FONDATORUL DIABOLISMULUI (2021)

Wei Wuxian a vrut să se spele pe față pentru a scăpa de privirea pe fața proprietarului trupului său după moarte, dar nu era apă în cameră, nici măcar pentru băut sau spălat.

Singurul recipient în formă de bazin era probabil, bănuia el, pentru toaletă și nu pentru curățenie.

A împins ușa, dar aceasta era fixată cu un zăvor, probabil pentru a-l împiedica să rătăcească pe afară.

Nici unul dintre aceste lucruri nu l-a făcut să simtă deloc bucuria reîncarnării!

S-a gândit că ar putea la fel de bine să se așeze în poziția Lotus* și să se obișnuiască cu noua lui casă. Timpul a zburat, iar ziua trecuse. Când a deschis ochii, lumina soarelui se infiltra înăuntru prin golurile de la ușă și ferestre. Deși putea să se ridice în picioare și să se plimbe, încă se simțea amețit.

Wei Wuxian era nedumerit: „Cantitatea de puteri spirituale a lui Mo XuanYu este suficient de nesemnificativă pentru a fi ignorată, așa că nu ar trebui să existe un motiv pentru care să nu pot controla acest corp în mod corespunzător. De ce nu funcționează?

Apoi, un zgomot a venit din stomac și și-a dat seama că acest lucru nu avea nicio legătură cu puterile sale spirituale. De fapt, era din cauză că acest corp nu practicase inedia și simțea foamea. Dacă nu se duce să caute ceva de mâncare, ar putea deveni primul ghoul ticălos care a murit de foame la sosire.

Wei Wuxian a ridicat piciorul și era pe punctul de a deschide ușa cu piciorul, când, deodată, a auzit sunetul unor pași care se apropiau. Cineva a atins cu picioarele pe ușă și a mârâit: „E ora mesei!”.

Cu toate acestea, nu a existat niciun indiciu că ușa ar fi fost deschisă. Wei Wuxian și-a coborât capul și a văzut că în partea de jos a acesteia se deschidea o ușă în miniatură, cu un mic bol așezat în fața ei.

Servitorul de afară a strigat din nou: „Chop-chop! Ce mai aștepți? Scoate castronul afară după ce termini!”

Ușa era puțin mai mică decât cele prin care se târăsc câinii – nu permitea trecerea oamenilor, dar bolurile puteau fi introduse cu ușurință înăuntru. Erau două farfurii și o porție de orez, care arăta destul de neplăcut.

Wei Wuxian se juca cu perechea de bețișoare care erau înfipte în orez, simțindu-se destul de amărât.

Patriarhul YiLing tocmai se întorsese în lumea muritorilor, dar primul lucru pe care l-a întâlnit a fost o lovitură și o mustrare, ca să nu mai vorbim de resturile care i-au servit drept masă de bun venit. Unde erau sângele și carnea? Măcelul nemilos? Distrugerea absolută? Cine l-ar fi crezut? Era ca tigrul în câmpie, ca dragonul în ape puțin adânci, ca pasărea Phoenix fără pene, pierzându-și avantajul și fiind batjocorit de cei mai slabi decât el.

Apoi, servitorul de afară a vorbit din nou, dar de data aceasta râzând: „A-Ding*! Vino aici!”

*Prefixul „A” (pronunțat „ah”) se găsește adesea în fața numelor de servitori.

Vocea dulce a unei fete a răspuns de la distanță: „A-Tong, iarăși îi livrezi mâncarea celui de acolo?”.

A-Tong a șuierat: „De ce altceva aș fi venit în această curte sinistră?”.

Vocea lui A-Ding părea mai apropiată, ca și cum ar fi fost în fața ușii: „Tu livrezi doar o masă pe zi și nimănui nu-i pasă dacă ești leneș. Aceasta este o sarcină atât de ușoară, dar tu crezi că este de rău augur. Uită-te la mine. Sunt ocupată până la punctul în care nici măcar nu pot ieși afară să mă joc.”

A-Tong s-a plâns: „Să-i livrez masa nu este singura muncă pe care o fac! Cum îndrăznești să ieși afară în aceste zile? Cu atâtea cadavre* ambulante afară, toată lumea se închide în casele lor.”

Wu Wuxian s-a ghemuit lângă ușă și a ascultat în timp ce mânca.

Se pare că, de ceva vreme încoace, satul Mo nu mai era pașnic. Cadavrele umblătoare, așa cum le spune și numele, erau oameni morți care se puteau mișca, un tip de cadavru alterat de nivel scăzut*. Cu excepția cazului în care persoana decedată deținea resentimente puternice, aceștia erau de obicei cu ochii încețoșați și apatici. Nu erau exagerat de periculoși, dar era suficient pentru a alarma o persoană obișnuită, mai ales datorită duhorii lor provocatoare de vomă.

Cu toate acestea, pentru Wei Wuxian, ei erau cele mai ascultătoare marionete. Când i-a auzit pomeniți, a simțit chiar un sentiment de familiaritate.

A-Tong părea să facă o grimasă: „Dacă vrei să ieși afară, va trebui să mă iei cu tine, ca să te pot proteja…”

A-Ding a răspuns: „Tu? Să mă protejezi? Nu te mai lăuda. Ești sigură că poți învinge acele lucruri?”

A-Tong a spus cu amărăciune: „Dacă eu nu-i pot învinge, nici ceilalți nu pot”.

A-Ding a râs: „De unde știi că alți oameni nu-i pot învinge? Lasă-mă să-ți spun – astăzi, niște cultivatori au venit în satul Mo. Am auzit că sunt dintr-un clan foarte important! Doamna vorbește cu ei în sala principală și toată lumea din oraș se uită la ei. Nu auzi zgomotul? Nu am timp să mă joc cu tine; s-ar putea să-mi dea mai multă treabă după aceea.”

Wei Wuxian a ascultat cu atenție. Cu siguranță, sunetele slabe de agitație ale oamenilor veneau dinspre est. A meditat o clipă, s-a ridicat în picioare și a lovit ușa cu piciorul. Aceasta s-a deschis cu un pocnet.

În acel moment, cei doi servitori, A-Ding și A-Tong, flirtau unul cu celălalt și au țipat când ușa s-a deschis brusc. Wei Wuxian și-a aruncat castronul și a ieșit afară, tresărind din cauza strălucirii soarelui. Și-a dus mâna la frunte și a închis ochii pentru o clipă. Chiar acum, A-Tong țipase mai tare decât A-Ding, dar când s-a uitat mai atent și și-a dat seama că era Mo XuanYu, persoana pe care toată lumea o putea umili, i-a revenit curajul. Și-a dat seama că, probabil, pierduse fața în fața lui A-Ding și a vrut să se revanșeze, așa că a sărit și a fluturat mâinile ca și cum ar fi reproșat unui câine: „Shoo! Shoo! Pleacă de aici! De ce ai ieșit afară?”

A-Tong l-a tratat chiar mai rău decât a tratat un cerșetor sau o muscă. De cele mai multe ori, toți servitorii familiei Mo îl tratau astfel pe Mo XuanYu pentru că el nu se împotrivea niciodată. Wei Wuxian i-a dat lui A-Tong o lovitură ușoară, răsturnându-l, și a râs: „Ce îndrăzneț din partea unui simplu copil de comis-voiajor să îi umilească pe ceilalți în felul acesta.”

După aceea, s-a îndreptat spre agitația din est. Destul de mulți oameni se înghesuiau în interiorul și în jurul Sălii de Est. Chiar în momentul în care Wei Wuxian a intrat în curte, o femeie a vorbit cu o voce cu câteva tonuri mai sus decât a celorlalți: „Un membru din generațiile tinere ale familiei noastre obișnuia să fie și el cultivator…”

Trebuia să fie doamna Mo, încercând să stabilească din nou legături cu familia de cultivatori. Wei Wuxian nu a așteptat ca ea să termine de vorbit și s-a repezit prin mulțime, a intrat în sală și a zâmbit: „Vin, vin. Chiar aici!”

O doamnă de vârstă mijlocie stătea în sală, cu o sănătate bine întreținută și purtând haine extravagante. Era doamna Mo. Soțul ei stătea lângă ea, iar în partea opusă se aflau câțiva băieți* îmbrăcați în alb. Din cauza modului în care un ciudat neîngrijit tocmai apăruse în mijlocul oamenilor, toate discuțiile s-au oprit, dar Wei Wuxian a vorbit fără rușine, ca și cum nu ar fi observat deloc atmosfera nemișcată: „Cine m-a strigat mai devreme? Eu sunt singurul care obișnuia să fie un cultivator!”

*În acest caz, cuvântul „băieți” se referă la tineri mai în vârstă, aflați în perioada adolescenței.

Avea prea multă pudră pe față, iar când zâmbea, pudra se împrăștia. Un cultivator mai tânăr era pe punctul de a râde, lăsând să iasă un sunet de pfft. Fața lui a redevenit serioasă când un altul, aparent liderul grupului, i-a aruncat o privire dezaprobatoare.

Wei Wuxian a urmat vocea și a scanat încăperea. S-a gândit că servitorii sunt ignoranți și că au exagerat situația, dar a fost surprins să vadă că erau într-adevăr discipoli ai unui „clan proeminent”.

Băieții purtau veșminte cu mâneci în derivă și centuri fluide, părând a fi ikemen și, fără îndoială, o încântare pentru ochi. Privind uniforma, era evident că făceau parte din clanul Gusu Lan. Trebuie să fi fost, de asemenea, generații mai tinere de rudenie de sânge cu familia Lan, deoarece toți purtau panglici albe pe frunte de aproximativ un deget lățime, cu modele de nori cusute pe ele.

Motto-ul clanului Gusu Lan era „dreptate”. Panglica de pe frunte presupunea „conduită bună”, iar modelul cu nori era modelul oficial al familiei Lan, pe care cultivatorii care proveneau din alte familii nu aveau dreptul să îl poarte. Wei Wuxian avea dureri de dinți ori de câte ori vedea pe cineva din clanul Lan. În viața sa trecută, întotdeauna se gândise la uniforma clanului său ca fiind „haine de doliu”, motiv pentru care nu le confunda niciodată.

Doamna Mo nu-l mai văzuse de mult timp pe acest nepot al ei și abia după mult timp și-a revenit din consternare, când și-a dat seama cine era persoana puternic machiată. Era furioasă, dar nu voia să-și piardă cumpătul și să se descurajeze, așa că și-a coborât vocea la soțul ei: „Cine l-a lăsat să vină? Duceți-l înapoi!”

Soțul ei a zâmbit prompt pentru a o liniști și s-a apropiat cu o privire irascibilă, gata să-l scoată de acolo. Cu toate acestea, Wei Wuxian a căzut brusc la pământ, cu membrele strâns agățate de podea. Nimeni nu l-a putut ridica, chiar și după ce au fost chemați mai mulți servitori în ajutor. În timp ce fața doamnei Mo se întuneca încetul cu încetul, soțul ei era și el transpirat. L-a certat: „… Tu… Nebun nenorocit! Dacă nu te întorci acum, așteaptă să vezi cum te voi pedepsi!”

Deși toată lumea din satul Mo știa că familia Mo avea un tânăr maestru care își pierduse mințile, Mo XuanYu se ascunsese deja în acea cameră întunecată de câțiva ani, speriat să iasă afară. După ce au văzut cum atât chipul, cât și acțiunile sale erau asemenea celor ale unui monstru, oamenii au șoptit între ei, așteptând cu nerăbdare un spectacol bun de urmărit. Wei Wuxian a luat cuvântul: „Aș putea să mă întorc, dacă vreți”, a arătat spre Mo ZiYuan, „dar spuneți-i să returneze mai întâi lucrurile pe care le-a furat de la mine”.

Mo ZiYuan nu se aștepta ca acest nebun bun de nimic să aibă curajul să facă probleme aici, chiar și după ce a fost disciplinat ieri. Fața lui a devenit palidă: „Asta e o prostie! Când ți-am furat eu lucrurile? Crezi că am nevoie să fur ceva de la tine?”

Wei Wuxian a spus: „Da, da. Nu ai furat, ai jefuit!”

Doamna Mo nu a spus încă nimic, dar Mo ZiYuan era furios, ridicând piciorul pentru a-l lovi. Cu toate acestea, un băiat cu robă albă care purta o sabie și-a mișcat ușor degetul, iar picioarele lui Mo ZiYuan au alunecat, căzând la pământ cu piciorul doar zgâriindu-l. Chiar și așa, Wei Wuxian s-a rostogolit pe jos, ca și cum ar fi fost într-adevăr lovit cu piciorul, și și-a deschis partea din față a robei, arătând amprenta de picior pe care Mo ZiYuan o făcuse ieri.

Ceilalți s-au gândit că, în mod evident, Mo XuanYu nu avea cum să se lovească singur. Având în vedere că Mo ZiYuan fusese întotdeauna imprudent și arogant, cine altcineva ar fi putut face asta? Indiferent de situație, familia Mo fusese prea necruțătoare cu propria rudă de sânge. Era clar că, atunci când s-a întors prima dată, nu era atât de nebun, așa că trebuie ca starea lui să se fi înrăutățit din cauza oamenilor din această familie. Cu toate acestea, totul era bine atâta timp cât a existat un spectacol bun de urmărit. Acesta era mult mai interesant decât cultivatorii!

Înainte de asta, doamna Mo l-a ignorat, deoarece nu se deranja să se certe cu o persoană bolnavă. Le-a ordonat celorlalți să îl scoată afară. Acum știa – Mo XuanYu venise cu siguranță pregătit. Capul lui era complet limpede și i-a făcut de rușine în mod deliberat. Ea a simțit atât șoc cât și ură: „Ai făcut o scenă intenționat, nu-i așa?”

Wei Wuxian a răspuns fără vlagă: „Mi-a furat bunurile și sunt aici pentru a le recupera. Se consideră și asta o scenă mare?”

Cu atâtea perechi de ochi care se holbau, doamna Mo nu putea nici să-l lovească, nici să-l dea afară. Mânia a izvorât din adâncul ei și nu a putut decât să facă un compromis cu forța între cele două părți: „Furt? Jaf? E cam lipsit de respect, dacă mă întrebați pe mine. Facem cu toții parte dintr-o singură familie, iar el a vrut doar să arunce o privire asupra lor. A-Yuan* este fratele tău mai mic, așa că ce e rău dacă ia câteva din lucrurile tale? Ca frate mai mare, nu ar trebui să ai reticențe în a împrumuta una sau două jucării, nu-i așa? Nu e ca și cum nu le va returna.”

Băieții din clanul Lan se holbau fără cuvinte unii la alții. Acești tineri băieți au crescut într-un clan de cultivare, expuși la splendoare și numai la asta. Probabil că nu văzuseră niciodată farse ca aceasta şi nici măcar nu auziseră de acest tip de logică. Wei Wuxian a râs isteric în mintea lui și a întins mâna: „Atunci, returnează-le.”

Bineînțeles, era imposibil pentru Mo ZiYuan să returneze ceva, după ce fie le aruncase, fie le dezmembrase. Chiar dacă ar fi putut să le returneze, mândria lui nu i-ar fi permis acest lucru. Fața i s-a învinețit de furie și a strigat: „… Mamă!” Privirea lui era furioasă. “Chiar îi permiți să mă trateze așa?”

Doamna Mo l-a privit cu ochi răi, făcându-i semn să nu înrăutățească situația. Cu toate acestea, Wei Wuxian a vorbit din nou: „Nu numai că nu ar fi trebuit să-mi fure bunurile, dar nici nu ar fi trebuit să le fure în miez de noapte. Toată lumea știe că îmi plac bărbații. Chiar dacă nu i-a fost rușine, eu știam să nu par suspicios”.

Doamna Mo a tresărit și a strigat: „Despre ce vorbești în fața sătenilor? Cât de nerușinat. A-Yuan este vărul tău!”

În ceea ce privește alergarea sălbatică, Wei Wuxian era cu siguranță un maestru. În trecut, dacă voia să se dezlănțuie, trebuia să țină cont de statutul său, dar acum, oricum, era un nebun, ceea ce însemna că putea să facă orice voia, în orice mod dorea. Și-a înăsprit gâtul și a argumentat sfidător: „Chiar dacă știa că sunt vărul lui, a ales să nu mă evite, deci cine a fost mai nerușinat? Nu-mi pasă de reputația ta, dar nu-mi strica inocența! Încă vreau să găsesc un bărbat bun!”

Mo ZiYuan a scos un țipăt puternic și a început să balanseze un scaun spre el. De îndată ce Wei Wuxian a văzut că furia lui a scăpat în sfârșit de sub control, s-a rostogolit și s-a urcat, ferindu-se astfel încât scaunul să se izbească doar de pământ, făcându-se bucăți în acest proces. Masa de oameni din Sala de Est jubila inițial de rușinea familiei Mo, dar, după ce a început lupta, au fugit cu toții. Wei Wuxian a luat-o la fugă spre grupul de băieți din clanul Lan, care priveau cu toții cu uimire scena, și a strigat: „Ați văzut cu toții asta? Ați văzut? Hoțul bate și el pe cineva! Cât de lipsit de inimă!”

Mo ZiYuan l-a urmărit și era cât pe ce să se năpustească asupra lui, când liderul băieților l-a oprit în grabă: „Te rog să te calmezi. Cuvintele sunt mai puternice decât armele”.

Doamna Mo a văzut că băiatul îl proteja în mod deliberat pe nebun și a schițat un zâmbet precaut: „Acesta este fiul surorii mele mai mici. Nu este prea deștept; toată lumea din satul Mo știe că este un nebun și că deseori rostește cuvinte ciudate care nu ar trebui luate în serios. Cultivatorule, te rog…”

Înainte de a-și termina propoziția, capul lui Wei Wuxian s-a ivit din spatele băiatului și l-a privit: „Cine a spus că vorbele mele nu trebuie luate în serios? Data viitoare, încearcă din nou să furi ceva de la mine. Dacă mai furi o dată, îți tai o mână!”

Mo ZiYuan a fost inițial ținut în frâu de tatăl său, dar, după ce a auzit asta, a fost aproape de a-și pierde din nou cumpătul. Wei Wuxian a sărit repede afară, iar băiatul a blocat imediat intrarea, trecând la un alt subiect pe un ton serios: „Atunci, vom împrumuta Curtea de Vest pentru noaptea aceasta. Vă rog să țineți minte lucrurile despre care am vorbit – după căderea nopții, închideți toate ferestrele, nu ieșiți afară sau, mai rău, nu mergeți spre curte.”

Doamna Mo tremura de furie: „Da, da, vă rog…”

Lui Mo ZiYuan i s-a părut incredibil: „Mamă! Nebunul m-a insultat în fața atâtor oameni și asta e tot? Mi-ai mai spus înainte; mi-ai spus că el este doar un…”

Doamna Mo a poruncit: „Fă liniște. Nu poți aștepta până ne întoarcem?”

Mo ZiYuan nu mai fusese niciodată atât de dezavantajat și nici nu mai fusese dezonorat în felul acesta, iar mustrarea mamei sale a înrăutățit situația. Era plin de ură și s-a gândit: „Acest nebun va pieri în seara asta!”

După ce Wei Wuxian a terminat de făcut scandal, a ieșit pe ușa locuinței familiei Mo și și-a arătat fața prin satul Mo. Deși a surprins nenumărați oameni, îi plăcea, de fapt, fiecare secundă, și în sfârșit și-a dat seama de plăcerea de a fi un nebun. Începea chiar să aprobe machiajul care semăna cu o fantomă spânzurată, aproape că nu mai voia să îl spele. Și-a aranjat părul și și-a privit încheieturile. Tăieturile nu păreau să se vindece deloc, ceea ce însemna că o răzbunare ușoară ca aceasta nu ar fi fost aprobată de tehnica interzisă.

Chiar va trebui să elimine familia Mo?

Sincer, nu ar fi o sarcină prea dificilă.

Wei Wuxian s-a dus înapoi în curtea de vest a familiei Mo. Discipolii clanului Lan stăteau în picioare în vârful acoperișurilor și al zidurilor, discutând cu o privire solemnă.

Deși clanul Gusu Lan a contribuit foarte mult în timpul asediului asupra lui, la acea vreme, acești juniori fie nu fuseseră încă născuți pe atunci, fie erau încă copii mici. Nu trebuia să-și îndrepte ura spre ei, așa că Wei Wuxian a decis să zăbovească și să observe ce aveau de gând să facă. După un timp, a simțit că ceva nu era în regulă.

De ce îi păreau atât de familiare steagurile negre fluturând pe vârful acoperișurilor și al zidurilor?

Acest tip de steaguri a fost denumit „Steagul de atracţie al fantomelor”. Dacă era așezat pe o persoană în viață, atrăgea toate spiritele, fantomele nedreptățite, cadavrele în mișcare sau ființele malefice dintr-o anumită zonă, astfel încât acestea să atace doar acea persoană. Pentru că persoana purtătoare a steagului ar fi transformată într-o țintă vie, acesta era numit și „Steagul Țintă”. Acesta putea fi așezat și pe o casă, dar casa trebuia să aibă oameni vii înăuntru. Atunci, raza de atac s-ar extinde pentru a include pe toți cei din casă. Din cauza modului în care ar exista întotdeauna o energie sinistră care ar înconjura zona în care a fost amplasat steagul, ca și cum ar fi existat un vânt negru învolburat, acestea erau, de asemenea, numite „Steaguri cu vânt negru”. Aranjarea formațiunii de steaguri în curtea de vest și faptul că nu permiteau nimănui să se apropie de ele trebuie să fi însemnat că voiau să conducă aici Cadavrele Umblătoare și să le captureze dintr-o singură lovitură.

Cât despre motivul pentru care păreau cunoscute… Cum să nu fi părut cunoscute? Creatorul steagurilor de atracție fantomă era nimeni altul decât Patriarhul YiLing!

Se părea că, deși lumea cultivării îl ura la suprafață, tot foloseau invențiile pe care le făcuse el.

Un discipol care stătea pe acoperiș l-a văzut zăbovind și i-a spus: „Te rog, du-te înapoi. Nu ar trebui să vină aici o persoană ca tine”.

Deși era alungat, era din bunătate, iar tonul era diferit de cel al servitorilor din familia Mo. Wei Wuxian l-a prins cu garda jos și a sărit repede în sus, apucând unul dintre steaguri.

Discipolul a tresărit și a sărit să-l urmărească: „Nu te mișca. Asta nu este ceva ce ar trebui să iei”.

Wei Wuxian a țipat în timp ce fugea, arătând ca un adevărat nebun cu părul răvășit și membrele zbătându-se: „Nu-l dau înapoi, nu-l dau înapoi! Vreau acest lucru! Vreau asta!”

Discipolul l-a ajuns din urmă în câțiva pași și l-a apucat de braț: „Dacă nu o să mi-l dai înapoi, am să te lovesc!”

Wei Wuxian s-a agățat de steag, nedorind să renunțe la el. Liderul băieților pregătea formațiunea de steaguri și a sărit ușor de pe acoperiș când a auzit scandalul: „JingYi, termină. Nu face scandal și doar ia steagul”.

Lan JingYi a vorbit: „Sizhui, nu l-am lovit de fapt! Uită-te la e cum se joacă cu formațiunea steagurilor!”

În timpul luptei, Wei Wuxian verificase deja steagul de atracție fantome din mâinile sale. Motivele erau desenate corect, iar incantațiile erau complete. Nu existau erori, așa că nimic nu ar fi mers prost în timpul folosirii lor. Cu toate acestea, persoana care a desenat pe steag era lipsită de experiență, așa că acesta nu ar fi atras decât ființe malefice și cadavre în mișcare de pe o rază de cinci li*. Totuși, asta ar trebui să fie suficient. Nu ar trebui să existe nicio creatură răuvoitoare într-un loc atât de mic precum Satul Mo.

Lan Sizhui i-a zâmbit: „Tânăr maestru Mo, cerul se întunecă și vom începe în curând să capturăm cadavrele ambulante. Va fi periculos pe timp de noapte, așa că ar fi mai bine să te întorci în camera ta.”

Wei Wuxian l-a privit cu atenție. Era curat și rafinat, cu un aspect demn și zâmbea slab. Wei Wuxian l-a aprobat în tăcere. Formațiunea steagurilor era așezată într-un mod organizat, iar manierele sale erau, de asemenea, respectuoase, ceea ce îl făcea un discipol cu un potențial uimitor. El nu înţelegea cum de, la un clan conservator precum clanul Lan, cine naiba mai creștea un asemenea junior.

Lan Sizhui a vorbit din nou: „Acest steag…”

Înainte de a termina, Wei Wuxian a aruncat steagul de atracție a fantomelor pe pământ și a spus: „Este doar un steag, așa că ce mare lucru? Eu pot să desenez mult mai bine!”

A plecat în sprint în momentul în care a aruncat steagul. Băieții care se aflau pe acoperiș pentru a urmări agitația aproape că au căzut de râs, după ce i-au auzit cuvintele ridicole. Lan JingYi a chicotit și el de furie și a luat steagul de atracție a fantomelor: „Ce maniac!”.

Wei Wuxian a continuat să se plimbe prin jur, fără să facă nimic, iar în cele din urmă s-a dus înapoi în curtea mică ce aparținea lui Mo XuanYu.

A ignorat cuiul spart și mizeria de pe jos, a ales un loc relativ curat și s-a așezat din nou în poziția lotus.

Cu toate acestea, înainte de a se lumina de ziuă, a fost scos din meditație de niște zgomote din exterior.

O serie de pași haotici s-au apropiat rapid, împreună cu strigăte și țipete. Wei Wuxian a auzit câteva fraze care se repetau:

„… Intră și trage-l afară!”

„Anunțați ofițerii!”

„Ce vrei să spui prin „anunță ofițerii”? Bateți-l până la moarte!”

A deschis ochii și a văzut că intraseră deja câțiva servitori.

Toată curtea a fost incendiată. Cineva a strigat: „Târâți-l pe criminalul nebun în Sala Mare și faceți-l să plătească cu viața pentru asta!” …

*Poziția Lotus: o poziție cu picioarele încrucișate în scop de meditație.

*Corp umblător: un cadavru care a devenit viu, de obicei din cauza intervenției umane.

*Prefixul „A” poate fi folosit și pentru a se referi la o persoană apropiată. A-Yuan se referă la Mo ZiYuan.