față și pe spate, paznicul nu a găsit nimic ciudat. Nu a vrut să insiste, așa că, în cele din urmă, i-a dat o palmă pe umăr lui Mo Ran și a spus: „Bine, ne bazăm pe tine pentru restul nopții. Eu plec.”

„Călătorie plăcută spre casă, Qianbei.”

Fantoma chicoti puțin, mulțumită de adresarea respectuoasă, și îi făcu cu mâna. „Bravo, băiete. Ne mai vedem.”

„Ah... Qianbei, stai puțin!”

„Ce este?” Paznicul se întoarse să se uite peste umăr.

Mo Ran zâmbi și, foarte natural, întrebă: „Are vreun tribut din acest lot numele de familie Chu?”

Garda era precaut. „De ce întrebi?”

„Întreb pentru domnul Chu de la Sala Vântului Favorabil” – spuse Mo Ran. „Se pare că o rudă îndepărtată a lui a venit recent aici, dar Sala Vântului Favorabil nu l-a găsit. Așa că se întreba dacă ar putea fi aici.”

Așa cum era de așteptat, numele lui Chu Xun avea o anumită greutate în zonă. Paznicul ezită o clipă, apoi arătă spre etajul al doilea. „Sunt trei persoane numite Chu în camerele din interiorul clădirii. Poți să te duci să te uiți.”

Mo Ran zâmbi larg. „Mulțumesc mult pentru informație, Qianbei.”

„Cu plăcere.” Qianbei era prost ca noaptea. „Nicio problemă.”

După ce a lămurit asta, paznicul s-a îndepărtat încet, fredonând o melodie ușoară. A trecut chiar pe lângă colț fără să-și observe adevăratul camarad, cel care trebuia să-i ia locul, legat cu o vrajă și aruncat într-un șanț. Biata fantomă fusese dezbrăcată de armură și lăsată doar în hainele subțiri de pe ea. Oricât ar fi privit în jur, era atât de bine legat și de acoperit, încât nu putea scoate niciun sunet și zăcea acolo, furios și neputincios.

Mo Ran nu avea încredere că Rong Jiu nu va face ceva. Tributurile nealese erau ținute împreună în palatul lateral. Deși afară era doar o barieră și nu era niciun paznic, totuși puteau fi patrule. Având în vedere cât de mult îl ura Rong Jiu, cu siguranță l-ar fi turnat pe Mo Ran dacă ar fi trecut o patrulă. Nu era timp de pierdut; trebuia să acționeze repede.

Mo Ran stătu și așteptă să treacă o patrulă. În clipa în care aceștia ieșiră din câmpul său vizual, se întoarse și se repezi spre etajul al doilea. Garda de la capătul scărilor îl blocă pe Mo Ran cu sulița. „Stai pe loc. Spune ce ai de făcut.”

„Este prima mea zi ca gardian aici, la primul etaj.”

Garda încruntă sprâncenele. „Atunci du-te și păzește primul etaj. Ce cauți aici sus?”

Mo Ran încercă să menționeze din nou numele lui Chu Xun, dar acest paznic nu-l crezu. „Și ce dacă e pentru domnul Chu din Sala Vântului Favorabil?”, răbufni el sever. „Odată ce un suflet intră în acest palat, devine proprietatea celui de-al patrulea rege. Dacă vrea să-și salveze ruda, să se ducă la cel de-al patrulea rege. Nu mă amesteca în treburile lui!”

Mo Ran mormăi încet — tipul ăsta părea puțin mai isteț decât cel de jos. Se prefăcu curajos și încercă din nou. „Nu e ca și cum l-aș lua azi, dar măcar lasă-mă să mă uit să văd dacă e persoana potrivită.”

„E ușor. Dă-mi numele și mă uit eu. Nu e nevoie să te duci tu.”

Mo Ran era extrem de iritat. Își stăpâni furia și spuse: „Chu Wanning. Numele lui este Chu Wanning.”

Soldatul ridicase lista pentru a verifica, dar în clipa în care auzi numele acesta, o lăsă jos.

Mo Ran se îngrijoră imediat. „Ce este? Care este problema?”

„Care e problema?” repetă soldatul cu un rânjet. "Chiar nu-ți cunoști locul, nou-venitule. Al patrulea rege a venit mai devreme să vadă frumusețile și i-a plăcut acest Chu-xianjun. El mai e încă aici doar pentru că nu s-au împlinit cele șapte zile, așa că cele trei suflete ale sale nu sunt unite și nu poate fi dus încă în al patrulea nivel al iadului. Altfel, ar fi fost dat regelui fantomelor chiar în această noapte. Și tu îl vrei? Care crezi că e problema?"

Mo Ran se învinețise la față înainte ca paznicul să termine de vorbit. Se uită fix la el pentru un moment lung. ”Al patrulea rege fantomă îl place?"

”Și?"

„... Nimic. Nu contează, scuze că te-am deranjat.” Mo Ran se întoarse și coborî două trepte cu pași mărunți. Apoi, Jiangui se formă în mâna lui și, înainte ca paznicul să apuce să clipească, Mo Ran se întoarse și îl înfășură strâns în jurul gâtului paznicului cu o străfulgerare roșie strălucitoare. Armele sfinte puteau mutila atât fantomele, cât și zeii. Ultimele impresii ale paznicului au fost frunzele de salcie roșii zburând pe lângă el și nou-venitul strigând furios: „Ce te face să crezi că nu m-aș lupta cu regele fantomă pentru el?” înainte de a-și pierde cunoștința și de a se prăbuși la pământ.

Mo Ran ridică mâinile și aruncă o vrajă pentru a-l lega pe paznic și a-i sigila buzele, apoi îl împinse cu piciorul. Se îndreptă repede spre capătul holului. Cele trei camere de aici adăposteau toate suflete cu numele de familie Chu.

Deși Mo Ran nu era sigur cum, părea să știe în sufletul său încotro să o ia — atât de mult încât, înainte chiar să se oprească să se întrebe ce era această senzație ciudată, mâna lui deja împinsese ușa. Stătea și se uita în a doua cameră, ușor fără suflu de la alergatul atât de repede.

Gâfâia. O șuviță de păr negru ca cerneala îi căzu peste ochi, dar nu-i dădu atenție, ochii lui fiind fixați pe interiorul camerei. Era exact cum spusese Rong Jiu: o cameră mică, de mărimea unei cuști pentru animale, cu pereți cenușii, de culoarea morții. Dar persoana dinăuntru părea atât de caldă, ca o flacără aprinsă în acea întindere rece și albă.

Nu toate tributele erau legate, sau cel puțin Chu Wanning nu era. Poate că, din moment ce al patrulea rege deja pusese ochii pe acesta, gărzile nu îndrăzneau să-l jignească. Pe podea se afla chiar și o piele de animal albă ca zăpada, groasă și moale ca un strat de zăpadă proaspătă în mijlocul iernii. Chu Wanning dormea pe acest covor de blană. Era genul de persoană care, deși părea hotărât și neînfricat, era de fapt puțin neliniștit în adâncul sufletului. Acest lucru se manifesta cel mai clar în somn — dormea întotdeauna ghemuit, strângându-se pentru a părea mai mic. De parcă încerca să se încălzească, dar și de parcă se temea să ocupe prea mult spațiu. Văzut astfel, părea fragil și puțin demn de milă.

Sufletul acesta nu era ca sufletul său uman. Chipul său frumos era curat, fără pete de sânge, iar hainele pe care le purta erau și ele diferite. Era îmbrăcat în mătăsuri roșii vibrante, de culoarea apusului. Hainele erau largi, cu mâneci largi și bogat brodate cu imagini de dragoni încolăciți și fenici în zbor, precum și fluturi aurii dansatori.

Mo Ran se clătină și căzu în genunchi lângă Chu Wanning. Își întinse mâinile tremurânde pentru a-i mângâia fața.

„Wanning…”

Silabele care îi scăpară nu erau Shizun, ci numele cu care Mo Ran îl strigase în ultimele zile ale vieții sale trecute. Acele zile întortocheate de ură și confuzie, gravate în sufletul său. Mo Ran îl ridică pe Chu Wanning în brațe, dar dură ceva timp până când bărbatul somnoros se trezi.

Când Chu Wanning deschise ochii, se trezi în brațele lui Mo Ran. Privirea îngrijorată de pe chipul tânărului, cu trăsături care încă nu se maturizaseră complet, era o expresie pe care nu o mai văzuse niciodată. Încruntă sprâncenele și se gândi că poate era un vis. Așa că, după un moment, suspină și închise din nou ochii.

„Shizun!” îl strigă cineva lângă ureche. De data aceasta nu era Wanning. „Shizun! Shizun!”

Ochii de phoenix ai lui Chu Wanning se deschiseră larg. De data aceasta, deși expresia lui rămase neschimbată, el fu trădat de tremurul imperceptibil al degetelor.

Mo Ran îi apucă mâna și i-o lipi de fața lui, râzând și plângând până când trăsăturile lui frumoase erau într-o stare jalnică. „Shizun”, înghiți un suspin în timp ce îl privea fără să clipească, apoi repetă cuvântul de mai multe ori, de parcă uitase cum să spună altceva. „Shizun…”

Chu Wanning își reveni în sfârșit și se trezi strâns în brațele lui Mo Ran. Simțind inconștient că era nepotrivit, se eliberă și se ridică în șezut, fixându-l pe Mo Ran cu o privire furioasă. Trecură lungi momente în care îl privi pe Mo Ran, fără să scoată un cuvânt.

Apoi, izbucni de furie.

Înainte ca Mo Ran să poată reacționa, Chu Wanning își smulse mâna și îl lovi peste față cu o palmă cu dosul mâinii. „Idiotule!” îl încruntă furios. „Cum ai murit și tu?!”

Mo Ran deschise gura să explice, când văzu, în lumina încețoșată a lunii, că sub toată furia lui, ochii umbriți de genele lungi ale lui Chu Wanning erau triști. Păreau să ascundă o mulțime de emoții, ca și cum nu voia să creadă ceea ce vedeau ochii lui și ca și cum se abținea să plângă, lacrimile urmând să-i curgă la cea mai mică atingere. Când termină de înjurat, își mușcă tare buza inferioară, folosindu-și toată voința pentru a reprima senzația rușinoasă și umilitoare.

Unii făceau mare tam-tam pentru cea mai mică tăietură și se asigurau că toată lumea știe că s-au rănit. Și apoi erau cei care erau prea mândri să spună ceva; care preferau să-și înghită nemulțumirea și suferința – chiar dacă le sfâșia gâtul – decât să scoată un cuvânt. El nu spusese niciodată, așa că Mo Ran nu știa. Dar acum că știa, inima îi era sfâșiată. Voia să-l îmbrățișeze pe Chu Wanning, dar acesta îl împinse. Cu vocea răgușită, îi spuse: „Pleacă naibii de aici”.

Chu Wanning își întoarse fața, ascunzând sub masca de răceală fragilă o mie de straturi de suferință. „Ai curajul să vii să mă vezi după ce ai murit atât de tânăr.”

„Shizun…”

„Ieși afară.” Chu Wanning își întoarse și mai mult fața. „Nu ești discipolul meu. Nu accept pe nimeni atât de inutil încât să moară în floarea vârstei.”

Moarte în floarea vârstei…

Mo Ran era inițial descurajat, dar după ce a fost mustrat atât de sever, a simțit că inima i se umple de căldură, ca și cum ar fi fost izvor de apă de izvor. A ridicat mâna și și-a pus palma pe frunte, apoi a coborât-o pentru a-și acoperi ochii. Apoi, neputându-se abține, a început să râdă, un râs amar, dulce și acru, toate amestecate.

Sunetul ușor al râsului său îl înfurie și mai tare pe Chu Wanning. Își întoarse brusc capul pentru a-l mustra: „De ce râzi, tu...” Într-un acces de furie, trase brațul înapoi pentru a-l lovi din nou pe Mo Ran, dar acesta îi prinse repede mâna.

Tânărul clipi încet cu ochii blânzi. Fără să spună un cuvânt, îi aduse solemn mâna lui Chu Wanning și o apăsă pe pieptul său.

Capitolul 114: Shizun, spune că vrei

BUM, BUM, BUM. O bătaie lentă și constantă a inimii.

Chu Wanning clipi. Surpriza, bucuria, stânjeneala și rușinea îi trecură prin ochi într-o clipă. Dar acesta era, până la urmă, Bătrânul Yuheng: calm și rece ca întotdeauna, extrem de priceput în a-și controla trăsăturile faciale pentru a părea impasibil, ascunzând sub covor acele emoții străine într-o clipă, de parcă cel care tocmai îl mustrase pe Mo Ran cu disperare fusese cu totul altcineva.

„Ce faci aici jos dacă nu ești mort?” Chu Wanning regretă cuvintele imediat ce le rosti. Era evident că Mo Ran venise să-l salveze. Dar Chu Wanning se temea că, dacă Mo Ran ar fi spus asta, inima i s-ar fi oprit. Era atât de emoționat încât uită complet că era deja mort și că nu mai avea inimă.

Dar Mo Ran îl privi fără să spună nimic. Probabil știa că Chu Wanning ar fi fost jenat dacă ar fi spus: Am venit aici pentru tine. Mo Ran se gândi puțin, apoi strânse buzele și coborî pleoapele. "Shizun", întrebă el blând, „poți ghici de ce sunt aici?”

O pauză lungă. „Ai venit să cauți necazuri.”

„De când ți-ai schimbat Shizun numele în «Necazuri»?”, zâmbi Mo Ran. „Trebuia să-mi spui.”

Chu Wanning își retrase brusc mâna, ca și cum ar fi fost înțepat de această nouă blândețe. Răspunse nervos și confuz: „Ce prostii! Ce obrăznicie!”

Mo Ran aflase un secret: furia lui Chu Wanning era o mască. Acest om era atât de stângaci încât purta o mască amenințătoare și stridentă, ascunzând sub ea toată blândețea, fericirea, bucuria, rușinea și tristețea. Ce prost!

Chu Wanning era un prost. Să poarte o astfel de mască toată viața... nu era obositor? Mo Ran era și el un prost. Îi luase două vieți întregi să-și dea seama de asta.

După aceea, atmosfera s-a mai destins puțin. Și acum că Mo Ran găsise toate cele patru suflete ale lui Chu Wanning, renașterea era în sfârșit la îndemână. Mo Ran era în culmea fericirii. El a apucat din nou mâna lui Chu Wanning, strângând-o în timp ce vorbea fără oprire. Mo Ran i-a spus de ce a coborât în lumea de jos și i-a povestit despre Maestrul Huaizui. Când ajungea la anumite părți, trebuia să se oprească și să aștepte ca nodul din gât să se dezlege înainte de a continua cu ochii roșii. Și în toate explicațiile sale, cuvintele care apăreau cel mai des erau „Îmi pare rău”.

Chu Wanning nu știa ce să spună.

Era bun cu ceilalți, dar nu o făcea pentru a obține vreun beneficiu. Dimpotrivă, se temea că aceștia s-ar simți deranjați să primească bunătatea lui sau că i-ar rămâne îndatorați. Adevărul era că se temea să nu ofere inimă caldă și plină de viață cuiva, care apoi să o arunce cu indiferență, lăsând-o să se răcească. Așadar, deși era deschis și direct în toate celelalte privințe, își ascundea întotdeauna faptele bune.

A purtat o mască toată viața. Dar într-o zi, persoana pe care o plăcea i-a întins brusc mâna și i-a smuls furia pictată pe față, lăsându-l ca un crab fără carapace. A rămas înmărmurit, neștiind ce să facă.

În timp ce Chu Wanning privea în gol, Mo Ran a îngenuncheat în fața lui, cu o mână încă strângând mâna lui Chu Wanning, de parcă se temea că va dispărea. Pentru o fracțiune de secundă, gânduri ridicole și rușinoase i-au trecut prin minte lui Chu Wanning. Discipolul său fusese întotdeauna îndrăzneț și arogant, fără pic de bun simț. Faptul că Mo Ran îi luase brusc mâna și îl trata astfel îl făcea să creadă că celălalt pune ceva la cale. Chu Wanning a fost surprins de propriile gânduri, iar fața i s-a întunecat și mai mult. Neștiind ce expresie să afișeze, nu putu face altceva decât să recurgă la detașarea rece care îi era obișnuită. Dar Mo Ran nu punea la cale nimic. Continuă să-i țină mâna, ca și cum ar fi ținut un tezaur pierdut și regăsit. Această persoană pe care o aruncase ca pe un gunoi fără valoare în viața sa anterioară.

„Shizun.” După ce a renunțat la povara urii, Mo Ran a îngenunchiat în fața lui, sincer, respectuos și plin de căldură. „Înainte, eu am greșit. De acum înainte, voi merge la stânga dacă tu spui la stânga, la dreapta dacă spui la dreapta; tot ce vreau este să fii fericit.” Poate că simțea prea multe emoții deodată; ochii îi străluceau de lacrimi în timp ce îi zâmbea. „Așa că întoarce-te cu mine, bine?”

Chu Wanning nu spuse nimic; fața lui era calmă ca apa liniștită, dar inima îi ardea ca un foc.

„Shizun.” Vocea lui Mo Ran era blândă și dulce, cu o notă de tinerețe. Când Mo Ran ura pe cineva, o făcea cu o vehemență nealterată. Dar dacă ținea la cineva, o făcea din toată inima. Așa fusese întotdeauna, nu făcea nimic pe jumătate.

„Vino înapoi cu mine. Spune că vei veni, bine?”

Chu Wanning rămase impasibil. Se uita absent la Mo Ran, parcă pierdut în gânduri.

Mo Ran era îngrijorat că Chu Wanning ar putea fi încă supărat, așa că se forță să zâmbească în ciuda dezamăgirii care îl cuprinsese și încercă din răsputeri să se stăpânească, ca să nu-l facă pe shizun să se simtă incomod. Scutură puțin mâinile unite și îl rugă: „Shizun, poți să dai din cap”.

Niciun răspuns.

Apoi, temându-se că s-ar putea să nu aprobe, Mo Ran se gândi o clipă și adăugă: „O să număr până la trei, bine?”

Tot nimic.

„Dacă nu spui nimic, o să consider că e da, bine?” spuse Mo Ran, neliniștit, dar totuși blând. Se opri, apoi numără încet: „Unu, doi, trei.”

Dar Chu Wanning era ca o persoană expusă prea mult timp la frigul înghețat. Brusc scufundat în apă caldă, nu simțea căldură, ci durere. Nu fusese niciodată dorit, așa că nici nu știa că a fi înghețat era o agonie. Dar acum, că exista cineva care îl prețuia, care îl înconjura cu căldură, era ca și cum în sfârșit avea dreptul să simtă durere. Fiecare centimetru al corpului său era în flăcări, fiecare centimetru al pielii sale era crăpat. Abia acum simțea durerea.

Vârfurile degetelor îi tremurau ușor în palmele lui Mo Ran, care erau acum umede de transpirație.

Cu cât Chu Wanning stătea mai mult în tăcere, cu atât Mo Ran devenea mai neliniștit. Se temea că Chu Wanning își pierduse curajul și nu mai voia să se întoarcă în lumea celor vii. Dar nici nu îndrăznea să se miște, de teamă că Chu Wanning ar fi dispărut și l-ar fi lăsat în urmă dacă ar fi mișcat măcar un deget. Mo Ran zâmbi cald și încercă din nou. „Am numărat prea repede; probabil că nu erai încă pregătit. O să număr din nou: unu, doi, trei.”

Niciun răspuns.

Mo Ran înghiți în sec. Acum tremura, dar se forță să zâmbească și să zâmbească, spunând – practic implorând – „Shizun, m-ai auzit?”

În sfârșit, ochii de phoenix ai lui Chu Wanning păreau să se concentreze, dar erau încă distanți, fixați pe fața lui Mo Ran, cu o expresie imposibil de descifrat.

„O să număr din nou – o să o fac mai încet de data asta, în caz că nu auzi bine”, spuse Mo Ran. „Unu, doi, trei.”

Nimic.

„O să număr pentru ultima oară... Unu, doi, trei.”

„De data asta chiar e ultima oară. Unu, doi, trei...”

Chu Wanning privea cu fața inexpresivă tânărul îngenuncheat la picioarele sale, care număra unu-doi-trei, unu-doi-trei, iar și iar, ca un papagal, de parcă repetând ar fi putut inversa cursul timpului, ar fi putut convinge un copac uscat să înflorească, ar fi putut readuce morții la viață. Discipolul din fața lui număra cu toată puterea, stângaci, încăpățânat, ca și cum ar fi numărat propriile păcate, număra toate bunătățile pe care i le făcuse shizunul său. Număra până când vocea îi tremura și zâmbetul era unul de panică.

„Shizun.” Mo Ran ridică privirea. Ochii îi erau roșii. Dar deja îi făcuse atât de mult rău lui Chu Wanning, până ajunsese în acest punct. Mo Ran nu voia să plângă în fața lui. Nu voia să-i mai cauzeze shizunului său și mai multă durere. Așa că își înghiți lacrimile și zâmbi, păstrându-și tonul ușor și relaxat, ca și cum ar fi negociat. „O să număr din nou. Fii atent la mine, bine?”

Chu Wanning simți că inima îi era străpunsă de această rugăminte. Încercă să-și retragă mâna din strânsoarea lui Mo Ran, de parcă l-ar fi speriat. Dar de data aceasta, Mo Ran îl ținu strâns și refuză să-i dea drumul. Cu o perseverență de câine, tânărul îl privi fix, fără să clipească. Spuse: „Unu, doi...”

În acel moment, se auzi un zgomot de pași rapizi din exterior, însoțit de țipete și înjurături. Chu Wanning ridică brusc capul. Văzu o mare de lumini care se apropia în depărtare, în timp ce o armată vastă de soldați fantomă se apropia, îndreptându-se direct spre locul în care se aflau ei.

Rong Jiu găsise o ocazie să-i toarne, până la urmă.

„Acolo! Sus! Sus!”

„Prindeți hoțul!”

„Cine se crede?”

Oriunde se uita, era haos tumultuos, frenetic, umbrele fantomatice și torțele se mișcau ca un val care venea să-i devoreze, să-i distrugă, să-i arunce în Iadul Infinit pentru eternitate.

Dar Mo Ran nici măcar nu s-a întors. În acel moment, ținând mâna lui Chu Wanning, se simțea în pace. Chu Wanning nu era iubitul lui, dar era persoana pe care o iubea, cineva pe care îl respecta mai presus de toate, cineva care îl iubea și îl trata bine. Privindu-l, Mo Ran simți o liniște cuprinzându-i inima.

„Ți-ai pierdut mințile?!” șuieră Chu Wanning. „Ce mai faci încă pe podea?” Își întoarse mâna pentru a-l apuca pe Mo Ran și îl trase în sus în timp ce vorbea. Ochii lui străluceau în lumina torțelor nenumărate, arătând exact ca în timpul vieții. Chu Wanning se încruntă și spuse brusc: „Să mergem odată!”

Mo Ran părea surprins. „Vii și tu?”

Acum Chu Wanning era cu adevărat furios. „Cine altcineva?!”

Tremurând, Mo Ran închise ochii. Apoi îi deschise din nou și zâmbi. Era un zâmbet strălucitor, lacrimile adunându-se în ochii lui ca niște flori frumoase, pline de rouă. În sfârșit, în sfârșit, expiră aerul pe care îl ținea în piept și îi strânse mâinile cu putere. Degetele se împletiră. Își lipi fruntea de cea a lui Chu Wanning și șopti încet, cu sinceritate: „Trei”.

„Cum adică trei?! Grăbește-te!”

Marea de fantome din afară se apropia. Mo Ran se întoarse în sfârșit să se uite și scoase un sunet oarecum panicat când văzu hoarda apropiindu-se. „Shizun, ridică o barieră să-i ții la distanță un minut, cât timp te duc în felinarul de chemare a sufletelor!”

„Nu pot.”

„Ce?!” Mo Ran era uluit.

Expresia calmă și stăpânită a lui Chu Wanning era puțin agitată. El și-a ascuns repede stânjeneala cu iritare: „Chiar crezi că aș fi prins în această cușcă stupidă dacă aș mai avea puterile mele?!”

Mo Ran nu avea cuvinte. Bine, atunci — ceea ce lipsea din sufletul acesta era cultivarea.

Trebuia să recite vraja fără întrerupere pentru a atrage un suflet în felinar. Nu ar fi durat mult, dar cu siguranță ar fi durat mai mult decât aveau la dispoziție. Mo Ran nu putea decât să-l apuce pe Chu Wanning și să fugă.

Chu Wanning își pierduse cultivarea, dar încă mai avea abilitățile sale marțiale. Ținea ușor pasul cu Mo Ran. Cei doi se retrăgeau în grabă, urmăriți de un torent de soldați fantomă. Când ajunseră la ușa sălii principale, Chu Wanning întrebă: „Unde mergem?”

„Nu știu.”

Chu Wanning rămase fără cuvinte.

Dar Mo Ran arătă spre zidurile înalte ale palatului, neînfrânat. „Să urcăm acolo și să vedem ce se întâmplă.”

Din fericire, Chu Wanning avea o bază solidă în qinggong și nu avea nicio problemă să sară pe pereți chiar și fără ajutorul cultivării sale. A aterizat grațios pe streșini, apoi s-a uitat în jos pentru a vedea roiurile de fantome furioase care se apropiau urlând. „Invocă Jiangui!”

Mo Ran făcu cum i se spuse. O fâșie strălucitoare de culoare stacojie apăru cu o mișcare a palmelor și țâșni ca un șarpe șuierător, frunzele sale de salcie vibrând și foșnind în timp ce arma sacră se așeză în spirală la picioarele lui.

„Canalizează-ți energia spirituală prin Wuli, prin Quchi, și concentreaz-o pe Shangyang, apoi lovește în jos.”

Mo Ran ridică brațul pentru a lovi.

Chu Wanning își aminti brusc ceva și adăugă: „Nu prea multă energie spirituală.”

Mo Ran ezită, dar era prea târziu să se retragă. În clipa în care aruncă biciul, un foc exploziv țâșni din șarpele șuierător cu un bum, ca un dragon care scuipă foc și urlă de furie în timp ce tăia morții care se îngrămădeau. Infernul furios aprinse întregul coridor, flăcările mișcând chiar și stelele, iar fumul se ridică deasupra norilor. Zeci de soldați din avangardă fură arși până la cenușă într-o clipă. Nici măcar pereții și copacii nu au fost cruțați.

Chu Wanning și Mo Ran au privit în tăcere ruinele pentru un moment lung.

„Nu ți-am spus să nu folosești prea multă energie spirituală?!” îl certă Chu Wanning încruntat.

„Când ai spus asta, eu deja eram...” Își aminti brusc că se hotărâse să fie respectuos și să nu-i răspundă shizunului său. Mo Ran își închise gura, renunțând la proteste, și spuse în schimb, puțin nemulțumit: „Shizun, ai dreptate să mă cerți.”

„Las-o baltă.” Chu Wanning își flutură mâneca. „Am spus-o puțin cam târziu.”

Mo Ran rămase surprins – deci tot ce trebuia să facă shizunul său pentru a ceda era ca Mo Ran să-și asume vina? Clipi și nu se putu abține să nu izbucnească în râs.

Chu Wanning îl privi cu severitate. „Ce e așa de amuzant? Mișcă-te.”

Capitolul 115: Shizun este deja căsătorit

„Da, să mergem, să mergem”, răspunse Mo Ran. O expresie îngrijorată îi apăru pe chip când îi veni ceva în minte. „Shizun, tocmai am ucis atât de mulți soldați fantomă. Probabil că lumea de dincolo nu ne va lăsa să scăpăm așa ușor.”

„Nu-i nimic”, spuse Chu Wanning. „Tehnica asta nu distruge iremediabil sufletul adversarului, ci doar îl sfărâmă. Soldații ăia se vor reface în una sau două zile.”

Mo Ran se uită în jos. Într-adevăr, fărâme de suflete ca niște licurici strălucitori pluteau în jurul rămășițelor carbonizate și fumegânde. Dar înainte să apuce să cerceteze mai amănunțit, simți că Chu Wanning îl trage de mână. „Fugi!”

Un alt val de soldați furioși se năpusti din spatele zidurilor prăbușite, ca o hoardă de fiare sălbatice. Chu Wanning și Mo Ran alergau pe acoperișurile din țiglă. În timp ce alergau, Mo Ran întrebă: „Shizun, dacă nu mor cu adevărat, nu vom ofensa prea mult lumea de dincolo. De ce nu mă lași să folosesc mai multă energie spirituală și să-i înving pe toți?”

„De ce nu încerci să o folosești din nou?”, întrebă Chu Wanning sarcastic.

Mo Ran era nedumerit, dar încercă totuși. Spre surprinderea lui, tot ce ieși din biciul său de data aceasta fu un firicel de fum. Jiangui părea teribil de epuizată; nu mai avea nimic din puterea impresionantă de a înghiți soarele și de a zdrobi munții de acum câteva minute.

„Cu cât folosești mai multă energie spirituală, cu atât durează mai mult să-ți revii”, îi explică Chu Wanning. „Așa că nu exagera. Ai înțeles?”

„Da.” Mo Ran se opri. „Shizun. Tocmai mi-am amintit ceva. Vrei să ghicești ce?”

„Ce?”

„Mi-am amintit de atunci, la Izvoarele Florilor de Piersic, în iluzie, când m-ai învățat să folosesc vița de salcie exact așa. Erai foarte mic pe atunci.” Mo Ran zâmbi larg și ridică mâna, cu palma în jos. „Nici măcar nu ajungeai la talia mea.”

Chu Wanning se împiedică.

„Ai grijă!”

„Pleacă de aici.” Dacă Chu Wanning ar mai fi fost în viață, urechile lui ar fi fost roșii acum. „Te compari cu Xia Sini?” îl mustră el, rușinat și furios. „De ce nu te iei de cineva de mărimea ta, ca mine?”

Mo Ran zâmbi, refuzând să muște momeala. Acum era mai înalt, nu mai era vizibil mai scund decât Chu Wanning, așa cum era în Cetatea Fluturilor. Dar era încă la fel de înalt ca el. Aruncă o privire pe furiș către shizunul său și își notă mental să compare înălțimile lor peste câțiva ani, odată ce corpul său tânăr își va fi terminat creșterea.

În timp ce aici, Împăratul Taxian-jun punea la cale un complot, acolo, Yuheng din Cerul Nopții se lupta cu niște sentimente destul de complicate. Era destul de sigur că Mo Ran știa că el era Xia Sini, dar să-l audă spunând-o cu voce tare era totuși o experiență umilitoare pentru fața subțire a lui Chu Wanning.

La urma urmei... el îl privise pe Mo Ran și îi spusese shige.

Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât se simțea mai umilit și mai furios. Chu Wanning alerga din ce în ce mai repede, până când Mo Ran a trebuit să se grăbească să-l ajungă.

Mo Ran bănuia ce se petrecea în mintea shizunului său, așa că îl lăsă să fugă înainte și rămase la jumătate de pas în urma lui. În timp ce fugeau de urmăritori, cu vântul bătându-le în față, Mo Ran îl privea pe bărbatul din fața lui. Era la doar o aruncătură de băț, roba lui roșie fluturând ca frunzele de arțar sau norii de cenușă la apus, presărată cu fluturi brodați cu aur care străluceau, parcă vii. Mo Ran fu cuprins de un sentiment de satisfacție dulce-amăruie. În acel moment, era recunoscător. Recunoscător că încă îl putea vedea pe Chu Wanning, recunoscător că putea primi îndrumarea lui ca înainte. Și în câțiva ani, dacă totul mergea bine, putea să-și plece capul cu un zâmbet și să-l tachineze: „Discipolul tău a venit să se compare cu tine, Shizun. Discipolul tău va sta chiar aici – Shizun, poți să te ridici în vârful picioarelor dacă vrei.”

Inima îi era caldă. Cerurile erau cu adevărat blânde cu el. Nu tuturor li se oferea șansa de a-și repara greșelile, și nu toți puteau ierta și uita după ce fuseseră răniți. Shizunul său era atât de cald sub exteriorul rece, dar îi luase atât de mult timp să vadă asta.

Au respins încă două valuri de urmăritori. Poarta principală a palatului era acum la vedere.

Privind înapoi, Mo Ran văzu că soldații care îi urmăreau rămăseseră în urmă; nu aveau cum să-i ajungă. Mo Ran oftă ușurat, dar nici nu apucă să termine de expirat când un tunet puternic răsună în fața lor.

O lectică uriașă se materializă în mijlocul unei furtuni de fulgere aprinse, purtată cu siguranță pe umerii a opt bărbați musculoși care îngenuncheaseră pe pământ. Un bărbat stătea întins leneș în lectică, corpul său gras fiind învelit în blănuri albe ca zăpada, iar părul său lung îi cădea liber pe umeri. Avea o frumusețe în fiecare braț; una îi masa umerii, iar cealaltă îi hrănea cu cireșe.

A mestecat și a înghițit fructul, consumându-l în loc să-l guste doar. Acest bărbat cu burtă mare era poate un spirit, dar își cultivase o formă fizică.

Bărbatul își lingea buzele și apucă una dintre frumuseți de bărbie. Îi dădu un sărut umed pe fața aceea frumoasă, apoi ridică încet privirea spre Chu Wanning și Mo Ran cu un rânjet. „Oare vreun hoț încearcă să fure micuțul iubit al regelui? Ei bine, asta nu se poate.” Se uită leneș la Mo Ran. „Ești un cultivator destul de îndrăzneț, nu-i așa?”

Fața lui Chu Wanning era atât de palidă încât era aproape albastră, iar expresia lui era teribil de acră. Să fie numit „micuțul iubit” de această fantomă libidinoasă chiar în fața lui Mo Ran... Dacă ar mai fi avut puterile sale, Tianwen l-ar fi transformat pe acest ticălos în pastă până acum.

Expresia lui Mo Ran nu era cu mult mai bună. Dar era dureros de conștient că, la nivelul său actual de cultivare, nu putea să-l protejeze pe Chu Wanning în timp ce se confrunta cu regele fantomă.

Așadar, nu putea decât să încerce diplomația. Făcu un pas înainte și își acoperi pumnul cu o mână, în semn de respect. „Lordule, îmi cer scuze sincere pentru pagubele aduse palatului tău, dar voi lua această persoană.”

„Oho, și asta depinde de tine acum, nu-i așa?” Al patrulea rege fantomă zâmbi. "Ce crezi că poartă acolo? Îți spun eu: este o rochie de mireasă fantomă. Cu alte cuvinte, roba ceremonială a lumii de dincolo. Acum că este îmbrăcat în roba mea, îmi aparține. Nu va putea să pună piciorul în afara porților acestui palat. Nu trebuie să mă crezi pe cuvânt. Încearcă." Se opri, apoi adăugă: ”Dacă îl scoți cu forța, energia spirituală din acele veșminte îți va zdrobi sufletul la poartă. Să nu spui că nu te-am avertizat."

Acum Mo Ran înțelegea de ce Chu Wanning nu fusese reținut, în ciuda afirmației lui Rong Jiu că toți cei din palatul principal erau legați. Deci aceste robe roșii pe care le purta... Mo Ran strânse pumnii. „O să mă revanșez pentru că îl iau, desigur. Orice dorești, Lordule, voi face tot posibilul să-ți ofer.”

„Doresc doar frumuseți, nu genul blând și ascultător; acestea au devenit destul de plictisitoare în ultima vreme. Îmi place exact genul care stă lângă tine, rece și distant. Așa are mai multă savoare.”

Mo Ran și Chu Wanning amândoi am tăcut, complet fără cuvinte.

Intrigat de expresia de pe fețele lor, al patrulea rege se ridică fără grabă și spuse: „Sincer să fiu, este pentru prima dată în toți anii mei petrecuți în lumea de dincolo când cineva a dat buzna în palatul meu pentru a face atâta haos. Sunt destul de curios – cine ești tu pentru el?”

„El este shizunul meu”, răspunse Mo Ran.

„Oh, doar atât?” Regele fantomă întinse mâinile și ridică din umeri, zâmbind amuzat. „Și eu care credeam că există un fel de legătură de viață și de moarte.”

După un moment lung, Mo Ran încercă din nou. „Ce rost are să-l ții împotriva voinței lui dacă el nu te place?”

Regele fantomă făcu un gest leneș cu mâna. „Copil prost, nu contează dacă mă place sau nu. Vreau trupul lui, nu inima lui.”

Mo Ran nu știa ce să răspundă.

„Și în plus”, continuă regele fantomă zâmbind sarcastic, „și ce dacă nu mă place? Nu e ca și cum te-ar plăcea pe tine. Dacă voi doi ați fi fost deja căsătoriți, ar fi fost altceva. Acest rege adoră frumusețile, dar nu mă interesează marfa la mâna a doua. Ce păcat că e doar shizunul tău.”

Mo Ran rămase inițial uimit. Apoi, zâmbi brusc. „Lordule, vorbești serios?”

„Sunt stăpânul celui de-al patrulea nivel al iadului. De ce aș irosi respirația mințind o fantomă mică și neînsemnată ca tine?”

„Atunci lasă-mă să te întreb: dacă shizunul meu ar fi fost într-adevăr căsătorit, atunci roba ceremonială ar fi avut vreun efect?”

„Bineînțeles că nu. Nu m-a interesat niciodată sămă joc cu soții altora.” Al patrulea rege fantomă încruntă sprâncenele. „De ce întrebi? Este shizunul tău deja căsătorit?”

Chu Wanning ținea la reputația sa. „Nu.”

Mo Ran nu ținea. „Da.”

Al Patrulea Rege Fantomă îi privi în tăcere.

Înainte ca Chu Wanning să mai poată spune un cuvânt, Mo Ran îl apucă de mână și începu să-l tragă spre poartă. Se uită peste umăr la al patrulea rege fantomă în timp ce mergea. "Nu-l băga în seamă, Lordule, Shizun a avut întotdeauna o memorie groaznică. Oricum, așa cum ai spus, roba ceremonială nu va avea niciun efect dacă el este deja căsătorit, așa că să nu pierdem timpul cu discuții; o să-l duc afară. Dacă ieșim fără incidente, te rog să ne lași să plecăm. Dacă am mințit, voi primi ceea ce merit."

„Mo Ran, ai înnebunit?” protestă Chu Wanning. „A fost doar o prefăcătorie în Cetatea Fluturilor, nu se pune...”

„Ba da, se pune”, spuse Mo Ran cu încredere, fără niciun pic de îndoială. „Am băut vinul și ne-am închinat, cu strămoșii deasupra și pământul dedesubt. De ce nu s-ar pune?”

„Mo Ran...!”

După mii de ani plictisitori și monotoni petrecuți în lumea de dincolo, regele fantomelor era încântat să asiste la o astfel de ceartă. Se așeză în scaun, sprijinindu-și obrazul într-o mână, pentru a urmări cu interes, apoi îi dădu o palmă ușoară pe coapsă frumoasei de lângă el, pentru ca aceasta să-i mai dea niște fructe confiate. „Sigur, dă-i drumul”, spuse el, mestecând. "Dacă ieși teafăr, nu te voi reține. Dacă mori, e vina ta."

”Mulțumesc mult", spuse Mo Ran.

Bariera de deasupra porții principale a palatului pâlpâia cu o lumină violetă slabă. Era clar menită să țină sufletele înăuntru. Cu cât Chu Wanning se apropia mai mult de barieră, cu atât devenea mai reticent. Nu se putea ca o căsătorie fantomatică făcută în grabă să conteze...

Dar chiar în acel moment, Mo Ran se aplecă spre el și îi șopti: „Nu-ți face griji, Shizun, căsătoria noastră este absolut valabilă”.

„Cum adică valabilă?!”

„Ascultă-mă măcar o dată. Știu ce fac”. Îi împletise degetele și îi strânse mâna, deși palma lui era transpirată. „Și chiar dacă norocul nu este de partea noastră, eu voi fi aici, alături de tine, Shizun”.

Chu Wanning tresări. Deschise larg ochii de phoenix, privindu-l pe Mo Ran cu uimire, ca și cum l-ar fi văzut pentru prima dată. Mo Ran îi zâmbi larg, cu gropițele adânci și calde. „Îți datorez atât de multe, Shizun. De data asta, nu te voi abandona.”

Chu Wanning rămase tăcut pentru un lung moment. Murmură încet: „De ce faci toate astea?”

„Dar tu, Shizun? De ce ai făcut toate astea?”

Chu Wanning coborî pleoapele. Apoi oftă încet și încetă să se mai opună. Cei doi stăteau mână în mână în fața barierei purpurii care trosnea, în timp ce o mulțime de fantome se adunau în spatele lor pentru a urmări spectacolul.

„Ești pregătit?"

”Da."

Niciunul dintre ei nu știa cine a strâns primul mâna, strângând atât de tare, înghețat de frig peste căldura arzătoare, umed înfășurat în jurul pielii uscate, albă ca grâul.

Infernul înflăcărat și tunetul barieră răsunau în fața lor. Era ca un potop uriaș, o cascadă gigantică. Au pășit înăuntru aproape în același timp, iar valul de fulgere înflăcărate s-a năpustit asupra lor. S-au prăbușit cu o forță care putea înghiți munți și rupe râuri, amenințând să rupă în două acest cuplu atât de îndrăzneț încât să pășească în afara porții vieții și a morții. În clipa următoare, îi va sfâșia în bucăți, îi va arde până la cenușă.

Acest curent puternic a strălucit cu o lumină atât de orbitoare încât era aproape albă. Era la o fracțiune de secundă distanță de a-i lovi. Mo Ran se hotărâse să-și respecte și să-și iubească shizunul, să nu-l mai nesocotească niciodată, cu atât mai puțin să-l pângărească cu gânduri nepotrivite. Dar în acel moment, în acea respirație nesigură între viață și moarte, își întoarse capul, dorind să arunce o ultimă privire la chipul lui Chu Wanning.

Doar pentru a vedea, în mijlocul ploii de scântei care cădea în jurul lor, privirea lui Chu Wanning îndreptată și asupra lui. Ochii aceia de phoenix fuseseră uneori feroce, hotărâți, îndurerați, plini de resentimente, îndurători... dar în acest moment, aveau o liniște înainte de sfârșit.

Și — nu era sigur dacă era doar imaginația lui — o afecțiune profundă.

Mo Ran nu mai văzuse niciodată o astfel de privire în ochii lui Chu Wanning. În mintea lui se auzea un zgomot puternic, ca și cum nenumărate cetăți se prăbușeau, iar pieptul îi era inundat de o afecțiune arzătoare, care izbucnea dintr-un strat gros de pământ negru ca funinginea. Nu avea timp să se gândească la ce fel de sentiment putea fi acesta, copleșit de căldura arzătoare din inimă și de sângele care îi fierbea în vene.

Între fulgerele și tunetele zgomotoase, el întinse mâna fără să se gândească și îl trase pe Chu Wanning într-o îmbrățișare strânsă. Bătăile frenetice ale inimii împotriva sufletului tremurător. Piept la piept.

Adevărul era că, înainte ca Mo Ran să coboare în lumea celor morți, gândul de a muri împreună cu Chu Wanning nu îi trecuse niciodată prin minte. Întotdeauna crezuse că persoana pe care o iubea era Shi Mei, așa că, dacă ar fi murit împreună cu cineva, ar fi fost cu Shi Mei. Dar când s-a confruntat cu perspectiva morții, l-a tras instinctiv pe Chu Wanning în brațe, ca și cum ar fi încercat să-i contopească trupul cu al său, să-i ascundă sufletul în al său.

Chu Wanning. Sunt cu tine. Eu...

„Aiya, cine ar fi crezut? Voi doi chiar sunteți iubiți nefericiți.” O voce amuzată se auzi leneș. „Oare acest rege a greșit fantoma? Acest xianjun chiar este căsătorit?”

Mo Ran deschise brusc ochii. În timp ce nu se uita, fulgerele și tunetele care cu câteva clipe înainte păreau hotărâte să-i facă bucăți se transformaseră în nenumărate păpădii, dansând ușor în jurul lor ca un nor de fulgi de zăpadă.

Al patrulea rege fantomă stătea zâmbind și aplauda lent și relaxat din lectica sa, lângă poarta palatului. „Au trecut sute de ani monotoni. A fost un spectacol pe cinste.”

Mo Ran era încă stupefiat. Se uită amețit spre al patrulea rege fantomă, apoi se întoarse să privească persoana din brațele sale. Își dădu seama brusc că era nepotrivit să-și țină shizunul în felul acesta și își retrase repede mâinile. Chu Wanning părea, de asemenea, să se trezească la realitate și își întoarse fața, cu o expresie imposibil de descifrat, în timp ce își îndrepta roba într-un tăcere rigidă.

Mo Ran ridică capul spre al Patrulea Rege Fantomă. „Vezi, Lordule?” întrebă el, încercând să ușureze stânjeneala. „Nu am mințit, nu-i așa?”

„Cu siguranță nu.” Al Patrulea Rege Fantomă scutură din cap, iar colțurile buzelor i se curbară într-un zâmbet abia schițat. „Aici nu e decât monotonie zi de zi; au trecut mulți ani de când nu m-am mai distrat așa. Foarte bine, vă las să plecați, măcar ca mulțumire pentru spectacol. Nu duc lipsă de frumuseți. Nu voi duce dorul unui suflet deja căsătorit.”

Mo Ran era încântat. Se gândea că acest al patrulea rege fantomă era mult mai mărinimos decât al nouălea rege fantomă pe care îl întâlnise Chu Xun. Sigur, era un pervers, dar cel puțin își ținea cuvântul și avea un aer maiestuos. Se întoarse să plece cu Chu Wanning în urma lui.

În acel moment, norii de deasupra se risipiră, iar lumina lunii străluci asupra lui Mo Ran, aruncând o umbră întunecată și tăcută la picioarele lui.

Al patrulea rege fantomă nu reacționă imediat. Rămase zâmbind, destul de mulțumit de distracția rară de care se bucurase. Se întoarse și îi făcu semn frumuseții de lângă el să-i dea un strugure. Frumoasa a curățat fructul de pielea sa violet închis și a dus pulpa suculentă și translucidă la buzele celui de-al patrulea rege fantomă. Acesta era pe punctul de a deschide gura când și-a dat seama că ceva nu era în regulă și și-a întors brusc capul. „Stai!” a răcnit el.

Se uită fix la umbră. Privirea lui se ridică încet, centimetru cu centimetru, până se opri pe fața lui Mo Ran. După un moment lung, spuse: „De ce nu te uiți la ce e pe jos?”

Privind în jos, Mo Ran descoperise cu groază că o umbră neclară se lipise de picioarele lui.

Expresia relaxată și capricioasă a celui de-al patrulea rege fantomă dispăru imediat, iar ochii lui lungi și înguști se strânseră și mai mult, sclipind cu lăcomia unui vultur gata să se năpustească asupra prăzii. „Și cum anume a reușit o persoană vie ca tine să se strecoare în iad?”

Capitolul 116: Shizun îl întâlnește pe Rong Jiu

Imediat ce Chu Wanning a zărit lumina adunându-se în mâna regelui fantomă, l-a împins cu putere pe Mo Ran și a strigat: „Fugi!”

Nu era nevoie să-i mai spună o dată. Mo Ran îl apucă pe Chu Wanning de braț și cei doi fugiră spre porțile palatului, sărind și zburând prin aer. „La naiba, vraja Maestrului Huaizui e prea neglijentă!” înjură Mo Ran în timp ce fugeau. „Cum a putut să mă lase cu o umbră – bineînțeles că oamenii o să mă vadă!”

Din nu știu ce motiv, chiar dacă discipolul său îl defăima pe propriul său maestru chiar în fața lui, Chu Wanning nu a reacționat. I-a aruncat doar o privire lui Mo Ran, de parcă ar fi vrut să spună ceva, dar în final, niciun cuvânt nu i-a ieșit din gură.

„Încercați să scăpați?” a pufnit al patrulea rege fantomă. „De parcă v-aș lăsa să scăpați așa ușor.”

Chu Wanning și Mo Ran erau experți în qinggong. Când au văzut că porțile palatului erau pe punctul de a se închide complet, au sărit de pe zid și au încercat să sară peste ele. Dar în același moment, al patrulea rege fantomă a invocat fulgerul în palma sa. Cu o mișcare a mâinii, tunetul a răsunat și fulgerul a lovit porțile palatului. Într-o clipită, zidurile palatului, care aveau doar trei metri înălțime, s-au înălțat spre cer, extinzându-se atât de mult încât păreau că vor atinge cerul. Porțile palatului continuau să se închidă rapid — erau blocate din toate părțile.

Mo Ran înjură încet și îl târî pe Chu Wanning după el, în timp ce se îndreptau în altă direcție. Dacă nu puteau ieși prin porțile palatului, se vor ascunde pentru moment. Cel mai important era să evite să fie capturați de al patrulea rege fantomă.

Această mișcare i-a salvat. Fiecare rege al tărâmului fantomelor avea propriile sale puncte forte și propriile sale defecte. Deși al patrulea rege fantomă era un vrăjitor puternic, mileniile de desfrâu și indulgență îi lăsaseră condiția fizică mult inferioară celorlalți. Nu numai că nu putea alerga un kilometru, dar după doar cincizeci de pași rămânea fără suflare. Al patrulea rege fantomă trândăvise mii de ani, ținând cu dinții de principiul de a nu sta în picioare dacă putea sta jos și de a nu sta jos dacă putea sta culcat. După atâta timp, se neglijase atât de mult încât qinggong-ul său era în stare deplorabilă.

Indignarea lui creștea pe măsură ce îi privea pe Chu Wanning și Mo Ran dispărând în depărtare. Din nefericire pentru el, înclinația celui de-al patrulea rege fantomă de a răpi frumusețile din domeniile celorlalți regi însemna că relația lui cu cei opt omologi ai săi era destul de tensionată. Chiar și într-o situație ca aceasta, era reticent să ceară ajutorul celorlalți regi pentru a-i captura pe fugari.

„Deci puteți fugi repede, și ce dacă! Poate că acest rege are proporții generoase, dar tot nu puteți scăpa din mâinile mele!” Al patrulea rege fantomă își frecă burta, furios și nemulțumit. Se întoarse și văzu cei opt bărbați loiali care îl căraseră pe umeri stând acolo ca statuile și deveni și mai nemulțumit. „Ce stați acolo? Picioarele acestui rege sunt prețioase, nu sunt făcute pentru a alerga – ce vă oprește?”

Gărzile au schimbat priviri. Se spunea că acest al patrulea rege fantomă fusese odată un bărbat zvelt și chipeș. Dar, pentru că fusese privat de plăcerile muritoare prea mult timp, de îndată ce și-a cultivat trupul fizic, l-a distrus cu excese de mâncare și băutură. Mânca stând jos, mânca mergând, mânca culcat, mânca ghemuit. Chiar și în momentele cele mai agitate din iad, când trebuia să trimită apeluri și abia avea timp să scrie, tot avea nevoie de servitori la stânga și la dreapta, nu pentru a netezi hârtiile sau a măcina cerneala, ci pentru a-i tăia fructe proaspete și a-l hrăni cu prăjituri.

Astfel, o frumusețe rafinată și fără egal s-a îndopat cu forța până a devenit un porc. Deși avea o constituție excelentă și nu se îngrășa prea mult, indiferent cât mânca, aspectul său se schimbase totuși. După aceea, al patrulea rege fantomă a ordonat ca toate oglinzile din al doilea palat să fie aruncate și a început să deteste cuvintele „gras” și „obez”. Se zvonea că odată fusese o servitoare drăguță care îi cânta, dar primele versuri ale cântecului erau: „O, lună, lună pe cer, rotundă și plină, rotundă și...”

Înainte ca ultimul cuvânt să-i iasă din gură, al patrulea rege fantomă o aruncase deja în aer cu o lovitură în piept. „Rotundă?!” urlă el. „Cum îndrăznești să-l numești pe acest rege gras! Credeai că ești deșteaptă?! Ce îndrăzneală!”

De aceea, chiar dacă aceste fantome erau puternice și rezistente, nu îndrăzneau să-i urmărească pe Chu Wanning și Mo Ran. Fiecare dintre ei s-a înclinat adânc și l-a lăsat pe al patrulea rege fantomă să se plângă și să-și descarce furia. În cele din urmă, unul mai isteț decât restul a luat cuvântul: „Regele meu este atât de agil; cum am putea noi să prindem oameni pe care nici regele meu nu-i poate urmări?”

Abia atunci al patrulea rege fantomă a răsuflat și a renunțat complet la urmărire. S-a întors către subordonații săi. „Mn, e adevărat... E bine că sunteți conștienți de voi înșivă. Foarte bine, lăsați-o baltă. Transmiteți porunca regelui: toate ușile celui de-al doilea palat trebuie închise, iar zidurile palatului acoperite cu vrăji de sigilare. Nici măcar o muscă nu trebuie să scape.”

A plesnit din limbă, apoi a scuipat semințele de struguri pe care le ținea în gură. „Aș vrea să văd cât de departe cred că pot ajunge cei doi”, mormăi el cu voce sumbră.

Mo Ran și Chu Wanning erau amândoi agili, iar interiorul palatului era plin de cotituri și răsucituri. Nu le-a luat mult să scape de fantomele care îi urmăreau. Cei doi s-au ascuns într-o alee întunecată și îngustă. Chu Wanning era o fantomă; indiferent cât de mult alergau, el nu obosea. Mo Ran, însă, era din carne și oase și se sprijinea de perete, gâfâind.

Chu Wanning se uită după colț. „A închis complet palatul”, observă el cu o expresie sumbră.

Mo Ran încă își trăgea respirația și doar făcu un semn cu mâna. „E în regulă, Shizun. Intră în felinarul care cheamă sufletele, apoi ne putem întoarce direct în tărâmul muritorilor. Nu are cum să ne oprească.”

Chu Wanning dădu din cap în semn de aprobare. Din nu ştia ce motiv, îngrijorarea încă îi umbrea sprâncenele. Mo Ran nu observă. Scoase felinarul care chema sufletele şi recită încet vraja. Lumina aurie pâlpâi de câteva ori, apoi se stinse. Sufletul pământesc al lui Chu Wanning încă stătea în faţa lui, nemişcat.

„Ce se întâmplă?” Mo Ran era şocat. „De ce nu funcţionează?”

Ridurile dintre sprâncenele lui Chu Wanning se adânciră și el suspină. „Așa mă gândeam și eu. Vraja de eliberare nu va funcționa aici. Probabil că va trebui să părăsim palatul înainte de a putea folosi vraja pentru a ne întoarce în lumea muritorilor.”

Auzind asta, Mo Ran își mușcă buza și o expresie încăpățânată îi apăru în ochi. După un moment, spuse cu voce răgușită: „Te voi scoate de aici, orice ar fi.”

Chu Wanning îi aruncă o privire. „Trebuie să ne grăbim. Complexul palatului este imens, așa că ar trebui să fie dificil pentru fantomele servitoare să ne găsească, dar aici nu este nici mâncare, nici apă. Eu voi fi bine, dar tu nu vei rezista mult.”

Mo Ran zâmbi. „Nu am mâncat prea mult când eram mic. Sunt obișnuit.”

Cei doi își reveniră pentru o clipă, așteptând momentul potrivit în timp ce împrejurimile se linișteau. În cele din urmă, se furișară afară de pe alee. Lumina rece și tremurătoare a lunii cădea peste siluetele lor, una cu umbră, cealaltă fără, în timp ce mergeau unul lângă altul pe strada lungă și pustie, pavată cu pietre albastre.

„Shizun”, spuse Mo Ran.

Chu Wanning așteptă în tăcere să continue.

„Te-am jignit mai devreme, la poartă. Îmi pare rău.”

Chu Wanning părea luat prin surprindere. Apoi ochii lui se coborâră, genele lungi ascunzându-i privirea. „Nu-i nimic.”

„Datorită circumstanțelor, cuvintele mele au fost... și jignitoare. Îmi pare rău și pentru asta.”

Chu Wanning ascultă fără să răspundă.

„A fost, de asemenea, extrem de nepotrivit din partea mea să spun că ești deja căsătorit. Îmi pare rău din nou.”

Chu Wanning se opri din mers. „Cât timp o să mai spui îmi pare rău?”, îl apostrofa el, cu voce rece. „Nu știi să spui altceva?!”

„Altceva?” Inima lui Mo Ran începu să bată cu putere. Se gândi intens pentru o clipă, apoi, foarte atent, încercă să schimbe formularea. „Atunci... îmi cer scuze?”

Chu Wanning își scutură mânecile și plecă fără să spună un cuvânt.

Bietul Mo Ran habar n-avea ce spusese de-l nemulțumise pe shizunul său. Pe de o parte, se temea că îl iritase și mai tare; pe de altă parte, se temea că, dacă continua, Chu Wanning se va înfuria și mai tare. Rămase pe loc și se scărpină pe cap, apoi îl urmă ascultător.

„Shizun.”

„Mn?”

În timp ce se grăbea să-l ajungă, Mo Ran întrebă, fără să se poată abține: „Ai trăit vreodată... vreun eveniment karmic?”

Chu Wanning se opri și se întoarse spre el. „Ce vrei să spui?”

„Am găsit un alt suflet pământesc al tău în lumea de dincolo, ceea ce înseamnă că ai o bucată de suflet în plus față de ceilalți... Mai devreme, l-am întâlnit pe Chu Xun la Sala Vântului Favorabil și l-am întrebat despre asta. El a spus că sufletul în plus probabil nu era al tău inițial.” Mo Ran continuă, ezitant: "Dar, incluzând corpul tău din lumea muritorilor, am văzut cu siguranță patru Shizuni. Așa că mă întrebam... dacă ai format vreo legătură de destin în trecut..."

Chu Wanning rămase tăcut pentru o vreme. O lumină îi străluci adânc în ochi, ca și cum i-ar fi venit o idee. Dar apoi îi închise și spuse: „Nu cred”. Se opri, apoi, nesigur și puțin confuz, întrebă: „Chiar am patru suflete?”

„Mhm.”

Nici Chu Wanning nu știa de ce. Se gândi o vreme, apoi suspină. „Nu știu răspunsul, dar nu pare să afecteze nimic, așa că hai să lăsăm asta deoparte pentru moment.”

Cei doi pășiră cu grijă pe cărări îndepărtate, inspectând puterea spirituală a vrăjii pe care al patrulea rege fantomă o folosise pentru a sigila al doilea palat.

„Toate barierele au o slăbiciune”, spuse Chu Wanning când ajunseră în fața unui turn de veghe. Degetele îi alunecară pe zidurile aspre, peste care se revărsa o lumină albastră intermitentă. Închise ochii, încercând să capteze fluxul de energie care curgea sub pietre. Dar, fără putere spirituală pe care să se bazeze, încercarea lui de a simți vraja îl epuiză în câteva secunde. Chu Wanning lăsă mâna să cadă și scutură din cap, descurajat. „Sufletul meu nu este întreg, iar puterile mele sunt diminuate. Nu știu cum să trec de asta.”

„De ce nu mă înveți, Shizun, și o să încerc?”, sugeră Mo Ran.

„Nu va funcționa. Barierele sunt o artă complexă; nu este ceva ce poți învăța într-o zi sau două.”

„Atunci care sunt punctele slabe tipice ale barierelor spirituale?”, întrebă Mo Ran. „Am putea să le încercăm pe rând.”

Chu Wanning îl privi. „Fiecare barieră are propria slăbiciune. Nu există o metodă universală pentru a le sparge. Dacă le-am testa pe rând, nu-mi pot imagina cât timp ar dura.”

„Cum vom ști dacă nu încercăm?” Mo Ran zâmbi. „Cine știe? Poate voi avea noroc.”

Chu Wanning tocmai deschise gura să răspundă când zări o umbră albă trecând rapid pe marginea câmpului său vizual. Sprâncenele i se încruntară imediat și întinse mâna, din obișnuință, pentru a invoca Tianwen. Nu se întâmplă nimic. Expresia lui se întunecă și întrebă tăios: „Cine e acolo?!”

Umbra albă încercă imediat să fugă.

De parcă Mo Ran ar fi lăsat asta să se întâmple. Se repezi și, într-o fracțiune de secundă, captură silueta în brațe. Îi acoperi gura și nasul fantomei cu o mână pentru a o împiedica să strige, apoi îi răsuci brațele la spate și o forță să îngenuncheze. Când în sfârșit reuși să vadă bine cine era, nu se putu abține să nu izbucnească de furie: „Rong Jiu...!”

Tânărul îngenuncheat pe pământ era delicat și frumos, ca o ramură de salcie legănată de adierea vântului, dar ochii îi erau plini de sfidare. Își întoarse capul și refuză să scoată un cuvânt.

„Iar fugi să mă pârăști?”, îl întrebă Mo Ran. „Chiar crezi că nu te voi ucide?!”

Chu Wanning se apropie cu pași mari. Nu îl văzuse niciodată pe Rong Jiu și, după ce îl privi, îl întrebă pe Mo Ran: „Îl cunoști?”

Mo Ran nu știa ce să spună. Se gândi la cele două crime de furt și desfrâu pentru care Chu Wanning îl judecase public pe Platforma Păcatului și Virtuții. La vremea aceea, îl considerase pe Chu Wanning crud și răutăcios, iar inima îi era plină de ură. Acum, că acest trecut sordid îi era din nou aruncat în față, Mo Ran nu-și dorea altceva decât să găsească o gaură în care să se ascundă.

Chu Wanning, însă, nu observă nimic. El credea că această persoană era doar o cunoștință a lui Mo Ran. „Din moment ce te-a urmat până aici, nu-l lăsa în palat. Când vom găsi o cale de ieșire, să-l luăm cu noi.” În timp ce vorbea, îl privi atent pe Rong Jiu. „O persoană perfect decentă. Reîncarnarea ar trebui să fie prioritatea noastră.”

Mo Ran rămase fără cuvinte.

Auzind aceste cuvinte, Rong Jiu, care era în panică, rămase inițial surprins. Apoi zâmbi brusc. Ochii i se înmuiară, iar privirea îi deveni blândă și fermecătoare când se uită spre Mo Ran. „Atunci tu trebuie să fii Shizun, nu?”

„Cum adică Shizun? Cine ți-a dat voie să-i spui așa?!” spuse Mo Ran furios. „El e shizunul meu!”

Rong Jiu avea încă resentimente, așa că a răspuns cu iritare: „Oh, înțeleg, shizunul meu, atunci.”

„Tu...!”

Văzând această scenă, Chu Wanning a observat în sfârșit că ceva nu era în regulă. „Mo Ran”, a întrebat el, „există vreo tensiune între voi doi?”

„Eu...”

„Dragă Shizun”, răspunse Rong Jiu cu un zâmbet, „nu te supăra pe el. Nu există resentimente între noi. Doar niște relații din trecut.”

Cuvintele lui erau ambigue, dar tonul lui era extrem de sugestiv. Chu Wanning nu spuse nimic, dar ochii lui se îngustară, iar buzele i se strânseră încet într-o linie subțire. La prima vedere, expresia lui era la fel de indiferentă ca întotdeauna, dar între sprâncene se citea o umbră de tristețe pe care nu o putea ascunde complet. Rong Jiu crescuse într-o casă de toleranță și era priceput la cititul expresiilor. Cum putea Chu Wanning, pur și naiv cum era, să ascundă emoția care îi pâlpâia în ochi de Rong Jiu?

Rong Jiu era destul de șocat. Tot acest timp îl considerase pe Mo Ran un afemeiat josnic, îndrăzneț să se îndrăgostească de propriul său shizun. Cu toate acestea, în mod neașteptat, acum că îl întâlnise pe shizunul în cauză, nu părea a fi o iubire neîmpărtășită.

...Cât de murdar era acest Vârf Sisheng.

În ciuda pericolului în care se afla, Rong Jiu nu se putea abține să nu suspine. Era dezgustat și uimit în același timp. Cultivarea duală între bărbați nu era ceva nemaiauzit în lumea cultivării, dar era totuși considerată indecentă. Mo Ran era un tânăr gongzi din Vârful Sisheng. Dacă se afla că el și mentorul său binefăcător erau împreună, liderul sectei Xue Zhengyong nu ar mai fi putut să-și arate fața în public.

Rong Jiu clipi din ochii lui expresivi, ca florile de piersic, și îl măsură din cap pe Chu Wanning. Deschise buzele să mai spună câteva cuvinte, gata să pună paie pe foc, dar Chu Wanning vorbi primul. „Ești deja mort. Ce rost are să aduci în discuție ”relațiile din trecut„?”

„Păi, nu Xianjun m-a întrebat?” zâmbi Rong Jiu. „Eu doar am răspuns sincer.”

„Cine te-a întrebat pe tine?”, spuse Chu Wanning rece. „Eu îl întrebam pe el.”

Nu era nevoie să clarifice cine era „el”. Tonul lui Chu Wanning era plin de scântei. Intenția lui nu putea fi mai clară: nu te împrieteni cu mine. Când Mo Ran auzi că Chu Wanning îi lua partea, inima lui se umplu de bucurie și o căldură îi înflori în piept. Voia să spună ceva, dar înainte să apuce să se apropie, Chu Wanning se întorsese deja supărat. „Ocupă-te tu de asta.”

Mo Ran nu știa ce să facă. Dacă îl lăsa pe Rong Jiu să plece, exista posibilitatea ca micul ticălos să se întoarcă și să-i toarne. Dar să-l țină pe Rong Jiu lângă el era ca și cum ar fi cărat un butoi cu praf de pușcă — dacă acesta ar fi vorbit în fața lui Chu Wanning, shizunul său ar fi putut să se sufoce.

În timp ce Mo Ran se frământa, Chu Wanning se întoarse să inspecteze încă o dată bariera celui de-al patrulea rege fantomă. În clipa în care acesta ieși din raza auzului, Mo Ran îl apucă pe Rong Jiu de guler și îi șopti: „Ce vrei?”

„Doar sunt profund iritat.” Genele groase ale lui Rong Jiu clipiră ușor, iar o lumină slabă străluci în privirea lui. „Nu suport să văd un ticălos ca tine primind o a doua șansă.”

Dar Mo Ran cunoștea bine caracterul lui Rong Jiu. Nu era genul de persoană care să se expună unui pericol pentru a face rău altora; el alegea întotdeauna calea care le făcea rău altora și îi aducea beneficii lui. Oricât de resentimentar ar fi fost, prioritatea lui era să-și petreacă zilele în confort. Nu avea niciun motiv să-și riște viața pentru a-i urmări.

Privirea lui Mo Ran se opri asupra lui Rong Jiu și se fixă pe picioarele lui. Doar un pantof îi împodobea piciorul delicat și frumos. Celălalt era gol și murdar de noroi — era evident că fugise undeva în grabă.

Mo Ran strânse ochii. „Spune adevărul.”

„Nu ți-am spus deja?” întrebă Rong Jiu. „Adevărul este că nu suport...”

„Dacă te gândești să mă șantajezi cu mai multe minciuni, o să-ți leg ochii și o să-ți pun căluș, apoi o să te arunc într-o fântână. Ești deja o fantomă, așa că nu o să mori de foame și nu o să poți scăpa. Dacă ai noroc, poate că patrula te va găsi în câteva zile. Dacă nu, pregătește-te să rămâi blocat în fântână timp de opt-zece ani.” Mo Ran făcu o pauză, iar când continuă, vocea lui era profundă și întunecată. „Tu decizi.”

Așa cum era de așteptat, Rong Jiu păli. „M-am răzgândit”, spuse el. „Nu vreau să rămân aici. Trebuie să mă iei cu tine.”

„Ce, nu mai vrei să fii soț fantomă?”

Rong Jiu își mușcă puternic buza. Apoi ridică furios capul și spuse: „Vreau și eu să duc o viață normală. Vreau un nou început.” Inspiră adânc și declară: „Vreau să mă reîncarnez.”

„Bine. Atunci să-ți pun altă întrebare: tu ai fost cel care a pârât la patrulă și le-a spus unde sunt?”

Rong Jiu nu răspunse.

„Chiar dacă nu vrei să spui, am modalități să te fac să mărturisești.” O lumină roșie sclipea în mâna lui Mo Ran, iar el porunci, cu voce joasă: „Vorbește.”

„Da, eu am fost cel care a spus. Dar ce dacă?” Rong Jiu ținea capul ridicat, ochii strălucind de resentimente. „Dacă nu le-aș fi spus ca să se ducă toți să caute, cum aș fi putut scăpa?”

Mo Ran îi dădu drumul lui Rong Jiu și îl aruncă departe, râzând în furia lui. „Ei bine, cu siguranță știi cum să lovești pe cineva când este la pământ, asta trebuie să recunosc.”

„Nici la calomnii nu sunt rău.” Rong Jiu se ridică încet, aranjându-și roba. Aruncă o privire către Chu Wanning, care stătea la mică distanță. „Mo-xianjun, chiar ții la el, nu-i așa? Ce-ar fi dacă i-aș spune tot despre cum mă răsfățai? Nici măcar n-ar trebui să exagerez. Cum crezi că ar reacționa?”

Capitolul 117: Shizun îmi spune să plec naibii

Ce voia să spună Rong Jiu, desigur, era că Chu Wanning se va supăra și va deveni gelos, că nu va putea suporta să audă astfel de lucruri.

Dar Mo Ran habar n-avea că Chu Wanning îl iubise de fapt tot timpul. Se gândi la asta și concluzionă că Rong Jiu îl amenința că-i va povesti lui Chu Wanning despre indiscrețiile sale din trecut. Cât de umilitor ar fi pentru un maestru să stea și să asculte povestirea tuturor faptelor scandaloase ale propriului discipol? N-ar muri de rușine?

Așa că izbucni: „Lasă-l în pace!”

Rong Jiu zâmbi cochet, frumos și efeminat chiar și ca bărbat. „Dacă mă protejezi și mă iei cu tine, promit că mă voi comporta frumos”, spuse el încet. „Nu voi scoate un cuvânt și nu voi face niciun fel de probleme.”

Mo Ran nu avea de ales. Înjură încet și se întoarse să se îndrepte spre Chu Wanning. Rong Jiu îl urmărea vesel; știa să recunoască o acceptare tacită când o vedea. Dar Mo Ran abia făcuse doi pași când se întoarse și arătă cu degetul spre Rong Jiu. „Dacă îndrăznești să faci ceva, Rong Jiu”, șuieră el, cu voce joasă și amenințătoare, „o să mă asigur că o să-ți împrăștii sufletul înainte să apuci să atingi poarta reîncarnării”.

Rong Jiu era imaginea timidității afectate când răspunse dulce: „Nu te juca cu mine și nu mă voi juca cu tine. Mă voi comporta frumos atâta timp cât nu mă tratezi rău. Tu, dintre toți oamenii, ar trebui să știi cum sunt, Mo-xianjun. La urma urmei, ești vechiul meu client.”

Mo Ran nu știa ce să spună. Acum era la fel de dezgustat de tonul acela dulce și siropos pe care îl îndrăgise în viața anterioară. Dar nu putea face absolut nimic în privința asta. Îl privi pe Rong Jiu îndreptându-se spre Chu Wanning. Mo Ran chiar nu putea să înțeleagă. Oare era orb pe atunci sau ce? Song Qiutong, Rong Jiu... Cum naiba reușise să se îndrăgostească de oamenii ăștia?

Dacă ar fi putut să se reîncarneze în viața lui de dinainte și să se confrunte cu sinele său din trecut, ar fi dat orice să-l apuce pe Taxian-jun de gât și să-i spargă capul, doar ca să vadă câtă apă intrase acolo. Serios, ce naiba era în capul lui?

Din fericire, Rong Jiu nu spusese nimic direct, iar Chu Wanning era practic o pagină albă când venea vorba de chestiuni sentimentale. După câteva cuvinte de explicație rostite zâmbind de veteranul Rong Jiu, fruntea încruntată a lui Chu Wanning se relaxă treptat. La final, era destul de convins că el era cel cu gândurile necurate, pentru că interpretase greșit ce voise să spună tânărul mai devreme prin „relații din trecut”. Deși expresia lui rămase neschimbată, în secret se simțea destul de jenat de toată situația.

Dacă Rong Jiu voia să vină cu ei, trebuia să-și câștige dreptul. El era cel care cunoștea cel mai bine palatul, așa că le împărtăși cunoștințele sale despre locul acela. „Strada asta nu e foarte circulată, dar nici ascunsă nu e”, spuse el. „Să mergem într-un loc mai sigur, până vă gândiți cum să treceți de barieră.”

Acest „undeva” era un depozit de haine și textile din lumea de jos. Înăuntru erau îngrămădite grămezi de pânză albă – un ascunziș perfect.

Cei trei au ales un colț prăfuit în care să se ascundă. Chu Wanning a pipăit peretele cu vârfurile degetelor, ca și cum ar fi luat pulsul unui pacient, încercând din răsputeri să simtă bariera spirituală care acoperea în acel moment întregul al doilea palat. Dar, după mult timp, nu făcuse niciun progres, iar sufletul său slăbea din ce în ce mai mult din cauza eforturilor depuse. Mo Ran i-a pus mâna peste a lui Chu Wanning și i-a tras-o de pe perete. „Odihnește-te puțin.”

Frustrat și neputincios, Chu Wanning clocotea de furie în timp ce se uita la propria mână. „De ce anume acest suflet nu are puteri spirituale?”

„Ce-ar fi să-ți dau eu din puterea mea?"

„Nu aș putea s-o folosesc.” Chu Wanning aruncă o privire spre Rong Jiu, care stătea la distanță, și coborî vocea. „Tu ești o persoană vie, eu sunt o fantomă. Energiile yin și yang sunt disonante.”

După o scurtă pauză, Chu Wanning se apucă din nou de treabă. Dacă ar fi avut celelalte trei suflete și puterile spirituale, ar fi putut pur și simplu să trimită o explozie de energie spirituală în barieră și să identifice punctul slab al vrăjii celui de-al patrulea rege fantomă. Dar în acel moment, nu mai avea aproape deloc energie spirituală. Deși forță puținul pe care îl avea în barieră, încercând să-i găsească punctul slab, era o sarcină imposibilă, ca și cum ar fi căutat o singură frunză în oceanul vast.

Două ore trecură în acest fel. Rong Jiu începea să devină neliniștit. A mers și l-a tras pe Mo Ran. „Deci, putem ieși sau nu?”

„Termină și du-te și stai jos”, spuse Mo Ran.

„Haide, sunt îngrijorat. Spune-mi dacă putem ieși sau nu.”

„Nu te ajută cu nimic să te îngrijorezi. Ai răbdare.”

„Nu se presupune că shizunul tău este super puternic?” se plânse Rong Jiu. „A trecut o veșnicie. De ce nu se întâmplă nimic?”

„Are doar unul dintre cele trei suflete, iar acesta nu are puteri spirituale. Poți să taci din gură?”

Cuvintele lui păreau să-l descurajeze pe Rong Jiu, iar genele lui frumoase clipiră în timp ce se așeză din nou pe grămada de pânză albă.

Trecură încă două ore, apoi încă câteva. Rong Jiu se ridică și se îndreptă spre Chu Wanning. „Xianjun, nu există altă cale?”

Cu degetele încă lipite de perete, Chu Wanning răspunse fără să deschidă ochii: „Nu.”

„Atunci, există vreo cale să-ți recuperezi măcar o parte din puteri?”

Chu Wanning se gândi o clipă. „Ai energie spirituală?” întrebă el.

„Nu...” Rong Jiu rămase surprins. „De ce întrebi, Xianjun?”

„Dacă ai avea, mi-ai fi putut da și mie să o folosesc.”

„E atât de ușor?” exclamă Rong Jiu. „Atunci grăbește-te, spune-i lui Mo-xianjun...”

Chu Wanning îl întrerupse. „A lui e inutilă.”

Rong Jiu, desigur, nu știa că Mo Ran nu era cu adevărat o fantomă. De îndată ce auzi că energia spirituală a lui Mo Ran nu putea fi folosită, zâmbetul i se îngheță pe față. „Cum așa?”

„Sunt elemente diferite, atâta tot.” Mo Ran îl întrerupse. Știa că Chu Wanning nu era priceput la minciuni și că ar fi fost mai bine ca Rong Jiu să nu afle adevărul despre starea lui, care era departe de a fi cea a unei fantome. „Te rog, du-te și stai de pază afară și spune-ne dacă vezi pe cineva venind.”

Rong Jiu îi aruncă o privire furioasă. Dar cei trei erau toți în aceeași situație în acel moment, așa că se târî până la intrarea în magazie și se sprijini cu reticență de ușă, mușcându-și unghiile în timp ce privea afară cu ochii încețoșați ca florile de piersic.

Mo Ran aruncă o privire spre el înainte de a se așeza lângă Chu Wanning. Ezită o vreme, dar în cele din urmă, se hotărî că nu voia să-i ascundă nimic. „Shizun”, spuse el. „Eu... vreau să-mi cer iertare pentru unele greșeli pe care le-am comis.”

„Ce greșeli?”

„Păi... Îți amintești când m-ai pedepsit la Platforma Păcatului și Virtuții, pentru că...” Mo Ran se opri, prea rușinat să spună „desfrâu”. Fața unei persoane era cu adevărat un lucru misterios: groasă ca Marele Zid Cinesc când nu-i păsa, subțire ca o foaie de hârtie – și la fel de fragilă – în momentul în care îi păsa. Mo Ran coborî capul rușinat. Cu o voce șoptită, spuse: „... pentru că am încălcat poruncile a patra, a noua și a cincisprezecea.”

Porunca a patra: furtul.

Porunca a noua: desfrânarea.

Porunca a cincisprezecea: înșelăciunea.

Desigur că Chu Wanning nu uitase. Deschise ochii, dar nu se uită la Mo Ran. „Mn.”

Când văzu acea expresie rece și disciplinată, Mo Ran se simți de două ori mai rușinat. Coborî privirea și, după o secundă, șopti: „Shizun, îmi pare rău.”

Chu Wanning ghici deja ce urma să spună. Se simțea nemulțumit, dar întotdeauna își păstrase calmul în situații dificile. În plus, nu era ca și cum abia acum afla despre lucrurile josnice pe care Mo Ran le făcuse atunci. „Nu ai fost deja pedepsit pentru asta?”, răspunse el rece. „Și nu s-au mai repetat acele infracțiuni – de ce aduci vorba acum?”

„Pentru că Rong Jiu, cel de afară... el este...”

Mo Ran nu putu termina propoziția, iar Chu Wanning rămase și el tăcut pentru o lungă perioadă de timp. Apoi, Mo Ran îl auzi râzând disprețuitor. „Deci el este?”

„Mm.” Nu îndrăznea să ridice privirea. Vârful Sisheng nu le cerea discipolilor să se abțină de la plăcerile lumești și era perfect normal ca tinerii să cultive două căi sau să aibă iubite în afara sectei. Dar Chu Wanning era diferit. Calea lui spirituală susținea puritatea inimii și a minții, iar el tratase întotdeauna cu dispreț chestiunile carnale.

Ca să nu mai vorbim de faptul că Mo Ran nici măcar nu se vedea cu cineva în mod normal, ca un tânăr obișnuit, ci se culca cu femei din case de toleranță...

Lui Xue Zhengyong probabil că nu-i păsa prea mult, având în vedere cât de răsfățat era nepotul său. Mo Ran era major și nu era ca și cum ar fi urmat calea purității. Oricum, nu ar fi sănătos pentru un tânăr să-și reprime nevoile, așa că unchiul său închidea un ochi și trecea cu vederea.

Dar Chu Wanning nu putea tolera asta. Ar fi fost dezgustat. Mo Ran fusese deja martor la o astfel de reacție când fusese pedepsit pe Platforma Păcatului și Virtuții. În ochii lui Chu Wanning, pe atunci, văzuse clar dezgustul, disprețul și ura lui. Trecuseră deja atâția ani și nu mai fusese desfrânat și nu mai furase de atunci. Dar acum Chu Wanning dăduse peste Rong Jiu în lumea de jos — cum ar fi putut să nu-l deranjeze? În acel moment, Mo Ran simți cu adevărat greutatea cuvintelor „culegi ce semeni”.

Nu se temea să fie certat sau bătut de Chu Wanning – de fapt, ar fi preferat săscoată imediat Tianwen și să-i mai dea o rundă de biciuiri – atâta timp cât nimic nu mergea prost, atâta timp cât sufletul pământesc pe care îl căutase cu atâta efort nu dispărea într-o clipă din cauza acestei aventuri trecute. Dacă Chu Wanning pleca într-un acces de furie, Mo Ran s-ar fi sinucis cu adevărat.

Cu cât se gândea mai mult, cu atât se simțea mai neliniștit. În loc să-l țină pe Rong Jiu în preajmă ca pe un butoi cu pulbere, se gândi că ar fi mai bine să spună adevărul și să-i ceară scuze lui Chu Wanning.

Avea totul planificat. Se așezase intenționat între Chu Wanning și ușă în timp ce îi mărturisea totul. Astfel, dacă shizunul său încerca să plece după ce îl asculta, îl putea prinde, lega dacă era necesar — recurgând la orice mijloace — pentru a-l împiedica să dispară și să-l lase pe Mo Ran în urmă. Chu Wanning putea să fie cât de furios voia după ce totul se termina.

Mo Ran exersa mental cum să blocheze căile de fugă ale lui Chu Wanning când materialul robei lui Chu Wanning se mișcă ușor în întuneric. Lumina slabă se reflectă pe mătasea stacojie și broderia aurie. Chiar și inima lui Mo Ran tremura când îndrăzni să spună cu voce joasă: „Shizun...”

„Asta e istorie veche, iar pedeapsa a fost deja aplicată”, spuse Chu Wanning. „De ce îmi spui toate astea?” Îi aruncă lui Mo Ran o privire cu colțul ochiului, cu fața rece și indiferentă, în timp ce buzele subțiri i se despărțiră deliberat, chiar cu o umbră de sarcasm. „De ce mi-ar păsa?”

Ceva de genul „de ce mi-ar păsa” era ultimul lucru pe care Mo Ran se aștepta să-l audă. Mo Ran rămase mut de uimire. Nu simți niciun pic de sarcasm în cuvintele lui Chu Wanning. Tot ce simțea era panică – credea că shizunul său își pierduse orice speranță în el, că nu mai voia să se deranjeze cu el, că nu-i mai păsa de el. „Shizun”, spuse el frenetic, „tot ce s-a întâmplat în trecut a fost numai vina mea, te rog, nu fi supărat...”

„De ce aș fi supărat? Pentru ce să fiu supărat?” În ciuda cuvintelor sale, cu cât Chu Wanning se gândea mai mult, cu atât se simțea mai iritat. În cele din urmă, izbucni furios: „Știam că lucrurile nu erau atât de curate între voi doi. ”Relații din trecut„, într-adevăr. Încă mai încerci să mă duci de nas? Ieși afară.”

Mo Ran nu spuse nimic.

„Afară!” Chu Wanning era conștient de amărăciunea din vocea sa. Știa foarte bine că această aventură se terminase, dar nu se putea abține să nu mormăie încet: „Absolut fără rușine.”

Mo Ran nu a ieșit. În schimb, a continuat să stea fără să spună nimic lângă Chu Wanning, privindu-l cu ochii lui negri, strălucitori și insistenți. După un moment, a spus: „Nu plec”.

Chu Wanning era furios. „Pleacă! Nu vreau să te văd acum!”

„Nu plec”, mormăi Mo Ran. Stătea și refuza să se miște, ca o bucată de piatră proastă. Era un om atât de josnic, dar, în timp ce se uita la Chu Wanning, cu ochii roșii, era cumva și puțin demn de milă, puțin încăpățânat.

„Mi-e teamă că, dacă plec, vei fugi... Shizun, nu mă lăsa în urmă.”

Chu Wanning tăcu. Nu și-ar fi imaginat niciodată că asta era ceea ce avea Mo Ran în minte. Era adevărat că se simțea revoltat de fiecare dată când se aducea în discuție această poveste, dar nu era o noutate pentru el. Era, de asemenea, conștient de practica obișnuită în lumea cultivării. Fie că erau bărbați sau femei, odată ce ajungeau la vârsta maturității – cu condiția ca calea lor de cultivare să nu o interzică – practic toată lumea se lăsa pradă într-o oarecare măsură desfrânării. Nu era nimic ieșit din comun.

Mo Ran nu era Xue Meng. Vărul său crescuse protejat și răsfățat, cu părinți respectabili și o educație strictă. Se comportase întotdeauna bine, spre deosebire de alți tineri stăpâni. Dar Mo Ran? O personalitate capricioasă, care făcea mereu ce voia. Crescut în case de toleranță. Fără tată și cu o curtezană ca mamă. Era un puști sălbatic și neascultător, care crescuse fără îndrumare și se distrase zi de zi timp de cincisprezece ani, înainte ca unchiul său să-l scoată din mizerie, cu blana acoperită de noroi.

Numai un idiot ar fi crezut că era curat și pur ca o bucată de jad, iar Chu Wanning nu era un idiot. Totuși, una era să știe toate astea și alta era să-l vadă cu ochii lui pe Rong Jiu, această persoană frumoasă care împărțise patul cu Mo Ran în trecut. Chu Wanning era încă dezgustat.

Nu reușise să-l alunge pe Mo Ran, așa că se întoarse spre perete, închise ochii și se apucă din nou să verifice bariera. Dar, în timp ce lucra, nu putea să nu se gândească la chipul frumos și oval al lui Rong Jiu, la pielea lui albă și delicată, care era cu siguranță moale și fină la atingere. Și acele buze mici și obraznice, roz ca petalele de floare și din care curgeau cuvinte dulci... Afurisitul de Mo Ran le sărutase cu siguranță înainte. Talia aceea subțire, silueta aceea... Se gândea chiar la felul în care Mo Ran trebuie să se fi împletit în pat cu acel mic efeminat. Ce dezgustător!

Când venea vorba de anumite lucruri, a auzi despre ele era cu totul altceva decât a le vedea cu propriii ochi. Acum că văzuse, nu putea să nu se gândească la asta, și cu cât se gândea mai mult, cu atât îi era mai greu să înghită. Ochii lui Chu Wanning se deschiseră brusc, flăcări de furie arzând în ei. Se ridică și îl împinse pe Mo Ran fără prea multă blândețe. „Ieși naibii afară.”

„Shizun...”

„Afară.”

Mo Ran nu avu de ales decât să coboare capul și să iasă încet din magazie.

Rong Jiu fu surprins să-l vadă. „Oho, Mo-xianjun, te-ai certat cu shizun-ul tău?”

Mo Ran nici nu voia să-l bage în seamă. Doar vederea lui îi provoca dureri de cap. În viața anterioară, îi era simpatic pentru că semăna oarecum cu Shi Mei, iar când se culcase cu el după renașterea sa în această viață, o făcuse din răzbunare și cu intenția de a-l distruge. Dar, oricum ar fi fost, faptele sale din trecut erau ca niște semne gravate într-un stâlp de lemn, imposibil de restaurat la starea inițială.

„Voi sta eu de pază”, spuse Mo Ran. „Du-te și găsește-ți alt loc unde să stai.”

Văzând că ușa era cel mai nesigur loc din magazie, Rong Jiu a fost fericit să se conformeze. Dar după ce a făcut doar doi pași, nu a putut rezista să nu se uite înapoi la Mo Ran. Era puțin curios să afle cum murise Mo Ran. Cum se schimbase atât de mult personalitatea lui în cei câțiva ani de când nu se mai văzuseră? Era ca și cum ar fi trecut printr-o experiență traumatizantă. Într-adevăr, era foarte curios.

Cu genele frumoase clipind, Rong Jiu îl privi pe Mo Ran de sus în jos din locul în care stătea în spatele lui. Avu brusc senzația că ceva era puțin ciudat. Îl examină din nou, mai atent de data aceasta. Privirea i se opri asupra unei umbre la picioarele lui Mo Ran...

Rong Jiu îngheță de șoc.

Capitolul 118: Shizun uneori cade și el în capcană

Mo Ran avea o umbră. El... nu era mort?

O mulțime de mici detalii îi trecură prin minte lui Rong Jiu. Șocul i-ar fi provocat un fior rece pe șira spinării și un val de sânge fierbinte în cap, care i-ar fi tulburat gândurile, dacă nu ar fi fost deja mort.

Rong Jiu rămase nemișcat pentru o vreme. Modul în care o persoană reacționa la evenimente neprevăzute avea adesea legătură cu obiceiurile sale. De exemplu, experiențele din trecut ale unor oameni îi făceau să fie anxioși din fire și să înghețe la primul semn al neprevăzutului. Apoi erau oameni ca Xue Meng, preferatul cerurilor, care erau stăpâni pe sine și greu de tulburat, neafectați de aproape nimic.

În ceea ce-l privea pe Rong Jiu, care se târâse în noroi toată viața și suferise tot felul de greutăți, primul său gând a fost: Reprezintă o amenințare pentru mine? Și dacă nu, cum aș putea beneficia de asta?

În câteva secunde, și-a dat seama, în primul rând, că Mo Ran era o persoană vie care se strecurase în lumea de dincolo și, în al doilea rând, că avea mult de câștigat de pe urma acestei informații. Trebuia doar să-l demaste pe Mo Ran și ar fi făcut un mare serviciu lumii de dincolo. O astfel de realizare i-ar fi adus, fără îndoială, o funcție oficială, iar de acolo ar fi putut să se plimbe cu pieptul umflat. Și ce dacă își vânduse trupul în viață? Dacă profita de această ocazie, ar fi putut cel puțin să avanseze în lume, așa cum se cuvine bărbaților, în moarte.

Ocazia îi era practic oferită pe tavă. De ce să se mai obosească cu reîncarnarea? Putea să sară peste toate astea și să-și asigure o viață confortabilă fără întârziere. Ar fi fost o răsturnare completă; ar fi șters toată rușinea trecutului și ar fi început de la zero.

Ochii lui Rong Jiu, ca florile de piersic, se îngustară subtil, iar ceva licări în interiorul lor. Acum putea să-și imagineze: primea funcții importante și titluri nobiliare, stătea în spatele unor draperii de mătase pe un scaun de bambus, ca oficialii din lumea de dincolo, o imagine a echilibrului, plutind deasupra mulțimii de fantome de jos.

Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât se simțea mai vesel. Era doar o problemă: era slab și fragil și nu avea cum să se furișeze de sub nasul lui Mo Ran pentru a-l turna. Trebuia să-l țină ocupat pe Mo Ran...

Roțile minții lui se învârteau, iar privirea îi căzu pe Chu Wanning, îmbrăcat în roba roșie.

„Chu-xianjun.” Rong Jiu îl salută pe Chu Wanning și se așeză lângă el, cu obrazul sprijinit în mână. Chu Wanning continuă să sondeze bariera fără să scoată niciun sunet. Omul era atât de rece încât Rong Jiu putea practic să vadă un strat de gheață pe genele lui închise.

Rong Jiu încercă din nou. „Tot nimic?”

Au trecut câteva momente. Chu Wanning tot nu răspundea, dar nici nu-l alunga. Așa că Rong Jiu s-a așezat și a început să vorbească despre una, alta, ca și cum ar fi vorbit singur. În cele din urmă, a murmurat cu voce joasă: "Să-ți spun adevărul, Chu-xianjun, nu am fost complet sincer cu tine mai devreme. Este ceva... M-am temut că, dacă ai fi aflat, m-ai fi disprețuit, că ți-ai fi înăsprit inima față de mine și m-ai fi lăsat în urmă."

Sprâncenele negre ca smoala ale lui Chu Wanning erau strâns încruntate și, deși încă nu spusese nimic, o flacără de furie ardea între ele. Încă se controla cu greu, abținându-se să se exteriorizeze, dar cum ar fi putut Rong Jiu să nu observe acea lumină pâlpâitoare?

„M-am gândit la asta cât timp eram afară”, spuse Rong Jiu cu vocea lui delicată. „Mă simt atât de rău că te-am mințit, așa că am vrut să vin să-mi cer iertare...”

Din fericire, începutul lui se potrivea perfect cu al lui Mo Ran. Amândoi voiau să spună „îmi pare rău”.

Chu Wanning nu era chiar atât de dezgustat până când Rong Jiu a deschis gura și a rostit aceste cuvinte. În cele din urmă, a deschis încet ochii și, păstrând privirea fixată pe perete, a întrebat cu un ton rece: „La ce casă de toleranță lucrai când erai în viață?”

Rong Jiu a fost luat prin surprindere. „Xianjun... știa deja?” A aruncat o privire spre Mo Ran și a înjurat în sinea lui. Cine ar fi crezut că tipul ăla ar fi recunoscut de bunăvoie? Oare era suficient ca Rong Jiu să mai pună paie pe foc? „Mo-xianjun și cu mine...”

Chu Wanning l-a întrerupt. „Am întrebat la ce casă de toleranță lucrai când erai în viață.”

Rong Jiu își mușcă buza. „Pavilionul Piersicilor Nemuritoare din cetatea Bambusului Negru.”

„Hm, Pavilionul Piersicilor Nemuritoare.” Chu Wanning repetă numele cu un rânjet ironic. Deși nu mai spuse nimic, expresia lui era înspăimântătoare.

Rong Jiu îi aruncă câteva priviri furișe. Apoi își strânse buzele și îndrăzni să spună: „Nu mă privești cu dispreț, nu-i așa, Chu-xianjun?”

Chu Wanning nu răspunse.

„Am dus o viață grea, aveam un corp slab și am fost vândut la o casă de toleranță de mic. Dacă aș fi avut de ales, bineînțeles că aș fi vrut să fiu un erou ucigaș de demoni, ca tine, Xianjun.” Rong Jiu suspină melancolic. „Ar fi minunat dacă, în viața viitoare, aș putea deveni o persoană remarcabilă, ca tine.”

„Reîncarnarea nu schimbă natura sufletului”, spuse Chu Wanning, impasibil. „Condoleanțe, dar tu și cu mine aparținem unor clase sociale diferite.”

Chiar și după ce a fost respins în felul acesta, zâmbetul lui Rong Jiu nu s-a estompat deloc. „Știu că nu mă pot compara cu tine, Xianjun”, spuse el, coborând privirea. „Era doar o dorință. Când vine vorba de oameni ca mine, dacă nu ne găsim ceva la care să sperăm, un vis de care să ne agățăm, nu am rezista nici un an în casele de toleranță înainte să începem să punem la cale cum să ne pusem capăt vieții.”

Niciun răspuns. Rong Jiu aruncă o privire către Mo Rancu coada ochiului, asigurându-se că nu poate auzi conversația lor. „La urma urmei”, continuă el cu un suspin ușor, „oaspeții casei de toleranță erau adesea cruzi și insensibili. Abia ne considerau oameni. Într-un loc ca acela, a primi vizita unui oaspete amabil precum Mo-xianjun era un lucru de invidiat.”

Chu Wanning rămase tăcut, dar venele de pe dosul mâinii sale ieșeau în evidență acolo unde era apăsată de perete. Dacă ar fi avut încă puterile sale, fără îndoială că ar fi fost cinci găuri în perete în acel moment. Părea să se lupte cu sine însuși pentru un moment lung. În cele din urmă, întrebă, cu voce întunecată și joasă: „Ce este de invidiat?”

O urmă de afecțiune înflori pe chipul blând și frumos al lui Rong Jiu – nici prea mult, nici prea puțin, exact cât trebuia. „Mo-xianjun este un om bun, desigur. Deși s-ar putea să fi greșit și să mă fi furat în cele din urmă, nu pot decât să-mi imaginez că este pentru că l-am servit prost în trecut. A fost întotdeauna un om rezonabil și fermecător.”

Chu Wanning ascultă fără să spună un cuvânt, cu o expresie rece și indiferentă.

„Toți cei care l-au slujit au spus cât de bun și de amabil era. Așteptam mereu cu nerăbdare următoarea lui vizită.”

După o lungă pauză, Chu Wanning întrebă: „Mergea des?”

Rong Jiu râse forțat. „Cât înseamnă «des»? Nu știu cum să răspund la întrebarea ta, Xianjun.”

„Atunci spune-mi cât de des se ducea, pe cine căuta și când a fost ultima lui vizită.” Buzele subțiri erau ca două cuțite, iar fiecare întrebare strălucea cu o lumină rece și periculoasă, de parcă ar fi țintit viața lui Mo Ran.

Rong Jiu se prefăcu că nu observă sclipirea rece din ochii lui Chu Wanning. Îmbogățind povestea, el răspunse: „Chiar nu am ținut evidența cât de des venea, dar îl vedeam cel puțin zece zile pe lună, dacă nu mai mult. Cât despre cine era persoana pentru care venea... varia.” Rong Jiu suspină. „Totul e în trecut acum, Chu-xianjun, așa că te rog să nu-i porți pică...”

„Te-am întrebat când a fost ultima lui vizită.” Până acum, fața lui Chu Wanning ar fi putut la fel de bine să fie acoperită de un strat gros de gheață. „Răspunde la întrebare.”

De fapt, Mo Ran nu se mai întorsese să-l vadă pe Rong Jiu după ziua în care renăscuse și nici nu mai vizitase vreo altă casă de toleranță. Dar Rong Jiu aruncă o privire la expresia lui Chu Wanning și își dădu seama că adevărul nu era de ajuns. Se prefăcu nesigur și alimentă și mai mult focul. "Nu sunt sigur. Dar îmi amintesc că l-am văzut pe Mo-xianjun în preajma casei de toleranță din când în când, până în momentul în care am murit... deci probabil pe atunci?"

Abia terminase de vorbit când Chu Wanning sări în picioare, smulgându-și mâna de pe perete, astfel încât mâneca largă îi căzu peste degetele subțiri. În întunericul tulbure, ochii îi străluceau ca niște scântei, iar tot corpul îi tremura.

Rong Jiu era încântat în sinea lui. Acest xianjun naiv era prea ușor de păcălit. Rong Jiu era un prostituat, un veteran în arena aventurilor amoroase, un expert în citirea sentimentelor altora. A-l păcăli pe cineva atât de virtuos și de integru ca Chu Wanning era o joacă de copii. Îl prinsese în mreaja lui.

Rong Jiu pregătise cu grijă o expresie neliniștită, pe care o folosi acum. „Ce este, Chu-xianjun?”, întrebă el îngrijorat. „Am spus ceva greșit? Sunt toate faptele rele din viața anterioară; te rog, nu da vina pe Mo-xianjun... El... el nu este o persoană rea...”

„De parcă am nevoie să-mi spui tu dacă e un om rău sau nu!”, îl întrerupse Chu Wanning. Tremura de furie. „Dacă vreau să-mi dau o lecție propriului meu discipol, ce treabă ai tu?!”

„Chu-xianjun...”

Chu Wanning îl ignoră complet. O răceală emană din privirea lui, chiar și în timp ce scântei zburau din furia care ardea în ochii lui. Rong Jiu încercă să-i blocheze drumul, dar Chu Wanning îl împinse la o parte și se îndreptă spre ușa magaziei. Îl apucă pe Mo Ran de guler și îl ridică în picioare.

Mo Ran se uită înapoi, surprins. „Shizun?”

Chu Wanning își retrase mâna, de parcă chiar și gulerul robei lui Mo Ran era prea murdar pentru a-l atinge. Își privi discipolul ca un ghepard la vânătoare, mârâind încet și pregătindu-se să sară. Cu toate acestea, chiar și după câteva secunde lungi, era încă prea furios pentru a vorbi.

Ce mai era de spus în acest moment? Dacă Mo Ran nu se schimbase nici măcar după mustrarea publică de pe Platforma Păcatului și Virtuții — dacă își ceruse scuze și se comportase ca un om decent în fața lui Chu Wanning în tot acest timp, dar, în realitate, se furișa în continuare la acest sau acel Pavilion al Despărțirii de Piersici sau la Cabana Mânecii Tăiate pentru a se distra cu prostituate...

Mo Ran habar n-avea că fusese calomniat. Tot ce vedea era întunericul de pe fața lui Chu Wanning, expresia lui plină de furie, dezgust și – deși nu era sigur dacă își imaginase – tristețe înăbușită.

„Mo Weiyu! Câte dintre cuvintele tale erau adevărate și câte erau minciuni?” Vocea lui Chu Wanning era răgușită, iar genele îi tremurau. După o secundă, spuse încet: „Tu... ești cu adevărat rău din fire, fără speranță!”

Cuvintele acelea erau ca un bolovan care se izbea de ocean, provocând un val uriaș în urma sa. Mo Ran se retrase violent. Se clătină doi pași înapoi, scuturând din cap și privindu-l pe Chu Wanning cu consternare. Nu putea fi... Nu putea fi... Acelea erau cuvintele pe care Chu Wanning le rostise în viața sa anterioară, când își pierduse orice speranță în el. De ce ar spune asta acum? Nu mergea totul bine?

Mo Ran habar n-avea ce se întâmplase. Intră în panică. Încercă să vorbească, dar Chu Wanning îl întrerupse, marginile ochilor lui înroșindu-se, furia arzând în privirea lui ca un foc sălbatic. „Cât timp ai de gând să mă minți?!” întrebă el, cu vocea răgușită.

Mintea lui Mo Ran era în haos. Ce minciună? Ce aflase Chu Wanning? Mo Ran avea prea multe secrete murdare, de nedescris. În fața privirii terifiante a lui Chu Wanning, nici măcar nu se gândi să bănuiască că era opera lui Rong Jiu. Chu Wanning se apropie, iar Mo Weiyu se retrase. Se retrase tot mai mult, până când spatele lui lovi peretele.

Chu Wanning se opri în fața lui. Trecu un interval lung în timp ce se uita la fața lui Mo Ran. Când în sfârșit vorbi, vocea lui shizun era tensionată, ca și cum ar fi înăbușit un suspin. "De ce vrei atât de mult să mă întorc? Ca să poți continua să mă minți, să mă enervezi, să mă duci de nas? Credeam că te-ai schimbat, Mo Ran. Credeam că meriți să fii învățat, că te-ai schimbat în bine! Credeam că te pot învăța să fii bun..." Închise încet ochii. După o pauză, spuse cu voce joasă: ”Incorigibil."

”Shizun..."

”Pleacă."

Mo Ran tăcu.

„Ce parte din «pleacă» nu înțelegi?!” Ochii lui Chu Wanning se deschiseră larg, privirea lui fiind rece. „Mo Weiyu, mă dezamăgești. Cum poți să te aștepți să mă prefac că nu știu nimic, să mă întorc în lumea celor vii cu tine?”

Inima lui Mo Ran se strânse. Fără să țină seama de furia lui Chu Wanning, el apucă încheietura mâinii din mâneca fluturândă și scutură din cap, implorând cu ochii roșii și plini de lacrimi. „Shizun, te rog, nu te supăra. Spune-mi ce s-a întâmplat, bine? Orice am greșit, jur că mă voi schimba. Te rog, nu mă alunga...”

Să se schimbe... Asta spusese Mo Ran și atunci. Și o făcuse oare? Dacă Chu Wanning nu l-ar fi întâlnit pe Rong Jiu aici, ar fi aflat vreodată despre faptele lui necuviincioase?

Se spunea că îngrijorarea face o persoană să acționeze pripit. Chu Wanning era de obicei calm și stăpân pe sine, dar avea un temperament aprins și acționa impulsiv când era vorba de probleme sentimentale. În plus, Rong Jiu și Mo Ran aveau, după cum recunoscuse chiar Mo Ran, o relație nepotrivită, iar Rong Jiu se prefăcuse atât de convingător încât Chu Wanning căzuse complet în plasa lui. Incapabil să se elibereze din strânsoarea lui Mo Ran, Chu Wanning a ridicat cealaltă mână pentru a invoca Tianwen în furie. Desigur, nu a apărut nimic. Era atât de furios încât era gata să leșine; dacă nu era deja mort, ar fi scuipat sânge.

Deodată, a apărut o strălucire roșie când Mo Ran a invocat Jiangui. A apăsat vița de salcie în mâna lui Chu Wanning și a îngenuncheat în fața shizunului său. Cealaltă mână rămase strâns în jurul încheieturii lui Chu Wanning; era speriat de moarte că ar putea pleca. „Shizun, știu că eu... am făcut multe lucruri care te-au supărat și te-au întristat în trecut... Dar de când am coborât în lumea de dincolo, fiecare cuvânt pe care l-am spus a fost adevărat.” Ridică capul, cu ochii plini de lacrimi. „Totul a fost adevărat. Nu te-am mințit.”

Chu Wanning strânse mâna în jurul lui Jiangui. Inima îi ardea de furie, dar în același timp simțea o durere insuportabilă. Degetele lui Mo Ran îi strângeau încheietura mâinii atât de tare, încât tremurau incontrolabil, disperate, dar refuzau să-i dea drumul. Agonia lui era atât de palpabilă, încât aproape îi străpungea sufletul lui Chu Wanning. Cum putea să nu o simtă?

„Dacă, Shizun, ești supărat”, continuă Mo Ran, „dacă nu mă poți ierta, atunci te rog, lovește-mă, țipă la mine, orice. Și dacă chiar nu vrei să mă mai vezi... Dacă crezi că eu... dacă crezi că sunt... rău din fire, fără speranță...” Vocea lui Mo Ran se frânse la această frază. Își plecă capul în fața lui Chu Wanning. „Dacă, Shizun, chiar... nu mă mai vrei...” Nu voia ca Chu Wanning să-l vadă plângând, dar nu putea opri tremurul umerilor, în timp ce lacrimi tăcute udau pământul de sub el. „Atunci... voi părăsi Vârful Sisheng... și nu voi maiapărea niciodată în fața ta... Dar te rog... te rog, te implor...”

Fruntea lui aproape atingea pământul noroios pe care îngenunchease, dar mâna lui încă strângea încheietura lui Chu Wanning atât de tare, atât de încăpățânat, de parcă ar fi preferat să moară decât să-i dea drumul. „Te rog, nu pleca.”

Chu Wanning tăcea.

„Shizun...”

Chu Wanning închise ochii.

„Ai promis că te vei întoarce cu mine, așa că te rog, nu pleca...”

Chu Wanning simțea o durere în piept. Era doar o fărâmă de suflet, așa că cum putea să simtă că inima îi era străpunsă de cuțite și arsă de flăcări? Ochii i se deschiseră brusc, strălucind de furie și resentimente. "Ți-am promis? Atunci ce zici de promisiunea ta? Pe Platforma Păcatului și a Virtuții, ai spus că ți-ai recunoscut greșeala, iar când ai îngenuncheat în Sala Cerului Senin, ai spus că nu o vei mai face niciodată — așa că de ce nu ți-ai ținut cuvântul?! Chiar credeai că nu voi afla, Mo Weiyu?! Că nu te voi pedepsi din nou?!"

Mo Ran tresări. Ridică capul într-o ceață de confuzie și privi în sus cu ochii plini de lacrimi. „Ce?”

Cuvântul abia îi ieșise din gură când Jiangui străluci roșu aprins, lovindu-l cu violență în partea laterală a feței. Se auzi o explozie de scântei și sânge împroșcă pe podea și pe perete.

Chu Wanning era incandescent de furie. Nu se abținuse deloc. O tăietură sângeroasă se deschise pe obrazul lui Mo Ran, sângerând abundent. Dar el nu-i dădu atenție, în timp ce se agăța de mâna lui Chu Wanning. „Ce vrei să spui cu Platforma Păcatului și a Virtuții?”, întrebă el, cu ochii mari. „Dar despre Sala Cerului Senin? Eu... ce ascund de tine? Despre ce mint?”

Întrebările lui nu făceau decât să-l înfurie și mai tare pe Chu Wanning. Încercă să-i scuture din nou mâna lui Mo Ran, dar acesta îl ținea strâns ca în gheare.

Mo Ran își dădu seama brusc că ceva nu era în regulă. Se întoarse brusc să se uite înapoi spre depozit. În timp ce cei doi se certau și erau complet distrași, Rong Jiu se strecurase afară!

Văzând imediat ce se întâmplase, expresia lui se schimbă. „Shizun, am căzut în capcana lui! Haide, trebuie să plecăm! Nu mai e sigur aici! Grăbește-te!”

El se repezi spre ușă, trăgându-l pe Chu Wanning în urma lui, dar abia făcuseră doi pași când Rong Jiu apăru în depărtare, conducând un grup de soldați fantomă. Chiar și acum, el încă bârfea. „Sunt încoace, persoana vie și sufletul care este cu el. Cei doi...”

„Ar fi trebuit să te omor!” urlă Mo Ran furios.

Nu era timp de explicații. Mo Ran a luat-o înainte, ținându-l strâns de mână pe Chu Wanning, în timp ce alergau pe străzi și pe alei. Numărul urmăritorilor lor creștea, iar sunetele fluierelor și ale clopotelor de santinelă răsunau în tot palatul. Chu Wanning s-a uitat înapoi și a văzut patru sau cinci grupuri distincte de felinare care se revărsau din aleile principale și se adunau într-o singură masă, ca un șarpe de foc șuierător la vânătoare.

Fața lui Rong Jiu strălucea de bucurie în timp ce îi urmărea pe Mo Ran și Chu Wanning. Corpul său fragil, slăbit de ani de greutăți și abuzuri, era împins la limită; alerga ca un șacal înfometat care se năpustește asupra prăzii. Credea cu adevărat că își câștigase un mare merit fiind primul care îi descoperise și îi denunțase. Îmbătat de acest sentiment de împlinire, a dobândit în mod neașteptat o aură de autoritate. „Prindeți-i! Prindeți intrusul!”

Cineva îl apucă de braț în timp ce alerga. Rong Jiu se întoarse furios, apoi ezită când văzu că era căpitanul gărzii care îl prinsese mai devreme. „De ce mă apuci?”, îl întrebă el indignat. „Grăbește-te și prinde-l pe omul din față!”

„Sigur, sunt fugari, dar tu nu ești la fel?”, căpitanul strânse ochii, privindu-l cu răutate.

„Eu... eu am fugit doar pentru că voiam să-l ajut pe al patrulea lord să-i prindă”, replică Rong Jiu, acum alarmat. „Eu am fost cel care a găsit persoana în viață... Eu am fost cel care a descoperit că Mo Weiyu nu este o fantomă! Nici să nu te gândești să pui mâna pe mine doar pentru a-mi fura meritul în fața celui de-al patrulea lord!”

La început, căpitanul rămase destul de surprins. Dar în curând își dădu seama ce se întâmplase și izbucni în râs. „Tu l-ai descoperit primul? Meritul tău? Ha ha ha! Crezi că sunt aici să-ți fur meritul?” Râsul lui se opri brusc. „Cât de disperat ești să te faci remarcat — ai înnebunit? Însuși al patrulea lord a descoperit persoana vie! Crezi că ar fi închis întregul palat secund doar pentru a prinde niște fantome mărunte? Ha, să furi meritul altuia. Trebuie să fii orb, să încerci să furi meritul însuși al celui de-al patrulea lord!”

Șocat, Rong Jiu se împiedică și căzu la pământ. Privi armata de soldați fantomă care trecea pe lângă el în urmărirea lui Mo Ran și Chu Wanning. Rong Jiu tremura, iar buzele îi zvâcneau în timp ce murmura: „Au fost deja descoperiți? Regele fantomelor i-a văzut deja? Eu... nu sunt primul? N-nu primesc meritul? Eu...”

Toate visurile sale de bogăție și faimă, de a fi venerat și admirat de mulțimile care se înghesuiau pe străzi, s-au prăbușit la pământ, fiind călcate în picioare de armata care trecea în goană în jurul lui. Rong Jiu a privit în gol pentru o vreme. Apoi, brusc, a intrat într-o stare de frenzie, străduindu-se cu toate puterile să se elibereze. Corpul său fragil era ca o muscă de mai, umil, dar refuzând să se supună sorții, ca o molie care zboară spre o flacără înfometată.

Viața lui nu fusese niciodată ușoară. Tot ce cunoscuse era un pat, bărbați, femei bogate, oaspeți care veneau și plecau. O cameră mică și fără ferestre, plină de fumul parfumat al unui arzător de tămâie din alamă, unde era imposibil să distingi zorii de amurg. Aceasta era întreaga lui existență. Era o noapte întunecată, fără sfârșit. El voia doar să vadă zorii zilei. Pentru acea rază de lumină, pentru acea șansă de a trăi, pentru acea fărâmă de speranță, era dispus să renunțe la demnitatea, corpul, onoarea, bunătatea și conștiința sa. Era tot ce avea.

A zburat în flacără pentru acea fărâmă de lumină.

„Așteaptă! Așteaptă-mă! Chu-xianjun, salvează-mă!”

"Prindeți fugarul! Odată ce se rezolvă treaba asta, trimiteți-l la al patrulea lord pentru interogatoriu!"

„Nu, nu!” Degetele palide și fără sânge ale lui Rong Jiu zgâriau pământul, părul îi cădea în șuvițe și se încurca într-un dezastru în timpul luptei. Sub lumina rece a lunii, chipul său fermecător și frumos părea înfiorător și terifiant. Ochii îi ieșiseră din orbite în timp ce țipa incoerent: „Nu! Chu-xianjun, salvează-mă!” Apoi, isteric: "Eu l-am găsit primul! Eu l-am găsit! Eu! Nu poți să te porți așa cu mine! Nu l-ai fi găsit niciodată dacă nu eram eu! Vrei doar să-mi furi recompensa! Meritul meu!"

Soldații îl târâră de acolo, iar țipetele lui nebunești fură curând acoperite de zgomotul pașilor grei.

Capitolul 119: Cele patru suflete ale lui Shizun reunite

Chu Wanning nu putea auzi cuvintele pe care Rong Jiu le striga în spatele lor. Totuși, nu trebuia decât să se uite în jur pentru a-și da seama că Rong Jiu îl provocase intenționat în magazie. Îl enervase, apoi profitase de momentul oportun pentru a scăpa și a-l turna.

Chu Wanning era de obicei genul de om care gândea rațional, indiferent de situație. Dar când era vorba de Mo Ran, toată raționalitatea și calmul său păreau să se evapore în aer. Era oarecum uimit de ușurința cu care fusese păcălit de câteva cuvinte ale unui efeminat ca acela. Se uită la Mo Ran, care alerga cu câțiva pași înaintea lui, și îl întrebă: „Te-ai mai întors vreodată la Pavilionul Piersicilor Nemuritoare după aceea?”

Auzind acest nume pe care el însuși îl uitase aproape, Mo Ran se împiedică. „Rong Jiu, ticălosul ăla murdar!” strigă el furios. "A spus că m-am întors la Pavilionul Piersicilor Nemuritoare?! De ce aș face asta?! Shizun, de asta ești supărat? Pentru că a spus că te-am mințit?"

Chu Wanning nu răspunse.

”După tot ce s-a întâmplat la Platforma Păcatului și a Virtuții, nu m-am mai întors niciodată în... în astfel de locuri. Nu te-aș minți, Shizun. Dacă nu mă crezi, poți să folosești Jiangui să mă legi și să mă întrebi."

După o secundă, Chu Wanning spuse: „Nu e nevoie.” Aruncă o privire în jos, la Jiangui, pe care îl ținea încă strâns în mână. Gândindu-se la cum tocmai injectase putere spirituală în vița de salcie pentru a-l biciui pe Mo Ran până la sânge, fără milă și fără motiv, asta fusese cu adevărat...

Stai, o armă sfântă?!

Flăcările lui Jiangui îi luminau tenul, strălucind în întunericul nopții. Chu Wanning se uită fix la el, mintea lui agitându-se frenetic. Încercă să inverseze fluxul puterii spirituale, atrăgând-o din Jiangui în palma sa, și simți instantaneu o putere abundentă și intensă năvălind în el. Deodată, Chu Wanning știa de unde putea să extragă puterea spirituală. Deși o astfel de putere nu putea circula între vii și morți, puterile unei arme sfinte nu țineau cont deloc de faptul că cel care o mânuia era om, fantomă, zeu sau demon. Atâta timp cât arma însăși accepta, nu conta!

Mo Ran a observat abia după o secundă că Chu Wanning rămăsese în urmă. Când a observat, s-a întors imediat și l-a întrebat îngrijorat: „Shizun, ce s-a întâmplat?” Rana de pe față încă sângera, iar ochii lui negri și strălucitori îl făceau să arate și mai jalnic.

Chu Wanning își strânse buzele, supărat și puțin îndurerat. Simțea că îi făcuse rău lui Mo Ran, dar mândria lui îi spunea că Mo Ran chiar se încurcase cu oameni ca Rong Jiu atunci, așa că lovitura nu fusese pe deplin nemeritată. Chiar și după un moment de contemplare, Chu Wanning nu știa ce ton să adopte sau cu ce expresie să-l privească. Nu putea decât să aleagă cea mai simplă cale și să vorbească fără emoție și fără expresie. „Mo Ran, oprește-te. Retrage-te înapoi în palat.”

„Să fac ce?” întrebă Mo Ran ezitant.

Tonul lui Chu Wanning era inexpresiv. „O să-ți arăt un truc.”

Mo Ran era nedumerit. Înainte să poată înțelege cuvintele shizunului său, văzu lumina roșie a lui Jiangui curgând nesfârșit în fragmentul sufletului lui Chu Wanning, învăluindu-l într-o perdea de flăcări. Ochii lui Mo Ran se măriră în timp ce privea cum Chu Wanning și Jiangui răspundeau unul altuia. Apoi, flăcările dispărură. Bărbatul îmbrăcat în robe roșii și aurii ridică vița de salcie în sus, șuierând cu fire de flăcări, și își întoarse capul pentru a-i vorbi. „Mo Ran, dă-i o poruncă lui Jiangui.”

Mo Ran avea acum o vagă bănuială despre ce intenționa să facă Chu Wanning, deși abia putea să creadă. Strigă imediat o poruncă: „Jiangui, ascultă poruncile lui Shizun ca și cum ar fi ale mele!”

Vița de salcie din mâna lui Chu Wanning a trosnit, apoi a izbucnit în fire de scântei roșii cristaline, în timp ce frunzele de pe viță străluceau intens. Chu Wanning a ridicat mâna liberă și a atins cu vârful degetelor, centimetru cu centimetru, pe Jiangui. Vița de salcie a strălucit și mai puternic în urma atingerii sale. Mii de soldați fantomă se apropiau acum. În spatele lor, zidurile palatului sigilate de barieră se înălțau până la cer. Nu aveau unde să fugă.

Dar Chu Wanning nici nu intenționa să fugă.

Lumina îi strălucea în ochi și se răspândea în afară, iar o furtună a izbucnit. Robele lui Chu Wanning dansau în vânt, în timp ce el ținea vița de salcie și o lovea cu putere prin aer. Jiangui lovi ca un dragon în zbor, strălucind auriu, impunător, iluminând vastul cer nocturn. La porunca lui Mo Ran, Jiangui nu-l mai respinse pe Chu Wanning, ci canaliză energia spirituală abundentă în sufletul pământesc al acestuia. Ochii lui străluceau cu o lumină orbitoare, iar vocea lui era profundă și fermă când porunci: „Jiangui, Zece Mii de Sicrie!”

În acea fracțiune de secundă, nenumărate dâre de viță de vie aurie și roșie au izbucnit din pământ cu un zgomot puternic, sfâșiind magnifica sală a palatului în șindrile sparte și bucăți de cărămizi. Vița de vie veche, groasă și puternică, i-a prins pe soldații fantomă și i-a târât înăuntru, apoi i-a blocat strâns.

Mo Ran privea șocat cum toate acestea se petreceau în fața ochilor lui. Vedea arma sfântă și fragmentul sufletului lui Chu Wanning lucrând în armonie, contopindu-se într-unul singur. Vedea mantia lui Chu Wanning fluturând, părul lui negru ca fumul și norii. Fie în viață, fie în moarte, spiritul lui fusese întotdeauna așa. Strălucitor, cutremurător. De neoprit.

Profitând de această ocazie, Chu Wanning sări înapoi și își puse mâna pe zidul palatului. Închise ochii și, în câteva secunde, descoperi punctul slab al barierei. „La nouă picioare și patru inci în dreapta. Atacă cu foc!”

Mo Ran îi urmă instrucțiunile fără ezitare și sări în sus. Înainte ca vreuna dintre fantomele celui de-al doilea palat să poată reacționa, vraja de foc aprinsă luă formă în palmele sale. O aruncă exact în locul indicat de Chu Wanning. Pământul se cutremură și munții se zguduiră. Zidurile imposibil de înalte ale palatului se dezintegrară rapid și reveniră la înălțimea inițială, iar sigiliul barierei se spulberă și el, transformându-se în praf într-o clipă.

„Du-te!”

Lui Mo Ran nu trebuia să i se spună de două ori; sări pe zid, apoi se întoarse să-l tragă pe Chu Wanning lângă el. Cei doi se eliberară din al doilea palat al celui de-al patrulea rege fantomă, siluetele lor rapide dispărând în noaptea nesfârșită.

Pe o alee mică și îngustă, Chu Wanning și Mo Ran se sprijineau de pereții opuși, privindu-se unul pe celălalt, fără să spună un cuvânt. Mo Ran a fost primul care a cedat, izbucnind într-un chicotit. „Bătrânul fantomă probabil că va fi atât de furios încât va muri...hss!” Când colțurile gurii i s-au ridicat, i-au tras rana de pe obraz.

Chu Wanning l-a privit. „Nu mai râde.”

Mo Ran se opri. Pe aleea întunecată, genele îi clipiră, iar ochii lui blânzi și negri ca smoala îl priveau pe Chu Wanning. „Shizun, mai ești supărat pe mine?”

Dacă ar fi spus: „Shizun, nu mi-ai făcut o nedreptate?”, Chu Wanning s-ar fi simțit jignit. În schimb, el l-a întrebat dacă mai era supărat. Chu Wanning a ezitat o clipă, apoi a evitat cu hotărâre subiectul. "Grăbește-te și rostește vraja. Abia am scăpat de al patrulea rege. Poate că încă nu are curajul să le spună celorlalți regi fantomă, dar nu putem conta pe asta dacă situația se prelungește."

În clipa în care Mo Ran auzi aceste cuvinte, știa că Chu Wanning nu mai pleca. Nu avea de gând să dispară. Așa că inima lui, care fusese încordată ca o coardă de arc tot acest timp, se relaxă în sfârșit. Nu se putu abține să nu zâmbească din nou. „Mn.” Dar cu cât zâmbea mai mult, cu atât îl durea mai tare, iar mâna i se ridică inconștient pentru a-și acoperi obrazul.

Chu Wanning îl privi din nou, dar nu spuse nimic.

Mo Ran scoase felinarul care chema sufletele. Îl ținu cu grijă în fața lui cu ambele mâini și își plecă capul în timp ce recita vraja. După ce o repetă de trei ori, felinarul care chema sufletele străluci cu o lumină orbitoare, atât de puternică încât îi făcu să clipească.

Mo Ran putea auzi vag vocea Maestrului Huaizui, purtată peste apele zgomotoase ale tărâmului morților, purtată neîncetat peste râul liniștit și pașnic al uitării.

„E timpul să te întorci... E timpul să te întorci...”

Cuvintele erau greu de deslușit, parcă veneau de la mare distanță. Dar, după multe repetări, chemarea de a se întoarce părea să se apropie. Apoi, dintr-odată, vocea indistinctă a Maestrului Huaizui răsună în urechile lui Mo Ran. „De ce sunt două suflete pământești?” Vocea avea o urmă de îngrijorare.

Mo Ran închise ochii și îi transmise totul lui Huaizui printr-un gând.

Vocea slabă se opri pentru o clipă înainte de a vorbi. "L-ai întâlnit pe Chu Xun din Sala Vântului Favorabil?

„Mm.”

O lungă tăcere.

„Maestre?”

„Nu e nimic. Dacă Chu-gongzi susține că este normal să ai două suflete pământești, atunci așa trebuie să fie”, spuse Huaizui. „Doar că... acest umil călugăr nu a încercat niciodată să cheme înapoi două suflete pământești din tărâmul fantomelor în același timp, așa că s-ar putea să dureze mai mult decât ne așteptăm. Te rog, Mo-shizhu, să aștepți puțin.”

Mo Ran aruncă o privire spre al doilea palat al celui de-al patrulea rege. „Cât mai durează?”, întrebă el. „Tocmai am fugit din al doilea palat al celui de-al patrulea rege fantomă și ne pot ajunge din urmă în orice moment...”

„Nu mai durează mult. Stai liniștit, Mo-shizhu.” La aceste cuvinte, vocea lui deveni și mai slabă, până când fu acoperită complet de sunetul incantațiilor.

Chu Wanning nu putea auzi vocea lui Huaizui și privea cu sprâncenele ușor încruntate. „Ce se întâmplă?”

„Este ceva neobișnuit cu sufletele tale, Shizun, așa că maestrul spune că trebuie să așteptăm”, explică Mo Ran. „Suntem prea aproape de al doilea palat. Să ne îndepărtăm mai mult.”

Chu Wanning încuviință din cap, iar cei doi merseră o bucată de drum până când cotiră după un colț. Până atunci, cerul începuse să se lumineze, iar bătrânul care îi indicase drumul lui Mo Ran se pregătea să-și strângă taraba cu găluște. Când îl zări pe Mo Ran, rămase destul de uimit. „Aiya! L-ai găsit?”

Mo Ran nu se așteptase să dea din nou peste acest bărbat și clipi surprins. „Da”, răspunse el, „da, l-am găsit. Mulțumesc mult, bunicule.”

„De ce îmi mulțumești? Totul se datorează norocului tău, micule xianjun. Ai... ești rănit la față?”

„Oh, e... e de la soldații fantomă, m-au biciuit”, se scuză Mo Ran.

„Nu e de mirare. Voiam să spun că nimic obișnuit nu poate răni o fantomă." Bătrânul oftă. ”Pare dureros." Se gândi o clipă, apoi redeschise sertarul pe care îl pusese deoparte și pregăti repede două boluri cu găluște mici, pe care le dădu celor doi. ”Sunt doar resturi pe care nu le-am putut vinde astăzi, dar sunt din partea mea. Mâncați ceva înainte să plecați."

Mo Ran îi mulțumi proprietarului tarabei, apoi îl conduse. Bătrânul se îndepărtă încet, luându-și taraba cu el.

Lui Chu Wanning nu-i plăceau ceapa verde și arpagicul, iar supa de găluște a bătrânului era presărată cu ceapă verde. Mo Ran scoase toată ceapa verde din castronul său înainte de a-l schimba cu cel al lui Chu Wanning. „Shizun, de ce nu mănânci tu asta?”

Chu Wanning îl privi fix, dar nu refuză. Ridică lingura și gustă cu grijă. Mo Ran îl privi. Supa rece ca gheața din lumea de dincolo îi atinse buzele palide, fără să mănânce nici găluște, nici supă, exact cum mâncau fantomele adevărate.

„E bună?”

„E în regulă.”

„Nu e la fel de bună ca găluștele pe care le faci tu.”

Chu Wanning se înecă. Ridică privirea și se uită uimit la bărbatul care stătea lângă el, râzând, cu bărbia sprijinită în mâini. Deodată, Chu Wanning se simți ca o scoică de râu a cărei cochilie fusese deschisă și lăsată la soare, fără să mai aibă niciun secret. Urma o pauză lungă. „Ce găluște?”, întrebă el. Bătrânul Yuheng încruntă sprâncenele, cu fața severă, și se prefăcu că nu știe nimic, într-o încercare curajoasă de a-și păstra demnitatea de profesor care tocmai fusese împrăștiată pe podea.

„Nu mai e nevoie să ascunzi.” Înainte ca demnitatea lui să poată fi salvată, aceasta fu spulberată de mâna lui Mo Ran, care se întinsese să-i mângâie părul. Chu Wanning era furios și descumpănit.

„Acum știu totul.”

Chu Wanning își întoarse privirea.

Mo Ran scoase felinarul care conținea sufletul uman al lui Chu Wanning din săculețul său qiankun și îl așeză lângă ei, pe banca de piatră. „Shizun, erai ciudat când erai în viață; chiar și în lumea de dincolo, sufletul tău uman este tot sincer.”

„Le-am făcut pentru tine, doar că...”

Mo Ran ridică o sprânceană și îl privi fix, cu un zâmbet discret.

Doar că ce? Doar pentru că mă simțeam prost? Pentru că nu voiam să mori de foame? Pentru că regretam? Acestea erau cuvinte pe care Chu Wanning nu le putea rosti cu voce tare.

Chu Wanning simțea că inima lui suferea o durere de nedescris. Întotdeauna fusese mult mai mândru decât oamenii obișnuiți și considera că a fi bun cu cineva, a iubi pe cineva sau a te atașa de cineva era ceva rușinos. Trecuse prin multe încercări de-a lungul anilor și se obișnuise cu singurătatea, ca un copac sobru și solitar care se înălța spre cer. Un copac atât de mare nu tremura fermecător ca florile, trezind afecțiune în inimile oamenilor. Nici nu se legăna ușor în adierea vântului ca o ghirlandă de viță de vie, seducător și ispititor. Stătea doar în tăcere și severitate, ferm și de încredere, blocând fără cuvinte vântul și ploaia pentru cei care treceau pe lângă el, permițându-le celor de sub ramurile sale să se ascundă de soarele arzător.

Poate că crescuse prea înalt, frunzele lui erau prea dense. Oamenii de dedesubt nu știau că el era cel care le oferea umbra plăcută de care se bucurau, decât dacă se uitau în mod deliberat în sus. Dar dintre toți călătorii care treceau pe acolo, niciunul nu ridica privirea; niciunul nu îl observase vreodată. La urma urmei, privirea majorității oamenilor era îndreptată în mod obișnuit mai jos decât ei înșiși, sau cel mult la nivelul ochilor. Așa că Chu Wanning se obișnuise treptat cu asta, atât de obișnuit încât devenise o a doua natură. Se aștepta la asta.

Dar nimeni în lume nu se năștea dependent sau de care să depindă cineva. Unii se agățau de cei puternici. Acest tip de oameni deveneau din ce în ce mai fermecători, din ce în ce mai dulci și își flexau corpurile fără oase pentru a câștiga favoruri, pentru a seduce, pentru a folosi cuvinte dulci pentru a-și croi un loc în lume.

Și apoi erau cei ca Chu Wanning. Din momentul în care a pășit în lumea cultivării, el a fost întotdeauna cel pe care se bazau toți. Oamenii ca el deveneau din ce în ce mai hotărâți, din ce în ce mai puternici, până când, în cele din urmă, chiar și fața lor devenea de fier, iar inima lor de oțel. Acest tip de oameni văzuseră destul din vulnerabilitatea și incompetența celorlalți. Văzuseră tot ce era de văzut din farmec și dulceață și, astfel, refuzau să dezvăluie nici măcar un strop de slăbiciune. Aceștia erau purtătorii de săbii, mereu gata de luptă, în armură completă. Nu puteau arăta niciun semn de slăbiciune și nu știau ce înseamnă tandrețea.

După atâta timp, era ușor să uiți că fiecare individ se naște cu emoții și sentimente, atât intense, cât și blânde. Că fiecare om, în copilărie, știa să râdă și să plângă. Știa să se ridice după o căzătură, dorindu-și în același timp o pereche de brațe puternice care să-l ajute să se ridice.

Poate că, odată, el sperase. Sperase că cineva se va apleca și îl va ajuta să se ridice. Dar așteptase o dată și nu venise nimeni. A așteptat a doua oară și tot nu venise nimeni. Trăise dezamăgire după dezamăgire și treptat se obișnuise cu asta. Când, în sfârșit, cineva veni să-l ajute să se ridice, nu mai simțea că era necesar; simțea doar rușine.

E doar o căzătură ușoară. Nu mi-am rupt piciorul. Nu e nevoie să faci atâta tam-tam.

Și dacă piciorul era rupt? Era genul de om care gândea pur și simplu: E doar un picior rupt, nu am murit. Nu e nevoie să faci atâta tam-tam.

Și dacă ar fi murit? Chiar și ca fantomă, ar fi gândit: Ei, oricum sunt mort, nu are rost să fac atâta zarvă acum.

Acest tip de oameni se străduiau din greu să se distanțeze de melodrama pretențioasă a celor slabi. Cu toate acestea, fără să-și dea seama, cădeau pradă unui alt tip de melodramă: o mândrie atât de încăpățânată încât părea o boală incurabilă.

Mo Ran se uită la acest om incurabil, așteptând să vadă ce va spune. În cele din urmă, Chu Wanning nu spuse nimic. Doar își strânse buzele și puse lingura jos, cu o expresie rigidă. Era foarte nefericit.

Astfel, o clipă mai târziu, sări în picioare. „Încearcă din nou vraja”, spuse el. „Vreau să intru în felinarul care cheamă sufletele.”

„Ah...” Mo Ran clipi o secundă, apoi râse. „Felinarul care cheamă sufletele este o cochilie, în care poți intra și te poți ascunde când ești jenat?”

Chu Wanning îi arătă lui Mo Ran o expresie severă și solemnă. Își scutură mânecile. „Jenat? Și de ce, te rog, aș fi jenat?”

„Desigur, Shizun, ești jenat pentru că...”

„Taci din gură!” exclamă Chu Wanning, furios și surprins. Nu se așteptase ca Mo Ran să fie atât de grosolan încât să spună asta direct și se simți ca și cum ar fi fost înțepat cu un ac.

„Pentru că, Shizun, ești bun cu mine.”

Chu Wanning tăcu.

Mo Ran se ridică și el în picioare. Norii roșii ai tărâmului fantomelor pluteau pe cer, ascunzând semiluna mohorâtă care își arăta capul pentru a stropi pământul cu un strat de îngheț proaspăt și a ilumina fața lui Mo Ran. El nu mai râdea – expresia lui era solemnă și sinceră.

"Shizun, știu că ești bun cu mine. Nu știu dacă îți vei mai aminti toate acestea odată ce sufletele tale se vor întoarce, dar... indiferent ce se va întâmpla, vreau să ți-o spun. De acum înainte, ești una dintre cele mai importante persoane din lume pentru mine. Acest discipol a făcut multe lucruri stupide în trecut și, chiar dacă aveam în mod clar cel mai bun shizun din lume, inima mea era plină de resentimente și ură. Privind înapoi acum, sunt cuprins doar de un regret infinit."

Chu Wanning îl privea.

”Shizun, ești cel mai bun, cel mai bun shizun, iar acest discipol este cel mai rău, cel mai rău discipol."

Chu Wanning se simțise inițial neliniștit. Dar, pe măsură ce îl asculta pe Mo Ran încercând să se exprime cu vocabularul său patetic, făcând tot posibilul, dar totuși atât de stângaci, Chu Wanning încercă să reziste, dar în cele din urmă nu putu să-și stăpânească un zâmbet slab. „Înțeleg.” El dădu din cap și repetă: „Shizun este cel mai bun, cel mai bun shizun, iar acest discipol este cel mai rău, cel mai rău discipol. Măcar ai ajuns să ai puțină conștiință de sine.”

Chu Wanning nu era o persoană lacomă. Dăruia cu generozitate altora, dar nu cerea niciodată prea mult pentru sine. Poate că nu se bucura de afecțiunea lui Mo Ran. Dar să fie o persoană importantă pentru Mo Ran, să fie cel mai bun shizun pentru el? Nu era chiar atât de rău. Oricum, în ceea ce privea sentimentele, fusese întotdeauna sărac lipit pământului, dar refuza să cerșească mai mult. Și acum era cineva dispus să-i dea o bucățică de pâine caldă să mănânce. Era extrem de fericit și savura pâinea aceea în bucăți mici. Era suficient pentru el.

Pe de altă parte, prostul de Mo Ran... Când a văzut că a făcut și această bucățică de suflet să zâmbească, a rămas puțin uimit, iar inima i s-a umplut de o bucurie inexplicabilă. „Shizun, ar trebui să zâmbești mai mult. Ești mai frumos când zâmbești.”

Chu Wanning încetă să mai zâmbească. Iată că reapăruse acea boală a mândriei sale încăpățânate, care îl făcea să creadă că „a arăta frumos” era un fel de compliment flirtant adresat unor buruieni sălbatice precum Rong Jiu. Nu voia să aibă nimic de-a face cu asta.

Dar Mo Ran, cu judecata lui lamentabilă, încă încerca cu disperare să-l laude pe dragul său shizun. "Shizun, știai? Când zâmbești... uh... cum să descriu..." Se chinuia să găsească o frază care să descrie adecvat frumusețea pe care tocmai o văzuse. Ceva legat de zâmbet.

Zgomotul paznicilor din lumea de dincolo se auzi din nou de trei ori. Inspirația îi veni. „Desigur!”, exclamă el. „Este un zâmbet în lumea de dincolo!”

Chu Wanning rămase fără cuvinte, iar acum era cu adevărat furios. Se prefăcu că nu auzise nimic și trase brusc mâneca pentru a lua felinarul care chema sufletele. „Mo Weiyu”, îl certă el sever, "tot acest lătrat și tot nu poți să lansezi vraja? Încă un cuvânt fără sens și mă întorc singur la palatul celui de-al patrulea rege. Mai bine așa decât să mă întorc în lumea muritorilor să-ți ascult prostiile toată ziua!"

Mo Ran era uluit. ”Zâmbet în lumea de dincolo"… Oare o folosise greșit? Dar Chu Wanning avea într-adevăr un zâmbet deosebit de frumos, iar ei se aflau în lumea de dincolo. Nu era greșit…

Certurile în public ar atrage prea multă atenție. Mo Ran nu avea idee unde greșise, dar dacă Shizun îi spunea să tacă, el tăcea. Gândindu-se la asta, se scărpină pe cap și îl trase pe Chu Wanning într-un colț mai retras. Incantația constantă din mintea lui devenise mai puternică. Mo Ran îndrăzni să-l întrebe pe Huaizui: „Maestre, ești pregătit?”

A fost liniște pentru o clipă de cealaltă parte. Apoi s-a auzit sunetul gol al unui clopot de lemn, iar vocea lui Huaizui, cristalină, a vorbit ca și cum ar fi fost chiar lângă urechea lui: „Aproape”.

Vocea lui Huaizui abia se stinsese când niște particule de lumină aurie au început să se răspândească din al doilea suflet pământesc al lui Chu Wanning. Silueta lui devenea din ce în ce mai vagă pe măsură ce lumina aurie se împrăștia, până când, în cele din urmă, se transformă în milioane de licurici care curgeau în lampa sufletului ca stelele din Calea Lactee.

Mo Ran putea auzi incantațiile Maestrului Huaizui, purtate de apele învolburate ale tărâmului morților, purtate neîncetat peste râul liniștit și pașnic al uitării. „E timpul să te întorci... E timpul să te întorci...”

Toate suferințele muritoare erau treptat spălate într-un alb estompat de suspinele acelui cântec budist, îndepărtat și totuși apropiat. Mo Ran îmbrățișă felinarul care chema sufletele și simți că trupul său devenea din ce în ce mai ușor, din ce în ce mai gol.

Dong! Un sunet clar din clopotul de lemn. Sună ca un cuțit ascuțit, spărgând brutal recitarea care semăna cu o transă.

Mo Ran deschise ochii larg și se trezi brusc. Totul din tărâmul fantomelor dispăruse, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis lung. Se trezi întins pe o plută de bambus ancorată lângă podul Naihe din vârful Sisheng. Apele de sub fâșiile de bambus îl înconjurau și îl stropeau.

Cerul era albastru ca o carapace de crab, colorat cu o pată de roșu pal. Frunzele de bambus de pe malurile marelui râu dansau în adierea vântului, miile de șoapte ale milioanelor de frunze erau delicate în aer. Zorii erau pe cale să se ivească.

Mo Ran clipi amețit. Când descoperise că felinarul care chema sufletele pe care îl ținea în brațe dispăruse, se ridică în grabă, speriat de moarte.

„Shizun...!”

„Nu striga”, spuse o voce calmă.

Mo Ran gâfâia ca și cum s-ar fi trezit dintr-un coșmar. Fața îi era palidă când întoarse capul și îl văzu pe Huaizui îngenuncheat pe mal, bătând într-un clopot de lemn așezat pe o stâncă, cu ochii limpezi și deschiși. „Chiar dacă strigi, el nu te va auzi.”

Felinarul care chema sufletele se odihnea lângă clopotul de lemn, radiind de lumină, strălucitor și magnific. Forța sufletului lui Chu Wanning era de o frumusețe de nedescris.

Huaizui luă felinarul și se ridică în picioare. Îi făcu un semn din cap lui Mo Ran. „Te-ai descurcat foarte bine, tinere Mo-shizhu.”

Mo Ran se ridică și el în picioare și sări cu ușurință de pe pluta de bambus pe mal. Îl trase nerăbdător pe Huaizui. „Maestre, mergem să căutăm trupul muritor al lui Shizun în Sala de Gheață? Să mergem acum! Dacă așteptăm prea mult, mă tem că sufletele lui se vor risipi din nou.”

Huaizui nu se putu abține să nu râdă. „Cum ar putea sufletele să se risipească așa ușor? Nu-ți face griji; acest umil călugăr l-a trimis deja pe Xue-shizhu să vorbească cu venerabilul tău lider de sectă. Corpul muritor al lui Chu Wanning ar trebui să fie acum în drum spre Pavilionul Lotusului Roșu. Mă voi retrage acolo în izolare, în timp ce voi efectua ritualul de transfer al sufletelor shizun-ului tău înapoi în corpul său.”

„Atunci să mergem, repede!” îl îndemnă Mo Ran. Când văzu zâmbetul slab al lui Huaizui, adăugă grăbit: „Adică, nu te grăbi, Maestre. Nu e nicio grabă.” Dar nimic din comportamentul său nu indica că nu era nicio grabă — sprâncenele îi erau încruntate, picioarele îi pășeau repede, iar el era pe punctul de a se întinde să-l tragă pe Huaizui de mânecă.

Huaizui clătină din cap. Suflă, apoi zâmbi și spuse: „Tânăr shizhu, nu trebuie să fii atât de nerăbdător.”

Mo Ran făcu un gest cu mâinile. „Nu te grăbi, nu te grăbi, încet și sigur e cel mai bine.”

„Într-adevăr, consecvența este importantă. Când sufletele părăsesc trupul, nu se pot întoarce imediat în carne. A face acest lucru ar fi împotriva legilor cerului, iar sufletele s-ar risipi în mod natural. Cu siguranță, acest umil călugăr va proceda încet.”

„Da, da, da. Bine, bine, bine, fă-o încet.” Mo Ran a fost de acord. Chiar și așa, nu s-a putut abține și, după o ezitare, a întrebat foarte atent: „Atunci... cât va dura până când Shizun va reveni la viață?”

Huaizai a răspuns calm: „Cinci ani.”

„Înțeleg, cinci ani...cinci ani?!” Mo Ran păli. Se simțea ca și cum se sufoca.

„Cel puțin cinci ani.”

Mo Ran rămase absolut, complet, total fără cuvinte.

Capitolul 120: Shizun se retrage în izolare

Primele raze ale zorilor au pictat norii în roșu. Deși era încă devreme, un număr mare de discipoli se adunaseră deja în fața Pavilionului Lotusului Roșu. Ei stăteau aliniați de-o parte și de alta a aleii, îmbrăcați în veșminte albe de doliu, cu capetele plecate și privirile în jos.

Dong, dong, dong.

Sunetul clopotului de dimineață răsună din Turnul care străpunge cerul. În depărtare se puteau vedea câteva siluete mergând încet, purtând un sicriu. Xue Zhengyong și bătrânul Tanlang mergeau în față, urmați de Mo Ran și Xue Meng. Shi Mei și un călugăr îmbrăcat în veșminte uzate mergeau de o parte și de alta. Se apropiau încet prin ceața dimineții, urmând poteca de piatră albastră acoperită de rouă.

Călugărul ținea un felinar. Chiar și în lumina zorilor, strălucirea felinarului era vizibilă; emitea o strălucire aurie orbitoare, ca florile de vară. Discipolii adunați își plecară capetele solemn, abia îndrăznind să respire. Toți auziseră că Maestrul Huaizui de la Templul Wubei se grăbise să vină pentru Bătrânul Yuheng – acest călugăr modest trebuie să fie el. Reverența juniorilor față de o astfel de figură legendară depășea cu mult curiozitatea lor; nimeni nu îndrăznea să se uite prea atent în timp ce el urca pe lungul drum de munte. Astfel, marele maestru trecu pe lângă acești discipoli reverențioși, lăsând în urma sa un val de robe. Trecerea sa, pentru ei, era marcată de bătăile bastonului său de călugăr și de ocazionalele priviri aruncate către pantofii săi țesuți din cânepă.

Sicriul era purtat cu grijă pe tot parcursul drumului. Totuși, nu era vorba de o înmormântare, ci de o reînviere. Nimeni nu plângea. Când au ajuns la Pavilionul Lotusului Roșu, Huaizui s-a uitat în jur, apoi a spus: „Lângă iazul cu lotuși: acolo e bine. Acolo este o energie spirituală abundentă, potrivită pentru vrăji.”

„Bine, l-ați auzit pe marele maestru!” Xue Zhengyong, în fruntea celorlalți, a așezat sicriul de gheață neagră lângă iazul cu lotuși. „Mare Maestru, dacă ai nevoie de ceva, doar să spui. Salvarea lui Yuheng este ca și salvarea propriei mele vieți. Dacă pot să te ajut cu ceva, o voi face!”

„Mulțumesc mult pentru bunătate, Xue-zhangmen”, spuse Huaizui. „Umilul călugăr nu are nevoie de nimic în acest moment, dar voi informa liderul sectei dacă va fi nevoie.”

„Desigur. Nu ezita.”

Huaizui zâmbi. Își lipi palmele și se înclină respectuos în fața lui Xue Zhengyong, apoi se întoarse către ceilalți care stăteau în apropiere. „Umilul călugăr este nepriceput și va avea nevoie de cinci ani pentru a readuce sufletul bătrânului Chu. Pentru ca umilul călugăr să nu fie deranjat, Pavilionul Lotusului Roșu va fi închis vizitatorilor începând de astăzi și până la învierea bătrânului Chu.”

Deși Xue Meng auzise deja că va dura cinci ani până când shizunul său se va întoarce, la reamintirea lui Huaizui, ochii i se umplură din nou de lacrimi și plecă capul în tăcere.

„Dacă cineva are vreun cuvânt de despărțire pe care dorește să-l spună bătrânului Chu, vă rog să o faceți acum. Altfel, nu veți mai avea ocazia timp de peste o mie de zile.”

Și astfel, unul câte unul, ei pășiră înainte.

Xue Zhengyong și bătrânii din Vârful Sisheng au fost primii, fiecare stând solemn în fața sicriului și spunându-și rămas bun. Xue Zhengyong a spus: „Să ne revedem curând.”

Tanlang a spus: „Trezește-te curând.”

Xuanji a spus: „Sper că totul va merge bine.”

Iar Lucun a spus cu un suspin: „Te cam invidiez, înghețat în timp timp de cinci ani și fără să îmbătrânești nici măcar o zi.”

Restul bătrânilor au spus ce aveau de spus, unii cu discursuri lungi, alții cu discursuri scurte. În scurt timp, a venit rândul lui Xue Meng. Xue Meng avea intenția să se stăpânească, dar tânărul fusese mereu condus de emoții, iar această situație nu făcea excepție. El stătea lângă sicriul lui Chu Wanning și a început să plângă.

Printre suspine, ștergându-și energic lacrimile, reuși să spună: „Shizun, mă voi antrena din greu, chiar și fără tine. Cu siguranță nu te voi face de rușine la Competiția Muntelui Spiritual. Îți voi spune totul despre locul pe care l-am ocupat când te vei trezi. Shizunul meu nu are învinși printre discipolii săi, la urma urmei.”

Xue Zhengyong se apropie și îi dă o palmă pe umăr fiului său. Xue Meng nu se agăță de tatăl său, așa cum făcea de obicei, ci se întoarse cu un suspin. În fața shizunului său, nu voia să pară din nou un copil răsfățat și nefolositor, care depindea de tatăl său pentru orice lucru mărunt.

Următorul era Shi Mei. Și el avea ochii umezi, dar nu spuse nimic. Se uită doar la Chu Wanning cu capul plecat, apoi se retrase în liniște.

După ce Shi Mei s-a retras, o floare de haitang de un roz pal a fost așezată cu delicatețe în sicriu. Mâna subțire care o ținea, deși încă tânără, se apropia deja de lungimea și lățimea unei mâini de adult.

Mo Ran stătea lângă sicriu. O adiere dansa pe suprafața apei din iaz, purtând parfumul dulce al lotușilor înfloriți. Briza îi răvășea bretonul, dar când ridică mâna, o făcu pentru a-i mângâia fața lui Chu Wanning.

Mo Ran își strânse buzele. Părea că are multe lucruri de spus, dar, în cele din urmă, tot ce ieși, cu voce ușor răgușită, fu: „Te voi aștepta”.

Ce să aștepte? Nu specifică. Se gândise să spună Voi aștepta să te trezești, dar cuvintele acelea păreau cumva insuficiente. Nu avea cum să exprime sentimentele care îi umpleau pieptul, de parcă în inima lui se afla un bazin cu lavă fierbinte, aprinsă și clocotind, lovind pereții și provocându-i durere și anxietate. Simțea că era doar o chestiune de timp până când pereții aceia se vor sparge, iar lava se va revărsa necontrolat, topindu-l într-un nor de cenușă.

Dar chiar și acum, încă nu era sigur ce era acea senzație arzătoare. Așa că spuse doar: „Te voi aștepta”.

Cu aceasta, Pavilionul Lotusului Roșu a fost închis și zăvorât. O barieră enormă a coborât ca o poartă care separa viața de moarte, interzicând intrarea tuturor. În următorii cinci ani, nimeni nu avea voie să se bucure de parfumul florilor de lotus în timpul verii, nici de liniștea solitară a zăpezii de iarnă din pavilion.

Frunzele de bambus foșneau în vânt, iar florile de haitang cădeau încet pe pământ. De la Pavilionul Lotusul Roșu până la poarta principală, discipolii îngenuncheau și se închinau. La capătul acestui vast râu se aflau Mo Ran, Xue Meng și Shi Mei.

Xue Zhengyong a anunțat cu o voce puternică, care a răsunat în ceruri și păduri: „Îi urăm bunului bătrân Yuheng multă sănătate în retragerea sa”.

Discipolii, cu capetele plecate spre pământ, au repetat solemn: „Îi urăm bunului bătrân Yuheng multă sănătate în retragerea sa”.

Mii de voci se auzeau suprapunându-se, răsunând din vârful Sisheng învăluit în ceață și speriind păsările care zburau. Strigătele lor umpleau cerul în timp ce zburau în cercuri deasupra copacilor, temându-se să aterizeze. Masa de voci se înălța spre cer, rostogolindu-se ca un tunet prin norii care se mișcau rapid.

„Îi urăm lui Shizun toate cele bune în retragerea sa”, spuse Mo Ran cu voce blândă. Se înclină îndelung.

Cinci ani de așteptare.

După ce Yuheng s-a retras, fiecare dintre cei trei discipoli ai săi, nefiind dispuși să ia un alt bătrân ca mentor, nici măcar temporar, s-au antrenat și s-au cultivat singuri.

Din diverse motive – aptitudini, calea cultivării, alți factori similari – Shi Mei și Xue Meng au rămas pe vârf. Mo Ran a ales să călătorească. Era adevărat că învăța mai bine prin experiență, dar acesta nu era singurul motiv pentru alegerea sa. Atât de multe lucruri se schimbaseră în această viață renăscută. Dincolo de moartea neașteptată a lui Chu Wanning, Mo Ran era încă foarte îngrijorat de falsul Gouchen.

El bănuia că persoana din spatele tuturor acestor evenimente ar fi putut fi, de asemenea, reîncarnată. La urma urmei, oricine ar fi fost, era evident că stăpânea foarte bine Formațiunea de Șah Zhenlong. Cu toate acestea, nimeni altcineva din viața sa anterioară – până în momentul în care și-a luat propria viață – nu fusese capabil să utilizeze această tehnică interzisă în măsura în care o văzuse el în cursul întâlnirilor lor repetate.

Mo Ran nu avea talent pentru investigații. Încă de la bătălia din Cetatea Fluturilor, întreaga lume a cultivării era în alertă maximă, așteptând și urmărind ca acel actor misterios să facă o greșeală și să se expună. Nu era nevoie să se implice. Mo Ran știa că nu era tocmai inteligent; punctele lui forte erau energia spirituală abundentă și aptitudinile naturale pentru cultivare. Deoarece o confruntare viitoare era probabil inevitabilă, cel mai productiv lucru pe care îl putea face în acel moment era să-și recupereze cât mai repede abilitățile de luptă dinainte de renaștere.

În viața anterioară, fusese un distrugător. În aceasta, voia să fie un protector.

La scurt timp după ce Chu Wanning s-a retras, Mo Ran stătea în fața porții principale a Vârfului Sisheng, cu o traistă în spate, gata să pornească în călătorie. Doar câteva persoane veniseră să-l conducă: Xue Zhengyong, doamna Wang și Shi Mei. Xue Zhengyong îl bătu pe umăr și îi spuse, puțin jenat: „Meng-er nu va veni, a spus că...”.

Mo Ran chicoti: „A spus că va fi prea ocupat cu antrenamentele în pădure ca să vină să mă conducă, nu-i așa?”

După o scurtă tăcere jenantă, Xue Zhengyong înjură: „Nenorocitul ăla nesimțit!”

Mo Ran zâmbi. „Își dorește din tot sufletul să ocupe primul loc la Competiția Muntelui Spiritual. E normal să se antreneze cu sârguință. Îl las pe el să aducă glorie numelui lui Shizun.”

Xue Zhengyong se uită la Mo Ran, apoi spuse ezitant: „Competiția Muntelui Spiritual este cel mai important turneu din lumea cultivării tradiționale. Sunt sigur că te vei dezvolta și vei învăța multe în călătoriile tale, dar competiția probabil că va interzice tehnicile amestecate pe care le vei învăța acolo. Ar fi păcat să pierzi ocazia din cauza asta.”

„Vărul meu se ocupă de asta”, răspunse Mo Ran.

„Nu vrei să-ți faci un nume?”

La auzul acestor cuvinte, Mo Ran izbucni în râs. Să-și facă un nume? În viața sa anterioară, ratase Concursul Muntelui Spiritual pentru că comisese o greșeală și fusese pedepsit cu detenția. Întotdeauna simțise resentimente pentru asta. Dar acum același lucru părea atât de nesemnificativ — ce mai conta? Era cineva care văzuse atâta moarte și atâtea despărțiri, copleșit de un val nesfârșit de încercări și necazuri; era cineva care trecuse de la sfidare la speranță, de la speranță la resentimente, de la resentimente la ușurare și de la ușurare la remușcări. Mo Ran din prezent nu mai dădea importanță frumuseților și vinurilor fine sau venerației maselor, cu atât mai puțin lucrurilor precum răzbunarea sau senzația de ucidere și distrugere. Văzuse deja cu ochii lui opulența și luxul nemăsurat din vârful lumii și se săturase de toate acestea. Nu voia să se întoarcă într-un loc atât de rece, fără nimeni alături.

La urma urmei, fusese odată Împăratul Taxian-jun; stătuse pe cel mai înalt vârf, cu lumea în palma sa, și văzuse tot ce era de văzut. Desigur că nu-i păsa de lucruri mărunte, cum ar fi niște aplauze mizerabile sau câteva urale la Concursul Muntelui Spiritual. Iar în ceea ce privește clasamentul... Cine îl voia, era binevenit să-l ia.

„Sunt alte lucruri pe care aș prefera să le fac”, spuse Mo Ran zâmbind. „Xue Meng este un tânăr stăpân, iar tinerii stăpâni au propriul lor stil de viață. Eu sunt doar un leneș, iar leneșii duc o viață de leneși.”

Doamna Wang îl mustră ușor: „Copil prostuț, ce spui acolo? Nu ești cu nimic diferit de Meng-er, ce tot spui cu ”tânăr stăpân„ și ”leneș"?

Mo Ran râse cu obrăznicie, dar simți o mică durere în interior. Unul se născuse în lux, iar celălalt era de origine umilă și neînsemnată. Deși avusese norocul imens să ajungă aici, la Vârful Sisheng, totuși își petrecuse primii zece ani din viață într-o ceață tulbure. Cum puteau el și vărul său să fie la fel? Dar nu putea să-i spună asta doamnei Wang, nu când ea îl privea cu acea expresie blândă și îngrijorată, așa că doar dădu din cap și spuse: „Mătușă, ai dreptate, m-am exprimat greșit”.

Doamna Wang clătină din cap zâmbind și îi înmână un mic săculeț qiankun brodat cu flori de pollia. „Trebuie să ai grijă de tine în timpul călătoriei. Ia asta; este plin cu tot felul de medicamente pentru tratarea rănilor. Le-am preparat eu însămi, așa că sunt mai eficiente decât cele pe care le poți cumpăra din magazin. Ai grijă să le păstrezi în siguranță.”

„Mulțumesc mult, mătușă”, spuse Mo Ran recunoscător.

Shi Mei vorbi apoi. „Nu am prea multe să-ți dau în afară de acest pandantiv de jad. Poftim, poartă-l. Îți încălzește miezul spiritual.”

În mâna lui Mo Ran, jadul alb era neted ca untul și cald la atingere: un obiect extrem de rar și de mare valoare. El i-a înapoiat repede pandantivul de jad lui Shi Mei. "Nu pot să accept asta; este mult prea valoros. În plus, miezul meu spiritual este de elementul foc; dacă se încălzește și mai mult... s-ar putea să am o deviere de qi."

Shi Mei râse. „Nu fi prostuț. Ce vrei să spui cu deviere de qi?”

„În orice caz, nu-l iau.” Mo Ran rămase ferm pe poziție. „Tu ai o constituție slabă; îți va face mai mult bine decât mie.”

„Dar am pus pe cineva să-l cumpere la licitația Xuanyuan Pavilion special pentru tine...”

Mo Ran se simți încălzit de cuvintele lui, dar mai mult decât atât, inima îi era îndurerată pentru el. „Atunci trebuie să fi fost foarte scump... Acest pandantiv de jad nu-mi va folosi la nimic, dar ar fi perfect pentru tine. Shi Mei, apreciez gestul, dar te rog să-l păstrezi pentru tine și să nu uiți să-l porți, ca să-ți hrănească energia spirituală.”

Înainte ca Shi Mei să poată răspunde, Mo Ran desfăcu șnurul subțire și îi agăță pandantivul de jad în jurul gâtului lui Shi Mei. „Îți stă bine”, îi spuse zâmbind, apoi ridică mâna și îi dădu o palmă pe umăr. „Mult mai bine decât mi-ar sta mie. Sunt un om atât de dur, încât probabil aș sparge așa ceva în două zile.”

„Ran-er are dreptate. Pandantivul de jad poate fi purtat de oricine, dar este cel mai potrivit pentru persoanele cu nucleu spiritual din elementul apă. Mei-er, ar trebui să-l păstrezi.”

Acum că și doamna Wang se pronunțase, Shi Mei nu mai avea de ales decât să cedeze. Dădu din cap și îi spuse lui Mo Ran: „Ai grijă de tine.”

„Nu-ți face griji, îți voi scrie des.”

În ciuda tristeții sale că trebuie să-și ia rămas bun atât de repede, Shi Mei nu se putu abține să nu zâmbească la auzul acestor cuvinte. „Îți dai seama că numai Shizun poate citi scrisul tău, nu-i așa?”

Mențiunea lui Chu Wanning îl lăsă pe Mo Ran cu un sentiment pe care nu-l putea descrie. Ura care-i măcina oasele se risipise, dar remușcările persistau, ca o rană care se cicatriza: o durere surdă și mâncărime în inimă. Cu acest sentiment în piept, Mo Ran porni singur în josul muntelui.

„Unu, doi, trei…”

Număra în minte în timp ce mergea, cu capul plecat.

„O sută unu, o sută doi, o sută trei...”

La poalele muntelui, nu se putu abține să nu se uite înapoi spre Vârful Sisheng, învăluit în nori înalți, în susul lungii scări de piatră care părea să se ridice fără sfârșit.

Murmură: „Trei mii șapte sute nouăzeci și nouă”.

Numărase în timp ce mergea. Acela era numărul de pași până la poarta principală, numărul de pași pe care Chu Wanning îi urcase în acea zi, cărându-l în spate. Era sigur că, atâta timp cât va trăi, nu va uita niciodată mâinile lui Chu Wanning, reci ca gheața, julite și sângerânde.

Adevărul era că, indiferent dacă o persoană făcea bine sau rău, asta rareori era o trăsătură a naturii sale inerente. Fiecare persoană era ca un teren agricol: unii erau norocoși, iar câmpurile lor erau însămânțate cu cereale care, la venirea toamnei, aduceau o recoltă abundentă, orezăriile erau inundate de parfumul delicat al orezului, iar câmpurile de grâu se unduiau în vânt ca valurile. Privind spre pământ, cineva ar fi considerat că este bun și demn de laudă.

Dar alții nu erau atât de norocoși. Câmpurile lor erau însămânțate cu semințe de mac, iar briza primăvăratică aducea doar mirosul păcatului intoxicant și al decadenței euforice, umplând cerul și acoperind pământul cu acea culoare roșie și aurie, vicioasă și sângeroasă. Oamenii o detestau, o blestemau și se temeau de ea, chiar și în timp ce se lăsau pradă stuporii ei fericite, putrezind în fața mirosului ei împuțit.

În cele din urmă, cei drepți și cinstiți se adunau pentru a da foc câmpului, iar în timp ce fumul se înălța spre cer, spuneau: Oh, era un focar al păcatului, era un demon, era rău și nemilos, nu avea conștiință, a meritat-o. În timp ce el se zbătea în flăcări, țipând de durere, iar macii se transformau într-o mlaștină carbonizată și noroioasă.

Dar și această persoană fusese odată un teren agricol bun. Odată, nu-și dorise nimic altceva decât apă și soare. Cine fusese cel care plantase prima sămânță a întunericului, cine semănase dezastrul care crescuse necontrolat? Terenul acela, odată temperat și luxuriant, se transformase în flăcări și se scufundase în cenușă. Lăsat în paragină.

Mo Ran era un teren nedorit, abandonat. Nu crezuse niciodată că cineva va intra în viața lui pentru a ara din nou aceste câmpuri, pentru a-i da o a doua șansă.

Chu Wanning. Vor trece cinci ani până când îl va revedea. Astăzi era prima zi. Deja îi lipsea chipul lui Chu Wanning – chipul său sever, furios, blând, serios, hotărât.

Mo Ran închise încet ochii. Își aminti viețile sale, trecutul și prezentul, atâtea zile trecute împrăștiate ca zăpada în vânt. Își dădu seama că incidentul din Fisura Cerească fusese, de fapt, cea mai importantă răscruce din viața sa.

În ultima sa viață, iubise pe cineva din tot sufletul. Mai târziu, acea persoană își dăduse viața, iar Mo Ran căzuse în iad.

În această viață, era cineva care îl iubea și îl proteja. Mai târziu, acea persoană și-a dat viața și l-a adus pe Mo Ran înapoi în lumea celor vii.

Capitolul 121: Shizun este adevăratul Zongshi

În a opta zi după plecarea lui Mo Ran, Xue Zhengyong a primit prima dintre scrisorile sale. Tușele de pe hârtie erau niște mâzgălituri dezordonate, pe care autorul încercase în mod evident să le înfrumusețeze, dar fără succes.

Unchiule, sper că această scrisoare te găsește bine. Astăzi sunt la Podul Înflorit și totul merge bine. Acum câteva zile a fost un spirit rău aici, dar din fericire nimeni nu a fost rănit. Am scăpat deja de spiritul apăsător, așa că feriboturile pot circula din nou în siguranță. Șeful echipajului mi-a dat cinci sute de arginți, pe care i-am pus în scrisoare. Te rog să le transmiți salutările mele mătușii și lui Shizun.

În a o sută douăzecea zi, a douăzeci și doua scrisoare:

Unchiule, sper că această scrisoare te găsește bine. Recent am dat peste o piatră spirituală de înaltă calitate care poate fi încorporată în sabia Longcheng a lui Xue Meng pentru a o face o armă cu adevărat de neegalat. Tot nu va fi o armă sfântă, dar ar trebui să fie o îmbunătățire considerabilă. Te rog să le transmiți salutările mele mătușii și lui Shizun.

A 130-a zi, a 24-a scrisoare:

Unchiule, sper că această scrisoare te găsește bine. În ultima vreme m-am cultivat în Valea Zăpezii. Aici este mereu frig și există tot felul de flori neobișnuite, dintre care lotusul înghețat este cel mai rar. La început, nu aveam abilitățile necesare pentru a trece de maimuța monstru de o mie de ani care păzea câmpul de flori, dar în ultimele zile am făcut progrese și am reușit să culeg vreo duzină, pe care le-am inclus în această scrisoare. Te rog să le transmiți salutările mele mătușii și lui Shizun.

Adesea, scrisorile erau însoțite de mici jucării, plante medicinale sau pietre spirituale.

În afară de scrisorile către Xue Zhengyong, Mo Ran îi scria în particular și lui Shi Mei. Scrisorile detaliau locurile pe care le vizita și lucrurile pe care le vedea, îl întreba pe Shi Mei ce mai face și îi amintea să se îmbrace bine, precum și alte lucruri mărunte. Scrierea era la început dezordonată, plină de greșeli, și, deși caligrafia nu s-a îmbunătățit niciodată până la a arăta bine, cu trecerea timpului, a devenit treptat mai îngrijită și mai matură, cu din ce în ce mai puține greșeli.

Astfel, un an a trecut într-o clipită. Într-o zi, în timp ce Xue Zhengyong savura ceaiul proaspăt de primăvară, a sosit o altă scrisoare de la Mo Ran. El a citit-o zâmbind, apoi i-a dat-o doamnei Wang, care a citit-o și ea, cu un zâmbet pe buze. „Caligrafia lui s-a îmbunătățit cu siguranță.”

„Nu seamănă cu a cuiva anume?”

„A cui?”

Xue Zhengyong suflă peste frunzele de ceai, apoi luă o copie a Variante ale Barierelor Antice din biroul său. „Compară-l cu cel al lui Yuheng. Destul de similar, nu?”

Doamna Wang examină pergamentul și spuse surprinsă: „Chiar este.”

„La urma urmei, când a venit prima dată la Vârful Sisheng, l-a luat pe Yuheng ca profesor. Yuheng a încercat să-l învețe să citească, dar el știa doar câteva caractere, așa că Yuheng a petrecut ceva timp învățându-l. A început cu numele lui, apoi cu vocabularul simplu, înainte de a trece la subiecte mai complexe.” Xue Zhengyong a dat din cap. „Băiatul acela nu lua lucrurile în serios pe atunci, scria mereu niște mâzgălituri doar ca să scape mai repede. Dar uită-te la el acum. În sfârșit a învățat să scrie decent.”

Doamna Wang spuse zâmbind: „Faptul că a ieșit să vadă lumea îi face foarte bine. Pare mult mai matur acum.”

Și Xue Zhengyong zâmbea. „Mă întreb cum va fi după cinci ani de călătorii. Câți ani va avea atunci? Douăzeci și doi?”

„Douăzeci și doi.”

Xue Zhengyong a suspinat cu un strop de regret. „Credeam că Yuheng îi va vedea crescând până la vârsta de douăzeci de ani. Dar cerul avea alte planuri.”

Într-adevăr, cerul avea alte planuri: asta credea și Mo Ran.

A călătorit în lung și-n lat, de la ploile cețoase din Jiangnan, în sud, până la trecătoarea Sanguan, la nord de Marele Zid. Așezat pe malurile râului Toulao, bea vin de orez vara, iar iarna se ghemuia lângă focuri de tabără și asculta melodia unui flaut Qiang.

În viața sa anterioară, Mo Ran deținuse toate pământurile de sub cer după ce se proclamase împărat, dar nu își făcuse niciodată timp să le străbată, să vadă cu ochii lui felinarele și bărcile de pescuit din est sau apeductele subterane din vest; nu se obosise niciodată să observe tălpile întunecate, întărite și crăpate ale picioarelor unui hamal care căra stâlpi încărcați cu greutăți pe drumurile pietruite; nu se oprise niciodată să asculte cântecele tinerilor ucenici dintr-o trupă de operă, ale căror voci răsunau ca mătasea sfâșiată, înălțându-se spre cer:

„O splendoare atât de strălucitoare, flori înflorite abundă pe un fundal pustiu, ziduri ruinate și dărăpănate..."

El nu mai era Taxian-jun; nu va mai fi niciodată Taxian-jun în această viață. El era...

”Da-gege." Vocea tandră a unui copil de la tarabele de pe stradă. ”Da-gege, poți să salvezi păsărica asta? Are aripa ruptă, nu știu ce să fac."

„Micule Xianjun,” a spus liderul satului Shijiu, cu vocea sa bătrână și răgușită. „Mulțumesc, mulțumesc. Toți cei de aici suntem prea bătrâni pentru a lupta cu spiritele rele; dacă nu erai tu, ar fi trebuit să ne abandonăm casele și să plecăm în altă parte. Bătrânul acesta... bătrânul acesta nu va uita niciodată bunătatea ta, Xianjun, cât va trăi.”

„Bunule domn.” Vocea tremurândă a unei cerșetoare de pe stradă. „Bunule domn, eu și copilul meu nu am mâncat nimic de zile întregi. Te rog, fii bun...”

Mo Ran închise ochii.

Îi deschise din nou. Cineva îl striga.

„Mo-zongshi.”

Oprit de această formă de adresare, el ridică privirea spre bărbatul bronzat care îl striga și îi spuse neajutorat: „Nu sunt zongshi. Acela este shizunul meu. Te rog, nu-mi spune așa.”

Bărbatul se scărpină rușinat pe cap. „Îmi pare rău. Știu că nu-ți place. E doar o obișnuință, pentru că toată lumea din sat îți spune așa.”

În prezent, Mo Ran locuia într-un sat mic, lângă granița tărâmului inferior al cultivării. Din cauza muntelui înzăpezit care se înălța la câțiva kilometri distanță, satul era adesea tulburat de fantome de zăpadă. Aceste creaturi erau niște neplăceri minore, cu puteri spirituale reduse; unul dintre Gardienii Nopții Sfinte ai shizunului său ar fi putut să se ocupe cu ușurință de ele. Dar satul acesta era mult prea îndepărtat pentru ca Gardienii Nopții Sfinte să fi ajuns până aici. Așadar, având puține alte opțiuni, Mo Ran încercase să construiască unul singur, urmând diagramele shizunului său. Eșuase de multe ori înainte de a reuși în cele din urmă. Nu era la fel de frumos ca al shizunului său, nici la fel de agil, dar automatul din lemn care scârțâia era cel puțin funcțional.

Oamenii din satul izolat, încântați de această nouă minune, începuseră să-l numească Mo-zongshi. Mo Ran nu simțea decât jenă față de această evoluție.

Dar evenimentul și mai jenant urma să vină.

Într-o seară, când jumătate din cer era roșu de apusul soarelui, Mo Ran se întorcea de la cursurile de la academia de pe muntele Taishan. În timp ce se plimba pe o alee aglomerată, lângă o livadă de caise, auzi pe cineva strigându-l.

„Chu-zongshi!”

Fără să se gândească, Mo Ran se întoarse brusc. Apoi aproape că izbucni în râs când creierul său înțelese cu întârziere. Erau mulți cultivatori cu numele de familie Chu; chiar se grăbise, crezând că shizunul său se trezise deja.

Bineînțeles că nu.

Mo Ran scutură din cap zâmbind și era pe punctul de a se întoarce când auzi din nou strigătul: „Chu-zongshi!”

Cu brațele în jurul teancului de cărți, Mo Ran se uită chiorâș în mulțime. Cineva îi făcea cu mâna, dar persoana era prea departe pentru ca el să-i vadă fața. Putea să-i distingă doar vag hainele și constituția fizică — era un tânăr îmbrăcat în veșmânt albastru de cultivator, cu un arc în spate și un lup lângă el.

Cel care îl strigase se apropie repede. Când se aflară suficient de aproape încât să se recunoască, amândoi fură luați prin surprindere.

„Tu ești..."

„Mo Ran.” El a reacționat primul înclinând capul, cu mâinile ocupate cu cărțile. Privirea lui curioasă s-a oprit pe chipul tânărului. „Ce surpriză să te întâlnesc aici, Nangong-gongzi.”

Se pare că cel care îl numise „Chu-zongshi” era nimeni altul decât descendentul sectei Rufeng, Nangong Si. Acest bărbat murise prea devreme în viața sa anterioară pentru ca Mo Ran să-l fi cunoscut, dar nu și Chu Wanning. Shizunul său fusese odată instructor invitat la secta Rufeng, așa că era firesc ca Nangong Si să-l cunoască bine.

În timp ce Mo Ran îl studia pe tânărul din fața lui, i-a atras atenția tolba din mâna lui Nangong Si. Era o tolbă veche, făcută din pânză, atât de uzată încât cameliile brodate pe suprafața ei se estompaseră, petalele lor odată vibrante îngălbenite de timp, de parcă nici măcar florile din pânză și ață nu puteau scăpa de soarta ofilirii. Nangong Si era îngrijit și bine îmbrăcat din cap până în picioare, cu excepția tolbei uzate și vizibil peticite. Mo Ran și-a dat seama imediat că tolba era prețioasă pentru el – la urma urmei, nu avea fiecare câteva obiecte sentimentale? Chiar și cea mai strălucitoare persoană avea cu siguranță câteva amintiri dragi. Nimeni nu era fără inimă, oricât de dur ar fi părut. Nimic nu era atât de simplu.

Nangong Si încruntă sprâncenele, gânditor. „Mo Ran... Ah, îmi amintesc acum. Discipolul lui Chu-zongshi?”

„Mhm.”

Realizând acest lucru, atitudinea lui Nangong Si s-a îmbunătățit oarecum. „Greșeala mea. Hainele și silueta ta semănau destul de mult cu ale zongshi-ului de la distanță, așa că am crezut că a ieșit din izolare mai devreme, fără să știu eu.”

Mo Ran își îndreptă privirea de la tolba cu săgeți, hotărând cu tact să nu se amestece și răspunse fără să ezite: „Când i-ai strigat numele mai devreme, și eu am crezut că Shizun a ieșit din izolare mai devreme, fără să știu eu.”

Nangong Si izbucni în râs. Poate din cauza nașterii sale nobile, trăsăturile sale frumoase păstrau încă o oarecare aroganță chiar și în mijlocul hohotelor de râs. Aroganța lui era diferită de cea a lui Xue Meng — Xue Meng avea o mândrie îngâmfată născută din pricepere și talent, în timp ce Nangong Si avea o notă de beligeranță: o aroganță încăpățânată și aprigă. Dar, născut în lux, acest tip de atitudine îl făcea să pară mai degrabă sălbatic și îndrăzneț decât înfricoșător. Mo Ran nu se putea abține să nu se gândească că Nangong Si era într-adevăr armăsarul plin de energie pe care îl sugera numele său.

Era încă pierdut în gânduri când îl auzi pe Nangong Si spunând: „Am fost absolut distrus când am auzit că Chu-zongshi și-a pierdut viața în Fisura Cerească. Din fericire, poate fi readus la viață sub îndrumarea marelui maestru. Cu siguranță voi face o vizită la Vârful Sisheng odată ce se va trezi.”

„Așteptăm cu nerăbdare.”

Nangong Si a făcut un gest nonșalant cu mâna. Observând cărțile din brațele lui Mo Ran, a întrebat curios: „Ce faci, Mo-xiong?”

„Învăț.”

Nangong Si își imaginase că Mo Ran trebuie să studieze niște pergamente complicate și ezoterice, dar, uitându-se mai atent, a descoperit că acesta avea la el cărți clasice simple, precum Călătoria fără griji și Cartea riturilor. Nangong Si a rămas pentru o clipă fără cuvinte. „Astea... astea sunt cărți de bază, cărți pe care le-am învățat pe de rost când eram copil. Ce faci citind astea?”

„Când eram copil”, răspunse Mo Ran, cu privirea limpede și fără rușine, „nici măcar nu știam să-mi scriu numele”.

„Ahem...”, tuși Nangong Si stânjenit. „Studiezi la o academie?”

„Da. Cu ceva timp în urmă, colectam pietre spirituale pentru cultivare pe Muntele Taishan și am văzut întâmplător că încep cursurile la Academia Livada de Caise. Acum am ceva timp liber, așa că am început să particip la cursuri.”

Nangong Si dădu din cap. Văzând că se făcea târziu, spuse: „Mo-xiong, încă nu ai cinat, nu-i așa? Din moment ce te afli pe teritoriul Sectei Rufeng și ești discipolul lui Chu-zongshi, lasă-mă să fiu o gazdă bună. De fapt, mă duc la o tavernă din apropiere să mă întâlnesc cu un prieten, ce zici? Vii să bei ceva cu noi?”

Mo Ran oricum nu avea planuri. „Cum aș putea refuza o astfel de ospitalitate?”

„Mergem la Pavilionul Wuyu, unul dintre cele mai renumite localuri din Linyi”, spuse Nangong Si în timp ce mergeau. „Au cele mai bune intestine de porc înăbușite. Ai auzit de el?”

„Sigur că da.” Mo Ran zâmbi. „Este unul dintre cele mai bune restaurante din tărâmul superior al cultivării. Chiar știi să alegi un loc, Nangong-gongzi.”

„Nu l-am ales eu.”

„Oh? Atunci cine?”

„Însoțitorul meu”, răspunse Nangong Si.

După ce trăise deja o viață, Mo Ran știa câteva lucruri despre rețeaua complicată de relații din cadrul Sectei Rufeng. Cu o oarecare surprindere, se gândi – deși nu o spuse cu voce tare – că Ye Wangxi era și el acolo?

Îl urmă pe Nangong Si pe scări, împingând perdeaua de perle pentru a intra într-o cabină privată. Când văzu cine îl aștepta înăuntru, aproape că se înecă.

Era Song Qiutong, îmbrăcată în mătăsuri ușoare și stând în fața ferestrei, privind florile de piersic din afară. Se întoarse când îi auzi intrând. Ornamentele aurii care îi atârnau la tâmple se legănau ușor și reflectau lumina, făcând pielea ei să pară și mai frumoasă și buzele și mai roșii, frumoasă dincolo de cuvinte.

La jumătatea drumului spre cameră, Mo Ran își trase instinctiv piciorul înapoi. Se întrebă dacă era prea târziu să-i spună lui Nangong Si că nu-i plăcea bucătăria din Shandong și, mai ales, că nu-i plăceau intestinele de porc fierte.

Capitolul 122: Reflecția lui Shizun

„Aici, Mo-Xiong, să ți-l prezint. Ea este Song Qiutong, o mică shimei din secta mea.”

În cele din urmă, Mo Ran se forță să se așeze la masă și să suporte prezentările entuziaste ale lui Nangong Si. Song Qiutong, Song Qiutong... De parcă Mo Ran avea nevoie ca Nangong Si să-i prezinte această femeie, când el știa foarte bine numărul de alunițe de pe spatele ei și locul semnelor din naștere de pe coapse.

Dar, cu mare stăpânire de sine, își controlă expresia și încuviință din cap. „Domnișoară Song.”

„El este discipolul lui Chu-zongshi, Mo Weiyu din Vârful Sisheng. Probabil că l-ai zărit în Cetatea Fluturilor, dar erau mulți oameni acolo, așa că probabil nu-l ții minte.”

Song Qiutong zâmbi dulce și se ridică pentru a face o plecăciune respectuoasă. „Qiutong este încântată să-l cunoască pe Mo-xianjun.”

Mo Ran rămase așezat. O privi lung, impenetrabil, înainte de a răspunde în cele din urmă cu un „La fel.”

Adevărul era că Mo Ran simțea o repulsie incredibilă față de această soție din viața sa anterioară. Această repulsie nu apăruse doar după renașterea sa; era ceva care îi pătrundese adânc în oase încă din viața anterioară. De câteva ori se întâlniseră în această viață, dar doar în trecere, așa că reușise să o tolereze. Astăzi, însă, era cu totul altceva.

Song Qiutong era o femeie fragilă, delicată și blândă în fiecare privire și gest. Era ca un fruct necopt pe ramură la începutul toamnei, ascuns în spatele frunzelor luxuriante. Parfumul ei discret era mai puțin aromat decât cel al florilor din jur, culoarea ei discretă nu era prea stridentă, dar foarte plăcută — o siluetă subțire, dar plină, care deborda de o blândețe infinită și de o iubire tânără și tandră, gata să-și elibereze sucul dulce-acrișor la cea mai mică mușcătură. Abia după ce mușcai adânc până la miez, descopereai viermele mort și putrezit din interior, înțepător și purulent, fructul fiind pătat de mucegai.

Dar, comparativ cu ceea ce făcuse Mo Ran, Song Qiutong din viața anterioară nu se comportase atât de abominabil. Tot ce făcuse fusese să trădeze Secta Rufeng, chiar secta care îi salvase viața. Tot ce făcuse fusese să-l ofere pe Ye Wangxi pentru a se salva când Mo Ran a distrus cetatea. Tot ce făcuse fusese să se înfrumusețeze în timp ce Linyi se transforma în munți de cadavre și oceane de sânge în jurul ei, bucuroasă că câștigase favoarea lui Mo Ran și dornică să-și servească noul stăpân. Tot ce făcuse fusese să-l calomnieze pe Ye Wangxi după ce masacrul se terminase, pentru a-și dovedi sinceritatea, plângând jalnic în fața cadavrului tăcut al lui Ye Wangxi, spunând cât de crud fusese, cum o chinuise în fiecare zi, cât de mizerabilă ar fi fost viața ei dacă Mo Ran nu ar fi venit.

Și?

Mo Ran medită în tăcere. Ce altceva mai făcuse?

Nangong Si era o persoană nerăbdătoare. Câteva feluri de mâncare întârzieau să fie servite, așa că s-a dus să grăbească bucătăria, lăsând soțul și soția din viața anterioară singuri în cameră.

„Mo-gongzi, în cinstea ta, dacă vrei.” Ea i-a umplut cupa cu un zâmbet, dezvăluind o bucată din brațul ei alb de sub mânecile fluide, precum și punctul vibrant de cinabru de pe încheietura mâinii.

Brusc, Mo Ran îi apucă încheietura mâinii. Song Qiutong scoase un sunet de surprindere și îl privi, cu teamă evidentă în ochii delicati, plini de rouă. „Mo-gongzi, ce faci...?”

Mo Ran îi studie fața pentru o clipă, apoi își coborî privirea spre mâinile ei frumoase și subțiri. „Ai mâini frumoase”, spuse el încetișor, cu o expresie rece și distantă. „Domnișoară Song, știi să joci șah?”

„Puțin.”

„Mâini atât de frumoase trebuie să fie destul de pricepute la șah”, continuă el rece.

Se auzi sunetul pașilor lui Nangong Si venind din exterior, iar lupul său începu să latre lângă ușă.

„Scuză-mă.” Mo Ran îi dădu drumul la încheietura subțire a mâinii lui Song Qiutong. Apoi își șterse cu grijă mâna cu o batistă.

Afară, razele soarelui apus aruncau o strălucire de culori pe cerul întunecat. Înăuntru, masa îmbelșugată cu mâncăruri delicioase era un festin somptuos pentru o seară plăcută de primăvară. Mo Ran avea expresia obișnuită, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat între ei. Song Qiutong fusese denigrată fără niciun motiv aparent, dar ea fusese întotdeauna pricepută în a îndura umilințele, chiar ridicându-se o dată în timpul mesei pentru a-i umple cupa lui Mo Ran. El nu dorea să bea vinul pe care ea i-l turnase și lăsă cupa neatinsă pentru restul mesei.

„Mo-xiong, Concursul Muntelui Spiritual se apropie”, spuse Nangong Si. „Ești discipolul lui Chu-zongshi, așa că ai grijă să nu-l faci de râs. Ești pregătit?”

„Nu mă duc.”

Nangong Si îl privi uimit. „Glumești, nu?”

„Vorbesc serios”, spuse Mo Ran râzând. „Vărul meu se ocupă de tot. Vor fi toate sectele acolo. Nu-mi place să mă înghesui cu toată lumea.”

Nangong Si încă nu părea să-l creadă, ochii lui căprui pătrunzători îngustându-se ca ai unui vultur. Mo Ran îi întoarse privirea cu ochi sinceri și fără rezerve.

Vulturul privi piatra până când se convinse că era într-adevăr doar o piatră și că nu ascundea un iepure viclean sau un șarpe șiret. Se lăsă pe spate în scaun, învârtind bețișoarele între degete, și zâmbi. „Interesant. Deci nu te voi vedea la Concursul Muntelui Spiritual?”

„Nu.”

Nangong Si își puse o mână pe frunte și râse în hohote. „Discipolul lui Chu-zongshi trebuie să fie cu adevărat cineva, dacă refuză o competiție atât de prestigioasă.”

La naiba, gândi Mo Ran. Cum avea să explice asta? Nu putea să-i spună lui Nangong Si că, nu, nu, nu era așa – că era de fapt o fantomă bătrână de treizeci și ceva de ani care revenise la viață. Da, să-l lăsăm pe Taxian-jun să se joace cu toți acești puști încă fără experiență, în timp ce o mulțime de lideri de secte pe care îi ucisese sau îi bătuse în viața anterioară stăteau în cerc pe acele platforme înalte, evaluându-i performanța pe micile lor fișe de notare.

Ce glumă.

Își drese glasul. „Nu că aș considera că este sub demnitatea mea sau ceva de genul acesta. Mai degrabă nu mă pricep la tehnicile ortodoxe de cultivare; nu vreau să risc să-l fac de râs pe Shizun cu cunoștințele mele superficiale dacă mă duc. Cineva atât de priceput ca Nangong-gongzi este mult mai potrivit pentru competiție. Te rog, scutește-mă de glumele tale.”

Dacă o păsărică naivă ca Xue Meng ar fi auzit asta, probabil ar fi fost încântat, ca și cum Mo Ran l-ar fi scărpinat exact unde trebuie. Dar Nangong Si provenea din Secta Rufeng, cu politica sa internă complicată, și își pierduse mama la o vârstă fragedă. Viața lui fusese mult mai complicată, așa că zâmbi doar puțin la laudele lui Mo Ran și nu se lăsă impresionat. Luă câteva înghițituri mari de vin, gâtul îi tremură, apoi își șterse gura cu mâneca și întrebă: "Dacă tu nu vei participa, cine crezi că va câștiga această rundă? Să auzim părerea unui spectator imparțial."

Mo Ran îl privi, gândindu-se că Nangong Si întrebase cu siguranță persoana potrivită. Cine ar fi putut ști mai bine rezultatele competiției decât el? În afară de falsul Gouchen, care era, cel mai probabil, și el reîncarnat, Mo Ran era singurul din lume care știa cum se va desfășura Competiția Muntelui Spiritual. Câștigătorul era...

„Nangong Si.”

Perdeaua de perle de la intrarea în camera privată era trasă într-o parte. În lumina pâlpâitoare, apăru un chip, pe jumătate ascuns în umbră. Înainte ca vreunul dintre bărbații din cameră să poată reacționa, Song Qiutong se ridică brusc în picioare, ca și cum ar fi fost înțepată, cu o expresie de panică pe chip, în timp ce coborî capul și spuse șovăielnic: „Y-Ye-gongzi”.

Noul venit stătea drept și înalt, îmbrăcat în robe negre cu borduri aurii discrete. Brățări îi erau fixate în jurul încheieturilor, conferindu-i o siluetă zveltă și suplă. Trei părți elegant și șapte părți chipeș – cine altcineva putea fi decât Ye Wangxi?

„Nu cu tine vorbeam.” Ye Wangxi dădu la o parte perdeaua de perle și intră în cameră fără să-i arunce nici măcar o privire. Ochii lui, fixați tot timpul pe o singură persoană, erau reci, deși cu o subtilă sclipire a unei alte emoții. „Nangong Si, cu tine vorbeam. Ridică capul dacă mă auzi.”

Nangong Si nu ridică privirea. În schimb, se adresă lui Song Qiutong: „Ce faci? Stai jos.”

„Nu-i nimic, Nangong-gongzi. Statutul meu este inferior; ar trebui să stau în picioare.”

Nangong Si izbucni brusc în furie și ridică vocea. „Stai jos!”

Song Qiutong se cutremură, apucându-se de marginea mesei, ezitantă.

Dorind să continue, Ye Wangxi spuse cu voce rece: „Fă cum spune el.”

„Mulțumesc, Ye-gongzi…”

Ye Wangxi se întoarse cu spatele la Song Qiutong, ca și cum nu ar fi auzit. „Nangong Si, cât timp ai de gând să mai tragi de timp cu farsa asta? Liderul sectei e atât de furios încât e pe punctul de a înnebuni. Ridică-te și vino cu mine.”

„Mie îmi convine. O să-l consider nebun, iar el poate să mă considere mort! Nu avem ce discuta, chiar dacă m-aș întoarce; nu voi pune piciorul în Secta Rufeng atâta timp cât ordinul rămâne în vigoare.” Nangong Si vorbi clar, cu o pauză accentuată între fiecare silabă: „Ye-gongzi, te rog să ieși.”

„Tu...” Ye Wangxi strânse pumnii, iar tot corpul îi tremura ușor. Privind din lateral, Mo Ran se aștepta ca el să răstoarne masa, să-l apuce pe Nangong Si și să-l tragă afară. Dar Ye Wangxi era un domn până în măduva oaselor; după un moment, reuși să-și stăpânească furia.

Urma o lungă tăcere. „Nangong Si.” Când Ye Wangxi vorbi din nou, vocea lui era răgușită și epuizată, în contrast cu aspectul său impecabil. „Chiar trebuie să mergi atât de departe?”

„Și dacă da?”

Ye Wangxi închise ochii și scoase un suspin aproape imperceptibil, înainte de a-i deschide din nou încet. Stând în fața mesei, se întoarse în sfârșit pentru a arunca o privire în direcția lui Mo Ran.

La fel cum rufele murdare ale unei familii nu trebuie spălate în public, la fel și problemele interne ale unei secte trebuie ascunse de străini. Mo Ran se ridică cu tact și se înclină în fața lui Ye Wangxi. „Știi, tocmai mi-am amintit că am o programare la croitor să iau niște haine și nu ar trebui să-l las pe croitor să mă aștepte. Ar trebui să plec.”

Ye Wangxi încuviință. „Mulțumesc mult, Mo-gongzi.”

„Nu-i nimic, mai stați la discuții.”

Mo Ran aruncă o privire spre Ye Wangxi în timp ce trecea pe lângă el. Tânărul era ca un pin robust, păstrându-și ținuta obișnuită. Dar de aproape, Mo Ran putea vedea o ușoară roșeață la colțurile ochilor, ca și cum ar fi plâns înainte să vină. Brusc, simți că tăcerea și răbdarea lui Ye Wangxi nu erau diferite de ale lui Chu Wanning.

Mișcat de un impuls, se trezi că se întoarse spre Nangong Si. „Nangong-gongzi, poate că nu știu ce s-a întâmplat între tine și Ye-gongzi, dar știu că el te-a tratat întotdeauna cu sinceritate. Așa că, dacă ești dispus, te rog să ai o discuție deschisă cu el și să nute abții să spui ceea ce ai pe suflet.”

Nangong Si nu a apreciat prea mult acest sfat. În focul momentului, a renunțat la etichetă și a răspuns rece: „Vezi-ți de treaba ta.”

...Ticălosul ăsta cu viață scurtă!

Mo Ran a plecat. Nici nu apucase să coboare scările când a auzit urletele furioase ale lui Nangong Si din camera de deasupra, în timp ce tânărul lup îi sfâșia sufletul lui Ye Wangxi cu colții ascuțiți. „Ye Wangxi! Ce vrăjitorie ai folosit asupra tatălui meu, de te prețuiește mai mult decât pe mine?! Să mă întorc cu tine? Pentru ce naiba?! În toată viața mea, când mi s-a dat vreodată de ales în ceva? Huh? Spune-mi, Ye Wangxi, ce... ce crezi că sunt eu pentru voi!”

Se auzi zgomotul meselor și scaunelor răsturnate și al farfuriilor și cupelor sparte pe podea. Toate servitoarele de pe coridor se treziră din somn, iar mai mulți oaspeți se uitară pe ușa camerelor lor.

„Ce se întâmplă?”

„Aiyo, ce temperament! Sper să nu distrugă locul.”

Mo Ran strânse buzele și întoarse capul să se uite din nou pe coridor. Putea auzi vocea lui Ye Wangxi, fragilă și lipsită de viață ca o frunză ofilită de toamnă.

„Nangong, dacă prezența mea acasă te supără, atunci voi pleca și nu va mai trebui să mă vezi niciodată.”

O pauză lungă și tăcută.

„Așa că întoarce-te”, continuă Ye Wangxi. „Te implor.”

Dacă nu ar fi auzit cu propriile urechi, Mo Ran nu ar fi crezut niciodată că cineva ca Ye Wangxi, cu coloana vertebrală dreaptă ca o baghetă, ar putea rosti cuvinte atât de fragile precum Te implor. Impresia lui despre Ye Wangxi era aceea a unei persoane integre, de neclintit, o forță invincibilă pe câmpul de luptă; lui Mo Ran îi era mult mai ușor să-și imagineze că sângerează decât că plânge, să-și imagineze că moare decât că îngenunchează.

Dar în această zi, în acest restaurant, în fața lui Song Qiutong, Ye Wangxi îi spusese cuiva: Te implor.

Mo Ran închise ochii.

De-a lungul vieții, câte lucruri nu vom afla niciodată? Nimeni nu stătea gol în fața celorlalți. Toți își ascundeau trupurile sub haine și sentimentele în spatele cuvintelor și expresiilor. Toți se învăluiau în straturi peste straturi, capetele lor ieșind la iveală ca niște ramuri înflorite, oferind lumii doar o față pictată cu o privire lipsită de ambiguitate. Fiecare își juca propriul rol – pentru că viața nu era decât o piesă de teatru, cu roluri bine definite și clare: sheng, dan, jing și chou. Dacă cineva jucase întotdeauna rolul sheng, rolul masculin, cum putea accepta pur și simplu o schimbare de costum și un nou strat de vopsea pentru a juca rolul dan, rolul feminin?

Dar în miezul nopții, când cimpoaiele tăceau și lăuta se oprea, când toată lumea își spăla straturile groase de machiaj, apa ducea cu ea fețele colorate și pictate distinct pe care le purtau, dezvăluind trăsăturile necunoscute de dedesubt. Se dovedea că tânăra domnișoară de pe scenă era de fapt un tânăr galant, iar soldatul avea o pereche de ochi tandri și îndrăgostiți.

Mo Ran se întoarse în camera mică în care stătea, cufundat în gânduri. Trăise două vieți, dar cât de mult înțelegea el oamenii? Și ce putea spune despre el însuși? Chu Wanning era singurul care îi făcuse inima să înflorească și apoi să moară, pentru a renaște din nou.

Chu Wanning...

Gândurile lui se îndreptară spre momentul în care Nangong Si îl confundase cu Chu Wanning mai devreme în acea zi. I se păruse amuzant – cum se putea întâmpla o astfel de confuzie? Totuși, în timp ce se spăla înainte de culcare în fața oglinzii de cupru, se trezi privind reflexia cuiva îmbrăcat într-o robă albă simplă de cultivator, cu părul strâns într-o coadă de cal.

Își legase părul într-o coadă de cal din capriciu în dimineața aceea. În ceea ce privește roba, hainele începuseră să-i fie strâmte de câteva zile, așa că se dusese la croitor să-și aleagă un set nou, iar roba albă îi atrăsese atenția în timp ce se plimba prin magazin. O cumpărase și o îmbrăcase fără să se gândească prea mult; nu se întrebase de ce roba îi plăcea atât de mult. Abia acum, uitându-se în oglindă, își dădu seama: roba albă era foarte asemănătoare cu cea pe care o purtase odată Chu Wanning.

Oglinda era de un galben mat, iar viața lui din trecut era ca un vis. Privind persoana din oglindă, Mo Ran simți că privea un fragment din Chu Wanning prin această culoare tulbure, o halucinație a lui, estompată ca într-o viziune.

Apa pe care nu o ștersese încă de pe față îi curgea pe liniile maxilarului care se maturizau treptat și îi picura de pe bărbie. În fața oglinzii, recunoscu vag că, la fel cum Păzitorul său din Noaptea Sfântă era o imitație stângace a lui Chu Wanning, și el însuși încerca să-și imite stângaci shizunul. Mo Ran îl căutase inconștient pe Chu Wanning în lume; neputând să-l găsească, devenise încet-încet el însuși.

Timpul a trecut. Iar eu, din cauza remușcărilor sau poate din alt motiv...

Nu te puteam vedea, dar mă gândeam mereu ce ai fi făcut dacă ai fi fost aici; ce te-ar fi făcut să zâmbești, ce te-ar fi supărat. Mă gândeam la tine înainte să fac orice, încercam să te fac mândru prin tot ce făceam. Mă gândeam: "Dacă ai fi aici și aș face asta, ai da din cap aprobator? M-ai lăuda puțin, mi-ai spune că m-am descurcat bine?"

Zi după zi m-am gândit la asta, până când mi-a pătruns în oase, a devenit o a doua natură. De aceea, pe măsură ce timpul trecea, nici măcar nu mi-am dat seama....

Că, odată cu trecerea zilelor, devenisem persoana pe care o purtam în inimă.

Capitolul 123: Shizun îmi apare în vise, pentru că știe că mă gândesc des la el

"Zhao-Daozhang, Li-daozhang, ați văzut clasamentul? Surpriza competiției de pe Muntele Spiritual este reală de data asta!"

În cadrul Ceainăriei Perla, un grup de cultivatori călători stăteau la o masă, împărțind o farfurie cu alune, ceai fierbinte și discutând despre cel mai fierbinte subiect din jianghu.

„Sigur că am văzut! Cine se aștepta ca învingătorul să fie Vârful Sisheng, secta aceea din tărâmul inferior al cultivării? Toți bătrânii din tărâmul superior al cultivării sunt înnebuniți! Mai ales Secta Rufeng — ai, strămoșii lor se răsucesc în mormintele lor! Cum se numea învingătorul? Xue Fenghuang?”

„Ah? Ha ha ha, Xue Fenghuang? Bătrâne Zhao, te rog, mă omori! Fenghuang? Îl confunzi cu porecla lui, ”fiul phoenixului„! Numele lui de familie este Xue, prenumele Meng, numele de curtoazie Ziming, iar tatăl său este Xue Zhengyong. Așa tată, așa fiu – acest Xue Ziming este impresionant de priceput!”

Un bărbat înalt, îmbrăcat într-o mantie, stătea lângă șemineu, bând ceai și cufundat în gânduri. Când a auzit conversația lor, a lăsat ceșcuța de ceai și a murmurat: „Hm?”

„Nu glumeau deloc când i-au spus fiul phoenixului. Toți ceilalți tineri stăpâni de acolo aveau arme sacre, dar puștiul ăsta a apărut doar cu o sabie și i-a încolțit pe toți. Cu adevărat incredibil.”

„Ai uitat cine e maestrul lui? Bineînțeles că un discipol al lui Yuheng din Cerul Nopții nu se joacă!”

„Sincer, cred că victoria lui Xue Ziming a fost una strânsă. Sunt sigur că ai auzit că Xue Ziming și Nangong Si erau la egalitate în proba de dublu. Dacă nu ar fi fost fata din echipa tânărului Nangong Si care l-a tras în jos, heh, ar fi putut să câștige oricare dintre ei, dacă mă întrebi pe mine.”

La auzul acestor cuvinte, bărbatul care ascultase cu atenție a pus în sfârșit jos ceșcuța de ceai pe care o ținea în mână. A întors capul, cu ochii limpezi ca apa de toamnă, dar pătrunzători ca fulgerul — bărbatul acesta era cu siguranță foarte chipeș. Le-a zâmbit cultivatorilor care discutau și s-a alăturat conversației lor. „Scuzați-mă că vă întrerup, dar în ultimele zile am cultivat în munți și am pierdut noțiunea timpului, așa că am ratat Concursul Muntelui Spiritual. Nu m-am putut abține să nu aud că Xue Meng a câștigat primul loc... Ați putea să-mi spuneți mai multe?”

Cultivatorii erau încântați să aibă un ascultător. I-au făcut semn lui Mo Ran să se apropie, făcându-i loc la masă. Mo Ran știa să se comporte – era mult mai matur acum decât atunci când începuse să călătorească. A rugat proprietara ceainăriei să aducă șase ceainice de Ceai Lingshan, împreună cu jujube confiate, sâmburi acri, cireșe în lichior dulce și semințe de pepene galben pentru a le împărți cu cei de la masă. Zâmbind, el a spus: „Xue Ziming este preferatul cerurilor, așa că nu este prea surprinzător că a ocupat primul loc fără să aibă măcar o armă sacră. Dar ce este asta pe care o aud despre Nangong Si din Secta Rufeng, care are o tânără în echipa sa la dublu...?”

Fiind o adunătură de bărbați, acești cultivatori erau mai mult decât fericiți să bârfească despre femei, chiar dacă femeia nu era a lor.

„Așa este. Cu adevărat un caz în care ambiția eroului s-a scufundat în sânul frumuseții. Altfel, cine știe dacă Xue Ziming ar fi reușit să câștige, având în vedere abilitățile lui Nangong Si.”

„Înțeleg. Interesant.” Lucrurile se petrecuseră cu totul altfel în viața anterioară: pe atunci, Ye Wangxi și Nangong Si terminaseră la egalitate pe primul loc. Primul gând al lui Mo Ran fusese că micul phoenix Xue Meng, stimulat de moartea lui Chu Wanning, se străduise din greu și ajunsese la succes. Dar se părea că mai fuseseră și alți factori în joc. „Și cine ar putea fi această domnișoară?”

„Fata se numea Song... ceva Tong; nu-mi amintesc exact. Era foarte drăguță, totuși. După cum se vede, îl are la degetul mic pe micul maestru al Sectei Rufeng.”

„Frumoasă e puțin spus – mai degrabă uimitor de frumoasă. Dacă aș fi Nangong Si, aș renunța la primul loc din Muntele Spiritual pentru a face fericită o fată ca ea.”

Mo Ran își păstră opinia pentru sine. Era exact cum bănuise.

Competiția Muntelui Spiritual includea trei probe: simplu, dublu și o bătălie regală. Punctajul era calculat ca medie a celor trei probe pentru a determina câștigătorul final.

În viața anterioară a lui Mo Ran, Xue Meng și Shi Mei se confruntaseră cu Nangong Si și Ye Wangxi în proba de dublu. Ye Wangxi ajunsese în cele din urmă al doilea cel mai puternic cultivator din lume, depășit doar de Chu Wanning, așa că rezultatul acelui meci era evident. Numai cerul știa ce se întâmplase în această viață de Nangong Si o târâse după el pe Song Qiutong, în loc să facă echipă cu Ye Wangxi... Mo Ran puse ceșcuța de ceai jos și se frecă la tâmple. La ce naiba gândea tipul ăla?

„Ah, femeile; chiar și calul sălbatic Nangong Si a fost îmblânzit în scurt timp”, se lamenta unul dintre bărbați, în timp ce restul râdeau și huiduiau.

Mo Ran nu se putu abține să întrebe: „Dar Ye Wangxi?”

„Cine?”

„Ye Wangxi”, repetă Mo Ran.

Expresia goală de pe fețele lor i-a lăsat un gust amar în gură lui Mo Ran. Ye Wangxi era un zeu al războiului care îi cauzase lui Mo Ran nenumărate probleme în viața anterioară... Cum era posibil ca acești oameni să nu-l cunoască?

„Celălalt gongzi din Secta Rufeng.” El gesticulă în timp ce explica: „Picioare lungi, înalt, temperament bun, nu vorbește mult, folosește o sabie și...” Văzând că niciunul dintre ei nu îl recunoștea, Mo Ran suspină și termină descrierea, deși ghicea deja rezultatul. „Și un arc.”

„Nu-l cunoaștem.”

„N-am auzit niciodată de el.”

„Frate, de unde ai auzit de tipul ăsta? Secta Rufeng a trimis șaisprezece discipoli la Competiția Muntelui Spiritual și niciunul dintre ei nu se numea Ye.”

Într-adevăr, în viața actuală, Ye Wangxi nu participase la competiție. Mo Ran rămase tăcut pentru o clipă. Își aminti de ziua aceea la restaurant, când Ye Wangxi îi spusese lui Nangong Si: „Tu întoarce-te, eu plec.” Brusc, se simți destul de neliniștit și destul de îndurerat.

Nu se putea, nu-i așa?

Oare Ye Wangxi părăsise într-adevăr Secta Rufeng?

În viața sa anterioară, chiar înainte de sfârșit, Ye Wangxi îi spusese călăului său că dorea să fie îngropat în Mormântul Eroilor al Sectei Rufeng, lângă mormântul lui Nangong Si. Mo Ran suspină la această amintire — cum se ajunsese la asta? Micile schimbări, picătură cu picătură, se răspândiseră în valuri tot mai mari. Lumea se răsturnase cu susul în jos, iar ceea ce ar fi trebuit să fie oceanul devenise uscat.

Așa se făcea că răsturnările de situație puteau fi la fel de violente ca o furtună dezlănțuită. Că o schimbare de atitudine, renunțarea la ura din trecut, nu puteau fi cumpărate decât cu sânge vărsat și lacrimi amare – așa fusese în cazul lui Chu Wanning și al lui.

Dar soarta putea să se întoarcă și sub forma unei tăceri apăsătoare, așa cum se întâmplase cu Ye Wangxi și Nangong Si. Poate că totul se rezumase la acea zi petrecută la hanul de pe Insula Clopotelor, când Nangong Si le permisese grupului lui Ye Wangxi să rămână peste noapte. Poate că, târziu în noapte, Nangong Si se trezise însetat și coborâse să bea un ceai, unde întâmplător dăduse peste Song Qiutong, care arăta jalnic. Poate că Song Qiutong îi turnase o cană cu apă, sau poate că se împiedicase urcând scările din cauza rănilor de la picior; nu avea cum să știe. Poate că Nangong Si fusese prea necioplit când băuse apă și vărsase puțină pe reverele largi ale robei, iar Song Qiutong îi oferise cu grijă o batistă. Neavând nimic între ei în acel moment, Nangong Si probabil că îi mulțumi repede. Dar niciunul dintre cei trei nu ar fi putut ști, în timp ce Carul Mare străbătea cerul nopții și stelele Shen și Shang răsăreau și apuneau, fără să se întâlnească vreodată, că viețile lor fuseseră schimbate iremediabil de acea batistă, de acea ceașcă de apă, de acel simplu mulțumesc. Niciunul dintre ei nu auzise zgomotul destinului:

Nangong Si, căscând în timp ce urca scările.

Song Qiutong stând în tăcere, privindu-l cum pleacă.

Și Ye Wangxi, în camera sa, aprinzând o lumânare pentru a citi pagina următoare dintr-o carte neterminată.

În viața sa anterioară, Mo Ran se credea atotputernic și atotștiutor, credea că a deslușit toate misterele vieții. Abia acum a realizat că toate acestea erau doar niște lentile plutitoare în această lume, împinse de ploaie și vânt, mici firicele verzi de suflet prea ușor zdrobite de aruncarea întâmplătoare a unei pietricele.

Cât de norocos fusese că se rătăcise, dar cumva se întorsese lângă Chu Wanning. Că încă mai putea să-și îndeplinească datoria filială față de shizunul său, că încă mai putea să-i spună lui Chu Wanning: Îmi pare rău, te-am dezamăgit.

Își termină ceaiul și își luă rămas bun de la tovarășii săi. Afară se întețise vântul și în curând urma să înceapă ploaia. Mo Ran își aruncă mantaua peste umeri și păși cu pași mari în adâncul pădurii. Silueta lui devenea din ce în ce mai îndepărtată, din ce în ce mai vagă, până când nu mai era decât un punct mic în amurg, ca o picătură de cerneală care se răspândea într-o baltă de apă, subțiindu-se până dispărea.

Fulgerele străluceau la orizont și tunetele răsunau în cerul întunecat; ploaia cădea în torente.

„Plouă.” Cineva se uită afară din ceainărie, dar se retrase înăuntru la auzul tunetului puternic.

„Ce furtună groaznică... La naiba, am pus meiul la uscat mai devreme. Acum o să se ude.”

„Ei bine. Hei, șefă, ne mai aduci un ceai? Mai bine așteptăm să se oprească ploaia înainte să plecăm acasă.”

Mo Ran mergea repede prin ploaie, alerga prin ploaie, fugea prin ploaie, se ascundea în ploaie de cei treizeci și doi de ani absurzi ai vieții sale trecute. Nu știa dacă acest potop violent îi putea spăla păcatele. Chu Wanning îl iertase, dar el nu se iertase pe sine însuși. Inima îi era grea, atât de grea încât simțea că se sufocă.

Voia să-și petreacă restul vieții făcând bine, pentru a-și ispăși păcatele. Dar oare o astfel de ploaie torențială, chiar și pentru tot restul vieții, putea spăla cu adevărat răul din oasele sale, murdăria din sângele său?

Își dorea din tot sufletul ca ploaia să cadă timp de cinci ani încontinuu.

Își dorea din tot sufletul ca, atunci când Chu Wanning se va trezi, să poată sta în fața shizunului său puțin mai curat, și apoi și mai curat. Nu voia să fie la fel de murdar ca acum, când va veni momentul: murdar ca noroiul, ca praful, ca murdăria de pe talpa pantofilor unui hamal, ca murdăria de sub unghiile unui cerșetor.

Își dorea din tot sufletul ca, înainte ca Chu Wanning să se trezească, să fie puțin mai bun, și apoi și mai bun. Numai atunci cel mai rău, cel mai rău discipol din lume ar fi putut să-și adune curajul slab pentru a-l chema pe cel mai bun, cel mai bun shizun din lume.

În acea noapte, Mo Ran s-a îmbolnăvit.

Întotdeauna avusese o constituție puternică și robustă, dar asta însemna doar că, atunci când se îmbolnăvea, se îmbolnăvea teribil, îngrozitor. Zăcea în pat, dormind înfășurat în pătura groasă. Visa lucruri din viața sa trecută — visa cum îl chinuise pe Chu Wanning, visa cum Chu Wanning se zbătea sub el, visa cum Chu Wanning murea în brațele sale.

Când se trezi brusc din cauza vântului care urla și a ploii reci de afară, căută cu mâna cremenea pentru a aprinde lumânarea. Dar, oricât încercă, cremenea nu scânteia. În acces de frustrare, o aruncă deoparte. Își trecu mâinile peste față și își smulse părul cu putere, iar gâtul i se umflă când scoase un urlet de durere, ca al unei fiare chinuite.

Scăpase de moarte, scăpase de vină, dar nu putea scăpa de propria conștiință. Îl speria faptul că uneori nu putea distinge visul de realitate, verificând continuu dacă era treaz sau adormit. Îl durea să simtă că sufletul său se despicase în două, cel al vieții trecute și cel al vieții prezente, cele două sfâșiindu-se una pe alta; prezentul blestemând trecutul pentru că era un nebun nemilos cu mâinile pătate de sânge, trecutul ripostând la fel de violent, cerând să știe de ce prezentul pretindea că nu făcuse nimic rău în viața sa — cum îndrăznea să mai calce pe acest pământ?

Sufletul prezentului strigă către sufletul trecutului: Mo Weiyu, Taxian-jun, scursură a pământului, de ce ai comis păcate atât de grave?! Cum pot să repar tot ce ai făcut?! Vreau să o iau de la capăt, dar tu mă bântui atât de mult – în visele mele, în beția mea, în lumina palidă a lumânărilor care se sting, ieșind din senin când mă aștept mai puțin, pentru a mă blestema cu fața ta contorsionată! Mă ameninți cu o mie de morți, mă ameninți cu răzbunare și represalii.

Spui că totul este doar un vis care se va spulbera într-o zi. Râzi batjocoritor că, mai devreme sau mai târziu, mă voi trezi și mă voi regăsi în Palatul Wushan. Râzi cu răutate și îmi reamintești că nimănui nu-i pasă de mine. Că am ucis cu propriile mâini singura persoană dispusă să moară pentru mine. Dar acela eram eu?! Nu, nu, nu eram eu, erai tu, Taxian-jun! Tu erai, Mo Weiyu!

Eu nu sunt tu, nu sunt tu...

Nu am sânge pe mâini, eu...

Pot să o iau de la capăt.

Cealaltă jumătate a sufletului său țipa și ea, cu gura larg deschisă, cu colții ascuțiți, într-o expresie distorsionată:

Nu te simțeai vinovat? Nu ai distrus totul? Atunci de ce nu mori?! De ce nu îi răsplătești cu propriul sânge pe toți cei pe care i-ai rănit în viața ta trecută fără niciun motiv?!

Bestie! Ipocritule! Cu ce ești diferit de mine? Eu sunt Mo Weiyu, dar și tu ești! Tu porți toate amintirile și toate păcatele trecutului; nu vei scăpa niciodată de mine — eu sunt coșmarul tău, demonul tău interior; eu sunt sufletul tău abominabil care va fi judecat într-o zi de ceruri!

Să o iei de la capăt? De ce naiba ai dreptul să o faci? Ce îndrăzneală – ce drept ai să o iei de la capăt? Îi înșeli pe toți, chiar și pe cei care te iubesc. Orice faptă bună pe care o faci este doar pentru a ușura acea mică și patetică povară a vinovăției din inima ta, nu-i așa?!

Ha! Mo Weiyu! Îndrăznești să-i lași să afle ce fel de om ai fost în viața ta anterioară? Îndrăznești să-l lași pe Chu Wanning să afle că, în viața trecută, tu i-ai tăiat gâtul și l-ai lăsat să sângereze, transformându-i viața într-un coșmar? Că tu ai distrus lumea, transformând-o într-un iad pe pământ, invadat de foamete și dezastre, unul după altul?

Tu ai fost. Ha ha ha, bestie nenorocită, suntem una și aceeași persoană! Nu ai scăpare; eu sunt tu, Mo Weiyu! Știi că este adevărat!

Împins într-un colț și pe punctul de a-și pierde mințile, Mo Ran a căutat din nou cu mâinile pe lângă patcremenea pentru a aprinde lumânarea și a alunga întunericul înfiorător al nopții. Dar nici lumânarea nu-l voia; nici lumânarea nu voia să-l salveze. Era singur în întuneric, cu mâinile tremurând incontrolabil, încercând din nou și din nou să lovească cremenea cu oțelul, dar nu ieșea nici o scânteie, nici o scânteie.

În cele din urmă, s-a prăbușit pe pat și a izbucnit în hohote de plâns. A repetat scuze la nesfârșit. În întunericul nopții, părea că o mulțime se adunase în jurul patului său, fiecare siluetă umbroasă și tremurândă blestemându-l, cerându-i viața în semn de răzbunare, urlând la el că a fost odată rău și că va rămâne așa pentru totdeauna.

Mo Ran nu știa ce să facă. Neajutorat, murmura iar și iar: „Îmi pare rău... Îmi pare rău...”, dar nimeni nu-l băga în seamă. Nimeni nu voia să-l ierte. Capul îi ardea, iar inima parcă îi lua foc.

Deodată, i se păru că aude un suspin ușor.

Când deschise ochii, îl văzu pe Chu Wanning printre umbrele fantomatice, arătând exact ca înainte – cu veșmintele albe căzând liber pe podea, cu mâneci largi și elegante, cu trăsături elegante și bine definite. Făcu un pas înainte și se opri în fața patului.

„Shizun...”, reuși să spună Mo Ran printre suspine, „Eu... nu merit să te mai văd, nu-i așa...?”

Chu Wanning nu spuse nimic, ci doar ridică cremenea și oțelul. Aprinse calm lumânarea care rămăsese stinsă în ciuda eforturilor lui Mo Ran.

Unde era shizunul său, era o flacără.

Unde era Chu Wanning, era lumină.

Stătea lângă sfeșnic cu genele lungi coborâte, apoi îl privi calm pe Mo Ran și îi zâmbi ușor, senin. „Du-te la culcare, Mo Ran. Vezi, lumânarea e aprinsă acum. Nu-ți fie frică.”

Inima lui Mo Ran se simțea ca și cum ar fi fost zdrobită brutal de ceva greu, iar capul îl durea atât de tare încât simțea că o să-i explodeze. Cuvintele acestea îi sunau atât de familiar, de parcă le-ar fi auzit înainte. Dar nu-și putea aminti unde.

Chu Wanning își dădu mânecile la o parte și se așeză lângă patul lui Mo Ran. Afară ploua și era foarte frig, dar în cameră era cald și noaptea nu mai era întunecată.

„O să rămân cu tine”, spuse Chu Wanning.

Inima lui Mo Ran se strânse și se răsuci de durere la auzul acestor cuvinte. „Shizun, nu pleca.”

Îi apucă mâna lui Chu Wanning de sub mâneca largă.

„Nu voi pleca.”

„Se va întuneca din nou dacă pleci.”

Mo Ran plângea. Simțindu-se jenat, își acoperi ochii cu cealaltă mână. „Te rog, nu mă lăsa în urmă... Te implor... Chiar... Chiar nu mai vreau să fiu împărat, Shizun... Te rog, nu mă abandona...”

„Mo Ran...”

„Te rog.” Poate că febra îl făcea să se simtă slăbit și amețit, sau poate că o parte din el știa că totul era doar un vis și că Chu Wanning va dispărea când se va trezi. Murmura încontinuu: „Te rog, nu mă abandona.”

În acea noapte, picăturile de ploaie înghețată băteau în fereastră ca niște fantome răzbunătoare care încercau să intre și să-i ia viața ca răzbunare. Dar în visul lui Mo Ran, Chu Wanning aprinse o lumânare, iar acel mic halou de lumină alungă frigul neîncetat. Îl auzi pe Chu Wanning spunând: „Bine, nu plec.”

„Nu pleci?”

„Nu plec.”

Mo Ran deschise gura. Voia să mulțumească, dar singurul sunet care ieși din gura lui fu un scâncet, un fel de geamăt jalnic pe care l-ar scoate un câine când încearcă cu timiditate să câștige favoarea cuiva.

„Așa spuneți voi toți – că nu veți pleca, că nu mă veți abandona.” Pe punctul de a adormi, Mo Ran murmură amețit, cu pleoapele grele. "Dar până la urmă, toți plecați. Nimeni nu mă vrea; am fost un câine vagabond jumătate din viața mea... De fiecare dată când cineva mă ia, mă abandonează în câteva zile... Sunt atât de obosit... Serios... Shizun... Sunt atât de obosit, nu mai pot, nu mai pot continua..."

Era ca un câine vagabond înfometat, fără un cămin unde să se întoarcă, cu labele sfâșiate și blana murdară, fără altă opțiune decât să se lupte cu cerșetorii și pisicile sălbatice pentru a supraviețui. Nu mai avea niciun pic de încredere în inimă după ce fusese abuzat atâta timp; dacă cineva se apropia de el, un animal de companie s-ar fi așteptat să fie hrănit, dar un câine vagabond se aștepta doar să fie lovit cu pietre. Anxios și tensionat, continua să meargă, să meargă, să mârâie la oricine și la toți – acesta era destinul său.

„Shizun, dacă într-o zi nu mă mai vrei, te rog, omoară-mă; nu mă alunga”, murmură el printre suspine. „Doare prea tare să fiu abandonat iar și iar. Prefer să mor...”

Febra era atât de mare încât îl transformase într-o epavă; nu mai știa unde se afla și uitase chiar și cine era persoana din visul său.

„Mamă...” Ultimul lucru pe care îl murmură înainte de a leșina a fost: „Se întunecă, mi-e frică... Vreau acasă...”

Capitolul 124: Shizun se trezește

Bariera din jurul Pavilionului Lotusul Roșu strălucea și sclipea, zi și noapte, în toate anotimpurile. Cei din interior rămâneau înăuntru, iar cei din exterior erau ținuți afară.

Cinci ani au trecut într-o clipită, lumea se învârtea ca un felinar de carusel, schimbându-se în fiecare zi, schimbându-se în fiecare lună. În ceainării, în cărțile de istorie... acei ani au devenit fragmente de povești, rânduri scrise în povestiri.

Iată ce s-a întâmplat:

În primul an de izolare al lui Chu Wanning, discipolul său Mo Ran a coborât de pe munte, în timp ce Xue Meng și Shi Mei au rămas pe Vârful Sisheng pentru a-și continua cultivarea pe cont propriu. În acel an, scrisul lui Mo Ran a devenit puțin mai îngrijit, Xue Meng a atins nivelul al nouălea al Sabiei Nirvana, iar Shi Mei a plecat la sfârșitul anului să studieze cu secta medicală Guyueye, unde a învățat multe.

În acea perioadă, Mo Ran a făcut o vizită familiei Chang, negustori de sare din Yizhou, cerând să-l vadă pe Chang-gongzi pentru o chestiune personală, doar pentru a afla că acesta murise în mod neașteptat cu câteva zile înainte. De când aflase în lumea de dincolo că Chang-gongzi fusese în cârdășie cu falsul Gouchen, Mo Ran sperase să scoată niște informații de la el. Dar ținta lui era cu un pas înaintea lui și deja redusese la tăcere martorul — chiar și cadavrul fusese ars până la cenușă. O fundătură.

În al doilea an de izolare al lui Chu Wanning, lumea cultivării a organizat Concursul Muntelui Spiritual. Xue Meng a câștigat primul loc, Mei Hanxue al doilea, iar Nangong Si al treilea. Shi Mei îngrijea bolnavii și răniții din tărâmul inferior al cultivării, în timp ce Mo Ran cutreiera ținutul, învingând demoni malefici și făcând fapte bune oriunde mergea, înainte de a se retrage în munți pentru a cultiva și a dispărea fără urmă.

Al treilea an de izolare al lui Chu Wanning a coincis cu un an fantomatic, plin de energie yin. Bariera unde se luptaseră în bătălia sângeroasă din Cetatea Fluturilor slăbise, iar fantomele și demonii au invadat lumea celor vii, terorizând oamenii. Discipolii din Vârful Sisheng, conduși de Xue Meng, au luptat pentru a înfrânge amenințarea. Deși situația nu era atât de gravă ca atunci când fantomele malefice umpleau cerul, a fost totuși un an dezastruos, plin de mizerie și sărăcie.

Tărâmul superior al cultivării, fiind mare și populat, și-a închis porțile pentru a se proteja. Fiecare dintre cele nouă secte majore a trimis sute de discipoli să păzească granița dintre tărâmurile superioare și inferioare ale cultivării. Au construit un zid care respingea răul, împiedicând atât demonii, cât și refugiații să se deplaseze spre est. Fugarii săraci din tărâmurile inferioare ale cultivării erau refuzați la zid și abandonați în voia sorții; apărarea graniței ținea la distanță atât fantomele, cât și oamenii. Astfel, în interiorul zidului domnea pacea și calmul, în timp ce cadavrele acopereau pământul la poalele acestuia. Xue Zhengyong a încercat de multe ori să negocieze cu tărâmul superior al cultivării, dar fără succes. În acel an, tot sângele vărsat de discipolii Vârfului Sisheng în Cetatea Fluturilor a curs spre est.

La sfârșitul anului, Mo Ran, care se cultivase în izolare adânc în munți, a primit o scrisoare de la unchiul său. Aflând că erau probleme în Sichuan, a revenit în lume.

Era al patrulea an de izolare al lui Chu Wanning. Mo Ran și Xue Meng au luptat cot la cot, cei doi tineri stăpâni ai Vârfului Sisheng conducând atacul în tărâmul inferior al cultivării, alungând demonii de pe pământ. În bătălia finală, din nou în Cetatea Fluturilor, Xue Ziming a doborât sute și mii de fantome și demoni, în timp ce Mo Weiyu a reparat Fisura Cerească, sigilând singur răul.

În zilele următoare, tărâmul superior al cultivării și-a redeschis granițele și a permis din nou accesul oamenilor din tărâmul inferior al cultivării. Xue Meng și Mo Ran au devenit faimoși în întreaga lume, primul pentru că era fiul phoenixului, al cărui prestigiu era de neegalat, iar cel de-al doilea pentru că a reparat Fisura Cerească cu tehnici de barieră aproape identice cu cele ale lui Chu Wanning, fiind supranumit „Mo-zongshi”.

Așa a trecut timpul, toate lucrurile schimbându-se continuu.

Deși Xue Meng își făcuse un nume la Concursul Muntelui Spiritual, nu s-a lăsat copleșit de faimă și nu a devenit îngâmfat, așa cum ar fi făcut în tinerețe. Mergea cu sârguință în pădurea de bambus pentru a cultiva și a se antrena la fiecare ocazie, indiferent dacă era iarnă sau vară, și chiar și când era bolnav.

Își amintea cuvintele shizunului său: chiar și fără o armă sfântă, preferatul cerurilor rămânea preferatul cerurilor. Dar avantajele sale naturale nu mai erau suficiente pentru a-l plasa în frunte; acum trebuia să muncească mai mult ca niciodată pentru a compensa un dezavantaj.

Uneori, după ce termina o serie de tehnici cu sabia, când ateriza agil pe pământ și întorcea capul, i se părea că zărea o siluetă mică așezată pe stâncă, în timp ce razele soarelui se strecură printre bambuși, șuierând printre frunze. Nu putea să nu-și amintească ziua aceea când Chu Wanning, mic cât un deget, îl privise exersând cu sabia în pădure și îi ghidase ritmul cu o melodie fluierată. Aruncând o privire spre stânca aceea, Xue Meng aproape că putea auzi melodia. Închise ochii, concentrându-și mintea și lăsând respirația să se oprească, înainte de a-i deschide brusc, în momentul în care o frunză de bambus uscată căzu plutind.

Longcheng cântă, iar sclipirea lamei se reflectă în ochii lui. Umbra lamei se prelungi și se retrase cu intenție, lovitura ei fiind rapidă ca valurile învolburate și fulgerul, iar retragerea ei fiind lentă ca fulgii de zăpadă care se învârteau pe cerul nesfârșit. Când Longcheng se opri și se ridică din nou, frunza ofilită fusese deja tăiată în milioane de bucăți, care pluteau în tăcere la picioarele lui.

Cu capul plecat, putea fi confundat cu acel băiat nechibzuit. Dar când ridică privirea, sprâncenele sale drepte și ochii limpezi și fermi erau ca întâlnirea râului cu marea, un curent rapid care se revărsa într-o vastă deschidere, contopindu-se într-o liniște nemărginită.

Trecuseră cinci ani.

Xue Meng ridică sabia și îi șterse lama înghețată cu o bucată de pânză albă. Tocmai voia să o pună în teacă când fu întrerupt de pași grăbiți care se auzeau din depărtare. Un discipol se repezi, strigând fără oprire: „Tânăr stăpân! Tânăr stăpân!”

„Ce este?” Xue Meng se încruntă. „Unde ți-ai pierdut calmul? Adună-te. Ce s-a întâmplat?”

„Pavilionul Lotus Roșu...” Discipolul era roșu la față și gâfâia de la cât de repede alergase. „Maestrul Huaizui a plecat! Bătrânul Yuheng... s-a trezit!”

Cu un clang, Longcheng, veteranul a o sută de bătălii, căzu din mâna stăpânului său pe pământ. Fața frumoasă și delicată a lui Xue Meng se golise de culoare, apoi se înroși imediat, iar gura i se deschise și se închise fără să scoată un sunet. O luă la fugă spre vârful sudic al Muntelui Sisheng, lăsându-și propria armă în iarbă. Pe drum, aproape că se împiedică de o piatră, clătinându-se și șovăind.

„Shizun! Shizun!”

În ciuda faptului că tocmai ținuse o prelegere despre necesitatea calmului, Xue Ziming nu a pierdut timpul și și-a aruncat propriul calm deoparte.

A ajuns la Pavilionul Lotusul Roșu și l-a văzut pe Xue Zhengyong ieșind cu pași mari. Înainte ca Xue Meng să apuce să pună piciorul înăuntru, Xue Zhengyong, zâmbind larg, a întins mâna pentru a-l opri pe fiul său să se năpustească înăuntru de parcă viața lui depindea de asta.

Xue Meng era în stare de șoc. „Tată!”

„Da, da, știu că vrei să-l vezi pe Yuheng”, spuse Xue Zhengyong zâmbind. „Dar este obosit după recuperare și mi-a spus doar câteva cuvinte înainte să adoarmă din nou. Sigur nu vrei să-l deranjezi pe shizunul tău.”

„Da, dar...” Xue Meng ezită. Dar așteptarea acestor cinci ani fusese atât de grea, și avea atâtea să-i spună shizunului său; voia atât de mult să intre chiar acum să-i spună Shizunului cum câștigase primul loc la Concursul Muntelui Spiritual, despre toate fantomele și demonii pe care îi învinsese, despre...

„Fii rezonabil.”

Expresia fii rezonabil era punctul slab al lui Xue Meng, întotdeauna capabilă să-l oprească din drum și să-l facă să asculte. El oftă adânc și încetă să mai încerce să se strecoare pe lângă el, deși își întinse gâtul peste umărul tatălui său, ca și cum ar fi sperat să arunce o privire prin ușa ușor întredeschisă și să vadă persoana de pe pat. Xue Meng strânse buzele, nefiind dispus să renunțe. „Pot să intru să arunc o privire la Shizun? Nu o să scot un sunet.”

„Vrei să cred asta, după cum faci zgomot și agitație de fiecare dată când ești fericit?” Xue Zhengyong îi aruncă o privire furioasă. "Să nu crezi că am uitat cum ai câștigat Concursul Muntelui Spiritual și te-ai purtat atât de elegant în fața străinilor, dar ai țipat despre asta patru sau cinci zile la rând imediat ce ai ajuns acasă. Nu te opreai din a povesti tuturor cum l-ai dat jos pe Nangong Si de pe lupul lui; ai povestit asta de atâtea ori încât chiar și mătușa Li de la Sala Mengpo o poate recita cuvânt cu cuvânt. Tu? Să nu scoți un sunet? Ha!"

„Bine.” Xue Meng cedă, lăsându-se în jos. „Ai dreptate.”

„Bineînțeles. Când a greșit vreodată tatăl tău?”

Xue Meng făcu o față acră, dar tot trebuia să știe. „Tată, cum este Shizun?”

„Destul de bine. Maestrul Huaizui a reușit chiar să elimine otrava rămasă din Salcia care smulge inima.”

„Ah, deci Shizun nu se va mai transforma în micul Xia-shidi?”

„Ha ha, nu.”

Xue Meng se scărpină pe cap, puțin dezamăgit să afle că nu-l va mai vedea pe Xia Sini. „Atunci... atunci cum rămâne cu restul? Se simte bine?”

„Nu-ți face griji, e bine. Singurul lucru care nu era bine era expresia feței lui când a aflat că a dormit cinci ani!” Xue Zhengyong chicoti amintindu-și expresia lui Chu Wanning. „Bine că e încă obosit, altfel m-ar fi pus la zid chiar în clipa asta. Apropo, vorbind de asta...” Își aminti brusc ceva și spuse: "Meng-er, fă-mi o favoare. Shizun-ul tău a pierdut multe lucruri, fiind atât de mult timp departe de lume. Ar fi prea mult pentru noi să încercăm să-l punem la curent cu tot ce s-a întâmplat, și ar fi obositor și pentru el să ne asculte. Ce zici de asta: du-te și cere-i niște bani mamei tale și coboară muntele să cumperi niște cărți din satul Wuchang. Nu au acolo cărți de cronici, în care se consemnează toate evenimentele importante și neînsemnate? Cumpără-i câteva să citească."

Xue Meng putea practic să simtă motivele ascunse ale tatălui său – vulpoiul ăsta bătrân și viclean credea evident că fiul său era o pacoste și încerca să-l dea jos de pe munte sub pretextul unei treburi. Dar, pe de altă parte, treaba era pentru shizunul său, așa că nu era... inacceptabilă. Chu Wanning dormea oricum, și era adevărat că Xue Meng s-ar fi putut să nu se poată stăpâni dacă ar fi intrat în cameră în acel moment. Exista riscul să se trezească din somn.

Așa că a suspinat și a murmurat cu reticență: „Bine, mă duc să aduc cărțile alea împuțite.”

„Adu câteva diferite, atât pentru tărâmurile superioare, cât și pentru cele inferioare ale cultivării. Lui Yuheng îi place să citească.”

„Bine, în regulă.”

Astfel, Xue Meng coborî singur, descurajat, de pe munte. El nu era un mare cititor; când ajunse în sfârșit la librăria din satul Wuchang, răsfoi titlurile, dar nu reuși să înțeleagă despre ce era vorba. Se ghemui și îl întrebă pe vânzător: „Unchiule, ai vreo carte despre evenimentele recente din lumea cultivării? Poți să-mi alegi câteva?”

Vânzătorul, care era destul de încântat să vadă un discipol de la Vârful Sisheng, chiar dacă nu îl recunoștea pe fiul phoenixului, Xue Ziming însuși, a răspuns cu mare entuziasm: "Cărți despre evenimente recente? Desigur, desigur! Am cronici istorice și adaptări fictive, tot felul de biografii și analele, cronici regionale, înregistrări despre suprimarea demonilor, chiar și manuscrise ale celor mai faimoși zece povestitori din ținut. Ce ai dori, Xianjun?"

Toată această vorbărie îi dădea dureri de cap lui Xue Meng, așa că a făcut un semn cu mâna și a spus: ”Dă-mi-le pe toate; banii nu sunt o problemă."

Cele mai dragi fraze ale unui om de afaceri nu sunt Te iubesc, Țin la tine sau Te vreau, ci O cumpăr, Banii nu sunt o problemă și Câte una din fiecare. Așadar, vânzătorul zâmbi imediat de la o ureche la alta, frecându-și mâinile în timp ce se întoarse să adune teancuri de cărți de pe raft pentru a îndeplini comanda lui Xue Meng.

Neavând nimic mai bun de făcut, Xue Meng a răsfoit câteva cărți de pe raft. Curând a dat peste o broșură subțire care părea destul de interesantă. Pagina pe care o deschisese avea următorul text:

CLASAMENTUL BOGĂȚIEI LUMII CULTIVARE

LOCUL I: Jiang Xi

Liderul sectei Guyueye din Insula Clopotelor

LOCUL II: Nangong Liu

Liderul sectei Linyi Rufeng

LOCUL III: Ma Yun

Maestru al domeniului Taobao din Lacul de Vest

Și așa mai departe, pe toată pagina acoperită cu scris mic. Xue Meng s-a entuziasmat imediat, dornic să-și descopere propriul rang. A scanat pagina de patru ori, apoi de cinci, apoi din nou, până când ochii i s-au încrucișat, dar tot nu a găsit numele „Xue Meng”. Oarecum descumpănit, apoi puțin supărat, dar în mare parte neclintit, a dat pagina pentru a continua căutarea. Dar pe pagina următoare, a văzut doar câteva nume, urmate de rândul:

Din cauza constrângerilor de timp și resurse, clasamentul include doar o sută de nume, iar cele de după nu vor fi listate.

Xue Meng a aruncat broșura pe jos într-un acces de furie. „Sunt chiar atât de falit?!”

Vânzătorul a sărit, speriat. Văzând cartea pe care o citea Xue Meng, a ridicat-o și s-a grăbit să-l calmeze, spunând: "Nu te supăra, Xianjun, aceste broșuri cu clasamente sunt inventate de oameni la întâmplare și, în plus, fiecare regiune are propria versiune în circulație. Dacă cumperi una în Linyi, numărul unu în clasamentul domnilor va fi cu siguranță liderul sectei Nangong. E doar ceva ce oamenii răsfoiesc pentru a-și trece timpul; nu te supăra, nu te supăra."

Cuvintele lui păreau destul de rezonabile. Iar Xue Meng era curios să afle restul conținutului broșurii, așa că a luat-o înapoi de la vânzător și a răsfoit câteva pagini la întâmplare.

De data aceasta, a văzut un clasament și mai ciudat:

CLASAMENTUL EGO-ULUI TINERELOR DOMNI

Capitolul 125: Shizun nu are nevoie de un partener de cultivare

SCRIS CU LITERE CLARE și drepte, clasamentul declara cu îndrăzneală:

LOCUL I: Nangong Si

Tânărul Maestru al Sectei Rufeng

LOCUL II: Xue Meng

Tânărul Maestru al Vârfului Sisheng

Xue Meng a privit broșura pentru un moment lung, uluit, apoi a trântit-o. Fiecare mușchi al feței sale se contractă, de parcă abia se abținea să nu dea foc broșurii. „Înțeleg cum stă treaba”, zise el printre dinți. Expresia lui era sumbră în timp ce îl lovea cu broșura pe vânzătorul panicat. „Învelește cartea asta separat, o să o studiez când ajung acasă.”

După ce a îndesat în mânecă exemplarul învelit al Dumnezeul știe ce clasament, Xue Meng a luat teancul uriaș de cărți și suluri pe care vânzătorul le selectase și s-a îndreptat clătinându-se înapoi spre munte.

Era furios. Atât de furios încât ar fi putut muri. Locul al doilea în clasamentul ego-ului tinerilor stăpâni? Prostii! Ce orb și prost a scris asta? Dacă ar fi aflat vreodată, i-ar fi dat o bătaie bună pentru a-și descărca furia – o sută de pumni, poate mai mulți! Ego, pe naiba! Ce porcărie!

Acest acces de furie îi temperă oarecum euforia copleșitoare, astfel încât, când Xue Meng se întoarse la Pavilionul Lotusul Roșu, starea lui de spirit nu mai era atât de instabilă. Desigur, era încă incredibil de entuziasmat, dar scurta izbucnire de furie îi limpezise mintea.

Doi discipoli seniori stăteau de pază în fața pavilionului, împiedicând oamenii să intre, pentru ca bătrânul să se poată odihni în liniște. Dar Xue Meng era tânărul stăpân; cine ar fi îndrăznit să-i stea în cale?

Xue Meng intră nestingherit.

Se lăsase noaptea, iar lumina caldă ca mierea strălucea prin ferestrele pe jumătate deschise ale sălii principale a pavilionului. Neștiind dacă Chu Wanning era treaz sau nu, Xue Meng își încetini pașii în timp ce împinse ușa și intră cu brațele încărcate de cărți.

Era atât de liniște încât Xue Meng își putea auzi propria inimă bătând ca o pasăre pe vârful unei crengi. Își ținu respirația și, alungând temporar din minte Dumnezeul știe ce clasamente, se uită spre pat.

A urmat o lungă tăcere, în timp ce Xue Meng privea fix, fără să spună nimic. „Eh?”

Patul era gol.

Era pe punctul de a se apropia să se uite mai bine, când a simțit o mână rece ca gheața pe umăr, urmată de o voce stranie și rece din spate. „Ce intenții ai, să intri fără permisiune în Pavilionul Lotusului Roșu?”

Cu rigiditate și în tăcere, Xue Meng întoarse capul, gâtul îi trosni. O față palidă ca moartea plutea în lumina slabă. Era atât de speriat încât țipă „Wah—!” și ridică un braț pentru a lovi reflex celălalt, înainte ca creierul său să aibă timp să proceseze ceea ce văzuse.

Dar silueta din umbră era și mai rapidă, lovindu-l pe Xue Meng cu viteza fulgerului în gât și cu un șut puternic în stomac. Îl forță pe Xue Meng să îngenuncheze și îl ținu acolo, în timp ce cărțile din brațele lui se împrăștiau pe podea.

Ușoara surprindere a lui Xue Meng se transformă în șoc absolut când fu doborât astfel la pământ. După cinci ani de antrenament asiduu, nu mai era băiatul care fusese; chiar și Nangong Si nu mai era o adversar pe măsura lui. Dar această persoană, al cărei chip nici măcar nu îl văzuse clar, îl învinsese atât de ușor cu două mișcări, fără să-i lase niciun spațiu de manevră — cine putea fi? Urechile îi țiuiau de sângele care îi urcase în cap.

În acel moment, acea persoană vorbi cu un ton rece: „Mă retrag în izolare timp de cinci ani și, dintr-odată, toată lumea se simte liberă să intre în reședința mea. Cine este maestrul tău și unde este el? Nu te-a învățat bunele maniere?”

Abia terminase de vorbit, când Xue Meng se întoarse și se aruncă în brațele lui, îmbrățișându-l cu putere. „Shizun! Shizun!”

Chu Wanning îngheță.

Xue Meng ridică capul. Lacrimile îi curgeau pe obraji, în ciuda eforturilor sale de a le reține. Înghițind în sec, spuse printre suspine: „Shizun, eu sunt... uite... eu sunt...”

Se pare că Chu Wanning abia se trezise și se dusese să facă o baie, de aceea era rece și puțin umed la atingere. Rămase nemișcat pe loc. Deși lumina era slabă, acum că se calmase, era suficientă pentru a vedea.

Persoana îngenuncheată în fața lui era un tânăr de vreo douăzeci de ani. Avea pielea deschisă la culoare și sprâncene întunecate și groase, mai joase și mai apropiate de ochi decât la majoritatea oamenilor, ceea ce îi dădea un aer meditativ și compasional. Buzele îi erau pline și cărnoase, cu o formă plăcută.

O față ca aceasta ar fi părut răsfățată chiar și când era supărată. Era, de fapt, prea ușor ca oamenii cu astfel de trăsături să fie numiți „încrezuți”, dar nu și el. Ochii erau partea cea mai expresivă a feței, iar ochii lui Xue Meng erau ca o băutură tare: picanți, aprinși și liberi în lumină, emanând un aer dominator. Acele două lacuri de lichid erau inconfundabile, chiar și atunci când erau conținute într-un vas din jad alb fin.

Trecură cinci ani. Xue Meng avea doar șaisprezece ani când Chu Wanning murise; acum avea douăzeci și unu. Adolescenții cresc repede în jurul vârstei de șaisprezece sau șaptesprezece ani: în fiecare an au un aspect nou, la fiecare șase luni au o constituție diferită. După ce ratase cinci ani din această dezvoltare, Chu Wanning nu îl recunoscu deloc pe Xue Meng când îl întâlni în mod neașteptat.

Chu Wanning îl privi lung. „Xue Meng”, spuse încet. De parcă îl striga, dar și de parcă își spunea lui însuși – acesta era Xue Meng, nu mai era adolescentul pe jumătate crescut din amintirile sale. Era un bărbat matur, cu umeri lați și o înălțime care era...

Chu Wanning îl ridică pe Xue Meng în picioare, cu o expresie care nu trăda nimic. „De ce stai în genunchi? Ridică-te.”...

...Și o înălțime care nu era cu mult diferită de a lui.

Trecerea timpului era cea mai evidentă la tineri, transformând un copil în adult în câteva mișcări abile. Prima persoană pe care Chu Wanning o văzuse când se trezise fusese Xue Zhengyong, așa că nu realizase pe deplin cât de lungi fuseseră acei cinci ani. Dar acum, în fața lui Xue Meng, își dădu seama că trecuse într-adevăr mult timp și că multe persoane și lucruri se schimbaseră.

Când a reușit în sfârșit să se calmeze puțin, Xue Meng a început să vorbească despre una, alta, ținându-se tot timpul de Chu Wanning. „Shizun, la Concursul Muntelui Spiritual, eu... am obținut locul întâi.”

Chu Wanning i-a aruncat o privire și un zâmbet mic i-a apărut pe buze. „Desigur, nu e deloc o surpriză.”

Xue Meng a continuat, cu fața roșie: „Eu... eu m-am luptat cu Nangong Si. El... el avea o armă sfântă, eu nu; eu...” Simțindu-se puțin jenat că se lăuda atât de deschis, a coborât capul și a tras timid de poala robei. „Nu te-am făcut de rușine, Shizun.”

Chu Wanning a încuviințat, zâmbind în continuare. „Trebuie să fi fost foarte greu.”

„Nu a fost amar!” Xue Meng a făcut o pauză, apoi a spus: „A fost dulce.”

Chu Wanning a întins mâna să-l mângâie pe cap pe Xue Meng, așa cum obișnuia, dar și-a amintit brusc că Xue Meng nu mai era un copil și că gestul acela nu era tocmai potrivit. A deviat mâna și l-a mângâiat pe umăr.

Cei doi au ridicat cărțile împrăștiate pe podea și le-au așezat pe masă. „Ai cumpărat atât de multe”, a spus Chu Wanning gânditor. „Cum o să le citesc pe toate?”

„Nu sunt atât de multe. Shizun, poți citi zece rânduri odată; o să-ți ia doar o noapte.”

Chiar și după atâta timp, admirația lui Xue Meng nu scăzuse deloc, dar Chu Wanning era cel care nu știa ce să spună. Neștiind cum să înceapă, aprinse lumânarea și răsfoi ușor câteva cărți.

„Sala Jiangdong are un nou lider de sectă?”

„Da, noul lider de sectă este o femeie și, potrivit zvonurilor, are un temperament destul de aprins.”

Chu Wanning continuă să citească. Pagina pe care se afla era o cronică lungă a întâmplărilor din Sala Jiangdong, pe care o citise cu atenție, dar când ajunse la secțiunea intitulată „Biografia noului lider al sectei din Sala Jiangdong”, întrebă, de parcă abia îi venise în minte: „Cum a fost... Mo Ran în ultimii doi ani?”

El avusese grijă să pună întrebarea pe un ton foarte blând și controlat, așa că Xue Meng nu a dat prea mare importanță interesului său. El a răspuns: „E în regulă”.

„Ce vrei să spui cu asta?”, întrebă Chu Wanning, ridicând privirea.

Xue Meng se gândi la cea mai bună formulare. „Înseamnă că acum e mai mult sau mai puțin o persoană decentă.”

„Înainte nu era o persoană decentă?” Dar înainte ca Xue Meng să apuce să răspundă, el încuviință din cap. „Într-adevăr, nu era. Continuă.”

Xue Meng ezită. Specialitatea lui era să-și prezinte propriile fapte în narațiuni lungi și dramatice, în timp ce descria faptele altora într-un mod simplu și concis — mai ales dacă acea altă persoană era Mo Ran. „A călătorit peste tot în ultimii ani. A crescut puțin”, spuse el în cele din urmă. „Cam asta e tot.”

„Nu a participat la Competiția Muntelui Spiritual?”

„Nu, atunci se cultiva în Valea Zăpezilor.”

Chu Wanning nu a insistat. Cei doi au discutat despre alte subiecte diverse. Îngrijorat că Chu Wanning ar putea obosi, Xue Meng a ascuns toate lucrurile pe care încă voia să le spună și s-a scuzat.

După ce a plecat, Chu Wanning s-a întins pe pat, încă îmbrăcat. Își amintea tot ce se întâmplase în lumea de dincolo, așa că nu era deloc surprins de schimbarea lui Mo Ran. Timpul nu așteaptă pe nimeni. În anii în care fusese plecat, chiar și Xue Meng crescuse atât de mult încât era aproape de nerecunoscut. Se întreba cum arăta Mo Ran acum.

Își aminti ce îi spusese Xue Zhengyong înainte de a pleca mai devreme: „Yuheng, hai să dăm mâine un banchet la Sala Mengpo pentru a sărbători ieșirea ta din izolare. Nu poți refuza acum; i-am trimis deja o scrisoare lui Ran-er. Sigur nu vrei să se grăbească să se întoarcă fără o masă caldă și un vin bun care să-l întâmpine, nu?”

Așa că Chu Wanning nu refuzase. Nu-i plăceau mulțimile, dar Mo Ran fusese întotdeauna slăbiciunea lui.

Xue Zhengyong menționase că multe sate de la poalele Muntelui Baitou fuseseră distruse în timpul ultimei Fisuri Cerești din Cetatea Fluturilor, iar majoritatea supraviețuitorilor rămăseseră răniți sau infirmi. Distrugerile fuseseră atât de grave încât satele erau încă în ruine, iar întreaga câmpie acoperită de zăpadă semăna cu un iad pe pământ. Acolo se afla Mo Ran în acel moment, ajutând sătenii să reconstruiască satele.

Chu Wanning a continuat să citească la lumina lumânării pentru o vreme, dar în cele din urmă nu a mai rezistat. S-a ridicat și a chemat un mesager haitang cu o mișcare a mânecii, apoi s-a gândit o clipă înainte de a vorbi. „Lider de sectă, dacă nu te deranjează, te rog să-i trimiți lui Mo Ran o altă scrisoare și să-i spui să nu se grăbească. Ar fi minunat dacă ar ajunge la timp, dar nu-i nimic dacă nu reușește. Nu-l voi învinovăți. Vremea se răcește, iar iernile în regiunea Muntelui Baitou au fost întotdeauna aspre. Spune-i să aibă grijă mai întâi de sate, să nu facă lucrurile în grabă și neglijent.”

Abia după ce a pus haitangul pe apă, Chu Wanning a răsuflat în sfârșit și s-a întins în pat, luând exemplarul pe jumătate citit al analelor lumii cultivării pentru a continua de unde rămăsese. Nu era un cititor atât de rapid pe cât spunea Xue Meng, capabil să citească toată grămada de cărți într-o singură noapte. Dar să termine câteva dintre ele nu era o problemă.

Ceara topită se aduna în sfeșnic pe măsură ce noaptea se adâncea. Chu Wanning închise cartea și ochii, cu o ușoară încruntare între sprâncene. Practic, citise despre majoritatea evenimentelor importante din lumea cultivării din ultimii cinci ani. Conținutul înregistrărilor fusese destul de banal la început, dar odată ce ajunsese la a doua Fisură Cerească din Cetatea Fluturilor, numele lui Mo Ran începuse să apară în pasaj după pasaj. Chu Wanning începuse să stea întins pe o parte, sprijinindu-și obrazul într-o mână, în timp ce răsfoia leneș paginile cu cealaltă, dar, ajuns la această parte, se ridică instinctiv, ținând cartea cu ambele mâini și citind cu atenție.

Oamenii din tărâmul inferior al cultivării au fugit spre est, dar au fost întâmpinați la graniță de un zid păzit și li s-a interzis intrarea. Acest lucru a coincis cu câteva zile de cer înnorat, care le-a permis demonilor să umble nestingheriți în timpul zilei. Oamenii de rând au murit cu miile în fața zidului, iar sângele curgea râuri. În septembrie, ruta de aprovizionare cu alimente a fost întreruptă timp de șaptesprezece zile; crimele și canibalismul erau la ordinea zilei...

Aceasta era cronica vremurilor în care fantomele și demonii făceau ravagii, iar mulți oameni de rând au crezut că vor găsi refugiu în tărâmul superior al cultivării, doar pentru a fi refuzați la graniță. În cele din urmă, disperați și înfometați, au recurs la uciderea și mâncarea semenilor lor pentru a supraviețui. Aceste scene de groază și măcel au fost reduse la câteva rânduri pe hârtie, lăsând un gust amar în gura lui Chu Wanning în timp ce citea.

Apărarea a fost condusă de tinerii maeștri Meng și Ran de pe Vârful Sisheng. Reputația lui Xue Meng a crescut vertiginos, după ce mii de demoni au fost exterminați și mulți alții respinși de sabia Longcheng. Mo Ran a reparat singur Fisura Cerească, alungând demonii înapoi în lumea de jos cu arte de barieră uimitor de similare cu cele ale maestrului său, Chu Wanning.

Chu Wanning deschise ochii puțin mai larg; deși știa că Fisura Cerească descrisă aici nu era atât de gravă ca cea în care își pierduse viața, era totuși surprins. „Acum poate repara singur o fisură?”

Pe măsură ce continua să citească, găsea tot mai multe mențiuni despre faptele lui Mo Ran, care învingea răul în timp ce cutreiera ținutul.

Regiunea Hedong a fost atacată de un monstru, cu care Conacul Bitan a refuzat să se lupte din motive necunoscute. Auzind de acest lucru, Mo Ran s-a deplasat acolo și l-a găsit pe Demonul Secetei din Râul Galben. După o bătălie de trei zile, l-a decapitat pe demon și i-a ars capul pentru a elimina amenințarea. Cu toate acestea, tânărul stăpân a fost grav rănit, abdomenul și cutia toracică fiindu-i străpunse. A avut norocul să-l întâlnească pe Jiang Xi, liderul sectei Guyueye...

Chiar și vârfurile degetelor lui Chu Wanning erau reci ca gheața. Tânărul stăpân era grav rănit, abdomenul și cutia toracică fiindu-i străpunse.

Al cui abdomen, al cui piept? Al lui Mo Ran? Chu Wanning a citit pasajul de încă patru sau cinci ori, refuzând să creadă ceea ce vede, deși nu greșise niciodată în viața lui. La a șasea lectură, a pus chiar un deget pe pagină pentru a urmări cuvintele pe măsură ce le citea unul câte unul.

Auzind asta, Mo Ran a călătorit acolo... o bătălie de trei zile...

Chu Wanning își putea imagina silueta îmbrăcată în negru, cu cizme lungi pășind prin valurile înalte ale râului Galben, cu o mână ținută la spate și cealaltă înfășurată în jurul unei arme sfinte strălucitoare în formă de viță de salcie.

A decapitat demonul și i-a ars capul pentru a elimina amenințarea. Cu toate acestea, tânărul stăpân a fost grav rănit.

Mâna lui pe pagină se strânse într-un pumn atât de puternic încât degetele îi albiră. Îl văzu pe Mo Ran lovind cu vița în mijlocul valurilor tunătoare, Jiangui străbătând cerul într-un arc de foc, tăind capul demonului secetei și împrăștiind sânge; în același moment, ghearele ascuțite ale demonului secetei străpunseră trupul lui Mo Ran.

Bestia uriașă fără cap se clătină pentru o clipă, apoi se prăbuși la pământ cu un zgomot asurzitor, corpul său colosal întrerupând cursul râului Galben. Mo Ran se prăbuși pe malul râului, incapabil să rămână în picioare, roba îmbibată de sânge...

Chu Wanning închise încet ochii și nu îi deschise pentru mult, mult timp. Genele sale ușor tremurânde se umeziră.

În cele din urmă, toate cărțile, fără excepție, se refereau la Mo Ran ca „Mo-zongshi”. Aceste cuvinte i-au lăsat lui Chu Wanning un sentiment indescriptibil de ciudat și necunoscut. Nu putea să-l asocieze pe adolescentul zâmbitor și indolent din amintirile sale cu un termen de adresare precum „Mo-zongshi”. Când venea vorba de Mo Ran, îi era foarte dor; Chu Wanning se întrebă brusc dacă l-ar mai recunoaște pe discipolul său dacă s-ar întoarce mâine.

Un discipol care avea mult mai multe cicatrici, un discipol care devenise Mo-zongshi. Chu Wanning nu putea să nu se simtă neliniștit la gândul acesta. Își dorea foarte mult să-l vadă pe Mo Ran, dar nu avea curajul să o facă.

Tulburat de aceste anxietăți, Chu Wanning nu a adormit până în a doua jumătate a nopții. Chiar și după ce murise o dată, acest om încă nu știa să aibă grijă de el însuși: zăcea acolo într-o grămadă de cărți, fără pătură. Era încă obosit pentru că nu se recuperase complet, și din moment ce aproape nimeni nu îndrăznea să intre în Pavilionul Lotusului Roșu fără permisiune, nimeni nu a venit să-l trezească. Chu Wanning a sfârșit prin a dormi toată ziua.

Când s-a trezit, era deja seara zilei următoare. A deschis fereastra spre soarele apus și a căzut într-o tăcere prelungită. Lacul reflecta norii roșii ai amurgului, iar un cocor zbura peste orizont, întorcându-se la cuibul său la sfârșitul unei zile lungi.

Era deja seară... Oare dormise toată noaptea și toată ziua următoare?

Fața lui Chu Wanning era palidă. Se auzi o pocnitură în locul în care mâna lui se sprijinea de rama ferestrei — aproape că rupese grinda de lemn în două. Era absolut inacceptabil. Banchetul pe care liderul sectei îl organiza în onoarea lui era pe cale să înceapă, iar el era încă somnoros, cu hainele în dezordine și părul nepieptănat... Ce să facă? Se agita nervos. Ce să facă, ce să facă, ce să facă?!

„Yuheng!” Norocul lui — Xue Zhengyong alesese tocmai acest moment să intre. Îngheță la vederea lui Chu Wanning, care stătea pe pat cu o expresie de nedeslușit pe față. „Încă nu te-ai trezit?”

„M-am trezit”, răspunse Chu Wanning. Și ar fi reușit să pară demn, dacă nu ar fi fost firul acela de păr care îi stătea ridicat la tâmplă. „Ai nevoie de ceva, liderul sectei, de ai veni personal până aici?”

„Oh, nu, sunt bine, doar că m-am îngrijorat pentru că nu te-am văzut coborând de aici toată ziua.” Xue Zhengyong își frecă mâinile. "Ei bine, dacă te-ai trezit, spală-te și îmbracă-te, apoi vino la Sala Mengpo pentru cină. Înainte de a pleca, Maestrul Huaizui a spus să nu mănânci nimic timp de douăzeci și patru de ore. Ei bine, nu ai mâncat nimic de când te-ai trezit ieri, iar acum au trecut douăzeci și patru de ore. Sincronizare perfectă. Le-am pus să-ți pregătească o mulțime de feluri preferate: chiftele de crab înăbușite, rădăcină de lotus dulce cu osmanthus și toate celelalte. Haide, să mergem împreună."

„Mulțumesc pentru deranj.” Auzind că îl așteptau chiftele de crab înăbușite și rădăcină de lotus cu osmanthus dulce, Chu Wanning nu mai voia să piardă timpul pregătindu-se și se hotărî să se schimbe repede și să coboare imediat muntele împreună cu Xue Zhengyong. Chiftelele de crab înăbușite trebuiau mâncate fierbinți; odată răcite, deveneau fade.

„Nicio problemă, nicio problemă.” Xue Zhengyong își frecă mâinile încă puțin în timp ce îl privea pe Chu Wanning punându-și pantofii, apoi își aminti brusc de o altă veste. „Da, încă ceva.”

Chu Wanning nu se pricepea niciodată la treburile cotidiene, iar cei cinci ani de somn nu-l făcuseră decât mai neîndemânatic. Încercă să-și pună șoseta stângă pe piciorul drept timp de un minut, apoi își dădu seama și le schimbă, păstrând tot timpul o expresie impasibilă, care nu trăda absolut nimic. Concentrat să-și pună șosetele cum trebuie, răspunse blând, fără să ridice privirea: „Ce este?”

„Am primit o scrisoare urgentă de la Ran-er în această dimineață”, spuse Xue Zhengyong zâmbind. „Spune că va ajunge cu siguranță în seara asta. Și ți-a adus și un cadou de felicitare; devine din ce în ce mai atent pe măsură ce îmbătrânește, eu... Hei, Yuheng, de ce îți scoți șosetele?”

„Niciun motiv, sunt de ieri”, spuse Chu Wanning. „Sunt puțin murdare. Le schimb cu o pereche curată.”

„... Atunci de ce nu ai făcut asta mai devreme?”

„Abia mi-am amintit.”

Xue Zhengyong era un tip deschis și direct; nu s-a gândit prea mult la asta. S-a uitat puțin în jur înainte să comenteze: "Știi, Yuheng, nu mai ești tânăr. Dacă mă întrebi pe mine, e timpul să-ți găsești o parteneră de cultivare. Uită-te la locul ăsta – era curat și ordonat când a plecat Maestrul Huaizui, dar acum te-ai trezit și deja sunt hârtii și haine peste tot, deși abia ai locuit aici... O să fiu cu ochii în patru pentru tine, ce zici?"

”Lider de sectă, te rog să ieși."

”Eh?"

Fața lui Chu Wanning era ca un nor de furtună. ”Mă schimb."

„Ha ha, sigur, ies. Dar cum rămâne cu partenera de cultivare...?”

Chu Wanning ridică brusc capul, cu ochii reci ca un lac înghețat, și îl fixă cu o privire aspră pe Xue Zhengyong, care nu avusese tact. Înțelegând în sfârșit, Xue Zhengyong chicoti stânjenit. „Doar întrebam. Mă întrebam ce cauți la o parteneră. Sunt sigur că nu te-ai mulțumi cu oricine.”

Chu Wanning îi aruncă lui Xue Zhengyong o altă privire de sub gene.

Xue Zhengyong suspină. „Ce, am greșit?”, spuse el neputincios. „Știu că ești pretențios.”

„Doar că am lucruri mai bune de făcut, atâta tot”, răspunse Chu Wanning blând. „Cum adică sunt pretențios?”

„Bine, dacă nu ești pretențios, atunci spune-mi care e genul tău. Nu te presez, doar ca să fiu atent.”

Deja enervat și refuzând să mai irosească vreun cuvânt pe acest subiect, Chu Wanning spuse disprețuitor: „În viață. Femeie. Liderde sectă, poți să fii atent. Te rog să ieși.”

În timp ce vorbea, îl împinse pe Xue Zhengyong spre ușă, dar Xue Zhengyong nu era dispus să renunțe încă, mai ales după toată povestea cu moartea – era cu adevărat, sincer și din toată inima hotărât să-l căsătorească pe Chu Wanning.

Când Chu Wanning a murit, Xue Zhengyong a regretat nespus că acest om nu a lăsat în urmă un copil, așa cum a făcut fratele lui Xue Zhengyong, ceea ce însemna că nu avea nimic care să-i amintească de el și nimeni pe care să-l îngrijească și căruia să-i răsplătească binele făcut. Chu Wanning nu avea nici copii, nici frați și a trăit mereu retras. Xue Zhengyong era descumpănit și se simțea incredibil de vinovat. Mai mult decât atât, simțea că Chu Wanning era într-adevăr prea singur și demn de milă.

„Asta nu-mi spune absolut nimic... Yuheng, vorbesc serios... Hei!”

Xue Zhengyong, oricât s-a zbătut, a fost în cele din urmă împins afară și ușa i s-a trântit în față. A pus o barieră pentru a se asigura că rămâne afară.

A privit bariera, uluit.

Capitolul 126: Shizun, așteaptă-mă încă un capitol!

Sfârșitul retragerii în izolare a bătrânului Yuheng a fost, firește, un motiv de sărbătoare pentru întreaga sectă. Xue Zhengyong știa că lui Chu Wanning nu-i plăcea agitația adunărilor și că nu era prea priceput la discursuri, așa că îi pregătise dinainte ce să spună și ce să facă.

Chu Wanning era îngrijorat că s-ar putea simți stânjenit la banchet, dar a descoperit repede că nu avea de ce să-și facă griji. Xue Zhengyong era un om mare și voinic, dar era foarte perspicace și pricepea bine starea de spirit a celor din jur. În fața tuturor bătrânilor și discipolilor adunați, a rostit câteva cuvinte din suflet, fără să fie sentimentale, dar suficient de emoționante.

Doar bătrânul Lucun nu a reușit să înțeleagă atmosfera și a strigat râzând: „Yuheng, de ce ești atât de posomorât într-o zi atât de fericită? Ar trebui să spui și tu câteva cuvinte! Unii dintre noii discipoli nici măcar nu știu cum arăți.”

Xue Zhengyong a încercat cu curaj să-l salveze. „Lucun, am spus deja tot ce era de spus pentru Yuheng. Nu-l pune în încurcătură.”

„E altceva, trebuie să spună măcar câteva cuvinte.”

„Dar el...”

„E în regulă.” O voce profundă și rece interveni. „De vreme ce sunt discipoli noi aici, voi spune câteva cuvinte.” Chu Wanning se ridică în picioare în timp ce vorbea. Ochii lui scrutară Sala Mengpo, cuprinzând mulțimea animată de mii de oameni care îl priveau.

Dar Mo Ran nu se afla printre ei.

Chu Wanning se gândi o clipă, apoi spuse: „Pavilionul Lotusul Roșu de pe vârful sudic este dotat cu nenumărate mecanisme de apărare și gardieni mecanici. Pentru a preveni accidentele, discipolilor noi li se recomandă să nu-l viziteze fără un motiv întemeiat.”

Mulțimea amuți.

După o pauză nedumerită, Lucun nu se putu abține să întrebe:„Atât?”

„Asta e tot”, răspunse Chu Wanning. Coborî privirea și își dădu mânecile la o parte pentru a se așeza la loc.

Tăcerea se prelungi. Noii discipoli erau sceptici: să mori și apoi să revii la viață după cinci ani de izolare nu era cu siguranță ceva ce majoritatea oamenilor ar fi experimentat vreodată. Nu ar fi trebuit măcar să spună ceva din suflet, sau să-și exprime recunoștința față de salvatorul său, ceva de genul acesta? Totuși, acest bătrân se limită la a rosti o frază, ca și cum ar fi citit din dogme, și lăsă lucrurile așa. Unde era sinceritatea?

Dar discipolii mai în vârstă nu se puteau abține să nu râdă în hohote, iar câțiva șușoteau între ei: „Ăsta e bătrânul Yuheng, așa cum îl știm.”

„Tot nu-i place să vorbească.”

„Pfft, serios. Temperament rău și fire irascibilă. Are un chip frumos, dar cam atât”, a glumit cineva în mijlocul șoaptelor din sală. Erau suficient de departe încât Chu Wanning să nu-i audă. Grupul a râs în șoaptă, apoi s-a întors să privească spre bărbatul în roba albă care stătea lângă Xue Zhengyong.

Banchetul a început. Erau, bineînțeles, feluri picante și savuroase din Sichuan, dar și multe deserturi rafinate și feluri din Jiangnan, aranjate frumos, cu gust dulce și delicat, care umpleau mesele. Xue Zhengyong deschisese și peste o sută de ulcioare cu vin alb de floare de pară de cea mai bună calitate, pentru a fi împărțit la mese, iar cupele erau umplute din belșug cu lichiorul de culoarea chihlimbarului. Chu Wanning era la a patra chifteluță de crab înăbușită când i s-a pus în față un castron mare cu un clunk. „Yuheng! Hai să bem!”

Chu Wanning se uită la castron, apoi la Xue Zhengyong. „Ăla e un castron.”

"Aiya, cui îi pasă dacă e o cupă sau un castron, bea! E preferatul tău, alb din flori de pară!" Trăsăturile îndrăznețe ale lui Xue Zhengyong practic străluceau de bucurie în atmosfera convivială. „Știu cât poți să bei! Nici o mie de cupe nu te amețesc! Haide, noroc!”

Chu Wanning zâmbi și luă bolul, ciocnindu-l de cel al lui Xue Zhengyong. „Dacă așa spune liderul sectei, atunci noroc.”

Cu asta, golise întregul bol înainte de a-l întoarce pentru a i-l arăta lui Xue Zhengyong.

Xue Zhengyong era nespus de bucuros, dar ochii îi erau puțin roșii. "Așa te vreau! Îmi amintesc că, acum cinci ani, mi-ai cerut un borcan cu vin alb de calitate superioară din pivniță și nu ți l-am dat. După ce s-a întâmplat, am regretat nespus; am crezut că nu voi mai avea niciodată ocazia să..." Se opri, apoi ridică capul și expiră lung, înainte de a declara cu voce tare: ”Nu contează! Nu are rost să mai vorbim despre asta! Dacă îl vrei, poți să iei toată pivnița! O să mă asigur că vei avea vin bun de băut pentru tot restul vieții!"

Chu Wanning zâmbi. ”S-a făcut."

În timp ce ei stăteau de vorbă, Xue Meng stătea într-un colț cu cineva, șoptind ceva timp. Xue Meng îl apucă brusc pe acel om și îl trase spre el. Amândoi se înclinară în fața lui Chu Wanning, în poziție corectă și dreaptă.

„Shizun!” Xue Meng ridică capul, cu chipul său tânăr, frumos și impunător.

„Shizun.” Celălalt ridică și el capul, dezvăluind un chip frumos ca un lotus înflorit sau ca niște nori care plutesc ușor între vârfuri – cine altcineva putea fi decât Shi Mei?

„Discipolul tău a fost reținut astăzi la clinica gratuită din satul Wuchang, unde a tratat pacienți”, spuse Shi Mei timid, „și abia acum am venit să te vizitez, Shizun. Te rog să ierți întârzierea rușinoasă a discipolului tău.”

„Nu-i nimic.” Chu Wanning îl privi atent pe Shi Mei prin pleoapele coborâte. Deși expresia lui rămase neutră, fu luat prin surprindere de un sentiment brusc și profund de pierdere.

Persoana iubită de Mo Ran devenise cineva incomparabil de fermecător. Dacă Shi Mei de acum cinci ani era o frumusețe în devenire, atunci Shi Mei adult din fața lui era ca o regină a nopții în plină floare, cu petalele verzi delicate incapabile să ascundă albul strălucitor din interior, petalele albe ca zăpada tremurând în timp ce se deschideau, frumusețea lui eclipsând tot ce se afla în jur. Ochii lui dulci, ca florile de piersic, erau limpezi și umezi. Curba nasului său era blândă și perfectă: puțin mai mult ar fi părut prea aspru, iar puțin mai puțin ar fi părut prea slab. Buzele lui erau roșii și pline ca o cireașă încărcată de rouă, iar fiecare cuvânt care ieșea din ele era moale și dulce.

„Shizun, discipolul tău ți-a dus dorul foarte mult.”

Chu Wanning a fost luat prin surprindere. Shi Mei rareori își exprima sentimentele atât de deschis. Pentru o clipă, nu a știut ce să spună. Când a văzut ochii lui Shi Mei roșii de emoție, Chu Wanning nu a putut să nu se simtă rușinat de el însuși. De ce era gelos pe Shi Mingjing? Era mult mai în vârstă decât el și, în plus, era superiorul lui – de ce ar fi trebuit să fie gelos pe Shi Mingjing?

El dădu din cap și spuse blând: „Puteți să vă ridicați amândoi.”

Cei doi discipoli se ridicară cu permisiunea lui. Cu sentimentele proaspăt controlate, Chu Wanning aruncă o privire spre Shi Mei, apoi îngheță. Se uită înmărmurit, confuz. Shi Mei era mai înalt decât Xue Meng? Chu Wanning se înecă puțin, tuși de două ori și nu se putu abține să nu mai arunce câteva priviri.

Nu doar puțin mai înalt. Silueta lui Shi Mei era și mai impresionantă în această ipostază – umeri lați, talie subțire și picioare lungi, delicat și modest, dar cu o ușoară notă de asertivitate, un aer de grație și eleganță care sfidau cuvintele. Acest Shi Mei matur nu semăna deloc cu adolescentul fragil pe care îl cunoștea înainte.

Fața lui Chu Wanning se întristă din nou. Simțea că pierduse această competiție într-un mod prea dureros.

Dar... las-o baltă. Își păstrase sentimentele pentru Mo Ran ascunse până în ziua în care murise și nu exista nicio șansă să le mărturisească în viitor. Cât despre Mo Ran, tipul acela l-a urmărit până în lumea de dincolo și tot nu și-a dat seama că Chu Wanning îl plăcea, așa că nu exista nicio șansă să observe vreodată. Cei doi nu vor fi altceva decât maestru și discipol pentru tot restul vieții. Și asta era o legătură puternică. Era în regulă. În ceea ce privește orice altceva... nu avea rost să forțezi ceva care nu era menit să fie.

Xue Meng, cu fața roșie, îl împinse pe Shi Mei cu cotul și îi aruncă o privire semnificativă.

Neajutorat, Shi Mei întrebă cu voce blândă: „Chiar vrei să o fac?”

„Da, ar fi mai bine dacă o faci tu.”

„Dar tu ești cel care a adunat toate aceste lucruri în cinci ani...”

„Da, de aceea ar fi ciudat pentru mine! Fă-o tu. În plus, ai adus niște lucruri cu tine astăzi, nu-i așa?”

„Bine.” După o ezitare, Shi Mei oftă și acceptă. Luă cutia uriașă din lemn de trandafir pe care Xue Meng o ascunsese în spatele lui și o duse cu grijă în ambele mâini, îndreptându-se spre Chu Wanning, care se așezase deja să continue să mănânce chiftele de crab înăbușite.

„Shizun, eu și tânărul stăpân... am pregătit niște cadouri în ultimii cinci ani. Sunt doar niște... mici gesturi. Te rog să le accepți.”

În timp ce Shi Mei vorbea, fața lui Xue Meng devenea din ce în ce mai roșie. În încercarea de a-și ascunde emoția, el își încrucișă brațele și privi în altă parte, prefăcându-se indiferent, ca și cum ar fi fost brusc fascinat de stâlpii decorați ai sălii Mengpo.

În general, deschiderea unui cadou în fața celui care îl oferă era considerată nepoliticoasă. Dar, deoarece shizunul lor nu voia să accepte ceva prea valoros, el se gândi o clipă înainte de a întreba: „Ce este?”

„Sunt... doar niște mici lucruri pe care le-am adunat de ici, colo.” Perspicace cum era, Shi Mei a înțeles imediat îngrijorarea lui Chu Wanning. „Nu e nimic scump. Du-o în camera ta și deschide-o acolo, dacă asta te îngrijorează, Shizun.”

„Nu e nicio diferență între a o deschide acum sau când mă întorc”, a replicat Chu Wanning. „O să o deschid.”

„Nu, nu, nu! Nu o deschide!”, Xue Meng îngheță pentru o clipă, apoi se repezi în panică și încercă să smulgă cutia.

Dar Chu Wanning deja ridicase capacul. Îi aruncă o privire impasibilă. „De ce fugi? Nu te împiedica și nu cădea.”

Xue Meng rămase cu ochii larg deschiși, îngrozit.

Într-adevăr, cutia era plină cu tot felul de lucruri interesante: panglici pentru păr brodate cu delicatețe, acceasori pentru păr fin lucrate și catarame complicate din jad. Chu Wanning luă din întâmplare un tub de sedative și zări sigiliul lui Hanlin, Înțeleptul, strălucind în lumina lumânării.

Conținutul cutiei era, în ansamblu, destul de scump. Chu Wanning nu știa ce să spună și a preferat să-și arunce o privire severă discipolului său. Fața lui Xue Meng s-a înroșit și mai tare.

Xue Zhengyong privea amuzat din lateral. „Yuheng, acceptă-le ca un semn al atenției lui Meng-er. Oricum, și ceilalți bătrâni ți-au adus cadouri destul de scumpe. Ce mai contează unul în plus?”

„Xue Meng este discipolul meu”, spuse Chu Wanning cu fermitate. Nu ar fi corect să accepte toate acestea de la cineva aflat sub tutela sa.

Auzindu-l, Xue Meng se panică. „Sunt doar lucruri pe care le-am ales în ultimii cinci ani și care mi s-au părut potrivite pentru tine, Shizun! Și am cheltuit doar banii pe care i-am câștigat eu, n-am luat nimic de la tata. Shizun, dacă nu le accepți, eu... eu...”

„O să fie supărat, n-o să poată dormi”, adăugă Xue Zhengyong. „S-ar putea chiar să intre în greva foamei.”

Chu Wanning îi privi pe amândoi. Chiar nu știa cum să se descurce cu acest duo tată-fiu. Se uită în jos și observă o altă cutie de lemn, și mai mică, în grămada de cadouri. „Ce e asta...?” O luă și deschise capacul delicat, dezvăluind patru figurine mici din lut.

Derutat, ridică privirea spre Xue Meng și văzu că fața discipolului său era roșie ca o roșie coaptă. Simțind privirea lui Chu Wanning, Xue Meng coborî repede capul. Tânărul chipeș se comporta ca un băiețel timid sub privirea shizunului său, incapabil să-l privească în ochi.

„Ce e asta?”, întrebă din nou Chu Wanning.

Și Xue Zhengyong era curios. „Să vedem.”

„Nu... nu...” mormăi Xue Meng neajutorat, lovindu-se cu palma peste frunte. Dar bătrânul său deja scosese cu veselie cele patru păpușele de lut și le aranjase într-un rând ordonat. Micile figurine erau făcute grosolan, urâte și strâmbe, și toate arătau aproape la fel, cu excepția uneia care era puțin mai înaltă, iar celelalte trei erau puțin mai mici. Erau, fără îndoială, opera lui Xue Meng. Inițial, voise să învețe artele mecanice de la Chu Wanning, dar în mai puțin de o zi, Chu Wanning insistase să treacă la mânuirea sabiei. Motivul era simplu: după o după-amiază întreagă petrecută în Pavilionul Lotusului Roșu, băiatul nu reușise să asambleze absolut nimic, dar aproape reușise să distrugă sala mașinilor cu o singură pilă. Trebuie să fi fost o muncă minuțioasă să modeleze aceste păpușele de lut doar cu puterea inimii sale pure.

Xue Zhengyong luă una dintre păpuși și o examină, întorcând-o în toate părțile, dar tot nu era sigur ce era. „Ce ai făcut aici?”

„N-nimic”, răspunse Xue Meng cu încăpățânare. „Doar mă jucam.”

„Cea neagră e foarte urâtă; cea albă, mai înaltă, arată mult mai bine”, mormăi Xue Zhengyong, atingând cu degetul capul păpușii de lut.

„Nu o atinge!”

Dar era prea târziu. Păpușa mică spuse: „Ia mâinile de pe mine, unchiule.”

Xue Zhengyong rămase cu gura căscată, fără cuvinte.

Chu Wanning rămase și el cu gura căscată, fără cuvinte.

Xue Meng și-a dat o palmă peste față, apoi și-a acoperit ochii cu brațele; nu mai putea să se uite.

Xue Zhengyong a avut nevoie de un minut întreg să-și dea seama ce se întâmplase, dar când a înțeles, a izbucnit în râs. „Oho, Meng-er, ăsta ar trebui să fie Ran-er? Nu l-ai făcut puțin cam urât? Ha ha ha ha!”

„Asta pentru că este urât!” ripostă Xue Meng furios. „Uită-te la Shizun pe care l-am făcut eu! Frumos, nu-i așa?!” Fața lui era roșie ca focul în timp ce arăta spre păpușa de lut vopsită în alb.

Dar vârful degetului său atinse din greșeală capul păpușii. Aceasta mormăi rece și spuse: „Nu fi obraznic.”

Chu Wanning nu găsea cu adevărat nimic de spus.

Xue Zhengyong a râs atât de tare încât aproape a plâns. „Foarte bine, foarte bine! Le-ai vrăjit cu vocea ta, nu-i așa? Cel mic chiar îl imită foarte bine pe Yuheng, ha ha ha ha!”

Chu Wanning și-a scuturat mânecile. „Ridicol.” Dar a luat cu grijă cele patru păpuși de lut, le-a pus înapoi în cutie și a așezat-o lângă el. Fața lui, calmă ca întotdeauna, nu trăda nimic. Dar când a ridicat din nou privirea, în ochii lui se putea zări o urmă de blândețe. „O să o iau pe asta; tu poți să le păstrezi pe celelalte. Sunt toate lucruri de care poți să te folosești, iar maestrul tău nu are nevoie de niciuna dintre ele.”

„Dar…”

„Tinere stăpân, fă cum spune Shizun.” Shi Mei zâmbi și îl consolă în șoaptă, apoi coborî și mai mult vocea și spuse: „Ceea ce voiai cel mai mult să-i dăruiești erau păpușile, nu-i așa?”

Xue Meng era atât de furios încât practic îi ieșea fum pe gură. Îi aruncă lui Shi Mei o privire furioasă, lovi cu piciorulpământul, apoi își mușcă buza și refuză să mai spună vreun cuvânt.

Xue Meng fusese mereu lingușit și alintat în copilărie; nu era nimic ce nu putea spune și nimic ce nu putea face. Dacă îi plăcea sau nu ceva, își exprima întotdeauna gândurile cu voce tare și sincer. Din acest motiv, Chu Wanning îl considera extraordinar. El însuși nu avusese niciodată această sinceritate, care era una dintre calitățile cele mai remarcabile ale lui Xue Meng. Îl invidia.

Această deschidere îi era complet străină, lui, care nu putea fi niciodată sincer și pretindea că nu-i pasă de ceva, chiar dacă acel lucru îi ocupa toate gândurile. Se îmbunătățise puțin în privința asta de când revenise la viață, dar caracterul lui era ceea ce era, iar schimbările nu erau foarte vizibile. Un râu avea nevoie de mai mult decât o singură zi rece pentru a îngheța un metru adâncime; în acest sens, simțea că probabil nu va reuși niciodată să se schimbe în mod semnificativ, chiar dacă ar încerca tot restul vieții. În plus, nu ar mai fi fost aceeași persoană dacă s-ar fi schimbat prea mult.

Banchetul era aproape de sfârșit, dar Mo Ran încă nu se întorsese. Chu Wanning simțea o apăsare în piept, dar nu spuse nimic. Voia foarte mult să-l întrebe pe Xue Zhengyong ce anume scrisese Mo Ran în scrisoarea pe care i-o trimisese. Voia să-l întrebe dacă știa exact unde se afla Mo Ran în acel moment.

În schimb, strânse cupa de vin și bău una după alta, cu degetele albe de tensiune. Vinul îi ardea gâtul. Dar nu era suficient să-i încălzească inima, nici să-i dea curajul să se întoarcă și să întrebe când se va întoarce Mo Ran.

Capitolul 127: Shizun, ai grijă, e alunecos

Dar Chu Wanning nu a întrebat, iar Xue Zhengyong nu a adus vorba. De fapt, liderul sectei din Vârful Sisheng era pe cale să se îmbete, amețit și vorbind neclar. Se aplecă, se uită la Chu Wanning și spuse: „Yuheng, ești supărat.”

„Nu sunt.”

„Ești supărat.”

„Nu sunt”, repetă Chu Wanning.

„Cine te-a supărat?”

Chu Wanning tăcu. Ar trebui să întreb? S-ar simți mult mai bine dacă ar întreba. Poate că Mo Ran nu a spus chiar că se va întoarce neapărat în seara aceea, poate că a spus doar că va face tot posibilul, iar Xue Zhengyong a raportat greșit sau a reținut greșit...

Chu Wanning aruncă o privire spre ușă, spre noaptea întunecată de afară. Banchetul se apropia de sfârșit, iar scaunele urmau să se răcească în curând.

Era prima lui zi după izolare, iar Mo Ran nu ajunsese la timp. Toți discipolii din Vârful Sisheng erau acolo, inclusiv cei pe care nu-i cunoștea și cei pe care nu-i întâlnise niciodată. Doar el lipsea. Dar fără el, banchetul era incomplet. Și nici toate chiftelele de crab înăbușite, rădăcinile de lotus cu osmanthus dulce și vinul alb parfumat din flori de pară din lume nu l-ar fi făcut complet. Chu Wanning închise ochii.

Se auzi un zgomot brusc din direcția intrării principale a Sălii Mengpo, iar o mulțime de discipoli strigau entuziasmați în depărtare.

„Aiya—! Uite! Ce e afară?”

„E ceva pe cer!”

Agitația a atras tot mai mulți oameni. Acum chiar și cei din sală puteau auzi pocniturile și bubuiturile puternice din exterior, una după alta. Au ieșit pe peluza verde din fața Sălii Mengpo și au privit cerul luminat de artificii, un milion de puncte strălucitoare înflorind și împrăștiindu-se pe fundalul nopții înstelate.

„Artificii!” exclamară discipolii mai tineri. Fețele lor tinere erau iluminate de luminile sclipitoare de deasupra, cerul înstelat reflectându-se în ochii lor.

„Ce frumos! N-am văzut niciodată artificii atât de mari, nici măcar de Anul Nou!”

Chu Wanning ieși încet din sală. Era într-o dispoziție sumbră; deși era recunoscător că Xue Zhengyong se deranjase să pregătească un spectacol de artificii atât de strălucitor, greutatea din piept îl apăsa.

Un sunet ascuțit străbătu noaptea. Ridică capul apatic și văzu o dâră de lumină roșu-aurie țâșnind pe cerul deschis ca o săgeată trasă din arc. Ce frumos. Dacă ar fi fost și acea persoană aici...

Bang!

Acea scânteie strălucitoare zbură la nivelul mânerului Carului Mare înainte de a exploda pe cer în nenumărate scântei sclipitoare, eclipsând stelele Căii Lactee și furând lumina lunii. Artificiile s-au împrăștiat ca niște petale de haitang purtate de o briză șuierătoare, plutind și dansând ca zăpada iernii, sclipind și unduindu-se ca apa deschisă. În mijlocul spectacolului splendid și al agitației pline de viață a mulțimii, Chu Wanning închise încet ochii.

„Discipolul Mo Ran îl întâmpină pe Shizun la întoarcerea din izolare.”

Aceste cuvinte au răsunat brusc din spatele lui, fiecare silabă clară și pătrunzătoare.

Chu Wanning a început să tremure ușor. Se simțea de parcă avea spini în spate și foc în gât. Incapabil să respire, cu inima bătând neregulat și sângele curgând cu putere prin vene, s-a întors brusc.

În spatele lui stăteau câțiva discipoli care tocmai ieșiseră din Sala Mengpo. Toți priveau uimiți spre cer, iar unul dintre ei citea cu voce tare.

Și apoi nu mai era doar o singură persoană care citea aceste cuvinte. Toată lumea leconsidera noi și interesante. Toată lumea, până la cei mai tineri discipoli, bărbații și femeile, cei care stăteau singuri și cei care stăteau în grupuri, toți priveau cerul strălucitor și splendid și citeau cu voce tare:

Discipolul Mo Ran îi urează bun venit lui Shizun, întors din izolare.

Cuvintele erau pline de tandrețe, ca valurile mării, blânde ca șoaptele adormite; cuvintele dezvăluiau o hotărâre de piatră, fermă ca munții înalți. Chu Wanning ridică capul spre cer, unde artificiile strălucitoare, ghidate de energia spirituală, formau o propoziție cu litere uriașe și sclipitoare pe cerul nopții.

Artificiile formau un râu magnific care putea fi văzut fără îndoială de la sute de kilometri distanță. În acel moment, în acea noapte, Chu Wanning simți ca și cum punctele vii și strălucitoare convergeau spre el de peste dealuri și munți, peste întinderea timpului, aducând cu ele bucuriile și tristețile, dorințele și regretele acelei persoane. Deodată, se simți ca un buștean plutind în ocean, iar oceanul era ochii lui Mo Ran – așa cum arătau când îl trase pe Chu Wanning în brațe în fața palatului regelui fantomelor din lumea de dincolo, plini de căldură tandră, pasiune aprinsă și determinare neclintită.

Nu avea unde să fugă. Era înconjurat de șoaptele acelei persoane, de râsul acelei persoane, de afecțiunea acelei persoane. Chu Wanning nu voia să se gândească la ce fel de afecțiune era – cea dintre un maestru și discipolul său sau ceva mai mult. Era suficient să o simtă.

Mo Ran nu a reușit să se întoarcă înainte de sfârșitul banchetului. Era pur și simplu prea departe, chiar și călătorind toată noaptea fără oprire. Dar încă mai avea în geantă artificiile de semnalizare făcute de bătrânul Xuanji, pe care le primise pentru situații de urgență, în cazul în care ar fi avut vreun accident în timp ce era departe de vârf. Era o creație ingenioasă: scriind un mesaj pe hârtie cu energie spirituală, punându-l în tub și aprinzând artificiul, se putea proiecta un mesaj pe cer cu litere mari, vizibile de pe vârful Sisheng, indiferent de distanța la care se afla expeditorul.

Artificiile de semnalizare erau scumpe și extrem de dificil de confecționat, dar lui Mo Ran nu-i păsa de asta. Voia doar să se asigure că shizunul său nu se va supăra. Chiar și peste munți și râuri, chiar și separați de timp și circumstanțe, trebuia să se asigure că Chu Wanning va auzi aceste cuvinte:

Discipolul Mo Ran îi urează bun venit shizunului său, întors din izolare.

Banchetul s-a încheiat patru ore mai târziu. Când Chu Wanning s-a întors la Pavilionul Lotusului Roșu, era noapte târziu și mirosea a vin. Voia să facă o baie pentru a se spăla, dar vremea se răcise în ultima vreme și apa din iazul cu lotuși al pavilionului era prea rece pentru a se scălda — ieri aproape că răcise spălându-se acolo. După o clipă de gândire, a intrat să-și ia haine de schimb și o cuvă de lemn, apoi s-a îndreptat spre Izvoarele Melodice.

Izvoarele Melodice erau baia comună a sectei, deși el o folosise doar în primele luni petrecute la Vârful Sisheng. La ora aceea târzie, nu era aproape nimeni care să facă baie. Ridicând cu o mână perdeaua subțire din cânepă, Chu Wanning a intrat cu pași mari.

Multe părți ale Vârfului Sisheng fuseseră renovate de-a lungul anilor, dar Izvoarele Melodice rămăseseră neschimbate. Ziduri înalte, acoperite cu țigle negre, se înălțau pe toate părțile, iar voaluri transparente, ușor fluturând, mărgineau coridorul sinuos care ducea de la poarta din față la o scară din lemn cu șase trepte înguste, lăcuite cu un lac transparent. Cei care făceau baie își scoteau pantofii și șosetele înainte de a coborî scările, astfel încât, dintr-o privire, oricine putea să-și dea seama câte persoane se aflau în acel moment în băi. În timp ce își scotea propriile încălțări, Chu Wanning observă că mai era doar o singură pereche de cizme – destul de mari și puțin murdare, dar așezate cu grijă într-un colț, nu aruncate neglijent pe jos doar pentru că era gol.

Chu Wanning se întrebă cine altcineva venise să facă baie la ora asta târzie din noapte. Dar fu doar un gând trecător. Ținând micul său lighean, coborî desculț scările, dădu la o parte ultimele perdele de la capătul coridorului și ieși în curte.

Curtea era învăluită în aburi, care se ridicau din izvorul termal uriaș care se revărsa dintr-o cascadă largă și zgomotoasă și se revărsa peste stânci în bazine dispuse în trepte. Aburul dens și tulbure se răspândea ușor din bazin, plutind încet, umplând fiecare colț și crăpătură și împiedicând vizibilitatea. O persoană trebuia să se apropie foarte mult de alta pentru a-i vedea fața. Chu Wanning a urmat poteca mică din pietricele netede și colorate, sub baldachinul luxuriant al florilor de piersic, până a ajuns la cea mai apropiată intrare în băi. Acolo era amplasat un raft jos, sculptat din piatră albastră, pentru a păstra hainele celor care făceau baie. El și-a pus ligheanul de lemn și halatul pe raft, apoi s-a dezbrăcat și a intrat încet în izvor.

Era o căldură plăcută. Chu Wanning nu se putu abține să nu suspine ușor de satisfacție. Dacă nu ar fi fost reticența lui de a înfrunta mulțimea care se scălda aici, sau altfel ar fi venit doar atât de târziu în fiecare zi, ar fi preferat să se scalde aici decât în apele reci ale iazului simplu al Pavilionului Lotusului Roșu. Xue Zhengyong era cu adevărat meticulos și minuțios. El supraveghease personal construcția Izvoarelor Melodice; flori înfloreau de-a lungul marginilor bazinului pe tot parcursul anului, iar la capătul iazului era o cascadă pentru clătire. Lângă izvorul termal era chiar un mic pavilion din lemn unde te puteai întinde și odihni după baie, dotat cu pietre încălzite care puteau fi așezate de-a lungul meridianelor pentru a ameliora presiunea. Era mult mai plăcut decât baia pe care a trebuit să o facă ieri în grabă la Pavilionul Lotusul Roșu.

În bucuria sa și văzând că nu era nimeni în jur, Chu Wanning s-a relaxat pentru o clipă, întinzându-și membrele subțiri și înotând până la cascadă.

Abia se ridică din apă și își șterse fața, cu un zâmbet slab încă pe buze, când observă brusc un bărbat foarte aproape de el, care se ducea cu spatele la cascada învolburată.

Cascada era atât de zgomotoasă încât Chu Wanning nu auzise deloc cealaltă persoană, chiar dacă era atât de aproape. Dacă ar fi ieșit din apă puțin mai târziu, dacă ar fi înotat puțin mai departe, probabil că vârfurile degetelor i-ar fi atins picioarele bărbatului.

Bine că s-a ridicat la timp și nu l-a atins accidental pe acest străin. Dar era totuși prea aproape, practic stând chiar în spatele celuilalt bărbat.

Această persoană era foarte înaltă, cu mult mai înaltă decât Chu Wanning, iar pielea lui bronzată avea culoarea mierii, făcându-l să pară sălbatic și neîmblânzit. Umerii lui erau puternici și lați, iar omoplații care se conturau sub pielea lui aurie sugerau o forță ascunsă la fiecare mișcare a brațelor. Nu era excesiv de musculos, ci sculptat și tonifiat uniform. Apa curgea în cascade peste corpul său, șiroaie adunându-se în râuri care curgeau pe spatele său puternic și masculin. O parte din apa izvorului se împrăștia, dar cea mai mare parte părea fascinată de corpul său, lipindu-se de el într-un strat subțire, nevoită să se despartă.

Fiind obișnuit cu abstinența, Chu Wanning nu văzuse niciodată o priveliște atât de carnală. Urechile îi ardeau în timp ce se întoarse repede să plece.

Numai cerul știa dacă fundul izvorului era prea alunecos sau dacă Chu Wanning făcuse un pas greșit. Se împiedică și căzu cu fața în bazin, stropind apa în aer.

A tușit!

Chu Wanning era roșu de rușine și, în agitația lui, înghiți fără să vrea o gură de apă. Când își aduse aminte că, tehnic vorbind, era apa în care se scăldase tipul din spatele lui, deveni atât de indignat și dezgustat încât renunță la orice aparență de calm și stăpânire de sine, zbătându-se și agitându-se în încercarea de a-și găsi echilibrul.

El era însuși Bătrânul Yuheng, cum putea...

În panica sa, fără niciun pic de demnitate, o mână puternică și bine conturată îl apucă și îl trase din apa care curgea în valuri. Bărbatul era evident surprins de ceea ce se întâmplase chiar în spatele lui.

„Ești bine?” Bărbatul a vorbit cu o voce profundă și liniștitoare, cu o mână în jurul brațului lui Chu Wanning. Diferența de înălțime dintre ei era atât de mare încât respirația lui îi sufla în ureche lui Chu Wanning când a coborât capul pentru a vorbi: „Ai grijă, e alunecos aici.”

Urechile lui Chu Wanning ardeau și mai tare. Putea simți pieptul bărbatului din spatele lui, la doar câțiva centimetri de spatele său, ridicându-se și coborând, în sus și în jos. De fiecare dată când cobora, simțea o ușurare miloasă, ca și cum i-ar fi cruțat viața; de fiecare dată când se ridica, simțea o nesiguranță amenințătoare, ca și cum ar fi vrut să-i atingă spatele. Chu Wanning era indignat și umilit în același timp – niciodată nu fusese atins de cineva în felul acesta!

Îi scutură mâna bărbatului, cu o expresie morocănoasă și privirea îndreptată hotărât în altă parte. „Sunt bine.”

Zgomotul asurzitor al cascadei acoperea aproape complet vocea lui Chu Wanning. Dar, din nu știu ce motiv, bărbatul tresări la auzul sunetului, rămânând nemișcat, înainte de a ridica încet mâna, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu avea curajul...

În acel scurt moment de ezitare, Chu Wanning deja crease o distanță mare între ei și păși în – sau mai degrabă se ascunse în – perdeaua de apă care se revărsa și vuia.

Capitolul 128: Shizun, nu poți purta orice haine vrei tu

Inima lui Chu Wanning bătea cu putere și era atât de furios încât i se înroșise fața. Cu coada ochiului, putea vedea că bărbatul stătea încă nemișcat în același loc. Deși nu se uita direct la el, Chu Wanning putea simți privirea bărbatului, directă și sfidătoare, ca o sabie scoasă din creuzet, care încă șuiera cu o căldură copleșitoare, vaporizând perdeaua de apă și străpungându-l. Deși nu știa de ce, se simțea absolut scandalizat. Cu o expresie din ce în ce mai acră, își mușcă buza și se retrase și mai adânc în cascadă.

Dar se pare că tipul ăsta era un idiot. În timp ce Chu Wanning se grăbea să se ascundă, bărbatul făcu un pas înainte, ca o marionetă.

Chu Wanning era furios. La Vârful Sisheng erau mereu câțiva perverși; odată fusese chiar o femeie care, în loc să se culce în patul ei ca o persoană normală, se târâse pe acoperișul Pavilionului Lotusul Roșu pentru a-l spiona în timp ce făcea baie. Doar gândindu-se la asta, îi amorțea scalpul și i se făcea pielea de găină pe brațul care fusese apucat de tipul acela.

Din fericire, după ce se retrăsese în cascadă cât de adânc putea – înghițind din greșeală mai multe guri de apă în proces – bărbatul a decis în cele din urmă să-l lase în pace, întorcându-se la apa curgătoare pentru a continua să se spele, deși s-a uitat înapoi de mai multe ori.

Chu Wanning își stăpâni furia cât putu de bine; nu mai avea chef să stea în apă; singurul său gând era să termine și să plece de acolo cât mai repede posibil. Întinse mâna după prosopul aruncat peste umăr, dar își dădu seama că prosopul, împreună cu săpunul și batonul de parfum învelite în el, căzuseră în apă în timpul căzăturii sale de mai devreme.

Probabil că se dizolvaseră deja. Să iasă să ia altele? Dar era gol și, pentru a ieși, trebuia să treacă pe lângă tipul acela.

Fața lui Chu Wanning se înroși, apoi se învineți. Își strânse buzele subțiri, umilit. Nu avea de gând să se ducă. Ca un idiot, rămase nemișcat, cu brațele încrucișate pe piept și cu spatele la stâncă, lăsând apa să-l spele în partea cea mai adâncă a cascadei.

Chu Wanning stătea acolo, tăcut, nemișcat. La fel și celălalt bărbat.

De cealaltă parte a apei curgătoare, tipul acela a vorbit ezitant: „Vrei un săpun?”

Nu a primit niciun răspuns.

„Și batoane parfumate?”

Din nou, niciun răspuns.

„Doar nu ai de gând să te speli așa.”

Rămânând pe loc, Chu Wanning închise ochii și răspunse rece: „Aruncă-le aici, atunci.”

Dar bărbatul nu aruncă săpunurile – probabil că se gândi că ar fi nepoliticos să facă asta cu un străin. După o scurtă întârziere, Chu Wanning văzu o frunză de piersic fermecată de puteri spirituale plutind încet spre el sub cascadă, purtând un săpun din semințe de fasole și două batoane parfumate.

Chu Wanning luă obiectele, dar se opri când le privi mai atent. Săpunul era același, deoarece toată lumea folosea practic același lucru. Dar străinul alesese un baton parfumat cu floare de prun și unul cu parfum de haitang, preferatele lui Chu Wanning.

Nu se putu abține să nu arunce o privire către silueta înaltă din depărtare, prin perdeaua de apă strălucitoare și translucidă.

„Aceste două parfumuri sunt în regulă?”, întrebă bărbatul.

„Da”, răspunse Chu Wanning.

Bărbatul nu mai spuse nimic, iar cei doi își continuară baia în tăcere, în colțurile lor separate și îndepărtate, fiecare cu gândurile sale. Chu Wanning începu să se simtă puțin mai în largul său în timp ce se spăla. Cu prudență, ieși din adâncul cascadei; curentul în care se afla era de fapt puțin prea puternic pentru a se simți confortabil.

Dar bărbatul se uită din nou în clipa în care ieși. Ar fi fost una dacă doar se uita, dar era ceva ciudat în privirea lui. Chu Wanning avu impresia clară că bărbatul voia să spună ceva, dar se oprea, și că ezita între a se apropia sau a rămâne în spate. Pielea îl furnica peste tot.

Chu Wanning se spălă puțin, până când nu mai putu suporta și se hotărî să plece primul. Dar își lăsase hainele la intrare și trebuia să se întoarcă să se îmbrace. Chu Wanning nu putu face altceva decât să se pregătească pentru ce urma, în timp ce se îndrepta spre bărbat cu fața posomorâtă și dinții strânși.

În timp ce trecea pe lângă bărbat, nici prea aproape, nici prea departe, acesta a început să se miște în mod neașteptat, ridicându-și părul lung și scuturând apa din breton pentru a-l urma pe Chu Wanning.

O venă de pe tâmpla lui Chu Wanning pulsa. Începu să se miște mai repede, dar acel bărbat era uimitor de nerușinat — și el începu să se miște mai repede.

Vena de la tâmpla lui Chu Wanning pulsa și mai tare. Vârfurile degetelor sale începuseră deja să strălucească cu lumina aurie a Tianwen, dar se abținu să-și invoce arma – nu pentru că era îngrijorat că ar putea răni pe cineva, ci doar pentru că simțea că ar trebui să se îmbrace înainte de a bate pe cineva. Începu să se miște și mai repede.

De data aceasta, bărbatul se opri în loc să continue să-l urmărească. Chu Wanning oftă ușurat, dar abia apucase să respire pe jumătate când auzi bărbatul spunând din spatele lui: „Ai... bule de săpun în păr”.

Chu Wanning îngheță.

„Nu te speli?”

Chu Wanning ardea de furie. Bărbatul se apropie încet, fără să se oprească până când nu a ajuns foarte aproape — chiar în spatele lui, unde vocea lui se auzea clar. Dacă Chu Wanning nu ar fi fost atât de furios, ar fi observat că vocea era familiară, în ciuda schimbării timbrului. Din păcate, în acel moment era cuprins de flăcările furiei.

„Tu...” Bărbatul părea să mai aibă ceva de spus.

Dar Chu Wanning ajunsese la limita răbdării. Se întoarse brusc, o lumină aurie strălucind în palma lui, în timp ce lovea cu un șuierat audibil, cu o sclipire periculoasă în ochi. Chu Wanning era atât de furios încât era tentat să-l omoare pe tipul ăsta și să termine odată. „Ce naiba e în neregulă cu tine?!”

Tianwen străbătu aburul cețos, lovind direct pieptul celuilalt bărbat. Pentru o clipă, strălucirea aurie îi lumină fața. Chu Wanning văzu o pereche de ochi — clari, blânzi, timizi, care păreau să conțină râuri de stele, ca niște licurici sclipitori în vânt, dar care erau totodată liniștiți ca apele adânci și calme, ascunzând lucruri din trecut.

Mo Ran?!

Încercă să se retragă, dar era prea târziu; vița de salcie șuieră când lovi pieptul ferm și strălucitor al lui Mo Ran. Mo Ran scoase doar un mormăit înăbușit și își plecă puțin capul. Când ridică privirea, ochii lui nu mai aveau nici cea mai mică urmă de furie sau resentiment, ci erau puțin umezi, ca și cum ar fi fost spălați de primele ploi din Lin'an.

Chu Wanning a chemat înapoi arma Tianwen și rămase nemișcat pe loc. Trecu un interval lung de timp înainte să reușească să scoată un „De ce nu te-ai ferit?”

Mo Ran răspunse: „Sh-Shizun...”

Chu Wanning era uluit. Își imaginase de atâtea ori cum s-ar putea reîntâlni cei doi, dar niciodată nu se gândise că va fi la Izvoarele Melodice, în bazinul cu apă termală. "Ce faci aici? Când te-ai întors?!"

„Tocmai m-am întors”, răspunse Mo Ran încet. „Eram prea murdar și neprezentabil după ce m-am grăbit să ajung aici, așa că am venit să fac o baie înainte de a merge să te văd, Shizun. Nu mă așteptam...”

Pentru o clipă, Chu Wanning rămase fără cuvinte. Niciunul dintre ei nu se așteptase să se întâmple așa ceva. Amândoi își doreau ca reuniunea lor să fie decentă și demnă. Mo Ran probabil că voia, cel puțin, să apară în fața lui Chu Wanning curat și bine îmbrăcat.

Dar, în final? Nu numai că întâlnirea lor nu era cum se cuvine, era de-a dreptul ridicolă.

Nu numai că nu era demnă, era absolut ridicolă.

Nu numai că nu erau bine îmbrăcați, erau amândoi complet goi.

Totuși, erau curați. Atât de curați încât nu aveau niciun fir pe ei.

„Shizun, chiar ești... Chiar ești tu...”

Mo Ran, pe de altă parte, nu dădea prea mare importanță acestor lucruri. Timp de cinci ani, Chu Wanning dormise, iar el fusese treaz; ceea ce pentru Chu Wanning fusese doar un vis, pentru el fusese mai mult de o mie de zile de tortură. Starea lui sufletească era mult mai complicată decât a lui Chu Wanning. Încercând să-și stăpânească emoțiile, cu ochii puțin roșii, spuse: „A trecut atât de mult timp încât, chiar acum... nu îndrăzneam să cred ce văd. Credeam că am greșit persoana, credeam că...”

Cu capul învârtindu-i-se, Chu Wanning nu știa ce să spună. Trecu mult timp până când spuse: „De ce nu m-ai întrebat dacă nu erai sigur? În loc să te furișezi în tăcere după mine așa.”

„Am vrut să te întreb”, spuse Mo Ran încet, „dar au trecut cinci ani... și apoi, dintr-o dată... să te văd chiar în fața mea, am crezut... am crezut că visez...”

Pe măsură ce mă apropii de casă, emoția mea crește, nu îndrăznesc să întreb nici măcar trecătorii.

Aceste rânduri probabil descriau ceea ce simțea el când a văzut pentru prima dată silueta familiară. Avusese astfel de vise de prea multe ori în ultimii cinci ani; se temea că era aceeași nebunie și că se va trezi cu lacrimi pe pernă, descoperind că reuniunea pe care o văzuse era doar o altă iluzie fericită.

Chu Wanning părea calm, dar în interior era un haos total. Era foarte greu să vorbească atât de rigid și sec, când inima îi era atât de fragilă și sensibilă. „Ce fel de vis poate fi atât de absurd?”

Mo Ran rămase nemișcat pentru o clipă la răspunsul lui Chu Wanning, ca și cum și-ar fi amintit ceva. Își strânse buzele și o lumină îi sclipi în ochi. Nu intenționase să aducă vorba despre asta în momentul în care se reîntâlniseră, dar după o ezitare, își dădu seama că, dacă nu o spunea acum, cât timp Chu Wanning nu avusese încă ocazia să-și reconstruiască zidurile, probabil că nu va mai avea altă șansă.

Așa că, după o pauză, spuse: „Shizun, nu-ți amintești?”

„Ce să-mi amintesc?”

Ochii lui Mo Ran erau adânci și întunecați. „Ce mi-ai spus înainte, că cele mai frumoase vise rareori se împlinesc.”

„Asta pentru că...” Chu Wanning se opri la jumătatea frazei, recunoscând brusc cuvintele pe care i le spusese lui Mo Ran la Lacul Jincheng, când îl salvase din clepsidra de sânge. Atunci, rostise aceste cuvinte melancolice din adâncul suferinței sale. Era puțin surprins că Mo Ran își amintea atât de clar după atâția ani.

Dar... cum știa Mo Ran că el fusese cel de la Lacul Jincheng? Îi spusese Shi Mei?

Chu Wanning ridică ochii să-l privească și văzu că Mo Ran îl privea fix. Abia atunci își dădu seama că Mo Ran nu știa adevărul și că spusese asta doar pentru a-i testa reacția.

„Deci chiar tu ai fost, Shizun”, spuse Mo Ran încet.

Chu Wanning rămase tăcut.

Mo Ran ridică mâna. Pieptul îi era tăiat, iar sângele curgea din rană. Zâmbi ironic. „În ultimii ani, m-am gândit mult la trecut. Voiam să înțeleg cât de multe ai făcut pentru mine, Shizun. Mi-am amintit multe lucruri, inclusiv iluzia de la Lacul Jincheng. Shi Mei nu-mi spune niciodată pe numele complet.”

Făcu o pauză înainte de a continua. „Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mai mult mă chinuiau acele amintiri. Erau multe lucruri despre care voiam să te întreb, Shizun, odată ce te trezeai.”

Chu Wanning îl privi în tăcere.

„Dar lucrul pe care voiam să te întreb cel mai mult era... Shizun, cel care m-a salvat atunci, în adâncul lacului, erai tu, nu-i așa?”

Mo Ran se apropie în timp ce vorbea. Chu Wanning voia să se retragă. Își dădu seama brusc cât de înalt devenise Mo Ran, ca un munte, cu o forță puternică latentă în fiecare centimetru al corpului său. Își dădu seama brusc cât de strălucitori erau ochii lui Mo Ran, ca și cum soarele însuși ar fi căzut în acei ochi gemeni, toate culorile răsăritului împrăștiate peste acele ape strălucitoare.

Chu Wanning se simți agitat fără niciun motiv. Spuse: „Nu am fost eu.”

Mo Ran nu-l crezu deloc.

Încercând cu disperare să se agățe de un fir de pai, Chu Wanning se grăbi să schimbe subiectul, dar era atât de surprins, de emoționat și de tulburat, încât uită complet de întrebarea pe care o pusese deja și la care Mo Ran îi răspunsese deja. Privind rana sângerândă pe care i-o provocase, întrebă din nou: „De ce nu te-ai ferit când te-am lovit mai devreme?”

Mo Ran rămase nemișcat pentru o secundă, apoi lăsă să cadă perdea groasă a genelor, zâmbind și răspunzând încă o dată: „Ai spus că visele prea frumoase ca să fie adevărate probabil nu sunt.” Se opri, apoi continuă în șoaptă: „Voiam să văd dacă doare. Dacă doare, înseamnă că nu e un vis.”

Se apropie și se opri chiar în fața lui Chu Wanning. Poate că era din cauza reuniunii lor atât de neașteptate, dar în inima lui, bucuria, afecțiunea, tandrețea și durerea îl copleșeau. Mo Ran nu se gândea la nimic altceva, nu avea fantezii. Uitase chiar că trebuia să păstreze o distanță decentă față de Chu Wanning. Avea intenția să păstreze distanța de bun simț dintre un discipol și maestrul său.

Dar nu o făcu. Ori de câte ori emoțiile îl copleșeau, îl vedea pe cel din fața lui ca pe Wanning, nu ca pe Shizun.

Ochii lui Mo Ran se umplură și mai mult de lacrimi. Ridică un braț și zâmbi: „Cred că mi-a intrat apă în ochi”, și se șterse pe față.

Chu Wanning îl privi înmărmurit. În tot acest timp, așteptase întoarcerea lui Mo Ran, așa că era puțin mai lucid decât discipolul său în acel moment, dar acea luciditate îi permitea să observe situația în care se aflau – stăteau față în față, complet goi. Și nu numai atât; Mo Ran era atât de aproape încât, dacă ar fi venit puțin mai aproape, ar fi putut să-l îmbrățișeze pe Chu Wanning așa cum o făcuse în lumea de dincolo.

Chu Wanning nu voia să continue să se uite la chipul nedrept de frumos al lui Mo Ran. Dar când și-a coborât privirea cu câțiva centimetri, a văzut umeri lați și un piept ferm, sângele de la lovitura lui Tianwen răspândindu-se încet, iar picăturile de apă tremurând ușor la fiecare respirație a lui Mo Ran. Chu Wanning nu putea decide ce era mai fierbinte, pieptul sculptat sau apa izvorului termal. Tot ce știa era că era înconjurat de parfumul lui Mo Ran și că acesta îi va răpi sufletul.

„Shizun, eu…”

El ce? Înainte ca Mo Ran să mai poată spune ceva, Chu Wanning se întoarse pe călcâie și o luă la fugă. Mo Ran rămase cu gura căscată — chiar fugea. Nu-l văzuse niciodată pe Chu Wanning fugind așa, fugind de parcă ceva din spatele lui urma să-l mănânce de viu și să-i mestece sufletul.

„... Mi-ai lipsit atât de mult.” Mo Ran termină fără vlagă. Rămase pe loc, strângând buzele. De ce fugise... Se simțea puțin nedreptățit.

Când ieși din izvor și îl zări pe Chu Wanning, al cărui chip alterna între nuanțe de roșu și albastru în timp ce se îmbrăca în grabă, se simți și mai nedreptățit. „Shizun”, mormăi el.

Chu Wanning îl ignoră.

„Shizun...”

Chu Wanning continuă să-l ignore în timp ce își înfășura centura în jurul taliei.

„Shizunnnn...”

„Ce?!” Îmbrăcat în sfârșit, Chu Wanning răsuflă ușurat. Simțea că demnitatea și calmul îi reveneau acum că era acoperit. Sprâncenele lui drepte ca o sabie se încruntară de furie, iar ochii lui severi ca ai unui phoenix îl priveau cu înverșunare pe discipolul trădător care îndrăznise să-l depășească în înălțime. "Ce e atât de important încât nu poți aștepta să ieșim afară să-mi spui?! Vorbești cu mine așa, gol, nu ți-e rușine?!"

Puțin jenat, Mo Ran își ridică pumnul la buze și tuși. ”... Nu e ca și cum aș vrea să fiu gol."

”Atunci de ce nu te îmbraci?"

Mo Ran se opri, fixându-și privirea pe un piersic de lângă izvor, apoi începu: „Uite care e treaba...” Respiră adânc, apoi se hotărî să spună: „Shizun, hainele pe care le porți sunt ale mele.”

O ușoară roșeață îi înflori pe obrajii lui Mo Ran, în timp ce privea intens o ramură de piersic înflorită, legănată de adierea ușoară a vântului.

Capitolul 129: Shizun, îți place ce vezi?

În acea fracțiune de secundă, haosul a invadat mintea lui Chu Wanning ca o furtună pe mare, ca o ploaie torențială, ca un tunet, ca un fulger, ca norii care se întunecă.

Să le scoată sau să le păstreze – o întrebare extrem de dificilă. Părea nepotrivit să le păstreze, acum că știa că pusese hainele greșite. Și nu putea să se prefacă că nu auzise ce spusese Mo Ran.

Să le scoată...?

Nu putea să suporte rușinea de a scoate hainele pe care le pusese în sfârșit, bucată cu bucată, cu Mo Ran acolo.

Câteva momente trecură într-o tăcere stânjenitoare. Mo Ran spuse în cele din urmă: „Dar am spălat hainele alea foarte bine. Sunt foarte curate, așa că, dacă nu te deranjează, Shizun, atunci... te rog să le porți.”

„Mn.”

Mo Ran răsuflă ușurat. Întotdeauna fusese puțin cam lent la minte. Abia după ce vorbise își dădu seama că dezvăluind adevărul când Chu Wanning era deja aproape îmbrăcat însemna să-și forțeze shizunul să se dezbrace în fața lui. Se simți ars de simpla imagine mentală și fața i se înroși și mai tare. Din fericire, în ultimii doi ani călătorise mult și nu mai era atât de sensibil pe cât fusese înainte. Roșeața nu se remarca atât de mult pe obrajii lui bronzați ca grâul. Dar bătăile inimii îi păreau mult prea puternice, iar conștiința îi era copleșită de teamă și vinovăție că Chu Wanning le-ar putea auzi. Se aplecă repede și se apucă să ridice hainele lui Chu Wanning pentru a se îmbrăca.

După ce se îmbrăcară amândoi, se priviră din nou, doar pentru a cădea într-un alt fel de tăcere stânjenitoare.

Hainele nu se potriveau.

Hainele lui Chu Wanning erau clar prea mici pentru Mo Ran. Nici măcar nu se suprapuneau în față, lăsând la vedere o mare porțiune din pieptul ferm, de culoarea mierii. Și erau și prea scurte: felul în care jumătate din picioarele lui erau descoperite, de parcă era complet gol, era, fără îndoială, un aspect jalnic.

Chu Wanning nu a avut mai mult noroc: roba lui Mo Ran îl acoperea de la gât până la picioare și se întindea pe jos, târându-se în urma lui ca un nor de ceață albă. Arăta bine și cuviincios, dar era evident că era mult mai scund decât Mo Ran. Chu Wanning se simțea jignit. Cu fața posomorâtă, spuse: „Plec” – însemnând „Eu plec”.

Dar Mo Ran a înțeles greșit și a crezut că îl invita să plece împreună. Așadar, a încuviințat din cap, a luat ligheanul de lemn și hainele de schimb ale shizunului său și l-a urmat cu seriozitate.

Cei doi ajunseră la intrarea în băi și ridicară perdeaua. Afară, departe de izvoarele termale, era considerabil mai răcoare, iar Chu Wanning tremură din cauza frigului de toamnă, fără să-și dea seama. Când Mo Ran observă, îl întrebă: „Ți-e frig?”

„Nu.”

Dar cum putea Mo Ran să nu știe până acum că era doar mândria lui care vorbea? El zâmbi și spuse: „Păi, mie îmi este puțin frig”, și ridică o mână într-un gest exersat. Cu o mișcare largă, o strălucire roșie izbucni din palma lui, formând o barieră împotriva frigului în jurul celor doi. Bariera era frumoasă, strălucirea ei sclipind și curgând, cu o împrăștiere de motive florale în partea de sus.

Cu o expresie impenetrabilă, Chu Wanning ridică privirea spre ea. „Nu-i rău. Te-ai îmbunătățit.”

„Încă nu mă pot compara cu tine. Shizun.”

„Nu ești departe. Probabil că barierele mele împotriva frigului nu sunt mai bune decât asta.” Chu Wanning privi bariera și, observând florile delicate, comentă: „Florile de piersic sunt o idee drăguță.”

„Sunt flori de haitang.”

Inima lui Chu Wanning tremură, trimițând valuri care se refractau în adâncul ochilor lui.

Mo Ran continuă: „Cinci petale.”

Pentru o clipă, Chu Wanning a rămas uimit, apoi nu a putut să-și stăpânească râsul care i-a scăpat în timp ce încerca instinctiv să-și ascundă tremurul din ochi cu o indiferență prefăcută. Cu un ton ușor batjocoritor, a spus: „Acum mă imiți, nu-i așa?”

Dar, spre surprinderea lui, Mo Ran doar îl privi cu inocență și dădu din cap în semn de răspuns. „Mă tem că e o imitație slabă.”

Chu Wanning rămase fără cuvinte.

Au mers unul lângă altul în tăcere pentru o vreme, înainte ca Chu Wanning să accelereze pasul; nu voia să fie chiar lângă el în felul acesta. În spatele lui, Mo Ran întrebă brusc: „Shizun, ești supărat că nu am ajuns la timp la banchet?”

„Nu.”

„Serios?”

„De ce m-aș obosi să mint?”

„Atunci de ce mergi așa repede?”

Desigur că Chu Wanning nu avea de gând să spună: Pentru că ești prea înalt. Rămase tăcut pentru o clipă, apoi privi spre cer și minți: „Pentru că se pare că va ploua”.

De parcă ar fi adus ghinion, picături de ploaie începură să cadă din cerul înnorat, formând o perdea.

Mo Ran zâmbi. Zâmbetul lui era la fel de frumos ca acum cinci ani, dar acum era și mai strălucitor datorită sincerității sale nou descoperite. Chu Wanning îl privi cu severitate. „Ce e cu zâmbetul ăla stupid?”

„Nimic.” Mo Ran avea gropițe adânci și dulci. Tânărul, înalt și robust, îi întoarse privirea cu genele coborâte și o atitudine docilă, ascultătoare, lipsită de aroganță. Era chiar puțin timid când spuse: „Sunt doar foarte fericit să te revăd, Shizun, după atâta timp.”

În tăcere, Chu Wanning îl privi fix, la gropițele care îi împodobeau obrajii. Odată crezuse că acele două lacrimi de dulceață vor aparține doar lui Shi Mingjing, dar se dovedea că nu era așa – pentru a avea parte și el de acea dulceață, tot ce trebuia să facă era să renunțe la viața sa.

„Prostule”, îl mustră Chu Wanning.

Mo Ran lăsă genele lungi și moi să cadă și zâmbi larg, exact ca o păpușă. Dar, lăsându-se puțin dus de val, călcă accidental pe poala lui Chu Wanning, pe care se străduise să o evite tot timpul.

Chu Wanning, cu o expresie severă, se uită la pământ, apoi la Mo Ran, dar nu spuse nimic.

Mo Ran era foarte direct. „Hainele sunt puțin cam mari pentru tine, Shizun.”

Știa cu siguranță ce nu trebuia să spună.

Mo Ran îl conduse pe Chu Wanning până la Pavilionul Lotusul Roșu. Sincer, Chu Wanning consideră că era o experiență destul de ciudată. El era obișnuit să vină și să plece singur; rareori avusese ocazia să împartă o umbrelă, fie ea din hârtie uleioasă sau magică. Așadar, la jumătatea drumului, se opri și spuse: „Pot să mă descurc singur, e doar o barieră.”

Mo Ran a fost puțin surprins. „Până acum nu a fost nicio problemă. De ce acum...?”

„Ce fel de maestru își pune discipolul să-i țină umbrela?

A urmat un moment de tăcere. „Dar, Shizun, ai făcut atât de multe pentru mine”, a spus Mo Ran, cu voce joasă și liniștită. „În ultimii cinci ani, am petrecut fiecare zi sperând să devin puțin mai bun. Tu ești atât de capabil și poți face totul singur, așa că am vrut să pot face puțin mai mult decât tine. Așa aș fi putut să-ți fiu de folos, Shizun, să-ți răsplătesc bunătatea. Dar, chiar și după tot antrenamentul și studiul pe care le-am făcut, încă nu mă simt mai aproape de acest obiectiv. Mi-e teamă că nu voi putea niciodată să-ți răsplătesc bunătatea, Shizun. De aceea...”

El își plecă capul, strângând inconștient pumnul lângă corp. Apa de ploaie se aduna în șiroaie pe pământ, picăturile stropind și formând valuri ca niște flori înflorite. „De aceea te rog, Shizun, să mă lași să mă ocup de lucrurile mărunte de acum încolo, cum ar fi să țin umbrela.”

Chu Wanning nu spuse nimic, privindu-l în tăcere.

„Vreau să țin umbrela deasupra ta cât timp voi trăi.”

În timp ce asculta în tăcere, Chu Wanning simți o arsură în piept. Era un lucru atât de emoționant, dar simți că îi vine să plângă. Era cineva care trecuse prin atâtea suferințe și le înfrânsese pe toate; ca un călător care mersese prea mult și găsise în sfârșit un adăpost unde să se întindă și să se odihnească. Chiar și oasele îi păreau că se vor sfărâma când se prăbuși.

Pentru o viață întreagă.

Mo Ran avea douăzeci și doi de ani în acel an. Se spunea că timpul trece altfel odată ce ai trecut de douăzeci de ani. Înainte de a împlini douăzeci de ani, doar trei sau cinci ani păreau atât de lungi încât puteau fi numiți o viață întreagă. Dar după aceea, timpul părea să curgă ca un curent rapid, totul trecând în grabă, fără întoarcere. Mo Ran spunea că va ieși din curentul rapid pentru a-l proteja cu o umbrelă.

Chu Wanning primise atât de rar bunătate, încât acest val de tandrețe îi provoca mai degrabă durere. Îl studiă pe Mo Ran, studia acea persoană care stătea cu capul plecat și îi spuse: „Mo Ran, uită-te la mine”.

Mo Ran ridică capul.

„Mai spune o dată”.

Mo Ran îl privi fix. Chipul lui era încă oarecum străin pentru Chu Wanning; era diferit de cel din amintirile sale și diferit de cel din visele absurde pe care le avusese odată. Chipul acesta era blând, calm și hotărât, emanând atât căldura focului, cât și fermitatea fierului, în timp ce îl privea pe Chu Wanning fără ezitare și fără să-i evite privirea.

Când Chu Wanning îl privise pe Mo Ran pentru ultima oară, acum cinci ani, era încă un băiat în creștere. Într-o clipită, devenise bărbatul chipeș și încrezător care stătea în fața lui. Un bărbat care îngenunchease, îl privea și îi spunea: „Shizun, vreau să te protejez cu umbrela cât voi trăi.”

Chu Wanning îl privi înmărmurit: sprâncenele întunecate și maxilarul bine conturat, ochii strălucitori și nasul drept. Crescuse și devenise un pin impresionant, egalându-l pe Chu Wanning în înălțime, apoi depășindu-l. Într-o zi, copacul care era Chu Wanning, care stătuse atât de mult timp în vânt și ploaie, se trezi, clipi și descoperii că ploaia încetase, norii se risipiseră și, în lumina blândă a soarelui, lângă el se afla un alt copac, chiar mai înalt și mai stabil decât el. Când vântul foșnea printre frunzele sale, razele soarelui se scurgeau printre ele ca praf de aur.

Acest copac îi spuse că vrea să stea lângă el toată viața, până când amândoi vor cădea, cu ramurile goale și ofilite. Dar, cu fiecare anotimp care trecea până atunci, el nu va mai fi niciodată singur.

În timp ce privea, Chu Wanning a realizat că Mo Ran nu mai era discipolul inconștient și plin de sânge pe care îl adusese înapoi din Cetatea Fluturilor cu cinci ani în urmă. Stând acolo, în ploaie, sub florile de haitang care dansau deasupra barierei, parcă îl vedea pe Mo Ran pentru prima dată, studiindu-l cu atenție și grijă, privindu-l pe acest bărbat care îi promitea o viață întreagă.

Inima lui Chu Wanning începu să bată cu putere. Deodată, observă cât de atrăgător era Mo Ran acum, de la linia nasului până la forma buzelor, de la curba maxilarului până la proeminența gâtului.

Ceea ce simțise înainte pentru Mo Ran era doar iubire, care putea fi ascunsă. Dar în acel moment, acest bărbat era pentru el ca un foc, un foc care putea să-l aprindă cu ușurință, ca și cum ar fi fost doar niște lemne uscate, aruncând flăcări înalte care ar fi ars cerul. Magma care zăcuse adormită tot acest timp se trezi și își întinse membrele în abisul din adâncul său, gata să erupă violent în orice moment. Amenința să ardă toate rezervele, demnitatea și reținerea cu care se mândrise întotdeauna...

Amenința să ardă totul până la cenușă, până când nu mai rămânea nimic.

Capitolul 130: Shizun, am călătorit cinci ani ca să te văd

Chu Wanning respira puțin greu, gâtul îi era uscat. Refuză să cedeze atât de ușor și preferă să ia atitudine. Înăbușind focul care îi ardea în piept, întrebă, blând ca întotdeauna: „Cât timp vei trăi?”

„Cât timp voi trăi.”

„S-ar putea să merg foarte repede, fără să țin cont de tine.”

„Nu-i nimic, te voi urmări.”

„S-ar putea să nu mai vreau să merg și să rămân acolo.”

„Atunci voi sta cu tine, Shizun.”

Agitat de răspunsurile sale neclintite, Chu Wanning își flutură mânecile și spuse: „Și dacă nu mai pot să merg?”

„Te voi căra.”

Chu Wanning părea jignit. Mo Ran se opri, realizând că ar fi putut fi puțin lipsit de respect, chiar nepoliticos. Cu ochii mari, flutură frenetic mâna și se corectă: „Te voi căra în spate.”

Inima lui Chu Wanning bătea din ce în ce mai repede și îi trebuia toată puterea de autocontrol pentru a rezista impulsului de a-l ajuta pe acest bărbat să se ridice, de a-l atinge. Încruntă sprâncenele la acest impuls, arătând anxios și puțin supărat. „Cine vrea să fie cărat de tine?”

Mo Ran deschise gura, dar nu știa ce să spună. Shizunul său era mereu dificil așa – nu voia să fie cărat pe spate și nici în brațe. Nu putea să-l ridice deasupra capului și cu siguranță nu putea să-l târască pe pământ. Se simțea prea prost ca să-și dea seama cum să-l facă fericit pe Chu Wanning. Neștiind ce să facă, lăsă capul în jos ca un câine vagabond abandonat. Murmură cu voce joasă: „Atunci nu mai merg nici eu.”

Chu Wanning nu știa ce să spună.

„Dacă vrei să te uzi, atunci îți țin companie și eu în ploaie.”

Chu Wanning era la capătul puterilor din cauza acestui asalt neîncetat. Era atât de obișnuit să facă totul singur, încât a spus fără să se gândească: „Nu vreau să-ți ții companie”.

Mo Ran tăcu în cele din urmă. De unde stătea, Chu Wanning nu putea vedea decât fruntea lui largă, sprâncenele întunecate și genele lungi, acum coborâte și tremurânde, ca niște perdele care se ridicau și coborau în vânt.

„Shizun...” Mo Ran a înțeles greșit sentimentele din spatele refuzului agitat al lui Chu Wanning. El întrebă: „Ești încă supărat pe mine...?”

Înecându-se neputincios în bătăile inimii sale, Chu Wanning nu înțelese întrebarea. „Ce?”

„În lumea de dincolo, mi-am cerut scuze de multe, multe ori, dar știu că nu este suficient. Am petrecut fiecare clipă din ultimii cinci ani simțindu-mă vinovat. Știu că îți sunt dator.”

Chu Wanning rămase fără cuvinte.

„Vreau să fiu mai bun, ca să nu mă simt prea murdar să stau în fața ta, ca să pot măcar să ridic capul în fața ta. Dar eu... nu pot să te ajung din urmă. În fiecare zi, când mă trezesc, mă tem că visez și că, dacă mă trezesc, tu nu vei mai fi acolo. Îmi tot răsună în urechi cuvintele pe care mi le-ai spus la Lacul Jincheng, că visele cele mai frumoase rareori se împlinesc, și atunci eu... eu mă simt atât de supărat...”

Vocea lui Mo Ran deveni aspră. Mai avea multe de spus, dar nu voia să o facă. Simțea că nu avea dreptul să vorbească despre aceste lucruri în fața lui Chu Wanning, nu avea curajul să-i povestească tot ce se întâmplase în ultimii cinci ani.

Uneori... singur în Valea Zăpezilor, nu știa ce zi era, nici măcar unde se afla. Atunci se înțepa cu un ac, iar și iar, între articulațiile degetelor. Îl durea, dar așa știa că era încă conștient, că era încă în viață. Așa știa că nu era încă în viața lui anterioară, că nu visa. Că atunci când se va trezi, nu va fi într-un Vârf Sisheng lipsit de orice familiaritate, cu un Xue Meng cu ochii plini de ură și o Sectă Rufeng rasă de pe fața pământului. Că dacă se va duce la Pavilionul Lotus Roșu, nu-l va găsi pe Chu Wanning zăcând acolo, arătând ca și cum ar fi încă în viață.

Ca și cum ar fi fost încă în viață. Ca și cum ar fi fost încă în viață.

Ce cuvinte ar putea fi mai dureroase decât acestea?

Era ciudat, acum că se gândea la asta – când aflase că Chu Wanning murise pentru a-l salva și când coborâse în lumea de dincolo pentru a-i căuta sufletele, Mo Ran simțise o durere în inimă. Dar nu era nimic comparabil cu disperarea copleșitoare pe care o simțea acum. Pe măsură ce timpul trecea, zi după zi, pe măsură ce se apropia momentul trezirii lui Chu Wanning, durerea se intensifica, ca și cum un cuțit îi tăia inima.

Poate că era din cauză că avusese prea mult timp să gândească în acele zile petrecute singur. Poate că era din cauză că încercase, în acea perioadă fără Chu Wanning, atât de disperat – chiar isteric – să imite acea persoană, până la punctul în care voia să se rupă în bucăți și să reasambleze fragmentele în forma lui Chu Wanning.

Oricare ar fi fost motivul, multe lucruri la care nu acordase niciodată atenție sau la care nu se gândise niciodată, lucruri pe care le uitase treptat, îi reveniseră în minte. Acele amintiri din trecutul îndepărtat erau ca niște bancuri de nisip acoperite de apă, expuse în urma retragerii valurilor. Stătea singur pe țărm, dar valurile dispăruseră deja.

Acum putea vedea totul atât de clar. O scenă din viața sa trecută, înconjurat de semnalele de război din toate părțile, la capătul drumului. Xue Meng venise la Vârful Sisheng și, într-un Palat Wushan schimbat dincolo de recunoaștere, Xue Meng îl interogase cu lacrimi în ochi. Îi ceruse să-i spună de ce îi făcuse asta propriului său shizun. Xue Meng încercase să-l forțeze atunci, să-l forțeze să se întoarcă înainte de moarte. El spusese:

Nu, Mo Ran. Gândește-te. Renunță la ura ta vicioasă și privește înapoi cu ochii deschiși. El te-a antrenat odată în cultivare și arte marțiale, te-a antrenat în arta autoapărării. Te-a învățat să citești și să scrii, te-a învățat poezie și pictură. A învățat să gătească doar pentru tine, chiar dacă era atât de neîndemânatic și se tăia la mâini.

Odată... Odată te aștepta în fiecare zi să vii acasă, singur, de la căderea nopții... până în zori...

Atunci, Mo Ran nu ascultase. Refuzase să se uite. Acum stătea pe malul destinului, unde mareea se retrăsese, și când se uită în jos, văzu sub picioare o inimă pierdută, o inimă care fusese odată atât de bună cu el, atât de sinceră cu el, încât aproape se sinucisese. Dar el era atât de încăpățânat încât nu văzuse nimic din toate acestea când călcase pe ea – când călcase pe inima lui Chu Wanning.

Un fior îi trecea pe șira spinării lui Mo Ran de fiecare dată când se gândea la asta. Ce făcuse... Ce făcuse? Două vieți, șaisprezece ani; îi răsplătise vreodată bunătatea lui Chu Wanning? Îl pusese vreodată, măcar pentru o zi, pe Chu Wanning pe primul loc în inima lui?!

Bestie blestemată! Inima lui era atunci din piatră? Cum altfel nu ar fi putut să nu-l doară?!

De câte ori în ultimii cinci ani visase că Chu Wanning se întorcea, îmbrăcat în haine albe ca zăpada, arătând exact ca înainte? Când se trezea, găsea perna udă. Și în fiecare zi spunea: „Chu Wanning, Shizun, îmi pare rău, am greșit, am greșit”. Și în fiecare zi recitarea nu-i diminua deloc vina.

Mai târziu, când Mo Ran vedea florile înflorite ale primăverii, se gândea la el, iar când vedea zăpada căzând iarna, se gândea tot la el.

Mai târziu, fiecare răsărit era auriu ca sufletul lui Chu Wanning. Fiecare amurg era întunecat ca ochii lui Chu Wanning. Mai târziu, fiecare rază de lună albă era ca zăpada de pe mânecile lui, fiecare răsărit de soare era ca căldura din ochii lui. Mai târziu, vedea silueta lui Chu Wanning în norii roșii de la orizont, în lumina azurie a zorilor, în norii care se învolburau deasupra capului său. Era peste tot.

Impulsionat de această durere și dor, simți treptat că resentimentul față de originea sa umilă se estompa, iar adorarea aproape fanatică pentru Shi Mei începea să se răcească.

Într-o zi, în afara Văii Zăpezii, văzuse o iasomie de iarnă acoperită de zăpadă crescând dintr-o crăpătură a zidului. O privise în tăcere pentru o vreme, gândindu-se, ca întotdeauna: Ah, ce floare frumoasă. Shizun ar fi plăcut-o cu siguranță dacă ar fi putut-o vedea.

Era un gând superficial despre cel mai simplu, cel mai banal și neimportant lucru. Dar, între o respirație și alta, toate durerile care nu reușiseră să le alunge din minte și să-l îngenuncheze când murise Chu Wanning îl copleșiră brusc. Se spune că un dig lung de o mie de mile poate fi distrus de tunelurile săpate de furnici; în acel moment, Mo Ran se prăbuși brusc. A plâns cu disperare, speriind gâștele din adâncul văii. Plânsul lui era răgușit și urât, o rușine pentru floarea de aur care înflorea pe zăpadă.

Au trecut cinci ani. Și totuși, nu s-a iertat niciodată.

„Shizun... îmi pare rău... Am încercat din răsputeri să ajung la timp astăzi; chiar ți-am adus un cadou, ca să nu vin cu mâna goală...”

Calmul aparent s-a risipit în cele din urmă; ușurința prefăcută s-a prăbușit în cele din urmă. Îngenunchiat în fața lui Chu Wanning, Mo Ran s-a prăbușit în cele din urmă. În realitate, doar în fața lui Chu Wanning, Mo Ran de astăzi se lăsa să se prăbușească astfel.

„Sunt... încă foarte prost. Nici măcar nu am reușit să îndeplinesc primul lucru pe care ți l-am promis după învierea ta. Este vina mea.”

Chu Wanning abia putea să-l privească în halul acesta. Îl adorase întotdeauna pe Mo Ran, iar acum, că se reîntâlniseră în sfârșit după atâta timp, nu avea puterea să-l vadă atât de nefericit. Dar când auzi cuvintele lui Mo Ran, Chu Wanning ezită înainte de a întreba: „De ce nu te-ai întors la timp astăzi?”

„De fapt... am avut timp să mă întorc. Dar am dat peste niște demoni care făceau probleme în Cetatea Fluturilor, așa că...”

„Te-au reținut să-i alungi?”

„Îmi pare rău.” Mo Ran se uită fix la pământ. „Nu numai că am fost reținut, dar cadoul pe care l-am pregătit pentru tine, Shizun, a fost distrus... și m-am murdărit tot de sânge, așa că m-am grăbit să vin aici să mă spăl, doar ca să...”

Chu Wanning simți cum inima i se înmoaie.

Mo-zongshi.

Mo Ran nu mai era deloc cum era acum cinci ani. Mo Ran de acum cinci ani era un copil răsfățat și egoist, dar acum înțelegea greutatea lucrurilor. Chu Wanning nu dădea prea mare importanță lucrurilor mărunte, cum ar fi sărbătorile și cadourile – de fapt, dacă Mo Ran ar fi văzut problema demonilor din Cetatea Fluturilor și ar fi ales să o ignore, Chu Wanning ar fi fost furios pe el. Dar, în timp ce îl privea pe acest bărbat îngenunchiat în fața lui, sincer și stângaci, implorându-i iertarea, Chu Wanning îl consideră mai degrabă drăguț în prostia lui.

Făcu un pas încet înainte, simțind o căldură care îi umplea inima. Întinse mâna și era pe punctul de a-l ajuta pe Mo Ran să se ridice, când îl auzi murmurând: „Shizun, te rog, nu mă da afară din sectă”.

Acum era rândul lui Chu Wanning să fie luat prin surprindere. Nu cunoștea profunzimea vinovăției și remușcărilor lui Mo Ran, așa că nu se așteptase ca acesta să spună așa ceva. Ezitant, începu: „Ce...”.

„Chiar dacă nu vrei să stau cu tine sau să te urmăresc când plouă; chiar dacă nu vrei să te duc în spate — chiar dacă nu vrei nimic din toate astea, chiar și așa, te rog, nu mă da afară.”

Mo Ran ridică în sfârșit capul. Inima lui Chu Wanning se cutremură. Văzu o ușoară roșeață la marginea ochilor lui și că erau puțin umezi. Chu Wanning era de obicei ferm și hotărât, dar acum se simțea pierdut. „Tu... Ai deja douăzeci și doi de ani, de ce mai...” Se opri și scoase un suspin lung. „Mai întâi, ridică-te.”

Ridicând un braț pentru a-și freca cu putere ochii, Mo Ran spuse încăpățânat: „Nu mă ridic dacă nu mă vrei.”

Tot un ticălos!

Chu Wanning simțea că îl doare capul. Cu buzele strânse, îl apucă pe Mo Ran de încheietură și îl ridică. Dar în clipa în care vârfurile degetelor îi atinseră pielea, tot ce simți fu forța mușchilor și căldura pielii sale. Corpul ferm al acestui tânăr nu semăna deloc cu al adolescentului care fusese odată. O singură atingere îi făcu inima lui Chu Wanning să bată cu putere în piept și îl lăsă imediat, luat prin surprindere. Din fericire, Mo Ran era prea tulburat pentru a observa comportamentul ciudat al lui Chu Wanning. Dar Chu Wanning se uită la mâna lui cu neîncredere, în timp ce confuzia îl cuprindea.

Ce se întâmplă cu el? Oare cei cinci ani de somn îi distruseseră toată abstinența și reticența? Îl privi uimit pe Mo Ran. Sau era pentru că persoana din fața lui se schimbase atât de mult încât îi era greu să se controleze?

Mo Ran își mușcă buza pentru o clipă, apoi păru să se hotărască să fie încăpățânat — atât de încăpățânat încât nici măcar nu putea fi dat afară. „Te rog, nu mă alunga, Shizun.” Se aplecă să îngenuncheze din nou.

Cum ar fi putut Chu Wanning să riște să-l ajute să se ridice a doua oară? Îl opri repede cu un „Nu mai îngenunchea! Te dau afară dacă o faci!”

Mo Ran se opri și clipi. Deodată înțelese. Cu ochii luminându-se, spuse: „Shizun, nu mă învinovățești... Nu ești supărat că nu am ajuns la banchet? Tu...”

„Am fost vreodată atât de meschin?”, îl mustră Chu Wanning.

În entuziasmul său, Mo Ran încercă să-l îmbrățișeze. Chu Wanning se sperie, făcând un pas înapoi și mustrându-l cu o încruntare: „Ce crezi că faci? Unde ți-e bunul simț?”

„Ah.” Realizându-și greșeala, Mo Ran se grăbi să-și ceară scuze: „Scuze, scuze, am uitat de mine pentru o clipă.”

Oricât ar fi încercat să rămână calm, vârfurile urechilor lui Chu Wanning erau roșii ca focul. „Ai deja douăzeci și ceva de ani și încă nu știi bunele maniere.”

Și vârfurile urechilor lui Mo Ran se înroșiră. Murmură: „E vina mea.”

„E vina mea” era practic sloganul lui în acel moment. Auzind din nou aceste cuvinte, Chu Wanning simți o mulțime de sentimente: furie, amuzament, milă, căldură. Ridicând privirea, se uită din nou în secret la Mo Rancu coada ochiului. În fața lui stătea un bărbat înalt și chipeș, cu pielea bronzată de soare. Poate din cauza aburilor care încă pluteau deasupra izvorului termal, sau poate din cu totul alt motiv, obrajii lui erau puțin roșii și calzi. Părea să strălucească de vitalitatea tinereții, atât de mult încât aburii din aer se risipeau și îi făceau ochii negri și strălucitori să pară și mai luminoși.

Chu Wanning simți cum inima îi bate cu putere în piept, iar vârfurile degetelor îi ardeau din nou, la fel ca mai devreme, când îl atinsese pe Mo Ran. Gâtul i se uscă brusc și nu se mai uită la Mo Ran, murmurând „Idiotule” și întorcându-se să plece.

Dar bariera de deasupra lui nici măcar nu se clătină. Mo Ran chiar îl urmă, așa cum promisese.

Chu Wanning coborî privirea și nu îndrăzni să se uite înapoi, prea conștient că nu mai putea ascunde iubirea și dorința din ochii lui, la fel cum era imposibil să mascheze arsura de la vârfurile degetelor.

Mo Ran îl distrusese în sfârșit. Acest bărbat făcuse tot ce Mo Ran de acum cinci ani nu putuse; îi luase inima și o înecase în oceanul dorințelor. De acum înainte, Chu Wanning va fi un simplu muritor, posedând un trup de carne și un suflet fără apărare împotriva dorinței, prins în pânză, incapabil să scape.

Capitolul 131: Shizun citește niște cărți ușoare

Chu Wanning zăcea în patul său din Pavilionul Lotusul Roșu în acea noapte, răsucindu-se de colo-colo, incapabil să adoarmă. Se gândea la cum Mo Ran ajunsese să devină omul care era acum. Mo-zongshi, Mo Weiyu; tot ce vedea când închidea ochii erau trăsăturile frumoase ale acelui bărbat și ochii aceia luminoși și calmi, care exprimau în egală măsură determinare și tandrețe.

Chu Wanning înjură încet și dădu jos pătura de pe pat, apoi se întinse pe ea, privind cu chin spre grinzile tavanului. Încercă totul pentru a ieși din oceanul dorințelor, pentru a tăia firele dorinței. În cele din urmă, era epuizat.

„Mo Weiyu, ticălosule”, mormăi el.

Întoarse capul, dar nu putea scăpa de gânduri. Era aproape ca și cum corpul fierbinte și ferm din Izvoarele Melodice era încă în fața lui – putea să vadă umerii lați, contururile bine definite ale spatelui și felul în care apa aluneca încet de-a lungul abdomenului când se întorsese...

Chu Wanning se ridică brusc din pat, cu fața palidă. Nu îndrăzni să-și termine gândul. Apucă prima carte pe care o găsi, ca și cum ar fi fost o salvare.

Bietul și nefericitul Chu Wanning. După ce a dus o viață atât de respectabilă, acum a ajuns să folosească cărțile pentru a-și distrage atenția de la demonii interiori. Nu știa ce carte luase din teancul cumpărat de Xue Meng, dar paginile erau acoperite cu rânduri dense scrise cu litere mici. Ochii lui Chu Wanning au alunecat peste cuvinte fără să înțeleagă nimic la început, așa că abia după câteva minute și-a dat seama ce citea.

Pe hârtia subțire era scrisă o frază foarte îngrijită:

CLASAMENTUL DUPĂ MĂRIME AL TINERILOR EROI DIN LUMEA CULTIVĂRII

Chu Wanning cunoștea fiecare cuvânt în parte, dar împreună nu aveau prea mult sens.

Tineri eroi... Mărime... Clasament? Ce mărime? Înălțimea?

Pe măsură ce citea mai departe, zări o notiță scrisă cu litere mici: Acest clasament bazat pe observații nu este o listă exhaustivă, deoarece unii tineri eroi nu se spală niciodată în public și nu frecventează zonele de agrement. Din clasament lipsesc următoarele persoane: Nangong Si și Xu Shuanglin din Secta Rufeng, Jiang Xi din Guyueye, Xue Meng, Xie Fengya și Chu Wanning din Vârful Sisheng...

Chu Wanning clipi. Ce voia să însemne asta? Cu siguranță înălțimea lor era destul de evidentă chiar și fără să se scalde în public sau să meargă în zone de agrement. Și era chiar o mențiune în treacăt despre el... Încruntă sprâncenele și puse un deget pe rândurile înghesuite pentru a nu pierde locul, continuând să citească, doar pentru a se îneca la primul nume de pe listă.

Mo Weiyu

Gongzi din Vârful Sisheng, Mo-zongshi

Chu Wanning se gândi pentru o clipă la silueta lui Mo Ran. Sincer, era destul de înalt, dar cu siguranță nu atât de înalt încât să ocupe locul întâi.

Citind mai departe, scria: Văzut în timp ce făcea baie în Sala Virtuților Abundente; o ființă absolută, cu adevărat impresionantă.

Chu Wanning clipi confuz. Făcând baie în Sala Virtuților Abundente... O ființă absolută...?

Ceva îi părea vag ciudat lui Chu Wanning, dar era cu adevărat prea pur la minte și nu putea să-și dea seama nici după ce se gândi îndelung. Așadar, nu putu decât să continue să citească.

Persoana clasată pe locul al doilea era un cultivator rătăcitor de care nu auzise niciodată. Lângă numele său era scris: Văzut făcând baie în pădure; puternic.

„Ce e prostia asta?” Chu Wanning era puțin derutat. „Poate că pantofii și podoabele capilare pot adăuga ceva înălțime unei persoane, dar nu atât de mult încât să facă diferența. De ce să mergi atât de departe încât să spionezi oamenii în timp ce fac baie? De ce ar fi populară o carte atât de vulgară...?”

Apoi a văzut al treilea nume:

Mei Hanxue

Discipol direct al liderului sectei Palatului Kunlun Taxue

Textul de lângă ea era diferit de data aceasta; în loc de „văzut în timp ce făcea baie”, scria: Măsurată de una dintre fetele din Pavilionul Chunying și confirmată de mai multe femei din lumea cultivării; dotarea lui Mei-gongzi putea face o femeie atât de maleabilă încât corpul ei să fie ca apa și oasele ca noroiul, și putea satisface cu ușurință zece femei într-o noapte.

A urmat un moment de tăcere profundă.

Capul bătrânului Yuheng explodă într-un zumzet asurzitor. Cu fața roșie ca focul și privirea tremurândă, aruncă broșura cu putere în cealaltă parte a camerei, de parcă l-ar fi ars, furios dincolo de orice închipuire.

Ce citise? Ce dimensiune?! Chiar dacă era prost, nu era atât de prost. Ce altă dimensiune putea fi?! Murdar! Rușinos! Indecent! O rușine!

Chiar și după ce a stat rigid în pat pentru o lungă perioadă de timp, Chu Wanning era încă furios. S-a ridicat, a luat broșura și a făcut-o bucăți cu o undă de energie spirituală din vârful degetelor. Dar, ca un fier înroșit, cuvintele „unitate absolută, cu adevărat impresionant” erau deja imprimate în inima lui, lăsându-l cu fața roșie și inima bătând cu putere.

Chu Wanning era o persoană foarte corectă și foarte cinstită. Mai devreme, la Izvoarele Melodice, își ținuse foarte conștient privirea ridicată, fără să arunce nici măcar o privire în direcția unui loc unde nu trebuia. În plus, aburul făcea ca totul să fie atât de încețoșat încât oricum nu ar fi văzut nimic. Dar, cu doar câteva cuvinte, această carte murdară reușise să-i picteze imaginea în fața ochilor. Mai rău, cuvintele ofereau adesea un teren și mai fertil pentru imaginația vie a minții decât imaginile.

Absolut...

Chu Wanning își duse mâinile pe față. După o lungă pauză, apucă pătura și o trase peste cap. Era doar prima lui zi după izolare și deja avusese ghinionul să sufere asta. Vremurile se schimbaseră cu siguranță, gândi Chu Wanning cu amărăciune — aproape că ar fi preferat să se întindă și să se întoarcă în lumea morților!

Cu toate acestea, bătrânul Yuheng se conformase întotdeauna celor mai înalte standarde. Așadar, deși în acea noapte abia dacă închise ochii, și indiferent de cât de îngrozit și neliniștit se simțea în interior, așteptă cu răbdare să se șteargă și să se îmbrace cu grijă, apoi coborî cu grație de pe vârful sudic al Muntelui Sisheng, cu o înfățișare demnă și stăpânită.

Astăzi era ziua evaluării lunare a sectei. Platforma Păcatului și a Virtuții strălucea în razele soarelui care se reflectau în armurile ușoare, în timp ce mii de discipoli executau exerciții de arte marțiale sub privirile critice ale bătrânilor de pe platformele înalte. Deși fusese absent timp de cinci ani, locul lui Chu Wanning era încă acolo unde era înainte, în stânga lui Xue Zhengyong. El urcă treptele de piatră albastră cu o expresie obosită și roba albă care îl târâia pe pământ, își luă locul cu o mișcare largă a mânecilor și își turnă încet o ceașcă de ceai pe care o sorbi în timp ce privea.

Observând expresia lui posomorâtă, Xue Zhengyong bănuia că Chu Wanning era supărat că Mo Ran lipsise de la banchetul de seara trecută, așa că se aplecă și îl liniști cu o voce joasă. „Yuheng, Ran-er s-a întors.”

Dar, contrar așteptărilor, acest lucru nu i-a adus decât o încruntare care i-a apărut între sprâncene și o expresie și mai posomorâtă. „Știu, l-am văzut deja.”

„Ah? L-ai văzut deja?” După o pauză, Xue Zhengyong a dat din cap. „Minunat! Deci, ce părere ai? S-a schimbat destul de mult, nu?”

„Mn…”

Chu Wanning nu voia să vorbească despre Mo Ran, mai ales că de ieri îi răsunau în cap cuvintele absolut perfect, cu adevărat impresionant. Nici nu avea de gând să-l caute pe Mo Ran în mulțimea de oameni de jos. În schimb, se uită la masa din fața lui.

„Sunt multe fructe și prăjituri.”

Xue Zhengyong zâmbi. „Nu ai luat încă micul dejun, nu-i așa? Poftim, mănâncă.”

Chu Wanning nu se obosi să refuze politicos. Luă o prăjiturică de lotus și o mâncă împreună cu ceaiul. Prăjiturica avea o nuanță plăcută de roz, de la baza mai închisă a petalelor până la vârfurile palide, cu umplutură de pastă de fasole roșie și straturi fragede care aveau dulceața răcoritoare a florilor de osmanthus.

„Astea par a fi de la patiseria Breeze din Lin'an...”, murmură Chu Wanning, apoi se întoarse spre Xue Zhengyong. „Nu sunt făcute la sala Mengpo?”

„Nu. Ran-er le-a adus special pentru tine.” Xue Zhengyong zâmbi. „Vezi, ceilalți bătrâni nu au primit nimic.”

Abia atunci Chu Wanning și-a dat seama că masa de lemn din fața lui era singura încărcată cu fructe și gustări, de la produse de patiserie la deserturi cu zahăr. Era chiar și un mic bol de porțelan de culoarea jadului care, când a ridicat capacul, s-a dovedit a conține exact trei tangyuan dulci. Spre deosebire de cele obișnuite, făcute din orez alb lipicios, coaja acestor tangyuan rotunde era făcută din pudră de rădăcină de lotus, o specialitate din Lin'an, astfel încât aveau culoarea translucidă a jadului.

„Da, Ran-er a împrumutat bucătăria de la Sala Mengpo azi dimineață ca să le facă. Cea roșie are umplutură de trandafiri și pastă de fasole roșie, cea galbenă este cu arahide și susan, iar cea verde se pare că are o crustă specială pe bază de ceai Longjing pudră. Au arome interesante, păcat că nu sunt mai multe”, mormăi Xue Zhengyong. „Sunt foarte sofisticate, dar a stat acolo toată dimineața și a făcut doar trei.”

Chu Wanning privi în tăcere tangyuanul.

„Yuheng, îți ajunge?”

O pauză lungă. „Mm.” Chu Wanning încuviință din cap.

De fapt, de fiecare dată când mânca tangyuan, mânca doar trei. Primul era dulce, al doilea avea un gust plăcut, al treilea era suficient, iar al patrulea ar fi fost prea mult. A fost o coincidență norocoasă că Mo Ran făcuse exact trei, nici mai multe, nici mai puține, exact așa cum îi plăcea lui.

Chu Wanning luă lingura de porțelan și luă una dintre adorabilele tangyuan rotunde cu pudră de lotus. O duse la buze, mirându-se de mărimea ei perfectă, ideală pentru a fi mâncată dintr-o singură înghițitură — spre deosebire de cele preparate de sala Mengpo pentru Festivalul Felinarelor, care erau atât de mari încât i se lipeau de gură și erau greu de mestecat. Persoana care preparase aceste tangyuan părea să știe exact cât putea să încapă în gura lui, dimensiunea exactă pe care trebuiau să o aibă biluțele pentru a se potrivi confortabil în gură. Chiar și umplutura lipicioasă părea amestecată cu o intimitate de nedescris.

Gândul acesta îi făcu inima lui Chu Wanning să bată mai repede, din nu știa ce motiv, în scurtul moment înainte de a fi zdrobit de rușine și ascuns sub o aparență de calm. „E un bucătar destul de bun.”

„Păcat că le-a făcut doar pentru tine. Nimeni altcineva nu primește, nici măcar bietul său unchi.” Xue Zhengyong suspină cu regret.

Chu Wanning nu spuse nimic. Își strânse ușor buzele în timp ce asculta, amestecând fără chef supa rămasă în castron. Tangyuanul se terminase deja, iar dulceața perfectă se răspândea încet în inima lui.

După ce termină de mâncat, Chu Wanning nu mai acordă atenție exercițiilor energice de jos, alegând în schimb să ia de pe masă o carte care relata evenimentele din ultimii cinci ani de la Vârful Sisheng. Aceste înregistrări erau toate gestionate de Xue Zhengyong, așa că erau simple și directe. Chu Wanning o citise din scoarță în scoarță în scurt timp. Când începu să închidă cartea, observă un alt volum sub ea.

„Ce e asta...?” Luă cartea legată cu fir; era incredibil de groasă.

Xue Zhengyong aruncă o privire zâmbind. „Un alt cadou de la Ran-er. I-a fost prea rușine să ți-l dea personal pentru că a pătat-o cu sânge în timp ce se ocupa de niște demoni în drum spre casă, și câteva pagini s-au rupt. M-a rugat să ți-o pun pe masă în dimineața asta.”

Chu Wanning zâmbi și deschise cartea, degetele sale subțiri trecând peste prima pagină. Pe ea era scris cu o scriere îngrijită și dreaptă:

Dragă Shizun.

Ochii lui se deschiseră puțin mai larg, surprins. Scrisori adresate lui? Inima lui se simți brusc ca și cum ar fi fost arsă de foc, fierbinte și agonizantă. Ridică ochii să-l caute pe Mo Ran în mulțimea de oameni de jos, dar nu găsi decât rânduri nesfârșite de armuri strălucitoare, ca lumina reflectată de solzii peștilor care săreau. Persoana pe care o căuta nu era nicăieri în vedere. Chu Wanning se întoarse spre scrisori.

Mo Ran îi dusese dorul shizunului său în fiecare zi a izolării sale. Avea multe lucruri pe care voia să i le spună și se temea că nu le va ține minte pe toate, așa că își pregătise un caiet robust, unul gros, cu o mie opt sute douăzeci și cinci de pagini în total. În fiecare zi din acei cinci ani, îi scria shizunului său o scrisoare despre tot ce făcea sau vedea, indiferent dacă era important sau nu, de la prăjitura lipicioasă învelită în frunze pe care avusese ghinionul să o guste până la învățăturile pe care le dobândise în acea zi din antrenamentul de cultivare. Scria totul.

Inițial, el planificase să scrie exact o mie opt sute douăzeci și cinci de pagini, nici una mai mult, nici una mai puțin, astfel încât ziua în care va scrie ultima literă pe ultima pagină să fie ziua în care shizunul său va ieși din izolare. Dar erau zile în care nu se putea opri din scris, cuvintele curgând cu ardoare în scris mic, înghesuite pe pagină, de parcă nu-și dorea altceva decât să-i arate lui Chu Wanning florile de cătină din Mongolia Externă și ceața care învăluia muntele Changbai; nu-și dorea altceva decât să ascundă între pagini delicioasele dulciuri gustate în acea zi, pentru a le împărți cu Chu Wanning când se va trezi.

Paginile erau acoperite cu rânduri și rânduri de caractere minuscule. Nu scria nimic prea sentimental, nici nu includea nimic trist sau supărător, ci doar consemna momentele fericite și strălucitoare, consemnând doar lucrurile bune pentru a le împărtăși cu Chu Wanning. Totuși, caietul se terminase și a trebuit să lipească o grămadă groasă de scrisori la sfârșit...

Chu Wanning răsfoia încet caietul, cu ochii puțin înlăcrimați. Privea cum scrisul lui Mo Ran se transforma, de la copilăros la îngrijit și elegant. Cerneala de pe cea mai recentă scrisoare încă nu se uscase, în timp ce cea de pe prima pagină deja se îngălbenise.

În fiecare scrisoare, cuvintele „Dragă Shizun” apăreau puțin diferite. Încet, treptat, au trecut de la ușoare și vioaie la sigure și hotărâte. Până când, spre final, curgeau ca o pictură, dar puteau tăia metalul, fiecare tușă sigură fiind o artă în sine.

Răsfoind ultima pagină, Chu Wanning a atins din nou cuvintele de pe prima pagină.

Dragă Shizun, Dragă Shizun.

Privind scrisul îngrijit, aproape că putea vedea vârful pensulei lui Mo Ran ridicându-se de pe hârtie, îl putea vedea punând-o jos și ridicând capul, nu mai era tânărul din trecut. De la prima literă până la ultima, aproape că îl putea vedea pe Mo Ran crescând, de la șaisprezece la douăzeci și doi de ani, silueta lui devenind mai înaltă, trăsăturile mai definite. Și, în fiecare zi, fără excepție, acest tânăr se așeza la masă și îi scria o scrisoare.

„Shizun!”

Exercițiile se terminaseră fără ca el să-și dea seama. Cineva îl striga. Chu Wanning ridică privirea și îl văzu pe Xue Meng salutându-l entuziast din fața Platformei Păcatului și Virtuții. Lângă Xue Meng, un bărbat înalt, cu umeri lați, talie îngustă și picioare lungi, stătea liniștit, cu fața înroșită de exerciții și cu o peliculă de sudoare pe frunte, lucioasă ca blana unei pantere în soare.

Observând privirea lui Chu Wanning, Mo Ran se opri și zâmbi. În lumina aurie a dimineții, zâmbetul lui era strălucitor și hipnotizant, ca legănarea blândă a unui chiparos scăldat de soare. Ochii lui erau plini de căldură, genele îi erau scufundate în blândețe, iar înfățișarea lui puternică și plină de viață era puțin timidă, dar atât de vibrantă și aprinsă încât îți tăia respirația.

Cât de frumos era!

Chu Wanning păstra o expresie neutră, încrucișând brațele pe platforma înaltă pe care stătea și privind cu superioritate în jos. Pentru orice observator, părea calm și stăpân pe sine, ca întotdeauna. Nimeni nu bănuia că, de fapt, gândurile îi erau în haos total, iar în interiorul său se zbăteau milioane de noduri de panică.

Zâmbind în mulțimea aglomerată, Mo Ran ridică o mână și arătă spre hainele sale, apoi spre Chu Wanning. Chu Wanning strânse ochii de phoenix și se uită înapoi la el, confuz.

Mo Ran zâmbi și mai larg. Își duse mâinile la gură și îi șopti ceva în tăcere.

Chu Wanning era și mai confuz. Briza dimineții dansa printre frunzele care foșneau ușor. Mo Ran înăbuși un zâmbet exasperat și scutură din cap, apoi bătuse cu degetul în partea din față a robei sale.

Chu Wanning privi în jos. O clipă mai târziu, urechile i se înroșiră. Sub îndrumarea discipolului său, venerabilul și demnul bătrân Yuheng își dădu seama în sfârșit că, în graba de a se pregăti în dimineața aceea, când se aplecase peste grămada de haine aruncate în Pavilionul Lotusului Roșu, pusese fără să vrea roba pe care o „împrumutase” de la Mo Ran în noaptea precedentă.

Nu era de mirare că simțise că ceva se târâia pe jos în urma lui în timp ce mergea astăzi! Era poala robei!

Mo Weiyu, obraznicule. Chu Wanning se întoarse supărat. Nenorocit fără tact, de ce spui mereu exact ceea ce nu trebuie?

Capitolul 132: Shizun și Shi Mei

Seara, pe măsură ce păsările se întorceau la culcuș, și discipolii de pe Vârful Sisheng se grăbeau să ajungă la Sala Mengpo după ce își terminaseră sarcinile zilnice. Doar Mo Ran mai stătea lângă manechinele de antrenament, parcă așteptând pe cineva.

Relația lui cu Xue Meng se îmbunătățise mult în ultimii ani. Acum era mai puțină animozitate între ei, mai ales după ce Mo Ran îi dăruise vărului său piatra spirituală de cea mai bună calitate pentru a fi încrustată în sabia lui Longcheng. Astfel, Xue Meng se întoarse să-l caute. „Nu vii la cină?”

„Nu încă.”

Stând în lumina crepusculară a soarelui apus, Shi Mei era de o frumusețe devastatoare, lumina apusului făcându-i pielea albă și mai albă. Dând la o parte o șuviță de păr, el întrebă: „A-Ran, îl aștepți pe Shizun?”

„Mhm.”

Mo Ran îl văzuse pe Shi Mei la antrenamentul de dimineață. Când lucra cu Xue Meng la repararea Fisurii Cerești, Mo Ran observase că Shi Mei era pe cale să-l depășească pe Xue Meng în înălțime. Totuși, în acel moment, cu soarele apunând în vest, vederea lui stând atât de înalt în fața lui Xue Meng încă îi părea ciudată lui Mo Ran.

Desigur că nu credea că Shi Mei era urât, doar că... avea un sentiment ciudat pe care nu-l putea defini. Mo Ran nu știa exact ce era; poate că era prea obișnuit cu felul în care silueta delicată a lui Shi Mei era ascunsă în spatele lui Xue Meng, așa că nu se așteptase la o astfel de răsturnare de situație.

Mo Ran îi zâmbi lui Shi Mei. „Deoarece ieri am ratat banchetul, am vrut să-l invit pe Shizun să coboare din munte pentru a lua masa, ca semn de scuză. Așadar, astăzi nu voi merge la Sala Mengpo. Voi sunteți bineveniți să veniți, dacă doriți.”

Xue Meng și Shi Mei nu erau obișnuiți să ia masa împreună cu Chu Wanning, așa că se priviră și plecară. Mo Ran nu avea nimic de făcut, așa că se ghemui pe o stâncă mare și smulse un fir de iarbă pentru a se juca cu el în timp ce aștepta.

Soarele apunea într-un roșu intens, iar semiluna începea să se ițească din spatele norilor purpurii când, în sfârșit, silueta unei persoane apăru pe poteca de bambus din vârful sudic, pășind încet. Acea siluetă se schimbase într-o robă albă și ușoară și ținea în mână un pachet înfășurat în pânză. Se opri o clipă când îl văzu pe Mo Ran, iar pe chipul său se citì o umbră de neliniște.

„Tocmai mă duceam să te caut... Ce faci aici?”

„Te așteptam, Shizun, să luăm cina împreună.” Mo Ran sări de pe stâncă, ținând încă în mână iarba coadă-de-vulpe și zâmbind larg. „S-a deschis un restaurant nou în satul Wuchang și am auzit că au un bucătar renumit din tărâmul superior al cultivării, care face niște prăjituri foarte bune. Așa că am vrut să te invit să mergem să le încercăm împreună.”

Chu Wanning îl privi de sus în jos cu blândețe. „Nu-i rău. Văd că ai bani de aruncat.”

Mo Ran zâmbi și nu spuse nimic.

Cu un oftat, Chu Wanning îi aruncă pachetul de pânză. Mo Ran îl prinse. „Ce e asta?”

„Hainele tale”, răspunse Chu Wanning în timp ce trecea pe lângă el.

Mo Ran se grăbi după el zâmbind. „Roba asta e făcută dintr-o țesătură destul de bună, ușoară, dar caldă. Dacă îți place, pot să o modific să fie mai mică și...”

„Eu nu port haine vechi.”

Mo Ran ezită, cuprins de rușine. „Nu asta am vrut să spun. Eu doar... Te-am vedea purtând-o azi dimineață, așa că m-am gândit că îți place... Am fost nechibzuit. O să trimit pe cineva la croitor să-ți facă o robă nouă.”

„Știi măcar ce mărime port?”, întrebă Chu Wanning.

Mo Ran se gândi: cum era posibil să nu știe mărimea lui Chu Wanning? Putea estima talia lui Chu Wanning doar înconjurându-i talia cu brațele și știa că, dacă Chu Wanning se ridica pe vârfuri, bărbia lui era la nivelul umerilor lui. În trecut, Chu Wanning îl mușca uneori în toiul pasiunii, fără să-și dea seama, lăsându-i două semilune de urme de dinți lângă claviculă, care nu dispăreau zile întregi. Desigur că știa și lungimea picioarelor lui Chu Wanning – picioare atât de puternice când se luptau, dar atât de neajutorate când se înfășurau în jurul taliei lui, cu mușchii subțiri ai gambei tremurând, degetele de la picioare rotunjite și strâns încovoiate... Și cum ar fi putut să nu știe lățimea exactă a umerilor lui Chu Wanning sau curbura plină și rotundă a feselor sale?

Chu Wanning, la rândul său, era pur ca zăpada și habar n-avea ce tocmai întrebase, imaginându-și că-și pusese în încurcătură bunul său discipol Mo Weiyu cu această întrebare strălucită. Spuse, făcând un gest larg cu mânecile: „Cum ai putea să comanzi ceva fără să-mi știi mărimea?”

Mo Ran știa că nu era bine să răspundă. La urma urmei, nu putea pretinde că știa, că mintea lui rătăcise în timp ce pregătea tangyuan mai devreme, fixată pe silueta lui Chu Wanning din noaptea precedentă: puternică, tonifiată și bine proporționată chiar și în ceața aburită a Izvoarelor Melodice, arătând la fel de incredibilă pe cât își amintea. Sau că mintea lui rătăcise ulterior către gânduri despre buzele subțiri și palide ale lui Chu Wanning, felul în care arătau întinse dureros în jurul circumferinței lui în trecut, când fusese forțat să-l înghită, și spasme din gâtul lui când se înecase.

În acel moment, Mo Ran închise ochii, gâtul lui tremurând în timp ce se condamna mental ca o fiară. Respectă-l, prețuiește-l, nu mai avea gânduri nepotrivite față de el.

Respectă-l... Respectă-l...

După două respirații adânci, reuși să-și stăpânească excitația arzătoare, dar tangyuanul ieșise puțin cam mare. Shizunul său probabil că îl va mânca cu greu, așa că îl aruncă și îl refăcu, de data aceasta trei bucăți mici și delicate. Mo Ran le ținu gânditor între degete o vreme, gândindu-se la buzele subțiri ale lui Chu Wanning care se despărțeau ușor pentru a lua tangyuanul dulce și lipicios în căldura moale a gurii sale... Curba limbii sale ca o flacără arzătoare, aprinzând toate pasiunile și dorințele lui Mo Ran, aproape luându-i viața.

Așa că știa chiar și dimensiunea exactă pe care trebuia să o aibă o prăjitură pentru a încăpea în gura lui Chu Wanning, dar iată că Chu Wanning îl întreba dacă știa ce mărime purta la haine. Întrebarea îi răsună în piept ca o pisicuță. Neîndrăznind să se gândească mai departe, Mo Ran coborî capul și spuse: „Bineînțeles că te-aș întreba înainte care este mărimea ta.”

Chu Wanning găsi cuvintele lui puțin ciudate. Îi aruncă o privire. „Ai răcit?”

„Nu.”

„Atunci de ce ai vocea atât de răgușită?”

„... Inflamare.”

După un moment cu privirea pierdută, Chu Wanning păru să-și dea seama de ceva. Își întoarse fața, buzele strânse într-o linie subțire și cu o umbră de tristețe între sprâncene, dar urechile îi erau roșii.

Roșeața slabă a persistat până când au ajuns în satul Wuchang, dispărând abia când s-au așezat într-o sală cu vedere în interiorul restaurantului Zhongqiu, recent deschis. Era prima dată când Mo Ran îl invita sincer pe Chu Wanning la masă. Când o făcuse înainte, fusese fie din necesitate, fie din exasperare, și, prin urmare, starea lui de spirit era complet diferită.

Chelnerul a turnat o cană de ceai Lushan Mist și a adus niște semințe de pepene și nuci, apoi a adus cu respect două meniuri scrise pe suluri de bambus pentru cei doi cultivatori de pe Vârful Sisheng. Mo Ran i-a zâmbit chelnerului în timp ce lua sulul. „Mulțumesc.”

Chu Wanning l-a privit discret pe Mo Ran. Această persoană nu avea obiceiul să mulțumească înainte.

„Shizun, ar trebui să comanzi orice îți place, dar îți recomand peștele mandarin dulce-acrișor cu nuci de pin. Am auzit că este gustos și frumos prezentat.”

Chu Wanning încuviință. „Atunci vom lua asta. Tu alegi restul.”

Mo Ran zâmbi. „Atunci voi comanda după gusturile tale, Shizun.”

„Știi ce fel de mâncare îmi place?”, întrebă Chu Wanning blând.

„Da, știu”, răspunse Mo Ran după o pauză. Știuse dintotdeauna, doar că nu se obosise să țină minte. Dar de acum încolo, intenționa să nu mai uite niciodată.

El încă mai răsfoia sulul de bambus când auzi pași pe scări, însoțiți de un ușor zgomot al perdelei din mărgele. Auzi vocea chelnerului spunând: „Ah, pe aici, domnule, domnii pe care îi căutați sunt în camera asta... da, da, da, încă nu au comandat vin.”

Perdeaua din mătase albastră și mărgele de agat a fost ridicată ușor de o mână fină, cu pielea deschisă la culoare. La ușă a apărut un bărbat extraordinar de frumos, cu părul negru ca cerneala și un zâmbet în ochi care putea alunga norii de pe cer, ținând în mână un vas cu vin. Mo Ran se întoarse și rămase vizibil surprins. „Shi Mei? Ce faci aici?”

„M-am întâlnit cu liderul sectei la sala Mengpo. A auzit că voi doi mâncați aici și era îngrijorat că restaurantul acesta nu are vin vechi, deoarece abia s-a deschis. M-a trimis să vă aduc un vas cu vin alb de flori de pere, care să însoțească masa.” Shi Mei legăna vasul de vin din mână în timp ce vorbea; vasul adorabil și robust era făcut din lut roșu și învelit în bambus împletit, iar vinul se auzea șuierând în interior, parfumul său dulce fiind ușor perceptibil chiar și prin capac.

Shi Mei zâmbi și spuse: „Bine că am ajuns la timp; ar fi fost o călătorie în zadar dacă ați fi comandat deja vin.”

„Dar tu? Ai mâncat deja?”, întrebă Chu Wanning.

„O să mănânc când mă întorc. Sala Mengpo va fi deschisă încă o vreme; am timp.”

Chu Wanning, fiind o persoană politicoasă, spuse: „Dacă tot ești aici, de ce nu rămâi? Ia loc și mănâncă cu noi.”

„Uh... Nu ar trebui să-l fac pe A-Ran să cheltuiască.”

Mo Ran zâmbi. „Ce cheltuială, e doar o chestiune de a adăuga un scaun.” În timp ce vorbea, îi făcu semn chelnerului să aducă încă un set de boluri și bețișoare. Restaurantul Zhongqiu era într-adevăr un loc elegant — chiar și bețișoarele folosite în camerele private aveau fire de aur și argint încrustate în vârfuri, care străluceau în lumina lumânărilor.

Shi Mei se așeză și turnă vin în cupe luminoase, fosforescente, din jad, pentru fiecare dintre ei. Aroma bogată a florilor de pară albe se răspândi imediat în aer. Era un miros familiar; în viața sa anterioară, Mo Ran îl băuse când Shi Mei murise și, din nou, toată noaptea pe acoperiș, după moartea lui Chu Wanning.

Dar acum erau amândoi în viață, iar nenorocirea trecuse. Mo Ran simți brusc că nimic din trecut, fie că era vorba de posesiune sau de afecțiune, nu mai conta cu adevărat. Ce conta era că cei doi oameni cei mai dragi din viața lui erau încă aici și că le putea oferi mâncare bună și vin bun cu banii pe care îi câștigase. Asta era suficient. Cupele împărțite astăzi valorau mai mult decât toate pământurile pe care le stăpânise în trecut.

„Scuză-mă, chelner. Putem comanda o porție de pește mandarin cu nuci de pin, chiftele de crab înăbușite, jeleu savuros din carne de porc, șuncă cu cireșe, supă cu trei delicatese și porc la abur în frunze de bambus, toate ușor condimentate. Apoi, pește fiert în ulei picant cu ardei iute, mapo tofu, măruntaie de vită în sos picant și pui kung pao, cât de picant puteți. Pentru dim sum, vom lua găluște cu creveți, coaste de porc la abur și taro cu sos de soia, tripe aurii cu scoici și picioare de pui în sos de soia. Iar la desert..." Mo Ran aruncă o privire către Chu Wanning și închise meniul. „Luăm câte unul din fiecare.”

Fără să ridice privirea, Chu Wanning spuse: „Nu putem mânca atâta.”

Mo Ran insistă: „Luăm resturile la pachet.”

„Se vor răci.”

„... Le putem încălzi la Sala Mengpo.”

Chu Wanning nu avea chef să mai irosească energia pe el — Mo Ran se comporta ca un negustor care a dat peste o mină de aur și s-a îmbogățit peste noapte, cheltuind mult prea extravagant. Deschise propriul meniu, îl răsfoi și spuse: „Doar o porție de rulouri dulci cu fasole roșie, o porție de prăjituri lipicioase învelite în frunze și trei boluri de tangyuan cu umplutură de pastă de fasole roșie, mulțumesc.”

Mâncărurile au sosit repede, una după alta. Lui Shi Mei îi plăcea mâncarea picantă, în timp ce Chu Wanning nu suporta nici măcar un strop de picant, așa că Mo Ran a aranjat mâncărurile separat: jumătate din masă era ușoară și răcoritoare, cealaltă jumătate era roșie aprinsă și somptuoasă, culorile completându-se într-un mod surprinzător de atrăgător.

„Iată și ultima, specialitatea casei, pește mandarin cu nuci de pin...”

La anunțul chelnerului, doi ospătari au adus o farfurie cu pește mandarin de culori vii și aromat, într-un sos gros. Peștele cântărea cel puțin cinci kilograme, era prăjit până devenise crocant și auriu și așezat pe un platou enorm, din porțelan albastru ca cerul. Carnea era tăiată în petale de grosime uniformă, acoperită cu un sos gros, roșu și dulce-acrișor, și presărată cu mazăre smarald, feliuțe de șuncă Yunnan și creveți mici și translucizi. Doar vederea felului de mâncare făcea ochii să strălucească și gura să saliveze.

Lui Chu Wanning îi plăceau dulciurile, în special cele dulci-acrișoare. Deși expresia lui a rămas neutră ca întotdeauna când a fost adus peștele, nici măcar el nu a putut să-și ascundă sclipirea din ochi. Mo Ran nu a ratat acest detaliu.

Chelnerul a aruncat o privire spre masă, a observat un loc liber în fața lui Shi Mei și a început să rearanjeze farfuriile pentru a face loc peștelui. Dar o pereche de mâini mai rapide decât ale lui l-au luat înainte. Mo Ran se ridică și mută câteva feluri de carne pe care Chu Wanning nu le mânca cu adevărat în partea lui de masă, apoi împinse câteva feluri picante delicioase către Shi Mei, lăsând un spațiu liber în fața lui Chu Wanning. Mo Ran îi zâmbi chelnerului și spuse: „Acolo e bine.”

„În regulă!”

Chelnerul era tot zâmbitor, încântat să aibă un client atât de acomodant, și a luat imediat farfuria de la însoțitori pentru a o așeza pe porțiunea liberă a mesei, înainte de a pleca cu o plecăciune.

Rearanjarea fusese făcută atât de natural încât oricine ar fi privit ar fi crezut că Mo Ran îl ajuta pe chelner, dar Shi Mei observase prejudecata ascunsă. Gestul îl luase prin surprindere, iar o expresie ciudată îi trecu prin ochi lui Shi Meï în lungul moment înainte de a-i coborî, acum puțin supărat. Simțea că Mo Ran, care se întorsese după cinci ani de absență, se schimbase. Nu numai că arăta complet diferit, dar atenția specială pe care i-o acordase odată lui Shi Meï părea să se fi estompat considerabil. Și lui îi plăcea peștele mandarin cu nuci de pin, așa că de ce Mo Ran îl pusese atât de departe de el? Nu știa? Sau...

Sau nu mai simțea ceea ce simțise odată.

Shi Mei își cunoștea bine valoarea. Arăta mai bine și avea un temperament mai bun decât Chu Wanning; de fapt, foarte puțini oameni din întreaga lume a cultivării se puteau compara cu el în ceea ce privește frumusețea.

Dar în acel moment, se simțea brusc destul de nesigur. Știa că, în ciuda comportamentului capricios și flirtant al lui Mo Ran în tinerețe, care se purta de parcă îi păsa doar de aspectul fizic, totul era o stratagemă. În realitate, cel mai prețios lucru pentru Mo Ran era sentimentul sincer. Dacă cineva i-ar fi dat un tael de cupru, el i-ar fi răsplătit cu o mie de taeli de aur. Acum că amărăciunea neînțelegerilor din trecut dintre el și shizunul său se risipise, bunătatea lui Chu Wanning față de Mo Ran nu era ceva cu care Shi Mei putea concura. Gândul acesta îi provocă un fior brusc în inimă și ridică brusc capul pentru a privi fețele celorlalți doi în lumina lumânărilor.

Unul bea vin cu capul plecat și expresia blândă, ochii de phoenix luminoși ca apa, genele moi ca ceața. Celălalt zâmbea în timp ce îl privea pe primul, cu obrazul sprijinit într-o mână și ochii sclipitori. În acei ochi, lumina lumânărilor reflecta zăpada de la începutul primăverii așezată pe un balcon deschis, florile de păr înflorind sub lumina clară a lunii. Fluturarea genelor semăna cu valuri care se răspândeau pe suprafața oglindită a unui lac, măturând stelele strălucitoare cu sentimente necunoscute, probabil chiar și pentru cel care le avea.

În clipa de neatenție, Shi Mei a lovit accidental bețișoarele cu cotul, făcându-le să cadă pe podea și trezindu-se din transă. Se aplecă să le ridice, murmurând o scuză.

Dar se opri când se aplecă. Bețișoarele căzuseră chiar lângă cizmele lui Mo Ran, licărind ușor în timp ce zăceau acolo, tăcute, așteptând să fie ridicate. Ar fi putut să-i ceară chelnerului o altă pereche, dar lui Shi Mei nu-i plăcea să deranjeze pe alții. Sau poate că, confruntat cu o astfel de degradare a statutului, chiar și cea mai blândă și echilibrată persoană s-ar simți puțin nedreptățită, puțin pierdută. Sau poate că nu era nimic atât de complicat – la urma urmei, acțiunile unei persoane erau adesea doar o chestiune de gânduri trecătoare.

În acel moment, ocazia s-a ivit. Și Shi Mei voia cu adevărat să evalueze cât de mult ținea Mo Ran la el în acel moment. Așadar, după câteva secunde de ezitare, s-a hotărât. A aplecat capul și a întins mâna subțire și delicată pentru a ridica bețișoarele de la picioarele lui Mo Ran.

Bețișoarele căzuseră într-adevăr prea aproape. Era absolut firesc și inevitabil ca dosul mâinii lui Shi Mei să-l atingă pe Mo Ran pe picior în timp ce le ridica.

Capitolul 133: Shizun are mintea cea mai pură

Mo Ran lua o înghițitură din băutura albă cu aromă de floare de pere când simți ceva atingându-i piciorul. În mod reflex, încercă să-și retragă piciorul, dar înainte să apuce să o facă, contactul deveni inconfundabil, apăsând asupra lui în timp ce îl atingea. Luat prin surprindere, nu înțelesese pe deplin ce se întâmplase până când Shi Mei se îndreptă și văzu, pe acel chip frumos, roșeața roz pal și felul în care își strângea buzele într-o linie subțire și sprâncenele încruntate, ca și cum ar fi avut ceva în minte. Abia atunci Mo Ran își dădu seama...

Acum o clipă, a fost...?

Mo Ran se înecă și izbucni într-un acces violent de tuse. În mintea lui, Shi Mei fusese întotdeauna ca zăpada necălcată din primăvară, ca luna nouă deasupra crengii – pentru a fi admirată de la distanță și a nu fi atinsă în niciun fel. Îl iubea pe Shi Mei până la moarte și ar fi murit fericit pentru el, dar rareori avusese gânduri murdare în ceea ce-l privea, cu atât mai puțin să pună astfel de gânduri în practică.

Oare această persoană pură și neîntinată tocmai... îl pipăise?

Gândul acesta îl șocă pe Mo Ran până în măduva oaselor și tremură ca un tambur, îngrozit. Chu Wanning se încruntă. „Ce s-a întâmplat?”

„Nimic!”

Și chiar în fața lui Shizun! ... Nu se poate! Asta nu pare a fi ceva ce ar face Shi Mei... Mo Ran era și mai confuz, dar nu din cauza surprinderii: era mai degrabă o surpriză neplăcută.

După câteva secunde în care s-a calmat, l-a auzit pe Shi Mei strigând ușor: „Chelner, scuză-mă! Aceste bețișoare sunt murdare; ne poți aduce o pereche nouă?”

Chelnerul a venit când a fost chemat și a plecat să aducă altele. Mo Ran a întors agitat capul, doar pentru a se trezi față în față cu trăsăturile blânde ale lui Shi Mei și cu aceeași privire calmă ca întotdeauna, de parcă își imaginase în întregime roșeața timidă de mai devreme. Simțind atenția lui Mo Ran, Shi Mei ridică ochii lui de culoarea florilor de piersic și îi răspunse cu un zâmbet subtil. „Ce este?”

„Nimic, nimic.”

„Bețișoarele au căzut într-un loc incomod”, spuse Shi Mei. „Chiar lângă piciorul tău.”

„Oh...” Mo Ran a răsuflat ușurat și a simțit că inima i se așează la locul ei. Desigur, exagerase. S-a gândit să facă puțină conversație cu Shi Mei pentru a destinde atmosfera, dar Shi Mei se întorsese deja și se ridică să toarne supa.

Încă simțindu-se vinovat pentru îndoielile sale de acum un moment, Mo Ran spuse: „Lasă-mă să te ajut.”

„Nu-i nimic, mă descurc.” Shi Mei își trase mâneca în timp ce vorbea și turnă calm supa cu trei delicatese pentru el. Mo Ran pusese supa acolo unde era, aproape de Chu Wanning și departe de Shi Mei. Părea rezonabil cât timp erau toți așezați, dar acum că Shi Mei se ridică să ajungă la ea, deveni imediat clar cât de departe era vasul de el. Trebuia să întindă brațul peste toată lățimea mesei.

O lingură, două linguri, încet și măsurat.

Mo Ran privea în tăcere. Shi Mei nu spuse nimic când întâlni privirea neliniștită a lui Mo Ran, zâmbind doar ușor în timp ce continua să toarne supa. Simțindu-se puțin stânjenit, Mo Ran așteptă ca Shi Mei să termine, apoi îl întrebă pe Chu Wanning dacă dorea supă. Chu Wanning refuză, așa că Mo Ran împinse bolul în mijlocul mesei, nici prea aproape, nici prea departe de cineva.

Aici se aflau maestrul său respectat și persoana sa preferată — nu ar fi trebuit să existe niciun fel de preferințe.

La jumătatea mesei, Shi Mei spuse brusc: „A-Ran, ai crescut atât de mult. Nu mai ești discipolul care îl supăra mereu pe Shizun. De vreme ce suntem toți aici astăzi, vreau să-ți spun ceva și să-i cer iertare lui Shizun.”

Văzând cât de serios părea Shi Mei, Mo Ran îi acordă toată atenția. „Ce este?”

„Îți amintești prima dată când ți-am adus găluște?” spuse Shi Mei. „Acele găluște nu erau făcute de mine; nu m-am priceput niciodată să le fac, erau...”

Mo Ran zâmbi. „Oh, alea? Și eu care mă îngrijoram că era ceva serios. Mi-am dat seama de mult timp.”

„Ah, ai...?” Ochii frumoși ai lui Shi Mei se măriră de surprindere. Se întoarse să se uite la Chu Wanning, care era preocupat de treaba lui, bând vinul. „Shizun ți-a spus?”

„Nu, am văzut cu ochii mei chiar înainte de a merge în lumea de dincolo.”

Mo Ran era pe punctul de a da mai multe detalii când Chu Wanning a pus jos ceașca, a tușit și i-a aruncat o privire rece și severă. Mo Ran știa cât de sensibil era; nu voia ca alții să afle despre slăbiciunea lui. Așa că a spus: „Oricum, am aflat totul acum cinci ani. E o poveste lungă, așa că nu voi intra în detalii.”

Shi Mei încuviință. „Mai bine așa.” Se întoarse spre Chu Wanning. „Shizun, atunci, când nu ai vrut să duci tu însuți găluștele lui A-Ran și m-ai pus pe mine să o fac, nu m-am gândit prea mult la asta. Dar, pe măsură ce am văzut cum neînțelegerea dintre voi doi se adâncea cu timpul, m-am simțit groaznic. Voiam să găsesc o ocazie să lămuresc lucrurile cu A-Ran, dar de fiecare dată când încercam, nu găseam cuvintele potrivite... Sincer să fiu, eram egoist. În afară de tânărul maestru, A-Ran este singurul meu prieten apropiat din Vârful Sisheng. Mă temeam că va fi nefericit dacă va afla, așa că...”

„Nu-i nimic, eu ți-am zis să nu-i spui. Nu ai făcut nimic rău.”

„Totuși, mă simt foarte prost. E ca și cum aș fi profitat de bunătatea ta. Shizun, îmi pare rău.” Shi Mei a coborât privirea spre masă. O clipă mai târziu, a adăugat: „A-Ran, îmi pare rău și pentru tine.”

Mo Ran nu-l învinovățise niciodată pe Shi Mei pentru asta. Chiar dacă afecțiunea lui inițială pentru el înflorise datorită acelei confuzii, Shi Mei se purtase cu adevărat bine cu el în tot timpul care trecuse de atunci. Ca să nu mai vorbim de faptul că Shi Mei nu făcuse decât ceea ce îi ceruse Chu Wanning; nu era ca și cum ar fi încercat intenționat să-i fure meritul. El spuse în grabă: „Nu, nu, nu-ți face griji. Oricum, totul e în trecut.”

Mo Ran se uită la Shi Mei în lumina lumânărilor. Nu văzuse niciodată această față în viața sa anterioară. Shi Mei murise devreme, viața lui fusese scurtată, ofilită înainte de a apuca să înflorească, devenind marea durere a vieții sale. Nu avusese ocazia să descopere asta – ah, așa ar fi arătat Shi Mei dacă ar fi trăit până la vârsta de douăzeci și patru de ani. Înalt și zvelt, cu un chip frumos ca jadul și o pereche de ochi calzi, ca florile de piersic, limpezi și strălucitori. Părea atât de blând, încât probabil chiar și furia lui ar fi fost blândă și dulce.

Inima strânsă a lui Mo Ran se relaxă treptat și el suspină în secret de ușurare. Se simți brusc foarte ușurat, cu inima caldă și liniștită. În comparație cu Shi Mei la nouăsprezece ani, acest tânăr de douăzeci și patru de ani părea un străin; nu mai erau atât de apropiați ca înainte. Poate că această nefamiliaritate era motivul pentru care îi trecuse prin minte un gând ridicol, cum ar fi că Shi Mei îi pipăia piciorul. Dar Mo Ran era sigur că se va obișnui cu timpul. Și în ceea ce privea sentimentele romantice, nu voia să forțeze lucrurile – orice se va întâmpla, se va întâmpla.

Timp de cinci ani rătăcise, fără să lase aproape nici o urmă, dar totuși trecuse prin câteva situații periculoase. Nu știa dacă falsul Gouchen avusese vreun rol în vreunul dintre acele incidente. Dar era un fapt că persoana din spatele evenimentelor din Cetatea Fluturilor și din alte locuri nu se dezvăluise și nici nu fusese prinsă. Mo Ran era sigur că vor urma probleme și știa că nu trebuie să lase garda jos. Avea de gând să-i țină în siguranță pe cei doi oameni de lângă el, chiar cu prețul vieții.

Astfel, Mo Ran se liniști pentru moment. Nu știa că demonul din interiorul său nu se odihnea niciodată, ci se îndrepta spre altcineva de îndată ce-și slăbea strânsoarea asupra lui.

Poate din cauza cantității mari de mâncare de la cină, Chu Wanning a adormit la scurt timp după ce s-a întors la Vârful Sisheng. Inițial, intenționa să lucreze toată noaptea pentru a termina schița unui nou mecanism pe care îl proiecta, dar a ajuns doar la jumătate înainte să fie cuprins de un somn profund. Oricât a încercat, în cele din urmă nu a mai putut continua și a căzut în pat, clipind somnoros. A adormit fără să își schimbe hainele.

Somnul lui era tulbure, plin de vise absurde. Mai întâi despre „Clasamentul tinerilor eroi ai lumii cultivării”, apoi despre corpul ferm și tonifiat pe care îl văzuse în Izvoarele Melodice. În lumina slabă a lumânării, Chu Wanning încruntă sprâncenele, ca și cum ar fi încercat să se elibereze din acest vis rușinos, doar pentru a se scufunda și mai adânc în el...

Și apoi a avut din nou acel vis, cel de dinainte.

Un Vârf Sisheng care nu semăna deloc cu cel pe care îl cunoștea, o Sală a Loialității care era și totuși nu era. Un Mo Weiyu adult care îl apuca de maxilar, privindu-l cu ochi veninoși și batjocoritori, în timp ce îi spunea acele lucruri obscene:

„Lasă-mă să te fut și voi fi de acord cu condițiile tale.”

Acest Mo Weiyu era diferit de Mo Ran pe care îl cunoștea – expresia lui era prea nebună, chipul lui frumos era prea palid; pielea lui nu era bronzată ca grâul.

„Coboară în genunchi... și suge-mi-o...”

Cuvintele incoerente ieșeau fragmentate din adâncul coșmarului. Simțea că ceva în creierul său era pe punctul de a se sparge, la câțiva centimetri de a se elibera din lanțuri și de a se năpusti asupra lui. Un fior îi străbătu șira spinării. Cu toate acestea, din nu știa ce motiv, se simțea și inexplicabil de agitat.

În vis, îl privea pe Mo Ran apropiindu-se de el și sfâșiindu-i hainele, sunetul ascuțit al țesăturii rupându-se mai clar ca niciodată. Apoi totul s-a întunecat, ca și cum s-ar fi scufundat într-o mlaștină.

Visul s-a întrerupt acolo, așa cum se întâmplase de nenumărate ori înainte. Întotdeauna, după vis, reușise să se întoarcă la un somn profund, fără alte perturbări. Cu toate acestea, din anumite motive, astăzi, după acel moment, vederea i s-a luminat treptat. Chu Wanning se uită în jur, dar noul vis era atât de încețoșat, încât era ca și cum ar fi încercat să privească prin stratul de ceață. Nu putea vedea clar împrejurimile, doar că totul era roșu. În schimb, simțurile sale olfactive și tactile deveniseră treptat mai ascuțite, devenind chiar mai acute decât de obicei.

A fost brusc asaltat de o excitare fierbinte de nedescris și a văzut un corp robust mișcându-se deasupra lui, apăsând asupra lui și balansându-se. Speriat, Chu Wanning încercă instinctiv să se elibereze, dar era ca și cum corpul său nu-i aparținea deloc, ci celui din vis. Se simțea tremurând și auzea respirația greoaie a bărbatului, suflurile fierbinți de aer pe ureche, buzele care îi mângâiau lobul urechii în repetate rânduri, fără să-l sărute sau să-l sugă.

Chu Wanning întoarse capul. Era întins pe un pat mare și moale, care scârțâia și se legăna în ritmul mișcărilor lor, și putea simți mirosul de mosc al blănii de fiară întinsă peste cearșafuri. În ceața vagă a visului, încercă să apuce cu mâna pătura, dar nu avea puterea să se miște. Bărbatul de deasupra lui era violent, nu se abținea de la nimic, de parcă voia să-l sfâșie. Auzi un gemăt smuls din gâtul său, răgușit și sufocat. Scutură capul cu disperare, încercând să se zvârcolească, dar bărbatul era prea puternic, atât de puternic încât Chu Wanning simțea că îl poate zdrobi cu mâna. Simți o amorțeală răspândindu-se pe scalp, în timp ce tot corpul îi tremura incontrolabil...

Poate că visul fusese prea realist și prea epuizant. Chu Wanning a dormit până când soarele era sus a doua zi, apoi a petrecut mult timp întins în pat, privind în gol. Când și-a întors capul, i s-a părut că încă mai simțea mirosul blănii fiarei din vis, moscat și dulce.

Apoi a clipit și s-a trezit înapoi în patul său din lemn de santal negru din Pavilionul Lotusului Roșu, iar totul era perfect în regulă, fără nimic ieșit din comun.

Cu excepția...

Chu Wanning a înghețat, apoi a privit încet în jos, înmărmurit.

Bătrânul Yuheng, care petrecuse mulți ani practicând ascetismul datorită metodei sale de cultivare și care rareori experimentase excitație fizică, a descoperit că, de fapt... rușinos... avea o erecție matinală...

Oare anii lui de antrenament ascetic fuseseră mâncați de un câine?! Și visele acelea din noaptea trecută — ce naiba a fost asta? De ce a visat lucruri atât de absurde! Cum... cum s-a întâmplat asta? Cu siguranță nu doar pentru că a văzut trupul lui Mo Ran o singură dată la Izvoarele Melodice, apoi a citit din greșeală cartea aia de doi bani cu porcăriile alea „cu adevărat impresionante”?

Expresia lui Chu Wanning se întunecă. Își ascunse fața în mâini și o frecă energic, dar expresia lui nu se lumină deloc când ridică privirea.

Ce era în neregulă cu el?

Chu Wanning își strânse buzele și se hotărî să facă o baie în iazul rece cu lotuși pentru a se răcori. Dar înainte ca degetele de la picioare să atingă pământul, simți o undă în bariera Pavilionului Lotusului Roșu.

Avea un vizitator.

Păli imediat și trase pătura pentru a-și acoperi partea inferioară a corpului. Vizitatorul se apropie repede, probabil folosind qinggong. Curând auzi două bătăi în ușă.

„Shizun, te-ai trezit?”

Vocea era exact ca cea din visul său, cu excepția faptului că cea din vis era mai gravă și mai guturală, impregnată de o dorință fierbinte și fără limite. Vocea de dincolo de ușă era blândă și respectuoasă, chiar puțin îngrijorată, probabil din cauza faptului că Chu Wanning dormise până târziu, ceea ce nu era deloc în firea lui.

Sunetul acelei voci a spart zidul dintre vis și realitate. Chu Wanning s-a sprijinit de pat, strângând pătura la piept. Vocea de la ușă îi readuse în minte modul în care erau îmbrățișați în vis și mișcările lor pasionale, trezindu-i pasiunea într-un val turbulent și făcând și mai dificil să se calmeze.

Tocmai se hotărâse să se întindă la loc și să se prefacă că doarme când îl auzi pe Mo Ran spunând prin ușă: „Shizun, ești acolo? Intru dacă nu te superi.”

Intru...

Era o frază atât de simplă, de normală, dar îl făcea pe Chu Wanning să se gândească la felul în care acel bărbat se întinsese peste el în vis, cu buzele întredeschise. Felul în care corpul acela viril era atât de fierbinte, încât Chu Wanning era sigur că se va arde.

Acea persoană spusese între două respirații: Relaxează-te, intru.

Fața lui Chu Wanning era roșie ca focul; stătea amețit în pat, cu hainele în dezordine și cu un foc care îl ardea din interior. În ochii lui se citea o negare vehementă, dar era ca pietrișul de pe bancurile de nisip, cu vârfuri ascuțite care ar fi respins navele în frigul aspru al iernii. Dar când zăpada s-a topit în primăvară și apa a crescut, spălând marginile ascuțite într-un pârâu curgător și sclipitor, nu mai părea atât de amenințătoare. Rar se simțise atât de umilit și neajutorat, și niciodată nu simțise o dorință atât de intensă.

Chu Wanning privea în față în stare de stupoare, revenindu-și în fire abia când Mo Ran a împins ușa pentru a intra. Atunci, era deja prea târziu să se prefacă că doarme.

Astfel, priveliștea care l-a întâmpinat pe Mo Ran când a intrat era cea a lui Chu Wanning, așezat în pat, cu părul negru ca cerneala căzându-i liber în jurul feței, în contrast puternic cu tenul său luminos, ca suprafața strălucitoare a unui lac înghețat în soare. Ochii și sprâncenele lui păreau și mai severe decât de obicei, iar când ridică ochii, privirea pe care i-o aruncă lui Mo Ran era ca lumina care se reflectă pe muchia înghețată a unei lame abia scoase din teacă.

Dar, de asemenea, era o umbră de roșu la colțuri, astfel încât lumina era nuanțată de farmec. Ferocitatea era împletită cu regret, ca și cum tocmai ar fi suferit din cauza cuiva și ar fi îndurat fapte de nedescris. Ochii lui erau plini de indignare și o umbră de umezeală.

Respirația lui Mo Ran încetini în timp ce îl privea fără să spună un cuvânt pe Chu Wanning, acest om care era ca un mugure tandru crescând într-o tufă spinoasă. Se simțea de parcă o piatră grea îi căzuse pe piept, provocând valuri care se înălțau...

Capitolul 134: Shizun chiar știe să mănânce

Mo Ran nu spuse nimic pentru o lungă perioadă de timp; doar gâtul îi tresări când înghiți. Se îneca în dorințe torențiale, agățându-se cu disperare de o bucată de lemn pentru a se menține la suprafață, în timp ce gândea bâlbâindu-se:

Să-l respect și să-l prețuiesc.

Respect ca în respect și a prețui, prețui ca în respect și a prețui. Nu pângări, nu răni, nu avea sentimente inutile și în niciun caz nu comite acele fapte scandaloase pe care le-a comis în viața trecută pentru a-și umili shizunul.

În timp ce interiorul pieptului îi ardea ca lava fierbinte, Mo Ran repetă în tăcere acele cuvinte de patru sau cinci ori, înainte de a-și recăpăta în sfârșit luciditatea și de a intra în cameră cu un calm prefăcut, salutându-l pe Chu Wanning cu un zâmbet. „Shizun, totuși erai aici... De ce nu ai spus nimic?”

„Tocmai m-am trezit”, răspunse Chu Wanning sec.

Uscăciunea nu era o glumă: gâtul îi era uscat, la fel și dorința lui. Atât de uscat încât o singură scânteie rătăcită ar fi putut declanșa un incendiu incontrolabil.

Mo Ran ținea în mâini o cutie grea de bambus cu cinci compartimente. Se gândi să o pună pe masă, dar aceasta era acoperită de o grămadă de dosare, burghie, piese de tâmplărie, cuie și tot felul de schițe. Nu avea altă opțiune decât să ducă cutia la patul lui Chu Wanning.

Starea de iritabilitate matinală a lui Chu Wanning părea astăzi mai accentuată decât de obicei; era vizibil agitat când l-a privit pe Mo Ran și i-a spus pe un ton aspru: „Ce vrei?”

„Shizun, te-ai trezit destul de târziu. Nu mai este multă mâncare în Sala Mengpo. Nu aveam nimic de făcut, așa că ți-am pregătit micul dejun.”

Deschise cutia în timp ce vorbea și începu să o despacheteze. În partea de sus se afla o farfurie cu ciuperci sote, apoi o farfurie cu salată de varză chinezească fragedă, preparată cu castane de apă, apoi rulouri de pui și rădăcini de lotus glazurate cu miere, iar în partea de jos se aflau două boluri cu orez, fiecare bob fiind plin și translucid, precum și un bol cu supă de muguri de bambus și șuncă.

Două boluri de orez... Chu Wanning rămase puțin fără cuvinte — oare Mo Ran chiar credea că era atât de pofticios?

„Masa e puțin dezordonată... Shizun, vrei să mănânci în pat sau să fac ordine pe masă și să mut mâncarea acolo?”

Desigur că lui Chu Wanning nu-i plăcea să mănânce în pat, dar pătura era singurul lucru care ascundea excitația lui încă nepotolită. A ezitat între bun simț și demnitate, apoi a ales cu hotărâre cea din urmă. „Sunt prea multe lucruri pe masă, o să dureze prea mult să le strâng. O să mănânc aici.”

Mo Ran încuviință zâmbind. „Bine.”

Trebuie spus că Mo Ran era un bucătar destul de priceput. Era talentat și în urmă cu cinci ani, iar acum era cu mult mai bun decât majoritatea bucătarilor obișnuiți. În plus, Mo Ran îi cunoștea incredibil de bine gusturile lui Chu Wanning. Știa că lui Chu Wanning nu-i plăcea prea mult terciul de orez dimineața, se asigura că alegea ciuperci de pădure pentru mâncarea cu ciuperci, umplea rulourile de pasăre cu cartofi dulci în loc de pastă de fasole, folosea doar vârfurile cele mai fragede ale lăstarilor de bambus și alegea o bucată de șuncă cu multă grăsime, cu dungi roșii și albe ca norii întunecați la orizont...

Mo Ran nu îl întrebase niciodată ce îi place să mănânce, dar pregătise totul perfect, de parcă ar fi trăit împreună de mulți ani.

Chu Wanning era încântat de masă. Deși își păstra expresia calmă, bețișoarele nu i se opreau nici măcar o clipă. Când a terminat ultima înghițitură de supă și a ridicat privirea, l-a văzut pe Mo Ran stând pe marginea patului, cu un picior sprijinit pe un scaun din apropiere, cu obrazul în palmă, privindu-l cu un zâmbet slab.

„Ce este?” Chu Wanning scoase instinctiv o batistă pentru a-și șterge gura. „Am ceva pe față…”

„Nu”, spuse Mo Ran, „mă bucur doar că ți-a plăcut mâncarea, Shizun.”

Puțin tulburat, Chu Wanning spuse pe un ton blând: „A fost bună, dar a fost prea mult orez. Data viitoare, un bol este suficient.”

Mo Ran părea că voia să spună ceva, dar în cele din urmă a decis să lase așa. În schimb, i-a zâmbit, dezvăluind un rând de dinți albi și perfecți. „Am înțeles.”

Ce prostuț era omul ăsta. Atât de atent și meticulos în lucrurile serioase, dar absolut nepăsător când venea vorba de lucrurile cotidiene. Nu observase deloc că în cutie erau două perechi de bețișoare. Mâncase două porții de mâncare singur, apoi se întorsese să-i spună că era prea mult, că era puțin cam plin...

Cu cât Mo Ran se gândea mai mult la asta, cu atât îi părea mai amuzant, până când și-a pus mâna pe frunte și și-a lăsat pleoapele să cadă, tremurând de râs.

„Ce e așa de amuzant?”

„Nimic, nimic.” Mo Ran nu voia să-l facă de râs – shizunul său prețuia mândria mai presus de orice, la urma urmei – așa că schimbă repede subiectul. „Shizun, tocmai mi-am amintit ceva ce am uitat să te întreb ieri.”

„Ce anume?”

„Pe drum înapoi, am auzit că Marele Maestru Huaizui a plecat cu o zi înainte să ieși din izolare.”

„Da, așa este.”

„Deci nu l-ai văzut după ce te-ai trezit, nu-i așa?”

„Nu.”

Mo Ran oftă. „Atunci nu este vorba deloc despre lipsa de politețe din partea ta, Shizun. Am auzit niște oameni din exterior spunând că Shizun nu are maniere, că, deși Marele Maestru Huaizui a petrecut ultimii cinci ani aducându-te înapoi la viață, nu a primit nici măcar un mulțumesc pentru efortul său. Dar dacă marele maestru a plecat primul, ar fi total nerezonabil să ne așteptăm ca tu să fugi la Templul Wubei în clipa în care te-ai trezit, să îngenunchezi afară și să verși lacrimi de recunoștință sau ceva de genul ăsta. Bârfele astea sunt atât de enervante. Acum că am lămurit asta, o să-l rog pe unchiul să abordeze subiectul la adunarea de mâine dimineață...”

„Nu e nevoie”, îl întrerupse Chu Wanning.

„De ce nu?”

Chu Wanning făcu o pauză. „Marele maestru și cu mine am rupt legăturile de multă vreme”, spuse el. „Nu i-aș fi mulțumit nici dacă ar fi fost încă aici când m-am trezit.”

Mo Ran rămase surprins. „Cum așa? Știu că ai ales să părăsești templul din proprie voință și că deja ai rupt relația de maestru-discipol cu Marele Maestru Huaizui, dar el tot a venit să te salveze când ai avut nevoie și...”

„Relația dintre noi este greu de explicat”, îl întrerupse Chu Wanning. „Nici nu vreau să discut despre asta. Dacă oamenii vor să mă numească un ingrat fără conștiință și cu sânge rece, atunci așa să fie. Este doar adevărul.”

„Cum poate fi ăsta adevărul?”, se agită Mo Ran. „Este clar că nu ești genul acela de persoană!”

Chu Wanning ridică brusc capul și expresia lui îngheță, sângele pompând ca un dragon atins pe solzii inversați. „Mo Ran”, spuse el, „Ce știi tu despre mine?”

„Eu...” Mo Ran a studiat ochii strălucitori ai lui Chu Wanning, reci ca gheața. Era un om care nu lăsa niciodată garda jos, care păstra mereu distanța. Pentru o clipă, nu-și dorea altceva decât să ignore toate consecințele și să spună: Știu. Știu multe lucruri despre tine. Înțeleg și, chiar dacă sunt unele lucruri din trecutul tău pe care nu le știu, sunt dispus să ascult, să împărtășesc povara cu tine. Nu ține totul pentru tine, închis în spatele acelor ziduri. Nu ai obosit? Nu e greu?

Dar ce drept avea el să spună asta? Era discipolul lui Chu Wanning. Nu fi impetuos. Nu fi iresponsabil.

În cele din urmă, Mo Ran nu spuse nimic.

Câteva secunde trecură în tăcere, iar trupul încordat al lui Chu Wanning, tensionat ca o coardă de arc, se relaxă în cele din urmă treptat. Oftă, parcă epuizat, și spuse: „Oamenii nu sunt sfinți și nu poți lupta împotriva sorții. Anumite lucruri nu pot fi schimbate, chiar dacă vrei. Las-o baltă, nu-mi mai vorbi despre Maestrul Huaizui. Poți pleca, mă duc să mă schimb.”

„... Da.” Mo Ran adună în tăcere cutia cu mâncare, cu capul plecat. Când ajunse la ușă, întrebă brusc: „Shizun, nu ești supărat pe mine, nu-i așa?”

Chu Wanning îi aruncă o privire severă. „De ce aș fi supărat pe tine?”

Mo Ran zâmbi larg. „Ce bine, ce bine. Atunci pot să vin și mâine?”

„Cum vrei.” Apoi, de parcă tocmai i-ar fi venit o idee, Chu Wanning adăugă: „Pe viitor, nu mai e nevoie să spui lucruri de genul «intru».”

Mo Ran clipi. „De ce nu?”

„O să intri oricum! Ce rost are să spui așa ceva?” Chu Wanning se enerva din nou, dar nimeni nu știa dacă era din cauza purității neașteptate a lui Mo Ran sau din cauza feței lui roșii de rușine.

Chu Wanning nu s-a dat jos din pat până după ce Mo Ran, încă nedumerit, a plecat. Nu s-a obosit să se încalțe, ci s-a dus în picioarele goale până la bibliotecă și a scos un sul de bambus. L-a desfăcut și a privit cuvintele scrise acolo cu o expresie indescifrabilă, timp de câteva minute lungi și silențioase.

Huaizui lăsase acest sul de bambus lângă perna lui înainte de a pleca, cu o vrajă care împiedica pe oricine, în afară de Chu Wanning, să-l deschidă. Scrisul de pe față era îngrijit și uniform și spunea: Confidențial. Numai pentru Chu-gongzi.

Propriul său maestru îl numea Chu-gongzi. Ridicol.

Scrisoarea nu era nici lungă, nici scurtă. Enumeră câteva lucruri de care Chu Wanning trebuia să țină cont după ce se trezea, înainte de a-l „implora” să facă un lucru.

Marele Maestru Huaizui i-a cerut lui Chu Wanning să se întâlnească cu el la Muntele Sângelui Dragonului, lângă Templul Wubei, după ce se va recupera. El îi scrisese, în termeni serioși, că era bătrân și nu mai avea mult de trăit și că se simțea extrem de vinovat pentru anumite lucruri din trecut.

Acest bătrân călugăr speră să vorbească cu tine înainte de a muri. Încă mai ai acea veche rană, iar auzind că efectele ei adverse te obligă să te retragi în izolare zece zile la fiecare șapte ani, acest bătrân călugăr se simte cu adevărat plin de remușcări. Dacă ești dispus să vii la Muntele Sângelui de Dragon, rana poate fi vindecată. Cu toate acestea, vraja de vindecare are propriile riscuri. Trebuie să aduci cu tine și un discipol cu energie spirituală duală, de lemn și foc, pentru a stabiliza formațiunea.

Vechea rană... Muntele Sângelui de Dragon...

Chu Wanning încruntă adânc sprâncenele, iar unghiile i se înfipseră aproape până la sânge în palmă. Vindecat? Cum? Ceva odată distrus, odată pierdut, acele o sută șaizeci și patru de zile petrecute la Muntele Sângelui Dragonului — cum ar putea fi recuperat vreodată? Cât de priceput se credea Huaizui, de putea să netezească o cicatrice atât de adâncă?!

Ochii lui se deschiseră brusc, iar o lumină aurie străluci în palma lui. Bambusul robust și pătat al scrisorii se spulberă instantaneu în praf în mâna lui și se risipi în aer.

Nu va mai pune niciodată piciorul în Templul Wubei cât va trăi. Nici nu-i va mai spune vreodată Huaizui „Shizun”.

Patru zile trecuseră într-o clipită de când Chu Wanning ieșise din izolare. În a patra zi, Xue Zhengyong îl chemă în Sala Loialității și îi înmână o scrisoare de misiune. Chu Wanning deschise scrisoarea și citise câteva rânduri simple scrise pe ea, apoi ridică privirea și spuse: „Cred că mi-ai dat-o pe cea greșită.”

„Ce?” Xue Zhengyong luă scrisoarea și o citit din nou, apoi răspunse: „Nu, asta este.”

Chu Wanning strânse ochii. „Scrie că au nevoie de ajutor la recoltă în satul Yuliang.”

„Ce, nu știi cum?”

Privirea lui Chu Wanning se intensifică.

Ochii lui Xue Zhengyong se măriră. „Stai, chiar nu știi cum?!”

Pus la colț de această serie de întrebări, Chu Wanning clocotea de furie. „Nu există nimic normal, cum ar fi să omor demoni sau ceva de genul ăsta?”

Xue Zhengyong a spus: „Știi, lucrurile au fost destul de liniștite în ultima vreme, așa că, de fapt, nu există niciun loc tulburat de demoni în acest moment. Aiya, va fi bine! Ran-er merge cu tine, așa că poți sta pe margine și să te relaxezi în timp ce el face toată treaba. Recoltarea orezului sau treieratul meiului nu este o mare problemă pentru cei tineri și vioi.”

Sprâncenele negre ale lui Chu Wanning se încruntară. „De când a început Vârful Sisheng să se ocupe de astfel de treburi ciudate?”

„De când... dintotdeauna? De exemplu, când pisica bunicii Wang se urcă în copac în satul Wuchang, Shi Mei se duce să o dea jos. Doar că, de obicei, sunt probleme mai grave de rezolvat, așa că nu te-am deranjat cu cele mărunte”, spuse Xue Zhengyong. „În plus, abia te-ai trezit. Voiam să trimit pe altcineva, dar m-am gândit că te-ai plictisi stând degeaba.”

„Dar chiar și așa, eu nu... nu vreau să culeg orez.” Chu Wanning abia se abținu să spună că nu știa cum să culeagă orez.

„Ți-am spus, Ran-er va fi acolo să te ajute”, insistă Xue Zhengyong. „Consideră că e o ocazie să te relaxezi și să te plimbi puțin.”

„Nu pot să mă relaxez și să mă plimb fără să primesc o sarcină?”

„Adică, cred că da.” Xue Zhengyong se scărpină pe cap. „Dar satul Yuliang este destul de aproape de Cetatea Fluturilor și de Fisura Cerească pe care Ran-er a reparat-o data trecută. El nu este ca tine, la urma urmei, așa că de ce nu te duci să vezi dacă este nevoie de ceva acolo?”

Abia atunci Chu Wanning a înțeles că era nevoie de el acolo. A luat scrisoarea fără să mai spună nimic și s-a întors să părăsească Sala Loialității.

Capitolul 135: Shizun îi studiază pe cei vicleni

Satul Yiuliang era mic. Mulți dintre sătenii săi erau în vârstă și erau foarte puțini tineri, așa că în perioada recoltei, ei cereau de obicei ajutorul cultivatorilor de la Vârful Sisheng.

Orice altă sectă ar fi ignorat complet astfel de solicitări care nu aveau nimic de-a face cu cultivarea. Dar Xue Zhengyong și fratele său mai mare fondaseră Vârful Sisheng de la zero și înduraseră greutăți în tinerețe. Se zvonea că, în copilărie, majoritatea meselor lor fuseseră luate la masa unor vecini generoși. Astfel, Xue Zhengyong nu putea să refuze rugămințile umile ale bătrânilor fermieri și le îndeplinea cu sârguință, trimițând de fiecare dată discipoli să-i ajute. Satul era destul de departe de Vârful Sisheng, încât mersul pe jos era incomod, dar destul de aproape încât a lua o trăsură ar fi fost inutil de ostentativ. Astfel, Xue Zhengyong pregătise doi cai buni pentru Mo Ran și Chu Wanning.

Era toamna târzie, iar frunzele își dezvăluiau culorile de toamnă. Când Chu Wanning coborî scările spre poarta principală, fu întâmpinat de imaginea lui Mo Ran stând sub un arțar înalt, cu frunzele sale roșii, împodobite de îngheț, foșnind în vânt ca strălucirea brocartului fin sau zbârnâitul crapilor roșii.

Mo Ran ținea frâiele unui cal negru, în timp ce un cal alb îi atingea obrazul cu botul. Era în mijlocul unui joc cu un mănunchi de flori de lucernă când auzi pași apropiindu-se. Fragmente roșii fluturară în jos când se întoarse să privească peste umăr, strălucind între frunzele dansatoare. „Shizun.”

Pașii lui Chu Wanning au încetinit, apoi s-au oprit pe ultimele trepte. Lumina soarelui se filtra prin coronamentul luxuriant și cădea pe piatra acoperită de mușchi. El se uită fix la bărbatul care stătea acolo, nu foarte departe. Poate pentru că plecau la muncă la fermă, Mo Ran nu purta astăzi uniforma de discipol al Vârfului Sisheng, nici veșmintele albe pe care le purtase la întoarcere. În schimb, era îmbrăcat în haine negre, cu protecții pentru încheieturi, o ținută simplă care îi accentua talia subțire, picioarele lungi și umerii lați. Avea o siluetă frumoasă, mai ales în partea superioară a trunchiului, unde gulerul deschis dezvăluia un piept ferm și tonifiat, de culoarea mierii, care se ridica și cobora cu fiecare respirație.

Dacă ținuta obișnuită a lui Xue Meng, cu armura sa argintie strălucitoare, era ca un păun care își desfășoară coada, atunci aspectul lui Mo Ran avea un farmec discret, un farmec inocent, un farmec simplu – cu alte cuvinte, aerul pe care îl degaja spunea: Sunt o persoană decentă și cinstită, nu am tachinat și nu am provocat pe nimeni în viața mea, și singurul lucru pe care îl știu este munca cinstită.

Chu Wanning îl privi de sus în jos de câteva ori înainte de a deschide gura să spună: „Mo Ran”.

Tânărul voinic răspunse zâmbind: „Hm? Ce este, Shizun?”

Chu Wanning avea o expresie impasibilă. „Nu ți-e frig cu reverele atât de deschise?”

După un moment de surprindere, Mo Ran a ajuns la concluzia că shizunul său își exprima îngrijorarea pentru el și s-a simțit brusc învântat. A aruncat lucerna înapoi în coșul cu fân pentru cai, și-a scuturat mâinile și a urcat în fugă treptele de piatră albastră pentru a se așeza ferm în fața lui Chu Wanning, apucându-l de încheietură înainte ca acesta să poată reacționa.

„Nu e deloc frig. De fapt, mi-e cam cald de la alergatul de dimineață.” Zâmbi inocent în timp ce apăsă mâna lui Chu Wanning pe pieptul său. „Vezi, Shizun?”

Era arzător. Pieptul tânărului era fierbinte la atingere. În combinație cu bătăile puternice ale inimii și ochii strălucitori ca stelele, Chu Wanning simțea că i se amorțește tot spatele. Își smulse mâna, cu o expresie furtunoasă pe chip. „Indecent.”

Mo Ran a înțeles greșit. „Ah... e transpirat?” El credea că Chu Wanning nu era atras de bărbați – la urma urmei, relația lor din viața anterioară fusese provocată de constrângerea din partea lui. Așa că nu credea că Chu Wanning era interesat de el și, amintindu-și de obsesia lui Chu Wanning pentru curățenie și aversiunea față de atingerea altor persoane, a pus iritarea shizunului său pe seama transpirației sale. Mo Ran se simți jenat și se scărpină pe cap în timp ce spunea: „A fost o neatenție din partea mea...”

Dacă s-ar fi uitat mai atent, ar fi văzut roșeața de la baza gâtului elegant al lui Chu Wanning și sclipirea de afecțiune de sub genele coborâte cu răceală. Dar ratase acea mică ocazie, iar Chu Wanning nu avea de gând să-i mai ofere alta. Chu Wanning coborî treptele alunecoase din piatră albastră în pantofii lui albi ca zăpada, se îndreptă direct spre calul negru și îl încălecă dintr-o singură mișcare grațioasă, lină ca apa care curge. Cu lumina soarelui aurind Ținutul și frunzele roșii de toamnă cât vedeai cu ochii, bărbatul îmbrăcat în alb, așezat pe calul negru înalt, se uită peste umăr la discipolul său care încă era jos. Fața lui era ca jadul rece, emanând un aer de măreție, mereu ascuțitul și chipeșul Bătrân Yuheng. „Plec. Ține pasul.”

Cu aceste cuvinte, picioarele lui lungi se strânseră în jurul calului, împingându-l la galop.

Mo Ran rămase nemișcat pe loc câteva clipe. Ridică coșul de bambus, încă pe jumătate plin cu flori de lucernă cu care hrănise caii, și îl legă de șaua calului alb înainte de a sări și el în șa, prins între râs și lacrimi. „Dar Shizun, calul negru este al meu, nu pleca... Shizun! Așteaptă-mă!”

Pe spatele cailor lor iuți, ajunseră în satul Yuliang în mai puțin de o oră. Câteva hectare de orezării se întindeau de-a lungul marginii satului, iar briza se rostogolea în valuri prin câmpurile de cereale aurii. Aproximativ treizeci de fermieri munceau din greu în orezării.

Din cauza lipsei de mâini de lucru, tineri și bătrâni lucrau pe câmp, cu spatele aplecat și pantalonii suflecați, în timp ce mânuiau secerile, picături de sudoare curgându-le pe fețe din cauza efortului. Fără să piardă timpul, Mo Ran l-a găsit pe șeful satului, i-a înmânat scrisoarea de la Xue Zhengyong, apoi a încălțat o pereche de pantofi de cânepă și s-a îndreptat spre câmp.

Mo Ran avea atât forță, cât și rezistență și era, în plus, un cultivator; recoltarea nu era o problemă pentru el. În mai puțin de jumătate de zi, recoltase două rânduri întregi de orez. Pe măsură ce spicele aurii se adunau lângă câmpurile de orez, absorbind lumina soarelui, mirosul dulce al cerealelor se răspândea în aer. Sunetul secerelor fermierilor răsuna pe platouri, iar o fecioară stătea pe creasta dintre câmpurile de orez, cântând un cântec de muncă în timp ce aduna boabele:

„Soarele care apune în spatele muntelui strălucește ca o floare roșie,

Vopsind toți cei patru munți în roșu, oh, roșu ca bujorii.

Un evantai roșu pentru a-mi cânta cântecul de dragoste, o hortensie pentru a-l întreba pe iubitul meu,

Trag de centura ta, când vii?

Azi nu am timp, mâine trebuie să tai lemne,

Poimâine pot să vin să te caut.”

Fata de la țară cânta cu veselie versurile timide pe melodia aceea dulce, iar cuvintele pluteau în aer și se strecură în inimile ascultătorilor.

„Azi nu am timp, mâine trebuie să tai lemne, poimâine pot să vin în vizită.”

Chu Wanning nu s-a dus la muncă pe câmp. În schimb, s-a așezat sub un copac și a băut dintr-un ulcior cu apă fierbinte. Ochii lui urmau silueta îmbrăcată în negru și harnică din depărtare, în timp ce asculta. Gândurile îi erau rătăcite, iar apa pe care o înghițea părea să-i curgă în piept, nu în stomac, umplându-l de căldură.

„Ce cântec obscen”, spuse el rece, când termină de băut apa. Se ridică să-i înapoieze vasul de ceramică șefului satului, care îl privea ezitant. Chu Wanning întrebă iritat: „Ce este?”

„Xianjun... nu... mergi la muncă la câmp?” Bătrânul șef al satului era un om direct. Răspunse direct la întrebare, cu vocea tremurândă, barba albă tremurând și sprâncenele albe încrețite.

„Xianjun... ai venit doar să supraveghezi munca?”

Chu Wanning nu știa cum să răspundă. Niciodată până atunci nu fusese pus într-o astfel de situație. Să lucreze la câmp...? Nu spusese Xue Zhengyong că poate sta deoparte și să-l privească pe Mo Ran? Chiar trebuia să muncească și el? Nu știa cum!

Dar bătrânul șef al satului se uita la el de parcă mai avea ceva de spus, iar câțiva copii și femei bătrâne din apropiere, auzind schimbul de replici, se întoarseră să se uite la acest bărbat îmbrăcat impecabil.

Copiii nu se sfiesc să spună ce gândesc. Un copil mic, cu părul strâns în coc, întrebă cu voce veselă: „Bunico, bunico, acest daozhang-gege este îmbrăcat în alb. Cum va putea să muncească pe câmp?”

„Are mânecile atât de largi...”, murmură un alt copil.

„Și pantofii lui sunt atât de curați...”

Chu Wanning se simți cuprins de un sentiment de jenă. Rămase nemișcat pentru o clipă, dar era prea sensibil ca să rămână pasiv după ce auzise. Luă o seceră și intră în câmpul de orez fără să-și scoată pantofii. Noroiul alunecos i se lipi imediat de picioare, iar apa care stătea pe loc îi ajunsese peste glezne. Chu Wanning făcu doi pași timizi, încruntându-se la cât de alunecos era totul, apoi încercă să învârtă secera de câteva ori. Era o încercare stângace, deoarece nu știa nimic despre tehnica aceasta.

„Pfft... acest daozhang-gege e atât de prost.” Doi copii mici care priveau de sub dud râseră cu obrajii sprijiniți în mâini.

Chu Wanning fierbea în tăcere, cu fața întunecată. Nu mai suporta să stea lângă acești oameni niciun moment; își adună toată stăpânirea de sine pentru a-și păstra chipul frumos impasibil și pasul ferm, în timp ce înainta cu pași mari prin noroi, spre silueta care tăia grâu în depărtare. Se spunea că întotdeauna poți învăța de la alții; ei bine, el avea de gând să învețe pe ascuns. Îl observa pe Mo Ran în timp ce lucra.

Când venea vorba de munca la câmp, Mo Ran era clar mai priceput decât Chu Wanning. Era aplecat sub soarele arzător, fiecare lovitură de seceră culegând snopi de orez auriu care cădeau ușor și ascultători în brațele lui așteptătoare. Aduna brațe întregi înainte de a le arunca în coșul de bambus din spatele lui.

Era atât de absorbit de sarcina pe care o avea de îndeplinit, încât nici nu a observat că Chu Wanning se apropia. Privirea îi era fixată în jos, în timp ce lucra cu sârguință, nasul drept aruncând o umbră peste obraz, pe care se scurgea o picătură de sudoare. Din corpul său se răspândea un miros sălbatic, arzător și feroce, discret, dar intens. În lumina soarelui, pielea lui era ca oțelul încins care tocmai ieșise din creuzet, încă scânteind și șuierând de aburi — orbitor de strălucitor, frumos și radiant.

Stând la mică distanță, Chu Wanning se bucură de priveliște pentru o vreme, înainte să-și dea seama brusc ce face. Se încruntă, scutură capul și mormăi ceva încet, apoi continuă să înainteze cu fața impasibilă. Avea de gând să învețe, pe ascuns! Voia doar să observe cum ținea Mo Ran secera și în ce unghi o învârtea. Voia să afle de ce orezul care era tare ca sârma de fier în mâinile lui devenea moale ca o fecioară fără oase în mâinile lui Mo Ran, căzând atât de ușor și de dornic în brațele lui.

Chu Wanning era atât de absorbit de priveliște încât nu a observat broasca de lângă piciorul său până când aceasta a sărit cu un „Oac!” puternic și a sărit spre creastă. Luat prin surprindere, el își retrase piciorul brusc. Dar câmpul de orez era prea alunecos, iar el era prea nepregătit. Așa se făcu că marele bătrân Yuheng se aplecă în față, pe cale să cadă cu fața în noroi, totul din cauza unei singure broaște obraznice!

Cu fața pe punctul de a atinge noroiul, Chu Wanning nu avu timp să arunce nimic. Din reflex, întinse mâna să-l apuce pe omul harnic din fața lui.

Cântecul fetei din sat suna și mai cochet. „Trage de centura lui... când vii...”

Din fericire, Chu Wanning se agăță de centura lui Mo Ran și se împiedică câțiva pași înainte, căzând pe un piept larg, fierbinte la atingere și cu miros de bărbat, fiind înconjurat de o pereche de brațe puternice și solide.

Loredana

editor

Total Posts: 440

Despre Loredana

Pasionată de Asia, susţinătoare a diversităţii sub toate formele ei.

Sunt doar un om simplu căruia îi place să împărtăşească pasiunile ei cu cei din jur, fie în viaţa de zi cu zi, fie în mediul online.

6 Comentarii

Cele mai Vechi

Cele mai Noi Cele mai Votate

Inline Feedbacks

Vezi toate comentariile

HUSKY-UL ȘI PISICA LUI ALBĂ SHIZUN (2022) – CARTE

The Husky and His White Cat Shizun (二哈和他的白猫师尊)

Traducere și adaptare: Loredana

Rezumat:

Capitolul 1: Acest Venerabil moare

Capitolul 2: Acest Venerabil trăiește

Capitolul 3: Shige-ul acestui Venerabil

Capitolul 4: Vărul acestui venerabil

Capitolul 5: Acest Venerabil nu este un hoț

Capitolul 6: Shizun-ul acestui Venerabil

Capitolul 7: Acestui Venerabil îi place găluștele

Capitolul 8: Acest Venerabil este pedepsit

Capitolul 9: Acest Venerabil nu este un actor

Capitolul 10: Acest Venerabil pleacă în prima sa misiune

Capitolul 11: Acest Venerabil va săruta, bucurați-vă!

Capitolul 12: Acest Venerabil a sărutat persoana greșită...

Capitolul 13: Mireasa acestui Venerabil

Capitolul 14: Acest Venerabil se căsătorește

Capitolul 15: Prima dată când Venerabilul vede astfel de scene în noaptea nunții

Capitolul 16: Acest Venerabil este uluit

Capitolul 17: Shizun al acestui Venerabil e rănit; acest Venerabil chiar...

Capitolul 18: Acest Venerabil te-a implorat odată

Capitolul 19: Acest Venerabil îți va spune o poveste

Capitolul 20: Acest Venerabil îți va spune o poveste (Partea a II-a)

Capitolul 21: Acest Venerabil îți va spune o poveste (Partea a III-a)

Capitolul 22: Shizun al acestui Venerabil este pe cale să se înfurie

Capitolul 23: Acest Venerabil nu l-a putut opri

Capitolul 24: Acest Venerabil declară un război rece

Capitolul 25: Acest Venerabil chiar nu-l poate suporta!

Capitolul 26: Prima întâlnire a Venerabilului cu El

Capitolul 27: Acest Venerabil îți va pregăti un bol cu tăiței

Capitolul 28: Mintea acestui Venerabil este puțin confuză

Capitolul 29: Acest Venerabil nu vrea să mori

Capitolul 30: Acest Venerabil nu vrea să mănânce tofu

Capitolul 31: Unchiul acestui Venerabil

Capitolul 32: Acest Venerabil te va răsfăța puțin; este în regulă?

Capitolul 33: Acest Venerabil pleacă să-și aducă arma

Capitolul 34: Acest Venerabil cade în dizgrație

Capitolul 35: Acest Venerabil alunecă

Capitolul 36: Acest Venerabil probabil și-a pierdut mințile

Capitolul 37: Acest Venerabil întâlnește un zeu

Capitolul 38: Acest Venerabil Douăzeci de mii de leghe sub mare

Capitolul 39: Noua armă a acestui Venerabil

Capitolul 40: Acest Venerabil nu poate să creadă asta —Ce naiba?

Capitolul 41: Acest Venerabil sărută din nou persoana greșită...

Capitolul 42: Acest Venerabil este puțin neliniștit

Capitolul 43: Acest Venerabil este o jertfă sacrificială?!

Capitolul 44: Acest Venerabil nu vrea să-ți rămână dator

Capitolul 45: Venerabilul știa că vei veni

VOLUMUL 2 - Capitolul 46: Acest Venerabil se trezește

Capitolul 47: Acest Venerabil simte că ceva nu este în regulă

Capitolul 48: Bătrânul Dragon al Venerabilului

Capitolul 49: Shizun al acestui Venerabil este mereu foarte furios

Capitolul 50: Acest Venerabil te place

Capitolul 51: Shizun al acestui Venerabil... Pfft Ha Ha Ha

Capitolul 52: Acest Venerabil nici măcar nu se arată

Capitolul 53: Vărul acestui Venerabil nu este cu siguranță foarte inteligent

Capitolul 54: Acest Venerabil se ceartă pentru prăjituri

Capitolul 55: Acest Venerabil se simte neliniștit

Capitolul 56: Acest Venerabil este ocupat cu împachetarea găluștelor

Capitolul 57: Venerabilul te ascultă cântând din nou la guqin

Capitolul 58: Acest Venerabil se simte puțin amețit

Capitolul 59: Acest Venerabil este atât de simplu

Capitolul 60: Acest Venerabil descoperă un secret

Capitolul 61: Acest Venerabil este cu adevărat măreț?

Capitolul 62: Venerabilul ajunge în vechiul Lin'an

Capitolul 63: Acest Venerabil vede... pe cine?!

Capitolul 64: Venerabilul îi spune lui Shidi o poveste

Capitolul 65: Povestea acestui venerabil este foarte tristă

Capitolul 66: Acest Venerabil vede pentru prima dată Fisura Cerească

Capitolul 67: Durerea sinceră a acestui venerabil

Capitolul 68: Acest Venerabil nu poate suporta

Capitolul 69: Acest Venerabil va învăța de la tine, heh heh

Capitolul 70: Venerabilul se întoarce

Capitolul 71: Acestui Venerabil i s-a înscenat

Capitolul 72: Acest Venerabil fierbe supă

Capitolul 73: Acest Venerabil este confuz

Capitolul 74: Vina Venerabilului

Capitolul 75: Acest Venerabil este analfabet, acceptă asta

Capitolul 76: Acest Venerabil îl întâlnește din nou pe acel tip