Titlul Original:
Genul Cărții: Acţiune, Adventură, Comedie, Mister
Limba Nativă: Chineză, Capitole: 126
Rating Conținut: 15+ - Adolescenți de 15 ani+
Autor: Mo Xiang Tong Xiu
Publicată în: 2021
În calitate de mare maestru al cultivării demonice, Wei Wuxian a cutreierat lumea, urât de milioane de oameni pentru că a comis acte de necromanție. Răsturnat de clanurile puternice pe care încercase să le subjuge, Wei Wuxian ar fi fost ucis de shidi-ul său pentru a salva lumea cultivării.
Readus la viață în trupul lui Mo Xuanyu, nebunul local cu mâneci tăiate, pentru a se răzbuna pe rudele sale abuzive, Wei Wuxian se regăsește rapid în spirala vechii sale vieți atunci când este luat de Lan Wangji, o persoană cu inimă rece, severă și, în cele din urmă, destul de plictisitoare – care s-ar putea să nutrească sentimente mai calde decât dispreț.
Dar, în ciuda noului său început, Wei Wuxian începe să dezlege un mister care durează de un deceniu și jumătate și care este gata să destrame însăși structura lumii cultivării așa cum o cunosc ei.
O călătorie misterioasă, plină de acțiune și thriller.
„Vești grozave! Wei WuXian a murit!”
A trecut mai puțin de o zi de la asediul din Dealul Luan Zang, iar vestea se răspândește în lumea cultivării ca și cum i-ar fi răsărit aripi, depășind chiar și viteza războiului.
De ceva vreme, de la cele mai proeminente clanuri până la cultivatorii necinstiți, toată lumea discută despre asediul care a fost condus de cele Patru Mari Clanuri și urmat de sute de clanuri mai mici.
„Patriarhul YiLing a murit? Cine l-ar fi putut ucide?”
„Cine altcineva decât propriul său shidi, Jiang Cheng, punându-i capăt vietii propriei rude pentru un bine mai mare. Jiang Cheng a condus cele patru clanuri Yunmeng Jiang, Lanling Jin, Gusu Lan și Qinghe Nie pentru a-i distruge „bârlogul” – Dealul Luan Zang.”
„Trebuie să spun, bună eliberare!”
„Într-adevăr, bună eliberare! În sfârșit am eliminat acest ticălos.”
„Dacă nu ar fi fost adoptat și învățat de clanul Yunmeng Jiang, ar fi fost un vagabond care trăia pe străzi, ca să nu mai vorbim de provocarea unor haosuri la fel de îndrăznețe ca cele din zilele acestea. Șefa clanului Jiang l-a crescut ca pe propriul copil, dar el i-a părăsit și a devenit dușmanul lumii cultivării, aducând rușine clanului Jiang, ducând chiar la neoexterminarea sa. El este exemplul perfect de a mușca mâna care îl hrănește!”
„Jiang Cheng i-a permis acestui individ să trăiască prea mult timp. Dacă aș fi fost în locul lui, în momentul dezertării, nu l-aș fi înjunghiat pur și simplu. De fapt, i-aș fi examinat din nou cu atenție pe discipolii clanului, pentru ca el să nu facă acele lucruri nebunești pe care le-a făcut mai târziu. Cui îi pasă de așa-zisele „considerații” pe care i le-a dat prietenului său din copilărie?”
„Sunt simple zvonuri. Deși Jiang Cheng a fost una dintre forțele principale, nu i-a dat lui Wei Wuxian lovitura finală. Pentru că el cultivă Calea Demonilor, puterile lui Wei Wuxian s-au întors împotriva lui și a fost făcut bucăți.”
„Hahahaha… Asta e karma! Soldații fantomă pe care i-a creat sunt ca niște câini dezlănțuiți, mușcând pe oricine întâlnesc. Așa îi stă bine să fie mestecat până la moarte!”
„Dar, dacă Jiang Cheng nu ar fi făcut un plan care să vizeze punctele slabe ale lui Wei Wuxian, asediul ar fi putut să nu reușească. Ar trebui să vă reamintesc, oameni buni, de obiectul pe care îl posedă Wei Wuxian? Ați uitat de ziua în care trei mii de cultivatori pricepuți au fost complet anihilați?”
„Am auzit că au fost mai mult de trei mii, posibil cinci mii.”
„Mai mult ca sigur și-a pierdut mințile.”
„Este un lucru bun că a distrus acea armă malefică înainte de a muri. Altfel, dacă ar fi fost lăsată în această lume pentru a face rău omenirii, păcatele lui ar fi fost mai grave.”
„Oh, bine… Știți, pe atunci, Wei WuXian era unul dintre cei mai promițători cultivatori, provenind dintr-un clan foarte distins și găsind succesul la o vârstă fragedă. Cum naiba a ajuns unde este acum?”
„Acest lucru dovedește că se poate cultiva doar urmând calea corectă. Folosirea acestor practici necinstite ar părea benefică doar la prima vedere. Priviți. Ce s-a întâmplat în cele din urmă? Nici măcar un cadavru întreg nu a mai rămas din el.”
„Nu totul a fost din cauza căii sale de cultivare. Personalitatea lui Wei Wuxian era destul de imorală. Faptele cuiva vor fi plătite, într-un fel sau altul; ceea ce se întâmplă se întoarce întotdeauna.”
…
După moartea lui Wei Wuxian, perioada este trasată pe subiect. Discuțiile oamenilor sunt în mare parte aceleași, câteva opinii neconvenționale fiind doborâte imediat.
Cu toate acestea, elefantul din cameră a rămas în mintea tuturor.
Nimeni nu putea invoca sufletul lui Wei Wuxian, ceea ce însemna că sufletul său dispăruse.
S-ar putea să fi fost sfâșiat de milioanele de fantome care l-au devorat.
Sau ar fi putut scăpa.
Dacă a fost primul, atunci totul este în regulă. Dar, din nou, nimeni nu se îndoiește de faptul că Patriarhul YiLing deține puterea de a muta munții și de a goli mările. Dacă ar fi fost ultimul, sufletul său s-ar fi întors în cele din urmă pentru a reînvia în corpul său. Când va veni acea zi, lumea cultivării, sau chiar întreaga lume a muritorilor, se va confrunta cu cea mai nebună damnare și răzbunare, scufundându-se în nimic altceva decât haos și disperare.
Diferitele clanuri au așezat o sută douăzeci de bestii de piatră în vârful dealului Luan Zang și au inițiat frecvente ritualuri de invocare a sufletului, urmate de o vigilență sporită și de căutări de evenimente ciudate din întreaga lume.
În primul an, nu s-a întâmplat nimic.
În al doilea an, nu s-a întâmplat nimic.
În al treilea an, nu s-a întâmplat nimic.
…
Nici în al treisprezecelea an nu s-a întâmplat nimic.
Din ce în ce mai mulți oameni au început să creadă că, poate, Patriarhul YiLing chiar a pierit.
Chiar dacă era capabil să răstoarne lumea cu susul în jos, în cele din urmă a fost rândul lui să fie răsturnat.
Nimeni nu avea să rămână în vârf pentru toată eternitatea – legendele sunt doar legende.
Wei Wuxian a primit o lovitură de picior chiar când a deschis ochii.
O voce a tunat lângă urechea lui: „Nu mai face pe mortul!”
Lovitura de picior l-a aruncat pe spate, cu capul înainte, la pământ. Luptându-se cu nevoia de a vomita, un gând i s-a format în minte – ai destul curaj să mă lovești pe mine, Patriarhul.
Era pentru prima dată când auzea o voce umană după destul de mulți ani, darămite un țipăt atât de puternic și de fioros. Capul i se învârtea și urechile îi bâzâiau de ecourile vocii: „Pe al cui teren crezi că trăiești? Al cui este orezul pe care îl mănânci? Ai cui sunt banii pe care îi cheltuiești? Ce e rău în a lua câteva din bunurile tale? Tot ce ai ar trebui să fie al meu, oricum!”
În afară de această voce adolescentină, asemănătoare cu cea a unei rațe, se auzeau și pocnetele de la jefuirea cuferelor și spargerea obiectelor. Ochii i s-au limpezit treptat.
Un tavan slab luminat îi apăru în văzduh, urmat de o persoană cu sprâncenele oblice și cu o privire bolnăvicioasă, îmbibându-l cu scuipat: „Cum îndrăznești să le spui tatei și mamei? Chiar credeai că cineva din această casă te va asculta? Chiar ai crezut că mi-e frică de tine!”.
Câțiva servitori au apărut: „Tinere stăpân, totul este distrus!”
Tânărul maestru a întrebat: „Cum ați terminat atât de repede?”
Un servitor i-a răspuns: „Oricum, nu e mare lucru în baraca asta”.
Tânărul maestru părea destul de mulțumit, lovindu-l cu putere pe Wei Wuxian în nas: „Ai îndrăznit să mă denunți și uite-te acum, făcând pe mortul pe jos! Pentru cine? De parcă cineva chiar vrea aceste mormane de vechituri! Acum că am distrus totul, să vedem cum mă vei pârî în viitor! Ești mândru de tine doar pentru că ai studiat cultivarea timp de câțiva ani? Ei bine, cum te simți atunci când ai fost trimis înapoi acasă ca un câine vagabond?”
Wei Wuxian s-a gândit cu oboseală.
Nu mă prefac deloc că sunt mort, pentru că sunt mort de câțiva ani.
Cine este acesta?
Unde mă aflu?
Când am făcut eu ceva atât de imoral încât să fur corpul altcuiva?
Tânărul stăpân și-a descărcat destul furia lovindu-l și distrugând casa, și a ieșit cu cei doi bărbați-servitori ai săi, trântind ușa cu un „bang”. A strigat ordinele: „Priviți cu atenție. Nu-l lăsați să iasă afară în nici un moment din această lună, altfel se va face din nou de râs!”
Când grupul a plecat, în cameră s-a așternut liniștea. Wei Wuxian s-a gândit să se ridice.
Cu toate acestea, membrele sale nu au reușit să se mențină, așa că s-a întins din nou. S-a întors pe o parte și a privit amețit mediul ciudat și grămezile de mizerie de pe jos.
O oglindă de bronz era pe o parte, probabil aruncată pe jos. Wei Wuxian a apucat-o și s-a uitat în oglindă, doar pentru a vedea o față îngrozitor de palidă, cu două grămezi asimetrice de roșu de fiecare parte a obrazului. Adăugați la trăsături o limbă roșie ca sângele, și ar fi arătat ca o fantomă spânzurată. A aruncat oglinda într-o parte și s-a șters pe față, găsindu-și mâna acoperită cu pudră albă.
Din fericire, trupul nu fusese născut așa – era doar una dintre preferințele proprietarului. Era, fără îndoială, un bărbat, dar era acoperit de machiaj (ca să nu mai vorbim de machiaj prost aplicat). Uf, ce insuportabil!
Cuprins de șoc, i-a revenit puțină energie și, în cele din urmă, s-a ridicat în șezut, observând matricea circulară* de sub el.
Matricea era de culoare stacojie și avea o formă strâmbă, părând a fi desenată de mână, folosind ca material sângele, încă umed și emanând un miros puternic. Matricea era plină de mâzgălituri deformate de incantații, care erau oarecum pătate de corpul său, dar care, cu toate acestea, păreau macabre.
La urma urmei, Wei Wuxian era cunoscut ca Liderul Suprem și Marele Maestru al Cultivării Demonice, așa că era mai mult ca sigur obișnuit cu matrițe cu aspect infect precum aceasta.
S-a dovedit că, de fapt, el nu a luat corpul altuia, ci i s-a oferit unul.
A fost o tehnică veche, interzisă. În comparație cu o matrice, semăna mai mult cu un blestem. Cel care o folosea se rănea pe el însuși, făcându-și incizii pe corp, apoi desena matricea și scria incantațiile folosind propriul sânge, terminând prin a se așeza în centrul matricei. Apoi poate să invoce un ghoul extrem de ticălos și să îi ceară acestuia să îi îndeplinească dorința. Prețul pe care trebuie să îl plătească este acela de a-și oferi trupul spiritului malefic, iar propriul suflet să se întoarcă pe Pământ.
Aceasta era tehnica interzisă opusă furtului corpului altuia – oferirea propriului corp.
Din cauza sacrificiilor grave, doar câțiva oameni au fost suficient de curajoși pentru a o pune în aplicare. La urma urmei, nu prea existau dorințe suficient de puternice pentru ca o persoană în viață să sacrifice de bunăvoie tot ceea ce deține. De-a lungul a mii de ani, doar trei sau patru astfel de exemple s-au dovedit a fi adevărate și au fost înregistrate de istorie. Fără excepție, dorințele celor trei sau patru persoane au fost aceleași – să se răzbune.

Wei Wuxian a refuzat să accepte acest lucru.
De ce ar fi fost pus în categoria de „ghouls extrem de ticăloși”?
Deși reputația lui nu era grozavă și murise într-un mod îngrozitor, el nu bântuie pe cei vii și nici nu caută răzbunare. Putea să jure că nu se poate găsi o altă fantomă rătăcitoare la fel de inofensivă ca el.
Partea dificilă a fost că, de îndată ce spiritul malefic a pus stăpânire pe trupul celui care a folosit magia, contractul este sigilat în mod implicit. Spiritul malefic trebuie să-și îndeplinească dorința, altfel blestemul va provoca o reacție negativă. Spiritul aflat în posesia corpului va fi complet anihilat, fără a se mai naște vreodată!
Wei Wuxian și-a ridicat mâinile pentru a constata că, fără să fie surprinzător, ambele încheieturi îi erau traversate de multiple tăieturi. A început să își scoată centura. Sub hainele negre, zonele pieptului și stomacului îi erau, de asemenea, acoperite cu ceea ce păreau a fi lacerații provocate de o unealtă ascuțită. Deși sângerarea se oprise, Wei Wuxian știa că acestea nu erau răni normale. Dacă nu îndeplinea dorința proprietarului corpului, rănile nu s-ar fi putut vindeca. Se vor înrăutăți pe măsură ce timpul va trece, iar dacă termenul limită va fi depășit, atât sufletul său, cât și acest corp vor fi sfâșiate.
Wei Wuxian a confirmat situația sa de mai multe ori, repetând în inima sa de și mai multe ori „cum de mi se poate întâmpla mie așa ceva?”, și a putut în cele din urmă să se ridice în picioare, sprijinindu-se de perete.
Deși casa era mare ca dimensiuni, era goală și neîngrijită, cu cearceafuri și pături care păreau că nu fuseseră schimbate de mult timp. În colț era un coș de bambus. Trebuia să fie pentru depozitarea gunoiului, dar, după ce fusese lovit mai devreme cu piciorul, toate deșeurile se prăbușiseră pe jos. Wei Wuxian a scrutat camera și a luat o bucată de hârtie mototolită. A desfăcut-o și a fost surprins să o vadă înțesată de cuvinte. S-a grăbit să adune toate hârtiile.
Cuvintele de pe hârtie trebuie să fi fost scrise de proprietarul acestui corp pentru a se descărca atunci când se simțea stresat. Unele propoziții erau incoerente și dezordonate; anxietatea țâșnea de pe pagină prin scrisul deformat. Wei Wuxian a parcurs fiecare bucată de hârtie și a început să observe că ceva nu era în regulă.
A făcut câteva presupuneri și a înțeles aproximativ situația.
Se pare că proprietarul acestui corp se numea Mo XuanYu. Locația sa era satul Mo.
Bunicul lui Mo XuanYu provenea dintr-o familie bogată din zonă. Familia sa nu era numeroasă și, deși se străduia, avea doar două fiice. Numele lor nu au fost menționate, dar cea mai mare era fiica soției sale principale, care căuta un soț pentru a se căsători în familie, în timp ce cea mai tânără era fiica unei servitoare. Familia Mo a vrut inițial să o dea în grabă cuiva, dar o aștepta o aventură. Când avea șaisprezece ani, conducătorul unei cunoscute familii de cultivatori era în trecere prin zonă și s-a îndrăgostit de ea la prima vedere.
Toată lumea îi admiră pe cultivatori. În ochii oamenilor de rând, familiile de cultivatori sunt ca niște oameni favorizați de Dumnezeu, misterioși, dar nobili. La început, oamenii din satul Mo priveau subiectul cu dispreț, dar pentru că liderul sectei* îi ajuta adesea, familia Mo a primit o mulțime de avantaje. Și astfel, direcția discuțiilor s-a schimbat, iar familia Mo s-a mândrit cu această chestiune, în timp ce toți ceilalți au invidiat și ei această oportunitate. Cea de-a doua doamnă a familiei Mo a dat naștere unui fiu pentru lider – Mo XuanYu.
Dar, nu pentru mult timp, deoarece liderul sectei se implicase cu ea doar pentru a experimenta ceva nou, s-a plictisit de ea în câțiva ani. După ce Mo XuanYu a împlinit patru ani, tatăl său nu s-a mai întors niciodată.
Treptat, opiniile oamenilor din satul Mo s-au schimbat din nou. Disprețul și batjocura inițiale au revenit, alături de o milă disprețuitoare.
Cea de-a doua doamnă a familiei Mo nu a vrut să accepte acest lucru; ea credea cu tărie că liderul sectei nu ar fi rămas surd în fața propriului său fiu. Într-adevăr, când Mo XuanYu a împlinit paisprezece ani, liderul sectei l-a luat înapoi.
Cea de-a doua doamnă și-a băgat din nou nasul în față și le-a spus tuturor că fiul ei va deveni cu siguranță un Nemuritor* cât de repede va putea și va aduce glorie strămoșilor săi.
Cu toate acestea, înainte ca Mo XuanYu să atingă succesul în cultivare și să moștenească poziția tatălui său, a fost alungat din nou.
Mai mult decât atât, a fost alungat în mod rușinos.
Mo XuanYu era homosexual și avea suficient tupeu pentru a-i hărțui pe ceilalți discipoli. Scandalul a fost dezvăluit public și, cum avea puține realizări în materie de cultivare, nu mai existau motive pentru ca el să rămână în clan.
Ca și cum ai adăuga îngheț la zăpadă, în afară de evenimentul în sine, când Mo XuanYu a revenit, s-a comportat adesea într-un mod nebunesc, aproape ca și cum viața lui era înfricoșătoare.
Povestea era aproape prea complexă pentru a fi descrisă în cuvinte. Sprâncenele lui Wei Wuxian au tresărit.
Nu doar un nebun, ci un nebun homosexual.
Așa se explica de ce avea pe față suficient fard și pudră încât să arate ca o fantomă spânzurată și, de asemenea, de ce nimeni nu a fost surprins de matricea mare și însângerată de pe jos. Chiar dacă Mo XuanYu ar fi vopsit întreaga încăpere în roșu cu sânge, de la gresia de pe jos, la pereți și până la tavan, ceilalți nu ar fi fost prea surprinși. La urma urmei, toată lumea știa că îi lipsea o doagă la cap!
După ce s-a întors acasă abătut, a fost bombardat de batjocură. Situația părea irecuperabilă, iar cea de-a doua doamnă a familiei Mo nu a putut rezista acestei lovituri, murind în scurt timp sufocată din cauza traumei.
În această perioadă, bunicul lui Mo XuanYu murise deja. Prima doamnă a familiei Mo era responsabilă de familie, dar, încă de la o vârstă fragedă, nu o putea suporta pe sora ei mai mică, inclusiv pe fiul surorii sale. Avea un singur copil, Mo ZiYuan, care s-a întâmplat să fie persoana care a răscolit locul mai devreme. Când Mo XuanYu a fost luat de tatăl său, prima doamnă a fost geloasă și a vrut să aibă chiar și cea mai mică relație cu o Sectă de cultivare. Ea a sperat că trimisul care a venit îl va duce și pe Mo ZiYuan să cultive.
Bineînțeles, a fost refuzată sau, mai degrabă, ignorată.
Cu siguranță nu era un caz de vânzare de varză. Pur și simplu nu se putea negocia, cu atât mai puțin să cumpere una și să primească alta pe gratis.
În mod ciudat de încrezătoare, toată această familie ținea morțiș să creadă că Mo ZiYuan avea potențial și talent. Credeau că dacă, pe atunci, ar fi fost trimis în locul lui, ar fi câștigat recunoașterea Sectei, spre deosebire de vărul său dezamăgitor. Deși, atunci când Mo XuanYu a plecat, Mo ZiYuan era încă tânăr, i s-au insuflat în mod repetat prostii ca acestea și a crezut în ele din toată inima. La fiecare două sau trei zile, îl căuta pe Mo XuanYu și îl umilea, blestemându-l pentru că i-a răpit drumul spre cultivare. În același timp, i s-a dovedit un mare interes pentru talismane, elixiruri și unelte magice, considerându-le pe toate ca fiind posesiunile sale și făcând ce voia cu ele.
Deși Mo XuanYu trecea adesea de la o stare de nebunie la alta, el înțelegea că a fost înjosit de ceilalți. El a tolerat acest lucru, dar Mo ZiYuan și-a intensificat și mai mult comportamentul, aproape golindu-și întreaga cameră. Răbdarea i s-a epuizat în cele din urmă și s-a plâns mătușii și unchiului său, provocând agitația lui Mo ZiYuan din această dimineață.
Cuvintele de pe hârtie erau mici și compacte, ceea ce i-a rănit ochii lui Wei Wuxian. S-a gândit în sinea lui: „Cât de nenorocită este viața acestei persoane?”
Nu e de mirare că Mo XuanYu ar prefera să folosească tehnica interzisă pentru a-și sacrifica trupul și să le ceară sufletelor ticăloase să se răzbune.
Durerea de la ochi i s-a transferat la cap. Se presupune că, pentru a folosi tehnica interzisă, cel care o folosește trebuie să își cânte dorința în tăcere. În calitate de spirit malefic invocat, Wei Wuxian ar fi trebuit să fie capabil să audă cerințele sale specifice.
Cu toate acestea, era probabil ca Mo XuanYu să fi copiat fragmente fragmentate ale tehnicii de undeva și să fi sărit peste acest pas. Deși Wei Wuxian a ghicit că voia să se răzbune pe familia Mo, dar cum ar trebui să o facă? În ce măsură? Să recupereze obiectele care i-au fost luate? Sau să îl bată pe toți cei din familia Mo?
Sau… Să nimicească întreaga familie?
Cel mai posibil, a fost probabil pentru a distruge întreaga familie. La urma urmei, oricine a atins lumea cultivării ar ști ce expresii erau folosite cel mai des pentru a-l descrie – nerecunoscător, excentric, nerecunoscându-și propria familie, intolerabil de către Ceruri și alți termeni spectaculoși. Exista oare altcineva mai „ticălos” decât el? Dacă Mo XuanYu îndrăznise să-l invoce în mod special, cel mai probabil dorința nu era una ușor de îndeplinit.
Wei Wuxian nu s-a putut abține să nu spună: ”Ai greșit persoana…”
Wei Wuxian a vrut să se spele pe față pentru a scăpa de privirea pe fața proprietarului trupului său după moarte, dar nu era apă în cameră, nici măcar pentru băut sau spălat.
Singurul recipient în formă de bazin era probabil, bănuia el, pentru toaletă și nu pentru curățenie.
A împins ușa, dar aceasta era fixată cu un zăvor, probabil pentru a-l împiedica să rătăcească pe afară.
Nici unul dintre aceste lucruri nu l-a făcut să simtă deloc bucuria reîncarnării!
S-a gândit că ar putea la fel de bine să se așeze în poziția Lotus* și să se obișnuiască cu noua lui casă. Timpul a zburat, iar ziua trecuse. Când a deschis ochii, lumina soarelui se infiltra înăuntru prin golurile de la ușă și ferestre. Deși putea să se ridice în picioare și să se plimbe, încă se simțea amețit.
Wei Wuxian era nedumerit: „Cantitatea de puteri spirituale a lui Mo XuanYu este suficient de nesemnificativă pentru a fi ignorată, așa că nu ar trebui să existe un motiv pentru care să nu pot controla acest corp în mod corespunzător. De ce nu funcționează?
Apoi, un zgomot a venit din stomac și și-a dat seama că acest lucru nu avea nicio legătură cu puterile sale spirituale. De fapt, era din cauză că acest corp nu practicase inedia și simțea foamea. Dacă nu se duce să caute ceva de mâncare, ar putea deveni primul ghoul ticălos care a murit de foame la sosire.
Wei Wuxian a ridicat piciorul și era pe punctul de a deschide ușa cu piciorul, când, deodată, a auzit sunetul unor pași care se apropiau. Cineva a atins cu picioarele pe ușă și a mârâit: „E ora mesei!”.
Cu toate acestea, nu a existat niciun indiciu că ușa ar fi fost deschisă. Wei Wuxian și-a coborât capul și a văzut că în partea de jos a acesteia se deschidea o ușă în miniatură, cu un mic bol așezat în fața ei.
Servitorul de afară a strigat din nou: „Chop-chop! Ce mai aștepți? Scoate castronul afară după ce termini!”
Ușa era puțin mai mică decât cele prin care se târăsc câinii – nu permitea trecerea oamenilor, dar bolurile puteau fi introduse cu ușurință înăuntru. Erau două farfurii și o porție de orez, care arăta destul de neplăcut.
Wei Wuxian se juca cu perechea de bețișoare care erau înfipte în orez, simțindu-se destul de amărât.
Patriarhul YiLing tocmai se întorsese în lumea muritorilor, dar primul lucru pe care l-a întâlnit a fost o lovitură și o mustrare, ca să nu mai vorbim de resturile care i-au servit drept masă de bun venit. Unde erau sângele și carnea? Măcelul nemilos? Distrugerea absolută? Cine l-ar fi crezut? Era ca tigrul în câmpie, ca dragonul în ape puțin adânci, ca pasărea Phoenix fără pene, pierzându-și avantajul și fiind batjocorit de cei mai slabi decât el.
Apoi, servitorul de afară a vorbit din nou, dar de data aceasta râzând: „A-Ding*! Vino aici!”
*Prefixul „A” (pronunțat „ah”) se găsește adesea în fața numelor de servitori.
Vocea dulce a unei fete a răspuns de la distanță: „A-Tong, iarăși îi livrezi mâncarea celui de acolo?”.
A-Tong a șuierat: „De ce altceva aș fi venit în această curte sinistră?”.
Vocea lui A-Ding părea mai apropiată, ca și cum ar fi fost în fața ușii: „Tu livrezi doar o masă pe zi și nimănui nu-i pasă dacă ești leneș. Aceasta este o sarcină atât de ușoară, dar tu crezi că este de rău augur. Uită-te la mine. Sunt ocupată până la punctul în care nici măcar nu pot ieși afară să mă joc.”
A-Tong s-a plâns: „Să-i livrez masa nu este singura muncă pe care o fac! Cum îndrăznești să ieși afară în aceste zile? Cu atâtea cadavre* ambulante afară, toată lumea se închide în casele lor.”
Wu Wuxian s-a ghemuit lângă ușă și a ascultat în timp ce mânca.
Se pare că, de ceva vreme încoace, satul Mo nu mai era pașnic. Cadavrele umblătoare, așa cum le spune și numele, erau oameni morți care se puteau mișca, un tip de cadavru alterat de nivel scăzut*. Cu excepția cazului în care persoana decedată deținea resentimente puternice, aceștia erau de obicei cu ochii încețoșați și apatici. Nu erau exagerat de periculoși, dar era suficient pentru a alarma o persoană obișnuită, mai ales datorită duhorii lor provocatoare de vomă.
Cu toate acestea, pentru Wei Wuxian, ei erau cele mai ascultătoare marionete. Când i-a auzit pomeniți, a simțit chiar un sentiment de familiaritate.
A-Tong părea să facă o grimasă: „Dacă vrei să ieși afară, va trebui să mă iei cu tine, ca să te pot proteja…”
A-Ding a răspuns: „Tu? Să mă protejezi? Nu te mai lăuda. Ești sigură că poți învinge acele lucruri?”
A-Tong a spus cu amărăciune: „Dacă eu nu-i pot învinge, nici ceilalți nu pot”.
A-Ding a râs: „De unde știi că alți oameni nu-i pot învinge? Lasă-mă să-ți spun – astăzi, niște cultivatori au venit în satul Mo. Am auzit că sunt dintr-un clan foarte important! Doamna vorbește cu ei în sala principală și toată lumea din oraș se uită la ei. Nu auzi zgomotul? Nu am timp să mă joc cu tine; s-ar putea să-mi dea mai multă treabă după aceea.”
Wei Wuxian a ascultat cu atenție. Cu siguranță, sunetele slabe de agitație ale oamenilor veneau dinspre est. A meditat o clipă, s-a ridicat în picioare și a lovit ușa cu piciorul. Aceasta s-a deschis cu un pocnet.
În acel moment, cei doi servitori, A-Ding și A-Tong, flirtau unul cu celălalt și au țipat când ușa s-a deschis brusc. Wei Wuxian și-a aruncat castronul și a ieșit afară, tresărind din cauza strălucirii soarelui. Și-a dus mâna la frunte și a închis ochii pentru o clipă. Chiar acum, A-Tong țipase mai tare decât A-Ding, dar când s-a uitat mai atent și și-a dat seama că era Mo XuanYu, persoana pe care toată lumea o putea umili, i-a revenit curajul. Și-a dat seama că, probabil, pierduse fața în fața lui A-Ding și a vrut să se revanșeze, așa că a sărit și a fluturat mâinile ca și cum ar fi reproșat unui câine: „Shoo! Shoo! Pleacă de aici! De ce ai ieșit afară?”
A-Tong l-a tratat chiar mai rău decât a tratat un cerșetor sau o muscă. De cele mai multe ori, toți servitorii familiei Mo îl tratau astfel pe Mo XuanYu pentru că el nu se împotrivea niciodată. Wei Wuxian i-a dat lui A-Tong o lovitură ușoară, răsturnându-l, și a râs: „Ce îndrăzneț din partea unui simplu copil de comis-voiajor să îi umilească pe ceilalți în felul acesta.”
După aceea, s-a îndreptat spre agitația din est. Destul de mulți oameni se înghesuiau în interiorul și în jurul Sălii de Est. Chiar în momentul în care Wei Wuxian a intrat în curte, o femeie a vorbit cu o voce cu câteva tonuri mai sus decât a celorlalți: „Un membru din generațiile tinere ale familiei noastre obișnuia să fie și el cultivator…”
Trebuia să fie doamna Mo, încercând să stabilească din nou legături cu familia de cultivatori. Wei Wuxian nu a așteptat ca ea să termine de vorbit și s-a repezit prin mulțime, a intrat în sală și a zâmbit: „Vin, vin. Chiar aici!”
O doamnă de vârstă mijlocie stătea în sală, cu o sănătate bine întreținută și purtând haine extravagante. Era doamna Mo. Soțul ei stătea lângă ea, iar în partea opusă se aflau câțiva băieți* îmbrăcați în alb. Din cauza modului în care un ciudat neîngrijit tocmai apăruse în mijlocul oamenilor, toate discuțiile s-au oprit, dar Wei Wuxian a vorbit fără rușine, ca și cum nu ar fi observat deloc atmosfera nemișcată: „Cine m-a strigat mai devreme? Eu sunt singurul care obișnuia să fie un cultivator!”
*În acest caz, cuvântul „băieți” se referă la tineri mai în vârstă, aflați în perioada adolescenței.
Avea prea multă pudră pe față, iar când zâmbea, pudra se împrăștia. Un cultivator mai tânăr era pe punctul de a râde, lăsând să iasă un sunet de pfft. Fața lui a redevenit serioasă când un altul, aparent liderul grupului, i-a aruncat o privire dezaprobatoare.
Wei Wuxian a urmat vocea și a scanat încăperea. S-a gândit că servitorii sunt ignoranți și că au exagerat situația, dar a fost surprins să vadă că erau într-adevăr discipoli ai unui „clan proeminent”.
Băieții purtau veșminte cu mâneci în derivă și centuri fluide, părând a fi ikemen și, fără îndoială, o încântare pentru ochi. Privind uniforma, era evident că făceau parte din clanul Gusu Lan. Trebuie să fi fost, de asemenea, generații mai tinere de rudenie de sânge cu familia Lan, deoarece toți purtau panglici albe pe frunte de aproximativ un deget lățime, cu modele de nori cusute pe ele.
Motto-ul clanului Gusu Lan era „dreptate”. Panglica de pe frunte presupunea „conduită bună”, iar modelul cu nori era modelul oficial al familiei Lan, pe care cultivatorii care proveneau din alte familii nu aveau dreptul să îl poarte. Wei Wuxian avea dureri de dinți ori de câte ori vedea pe cineva din clanul Lan. În viața sa trecută, întotdeauna se gândise la uniforma clanului său ca fiind „haine de doliu”, motiv pentru care nu le confunda niciodată.
Doamna Mo nu-l mai văzuse de mult timp pe acest nepot al ei și abia după mult timp și-a revenit din consternare, când și-a dat seama cine era persoana puternic machiată. Era furioasă, dar nu voia să-și piardă cumpătul și să se descurajeze, așa că și-a coborât vocea la soțul ei: „Cine l-a lăsat să vină? Duceți-l înapoi!”
Soțul ei a zâmbit prompt pentru a o liniști și s-a apropiat cu o privire irascibilă, gata să-l scoată de acolo. Cu toate acestea, Wei Wuxian a căzut brusc la pământ, cu membrele strâns agățate de podea. Nimeni nu l-a putut ridica, chiar și după ce au fost chemați mai mulți servitori în ajutor. În timp ce fața doamnei Mo se întuneca încetul cu încetul, soțul ei era și el transpirat. L-a certat: „… Tu… Nebun nenorocit! Dacă nu te întorci acum, așteaptă să vezi cum te voi pedepsi!”
Deși toată lumea din satul Mo știa că familia Mo avea un tânăr maestru care își pierduse mințile, Mo XuanYu se ascunsese deja în acea cameră întunecată de câțiva ani, speriat să iasă afară. După ce au văzut cum atât chipul, cât și acțiunile sale erau asemenea celor ale unui monstru, oamenii au șoptit între ei, așteptând cu nerăbdare un spectacol bun de urmărit. Wei Wuxian a luat cuvântul: „Aș putea să mă întorc, dacă vreți”, a arătat spre Mo ZiYuan, „dar spuneți-i să returneze mai întâi lucrurile pe care le-a furat de la mine”.
Mo ZiYuan nu se aștepta ca acest nebun bun de nimic să aibă curajul să facă probleme aici, chiar și după ce a fost disciplinat ieri. Fața lui a devenit palidă: „Asta e o prostie! Când ți-am furat eu lucrurile? Crezi că am nevoie să fur ceva de la tine?”
Wei Wuxian a spus: „Da, da. Nu ai furat, ai jefuit!”
Doamna Mo nu a spus încă nimic, dar Mo ZiYuan era furios, ridicând piciorul pentru a-l lovi. Cu toate acestea, un băiat cu robă albă care purta o sabie și-a mișcat ușor degetul, iar picioarele lui Mo ZiYuan au alunecat, căzând la pământ cu piciorul doar zgâriindu-l. Chiar și așa, Wei Wuxian s-a rostogolit pe jos, ca și cum ar fi fost într-adevăr lovit cu piciorul, și și-a deschis partea din față a robei, arătând amprenta de picior pe care Mo ZiYuan o făcuse ieri.
Ceilalți s-au gândit că, în mod evident, Mo XuanYu nu avea cum să se lovească singur. Având în vedere că Mo ZiYuan fusese întotdeauna imprudent și arogant, cine altcineva ar fi putut face asta? Indiferent de situație, familia Mo fusese prea necruțătoare cu propria rudă de sânge. Era clar că, atunci când s-a întors prima dată, nu era atât de nebun, așa că trebuie ca starea lui să se fi înrăutățit din cauza oamenilor din această familie. Cu toate acestea, totul era bine atâta timp cât a existat un spectacol bun de urmărit. Acesta era mult mai interesant decât cultivatorii!
Înainte de asta, doamna Mo l-a ignorat, deoarece nu se deranja să se certe cu o persoană bolnavă. Le-a ordonat celorlalți să îl scoată afară. Acum știa – Mo XuanYu venise cu siguranță pregătit. Capul lui era complet limpede și i-a făcut de rușine în mod deliberat. Ea a simțit atât șoc cât și ură: „Ai făcut o scenă intenționat, nu-i așa?”
Wei Wuxian a răspuns fără vlagă: „Mi-a furat bunurile și sunt aici pentru a le recupera. Se consideră și asta o scenă mare?”
Cu atâtea perechi de ochi care se holbau, doamna Mo nu putea nici să-l lovească, nici să-l dea afară. Mânia a izvorât din adâncul ei și nu a putut decât să facă un compromis cu forța între cele două părți: „Furt? Jaf? E cam lipsit de respect, dacă mă întrebați pe mine. Facem cu toții parte dintr-o singură familie, iar el a vrut doar să arunce o privire asupra lor. A-Yuan* este fratele tău mai mic, așa că ce e rău dacă ia câteva din lucrurile tale? Ca frate mai mare, nu ar trebui să ai reticențe în a împrumuta una sau două jucării, nu-i așa? Nu e ca și cum nu le va returna.”
Băieții din clanul Lan se holbau fără cuvinte unii la alții. Acești tineri băieți au crescut într-un clan de cultivare, expuși la splendoare și numai la asta. Probabil că nu văzuseră niciodată farse ca aceasta şi nici măcar nu auziseră de acest tip de logică. Wei Wuxian a râs isteric în mintea lui și a întins mâna: „Atunci, returnează-le.”
Bineînțeles, era imposibil pentru Mo ZiYuan să returneze ceva, după ce fie le aruncase, fie le dezmembrase. Chiar dacă ar fi putut să le returneze, mândria lui nu i-ar fi permis acest lucru. Fața i s-a învinețit de furie și a strigat: „… Mamă!” Privirea lui era furioasă. “Chiar îi permiți să mă trateze așa?”
Doamna Mo l-a privit cu ochi răi, făcându-i semn să nu înrăutățească situația. Cu toate acestea, Wei Wuxian a vorbit din nou: „Nu numai că nu ar fi trebuit să-mi fure bunurile, dar nici nu ar fi trebuit să le fure în miez de noapte. Toată lumea știe că îmi plac bărbații. Chiar dacă nu i-a fost rușine, eu știam să nu par suspicios”.
Doamna Mo a tresărit și a strigat: „Despre ce vorbești în fața sătenilor? Cât de nerușinat. A-Yuan este vărul tău!”
În ceea ce privește alergarea sălbatică, Wei Wuxian era cu siguranță un maestru. În trecut, dacă voia să se dezlănțuie, trebuia să țină cont de statutul său, dar acum, oricum, era un nebun, ceea ce însemna că putea să facă orice voia, în orice mod dorea. Și-a înăsprit gâtul și a argumentat sfidător: „Chiar dacă știa că sunt vărul lui, a ales să nu mă evite, deci cine a fost mai nerușinat? Nu-mi pasă de reputația ta, dar nu-mi strica inocența! Încă vreau să găsesc un bărbat bun!”
Mo ZiYuan a scos un țipăt puternic și a început să balanseze un scaun spre el. De îndată ce Wei Wuxian a văzut că furia lui a scăpat în sfârșit de sub control, s-a rostogolit și s-a urcat, ferindu-se astfel încât scaunul să se izbească doar de pământ, făcându-se bucăți în acest proces. Masa de oameni din Sala de Est jubila inițial de rușinea familiei Mo, dar, după ce a început lupta, au fugit cu toții. Wei Wuxian a luat-o la fugă spre grupul de băieți din clanul Lan, care priveau cu toții cu uimire scena, și a strigat: „Ați văzut cu toții asta? Ați văzut? Hoțul bate și el pe cineva! Cât de lipsit de inimă!”
Mo ZiYuan l-a urmărit și era cât pe ce să se năpustească asupra lui, când liderul băieților l-a oprit în grabă: „Te rog să te calmezi. Cuvintele sunt mai puternice decât armele”.
Doamna Mo a văzut că băiatul îl proteja în mod deliberat pe nebun și a schițat un zâmbet precaut: „Acesta este fiul surorii mele mai mici. Nu este prea deștept; toată lumea din satul Mo știe că este un nebun și că deseori rostește cuvinte ciudate care nu ar trebui luate în serios. Cultivatorule, te rog…”
Înainte de a-și termina propoziția, capul lui Wei Wuxian s-a ivit din spatele băiatului și l-a privit: „Cine a spus că vorbele mele nu trebuie luate în serios? Data viitoare, încearcă din nou să furi ceva de la mine. Dacă mai furi o dată, îți tai o mână!”
Mo ZiYuan a fost inițial ținut în frâu de tatăl său, dar, după ce a auzit asta, a fost aproape de a-și pierde din nou cumpătul. Wei Wuxian a sărit repede afară, iar băiatul a blocat imediat intrarea, trecând la un alt subiect pe un ton serios: „Atunci, vom împrumuta Curtea de Vest pentru noaptea aceasta. Vă rog să țineți minte lucrurile despre care am vorbit – după căderea nopții, închideți toate ferestrele, nu ieșiți afară sau, mai rău, nu mergeți spre curte.”
Doamna Mo tremura de furie: „Da, da, vă rog…”
Lui Mo ZiYuan i s-a părut incredibil: „Mamă! Nebunul m-a insultat în fața atâtor oameni și asta e tot? Mi-ai mai spus înainte; mi-ai spus că el este doar un…”
Doamna Mo a poruncit: „Fă liniște. Nu poți aștepta până ne întoarcem?”
Mo ZiYuan nu mai fusese niciodată atât de dezavantajat și nici nu mai fusese dezonorat în felul acesta, iar mustrarea mamei sale a înrăutățit situația. Era plin de ură și s-a gândit: „Acest nebun va pieri în seara asta!”
După ce Wei Wuxian a terminat de făcut scandal, a ieșit pe ușa locuinței familiei Mo și și-a arătat fața prin satul Mo. Deși a surprins nenumărați oameni, îi plăcea, de fapt, fiecare secundă, și în sfârșit și-a dat seama de plăcerea de a fi un nebun. Începea chiar să aprobe machiajul care semăna cu o fantomă spânzurată, aproape că nu mai voia să îl spele. Și-a aranjat părul și și-a privit încheieturile. Tăieturile nu păreau să se vindece deloc, ceea ce însemna că o răzbunare ușoară ca aceasta nu ar fi fost aprobată de tehnica interzisă.
Chiar va trebui să elimine familia Mo?
Sincer, nu ar fi o sarcină prea dificilă.
Wei Wuxian s-a dus înapoi în curtea de vest a familiei Mo. Discipolii clanului Lan stăteau în picioare în vârful acoperișurilor și al zidurilor, discutând cu o privire solemnă.
Deși clanul Gusu Lan a contribuit foarte mult în timpul asediului asupra lui, la acea vreme, acești juniori fie nu fuseseră încă născuți pe atunci, fie erau încă copii mici. Nu trebuia să-și îndrepte ura spre ei, așa că Wei Wuxian a decis să zăbovească și să observe ce aveau de gând să facă. După un timp, a simțit că ceva nu era în regulă.
De ce îi păreau atât de familiare steagurile negre fluturând pe vârful acoperișurilor și al zidurilor?
Acest tip de steaguri a fost denumit „Steagul de atracţie al fantomelor”. Dacă era așezat pe o persoană în viață, atrăgea toate spiritele, fantomele nedreptățite, cadavrele în mișcare sau ființele malefice dintr-o anumită zonă, astfel încât acestea să atace doar acea persoană. Pentru că persoana purtătoare a steagului ar fi transformată într-o țintă vie, acesta era numit și „Steagul Țintă”. Acesta putea fi așezat și pe o casă, dar casa trebuia să aibă oameni vii înăuntru. Atunci, raza de atac s-ar extinde pentru a include pe toți cei din casă. Din cauza modului în care ar exista întotdeauna o energie sinistră care ar înconjura zona în care a fost amplasat steagul, ca și cum ar fi existat un vânt negru învolburat, acestea erau, de asemenea, numite „Steaguri cu vânt negru”. Aranjarea formațiunii de steaguri în curtea de vest și faptul că nu permiteau nimănui să se apropie de ele trebuie să fi însemnat că voiau să conducă aici Cadavrele Umblătoare și să le captureze dintr-o singură lovitură.
Cât despre motivul pentru care păreau cunoscute… Cum să nu fi părut cunoscute? Creatorul steagurilor de atracție fantomă era nimeni altul decât Patriarhul YiLing!
Se părea că, deși lumea cultivării îl ura la suprafață, tot foloseau invențiile pe care le făcuse el.
Un discipol care stătea pe acoperiș l-a văzut zăbovind și i-a spus: „Te rog, du-te înapoi. Nu ar trebui să vină aici o persoană ca tine”.
Deși era alungat, era din bunătate, iar tonul era diferit de cel al servitorilor din familia Mo. Wei Wuxian l-a prins cu garda jos și a sărit repede în sus, apucând unul dintre steaguri.
Discipolul a tresărit și a sărit să-l urmărească: „Nu te mișca. Asta nu este ceva ce ar trebui să iei”.
Wei Wuxian a țipat în timp ce fugea, arătând ca un adevărat nebun cu părul răvășit și membrele zbătându-se: „Nu-l dau înapoi, nu-l dau înapoi! Vreau acest lucru! Vreau asta!”
Discipolul l-a ajuns din urmă în câțiva pași și l-a apucat de braț: „Dacă nu o să mi-l dai înapoi, am să te lovesc!”
Wei Wuxian s-a agățat de steag, nedorind să renunțe la el. Liderul băieților pregătea formațiunea de steaguri și a sărit ușor de pe acoperiș când a auzit scandalul: „JingYi, termină. Nu face scandal și doar ia steagul”.
Lan JingYi a vorbit: „Sizhui, nu l-am lovit de fapt! Uită-te la e cum se joacă cu formațiunea steagurilor!”
În timpul luptei, Wei Wuxian verificase deja steagul de atracție fantome din mâinile sale. Motivele erau desenate corect, iar incantațiile erau complete. Nu existau erori, așa că nimic nu ar fi mers prost în timpul folosirii lor. Cu toate acestea, persoana care a desenat pe steag era lipsită de experiență, așa că acesta nu ar fi atras decât ființe malefice și cadavre în mișcare de pe o rază de cinci li*. Totuși, asta ar trebui să fie suficient. Nu ar trebui să existe nicio creatură răuvoitoare într-un loc atât de mic precum Satul Mo.
Lan Sizhui i-a zâmbit: „Tânăr maestru Mo, cerul se întunecă și vom începe în curând să capturăm cadavrele ambulante. Va fi periculos pe timp de noapte, așa că ar fi mai bine să te întorci în camera ta.”
Wei Wuxian l-a privit cu atenție. Era curat și rafinat, cu un aspect demn și zâmbea slab. Wei Wuxian l-a aprobat în tăcere. Formațiunea steagurilor era așezată într-un mod organizat, iar manierele sale erau, de asemenea, respectuoase, ceea ce îl făcea un discipol cu un potențial uimitor. El nu înţelegea cum de, la un clan conservator precum clanul Lan, cine naiba mai creștea un asemenea junior.
Lan Sizhui a vorbit din nou: „Acest steag…”
Înainte de a termina, Wei Wuxian a aruncat steagul de atracție a fantomelor pe pământ și a spus: „Este doar un steag, așa că ce mare lucru? Eu pot să desenez mult mai bine!”
A plecat în sprint în momentul în care a aruncat steagul. Băieții care se aflau pe acoperiș pentru a urmări agitația aproape că au căzut de râs, după ce i-au auzit cuvintele ridicole. Lan JingYi a chicotit și el de furie și a luat steagul de atracție a fantomelor: „Ce maniac!”.
Wei Wuxian a continuat să se plimbe prin jur, fără să facă nimic, iar în cele din urmă s-a dus înapoi în curtea mică ce aparținea lui Mo XuanYu.
A ignorat cuiul spart și mizeria de pe jos, a ales un loc relativ curat și s-a așezat din nou în poziția lotus.
Cu toate acestea, înainte de a se lumina de ziuă, a fost scos din meditație de niște zgomote din exterior.
O serie de pași haotici s-au apropiat rapid, împreună cu strigăte și țipete. Wei Wuxian a auzit câteva fraze care se repetau:
„… Intră și trage-l afară!”
„Anunțați ofițerii!”
„Ce vrei să spui prin „anunță ofițerii”? Bateți-l până la moarte!”
A deschis ochii și a văzut că intraseră deja câțiva servitori.
Toată curtea a fost incendiată. Cineva a strigat: „Târâți-l pe criminalul nebun în Sala Mare și faceți-l să plătească cu viața pentru asta!” …
Primul gând al lui Wei Wuxian a fost că ceva nu a mers bine cu formațiunea de steaguri pe care băieții au pregătit-o.
Invențiile sale trebuiau să fie folosite extrem de atent, altfel se puteau întâmpla dezastre. Acesta a fost, de asemenea, motivul pentru care s-a dus să verifice dacă nu era ceva în neregulă cu motivele care erau desenate.
În timp ce câteva perechi de mâini mari au venit să îl tragă afară, Wei Wuxian și-a îndreptat corpul și le-a permis să o facă fără dificultate, astfel încât să nu fie nevoit să meargă singur. Sala de Est era plină de oameni, aproape mai aglomerată decât atunci când sătenii din Satul Mo se adunau aici. Toți servitorii și rudele erau prezenți. Unii erau încă în lenjerie intimă și nu avuseseră timp încă să se spele pe cap, dar toți păreau îngroziți. Doamna Mo era prăbușită pe scaun, de parcă tocmai se trezise dintr-o stare de leșin. Pe obrajii ei se puteau vedea dârele de lacrimi, iar lacrimile încă mai persistau în ochii ei. Dar, când Wei Wuxian a fost târât înăuntru, privirea ei tristă a devenit imediat plină de ură.
Un obiect de formă umană zăcea pe jos, cu corpul acoperit de o pânză albă și doar capul descoperit. Lan SiZhui și ceilalți băieți aveau expresii îngândurate, aplecându-se pentru a verifica situația și vorbind cu voci blânde. Conversația s-a scurs în urechile lui Wei Wuxian.
„… Au trecut mai puțin de trei minute de când a fost descoperit cadavrul?”
„După ce am subjugat cadavrul umblător, ne-am grăbit din curtea de vest în curtea de est și am găsit cadavrul lângă hol.”
Lucrul cu formă umană era, se pare, Mo ZiYuan. Wei WuxXian i-a aruncat o privire și nu s-a putut abține să nu se uite din nou.
Cadavrul semăna cu Mo ZiYuan în unele privințe, dar nu semăna cu el în alte privințe. Deși trăsăturile erau în mod clar cele ale vărului său mărunt, pomeții erau adânc înfundați, ochii ieșiți din orbite și pielea încrețită. În comparație cu tânărul Mo ZiYuan de dinainte, era ca și cum ar fi îmbătrânit cu douăzeci de ani. De asemenea, părea că sângele și carnea îi fuseseră aspirate din el, transformându-l într-un schelet cu doar un strat subțire de piele la exterior. Dacă, înainte de asta, Mo ZiYuan era doar urât, acum, cadavrul său era și bătrân și urât.
În timp ce Wei Wuxian examina cadavrul, Madam Mo s-a repezit brusc spre el, cu un pumnal strălucitor în mână. Fiind ușor de picioare, Lan SiZhui a îndepărtat rapid pumnalul. Înainte de a avea șansa să vorbească, doamna Mo i-a strigat: „Fiul meu a avut o moarte tragică, așa că nu fac decât să îl răzbun! De ce mă oprești?
Wei Wuxian s-a ascuns din nou în spatele lui Lan SiZhui și a vorbit în timp ce se ghemuia: ” De ce mă privește moartea tragică a fiului tău?”
În timpul zilei, Lan SiZhui l-a văzut pe Wei Wuxian făcând o scenă în Sala de Est și, ulterior, a auzit și o mulțime de zvonuri exagerate de la alți oameni. S-a simțit extrem de milostiv față de invalid și nu s-a putut abține să nu-i ia apărarea: „Doamnă Mo, văzând starea fiului dumneavoastră, carnea și esența lui au fost scoase din el, ceea ce înseamnă că a fost ucis de ființe malefice, nu de el.”
Pieptul doamnei Mo s-a umflat: „Nu știi nimic! Tatăl nebunului era un cultivator. Trebuie să fi învățat o mulțime de vrăji demonice de la el!”
Lan SiZhui s-a întors să se uite la Wei Wuxian, care părea prostănac, și a vorbit din nou: „Doamnă, există o lipsă de dovezi, așa că…”
„Dovezile sunt pe fiul meu!” Doamna Mo a arătat cu degetul spre cadavrul de pe jos: „Priviți singuri! Rămășițele lui A-Yuan mi-au spus deja cine l-a ucis!”
Neavând nevoie de alți oameni pentru a o face, Wei Wuxian a ridicat singur pânza albă, de la cap până la picioare. Lipsea ceva de pe trupul mort al lui Mo ZiYuan.
Brațul său stâng, secționat de sub umăr, dispăruse!
Doamna Mo a vorbit: „Vedeți asta? Toți cei care au fost aici au auzit ce a spus nebunul, nu-i așa? A spus că, dacă A-Yuan se mai atinge de lucrurile lui, îi va tăia mâna!”
După explozia de emoție, ea și-a acoperit fața și a plâns: „… Bietul meu A-Yuan… Deși nu i-a făcut absolut nimic, nu numai că i-a înscenat totul, dar l-a și ucis… Nebunul și-a pierdut mințile…”
A înnebunit!
Trecuseră câțiva ani de când nu mai auzise ultima dată această expresie folosită pentru a-l descrie, așa că era destul de cordial. Wei Wuxian a arătat cu degetul spre el însuși, dar nu i-a venit niciun cuvânt. Nu știa dacă el era cel bolnav sau dacă era vorba de doamna Mo.
Când era mai tânăr, vorbea destul de mult despre exterminarea unor familii și clanuri întregi, uciderea a milioane de oameni, crearea de râuri de sânge și alte acțiuni crude. Dar, de cele mai multe ori, erau vorbe goale. Dacă ar fi putut face cu adevărat lucrurile pe care le spunea, ar fi dominat de mult timp lumea cultivării. Adevărata intenție a doamnei Mo nu era de a se răzbuna pentru el, ci de a găsi pe cineva pe care să-și descarce resentimentele.
Wu Wuxian nu a vrut să fie deranjat de ea. S-a gândit pentru o clipă și și-a băgat mâna în mânecile lui Mo ZiYuan. A scotocit o clipă și a scos ceva, desfășurându-l în fața lui. În mod surprinzător, era un Steag de atracție a fantomelor.
Imediat, și-a dat seama ce se întâmpla și a rostit în sinea lui: o merita!
Când Lan SiZhui și ceilalți au văzut ce a fost luat din mânecile lui Mo ZiYuan, au înțeles și ei situația. Asociind acest lucru cu farsa care s-a întâmplat astăzi, cauza a fost ușor de ghicit. În timpul zilei, Mo ZiYuan și-a pierdut reputația din cauza comportamentului nebunesc al lui Mo XuanYu și l-a detestat, dorind totuși să cadă la pace cu el. Cu toate acestea, Mo XuanYu a rătăcit mult timp pe afară, așa că Mo ZiYuan a plănuit să se strecoare pe furiș în timpul nopții, când se va întoarce.
Când s-a lăsat noaptea, a ieșit în secret afară și trecea prin curtea de vest, când a văzut steagurile de atracție a fantomelor pe pereți. Deși i s-a spus în repetate rânduri să nu iasă sau să se apropie de Curtea de Vest noaptea și, mai ales, să stea departe de aceste steaguri negre, Mo ZiYuan a crezut că i s-a spus să facă acest lucru pentru că se temeau de oamenii care furau armele valoroase.
Nu avea nicio idee despre efectele periculoase ale acestor steaguri de atracție a fantomelor sau despre faptul că, dacă le ținea în mână, ar fi fost transformat într-o țintă vie. Devenise dependent de furtul talismanelor și uneltelor magice ale vărului său și îl mânca mereu să ia obiecte ciudate ca acesta, fără să renunțe până nu-l obținea. Prin urmare, atunci când proprietarii steagurilor subjugau cadavrele umblătoare în Curtea de Vest, a luat în mod discret unul.
Formațiunea de steaguri folosea șase steaguri, dintre care cinci erau amplasate în Curtea de Vest, cu băieții din familia Lan ca momeală. Cu toate acestea, toți aveau asupra lor nenumărate unelte magice și, deși Mo ZiYuan a luat doar un singur steag, nu avea asupra sa niciun instrument de protecție. Era de bun simț să se ia de cei slabi, așa că ființele malefice ar fi fost atrase în mod natural de el. Dacă ar fi existat doar cadavre umblătoare, atunci nu ar fi contat prea mult. Chiar dacă ar fi fost mușcat, nu ar fi murit imediat și ar fi putut fi salvat. Din nefericire, Steagul de atracție a fantomelor a atras din greșeală ceva mai rău decât un cadavru umblător. Ființa necunoscută a fost cea care l-a ucis pe Mo ZiYuan și i-a luat brațul!
Wei Wuxian și-a ridicat încheietura mâinii. Cu siguranță, una dintre tăieturile de pe mâna dreaptă se vindecase. Se părea că a dat o lovitură norocoasă – contractul de sacrificiu considerase deja că moartea lui Mo ZiYuan fusese opera lui.
Doamna Mo era conștientă de slăbiciunile fiului ei, dar nu era dispusă să recunoască faptul că Mo ZiYuan și-a provocat singur moartea. Din cauza nerăbdării și a furiei, ea a luat o ceașcă de ceai și a aruncat-o în direcția capului lui Wei Wuxian: „Dacă nu i-ai fi înscenat totul în fața atâtor oameni ieri, ar mai fi ieșit în mijlocul nopții? E numai vina ta, ticălosule!”
Wei Wuxian a prevăzut asta și s-a ferit în lateral. Doamna Mo s-a întors spre Lan SiZhui și a țipat: „Și voi! Adunătură de proști inutili! Voi cultivați și alungați spiritele rele, dar nu puteți nici măcar să-l protejați pe el! A-Yuan era încă un copil!”
Băieții erau încă tineri. Nu fuseseră prea mult afară și erau prea puțin experimentați pentru a găsi ceva în neregulă în zonă, motiv pentru care le părea rău că nu au detectat o ființă malefică atât de feroce ca aceasta. Cu toate acestea, după mustrarea fără sens a doamnei Mo, cu toții s-au învinețit la față. La urma urmei, au crescut într-o familie de renume, așa că nimeni nu îndrăznea să îi trateze astfel. Clanul Gusu Lan era extrem de strict cu discipolii săi, interzicând violența împotriva oricărui om neputincios, nepermițând nici măcar lipsa de respect. Prin urmare, chiar dacă se simțeau nemulțumiți, trebuiau să țină totul sub tăcere cu expresii întunecate.
Cu toate acestea, Wei Wuxian nu a mai putut suporta și s-a gândit: au trecut atâția ani, dar valorile Clanului Lan sunt încă aceleași. Ce rost are așa-zisa lor „stăpânire de sine”? Priviți-mă cum fac asta așa cum trebuie!
A scuipat cu voce tare și a vorbit: „Pe cine crezi că îți descarci furia? Chiar îi consideri ca fiind servitorii tăi? Au călătorit de departe ca să vină aici și să exorcizeze spiritele rele pentru tine fără să ia niciun ban. Îți datorează ei ceva? Câți ani avea fiul tău? Ar trebui să fi avut cel puțin șaptesprezece ani, și atunci, cum de este încă un „copil”? Cât de mic trebuie să fie un copil ca să nu înțeleagă limbajul uman de bază? L-au instruit sau nu în repetate rânduri să nu atingă nimic din formațiune și să nu se apropie de Curtea de Vest? Fiul tău s-a furișat afară noaptea de unul singur. Este vina mea? Sau este a lui?”
Lan JingYi și ceilalți au expirat o gură de aer, fețele nu mai erau atât de întunecate. Doamna Mo era atât extrem de tristă, cât și resemnată, și nu se gândea decât la cuvântul „moarte”. Nu la propria ei moarte pentru a putea fi alături de fiul ei, ci la moartea tuturor celor din lume, mai ales a celor din fața ei în acest moment.
Avea obiceiul de a-i ordona soțului ei să facă totul, așa că i-a bătut la ușă: „Cheamă-i pe toți! Cheamă pe toată lumea înăuntru!”
Chiar și așa, soțul ei era în transă. Posibil din cauza traumei provocate de moartea singurului său copil, a mers până la a o împinge din spate. Asta a luat-o prin surprindere pe doamna Mo, iar ea a căzut la pământ.
În trecut, doamna Mo nici măcar nu a fost nevoie să-l împingă. Dacă ea doar ridica vocea, el se supunea imediat. Cum ar putea îndrăzni el să riposteze astăzi?
Servitorii erau cu toții speriați de expresia ei. A-Ding a ajutat-o să se ridice în timp ce tremura. Doamna Mo și-a strâns pieptul și a vorbit cu o voce tremurândă: „Tu… Tu… Tu… Tu, pleacă și tu de aici!”
Soțul ei părea că nu a auzit nimic. A-Ding i-a aruncat câteva priviri lui A-Tong, iar A-Tong l-a ajutat în grabă pe stăpânul său să iasă afară. Sala de Est era în haos. Când Wei Wuxian a văzut că familia tăcuse în sfârșit, a intenționat să examineze din nou cadavrul. Cu toate acestea, înainte de a se mai uita o dată la el, un alt țipăt ascuțit a străbătut aerul. Venea dinspre curte.
Toți oamenii din sală s-au grăbit să iasă afară. Pe pământul din curtea de est, se aflau două trupuri care se zvârcoleau. Primul era cel al lui A-Tong, încă în viață, prăbușit la pământ. Celălalt corp căzut era încrețit și ofilit, ca și cum sângele și carnea ar fi fost golite de tot. Brațul stâng dispăruse deja, dar din rană nu ieșea sânge. Starea cadavrului era aceeași cu cea a lui Mo ZiYuan.
Doamna Mo a îndepărtat mâna de sprijin a lui A-Ding cu o secundă în urmă, dar când a văzut cadavrul de pe jos, ochii i s-au mărit și în cele din urmă nu mai avea energie să facă o altă criză. În timp ce leșina, Wei Wuxian s-a întâmplat să fie lângă ea și i-a dat o mână de ajutor, pasându-i-o lui A-Ding, care a venit în fugă. S-a uitat la mâna dreaptă pentru a vedea că și o altă tăietură dispăruse.
Au trecut doar câteva secunde până când au trecut pragul sălii, fără să fi trecut încă de curtea de est, și l-au văzut pe soțul doamnei Mo murind îndurerat. Lan SiZhui, Lan JingYi și ceilalți au devenit și ei palizi la față. Lan SiZhui a fost primul care s-a liniștit și l-a întrebat pe A-Tong, care zăcea pe jos: „Ai văzut ce a fost?”
A-Tong era aproape mort de frică, neputând să deschidă gura. Chiar și după câteva clipe de întrebare, A-Tong tot nu a putut răspunde și doar a clătinat din cap în mod repetat. Lan SiZhui ardea de neliniște. I-a cerut unui alt discipol să îl ducă înapoi înăuntru și s-a întors către Lan JingYi: „Ai trimis semnalul?”
Lan JingYi a răspuns: ”Da, dar dacă nu există seniori care să ne ajute în zonă, le-ar lua cel puțin o oră oamenilor noștri să vină aici. Ce ar trebui să facem acum? Nici măcar nu știm ce a fost”.
Bineînțeles, le-ar fi imposibil să plece. Dacă discipolilor unui clan le-ar păsa doar de propria bunăstare atunci când se confruntă cu spiritele malefice, nu numai că ar aduce rușine asupra clanului, ci și lor înșiși le-ar fi rușine să se confrunte cu alții. Nici oamenii înspăimântați din familia Mo nu puteau pleca, pentru că era probabil ca ființa malefică să se afle printre ei, așa că nu ar fi câștigat nimic dacă ar fi plecat. Lan SiZhui a strâns din dinți: „Așteptați aici, pentru întăriri!”
Acum că semnalul de ajutor fusese trimis, alți cultivatori aveau să vină să-i ajute în scurt timp. Pentru ca lucrurile să nu scape de sub control, Wei Wuxian trebuia să se retragă și să stea departe de situație. Dacă persoanele care veneau se întâmplau să îl cunoască sau să se fi luptat cu el înainte, ar fi fost greu de spus ce avea să se întâmple în continuare.
Cu toate acestea, din cauza blestemului, nu putea părăsi satul Mo prea curând. În plus, ființa care fusese atrasă aici luase viețile a doi oameni într-un timp atât de scurt, ceea ce însemna că trebuie să fi fost extrem de răuvoitoare. Dacă Wei Wuxian pleca acum, atunci când veneau ajutoarele, străzile Satului Mo ar putea fi pline de cadavre care și-au pierdut brațul stâng, inclusiv câțiva discipoli înrudiți de sânge cu Clanul Gusu Lan, de asemenea.
După ce a meditat o clipă, Wei Wuxian și-a spus: termină repede.
Băieții de pe margine erau cu toții tineri și fără experiență. Cu toate acestea, deși toți păreau neliniștiți, și-au respectat cu strictețe pozițiile și au protejat casa familiei Mo, fixând talismane pe pereți. Servitorul numit ATong fusese deja dus în sală. Lan SiZhui i-a simțit pulsul cu mâna stângă și a susținut spatele doamnei Mo cu dreapta. Nu putea să îi salveze pe amândoi deodată și se afla într-o situație îngrozitoare când A-Tong s-a târât de jos.
A-Ding a exclamat: „A-Tong, te-ai trezit!”.
Înainte ca fața ei să aibă timp să se lumineze, A-Tong și-a ridicat mâna stângă și și-a strâns propriul gât.
Văzând acest lucru, Lan SiZhui a bătut de trei ori pe câteva dintre punctele sale de acupunctură. Wei Wuxian știa că, deși păreau blânzi, oamenii din clanul Lan aveau o forță a brațelor care era opusă blândeții. Cu o asemenea forță, ar fi fost greu pentru oricine să se miște. Cu toate acestea, A-Tong părea că nu simte nimic, iar strânsoarea mâinii stângi s-a înăsprit, expresiile sale părând mai dureroase și mai contorsionate. Lan JingYi s-a repezit să îi apuce mâna stângă, dar a fost ca și cum ar fi rupt o bucată de fier, neavând niciun efect. După o clipă, o pocnitură s-a auzit dinspre gâtul său, iar capul lui A-Tong a căzut la pământ. Gâtul îi fusese deja rupt.
De fapt, s-a strangulat singur în fața ochilor tuturor!
Văzând situația, vocea lui A-Ding s-a tulburat: „… O fantomă! Este o fantomă invizibilă aici. L-a făcut pe A-Tong să se stranguleze!”
Tonul ei era ascuțit și vocea ei era stridentă, făcându-i pe toți să le înghețe sângele, așa că au crezut-o fără efort. Se întâmpla ca judecata lui Wei Wuxian să fie opusă – nu era o fantomă feroce.
Examinase talismanele pe care băieții le aleseseră; toate erau talismane de înfrângere a spiritului, iar Sala de Est era literalmente acoperită de ele. Dacă ar fi fost într-adevăr o fantomă feroce, atunci, în timp ce intra în Sala de Est, talismanele ar fi ars flăcări verzi. Cu toate acestea, nu se întâmpla nimic în acest moment.
Nu a fost vina grupului de copii că au reacționat prea încet, dar creatura era într-adevăr crudă. Lumea cultivării avea o definiție strictă pentru categoria „fantome feroce” – trebuiau să ucidă cel puțin o persoană pe lună și să continue acest comportament timp de cel puțin trei luni. Criteriul fusese stabilit de Wei Wuxian însuși și probabil că era încă folosit. El era cel mai bun în a se descurca cu acest tip de fantome. Pentru el, uciderea unei persoane în șapte zile ar fi fost considerată ca fiind o fantomă feroce care ucide frecvent. Acest monstru a ucis trei oameni deodată, și într-o perioadă atât de scurtă de timp. Ar fi fost greu chiar și pentru un cultivator capabil să se gândească imediat la o soluție, cu atât mai puțin pentru acești juniori care abia își începuseră cariera.
În timp ce se gândea, lumina lumânării a pâlpâit. A trecut un vânt sinistru, iar toate felinarele și lumânările din curte și din Sala de Est s-au stins.
În momentul în care luminile au fost stinse, țipetele au venit de peste tot.
Toată lumea se împingea și trăgea, vrând să scape cât mai repede, împiedicându-se și căzând în acest proces. Lan JingYi a strigat: „Rămâneți unde sunteți și nu fugiți! O să-i prind pe cei care fug!”
El nu spunea asta doar pentru a alarma oamenii. De fapt, ființelor malefice le plăcea să provoace probleme în întuneric și să facă profituri în vremuri de restriște. Cu cât era mai cumplit plânsul și haosul, cu atât era mai probabil să atragă, fără să știe, pericolul. În astfel de momente, a fi izolat sau a deveni agitat era extrem de nesigur. Cu toate acestea, toată lumea era speriată de moarte, așa că cum mai puteau avea urechi pentru astfel de cuvinte? După o vreme, în Sala de Est s-a făcut liniște, cu doar câteva respirații ușoare și suspine slabe. Probabil că mai rămăseseră doar câteva persoane.
În mijlocul întunericului, un foc s-a aprins brusc. Lan SiZhui a aprins un Talisman cu flăcări.
Focul din Talismanul cu flăcări nu putea fi stins de vânturile sinistre. El a folosit talismanul pentru a aprinde din nou lumânarea, iar restul băieților s-au dus să-i consoleze pe ceilalți. Sub lumină, Wei Wuxian și-a privit cu nonșalanță încheieturile mâinilor. O altă tăietură se vindecase.
După ce s-a uitat, și-a dat seama brusc că era ceva în neregulă cu numărul de tăieturi.
Inițial, avea două tăieturi la fiecare încheietură. Una s-a vindecat când a murit Mo ZiYuan, iar cealaltă s-a vindecat când a murit tatăl lui Mo ZiYuan. Moartea servitorului, A-Tong, a mai vindecat încă una dintre tăieturi. Însumând, doar trei tăieturi ar fi trebuit să se vindece, ultima tăietură fiind cea mai adâncă și cea mai plină de ură.
Dar, în acest moment, nu mai rămăsese nicio tăietură pe încheieturile mâinilor sale.
Wei Wuxian știa că doamna Mo era cu siguranță una dintre țintele de răzbunare ale lui Mo XuanYu. Cea mai lungă și mai adâncă tăietură era probabil păstrată pentru ea. Cu toate acestea, dispăruse.
Oare Mo XuanYu a ajuns brusc la un punct de revelație și a renunțat la ura sa? Asta ar fi imposibil. Sufletul său fusese deja sacrificat ca preț pentru invocarea lui Wei Wuxian. Doar moartea doamnei Mo ar fi putut vindeca rana.
Privirea lui s-a îndreptat încet spre doamna Mo cu fața palidă, care se trezise recent și era înconjurată de toată lumea.
Doar dacă nu cumva era deja moartă.
Wei Wuxian era sigur că ceva poseda deja corpul doamnei Mo. Dacă acea ființă nu era un spirit, atunci ce era?
Dintr-o dată, A-Ding a strigat: „Mâna… Mâna lui! Mâna lui A-Tong!”
Lan SiZhui a mutat Talismanul de flăcări deasupra corpului lui A-Tong. Cu siguranță, mâna sa stângă dispăruse și ea.
Mâna stângă!
Cu viteza fulgerului, mintea lui Wei Wuxian s-a limpezit, ființa care făcea ravagii și brațele stângi lipsă completând în sfârșit puzzle-ul.
A izbucnit prompt în râs. Lan JingYi a răbufnit: „Idiotule! Cum mai poți să râzi într-o situație ca asta? Dar, după ce s-a gândit mai bine, știa că oricum era un idiot, așa că ce rost are să se tocmească pe seama lui?
Wei Wuxian l-a tras de mânecă: „Nu, nu!”.
Lan JingYi s-a enervat, trăgându-și mâneca înapoi: „Ce „nu”? Nu ești un idiot? Nu te mai prosti! Nimeni nu are timp să te bage în seamă”.
Wei Wuxian a arătat spre cadavrele tatălui lui Mo ZiYuan și ale lui A-Tong, care zăceau pe jos, și a vorbit: ”Aceștia nu sunt ei.”
Lan SiZhui l-a oprit pe Lan JingYi, care fumega, și a întrebat: „Ce vrei să spui prin „aceștia nu sunt ei”?
Wei Wuxian a declarat solemn: „Acesta nu este tatăl lui Mo ZiYuan și nici acesta nu este A-Tong.”
Cu fața sa acoperită de machiaj, cu cât părea mai solemn, cu atât mai mult părea un adevărat nebun. Cu toate acestea, înconjurat de lumina slabă a lumânărilor, cuvintele sale au provocat fiori pe spatele tuturor. Lan SiZhui s-a holbat pentru o secundă și a întrebat în pofida propriei ființe: „De ce?”
Wei Wuxian a exclamat cu mândrie: „Mâinile lor. Nici unul dintre ei nu era stângaci. Sunt sigur de asta, pentru că întotdeauna mă loveau cu mâna dreaptă.”
Lan JingYi a țâșnit, rămânând fără răbdare: „De ce te mândrești? Uite cât de satisfăcut ești!”
Cu toate acestea, Lan SiZhui a început să transpire. Gândindu-se în urmă, A-Tong își folosise mâna stângă pentru a se strangula, iar soțul doamnei Mo și-a folosit și el mâna stângă pentru a-și împinge soția.
Dar, în timpul zilei, când Mo XuanYu făcea probleme în Sala de Est, cei doi se grăbeau să-l scoată de acolo, folosindu-și amândoi mâna dreaptă. Era imposibil ca ei să se transforme brusc în stângaci înainte de a muri.
Deși nu știa de ce, pentru a-și da seama ce creatură era, trebuiau să se gândească în direcția „mâini stângi”. După ce Lan SiZhui și-a dat seama de asta, a fost uimit și s-a uitat la Wei Wuxian. Nu s-a putut abține să nu se gândească, spunând brusc așa… Nu pare a fi o coincidență.
Wei Wuxian nu a făcut decât să zâmbească. Știa că aluzia era prea deliberată, dar nu se putea abține. Partea bună a fost că nici Lan SiZhui nu s-a gândit prea mult la asta și s-a gândit că, oricum, dacă tânărul maestru Mo era dispus să-mi amintească de asta, probabil că nu a vrut să facă vreun rău. Ochii lui s-au îndepărtat de el, trecând pe lângă A-Ding, care leșinase din cauza faptului că plânsese prea mult, și au aterizat pe doamna Mo.
Privirea lui a călătorit de la fața ei până la mâinile ei. Brațele îi atârnau în jos și erau în mare parte ascunse în interiorul mânecilor, lăsând la vedere doar jumătate din degete. Mâna ei dreaptă avea degete frumoase și subțiri, fără îndoială cele ale unei femei care trăia confortabil și nu lucrase niciodată.
Cu toate acestea, degetele de la mâna stângă erau mult mai lungi decât cele de la mâna dreaptă. Erau, de asemenea, mai groase. Articulațiile erau îndoite, pline de putere.
Mâna nu era a unei femei – era a unui bărbat!
Mâna nu era a unei femei – era a unui bărbat!
Lan SiZhui a poruncit: „Prindeți-o!”
Câțiva băieți au înșfăcat-o pe doamna Mo. Lan SiZhui a spus „scuzați-mă” și se pregătea să dea o palmă cu talismanul, când mâna stângă a doamnei Mo s-a răsucit brusc într-un mod absurd, țintindu-i gâtul.
Dacă cineva nu avea oasele rupte, era imposibil ca o persoană în viață să își răsucească brațul în acest fel. Ea a atacat rapid și era extrem de aproape de a se agăța de gâtul lui, când, în același timp, Lan JingYi a strigat „hei” și s-a aruncat în fața lui Lan SiZhui, blocându-i mâna.
A trecut o străfulgerare și, de îndată ce brațul a apucat umărul lui Lan JingYi, flăcări verzi s-au aprins pe brațul său, făcându-l să slăbească strânsoarea. Lan SiZhui a scăpat de moarte și era pe punctul de a-i mulțumi lui Lan JingYi pentru asta, când a văzut că jumătate din uniforma acestuia din urmă fusese deja făcută scrum, arătând destul de ciudat. Lan JingYi și-a dat jos cealaltă jumătate de uniformă și l-a certat, fumegând de furie: „De ce m-ai lovit, nebunule? Ai vrut să mă omori?”
Wei Wuxian a fugit ca un șobolan speriat: „Nu am fost eu!”
El a fost. În interiorul hainei de uniformă a clanului Lan, existau cusături compacte de incantații folosind fire subțiri de aceeași culoare, incluse pentru protecție. Cu toate acestea, împotriva celor puternici ca ăsta, nu putea fi folosită decât o singură dată înainte de a deveni invalidă. În timpul urgenței, nu putea decât să-l lovească pe Lan JingYi și să-și folosească corpul pentru a proteja gâtul lui Lan SiZhui. Lan JingYi a vrut să îl certe din nou, dar doamna Mo a căzut la pământ, tot sângele și carnea de pe fața ei fiind drenate până când a rămas doar un strat subțire de piele pe craniu. Brațul masculin care nu-i aparținea îi căzuse de pe umeri. Degetele ei se îndoiau liber, ca și cum s-ar fi întins sau ar fi făcut exerciții, iar pulsațiile venelor erau clar vizibile.
Aceasta era ființa malefică pe care o atrăsese Steagul de atracție a fantomelor.
A fi dezmembrat era un exemplu clasic de moarte dureroasă. A fost doar ceva mai demnă decât modul în care a murit Wei Wuxian. Spre deosebire de situația de a fi făcut praf, membrele și părțile cadavrului ar fi fost mânjite de o parte din resentimentele persoanei care a murit, iar aceasta ar fi vrut să se reunească cu celelalte părți și să moară cu un trup întreg. Prin urmare, ar veni cu strategii pentru a găsi celelalte părți ale corpului. Dacă le găsea, ar putea fi mulțumit și s-ar putea odihni în pace, sau ar putea provoca mai multe probleme. Dacă nu le găsea, partea de corp ar fi trebuit să se mulțumească cu a doua cea mai bună opțiune.
Care ar fi a doua cea mai bună opțiune? Ar trebui să se mulțumească cu corpurile oamenilor vii.
Era ca și cum mâna stângă – mânca mâna stângă a unei persoane vii și o înlocuia. După ce scurgea tot sângele și energia persoanei, abandona cadavrul și găsea un alt recipient pentru parazitare, până când, în cele din urmă, strângea toate celelalte părți ale cadavrului său.
De îndată ce brațul poseda o persoană, aceasta murea imediat. Dar, înainte ca toată carnea să fi fost mâncată, ar fi fost încă în stare să se plimbe, sub controlul său, ca și cum persoana ar fi fost încă în viață. După ce a fost atras, primul container pe care l-a găsit a fost Mo ZiYuan. Al doilea fusese tatăl lui Mo ZiYuan. Când doamna Mo i-a spus soțului ei să plece, acesta a acționat în mod anormal și a împins-o. Wei Wuxian a crezut inițial că a făcut-o pentru că era îndurerat de moartea fiului său și, de asemenea, s-a săturat de aroganța soției sale. Acum, când se gândea din nou la asta, nu așa trebuia să arate un tată care tocmai își pierduse fiul. Nu era indiferența provocată de sentimentul de lipsă de speranță. Era o liniște mortală – liniștea care venea de la o persoană deja decedată.
Al treilea container era A-Tong, iar al patrulea era doamna Mo. În timpul haosului din momentul în care luminile s-au stins brusc, mâna fantomă s-a transferat pe corpul ei. Când doamna Mo a murit, ultima tăietură de pe încheieturile lui Wei Wuxian a dispărut și ea.
Băieții din clanul Lan au văzut că, deși talismanele nu funcționau, hainele funcționau, și toți și-au dat jos hainele pentru a acoperi mâna stângă. Straturile de haine arătau ca un cocon alb. După o secundă, ghemul de haine albe s-a aprins cu un whoosh, creând un infern verde, anormal. Deși ar fi oprit atacul pe moment, după un timp, când uniformele ar fi ars complet, mâna ar fi ieșit din cenușă. În timp ce nimeni nu se uita, Wei Wuxian a fugit spre curtea de vest.
Cele aproximativ zece cadavre umblătoare care fuseseră subjugate de băieți au rămas în tăcere în curte, sigilate de incantațiile desenate pe pământ. Wei Wuxian a lovit cu piciorul unul dintre simboluri, distrugând întreaga formațiune. A bătut de două ori din palme. Dintr-o dată, cu o tresărire, albul ochilor cadavrelor umblătoare s-au întors cu toții în sus, ca și cum ar fi fost treziți de un fulger.
Wei Wuxian a vorbit: „Treziți-vă. Este timpul să lucrăm!”
De obicei, nu avea nevoie de incantații complexe pentru a controla aceste păpuși cadaverice -o comandă simplă era la fel de bună. Cadavrele umblătoare din fața lui s-au mișcat cu câțiva pași tremurânzi. Dar, pe măsură ce se apropiau de Wei Wuxian, picioarele lor au slăbit și s-au prăbușit pe pământ, ca și cum ar fi fost oameni adevărați.
Wei Wuxian a considerat situaţia atât amuzantă, cât și enervantă. A bătut din nou din palme, de data aceasta mai ușor. Cu toate acestea, aceste cadavre umblătoare s-au născut probabil în satul Mo și au murit tot aici, neavând experiența vieții pe deplin. Ei au urmat instinctiv comenzile invocatorului, dar au fost, de asemenea, îngroziți de acesta, zăcând pe jos și temându-se să se ridice.
Cu cât ființa era mai crudă, cu atât Wei Wuxian o putea controla mai bine. Aceste cadavre umblătoare nu fuseseră antrenate de el și nu puteau rezista manipulărilor directe din partea lui. Nu avea niciun material la el, ceea ce însemna că nu putea face imediat unelte pentru a calma cadavrele umblătoare. Nu putea nici măcar să încurce și să asambleze fragmente și piese. Flăcările verzi înălțătoare din curtea de est au devenit treptat mai slabe. Dintr-o dată, Wei Wuxian a găsit o soluție.
De ce ar fi avut nevoie să iasă afară și să găsească o persoană moartă, cu resentimente puternice și cu o personalitate crudă?
Nu era doar unul, ci mai multe cadavre în Sala de Est!
A fugit înapoi în curtea de est. Cum prima soluție a lui Lan SiZhui a eșuat, a găsit o a doua. Discipolii și-au scos săbiile și le-au înfipt în pământ, făcând un gard de săbii. Mâna fantomă s-a izbit de gard, iar ei și-au consumat toată energia comprimându-și spadele ca să nu se spargă, fără să acorde atenție la cine intra și ieșea. Wei Wuxian a intrat în Sala de Est și a apucat cadavrele doamnei Mo și al lui Mo ZiYuan, câte unul pe fiecare mână, și a vorbit cu voce joasă: „Treziți-vă!”
Într-o fracțiune de secundă, albul ochilor doamnei Mo și al lui Mo ZiYuan s-a ridicat și au început să scoată niște țipete stridente și puternice pe care le scoteau fantomele feroce după ce se întorceau la viață.
În mijlocul țipetelor, un alt cadavru a tremurat și s-a târât în sus, scoțând cel mai mic și mai slab țipăt. Era soțul doamnei Mo.
Țipetele erau destul de puternice și resentimentele erau destul de puternice. Wei Wuxian a zâmbit, simțindu-se destul de mulțumit: ”Recunoașteți mâna de afară?”
A poruncit: „Rupeți-o în bucăți”.
Cei trei membri ai familiei Mo au ieșit ca trei nori de vânt negru.
Brațul stâng a rupt una dintre săbii și era pe punctul de a izbucni, când trei cadavre crude fără brațe stângi au venit spre el.
În afară de faptul că nu au putut să sfideze porunca lui Wei Wuxian, familia a urât de asemenea creatura care i-a ucis și și-au vărsat furia pe mâna fantomă. Principalul atacator a fost, fără îndoială, doamna Mo. Deoarece cadavrele feminine erau adesea deosebit de fioroase după ce erau transformate, părul ei era desfăcut și ochii ei erau injectați cu sânge. Cu unghiile care creşteau în lungime, cu spuma adunată la colțurile gurii și cu țipete care erau suficiente pentru a ridica tavanul, părea extrem de nebună. În spatele ei a urmat Mo ZiYuan, care a cooperat cu ea și și-a folosit atât dinții, cât și mâinile. Tatăl său se afla la capăt, acoperind golurile dintre atacurile celorlalte două cadavre. Băieții care se zbăteau au rămas muți de uimire.
Nu mai văzuseră astfel de lupte între mai multe cadavre fioroase decât în cărți și din auzite, și au rămas cu toții cu gura căscată când au văzut pentru prima dată scena stropită cu sânge, fără să-și poată abate privirea. Cu toții au crezut că era… Absolut palpitant!
Cele trei cadavre și mâna se aflau în mijlocul unei lupte dure, când Mo ZiYuan s-a dat brusc la o parte. Zona abdomenului său a fost atacată de mână, făcând ca câteva bucăți din intestinele sale să se verse. Când doamna Mo a văzut acest lucru, a țipat fără încetare și și-a protejat fiul în spatele ei. Atacurile ei erau mai violente, puterea degetelor ei fiind aproape comparabilă cu cea a armelor de oțel și fier. Dar, Wei Wuxian știa că, treptat, era copleșită.
Nici măcar trei cadavre crude care muriseră recent nu puteau supune acest singur braț!
Wei Wuxian urmărea cu atenție bătălia. Limba îi era ușor încovoiată, reprimând un fluierat ascuțit în interiorul buzelor, pregătindu-se să-l lase să iasă. Fluierul ar fi putut să evoce și mai multă ostilitate în cadavrele necruțătoare, ceea ce ar putea întoarce situația. Atunci, însă, ar fi dificil să se asigure că nimeni nu va ști că a fost opera lui. Într-o clipită, mâna s-a mișcat ca un fulger, rupându-i fără milă și cu precizie gâtul doamnei Mo.
Văzând cum familia Mo se apropia din ce în ce mai mult de înfrângere, Wei Wuxian se pregătea să sufle în fluierul pe care și-l reprimase sub limbă. În același timp, ecourile a două zdrăngăneli la un instrument cu coarde au venit de departe.
Sunetul părea să fi fost interpretat de un om. Timbrul era eteric și clar, purtând frisoanele sumbre ale pinilor măturați de vânt. Creaturile care se luptau în curte au încremenit toate când au auzit sunetul.
Instantaneu, băieții din clanul Gusu Lan au început să radieze, ca și cum s-ar fi născut din nou. Lan SiZhui și-a șters sângele de pe față și și-a ridicat capul, exclamând fericit: „HanGuang-Jun!”

De îndată ce a auzit cele două zvâcniri îndepărtate ale citherului, Wei Wuxian s-a întors ca să plece.
S-a auzit sunetul unei alte melodii. De data aceasta, intonația era mai înaltă, străpungând cerul cu câteva grade de amărăciune. Cele trei cadavre crude s-au dat înapoi și și-au acoperit o ureche cu mâna dreaptă. Cu toate acestea, era imposibil să blocheze Tonul de Eradicare al clanului Gusu Lan prin mijloace ca acestea. De-abia s-au retras cu câțiva pași, iar sunete ușoare de explozie au venit din interiorul craniilor lor.
Pentru că brațul tocmai îndurase o luptă dură, după ce a auzit din nou sunetul corzilor, a căzut instantaneu pe pământ. Deși degetele încă tresăreau, brațul era incapabil să se miște.
După un scurt moment de tăcere, băieții nu s-au putut abține să nu aplaude zgomotos, sărbătorind bucuria de a supraviețui incidentului. Se luptaseră de-a lungul unei nopți antrenante, iar întăririle clanului lor veniseră în sfârșit. Chiar dacă ar fi fost pedepsiți din motive precum „a fi nepoliticos și a face zgomot dăunează reputației clanului”, nu le păsa.
După ce a făcut cu mâna spre lună, Lan SiZhui și-a dat seama brusc că cineva dispăruse. El l-a smucit pe Lan JingYi: „Unde este?”.
Lan JingYi era cuprins de bucurie: „Cine? Care dintre ei?”
Lan SiZhui a răspuns: „Tânărul maestru Mo”.
Lan JingYi a spus: „Hmm? De ce îl cauți pe nebunul ăla? Cine știe unde a fugit. Probabil că este speriat de amenințările mele de a-l lovi.”
„…”
Lan SiZhui știa că Lan JingYi fusese întotdeauna indiferent și franc, fără să se gândească de două ori la nimic sau să suspecteze pe cineva. S-a gândit: „Voi aștepta să vină HanGuang-Jun și apoi îi voi spune totul.
Satul Mo încă dormea, dar era greu de spus dacă era un somn adevărat sau unul prefăcut. Deși lupta cu cadavrele era o masă de sânge și măruntaie, sătenii nu se treziseră în timpul dimineții devreme pentru a privi. La urma urmei, chiar și trecătorii trebuiau să aleagă la ce evenimente să apară. Unul care implica o mulțime de țipete nu era cu siguranță cel mai sigur eveniment.
Wei Wuxian a eliminat cât de repede a putut toate dovezile formațiunii de sacrificiu din camera lui Mo XuanYu și a fugit pe ușă.
Din nefericire, persoana care a venit se întâmpla să fie din clanul Lan, dar și mai mult din nefericire, se întâmpla să fie Lan WangJi!
Era unul dintre cei care se luptase cu el înainte, așa că trebuia să se retragă rapid. Se grăbea să găsească un munte, când a trecut pe lângă o curte și a văzut înăuntru o piatră mare de moară. Un măgar era legat de mâner și mesteca. Când l-a văzut alergând pripit, părea surprins și l-a privit în lateral ca și cum ar fi fost o persoană reală. Wei Wuxian a avut contact vizual cu el timp de o secundă și a fost imediat atins de cantitatea minusculă de dispreț din ochii lui.
A încercat să se agațe de frânghie și să tragă de ea, dar măgarul a protestat scoțând câteva zgomote puternice. Prin urmare, Wei Wuxian a trebuit să se folosească atât de cuvinte, cât și de forță pentru a-l păcăli și a-l scoate pe drum. Pe măsură ce zorii se arătau la orizont, au plecat pe drumul principal.
Nu a trecut mult timp până când Wei Wuxian și-a dat seama că s-ar putea să fi făcut o greșeală: acest măgar pestriț pe care îl furase era mult prea pretențios.
Era doar un măgar, dar nu mânca decât iarbă proaspătă și fragedă, încă picurând de rouă, și refuza să mănânce dacă vârful firului de iarbă era măcar puțin îngălbenit. Când au trecut pe lângă o fermă, Wei Wuxian a furat puțin fân ca să-l hrănească; după ce a mestecat doar o dată sau de două ori, l-a scuipat cu dezgust, iar sunetul a fost mai puternic și mai clar decât atunci când un om scuipă. Dacă nu mânca bine, atunci refuza să meargă, făcea crize de furie și dădea din picioare; Wei Wuxian însuși a fost la un pas de a fi lovit de multe ori. Pe deasupra, răgetul său era de-a dreptul îngrozitor.
Fie ca armăsar, fie ca animal de companie iubit, era complet inutil!
Wei Wuxian nu putea să nu îi fie dor de sabia sa, care, cel mai probabil, atârna acum pe peretele vreunui lider de clan important, ca trofeu.
Trăgând și târând măgarul cu toată puterea, a pornit pe drumul șerpuitor. În cele din urmă, a ajuns lângă o câmpie întinsă de orez a unui sat. Soarele ardea cu putere. Lângă marginea câmpului se afla un salcâm mare, iar zona de sub copac era acoperită de o umbră verde densă. Acolo era și o fântână veche, iar sătenii așezaseră lângă ea o găleată și o lopățică pentru a potoli setea trecătorilor. Când măgarul pestriț a ajuns în acest loc, a refuzat să mai facă un pas. Wei Wuxian a sărit jos și i-a mângâiat fundul prețios.
„Ei, nu ești tu un mânz răsfățat și nobil? Și chiar mai greu de mulțumit decât mine.”
Măgarul a pufnit la el.
În timp ce se prosteau, un grup s-a apropiat de la drumurile care se încrucișau în depărtare.
Oamenii aceia purtau coșuri de bambus țesute manual și erau îmbrăcați în cămăși de pânză și încălțăminte din paie. Emanau aerul rustic de la țară din cap până în picioare. Printre ei se afla o fată cu fața rotundă, de o frumusețe oarecum delicată, dar nu deosebit de remarcabilă. Poate că și ei merseră prea mult pe jos sub soarele arzător, deoarece și ei doreau să vină să bea o gură de apă și să stea la umbră. Totuși, când au văzut un măgar pestriț legat de copac, care dădea din picioare și țipa, însoțit de un nebun cu părul dezordonat și desfăcut, uns cu fard roșu și pudră albă, nu au îndrăznit să se apropie.
Wei Wuxian se considerase întotdeauna un om care prețuia frumusețea, așa că, când a observat ezitarea lor, s-a dat la o parte pentru a le face loc și s-a dus să-l deranjeze pe măgarul pestriț. Când grupul acela a văzut că era inofensiv, s-au relaxat și s-au apropiat. Fiecare dintre ei era ud leoarcă de transpirație și roșu la față, făcându-și vânt cu mâinile și scoțând apă după cum aveau nevoie. Fata stătea lângă fântână și, parcă știind că Wei Wuxian îi lăsase intenționat spațiu, i-a zâmbit blând.
Unul dintre bărbați ținea o busolă în mâini și a privit departe, în depărtare, înainte de a-și coborî din nou privirea, confuz.
„Cum se face că acul tot nu se mișcă, deși suntem aproape de poalele Muntelui Dafan?”
Sculpturile de pe acea busolă și acul ei erau amândouă destul de ciudate. Nu era o busolă obișnuită: o „Busolă a Vânturilor Rău-Prezicătoare” nu era folosită pentru a găsi drumul, ci mai degrabă pentru a indica locul unde se aflau creaturi malefice din apropiere. Wei Wuxian știa că asta însemna că dăduse peste unul dintre micile clanuri asuprite din provincie. În afara clanurilor de elită, bogate, existau și destul de multe dintre aceste clanuri mici și independente. Wei Wuxian se gândi că poate aceștia veniseră aici din provincie pentru a căuta refugiu la un clan mare cu care aveau vreo legătură de rudenie. Sau poate se aflau aici pentru a participa la o Vânătoare de Noapte.
Bărbatul de vârstă mijlocie, care era liderul grupului, i-a spus celuilalt bărbat să se ducă să bea și a comentat: „Busola ta e stricată? Îți dau una nouă mai târziu. Muntele Dafan e la mai puțin de cinci kilometri distanță, așa că nu putem sta prea mult pe loc. Am parcurs tot drumul ăsta. Nu va merita efortul dacă lenevim acum și rămânem în urma celorlalți.”
Era o „Vânătoare de noapte”, așa cum era de așteptat. Multe clanuri de cultivatori, din aprecierea lor pentru eleganța rafinată, numeau actul de a călători prin lume pentru a alunga răul „expediții de vânătoare”. Și deoarece respectivele forțe malefice apăreau adesea noaptea, astfel de activități erau numite „Vânători de noapte”. Au existat numeroase clanuri de cultivatori care au apărut și au dispărut, iar doar o mână dintre ele au reușit să-și facă un nume. Dacă un clan obișnuit — unul fără o reputație acumulată de-a lungul generațiilor pe care să se bazeze — dorea să se alăture rândurilor superioare și să devină faimos, dorea să câștige prestigiu și respect în lumea cultivării, atunci trebuia să demonstreze realizări tangibile. Abia atunci când vânau monștri nemiloși sau demoni răuvoitori care aduceau dezastre, cuvintele lor căpătau greutate.
Aceste „Vânători de Noapte” fuseseră inițial specialitatea lui Wei Wuxian, dar el fusese mereu pe drumuri în ultimele câteva zile și reușise să vâneze doar o mână de diavolișori din cele câteva morminte în care pătrunsese. Avea nevoie de o ceată de generali fantomă tirani care să-i îndeplinească poruncile, așa că și el a decis să se îndrepte spre acel „Munte de Orez” pentru a-și încerca norocul. Dacă ar fi găsit unul care să se dovedească util, l-ar fi capturat pentru propriul său folos.
Grupul acela își terminase pauza și era gata să pornească și el la drum. Înainte să plece, fata cu fața rotundă a scos din coșul de pe spate un măr pe jumătate verde, abia roșu, și i l-a întins lui Wei Wuxian.
„Pentru tine.”
Wei Wuxian întinse mâna să-l primească cu un zâmbet fericit, dar măgarul pătat ridică capul și-și arătă dinții ca să-l muște, așa că Wei Wuxian îl smulse repede. Văzând cum măgarul salivă după micul măr, îi veni o idee. După ce găsi o ramură lungă și niște fir de pescuit, atârnă mărul în fața măgarului. Măgarul pestriț a simțit parfumul dulce al mărului și l-a poftit. Cu capul ridicat, a alergat după acel măr care atârna la o distanță pe care abia o putea atinge. A ajuns să fie mai rapid decât toți armăsarii renumiți pe care Wei Wuxian îi văzuse până atunci, lăsându-i pe toți în urmă!
Măgarul a alergat fără oprire, iar Wei Wuxian a ajuns la Muntele Dafan înainte de lăsarea întunericului. Abia când a ajuns la poalele muntelui a aflat că „fan” din „Dafan” nu însemna „orez”, ci „Brahma”. Privit de la distanță, muntele avea forma unui Buddha scund, lipsit de griji și mulțumit, de unde și numele său. La poalele muntelui se afla un orășel, numit Fojiao, adică „Piciorul lui Buddha”.
Aici se adunaseră mai mulți cultivatori decât își imaginase. Era o adunare de tot felul, o amestecătură de culori provocată de uniformele diferite ale diverselor clanuri și secte care se plimbau pe străzi. Din nu știu ce motiv, toată lumea părea tensionată. Chiar și la vederea înfățișării sale ciudate, nimeni nu părea să-și poată permite un moment pentru a-l batjocori.
În centrul străzii lungi, se adunase un grup de cultivatori angajați într-o discuție serioasă. Părea că aveau opinii destul de diferite; Wei Wuxian îi putea auzi de la mare distanță, de pe stradă. La început totul era în regulă, dar, cumva, discuția a devenit din ce în ce mai aprinsă.
„… Nu cred deloc că există fiare mâncătoare de suflete sau demoni. În mod clar, nu a fost nicio activitate pe niciun azimut al Busolei Vânturilor Rău-intenționate.”
„Dacă nu există, atunci cum de șapte locuitori ai orașului și-au pierdut sufletele? Nu se poate ca toți să fi contractat aceeași boală! N-am auzit niciodată de o astfel de boală!”
„Doar pentru că Busola Vânturilor Rele nu arată ceva, nu înseamnă că nu există! Oricum, tot ce poate face este să indice o direcție generală. Nu este suficient de precisă pentru a fi de încredere pe deplin. Poate că există ceva în apropiere care obstrucționează acul?”
„De ce nu te gândești la cine a inventat Busola Vânturilor Rele? Nu am auzit niciodată de ceva care să poată interfera cu acul.”
„Ce încerci să spui, huh? La ce faci aluzie? Desigur că știu că Busola Vânturilor Rele a fost creată de Wei Ying, dar nu e ca și cum creațiile lui ar fi perfecte, așa că de ce îi oprești pe oameni să o pună la îndoială?”
„N-am spus că nu poți, și nici n-am spus că creațiile lui sunt perfecte! Nu e nevoie să calomniezi!”
Și astfel, discuția lor a luat o altă turnură. Wei Wuxian chicoti și râse în timp ce trecea pe lângă ei călare pe măgarul său. Nu s-ar fi gândit că, după atâția ani, încă rămânea un subiect puternic și de neclintit în disputele verbale ale cultivatorilor. Se putea spune că avea un „Wei” al declanșării conflictelor. Dacă s-ar fi ținut vreodată un vot pentru a stabili cine se bucura de cea mai durabilă popularitate dintre toate clanurile, atunci el ar fi fost câștigătorul cert.
Să fim sinceri, acel cultivator nu greșea. „Busola Vânturilor Rău-făcătoare” care se folosea în mod curent era doar o versiune inițială, așa că, într-adevăr, nu era suficient de precisă. El începuse să o perfecționeze, dar nu era vina lui că vechiul său bârlog fusese distrus înainte să termine, așa că toată lumea trebuia să se descurce cu ce avea și să continue să folosească prima ediție, care prezenta erori.
Oricum, creaturile care consumau carne erau în mare parte de nivel inferior — cadavre umblătoare, de exemplu. Doar monștrii sau spiritele rafinate, de nivel înalt, puteau consuma și digera suflete. Șapte suflete fuseseră devorate dintr-o singură dată, așa că nu era de mirare că multe clanuri se adunaseră aici. Deoarece prada acestei Vânători de Noapte nu era deloc nesemnificativă ca putere, era de așteptat ca Busola Vânturilor Rele să întâmpine probleme.
Wei Wuxian trase de frâie și sări de pe măgar, apoi apucă mărul care atârnase în fața acestuia pe tot parcursul drumului și i-l trase până la gură.
„O mușcătură. Doar o mușcătură… Bah! Încerci să-mi mănânci toată mâna dintr-o singură mușcătură?!”
Luă câteva mușcături din cealaltă parte a mărului, apoi îl îndesă înapoi în gura măgarului pestriț. În timp ce se gândea la cât de jos ajunsese, încât să împartă un singur măr cu un măgar, cineva s-a ciocnit brusc de spatele lui. S-a întors și a văzut că era o fată. Deși ea era cea care se ciocnise de el, nu i-a acordat nicio atenție. Ochii ei erau neconcentrați, în timp ce privea fix într-o anumită direcție, cu un zâmbet pe buze.
Wei Wuxian a urmat direcția privirii ei. În acea direcție se afla un vârf de munte acoperit de vegetație densă. Era Muntele Dafan.
Dintr-o dată, fără niciun avertisment, fata a început să danseze în fața lui.
Dansul era sălbatic și amenințător, iar ea își flutura brațele în toate direcțiile. Wei Wuxian se bucura nespus privind spectacolul, dar chiar în acel moment, o femeie a venit în fugă, cu fusta ridicată. Ea a început să plângă în hohote în timp ce o îmbrățișa pe fată.
„A-Yan, hai să ne întoarcem, hai să mergem!”
A-Yan a respins-o. Zâmbetul de pe chipul ei, care nu dispăruse niciodată, transmitea un sentiment înfiorător de afecțiune maternă, iar ea dansa și sărea în timp ce femeia aceea continua să o urmărească pe străzi, plângând în timp ce alerga.
Un vânzător ambulant de pe margine a comentat: „Ce păcat. A-Yan, de la casa fierarului Zheng, a fugit din nou.”
„E cu adevărat trist pentru mama ei. A-Yan, soțul lui A-Yan și chiar și propriul ei soț… Nu e deloc în regulă.”
Wei Wuxian se plimba pe acolo și, din fragmente de conversații auzite pe stradă, a deslușit ciudata întâmplare care avusese loc acolo.
Pe Muntele Dafan se afla un cimitir vechi, unde erau îngropate majoritatea mormintelor strămoșilor locuitorilor din orașul Fojiao. Uneori, se săpau morminte și se așezau cruci de lemn pentru cadavrele fără nume. Cu multe luni în urmă, fusese o noapte furtunoasă, cu fulgere și tunete, iar după o noapte în care ploaia torențială bătuse fără încetare, o porțiune de pământ de pe munte s-a prăbușit. Mai exact, acea bucată de pământ era cimitirul.
Multe dintre mormintele vechi au fost distruse, iar mai multe sicrie au fost scoase la suprafață. Apoi a lovit un fulger, aruncând în aer capacele sicrielor și carbonizând atât cadavrele, cât și sicriele.
Locuitorii orașului Fojiao s-au simțit foarte neliniștiți de toate acestea. S-au rugat pentru noroc și au reconstruit vechiul cimitir, în speranța că lucrurile se vor liniști. În ciuda eforturilor lor, de atunci, în orașul Fojiao au început să apară frecvent cazuri de oameni care își pierdeau sufletul.
Primul a fost un leneș. Acest bărbat era un neisprăvit fără un ban, care își petrecea zilele în trândăvie. Dar, întrucât îi plăcea mereu să prindă păsări sus pe munte, s-a întâmplat ca, în noaptea alunecării de teren, să rămână blocat pe Muntele Dafan. Era speriat de moarte, dar măcar era încă în viață.
Ciudat a fost că, la scurt timp după întoarcerea sa, s-a căsătorit brusc. Nunta s-a desfășurat cu mare fast, iar el și-a declarat intenția de a face bine de atunci înainte, de a acumula noroc și de a-și trăi restul vieții în pace.
În noaptea nunții, s-a îmbătat criță și, odată ce s-a culcat în pat, nu s-a mai ridicat. Mireasa l-a strigat, dar el nu a răspuns. Abia după ce l-a împins a descoperit că mirele avea privirea pierdută, iar corpul îi era rece. În afară de respirație, nu se deosebea deloc de un mort. A zăcut așa, fără să mănânce și fără să bea, timp de multe zile, apoi a fost în cele din urmă îngropat în pace. Demnă de milă era mireasa care abia se căsătorise și care a ajuns văduvă.
A doua era A-Yan, din familia fierarului Zheng. Fata tocmai se logodise când, chiar a doua zi, viitorul ei soț a fost ucis de un șacal în timp ce vâna pe munte. După ce a aflat acest lucru, a fost lovită de aceeași suferință care se abătuse asupra acelui leneș. Din fericire, s-a vindecat singură de boala fără suflet după ceva timp. Totuși, aceasta a făcut-o să-și piardă mințile, chicotind în timp ce dansa afară, în fața celorlalți.
Al treilea a fost tatăl lui A-Yan, fierarul Zheng. Până în prezent, au fost șapte persoane care au căzut victime una după alta.
Wei Wuxian s-a gândit la asta. Cel mai probabil era vorba de un demon mâncător de suflete, nu de o fiară mâncătoare de suflete.
Chiar dacă diferența era de doar un cuvânt, erau creaturi complet distincte. Demonii aparțineau categoriei fantomelor, în timp ce fiarele făceau parte din categoria monștrilor. În opinia lui, toate acestea ar putea fi vina vechiului cimitir care se prăbușise din cauza cutremurelor provocate de alunecarea de teren. Odată ce fulgerul va sparge sicriele, orice demoni străvechi care se odihneau înăuntru vor fi eliberați. Ar fi putut stabili dacă era într-adevăr așa odată ce ar fi aruncat o privire la materialul din care erau făcute sicriele — și dacă mai existau urme de talismane de sigilare. Cu toate acestea, locuitorii orașului Fojiao trebuie să fi reîngropat cu siguranță sicriele carbonizate cu mult timp în urmă și, de asemenea, să fi reîngropat cadavrele din nou, așa că, cu siguranță, nu ar mai fi rămas prea multe dovezi.
Ar fi trebuit să urmeze poteca care pornea din orașul Fojiao pentru a urca cum se cuvine pe munte, așa că Wei Wuxian a urcat fără grabă dealul călare pe măgarul său.
După un timp, a dat peste câțiva oameni care coborau muntele cu expresii posomorâte. Unii dintre ei aveau răni pe față și vorbeau toți în același timp. Toți au tresărit de surprindere când l-au întâlnit pe acest călăreț de măgar cu fața acoperită de machiaj de fantomă spânzurată sub cerul care se întuneca și au înjurat în timp ce îl ocoleau pentru a se grăbi să coboare dealul. Wei Wuxian întoarse capul și se întrebă: oare prada fusese prea greu de stăpânit și se întorceau cu mâna goală? După o clipă de gândire, îi dădu o palmă măgarului peste șold și porni în trap în susul muntelui.
Grupul acela a mormăit și s-a plâns după plecarea lui:
„N-am întâlnit niciodată pe cineva atât de nerezonabil!”
„De ce ar veni șeful unui clan atât de mare aici doar ca să se lupte cu noi pentru un demon mâncător de suflete? Sunt sigur că a ucis deja o mulțime dintre aceștia când era mai tânăr!”
„Ce poți să faci? El e liderul sectei. Dintre toate clanurile pe care le-ai putea jigni, nu-l jignești pe Clanul Jiang, iar dintre toți oamenii pe care i-ai putea jigni, nu-l jignești niciodată pe Jiang Cheng. Hai să punem asta pe seama ghinionului nostru, să ne strângem lucrurile și să plecăm de aici.”
O torță ar fi fost necesară pentru a înainta în pădurea de munte dacă cerul s-ar fi întunecat și mai mult. Wei Wuxian a mers o vreme și a fost destul de surprins să nu întâlnească prea mulți cultivatori. Dintre toate clanurile care au venit, oare chiar jumătate dintre ele discută teorii în Orașul Fojiao, în timp ce cealaltă jumătate este ca grupul de mai devreme? Încearcă, eșuează și se întorc cu mâna goală?
Deodată, un strigăt de ajutor s-a auzit din față.
„CINEVA!”
„AJUTOR!”
Se auzeau atât voci masculine, cât și feminine, strigătele lor pline de panică și neputință. Nu păreau false — chiar dacă, în nouă cazuri din zece, strigătele de ajutor din sălbăticie erau de fapt spirite malefice care făceau răutăți, ademenind pe cei neștiutori într-o capcană. Wei Wuxian, însă, era încântat.
Cu cât mai malefic, cu atât mai bine! Ar fi bine să fie suficient de malefic!
El a îndemnat măgarul să alerge spre locul de unde se auzeau vocile, dar când a ajuns acolo, nu se vedea nimic. Când a ridicat privirea, în loc de spirite malefice sau monștri, a zărit clanul rural independent pe care îl întâlnise anterior lângă creasta câmpului. Aceștia atârnau de un copac, prinși într-o plasă uriașă, strălucitoare, de aur.
Bărbatul acela de vârstă mijlocie condusese inițial grupul pentru a patrula și a cerceta zona pădurii, dar nu dăduseră peste prada pe care o sperau. În schimb, căzuseră în capcana cu plasă pe care o instalaseră niște oameni bogați și ajunseseră să atârne de copac, plângându-și nedreptățile. S-au înveselit când au văzut că venise cineva, dar au fost imediat profund dezamăgiți când și-au dat seama că era nebunul. Deși firele acestei plase care imobilizează nemuritorii erau subțiri, materialul era de cea mai înaltă calitate, rezistent și indestructibil. Odată prins, nu conta dacă erai om sau zeu, fantomă sau spirit — rămâneai prins o bună bucată de vreme. Cu excepția cazului în care, desigur, plasa era tăiată cu un dispozitiv nemuritor de o calitate și mai înaltă. Ar fi fost inutil să se aștepte ca acest nebun să-i ajute să coboare. Probabil că nici măcar nu știa ce era plasa aceea.
Tocmai când voiau să-l roage să caute ajutor, s-a auzit sunetul unor pași agili care foșneau frunzele, apropiindu-se rapid. Din adâncul pădurii întunecate ca smoala a ieșit un tânăr îmbrăcat într-o robă de culoare deschisă.
Pe fruntea acestui mic stăpân se afla o pată de culoare vermilion, iar trăsăturile sale erau atât de fine încât păreau aproape aspre. Era extrem de tânăr — cam de aceeași vârstă cu Lan Sizhui, un simplu adolescent. Pe spate avea o tolbă cu săgeți și o sabie lungă care strălucea auriu, iar în mână ținea un arc lung. Broderiile de pe veșmintele sale erau, fără îndoială, rafinate, împletindu-se în extraordinari bujori albi. Firele de aur sclipeau delicat în noapte.
Wei Wuxian se minuna în sinea sa. Ce bogăție!
Acesta trebuia să fie un tânăr stăpân aparținând clanului Jin din Lanling. Numai acest clan folosea bujorul alb ca emblemă. Comparându-se cu regele florilor, ei sugerau că erau regi printre nemuritori. A-ți marca fruntea cu cinabru simboliza convingerea de a deschide porțile către înțelepciune, permițând luminii vermilioase a eternității să strălucească asupra lumii.
Acest mic stăpân era pe punctul de a trage, dar când a văzut că plasa de prindere a nemuritorilor capturase doar oameni, dezamăgirea i-a strălucit pe chip și și-a pierdut răbdarea.
„De fiecare dată sunteți voi, idioților. Peste patru sute de plase de capturare a nemuritorilor, dar e mereu la fel: înainte să apuce să prindă vreo pradă, zeci dintre ele sunt distruse de voi!”
Același gând îi ocupa în continuare mintea lui Wei Wuxian: Bogăție!
O plasă de capturare a nemuritorilor era deja destul de scumpă, iar el instalase peste patru sute într-o singură dată. Așa cum era de așteptat de la Clanul Jin din Lanling — un clan chiar și puțin mai mic ar fi fost redus la sărăcie și ruină. Totuși, a abuza astfel de plasa de capturare a nemuritorilor pentru a vâna fără discernământ nu era o Vânătoare de Noapte. Acesta era în mod clar un act de alungare a celorlalți pentru a acapara prada. Se părea că cultivatorii care se retrăseseră anterior nu o făcuseră pentru că prada era dificilă, ci pentru că aceste secte prestigioase nu erau de jignit.
În timpul zilelor petrecute plimbându-se pe străzi și datorită curiozității sale insațiabile de mai devreme, din orașul Fojiao, Wei Wuxian auzise o mulțime de bârfe despre ascensiunile și căderile din lumea cultivării. Ca victorios final al războiului încâlcit dintre clanurile de cultivatori, care se întinsese pe o perioadă de peste o sută de ani, Clanul Jin din Lanling conducea acum clanurile și sectele; șeful clanului lor era chiar numit cu respect „Șeful Cultivării”. Clanul Jin fusese întotdeauna arogant și îi plăcea extravaganța. De-a lungul anilor petrecuți dominând de sus pe ceilalți, clanul prosperase și devenise puternic, iar discipolii lor erau crescuți să-i domine pe ceilalți fără scrupule. Clanurile inferioare, oricât de mult ar fi fost umilite, nu aveau altă alegere decât să înghită totul. O casă de cultivare atât de mică din provincie își putea permite și mai puțin să-i ofenseze. De aceea, deși cuvintele băiatului erau dure și oamenii atârnați în plasă se înroșiseră la față din cauza insultelor, totuși nu îndrăzneau să riposteze.
Bărbatul de vârstă mijlocie spuse cu umilință: „Ne va face tânărul stăpân favoarea de a ne coborî?”
Tânărul era frustrat că prada lui încă nu se arătase, așa că acest țăran era o țintă secundară perfectă pentru a-și descărca furia. Își încrucișă brațele.
„Rămâneți atârnați acolo, ca să nu vă plimbați pe aici și să mă mai împiedicați! Odată ce voi prinde bestia mâncătoare de suflete, vă voi da drumul, dacă îmi voi aminti.”
Dacă ar fi stat într-adevăr atârnați de acel copac toată noaptea, incapabili să se miște, nu ar fi putut face altceva decât să-și lase sufletele să le fie supte dacă creatura care bântuia Muntele Dafan ar fi dat peste ei. Fata cu fața rotundă care îi dăduse lui Wei Wuxian un măr era îngrozită și plângea cu voce tare. Wei Wuxian stătea cu picioarele încrucișate pe spatele măgarului pestriț, dar când măgarul a auzit-o plângând, urechile lui lungi s-au mișcat.
Deodată, a sărit înainte. A scos chiar un răget lung în acel moment, și dacă nu ar fi fost acel sunet unic și îngrozitor, ar fi părut irezistibil de eroic. Nu ar fi o laudă deșartă să-l numim un mânj puternic. Luat prin surprindere, Wei Wuxian a fost aruncat de pe spatele său și aproape că și-a spart craniul în urma căderii. Capul lat al măgarului pătat s-a năpustit spre tânăr, aparent convins că îl poate arunca în aer cu o lovitură de cap. Săgeata tânărului era încă așezată în arc, așa că era gata să-l doboare. Wei Wuxian nu voia să-și caute alt mijloc de transport atât de repede, așa că a tras de frâie cu toată puterea.
Tânărul acela i-a aruncat o privire și a părut uimit pentru o clipă, înainte ca expresia lui să se transforme imediat în dispreț. Și-a strâns buzele.
„Deci, tu ești.”
Tonul acela era format din două părți de surprindere și opt părți de dezgust, făcându-l pe Wei Wuxian să clipească confuz.
„Ce, ai înnebunit după ce ai fost trimis înapoi la vechea ta casă? Uită-te la fața aia vopsită înfiorător, nu-mi vine să cred că te-au lăsat să ieși!”
Ce era chestia asta incredibilă pe care tocmai o auzise?!
Oare să fie…? Wei Wuxian s-a lovit cu palma peste coapsă. Oare tatăl lui Mo Xuanyu nu era un oarecare șef de clan mărunt, ci chiar infamul Jin Guangshan?!
Jin Guangshan fusese fostul șef al Clanului Jin din Lanling și murise de multă vreme. Era un personaj cu o poveste lungă. Avea o soție extrem de severă, provenită dintr-o familie ilustră, de care se temea notoriu, dar, oricât de speriat ar fi fost, tot se învârtea neîncetat în jurul altor femei. Oricât de strictă ar fi fost doamna Jin, nu putea să-l urmărească non-stop. El era neobosit în aventurile sale, culcându-se cu femei de la doamne distinse până la prostituate sălbatice. Și, deși îi plăcea să fie un donjuan și avea un număr mare de copii nelegitimi, era extrem de nestatornic în dragoste. Odată ce se sătura de o femeie, o alunga din mintea sa fără să se gândească la vreo responsabilitate. Dintre numeroșii săi copii nelegitimi, doar unul fusese suficient de remarcabil încât să fie recunoscut și luat înapoi, iar acela era actualul cap al familiei din clanul Jin din Lanling, Jin Guangyao.
Mai mult, chiar și modul în care a murit Jin Guangshan a fost o rușine. Bătrân, dar pe deplin convins că era încă plin de vigoare, s-a distrat cu mai multe femei deodată, pentru a-și pune la încercare limitele. Din păcate, însă, și-a supraestimat vitalitatea și a murit în timpul orgiei. Era pur și simplu prea jenant ca să se vorbească despre asta, așa că Clanul Jin din Lanling a declarat în unanimitate că bătrânul lider al sectei a murit din cauza suprasolicitării, iar restul clanurilor, printr-o înțelegere tacită, s-au prefăcut cu toții că nu cunosc adevărul complet din spatele acelei declarații. În orice caz, acesta a fost adevăratul motiv al infamiei sale.
În timpul Asediului Movilei Funerare, contribuțiile lui Jin Guangshan la efortul de luptă fuseseră depășite doar de cele ale lui Jiang Cheng. Acum că Wei Wuxian preluase controlul asupra corpului fiului său nelegitim, el chiar nu știa cum ar trebui să se regleze această încurcătură.
Tânărul îl văzu pierdut cu gândul și se enervă. „Pleacă de aici! Doar văzându-ți fața îmi provoacă dezgust. Blestematule cu mânecă tăiată.”
Din punct de vedere al vechimii, Mo Xuanyu ar fi putut fi unchiul acestui băiat sau un alt bătrân. Și totuși, trebuia să suporte o astfel de umilință din partea unui junior. Chiar dacă nu era pentru el însuși, întrucât se afla în prezent în corpul lui Mo Xuanyu, Wei Wuxian simțea că avea datoria să-l umilească la rândul său pe băiat.
Așa că a ripostat: „Mama ta nu te-a învățat niciun fel de maniere?”
Flăcări de furie au strălucit în ochii tânărului. Și-a scos sabia lungă din spate și l-a privit cu o privire furioasă.
„Ce… ai spus?”
Sabia strălucea auriu. Era, fără îndoială, o armă rară și de înaltă calitate, pe care multe clanuri nu și-ar fi putut-o permite nici dacă ar fi muncit din greu toată viața. Wei Wuxian o privi cu atenție, hipnotizat, și simți că sabia îi părea destul de familiară. Dar văzuse destule săbii de înaltă calitate care străluceau auriu, așa că nu se gândi prea mult la asta. Se mulțumi să învârtă în mână un mic săculeț.
Era un săculeț pentru capturarea spiritelor pe care îl confecționase la întâmplare cu câteva zile în urmă, folosind resturi de pânză pe care le găsise. Tânărul s-a năpustit asupra lui, fluturându-și sabia, iar Wei Wuxian a scos din săculeț o bucățică de hârtie decupată în forma unui om. A evitat atacul, apoi a lipit hârtia pe spatele celuilalt.
Tânărul era deja rapid, dar Wei Wuxian avea multă experiență în a-i face pe oameni să se împiedice și a le lipi talismane pe corp, așa că era mai rapid. Tânărul simți cum îi amorțea spatele și devenea greu, apoi căzu involuntar cu fața în jos pe pământ. Sabia îi căzu lângă el cu un zgomot metalic. Nu se putea ridica, oricât de mult ar fi încercat; era ca și cum Muntele Tai stătea deasupra lui. Mai exact, era o fantomă care murise din cauza lăcomiei și care se agățase de spatele lui, strângându-i respirația. Deși fantoma era slabă, putea să se descurce cu ușurință cu un puști ca acesta.
Wei Wuxian a ridicat sabia, a cântărit-o în mână, apoi a lovit cu ea plasa împotriva nemuritorilor, rupând-o.
Familia de cultivatori a căzut la pământ, cuprinsă de o confuzie jenantă, apoi a fugit în grabă, fără să scoată un cuvânt. Fata cu fața rotundă părea că vrea să-și exprime mulțumirile, dar cea mai în vârstă dintre ele a tras-o deoparte, temându-se că tânărul stăpân Jin ar putea să-i poarte o ranchiună și mai adâncă dacă ar mai spune încă un cuvânt.
Tânărul de pe pământ a strigat furios: „Blestematule cu mâneci tăiate! Uită-te la tine, apucând calea demonică doar pentru că puterea ta spirituală e prea slabă ca să te cultivezi în ceva care să merite. Ai grijă! Știi cine e aici azi?! O să…”
Wei Wuxian s-a apucat de inimă, prefăcându-se. „Ah! Mi-e atât de frică!”
Metoda de cultivare pe care o folosise în trecut fusese condamnată de opinia publică. Aceasta dăuna constituției cultivatorului după o practică îndelungată, dar permitea obținerea rapidă a succesului și nu era limitată de puterea spirituală înnăscută și de talentul natural al fiecăruia, motiv pentru care era o cale extrem de tentantă. Nu lipseau niciodată oamenii care tânjeau după scurtături în antrenamentul lor, așa că și acest tânăr credea că Mo Xuanyu se abătuse de la calea cea dreaptă după ce fusese alungat din Clanul Jin din Lanling. Era o suspiciune perfect logică, care l-a scutit pe Wei Wuxian de alte necazuri inutile.
Tânărul a încercat să se împingă de la pământ, dar, după mai multe încercări, tot nu a reușit să se ridice. Avea fața înroșită și strângea din dinți.
„Dacă nu îndepărtezi chestia asta, o să-i spun unchiului meu și o să mori!?”
Wei Wuxian a întrebat curios: „De ce unchiul tău și nu tatăl tău? Cine e unchiul tău?”
Deodată se auzi o voce în spatele lui, gravă și extrem de rece.
„Eu sunt unchiul lui. Ai ceva de spus înainte să mori?”
La auzul acelei voci, fiecare picătură de sânge din corpul lui Wei Wuxian păru să-i urce la cap, dar apoi se retrase imediat. Din fericire, fața lui era deja de un alb înfiorător, așa că nu părea ciudat când a devenit și mai palid.
Un bărbat îmbrăcat în violet se apropie cu pași mari. Purta o robă ușoară cu mâneci înguste, cu mâna așezată pe mânerul sabiei. Un clopoțel de argint îi atârna de talie, dar nu se auzea niciun sunet când mergea.
Acest tânăr avea sprâncene fine și ochi migdalați, cu trăsături bine definite. Ochii lui erau adânci și intensi, cu o urmă de agresivitate, privirea lui asemănându-se cu două fulgere reci. Se opri și rămase la trei metri distanță de Wei Wuxian. Expresia lui era ca a unei săgeți așezate pe arc, gata să fie trasă, iar chiar și calmul său era impregnat de mândrie arogantă.
Își încruntă sprâncenele. „Jin Ling, de ce ai pierdut atâta timp? Trebuie să vin eu să te invit înapoi? Uită-te în ce stare groaznică ești. Ridică-te naibii.”
După ce amorțeala inițială din creier i-a trecut, Wei Wuxian și-a revenit repede. A făcut un semn cu degetele ascunse în mânecă, scoțând marioneta de hârtie. Jin Ling a simțit cum greutatea îi dispare de pe spate și s-a ridicat imediat în picioare, luându-și sabia înapoi și fugind lângă Jiang Cheng.
A arătat cu degetul spre Wei Wuxian și a strigat: „O SĂ-ȚI RUP PICIOARELE!”
Când cei doi stăteau unul lângă celălalt, se observa o vagă asemănare între ei, parcă ar fi fost doi frați. Jiang Cheng mișcă un deget, iar marioneta de hârtie alunecă repede din degetele lui Wei Wuxian și îi zbură în mână. Aruncă o privire asupra ei, iar un val de resentiment îi străluci în ochi. Strânse degetele și hârtia luă foc, fantoma țipând în timp ce era arsă până se transformă în cenușă.
Jiang Cheng spuse cu voce sumbră: „Să-i rupi picioarele? Nu ți-am spus oare că, atunci când dai peste eretici, trebuie să-i omori pe loc și să-i dai de mâncare câinelui tău?!”

Wei Wuxian s-a dat repede înapoi, lăsând în urmă și măgarul. Oricât de mult l-ar fi urât Jiang Cheng, crezuse că sentimentul acela s-ar fi estompat oarecum după atâția ani. Cine ar fi crezut că nu era atât de ușor? Nu numai că ura era încă acolo, dar se adâncise odată cu trecerea timpului, ca un ulcior de vin învechit. Iar furia aceea se revărsa asupra fiecărui cultivator care îl imita!
În spatele lor se aflau oameni care stăteau de pază, iar de data aceasta, Jin Ling a atacat cu și mai multă ferocitate. Wei Wuxian și-a băgat două degete în săculețul pentru capturarea spiritelor, dar chiar când era pe punctul de a se mișca, o sclipire albastră a strălucit. Era strălucirea unei săbii care se ciocnea cu sabia lui Jin Ling și care a spulberat într-o clipă sclipirea aurie a acestei lame de înaltă calitate.
Nu era vorba că cealaltă sabie era superioară, ci mai degrabă că diferența de abilitate dintre cei doi luptători era prea mare. Wei Wuxian își calculase inițial sincronizarea, dar strălucirea acestei săbii care se apropia i-a perturbat pașii, iar el s-a împiedicat, căzând cu fața la pământ în fața unei perechi de cizme albe ca zăpada. A înghețat pentru o clipă, apoi a ridicat încet privirea.
Primul lucru care i-a intrat în câmpul vizual a fost o lamă lungă și subțire, cristalină ca gheața.
Această sabie era renumită în lumea cultivării, iar Wei Wuxian avusese onoarea de a-i experimenta puterea direct în multiple ocazii, atât luptând alături de ea, cât și împotriva ei. Mânerul era forjat din argint pur, rafinat printr-o metodă secretă, iar lama era extrem de subțire, limpede și transparentă. Ea emana aerul glacial al gheții și al zăpezii, dar putea tăia fierul de parcă ar fi fost noroi. Astfel, deși sabia părea ușoară, agilă și transcendental de aeriană, era extrem de grea, iar nicio persoană obișnuită nu ar fi putut-o mânui.
Era sabia Bichen!
Lama s-a întors, iar deasupra capului lui Wei Wuxian s-a auzit zgomotul sabiei care era băgată în teacă. În același timp, vocea lui Jiang Cheng s-a auzit de la distanță.
„Mă întrebam cine era. Deci, e Lan-er-gongzi.”
Perechea de cizme albe a făcut fără grabă trei pași înainte, ocolindu-l pe Wei Wuxian. Wei Wuxian a ridicat privirea și s-a ridicat în picioare. Când a trecut pe lângă acea persoană, privirile lor s-au întâlnit pentru o fracțiune de secundă, aparent din întâmplare.
Noul venit era învăluit într-o lumină albă și blândă a lunii. Avea pe spate un guqin cu șapte corzi. Corpul instrumentului era mai îngust decât cel standard și de culoare negru-ebeniu, dar cu un luciu delicat al lemnului. O panglică cu model de nori era prinsă în jurul frunții acestui bărbat.
Bărbatul era excepțional atât prin înfățișare, cât și prin eleganță: pielea îi era deschisă la culoare, iar trăsăturile îi erau rafinate ca jadul șlefuit. Culoarea ochilor îi era neobișnuit de deschisă, aproape ca o glazură colorată, ceea ce îi făcea privirea să pară excesiv de rece. Expresia lui avea o răceală care era suficient de severă încât să pară rigidă. Chiar și când a văzut fața lui Wei Wuxian, care în acel moment arăta ridicol, a rămas impasibil.
Din cap până în picioare, era impecabil și fără cusur, fără ca niciun pas să fie greșit. Chiar și așa, două cuvinte îi săreau în minte lui Wei Wuxian:
Haine de înmormântare!
Acelea erau haine funerare, iar acest lucru nu putea fi negat, oricât de mult ar fi proclamat celelalte clanuri că uniformele Clanului Lan din Gusu erau cele mai plăcute ochiului și oricât de mult ar fi cântat laude exagerate până la ceruri. Mai mult, oricât de mult ar fi fost lăudat Lan Wangji ca o frumusețe rară și fără egal, nimic nu putea schimba faptul că părea profund amărât, de parcă și-ar fi pierdut soția.
Într-un an ghinionist, dușmanii sunt sortiți să se ciocnească. Binecuvântările nu vin niciodată în perechi, iar nenorocirile nu vin niciodată singure.
Lan Wangji stătea tăcut. Îl privea pe Jiang Cheng cu un calm liniștit și îi întâlnea privirea fără ezitare. Jiang Cheng era deosebit de chipeș, dar era totuși puțin inferior celui care stătea în fața lui și, cu siguranță, cel mai nerăbdător dintre cei doi. Ridică o sprânceană.
„Hanguang-jun se ridică cu adevărat la înălțimea reputației sale de a apărea acolo unde este haos. Ce te aduce astăzi aici, în adâncul munților?”
Liderii clanurilor importante de cultivatori nu acordau, de obicei, atenție acestor spirite malefice de nivel inferior. Totuși, Lan Wangji era o excepție. Nu era niciodată pretențios în privința prăzii sale din cadrul „Vânătorii de Noapte” și nici nu refuza să se prezinte dacă creatura malefică nu era suficient de puternică sau dacă nu îi aducea vreo recunoaștere. Se prezenta atâta timp cât exista o cerere de ajutor, și așa fusese întotdeauna, încă de când era tânăr. Astfel, „apariția acolo unde domnește haosul” era modul în care oamenii evaluau expedițiile de Vânătoare de Noapte ale lui Hanguang-jun și îi lăudau caracterul. Totuși, felul în care Jiang Cheng folosea expresia nu era unul elogios, iar juniorii care îl însoțeau pe Lan Wangji se simțeau cu toții puțin incomod din cauza tonului său.
Lan Jingyi era genul de persoană directă și fără menajamente. „Nu te afli și tu aici, Lider de Sectă Jiang?”
Jiang Cheng a răspuns rece: „Tsk. Vorbește un bătrân, cine ești tu să-l întrerupi? Clanul Lan din Gusu se mândrește cu faptul că este un clan al etichetei. Asta li se învață discipolilor?”
Lan Wangji, care nu părea să vrea să schimbe niciun cuvânt cu el, i-a aruncat o privire lui Lan Sizhui. Acesta din urmă a înțeles: să-i lase pe juniori să vorbească între ei. Așa că Lan Sizhui a făcut un pas înainte și s-a întors către Jin Ling pentru a-i răspunde.
„Jin-gongzi, Vânătorile de Noapte au fost întotdeauna o competiție echitabilă între clanuri. Dar Jin-gongzi a întins plase peste tot pe Muntele Dafan și a îngreunat deplasarea cultivatorilor din alte case, de teamă să nu cadă în capcane. Nu încalcă asta regulile Vânătorilor de Noapte?”
Expresia rece a lui Jin Ling era turnată din același tipar ca a unchiului său. „Ce pot să fac dacă cad în capcane din propria lor prostie? Trebuie să-mi prind prada; restul poate aștepta.”
Lan Wangji își încruntă sprâncenele. Jin Ling era pe punctul de a spune mai multe când își dădu brusc seama că nu putea să deschidă gura și nici să scoată vreun sunet din gât. Se făcu palid de panică.
Când Jiang Cheng a văzut că buzele lui Jin Ling erau acum lipite una de alta, incapabile să se despartă, furia i-a întunecat chipul și toată politețea forțată de până atunci s-a risipit.
„Tu, Lan! Ce înseamnă asta? Nu e de competența ta să-l pedepsești pe Jin Ling. Desfă vraja!”
Această vrajă a tăcerii era cea pe care clanul Lan o folosea pentru a-și pedepsi discipolii. Wei Wuxian fusese victima acestui mic truc în numeroase ocazii. Deși nu era o magie complexă sub nicio formă, doar membrii familiei Lan puteau desface vraja. Dacă cineva încerca să vorbească cu forța brută, fie buzele îi erau sfâșiate de efort, fie își pierdea vocea pentru câteva zile. Cel care se căia trebuia să-și țină gura închisă și să reflecteze în tăcere până la sfârșitul perioadei de pedeapsă.
Lan Sizhui a spus: „Nu e nevoie să te înfurii, Maestre Jiang. Atâta timp cât nu încearcă să rupă vraja cu forța, aceasta se va desface automat într-un timp de tămâie.
Jiang Cheng nu apucase încă să răspundă când un bărbat îmbrăcat în roba violetă a Clanului Jiang a ieșit în fugă din pădure. „Maestre!”
Când l-a văzut însă pe Lan Wangji stând acolo, a părut ezitant.
Jiang Cheng a spus batjocoritor: „Haide. Ce alte vești proaste mai ai de raportat?”
Discipolul sectei a spus cu voce joasă: „Nu demult, o sabie albastră zburătoare a distrus plasele de legare a nemuritorilor pe care le-ai pus.”
Jiang Cheng i-a aruncat o privire lui Lan Wangji, furia acoperindu-i din nou expresia. „Câte?”
Discipolul sectei a răspuns cu prudență: „Pe toate.”
Peste patru sute!
Jiang Cheng clocotea de furie.
Nu se așteptase niciodată la un ghinion atât de mare în această expediție. Venise inițial să-l ajute pe Jin Ling: băiatul împlinise cincisprezece ani în acest an, vârsta la care trebuia să-și facă debutul și să lupte pentru a câștiga experiență alături de tinerii din alte clanuri. Jiang Cheng analizase cu atenție opțiunile înainte de a alege Muntele Dafan ca teren de vânătoare. Apoi instalase plase peste tot și îi speriase pe toți ceilalți cultivatori, îngreunându-le mișcările atât de mult încât aceștia erau nevoiți să se retragă — totul pentru ca Jin Ling să iasă învingător fără ca nimeni să-i conteste titlul. Deși cele peste patru sute de plase de imortalizare erau extrem de scumpe, prețul nu însemna nimic pentru Clanul Jiang din Yunmeng. Cu toate acestea, plasele distruse erau o problemă minoră în comparație cu pierderea prestigiului. Acțiunile lui Lan Wangji l-au făcut pe Jiang Cheng să fiarbă de furie, iar furia lui a crescut tot mai mult. A strâns ochii, iar mâna stângă i-a mângâiat inconștient inelul de pe degetul arătător drept.
Acesta era un semn periculos.
Toată lumea știa că inelul acela era o armă spirituală redutabilă și mortală. Odată ce liderul clanului Jiang începea să se joace cu el, aceasta semnala intenția sa de a ucide. Cu toate acestea, Jiang Cheng nu l-a mângâiat prea mult timp înainte de a-și stăpâni din nou ostilitatea.
Deși era destul de nemulțumit, în calitate de lider al unei secte, avea multe aspecte de luat în considerare. Nu putea fi la fel de impulsiv ca acel puști, Jin Ling. Încă de la declinul clanului Nie din Qinghe, dintre cele trei mari clanuri actuale, clanul Jin din Lanling și clanul Lan din Gusu au fost întotdeauna apropiate datorită prieteniei personale puternice care îi lega pe liderii lor. Jiang Cheng conducea singur clanul Jiang din Yunmeng, așa că s-ar fi putut spune că se afla într-o stare de izolare. Hanguang-jun — Lan Wangji — era un cultivator distins, cu un mare prestigiu. În plus, fratele său mai mare, Zewu-jun — Lan Xichen — era liderul clanului Lan din Gusu, iar cei doi frați se înțelegeau întotdeauna bine. În ansamblu, era mai bine ca Jiang Cheng să mențină pacea, în loc să cedeze impulsurilor sale violente.
Mai mult, sabia lui Jiang Cheng, Sandu, nu se încrucișase niciodată oficial cu sabia lui Lan Wangji, Bichen, așa că nimeni nu știa care dintre ele era mai bună. Deși avea la mână inelul de familie Zidian, guqin-ul lui Lan Wangji (numit și Wangji) era la fel de renumit. Jiang Cheng detesta să se afle în dezavantaj într-o luptă, așa că, dacă victoria nu era absolut sigură, atacarea lui Lan Wangji nu intra în sfera lui de considerație.
Jiang Cheng își retrase încet mâna stângă, cu care mângâia inelul. Se părea că Lan Wangji se hotărâse să se amestece în această chestiune, așa că a continua să joace rolul personajului negativ nu ar fi făcut decât să provoace probleme. Trebuia pur și simplu să țină minte acest lucru, deocamdată.
După ce a cântărit opțiunile, Jiang Cheng a întors capul și a văzut că Jin Ling încă își acoperea gura cu mâinile, furios.
„Din moment ce Hanguang-jun vrea să te pedepsească, acceptă lecția de data asta. Nici pentru el nu e ușor să-i gestioneze pe juniorii dintr-un alt clan.”
Tonul său era sarcastic, dar nu era clar cui i se adresa. Lan Wangji, care nu răspundea niciodată la astfel de provocări, l-a ignorat.
Jiang Cheng s-a întors, cu vocea plină de dispreț. „Ce mai stați acolo? Așteptați ca prada să se arunce singură în sabia voastră? Dacă nu reușiți să prindeți creatura aici, pe Muntele Dafan, în seara asta, atunci nu mai e nevoie să veniți la mine în viitor!”
Jin Ling i-a aruncat lui Wei Wuxian o privire ucigătoare, dar n-a îndrăznit să-l privească pe Lan Wangji, cel care îl pedepsise până la tăcere. Și-a înfipt sabia în teacă și s-a înclinat în fața celor doi bătrâni, apoi a plecat cu arcul în mână.
Lan Sizhui a luat cuvântul: „Maestre Jiang, Clanul Lan din Gusu va despăgubi integral toate plasele de prindere a nemuritorilor care au fost distruse.”
Jiang Cheng a râs disprețuitor. „Nu e nevoie!”
Apoi s-a întors în direcția opusă și a coborât cu pași siguri de pe munte. Discipolii sectei din spatele lui l-au urmat în tăcere, cu fețele posomorâte, știind că la întoarcere îi aștepta o rundă inevitabilă de pedepse.
După ce au plecat, Lan Jingyi a pus o întrebare generală: „De ce se comportă așa liderul sectei Jiang?!”
Apoi și-a amintit de educația primită în familia Lan și de regulile care interziceau vorbitul pe la spate. A aruncat o privire speriată către Hanguang-jun, apoi s-a dat înapoi și a tăcut.
Lan Sizhui i-a zâmbit ușor lui Wei Wuxian și a spus: „Ne întâlnim din nou, Mo-gongzi.”
Wei Wuxian a afișat un zâmbet forțat, dar Lan Wangji a fost cel care a luat cuvântul, ordinul său fiind succint și clar, fără nicio frază pompoasă.
„Faceți-vă treaba.”
Abia atunci juniorii și-au amintit de ce se aflau pe Muntele Dafan. S-au adunat și au așteptat cu respect instrucțiuni suplimentare.
Un moment mai târziu, Lan Wangji a spus: „Dați tot ce puteți, dar nu vă suprasolicitați.”
Vocea lui era profundă și captivantă. Dacă cineva stătea aproape, îi făcea inima să bată mai repede. Juniorii au luat la cunoștință ordinul cu politețe și s-au îndreptat mai adânc în pădure, fără să îndrăznească să mai rămână. Wei Wuxian s-a gândit în sinea lui că Jiang Cheng și Lan Zhan erau într-adevăr două persoane complet diferite. Chiar și metodele lor de a-i instrui pe juniori erau diametral opuse.
Tocmai când se gândea la asta, l-a văzut brusc pe Lan Wangji făcându-i un semn cu capul, scurt și aproape imperceptibil. Acest gest l-a făcut să se oprească inconștient.
Lan Wangji fusese extrem de serios încă din tinerețe. Un perfecționist cu principii, mereu atât de sever și de rigid, de parcă nu ar fi existat niciodată o perioadă în care să fi fost plin de viață. Pe atunci, se opusese cu vehemență faptului ca Wei Wuxian să urmeze calea demonică. Lan Sizhui ar fi trebuit să-l fi informat deja pe Lan Wangji despre comportamentul său suspect de la proprietatea Mo, însă acesta doar îi făcu un semn cu capul în semn de salut. Wei Wuxian crezu că îi mulțumea pentru că îi ajutase pe tinerii din familia Lan, așa că îi răspunse imediat la gest, fără să se gândească. Dar când ridică din nou privirea, Lan Wangji dispăruse deja.
Se opri o clipă, apoi se întoarse pentru a coborî muntele.
Nu conta ce pradă se afla pe Muntele Dafan. Nu o mai putea urmări. Wei Wuxian putea jefui pe oricine, dar nu pe Jin Ling.
Nu-i venea să creadă că acela era Jin Ling.
Erau atât de mulți discipoli în Clanul Jin din Lanling, încât, sincer, nu-și imaginase niciodată că s-ar putea întâlni cu Jin Ling. Dacă ar fi știut, nu l-ar fi batjocorit niciodată pe Jin Ling cu remarca aceea: „Mama ta nu te-a învățat bunele maniere?”. Dacă altcineva i-ar fi spus asta lui Jin Ling, Wei Wuxian i-ar fi arătat acelei persoane ce înseamnă „limba slobodă aduce necazuri”. Dar limba care spusese asta fusese chiar a lui.
După ce a stat o clipă în tăcere, Wei Wuxian și-a ridicat mâna și s-a pălmuit peste față.
Palma aceea a fost puternică și clară, lovindu-l în obrazul drept. Deodată, s-a auzit un foșnet în tufișurile din apropiere, iar când Wei Wuxian s-a uitat în direcția aceea, a apărut un măgar pestriț. A lăsat mâna în jos, iar de data aceasta măgarul s-a apropiat de bunăvoie ca să se frece de ea. Wei Wuxian l-a tras de urechea lungă și a zâmbit ironic.
„Voiai să salvezi domnișoara în pericol, dar m-ai pus pe mine să fac pe eroul în locul tău.”
Măgarul pestriț scâncea în răspuns când un val de cultivatori a venit de la capătul îndepărtat al dealului. După ce cele peste patru sute de plase de imortalizare au fost tăiate de sabia zburătoare a lui Lan Wangji, cultivatorii ezitanți care se ascunseseră în orașul Fojiao au năvălit din nou pe munte. Toți erau, practic, concurenții lui Jin Ling, iar Wei Wuxian s-a gândit o clipă dacă să-i alunge înapoi. După o clipă de gândire, s-a dat în tăcere la o parte de pe potecă.
Grupul era format din discipoli din diverse clanuri, îmbrăcați în tot felul de uniforme diferite. Se plângeau pe măsură ce înaintau.
„Acel Jin-gongzi! Atât familia Jin, cât și familia Jiang, toți îl răsfață. Atât de tânăr și deja atât de nerezonabil și autoritar! Va fi sfârșitul lumii dacă va prelua controlul asupra Clanului Jin din Lanling în viitor. Vom fi condamnați!”
Wei Wuxian și-a încetinit pasul.
O cultivatoare cu inima blândă a suspinat: „Cum ar putea să nu-l răsfețe și să-l alinte? Și-a pierdut ambii părinți la o vârstă atât de fragedă…”
„Shimei, nu funcționează așa. Și ce dacă și-a pierdut ambii părinți? Sunt o mulțime de oameni în lume care și-au pierdut părinții. Dacă toată lumea s-ar comporta ca el, ar fi îngrozitor!”
„Acestea fiind spuse, Wei Wuxian chiar a mers până la capăt, nu-i așa? Mama lui Jin Ling era sora de sânge a lui Jiang Cheng, nu-i așa? Și, mai mult decât atât, ea era și shijie-ul care l-a crescut pe acel Wei Wuxian.”
„Ce nedreptate și pentru Jiang Yanli, să fi crescut un astfel de nerecunoscător. Iar Jin Zixuan a fost un caz și mai tragic. Să aibă un sfârșit atât de oribil doar din cauza unei dispute cu Wei Wuxian din trecut…”
„De ce se certa Wei Wuxian cu toată lumea…?”
„Nu asta e întrebarea? În afară de haita aia de câini nebuni pe care îi ținea, de cine ai auzit vreodată că s-ar fi înțeles bine cu el? Avea dușmani peste tot. Lumea îl disprețuia. Nici măcar Hanguang-jun nu-l putea suporta. Erau mereu în conflict total unul cu celălalt.”
„Apropo, slavă Domnului că astăzi îl avem pe Hanguang-jun…”
După ce au mers o vreme, sunetul unui pârâu șopotind i-a ajuns brusc la urechi lui Wei Wuxian.
Era ceva ce nu auzise pe drumul spre locul acela. Abia atunci Wei Wuxian și-a dat seama că o luase pe un drum greșit la coborârea de pe munte și că se abătuse pe o altă potecă.
A condus măgarul până la malul pârâului. Luna răsărise, iar cerul de deasupra apei nu era ascuns de niciun fel de crengi sau frunze. Pârâul era întretăiat de pete de alb înghețat. Reflectat în el, Wei Wuxian a văzut un chip care se deforma odată cu curgerea apei.
A lovit apa cu putere, spulberând acel chip absurd și ridicol. Și-a ridicat palmele udate și și-a spălat pudra cu apa pârâului.
Ceea ce reflecta acum apa era chipul unui tânăr. Incredibil de chipeș și stăpân pe sine, era atât de imaculat încât părea spălat de lumina lunii de deasupra, cu chipul strălucitor, ochii luminoși și buzele ușor curbate în sus. Dar când își lăsă capul în jos să se privească, picăturile agățate de genele sale cădeau neîncetat ca niște lacrimi.
Era un chip tânăr, străin. Acesta nu era Patriarhul Yiling, Wei Wuxian, cel care odinioară răvășise pământul și devastase lumea cu furtuni sângeroase.
Se uită îndelung la acea reflecție înainte de a-și șterge fața de încă câteva ori, de a-și freca ochii și de a se așeza greoi lângă pârâu.
Nu era vorba că nu putea suporta discuțiile. La urma urmei, era deja pe deplin conștient de calea pe care o alesese încă de când luase acea decizie. Se avertizase deja să țină minte deviza clanului Jiang din Yunmeng: „Încearcă imposibilul”.
Chiar crezuse că inima lui era din piatră. Dar oamenii nu erau fire de iarbă, nu erau lipsiți de sentimente, iar, în cele din urmă, el era totuși om.
Micul măgar părea să știe că nu era într-o dispoziție prea bună în acel moment și, în mod surprinzător, nu a răgit nerăbdător, ci doar și-a fluturat coada în timp ce se îndepărta, după un moment de liniște. Wei Wuxian stătea lângă pârâu și nu a reacționat. Măgarul s-a uitat înapoi și a dat din copite. Wei Wuxian îl ignora în continuare, așa că măgărușul pestriț s-a întors supărat și l-a apucat pe Wei Wuxian de poală cu dinții, trăgând și smucind.
Pentru Wei Wuxian nu conta dacă rămânea sau pleca, așa că, din moment ce măgărușul ajunsese până la a-l mușca, a mers cu el. Măgărușul pestriț l-a condus la niște copaci și a început să se învârtă în jurul unui smoc de iarbă. Acolo zăcea liniștit un sac qiankun. Deasupra lui atârna o plasă aurie ruptă, așa că probabil era ceva ce un cultivator ghinionist scăpase când încercase să se elibereze. Wei Wuxian a ridicat sacul și l-a deschis. Înăuntru se aflau diverse obiecte, precum o tărtăcuță cu vin medicinal, talismane, o mică oglindă care reflecta yao și așa mai departe.
A scotocit puțin prin sac și a scos cu nonșalanță o mână de talismane. Deodată, în mâna lui a izbucnit o minge de flăcări.
Ceea ce tocmai se aprinsese era un talisman cu ardere yin. Așa cum îi spune și numele, acesta folosea energia yin ca combustibil și se aprindea automat la contactul cu energia yin. Cu cât energia yin era mai puternică, cu atât flăcările erau mai mari. S-a aprins în clipa în care a fost scos din sac, ceea ce însemna că erau spirite în apropiere.
În clipa în care Wei Wuxian a zărit lumina focului, s-a pus în gardă și a sondat împrejurimile cu torța ridicată, încercând să determine direcția. Când s-a întors spre est, focul s-a stins; când s-a întors spre vest, focul a izbucnit din nou. Abia făcuse câțiva pași în acea direcție când a zărit o siluetă aplecată, îmbrăcată în alb, apărând sub un copac.
Talismanul s-a stins, iar resturile de jar i-au căzut de pe vârfurile degetelor. Un bătrân, cu spatele la el, mormăia în barbă.
Wei Wuxian se apropie încet, iar cuvintele mormăite de bătrân deveniseră mai clare.
„Mă doare, mă doare.”
„Unde te doare?”, întrebă Wei Wuxian.
„Capul, capul. Capul meu”, răspunse bătrânul.
„Lasă-mă să arunc o privire”, spuse Wei Wuxian.
S-a apropiat de bătrân și a zărit o gaură mare și sângeroasă pe fruntea acestuia. Era sufletul unui mort, probabil ucis printr-o lovitură la cap cu vreo armă. Purta haine funerare, atât materialul, cât și croiala fiind de înaltă calitate, ceea ce însemna că fusese deja îngropat cum se cuvine. Nu era sufletul unui om în viață pe care un om îl pierduse.
Dar un suflet al unui mort nu ar fi trebuit să apară niciodată pe Muntele Dafan.
Wei Wuxian nu putea găsi o explicație plauzibilă pentru asta. Simțindu-se neliniștit, s-a urcat pe spatele măgarului, i-a dat o palmă și a strigat la el, îndemnându-l să pornească în urmărirea celor care se îndreptaseră spre munte, printre care se aflau Jin Ling și ceilalți.
Lângă vechiul cimitir se plimbau mai mulți cultivatori, cu intenția de a aștepta o mană cerească. Cineva ridicase cu îndrăzneală un steag de atragere a spiritelor, doar pentru a chema o mulțime de suflete plângătoare.
Wei Wuxian a tras de frâie, a scrutat zona și a întrebat cu voce tare: „Scuzați-mă, aș putea să întreb unde s-au dus tinerii domni din familiile Jin și Lan?”
Așa cum se aștepta, acum că se spălase pe față, a primit răspunsuri. Un cultivator a răspuns: „Au părăsit acest loc și s-au dus la Altarul Fecioarei Cerești.”
„Altarul Fecioarei Cerești?”, a întrebat Wei Wuxian.
Familia de cultivatori independenți de la țară se strecurase și ea înapoi pe munte după ce aflase că plasele de imobilizare a nemuritorilor fuseseră distruse și se alăturase patrulii de noapte. Bărbatul de vârstă mijlocie observă că hainele lui, împreună cu măgarul acela care scrâșnea din dinți, semănau cu ale nebunului care îi salvase mai devreme. Simțindu-se oarecum stânjenit la această constatare, se prefăcu că nu se întâmplă nimic, dar fata cu fața rotundă arătă în direcția în care trebuiau să meargă.
„Pe acolo. E un altar în peșteră de piatră, în vârful muntelui.”
Wei Wuxian întrebă: „Ce zeitate este venerată în acel altar?”
„Eu… cred că e o statuie de piatră formată natural, reprezentând o Fecioară Cerească.”
Wei Wuxian dădu din cap. „Mulțumesc.”
Apoi se repezi în grabă în direcția Altarului Fecioarei Cerești.
Căsătoria unui leneș, sicriele lovite de fulger, logodnicul ucis de șacali, tatăl și fiica care și-au pierdut sufletele unul după altul, hainele extravagante de înmormântare… Mărgea cu mărgea, totul se îmbina pentru a forma un șir complet. Nu era de mirare că Busola Vânturilor Rele nu putea indica direcția corectă, iar steagul de atragere a spiritelor era și mai inutil. Toți subestimaseră creatura de pe Muntele Dafan.
Pentru că nu era deloc ceea ce credeau ei că era!
Între timp, Lan Sizhui și tovarășii săi se îndreptaseră deja spre Altarul Fecioarei Cerești în căutarea unor indicii, după ce nu găsiseră nimic în timpul anchetei efectuate în vechiul cimitir.
Pe Muntele Dafan, pe lângă mormintele strămoșești ale locuitorilor din orașul Fojiao, se afla și un Altar al Fecioarei Cerești. În acest altar nu erau venerați nici Buddha, nici bodhisattva, ci o „Fecioară Cerească Dansatoare”.
Cu secole în urmă, un vânător din orașul Fojiao a pătruns adânc în munți și a descoperit o stâncă ciudată într-o peșteră. Avea aproape trei metri înălțime, era formată natural și semăna extraordinar de mult cu o ființă umană, cu toate membrele așezate ca și cum ar fi dansat. Ceea ce era și mai incredibil era faptul că cele cinci trăsături ale feței acestei statui de piatră erau vag recognoscibile, asemănându-se cu chipul zâmbitor al unei femei.
Locuitorii orașului Fojiao au fost profund uimiți. Ei credeau că aceasta era o stâncă divină, născută din concentrarea energiei spirituale dintre cer și pământ, și au inventat ei înșiși numeroase legende legate de ea. Una dintre ele povestea despre un stăpân nemuritor care era îndrăgostit în secret de Jiutian Xuannu și care a sculptat o statuie după chipul ei pentru a-și alina suferința dorului. Când Xuannu a descoperit-o, s-a înfuriat, iar de statuia neterminată nu s-a mai auzit niciodată. Exista și o altă poveste, conform căreia Împăratul de Jad avea o fiică iubită care a murit de tânără, iar dorul lui pentru ea s-a manifestat sub forma acestei statui. Existau tot felul de povești, și toate erau uluitoare. În cele din urmă, locuitorii orașului au început să creadă cu adevărat în aceste mituri inventate pe care și le povesteau unii altora. Astfel, peștera de piatră a fost transformată într-un sanctuar divin, platforma de piatră a fost sculptată într-un altar divin, iar statuia de piatră a fost venerată ca „Fecioara Cerească Dansatoare”, primind ofrande pe tot parcursul anului.
Interiorul peșterii era la fel de spațios ca un templu cu două intrări, iar statuia Fecioarei Cerești se afla în centrul său. La prima vedere, semăna cu adevărat foarte mult cu un om. Chiar și talia putea fi considerată minunat de grațioasă. Cu toate acestea, la o examinare mai atentă, se observa cât de rudimentară era. Totuși, faptul că un obiect format natural putea semăna cu un om în asemenea măsură era deja o adevărată minune.
Lan Jingyi a ridicat Compasul Vânturilor Rele sus, apoi l-a coborât jos, dar acul a rămas nemișcat. Pe altar se afla o mizerie de resturi de ceară de lumânare și un strat gros de cenușă de tămâie, iar din farfuriile cu ofrande se răspândea un miros dulce-putred. Oamenii din Clanul Lan din Gusu erau cu toții cel puțin puțin germofobi, așa că el a făcut vânt cu mâna în fața nasului.
„Am auzit că localnicii spun că rugăciunile făcute la Altarul Fecioarei Cerești sunt foarte eficiente, așa că de ce este atât de dărăpănat? De ce nu curăță nimeni locul ăsta?”
Lan Sizhui a răspuns: „Șapte oameni și-au pierdut sufletul unul după altul, iar zvonurile spun că e vorba de un demon fioros care a ieșit din mormintele strămoșilor după ce a lovit un fulger, așa că toată lumea se teme să urce pe munte. Din moment ce credincioșii au încetat să mai vină, firește că nu mai e nimeni care să facă curățenie.”
O voce disprețuitoare s-a auzit din afara peșterii: „Nu e altceva decât o bucată de stâncă de doi bani. Cine știe cine i-a conferit divinitatea și a avut îndrăzneala să o așeze aici pentru a fi venerată!”
Jin Ling a intrat cu mâinile încrucișate la spate. Vraja tăcerii nu durase mult, iar gura i se putea deschide din nou. Totuși, nu avea nimic bun de spus în clipa în care a deschis gura. A mormăit, aruncând o privire către statuia Fecioarei Cerești.
„Acești săteni. În loc să depună un efort comun pe cont propriu când apar probleme, nu fac altceva decât să se roage la zeități. Sunt mii de milioane de oameni pe lume, iar zeitățile abia reușesc să se descurce singure, așa că de ce le-ar păsa de ei?! În plus, e vorba doar de o zeitate necunoscută și fără nume. Dacă e atât de eficientă, atunci pot să-mi doresc ca spiritul mâncător de oameni de pe Muntele Dafan să apară chiar acum în fața mea și să mi se îndeplinească această dorință?”
Un grup de cultivatori din clanuri mici îl urmau, iar la auzul cuvintelor sale, au fost imediat de acord, râzând în hohote. Altarul, odată tăcut, a devenit brusc zgomotos și aglomerat odată cu afluxul de oameni.
Lan Sizhui clătină ușor din cap și se întoarse, privirea lui trecând inconștient peste chipul Fecioarei Cerești. Trăsăturile vizibile, dar indistincte, păreau să formeze un chip zâmbitor și plin de compasiune. Dar simți un sentiment de familiaritate de nedescris față de acest chip zâmbitor, de parcă l-ar fi mai văzut undeva înainte.
Unde naiba îl mai văzuse înainte?
Lan Sizhui simți că era ceva important. Se apropie fără să-și dea seama de altar, dorind să examineze chipul Fecioarei Cerești mai în detaliu. Chiar în acel moment, cineva se ciocni brusc de el.
Un cultivator care stătea în spatele lui s-a prăbușit brusc, fără să scoată niciun sunet. Ceilalți s-au alarmat foarte tare, iar toți au trecut instantaneu în stare de alertă.
Jin Ling a întrebat cu prudență: „Ce s-a întâmplat cu el?”
Lan Sizhui s-a aplecat, cu sabia în mână, pentru a verifica. Cultivatorul respira normal, de parcă ar fi adormit brusc, dar nu se trezea, indiferent cât de tare era pălmuit sau strigat. Lan Sizhui se ridică în picioare.
„E ca și cum…”
Dar înainte să apuce să termine, peștera care fusese întunecată se lumină brusc. O lumină roșie o umplu, ca o cascadă de sânge care se revărsa pe pereți. Lumânările de pe altar și din colțurile peșterii de piatră începură să ardă de la sine.
Zgomotul metalic al săbiilor răsună în peșteră, pe măsură ce cei care aveau săbii le scoaseră din teacă, iar cei care aveau talismane le scoaseră la iveală. În acel moment, cineva din afara sanctuarului a năvălit brusc înăuntru și a stropit statuia Fecioarei Cerești cu vinul medicinal din tărtăcuța sa. Peștera de piatră a fost inundată instantaneu de mirosul dens și sufocant al alcoolului. Nou-venitul a scos un talisman și l-a fluturat prin aer, aruncându-l spre statuie. Altarul a luat imediat foc, iluminând peștera cu lumina zilei.
Wei Wuxian aruncă deoparte sacul qiankun pe care îl luase, după ce folosise tot ce se afla înăuntru.
El a strigat: „Toată lumea să iasă afară! Aveți grijă la Fecioara Cerească care mănâncă suflete!”
Cineva a strigat îngrijorat: „Fecioara Cerească și-a schimbat poziția!”
Statuia divină avea, în mod evident, ambele brațe ridicate mai devreme: un braț îndreptat spre cer și un picior ridicat, silueta ei fiind grațioasă. Totuși, în acel moment, în mijlocul roșului și galbenului vibrant al focului aprins, își lăsase atât brațele, cât și picioarele în jos. Aceasta era absolut adevărul și nu o iluzie optică!
În secunda următoare, această statuie divină și-a ridicat unul dintre picioare… și a ieșit din flăcări!
Wei Wuxian a strigat: „Fugiți, fugiți, fugiți! Nu o mai loviți! E inutil!”
Majoritatea cultivatorilor nu i-au dat atenție. Monstrul mâncător de suflete pe care îl căutaseră peste tot apăruse în sfârșit, așa că cum ar fi putut să-l lase să scape?! Cu toate acestea, deși erau atâtea săbii spirituale care atacau, atâtea talismane aruncate și multe alte dispozitive spirituale fluturate în aer, niciunul dintre ele nu a împiedicat statuia să se miște. Avea aproape trei metri înălțime, iar când se mișca, părea un uriaș impunător, extrem de intimidant. A ridicat doi cultivatori și i-a adus la nivelul feței sale. Gura sa de piatră părea să se deschidă și să se închidă, iar săbiile celor doi cultivatori au căzut la pământ cu un zgomot metalic, capetele lor fiind aplecate. Evident, tocmai fuseseră lipsiți de suflet.
Niciunul dintre atacuri nu a avut succes. Fiind în sfârșit dispuși să-l asculte pe Wei Wuxian, ceilalți au ieșit în valuri din peșteră, fugind să-și salveze viața în toate direcțiile. Cu atâția oameni și atâtea fețe, cu cât anxietatea lui Wei Wuxian creștea, cu atât îi era mai greu să-l găsească pe Jin Ling. A ieșit călare pe măgar, căutându-l în timp ce se năpustea într-o pădure de bambus. Când s-a uitat înapoi, i-a întâlnit pe tinerii din clanul Lan, care erau și ei pe fugă.
Wei Wuxian le-a strigat: „Copii!”
„Pe cine numești tu copii?!” a protestat Lan Jingyi. „Știi din ce familie suntem? Crezi că ești mai mare decât noi doar pentru că te-ai spălat pe față?!”
„Bine, bine, bine, gege”, a cedat Wei Wuxian. „Trageți un semnal, chemați-l pe acel… acel Hanguang-jun din clanul vostru!”
Tinerii dădură din cap și își căutară prin buzunare în timp ce alergau. Un moment mai târziu, Lan Sizhui recunoscu cu voce tare:
„Rachetele de semnalizare… s-au terminat toate în acea noapte la moșia Mo.”
Wei Wuxian rămase șocat. „Nu v-ați reaprovizionat?!”
Rachetele de semnalizare erau folosite foarte rar — poate o dată la opt sute de ani. Lan Sizhui răspunse, rușinat: „Am uitat.”
„Cum ați putut să uitați?” încercă Wei Wuxian să-i sperie. „Dacă Hanguang-junul vostru află, o să regretați cu toții!”
Lan Jingyi păli ca varul. „Oh, nu, de data asta o să fim pedepsiți cu moartea de Hanguang-jun…”
„Bine. Ți-ai meritat-o pe deplin! Nu-ți vei aminti fără să fii pedepsit.”
„Mo-gongzi, Mo-gongzi! De unde ai știut că creatura care mânca suflete nu era un demon sau o fiară, ci statuia Fecioarei Cerești?”, întrebă Lan Sizhui.
Wei Wuxian căuta urme ale lui Jin Ling în timp ce alerga. „De unde am știut? Am văzut.”
Lan Jingyi îi ajunse din urmă, iar cei doi îl înconjurară, unul alergând la stânga lui și celălalt la dreapta.
„Ce ai văzut? Și noi am văzut destule!”
„Ați văzut, și apoi? Ce se află în jurul vechiului cimitir?”
„Ce altceva ar putea fi acolo? Suflete ale morților.”
„Exact, suflete ale morților. Așadar, nu putea fi o fiară mâncătoare de suflete sau un demon. E evident. Dacă ar fi fost vreuna dintre chestiile alea, ar fi lăsat toate sufletele alea moarte să plutească pe acolo fără să le mănânce? Nu.”
De data asta, erau mai mulți care puneau întrebări. „De ce?”
„Trebuie să zic, voi, cei din clanul Lan din Gusu…” Wei Wuxian nu a mai putut rezista. „Puteți să vă concentrați mai puțin pe memorarea etichetei cultivatorilor, a istoriei originii clanului și a tuturor prostiilor alea împuțite și lungi? Și să învățați în schimb lucruri mai practice? Ce e de neînțeles? Sufletele morților sunt mai ușor de absorbit decât sufletele celor vii. Carnea celor vii este ca un scut protector, așa că, pentru a devora sufletele celor vii, acest scut trebuie îndepărtat. Exact ca…”
Aruncă o privire către măgarul pestriț care gâfâia și își răsucea ochii în sus în timp ce alerga.
„Exact așa: dacă ai un măr în fața ta și un alt măr încuiat într-o cutie, pe care l-ai mânca primul? Desigur, pe cel din fața ta. Creatura aceea devora doar sufletele celor vii și are un mod foarte particular de a face asta. Ceea ce înseamnă că e extrem de pretențioasă și, de asemenea, destul de puternică.”
Lan Jingyi rămase șocat. „Așa stau lucrurile? Mi se pare foarte logic! Stai puțin! Deci nu ești chiar nebun!”
Lan Sizhui îi explică în timp ce alerga: „Toți credeam că alunecarea de teren și fulgerul care a lovit sicriele erau cauza apariției sufletelor rătăcite, așa că, firește, ne-am gândit că ar fi vorba de un demon mâncător de suflete.”
„Greșit”, spuse Wei Wuxian.
„Ce e greșit?”
„Ordinea e greșită și cauza e greșită. Lasă-mă să te întreb: între alunecarea de teren și treaba cu mâncătorii de suflete, care a venit prima și care a venit după? Care e cauza și care e consecința?”
Lan Sizhui a răspuns fără ezitare: „Alunecarea de teren s-a întâmplat prima, mâncătorii de suflete au venit după. Prima e cauza, a doua e consecința.”
„E complet greșit”, a explicat Wei Wuxian. „Mai întâi a avut loc devorarea sufletelor, iar apoi alunecarea de teren. Devorarea sufletelor a fost cauza, iar alunecarea de teren a fost consecința! În noaptea alunecării de teren, a izbucnit o furtună bruscă, iar un fulger a spintecat un sicriu. Ține minte asta. Primul care și-a pierdut sufletul, acel leneș, a rămas blocat pe munte o noapte, apoi s-a căsătorit câteva zile mai târziu.”
„Ce e în neregulă cu asta?”, întrebă Lan Jingyi.
„Totul!”, răspunse Wei Wuxian. „Un leneș, fără un ban, bun de nimic — de unde a făcut rost de bani ca să organizeze o nuntă atât de fastuoasă?”
Băieții nu au putut răspunde. Nu era de mirare — clanul Lan din Gusu nu fusese niciodată o familie care să trebuiască să se preocupe de problema bogăției și a sărăciei.
Wei Wuxian a continuat: „Ai văzut toate sufletele morților care plutesc în jurul Muntelui Dafan? E un bătrân care a fost ucis printr-o lovitură brutală la cap. Atât măiestria, cât și materialul veșmântului său funerar erau excepționale. Dacă purta un veșmânt funerar atât de extravagant, nu se putea ca sicriul său să fie gol. Trebuiau să existe niște obiecte funerare care să-i asigure liniștea sufletului. Sicriul care a fost spart de fulger era probabil al lui. Cei care au venit să ridice cadavrul nu au găsit niciun obiect funerar, așa că probabil au fost luate de acel neplătitor, ceea ce ar explica bogăția lui bruscă. Leneșul s-a îmbogățit brusc și s-a căsătorit după noaptea alunecării de teren, așa că trebuie să se fi întâmplat ceva ciudat în acea noapte. Era furtună, iar el se ascundea de ploaie în munți. Unde pe Muntele Dafan există un adăpost împotriva ploii? La Altarul Fecioarei Cerești. Și, de obicei, când oamenii vizitează un altar, fac întotdeauna un singur lucru.”
„Își pun o dorință?”, a spus Lan Sizhui.
„Exact. De exemplu, ar putea cere să aibă noroc, să se îmbogățească, să aibă bani să se căsătorească sau ceva de genul ăsta. Fecioara Cerească i-a îndeplinit dorința și a trimis un fulger care a deschis mormintele, arătându-i bogăția din sicrie. Dorința i-a fost îndeplinită, iar ca preț, Fecioara Cerească a coborât în noaptea nunții sale și i-a supt sufletul!”
„Doar presupui, nu-i așa?”, spuse Lan Jingyi.
„Da. Dar dacă urmăm această linie de gândire, atunci totul poate fi explicat”, a răspuns Wei Wuxian.
„Cum o explici pe domnișoara A-Yan?”, a întrebat Lan Sizhui.
„Bună întrebare”, a spus Wei Wuxian. „Probabil că și tu ai întrebat pe ici, pe colo, înainte să urci pe munte. A-Yan abia se logodise pe atunci. Orice fată care tocmai s-a logodit trebuie să aibă aceeași dorință.”
Lan Jingyi nu prea înțelegea. „Ce dorință?”
„Nimic mai mult decât «Sper ca soțul meu să mă iubească și să mă prețuiască pentru tot restul vieții sale, să mă iubească doar pe mine» sau ceva de genul acesta”, spuse Wei Wuxian.
Tinerii erau confuzi. „Poate fi îndeplinită o astfel de dorință…?”
Wei Wuxian a ridicat din umeri. „E simplu. Atâta timp cât viața soțului ei s-a sfârșit la scurt timp după aceea, atunci nu ar fi iubit-o doar pe ea toată viața?”
Lan Jingyi a înțeles brusc și a exclamat entuziasmat: „Oh! Oh! Deci… deci… deci, după ce domnișoara A-Yan s-a logodit, soțul ei a fost ucis de un șacal în munți chiar a doua zi, și este foarte posibil ca asta să se fi întâmplat pentru că domnișoara A-Yan s-a dus și și-a pus o dorință la Altarul Fecioarei Cerești!”
Wei Wuxian a profitat de ocazie. „E greu de spus dacă l-a ucis șacalul sau altceva. A-Yan are o altă particularitate: dintre toate victimele, de ce este ea singura al cărei suflet s-a întors? Cu ce se deosebește de ceilalți? Diferența este că are un membru al familiei care și-a pierdut, la rândul său, sufletul. Cu alte cuvinte, a existat un membru al familiei care a luat locul ei! Fierarul Zheng, tatăl lui A-Yan, își iubea fiica. Așa că, când a văzut că fiica lui își pierduse sufletul și niciun medicament nu dădea rezultate, în circumstanțe atât de disperate, care era singurul lucru pe care îl putea face?”
De data aceasta, Lan Sizhui a răspuns repede. „Nu putea decât să-și pună ultima speranță în ceruri, așa că s-a dus și el la Altarul Fecioarei Cerești pentru a-și pune o dorință. Dorința a fost: «Sper ca sufletul fiicei mele, A-Yan, să se întoarcă!»”
Wei Wuxian l-a lăudat. „De aceea s-a întors doar sufletul lui A-Yan și acesta este motivul pentru care a treia persoană care și-a pierdut sufletul a fost fierarul Zheng. Și, deși sufletul lui A-Yan a fost întors, nu a putut scăpa de a fi afectat. Odată ce sufletul s-a întors la locul care i se cuvenea, A-Yan a început inconștientă să imite poziția de dans a Fecioarei Cerești, inclusiv zâmbetul.”
Punctul comun dintre cei care își pierduseră sufletele era clar: cel mai probabil, toți își puseră o dorință în fața statuii Fecioarei Cerești, iar prețul pentru împlinirea dorințelor lor a fost sufletul lor.
Această statuie a Fecioarei Cerești fusese odată o piatră obișnuită, dar, din întâmplare, semăna cu o persoană, așa că a fost venerată timp de secole, ceea ce i-a permis să dobândească puteri spirituale. Cu toate acestea, lăcomia ei era nesățioasă. Un singur capriciu deviant i-a dat ideea de a-și accelera creșterea puterilor spirituale prin consumarea sufletelor. Oferind îndeplinirea unei dorințe în schimbul devorării unui suflet — funcționa pe aceleași condiții ca și cei care își ofereau propriile suflete pentru a fi devorate. Era un schimb echitabil, după toate aparențele. Toată lumea primea ce-și dorea, motiv pentru care acul Busolei Vânturilor Rele nu se mișca, iar steagul de atragere a spiritelor nu chema nimic. Săbiile și talismanele prețioase erau toate ineficiente, deoarece creatura de pe Muntele Dafan nu era o ființă malefică, ci un zeu! Era un zeu renegat, ridicat la putere de secole de venerare, așa că a folosi împotriva lui dispozitive create pentru a ataca spiritele malefice era echivalent cu a încerca să stingi focul cu foc!
Lan Jingyi a exclamat cu voce tare: „Stai! Chiar acum, în interiorul sanctuarului, altcuiva i-a fost supt sufletul, dar nu i-am auzit dorința!”
Inima lui Wei Wuxian a tresărit, iar el s-a oprit din mers. „Cui i-a fost supt sufletul în interiorul sanctuarului? Spune-mi fiecare detaliu al ceea ce s-a întâmplat acolo, fără să omiți nimic.”
Lan Sizhui a oferit rapid o explicație clară. Când Wei Wuxian a auzit că Jin Ling spusese — „Dacă e atât de eficient, atunci pot să-mi doresc ca spiritul mâncător de oameni de pe Muntele Dafan să apară chiar acum în fața mea și ca această dorință să mi se îndeplinească?” — a exclamat cu voce tare.
„Asta nu e o dorință?! Asta a însemnat să-ți pui o dorință!”
Ceilalți care fuseseră de acord cu Jin Ling erau considerați, în mod tacit, că își doreau același lucru. Deoarece Fecioara Cerească mâncătoare de suflete se afla chiar în fața lor în acel moment, dorința se împlinise deja, așa că ceea ce a urmat a fost o serie de plăți datorate!
Dintr-o dată, măgarul s-a oprit și a început să fugă în direcția opusă. Luat prin surprindere, Wei Wuxian a fost aruncat din nou de pe spatele său, dar s-a agățat cu încăpățânare de frâie. Totuși, din fața lor, din tufișuri, se auzea un zgomot de mestecat și sorbit, ca și cum ceva ar fi fost mâncat. O siluetă incomparabil de gigantică era ascunsă în tufișuri, capul său uriaș mișcându-se înainte și înapoi deasupra abdomenului unei persoane întinse la pământ. Când a auzit un zgomot care se apropia, și-a ridicat brusc capul, întâlnindu-le privirile.
Trăsăturile faciale ale Fecioarei Cerești mâncătoare de suflete fuseseră inițial neclare, formele ochilor, nasului, urechilor și gurii fiind aproximative. Dar după ce devorase atât de mulți cultivatori dintr-o singură dată, cele cinci trăsături ale sale erau acum distincte. Era acum chipul unei femei zâmbitoare. Sânge abundent îi picura de pe buza de jos în timp ce roadea cu putere brațul care atârna din gura ei.
Toată lumea a urmat imediat măgarul pestriț și a fugit în direcția opusă.
Lan Sizhui a strigat disperat: „Nu e corect! Patriarhul Yiling a spus că cei de nivel înalt mănâncă doar suflete, iar cei de nivel inferior mănâncă doar carne!”
Wei Wuxian a răspuns neputincios: „De ce îl crezi orbește? Tot ce a inventat el a fost o prostie totală! Niciuna dintre reguli nu e absolută! Gândește-te la ea ca la un copil. Când nu avea dinți, nu putea mânca decât terci și supă, dar acum că a crescut, vrea să mănânce carne. Puterile ei spirituale tocmai au crescut vertiginos — bineînțeles că va vrea să încerce ceva nou!”
Fecioara Cerească mâncătoare de suflete se ridică în picioare. Era mare și înaltă și își mișca toate cele patru membre dansând nebunește, părând jubilantă. Deodată, o săgeată ascuțită zbură prin aer și o lovi chiar în frunte, vârful săgeții străpungându-i capul până în ceafă.
Auzind sunetul corzii arcului, Wei Wuxian privi spre locul de unde venea sunetul. Jin Ling stătea pe un deal înalt din apropiere, încărcând deja a doua săgeată în arc și întinzând coarda. A eliberat-o, iar o altă săgeată i-a străpuns capul, impactul fiind atât de puternic încât a forțat-o pe Fecioara Cerească mâncătoare de suflete să se clatine înapoi.
Lan Sizhui a strigat: „Jin-gongzi! Lansează racheta de semnalizare!”
Jin Ling l-a ignorat, hotărât să doboare acest monstru. Cu o expresie posomorâtă, de data aceasta a încărcat trei săgeți în arc. Fecioara Cerească devoratoare de suflete nu părea deloc afectată, în ciuda faptului că fusese lovită de două ori în cap. Un zâmbet îi înflorea încă pe chip în timp ce se năpustea spre Jin Ling. Deși dansa în timp ce avansa, viteza ei era totuși îngrozitor de mare, iar jumătate din distanță a fost parcursă într-o clipă. Câțiva cultivatori au apărut din lateral pentru a o înfrunta, împiedicând-o să avanseze mai departe.
Fiecare săgeată trasă de Jin Ling și-a atins ținta, iar el trăgea fără încetare. Părea că se hotărâse să-și golească tolba înainte de a se apropia de Fecioara Cerească devoratoare de suflete pentru o luptă corp la corp. Mâinile îi erau sigure, iar ținta îi era precisă, dar, din păcate, niciun dispozitiv spiritual nu avea efect asupra ei!
Jiang Cheng și Lan Wangji așteptau amândoi vești în orașul Fojiao. Cine știa dacă vor observa ceva în neregulă și se vor grăbi să vină? Aveai nevoie de apă pentru a stinge focul. Dacă dispozitivele spirituale nu funcționau, atunci ce zici de trucuri demonice?!
Wei Wuxian a scos sabia atârnată la talia lui Lan Sizhui, a tăiat o bucată subțire de bambus și a confecționat rapid un flaut. L-a dus la buze și a inspirat adânc. O notă ascuțită de flaut a străpuns cerul nopții ca o săgeată șuierătoare, îndreptându-se direct spre nori.
Nu ar fi trebuit să facă asta decât dacă era absolut necesar. Dar, în situația dată, nu-i mai păsa ce anume era invocat, atâta timp cât era suficient de ucigaș și de răzbunător. Atâta timp cât putea să o sfâșie pe Fecioara Cerească devoratoare de suflete, era suficient!
Lan Sizhui era complet uluit. Lan Jingyi, însă, și-a acoperit urechile și a strigat îngrozit.
„Ce-i cu flautul ăsta într-un moment ca ăsta?! Sună îngrozitor!”
Dintre grupul de cultivatori angajați în lupta cu Fecioara Cerească devoratoare de suflete, câțiva își pierduseră deja sufletele. Jin Ling își scoase sabia. Se afla la mai puțin de șase metri de Fecioara Cerească devoratoare de suflete, iar inima îi bătea cu putere, sângele fierbinte năvălindu-i în creier.
Dacă nu-i tai capul dintr-o singură lovitură, atunci voi muri aici. Dacă mor, mor!
Chiar în acel moment, sunete de clinchet și zăngănit au răsunat în pădurea Muntelui Dafan.
Clinchet, zăngănit, clinchet, zăngănit. Uneori rapid, alteori lent, zgomotul se auzea cu întreruperi și răsuna în pădurea cufundată într-o liniște copleșitoare. Suna ca niște lanțuri de fier care se loveau între ele, târându-se pe pământ. Se apropia din ce în ce mai mult, devenea din ce în ce mai puternic.
Din nu știu ce motiv, sunetul acesta era copleșitor de amenințător. Chiar și Fecioara Cerească, devoratoare de suflete, își întrerupse dansul, cu brațele ridicate în aer, privind cu ochii pierduți în întunericul adânc din care provenea sunetul.
Wei Wuxian a pus flautul deoparte și s-a uitat atent în aceeași direcție.
Deși sentimentul de rău se intensifica din ce în ce mai mult, din moment ce această creatură era dispusă să-i răspundă la chemare, înseamnă că, cel puțin, era una care îi va asculta ordinele.
Zgomotul s-a oprit brusc, iar o siluetă s-a materializat din întuneric.
După ce au văzut clar silueta și chipul acesteia, fețele multora dintre cultivatori s-au contorsionat.
Chiar și în fața Fecioarei Cerești devoratoare de suflete, care le putea suge sufletul în orice moment, nu se dăduseră niciodată înapoi și nici nu dăduseră vreun semn de teamă. Cu toate acestea, țipetele lor erau acum pline de o teroare de nedescris.
„… Generalul Fantomă, e Generalul Fantomă, e Wen Ning!”
La fel ca Patriarhul Yiling, cel cunoscut sub porecla de „Generalul Fantomă” era infam și cunoscut de toată lumea. Iar cei doi apăreau de obicei împreună. Exista un singur om la care se referea acel nume: cel mai redutabil cadavru aflat sub controlul Patriarhului Yiling, Wei Ying, cel care îi susținea domnia tiranică, alimenta flăcările haosului, îl ajuta pe ticălos în răutățile sale și provoca ravagii în lume. Wen Ning!
Wen Ning avea capul ușor aplecat, iar mâinile îi atârnau pe lângă corp ca ale unei marionete care așteaptă ordinele păpușarului său.
Fața lui era palidă și delicată și, de fapt, avea o anumită frumusețe naturală și oarecum melancolică. Cu toate acestea, ochii lui nu aveau pupile, ci doar un câmp de un alb mortuar. Împreună cu numeroasele crăpături negre care îi urcau de la gât până la obraji, acea melancolie se transformase într-o întunecime înspăimântătoare. Tivurile veșmintelor sale lungi și ale mânecilor erau zdrențuite și sfâșiate, dezvăluind încheieturi de aceeași albime stranie ca și chipul său. O pereche de cătușe de fier și lanțuri îi erau fixate pe mâini, la fel și la glezne. Zgomotul de clinchet și zăngănit se auzea în timp ce se târa, iar când se oprea, totul revenea din nou la o tăcere profundă.
Nu era greu de imaginat de ce cultivatorii prezenți erau cu toții îngroziți. Wei Wuxian nu era cu nimic mai calm decât ceilalți, iar valurile furtunoase din inima lui îi inundaseră deja mintea.
Nu era vorba că Wen Ning nu ar fi trebuit să apară aici, ci mai degrabă că nu ar fi trebuit să apară deloc în această lume. Ar fi trebuit să fie ucis și redus la cenușă cu mult înainte de Asediul Movilelor Funerare!
Când Jin Ling i-a auzit pe ceilalți rostind numele lui Wen Ning, sabia cu care o țintea pe Fecioara Cerească devoratoare de suflete și-a schimbat involuntar direcția. Profitând de faptul că era distras, Fecioara Cerească devoratoare de suflete și-a întins brațul lung cu bucurie și l-a ridicat în aer.
Văzând că ea își deschisese deja gura larg și se apropia de fața lui Jin Ling, Wei Wuxian nu mai avea timp să se mai întrebe ce se întâmplă. Ridică din nou flautul de bambus. Mâinile îi tremurau ușor, iar melodia pe care o cânta vibra odată cu el. În plus, din cauza modului rudimentar în care era confecționat flautul, sunetul putea fi descris aproape ca fiind răgușit și îngrozitor.
Au răsunat două note, iar Wen Ning a început să se miște.
Într-o clipită, s-a deplasat și a apărut în fața Fecioarei Cerești devoratoare de suflete. Wen Ning a lovit cu palma, iar gâtul Fecioarei Cerești devoratoare de suflete a scos un sunet de crăpătură. Corpul ei nu s-a mișcat, dar palma i-a întors capul complet. Fața ei era acum orientată în aceeași direcție ca și spatele, dar zâmbetul acela rămânea neschimbat. Wen Ning a lovit din nou, cu mâna goală, și i-a tăiat curat mâna dreaptă a Fecioarei Cerești devoratoare de suflete, care îl ținea pe Jin Ling în strânsoare.
Ea s-a uitat în jos la încheietura care fusese tăiată atât de curat. Nu și-a răsucit capul înapoi în poziția corectă, ci s-a întors astfel încât fața și spatele ei să fie îndreptate spre Wen Ning. Wei Wuxian n-a îndrăznit să slăbească ritmul. A respirat adânc și și-a plecat capul, îndemnându-l pe Wen Ning să se concentreze asupra luptei. Cu toate acestea, n-a trecut mult timp până când a început să se simtă din ce în ce mai neliniștit.
Cadavrele umblătoare de nivel inferior nu puteau gândi singure și aveau nevoie de ordinele lui ca îndrumare. Chiar și cadavrele feroce, mai puternice în atac, erau adesea confuze, fără conștiință proprie. Wen Ning era diferit. Fusese perfecționat de Wei Wuxian, și nu ar fi fost o minciună să se spună că era cel mai puternic cadavru feroce din lume. Unicul de acest fel. Putea gândi, putea reflecta. În afară de faptul că nu-i păsa de răni, de foc, de frig, de otravă și de orice altceva de care s-ar putea teme cei vii, nu se deosebea cu nimic de cei vii.
Dar Wen Ning, în acel moment, nu avea în mod evident nicio conștiință proprie!

Tocmai când se simțea nedumerit de acest lucru, strigăte de alarmă răsunară brusc de pe câmp. Se dovedi că Wen Ning o învinsese pe Fecioara Cerească devoratoare de suflete, imobilizând-o ferm la pământ, apoi ridică un bolovan mai înalt decât un om, îl ridică deasupra Fecioarei Cerești devoratoare de suflete și o lovi cu putere cu el. Lovitura puternică lovi corpul Fecioarei Cerești devoratoare de suflete ca un fulger, zdrobind-o cu forță în bucăți!
Printre resturile albe de stânci împrăștiate peste tot, se rostogoli o perlă strălucitoare, albă ca zăpada. Acesta era miezul format din zecile de suflete pe care Fecioara Cerească devoratoare de suflete le înghițise, iar dacă ar fi fost adunat și gestionat cu grijă, oamenii ale căror suflete fuseseră devorate mai devreme ar fi putut fi încă readuși la viață. Cu toate acestea, nimeni nu se gândea să ridice acea perlă în acel moment. Toate săbiile care fuseseră îndreptate mai devreme spre Fecioara Cerească devoratoare de suflete erau acum îndreptate spre Wen Ning.
Unul dintre cultivatori strigă din toată puterea: „ÎNCERCUIȚI-L!”
Unii răspunseră ezitant, dar erau mai mulți cei care ezitau, iar unii se retrăgeau încet. Cultivatorul acela strigă din nou:
„Frați cultivatori, opriți-l și nu-l lăsați să scape! Vorbim aici despre Wen Ning!”
Cuvintele lui au stârnit mulțimea. De parcă un simplu monstru mâncător de suflete ar putea fi comparat cu Generalul Fantomă. Deși nu se știa de ce venise, uciderea a o mie de demoni mâncători de suflete nu se putea compara cu capturarea unui singur Wen Ning! La urma urmei, cu o mușcătură mai puternică și mai înfricoșătoare decât lătratul său, acesta era cel mai ascultător câine turbat al Patriarhului Yiling. Prinderea lui ar fi făcut ca numele cuiva să se răspândească în toată lumea cultivării! Singurul motiv pentru care se grăbiseră să participe la Vânătoarea de Noapte de la Muntele Dafan fusese, în primul rând, acela de a se lupta pentru creaturi malefice și de a câștiga experiență, așa că era de înțeles că unii se agitară la gândul acesta.
Cu toate acestea, cultivatorii mai în vârstă, care fuseseră martori personali ai nebuniei lui Wen Ning în trecut, tot nu îndrăzneau să acționeze fără chibzuință, așa că bărbatul acela a strigat din nou:
„De ce vă este frică tuturor? Doar nu e Patriarhul Yiling aici!”
Era adevărat, dacă se gândeau bine. Da, de ce ar fi trebuit să le fie frică? Maestrul lui Wen Ning fusese deja făcut bucăți!
La auzul acestor cuvinte, săbiile care-l înconjurau pe Wen Ning s-au apropiat brusc. Cu o mișcare a brațului, lanțurile grele și negre au măturat cercul, respingând toate săbiile zburătoare. Apoi a făcut un pas înainte, l-a apucat de gât pe cel mai apropiat de el și l-a ridicat cu ușurință de la pământ. Wei Wuxian știa că melodia pe care o cântase mai devreme era prea urgentă, prea agresivă și că aceasta exacerbase ferocitatea lui Wen Ning. Trebuia neutralizat, emoțiile lui trebuiau calmate, așa că Wei Wuxian a cântat cu încredere o altă melodie.
Această melodie i-a venit în minte în mod natural, blândă și liniștită, un contrast semnificativ față de sunetul ciudat și ascuțit de mai înainte. Wen Ning a înghețat la auzul sunetului, apoi s-a întors încet spre locul de unde îl chema flautul. Wei Wuxian a rămas nemișcat, privindu-l în ochii aceia fără pupile.
O clipă mai târziu, Wen Ning își pierdu controlul, iar cultivatorul căzu la pământ. Își lăsă ambele brațe în jos și păși pas cu pas spre Wei Wuxian.
Cu capul plecat, își târâia lanțurile pe pământ, părând oarecum abătut. Wei Wuxian se retrăgea în timp ce cânta la flaut, ademenindu-l spre el, și au mers o vreme așa, adâncindu-se în pădure. Deodată, a simțit mirosul răcoritor al lemnului de santal.
S-a lovit de cineva și a simțit o durere ascuțită în jurul încheieturii mâinii, sunetul flautului încetând brusc odată cu aceasta. „Oh, nu”, s-a gândit Wei Wuxian. Când s-a întors și s-a uitat, s-a trezit privind direct în ochii lui Lan Wangji. Culoarea lor era atât de deschisă, încât privirea bărbatului părea înghețată.
Nu e de bine. Lan Wangji îl văzuse personal cântând la flaut pentru a controla cadavrele în trecut.
Lan Wangji îl ținea pe Wei Wuxian strâns cu o mână, iar Wen Ning stătea nemișcat la nici șase metri distanță de ei. Se uita în jur cu indolență, de parcă ar fi căutat sunetul flautului care dispăruse atât de brusc. În pădurea din apropiere, lumina focului și vocile începuseră să se intensifice.
Gândurile lui Wei Wuxian se învârteau cu viteză, iar el a luat o decizie pe loc: Și ce dacă a mai văzut asta înainte? Sunt milioane de oameni care știu să cânte la flaut, iar numărul celor care au încercat să învețe metoda Patriarhului Yiling de a controla cadavrele cu ajutorul flautului ar putea forma o sectă întreagă. Voi nega totul, chiar dacă asta mă va costa viața!
A ignorat cu hotărâre mâna care îl strângea, și-a ridicat brațele și a continuat să cânte la flaut. De data aceasta, a cântat și mai insistent, ca și cum ar fi îndemnat, ca și cum ar fi mustrat, cu respirația neregulată, notele crăpând, țipând și sunând ascuțit. A simțit brusc că Lan Wangji îl strânge mai tare. Încheietura îi era pe punctul de a se rupe de la forța exercitată. Incapabil să suporte durerea, degetele lui Wei Wuxian s-au slăbit, iar flautul de bambus a căzut la pământ.
Din fericire, ordinele sale fuseseră destul de clare, iar Wen Ning s-a retras rapid, adâncindu-se fără zgomot în pădurea întunecată și bântuitoare într-o clipă și dispărând fără urmă. Wei Wuxian se temea că Lan Wangji îl va urmări pe Wen Ning pentru a-l ucide, așa că a inversat strânsoarea și l-a prins din nou. Totuși, în mod neașteptat, ochii lui Lan Wangji erau fixați ferm asupra lui și nu aruncase nici măcar o privire în direcția lui Wen Ning. Cei doi stăteau astfel acolo, strângându-se unul pe altul, față în față, în timp ce se priveau unul pe celălalt.
Atunci a sosit Jiang Cheng.
Se forțase să aștepte cu răbdare încheierea vânătorii din orașul Fojiao, dar nici măcar nu apucase să termine o ceașcă de ceai când un discipol al sectei a coborât în goană de pe munte, cuprins de panică, povestind despre creatura teribilă și brutală de pe Muntele Dafan. Profund zguduit, s-a repezit înapoi pe munte, strigând:
„A-LING!”
Jin Ling era la un pas de a-și pierde sufletul mai devreme, dar acum era teafăr și nevătămat, întreg. „Jiujiu!”
Văzând că nu i se întâmplase nimic lui Jin Ling, Jiang Cheng s-a simțit extrem de ușurat. Totuși, acea ușurare s-a transformat curând într-o mustrare furioasă: „Nu ai nicio rachetă de semnalizare la tine?! Nu știi că trebuie să o aprinzi când dai peste creaturile alea?! De ce te prefaci că ești atât de puternic? Vino naibii aici!”
Jin Ling era supărat că nu reușise să o captureze și pe Fecioara Cerească mâncătoare de suflete și a strigat înapoi: „Nu tu ai fost cel care a spus că trebuie să o capturez cu orice preț?! Că nu pot să mă întorc la tine până nu o prind?!”
Jiang Cheng își dorea cu adevărat să-l pocnească pe puștiul ăsta împuțit încât să-l trimită înapoi în pântecele mamei sale. Dar, într-adevăr, el spusese acele lucruri și nu putea să-și retragă cuvintele. Nu putea decât să se întoarcă spre cultivatorii care zăceau prăbușiți pe pământ și să-i întrebe batjocoritor:
„Deci, ce anume v-a pulverizat pe toți într-o stare atât de «glorioasă»?”
Printre cultivatorii îmbrăcați într-o multitudine de culori se aflau și câțiva discipoli din Clanul Jiang din Yunmeng, deghizați, care îl ajutau în secret pe Jin Ling, la ordinele lui Jiang Cheng, în cazul în care acesta nu ar fi reușit să câștige această provocare. Într-adevăr, în calitate de bătrân al clanului, el trecuse prin mari suferințe în legătură cu această ieșire.
Unul dintre cultivatori era încă în stare de șoc. „Maestre… Maestre al Sectei, era… era Wen Ning…”
Jiang Cheng crezu că poate auzise greșit. „Ce ai spus?”
„Wen Ning s-a întors!”, spuse bărbatul acela.
În acea fracțiune de secundă, un amestec de șoc, ură, furie și neîncredere îi cuprinse chipul lui Jiang Cheng.
Îi luă ceva timp până când răspunse, rece: „Acea creatură fusese deja redusă la cenușă ca avertisment pentru toți. Cum ar putea să se întoarcă?”
„Chiar era Wen Ning!”, exclamă discipolul sectei. „Cu siguranță nu a fost nicio greșeală! Cu siguranță nu m-am înșelat…”
Deodată, el arătă cu degetul în direcția aceea.
„…El a fost cel care l-a invocat!”
Wei Wuxian era încă în impas cu Lan Wangji, dar, într-o clipă, deveni centrul atenției tuturor celor prezenți. Ochii reci ca fulgerul ai lui Jiang Cheng se îndreptară, de asemenea, încet în direcția lui.
O clipă mai târziu, buzele lui Jiang Cheng s-au strâns într-un zâmbet strâmb. Mâna lui stângă a început, în mod inconștient, să mângâie din nou inelul acela.
A spus încet: „Excelent. Te-ai întors, nu-i așa?”
A răsucit mâna stângă, iar din ea atârna un bici lung.
Biciul era extrem de subțire. Așa cum sugera și numele Zidian, era un lung curent de fulger purpuriu, care trosnea ca un tunet întunecat care se strecoară prin cerul furtunos. El apucă ferm un capăt în mână. Când îl flutură, parcă ar fi lovit cu un fulger de o rapiditate incomparabilă!
Wei Wuxian încă nu făcuse nicio mișcare, dar Lan Wangji își scosese deja guqinul. Cu o mână de neclintit, în timp ce ciupea coarda, asemenea unei stânci dintr-un râu care stârnește valuri, sunetul se unduia în aer. Acesta s-a ciocnit cu fulgerul purpuriu, anulând atacul.
Toate considerentele anterioare pe care Jiang Cheng le avusese cu privire la „a nu se angaja în mod nechibzuit într-o luptă” și „a nu-și face dușmani din familia Lan” s-au dus pe apa sâmbetei.
În acea noapte, pe cerul de deasupra pădurilor Muntelui Dafan, se vedeau uneori fulgere de lumină purpurie. Alteori, era luminos ca ziua. Uneori se auzeau bubuituri de tunet, iar alteori gemetele lungi ale guqinului. Ceilalți cultivatori s-au retras repede la o distanță sigură pentru a privi de departe, speriați de moarte, dar incapabili să-și ia ochii de acolo. La urma urmei, era o ocazie rară să vadă doi lideri de seamă ai cultivării, provenind din clanuri proeminente, înfruntându-se în luptă, și nu puteau să nu spere ca lupta să devină și mai agresivă, mai intensă. Se simțea o anumită tensiune de așteptare de nedescris, pe măsură ce sperau ca clanurile Lan și Jiang să intre într-adevăr în conflict. Atunci lucrurile ar fi devenit și mai interesante. Iar, de cealaltă parte, Wei Wuxian și-a găsit ocazia și a fugit.
Toată lumea era uimită. Nu cumva biciul îl ratase pentru că Lan Wangji îl blocase pentru el? Nu-și căuta oare propria moarte fugind acum?!
Într-adevăr, era ca și cum Jiang Cheng ar fi avut ochi și la spate în clipa în care l-a văzut pe Wei Wuxian ieșind din zona de protecție a lui Lan Wangji. Nu avea cum să rateze o ocazie atât de bună. A ridicat biciul și l-a învârtit, iar fulgerul purpuriu a țâșnit ca un dragon fioros, lovindu-l chiar în mijlocul spatelui!
Wei Wuxian era să fie aruncat în aer de forța loviturii de bici, dar, din fericire, măgarul l-a oprit înainte să se izbească direct de un copac. Cu toate acestea, când lovitura a nimerit ținta, atât Lan Wangji, cât și Jiang Cheng s-au oprit din drum, rămânând cu gura căscată.
Wei Wuxian și-a frecat partea inferioară a spatelui și s-a ridicat în picioare târându-se, sprijinindu-se de măgar, apoi s-a ascuns în spatele acestuia în timp ce striga.
„Uau! Trebuie să fie frumos să provii dintr-un clan atât de puternic, nu? Să bați pe cine vrei! Tsk, tsk, tsk!”
Lan Wangji a comentat: „…”
Jiang Cheng a comentat și el: „…”
Șocat și indignat, Jiang Cheng a adăugat: „Ce se întâmplă?!”
Zidian deținea o putere ciudată: dacă era folosit împotriva unei persoane posedate, corpul și sufletul intrus ar fi fost separate, iar sufletul respectiv ar fi fost alungat din trup de fulgerul purpuriu, fără excepție. Cu toate acestea, acest bărbat se comporta și se mișca în continuare normal după ce fusese biciuit, plin de viață și în toată firea. Nu exista altă explicație în afară de concluzia că nu era posedat.
Wei Wuxian, însă, s-a gândit: Păi, normal. Desigur că Zidian nu-mi poate alunga sufletul. Nu sunt posedat; mi s-a oferit un trup. Mi s-a oferit un trup cu forța!
Jiang Cheng părea șocat și confuz și era pe punctul de a-l biciui din nou când Lan Jingyi a protestat:
„Maestre Jiang, nu e de ajuns? Ai folosit Zidian!”
Nu exista așa ceva ca o greșeală inițială care să necesite o a doua încercare în cazul unui dispozitiv spiritual de nivelul lui Zidian. Dacă un suflet nu era alungat, atunci nu era alungat. Dacă omul nu era posedat, atunci nu era posedat. Altfel, nu și-ar fi meritat numele. Acel strigăt l-a obligat pe Jiang Cheng, care ținea mult la reputația sa, să-și înceteze atacul.
Dar dacă acela nu era Wei Wuxian, cine altcineva ar fi putut să-l invoce pe Wen Ning?
Jiang Cheng nu putea accepta asta, oricât s-ar fi gândit la asta, și l-a arătat cu degetul pe Wei Wuxian, cu o expresie sumbră.
„Cine ești tu, mai exact?!”
Chiar în acel moment, un spectator băgăcios a intervenit în cele din urmă. Și-a dres vocea. „Liderule de sectă Jiang, s-ar putea să nu știi asta pentru că nu acorzi atenție unor astfel de chestiuni, dar acest Mo Xuanyu este din Clanul Jin din Lanling… ahem, este un fost discipol al Clanului Jin. Dar, deoarece puterea lui spirituală era slabă și nu se antrena cu seriozitate, pe lângă faptul că… îi hărțuia pe colegii săi, a fost dat afară din clanul Jin din Lanling. Se zvonea și că ar fi înnebunit? După părerea mea, probabil că era indignat că nu a reușit să urmeze calea ortodoxă și, astfel, a deviat de la ea. S-ar putea să nu fie… posedat de Patriarhul Yiling.”
„«Hărțuirea aia»? Ce hărțuire?”, întrebă Jiang Cheng.
„Aia… genul ăla de hărțuire, știi tu…”
Cineva nu se mai putu abține și spuse: „Un tip cu mâneci tăiate!”
Sprâncenele lui Jiang Cheng se strânseră. Privirea pe care i-o aruncă lui Wei Wuxian era acum și mai plină de dezgust. Era mai mult decât atât, dar nimeni nu îndrăzni să o spună în fața lui Jiang Cheng.
Deși reputația lui nu era prea bună, trebuia recunoscut că, înainte ca Patriarhul Yiling, Wei Wuxian, să se fi separat de Clanul Jiang din Yunmeng, era binecunoscut ca fiind un bărbat chipeș și un domn sofisticat, bine versat în cele Șase Arte. Se clasase pe locul al patrulea în ceea ce privește aspectul fizic și caracterul printre tinerii stăpâni ai clanurilor proeminente. „Fermecător și frumos într-un mod vesel”, îl numeau oamenii — iar acest lider de sectă Jiang, cu temperament aprins, se întâmplase să fie clasat pe locul al cincilea, învins cu un singur loc, așa că nimeni nu îndrăznea să abordeze subiectul cu el. Wei Ying era frivol și un cuceritor, și îi plăcea să se plimbe în mod ambiguu cu femei frumoase. Cine știa câte cultivatoare căzuseră victime farmecului său putred? Și totuși, nu se auzise niciodată că i-ar plăcea bărbații. Chiar dacă ar fi vrut să posede pe altcineva pentru a se răzbuna… având în vedere gusturile lui Wei Ying, nu l-ar fi ales niciodată pe un nebun homosexual, călăreț de măgari, cu fața vopsită ca a unei fantome spânzurate!
Altcineva mormăi: „Nu seamănă deloc, oricum ai privi-o… iar flautul acela a sunat îngrozitor… nici măcar asta nu poate să o învețe cum trebuie; nu e decât o imitație grosolană.”
Pe câmpul de luptă, în timpul Campaniei Sunshot, sunetul flautului Patriarhului Yiling străpunsese noaptea nesfârșită, iar soldații și generalii lui fantomă fuseseră ca o armată invincibilă de milioane, doborând pe toți cei care le stăteau în cale. Se spunea că acel flaut era ca o muzică divină, așa că cum putea fi comparat cu gemetele triste cântate îngrozitor de fiul abandonat al Clanului Jin? Chiar dacă Wei Wuxian era un personaj îngrozitor, nu așa trebuiau făcute comparațiile. Era pur și simplu prea jignitor.
Wei Wuxian se simți puțin mâhnit. …De ce nu încerci să nu exersezi timp de o duzină de ani, apoi să-ți faci un flaut de doi bani din niște bețe tăiate și să-mi cânți o melodie? O să îngenunchez dacă o poți cânta bine!
Jiang Cheng stabilise mai devreme că acest bărbat era Wei Wuxian, iar sângele rece din venele sale clocotea. Dar acum, Zidianul din mâna lui îi spunea clar că nu, nu era el. Zidian nu l-ar minți niciodată, nici nu ar face vreodată greșeli. S-a calmat repede pentru a reflecta. Nu era mare lucru. Avea să găsească un pretext să-l ia pe bărbat cu el, apoi avea să folosească toate mijloacele posibile pentru a-l face să mărturisească. Ceva avea să iasă la iveală — nu avea nicio teamă în privința asta. Refuza să creadă că bărbatul nu avea să dezvăluie nimic. Oricum, nu era ca și cum n-ar fi făcut lucruri similare înainte.
Ajungând la această concluzie, el a făcut un semn cu mâna. Discipolii au înțeles și s-au apropiat formând un cerc. Wei Wuxian și-a condus repede măgarul și s-a strecurat în spatele lui Lan Wangji, strângându-și mâinile la piept și gâfâind.
„Ah, ce o să-mi facă?!”
Lan Wangji i-a aruncat o privire, tolerând comportamentul său incredibil de nepoliticos, zgomotos și exagerat.
Jiang Cheng a văzut că acesta nu avea nicio intenție să se dea la o parte și a spus: „Lan-er-gongzi, încerci să-mi faci viața grea intenționat?”
Toată lumea din lumea cultivării știa că acest tânăr șef al clanului Jiang dezvoltase o obsesie aproape nebunească de a lua măsuri de precauție împotriva lui Wei Wuxian — și că ar prefera să prindă pe cineva nevinovat decât să lase pe cineva să scape. Oricine era chiar și vag suspectat că ar fi posedat de Wei Wuxian urma să fie dus la clanul Jiang din Yunmeng pentru a fi supus unor torturi brutale. Dacă el decidea să aresteze pe cineva și să-l ducă, acea persoană își pierdea cu siguranță jumătate din viață.
Lan Sizhui a luat cuvântul. „Lider al sectei Jiang, adevărul este chiar în fața noastră. Mo-gongzi nu este posedat, așa că de ce trebuie să-i faci probleme unui individ nesemnificativ?”
Jiang Cheng a spus rece: „Atunci mă întreb de ce Lan-er-gongzi a fost atât de hotărât să-l apere pe acest individ nesemnificativ încă de mai devreme?”
Wei Wuxian a pufnit brusc și a râs.
„Hei, Lider al Sectei Jiang”, a spus el. „Păi, e deranjant că te ții așa de mine.”
Jiang Cheng a ridicat sprâncenele, simțind instinctiv că această persoană nu avea de gând să spună nimic plăcut.
Wei Wuxian a continuat: „Ești prea amabil, îți mulțumesc. Dar exagerezi cu speculațiile. Chiar dacă îmi plac bărbații, nu-mi plac toți bărbații și, cu siguranță, nu mă duc acasă cu orice bărbat care îmi face cu mâna. Nu mă interesează genul tău.”
Wei Wuxian încerca să-l dezguste intenționat. Jiang Cheng ura să piardă; oricât de absurdă ar fi fost competiția, dacă cineva ar fi spus că nu era la fel de bun ca cutare sau cutare, s-ar fi înfuriat atât de tare încât ar fi încetat să mai mănânce și să bea până când ar fi găsit o cale să-i învingă. Așa cum era de așteptat, fața lui Jiang Cheng se întunecă.
„Oh? Atunci, te rog, lămurește-mă: care este genul tău?”
„Care e genul meu?” a răspuns Wei Wuxian. „Mmm, îmi place destul de mult genul lui Hanguang-jun.”
Lan Wangji, pe de altă parte, nu putea tolera niciodată astfel de glume frivole și fără sens. Odată ce se simțea dezgustat, trăgea cu siguranță o linie și se distanța de bunăvoie. A-i dezgusta pe amândoi ar fi fost ca și cum ai omorî două păsări cu o singură piatră!
Totuși, în mod neașteptat, când Lan Wangji l-a auzit, s-a întors.
„Cum spui tu”, a spus el fără nicio expresie.
„Hmm?”, a spus Wei Wuxian.
Lan Wangji s-a uitat înapoi. Fără a încălca eticheta, dar fără a lăsa loc de discuție, a declarat:
„Îl duc pe acest om la Clanul Lan.”
Wei Wuxian a rămas fără cuvinte pentru o clipă.
„…Huh?”
Reședința clanului Lan era situată adânc în munte, în afara orașului Gusu.
În grădinile cu pavilioane de lângă apă, împrăștiate în mod fermecător, se întindeau pe o distanță lungă și nesfârșită ziduri albe cu acoperișuri negre, învăluite tot timpul anului în ceața montană. A sta acolo era ca și cum te-ai afla în mijlocul unei mări transcendente de nori. Ceața pătrundea în zorii zilei, primele raze fiind ascunse de ceață, completând astfel numele locului: „Adâncurile Norilor”.
Muntele era la fel de liniștit pe cât erau de tăcuți oamenii, iar mintea era menită să fie liniștită ca apa. Singurul sunet care se auzea era bătăile clopotului dintr-un turn înalt. Deși acesta nu era o mănăstire budistă, el rezona cu vastul vid șoptit de zenul Hanshan.
Totuși, această scenă meditativă și maiestuoasă a fost brusc întreruptă de un țipăt prelung. Studiile matinale și antrenamentul cu sabia fiind astfel întrerupte, un fior a străbătut rândurile discipolilor clanului, atât pe cei din familie, cât și pe cei din sectă. În ciuda voinței lor, toți și-au îndreptat privirea spre poarta principală, de unde provenea sunetul.
Wei Wuxian plângea în hohote în fața porții principale, agățându-se de măgarul pătat. Lan Jingyi îl mustra:
„De ce plângi?! Tu ești cel care a spus că-l placi pe Hanguang-jun. Acum că te-am adus înapoi, ce-i cu plânsul ăsta?!”
Wei Wuxian se simțea mizerabil.
Încă din acea noapte de pe Muntele Dafan, nu avusese nicio șansă să-l invoce din nou pe Wen Ning — nicio șansă să afle de ce Wen Ning își pierduse rațiunea, și nici măcar să descopere de ce reapăruse în această lume — înainte de a fi adus înapoi aici de Lan Wangji.
Când era mai tânăr, el și câțiva discipoli din alte clanuri fuseseră trimiși la familia Lan pentru a studia timp de trei luni, iar el experimentase pe propria piele monotonia apăsătoare care caracteriza clanul Lan din Gusu. Încă mai avea temeri persistente legate de Zidul Disciplinei, pe care erau gravate dens peste trei mii de reguli. Chiar acum, în timp ce era târât și tras în sus pe munte, aruncase din nou o privire în trecere la zidul de piatră. De atunci fuseseră gravate încă o mie de reguli, așa că acum erau peste patru mii. Patru mii!
Lan Jingyi îl mustră: „Bine! Liniștește-te. Zgomotul este interzis în Adâncurile Norilor!”
Tocmai pentru că nu voia să intre în Adâncurile Norilor făcea un zgomot atât de îngrozitor!
Odată ce va fi târât înăuntru, va fi greu să mai iasă. Pe vremea când învăța aici, fiecărui discipol vizitator i se dădea un simbol de călătorie din jad. Doar cu acel simbol se putea intra și ieși liber — altfel, bariera protectoare care înconjura Adâncurile Norilor nu putea fi traversată. Trecuse mai bine de un deceniu de atunci, așa că măsurile de securitate nu puteau decât să se fi înăsprit, nu să se fi relaxat.
Lan Wangji stătea tăcut în fața porții principale, făcându-se că nu aude și privind cu indiferență. Când vocea lui Wei Wuxian s-a potolit puțin, a spus:
„Lasă-l să plângă. Trage-l înăuntru când o să obosească.”
Wei Wuxian se agățase de măgărușul mic și pătat și plângea și mai tare. Își lovea capul în repetate rânduri de animal. Ce nenorocire! Credea că, după ce fusese biciuit de Zidian, va fi fost absolvit de orice suspiciune. Se simțea ușor și fără griji, iar buzele lui nu puteau rata niciodată ocazia de a-l tachina pe Lan Wangji, așa că vorbise fără să se gândească, doar ca să-l dezguste pe acesta. Cine ar fi crezut că Lan Wangji nu mai reacționa la astfel de lucruri așa cum o făcea odinioară? Ce logică era asta? Oare era posibil ca, de-a lungul anilor, în ciuda înălțimilor pe care le atinsese în cultivare, să fi devenit doar cu atât mai meschin?
Wei Wuxian spuse: „Îmi plac bărbații, să știi. Clanul tău are atâția bărbați frumoși, încât mi-e teamă că nu o să mă pot stăpâni.”
Lan Sizhui a încercat să-l convingă: „Mo-gongzi, Hanguang-jun te-a adus aici pentru binele tău. Liderul sectei Jiang nu ar fi renunțat decât dacă ai fi venit cu noi. De-a lungul anilor, nenumărate persoane au fost prinse și duse la Debarcaderul Lotus al Clanului Jiang, și niciuna nu a mai fost eliberată vreodată.”
„Așa este”, spuse Lan Jingyi. „Nu ai văzut niciodată metodele liderului sectei Jiang, nu-i așa? Sunt extrem de crude…”
Se opri când își aminti de regula clanului Lan: „Nu vorbi pe la spatele altuia” și aruncă o privire furișă către Lan Wangji. Abia când văzu că Hanguang-jun nu avea nicio intenție să-l pedepsească, își recăpătă curajul să-și continue mormăielile.
„E numai vina Patriarhului Yiling că a dat startul acestei mode cu arta lui malefică. Sunt mult prea mulți oameni care se joacă cu metoda aia de cultivare fără sens a lui, iar Liderul Sectei Jiang e o persoană atât de paranoică. Ar fi oare posibil ca el să-i prindă pe toți? De ce nu s-a uitat mai bine înainte să suspecteze pe cineva ca tine? Să cânți la flaut așa… heh.”
Acel „heh” spunea mai mult decât o mie de cuvinte. Wei Wuxian simți foarte tare nevoia să se justifice.
„Păi, de fapt, poate că voi nu o să mă credeți, dar de obicei cânt la flaut destul de bine…”
Înainte să apuce să termine, câțiva cultivatori îmbrăcați în alb ieșiră pe ușa principală.

Erau îmbrăcați în uniforma Lan, robele lor simple fluturând ușoare și albe ca zăpada. Cel din frunte era înalt și avea o ținută grațioasă. La brâu îi atârna o sabie, precum și un xiao din jad alb. Când Lan Wangji l-a văzut, a dat ușor din cap în semn de respect, iar bărbatul i-a răspuns la gest. Apoi și-a îndreptat privirea spre Wei Wuxian și a zâmbit.
„Wangji nu aduce niciodată oaspeți acasă. Și acesta cine este?”
În timp ce acest bărbat stătea față în față cu Lan Wangji, cei doi păreau să fie reflexii oglindite unul ale celuilalt, cu excepția culorii ochilor. Ochii lui Lan Wangji erau extrem de deschiși, la fel de palizi ca sticla colorată, în timp ce ochii celuilalt bărbat aveau o nuanță mai profundă și mai blândă.
Acesta era șeful clanului Lan din Gusu, Lan Huan. Porecla lui era Zewu-jun, iar numele de curtoazie, Lan Xichen.
Oamenii erau produsul mediului în care trăiau. Clanul Lan din Gusu fusese întotdeauna renumit ca o familie care dădea naștere în mod constant bărbaților chipeși, iar „Jadurile Gemene” născuți din capul familiei acestei generații erau deosebit de impresionanți. Deși acești doi frați nu se născuseră gemeni, înfățișarea lor era foarte asemănătoare și era dificil să se distingă care dintre ei era mai frumos. Cu toate acestea, erau ca o singură culoare, dar cu două nuanțe. Lan Xichen era cald și elegant, sincer și blând. Lan Wangji era excesiv de distant și sever, complet nesociabil și îi ținea pe ceilalți la distanță. De aceea, în clasamentul privind aspectul fizic și caracterul tinerilor stăpâni ai clanurilor, primul ocupa locul întâi, iar cel de-al doilea, locul al doilea.
Lan Xichen era demn de titlul de lider al sectei. Chiar și când l-a văzut pe Wei Wuxian agățat de un măgar pestriț, nu părea deloc tulburat. Zâmbind larg, Wei Wuxian a dat drumul măgarului și s-a apropiat. Clanul Lan din Gusu punea un accent extrem pe senioritate și rang social, așa că tot ce trebuia să facă era să-i spună lui Lan Xichen niște prostii și cu siguranță ar fi fost alungat. Totuși, în mod neașteptat, chiar când era pe punctul de a demonstra de ce era capabil, Lan Wangji i-a aruncat o privire, iar buzele superioare și inferioare ale lui Wei Wuxian s-au lipit una de alta.
Lan Wangji își întoarse capul și continuă să discute cu Lan Xichen cu toată seriozitatea. „Xiongzhang, pleci din nou să-l vizitezi pe Lianfang-zun?”
Lan Xichen încuviință. „Să planific următorul simpozion la Turnul Carasului de Aur.”
Wei Wuxian nu putea să scoată un cuvânt, așa că se întoarse la măgarul pătat să se cufunde în amărăciune.
Lianfang-zun, al cărui nume de curtoazie era Jin Guangyao, era actualul șef al clanului Jin din Lanling — și singurul fiu nelegitim pe care Jin Guangshan îl recunoscuse vreodată. Jin Guangyao era, de asemenea, unchiul mai mic al lui Jin Ling, fiind frate vitreg cu tatăl acestuia, Jin Zixuan.
Jin Guangyao era, de asemenea, fratele vitreg mai mare, născut dintr-o altă mamă, al actualei identități a lui Wei Wuxian, Mo Xuanyu. Amândoi erau fii nelegitimi, însă diferența dintre ei era ca ziua și noaptea. Mo Xuanyu dormea pe pământ și mânca resturi la Conacul Mo, în timp ce Jin Guangyao ocupa cel mai înalt scaun din lumea cultivării, cu toți cei de sub el la dispoziția sa. El putea să-l invite pe Lan Xichen în vizită dacă dorea, putea să organizeze un simpozion dacă voia. Totuși, nu era de mirare că cei doi lideri ai clanurilor Jin și Lan aveau o prietenie atât de strânsă. La urma urmei, se știa că erau frați de jurământ.
„Shufu a luat ceea ce ai adus de la reședința Mo pentru a fi examinat”, spuse Lan Xichen.
Urechile lui Wei Wuxian s-au ciulit la auzul numelui reședinței Mo, dar apoi a simțit cum i se deschid buzele. Lan Xichen îndepărtase vraja de tăcere și se întoarse către Lan Wangji.
„E rar să aduci pe cineva acasă și, în plus, să pari atât de fericit. Tratează-ți oaspetele cu respect; nu te purta așa.”
Fericit? Wei Wuxian îi scrută chipul lui Lan Wangji.
Unde anume a văzut el asta?!
După ce l-a văzut pe Lan Xichen plecând, Lan Wangji a dat ordinul: „Trage-l înăuntru.”
Și astfel, Wei Wuxian a fost târât cu forța în locul în care jurase să nu mai pună piciorul niciodată.
În trecut, cei care veneau în vizită la clanul Lan erau cu toții lideri de seamă ai clanurilor sau personalități importante. Nu primiseră niciodată un oaspete ca el, așa că tinerii se înghesuiau în jurul lui, toți găsind situația atât revigorantă, cât și amuzantă. Dacă nu ar fi fost regulile stricte ale clanului, călătoria ar fi fost cu siguranță plină de râsete vesele.
Lan Jingyi întrebă: „Hanguang-jun, unde îl târâm?”
„În Camera Liniștii”, spuse Lan Wangji.
„… Camera Liniștii?!”
Tinerii s-au privit unii pe alții consternați, fără să îndrăznească să spună ceva. Wei Wuxian nu înțelegea semnificația reacției lor, dar același gând le trecuse prin minte tuturor tinerilor: Dar acela este biroul și dormitorul în care Hanguang-jun nu a permis niciodată altora să intre…
Interiorul Camerei Liniștii era minimalist, fără nicio decorațiune de prisos. Paravanul era ilustrat cu picturi ale norilor care se rostogoleau și se schimbau mereu, realizate în stilul realist gongbi, iar în fața paravanului era așezată o masă pentru guqin. În colț se afla o masă de tămâie cu trei picioare, iar un arzător de tămâie din jad alb scobit difuza vârtejuri de fum ușor, umplând întreaga cameră cu parfumul proaspăt al lemnului de santal.
Lan Wangji s-a dus să discute treburi cu unchiul său, iar Wei Wuxian a fost împins în această cameră. Lan Wangji abia plecase când Wei Wuxian a profitat de ocazie pentru a se strecura afară imediat după aceea. S-a plimbat prin „Adâncurile Norilor” și a constatat că, exact așa cum se aștepta, chiar dacă ar fi putut să escaladeze zidul alb înalt de câțiva metri, fără simbolul de călătorie din jad, tot ar fi fost aruncat jos de reculul barierei și ar fi atras imediat atenția patrulelor din apropiere.
Așa că Wei Wuxian nu a avut de ales decât să se întoarcă în Camera Liniștii.
Nu se neliniștea niciodată cu adevărat când se confrunta cu probleme, așa că se plimba înainte și înapoi în Camera Liniștii, cu mâinile încrucișate la spate, încrezător că, mai devreme sau mai târziu, va găsi o soluție alternativă. Parfumul răcoritor al lemnului de santal era proaspăt și curat, efemer și seducător.
În timpul momentelor sale de inactivitate, se gândi fără să-și dea seama: Acesta este parfumul pe care îl avea Lan Zhan. Probabil că parfumul s-a impregnat în hainele lui din cauza timpului pe care îl petrece aici, exersând la guqin sau meditând.
Cu acest gând în minte, nu s-a putut abține să nu se apropie mai mult de masa de tămâie din colț. Pe măsură ce se deplasa, a simțit că o scândură de sub piciorul său era vizibil diferită de celelalte. Din curiozitate, Wei Wuxian s-a aplecat și a început să bată cu degetele. În trecut, săpase multe morminte și dezgropase numeroase gropi și găuri subterane, așa că nu i-a luat mult timp să dea peste un panou suspect.
Pentru Wei Wuxian fusese deja suficient de șocant să descopere un compartiment secret în camera lui Lan Wangji, dar când a văzut ce se ascundea acolo, a rămas și mai uimit. De îndată ce a ridicat panoul de lemn, o aromă plăcută, amestecată imperceptibil cu tămâia de lemn de santal, a invadat camera. Au apărut la vedere șapte sau opt ulcioare mici, rotunde și negre, toate înghesuite în această mică pivniță pătrată.
Lan Wangji se schimbase într-adevăr: acum ascundea chiar și alcool!
Alcoolul era interzis la Adâncurile Norilor. Tocmai din cauza acestei reguli, cei doi avuseseră o mică ceartă la prima lor întâlnire, în timpul căreia Lan Wangji vărsase un ulcior de „Zâmbetul Împăratului” pe care Wei Wuxian îl adusese din orașul Gusu, situat la poalele muntelui.
După întoarcerea sa la Yunmeng din Gusu, Wei Wuxian nu a mai avut niciodată ocazia să guste această băutură faimoasă și exclusivă din Gusu. Era ceva ce i-a rămas în minte o viață întreagă. Spunea mereu că se va întoarce să o încerce dacă va avea ocazia, dar asta nu s-a întâmplat niciodată. Cât despre băutura ascunsă aici, nici măcar nu avea nevoie să deschidă ulcioarele și să le guste; știa doar după parfum că era „Zâmbetul Împăratului”. Nu-și imaginase niciodată că va veni o zi în care Lan Wangji, cineva care respecta regulile și nu atingea niciodată o picătură de băutură, își va vedea pivnița secretă de băuturi dezvăluită de Wei Wuxian. Într-adevăr, ce se învârte, se întoarce.
Wei Wuxian a suspinat emoționat în timp ce a dat pe gât un ulcior întreg. Era un adevărat campion la băutură și îi plăcea la nebunie să bea, iar întrucât Lan Wangji îi datora un ulcior de „Zâmbetul Împăratului”, s-a gândit că ar trebui să încaseze niște dobândă după atâția ani. Așa că a mai băut un ulcior. Tocmai când începea să se simtă bine, i-a venit o idee: oare cât de greu ar putea fi să facă rost de un simbol de călătorie din jad?
În interiorul granițelor „Adâncurilor Norilor” se afla un izvor rece cu o multitudine de efecte speciale, destinat discipolilor de sex masculin în scopuri de cultivare. Se pare că avea efecte precum calmarea minții și alinarea inflamațiilor grave. Hainele trebuiau neapărat scoase la intrarea în izvorul rece, așa că ce aveau de gând băieții să facă cu acel simbol de călătorie din jad? Să-l atârne de gură?
Wei Wuxian a bătut din palme și a terminat ultima înghițitură din ulciorul pe care îl ținea în mână. S-a uitat în jur, dar, surprinzător, nu a găsit niciun loc unde să arunce ulcioarele. Așa că a umplut cele două vase goale cu apă și le-a sigilat așa cum fuseseră înainte, apoi le-a îndesat înapoi în pivniță și a închis scândura de podea. După ce a terminat treaba, a ieșit în căutarea unui simbol de călătorie din jad.
Deși „Adâncurile Norilor” fuseseră incendiate o dată în trecut, înainte de începerea Campaniei „Răsăritul Soarelui”, dispunerea lor nu se schimbase după reconstrucție. Wei Wuxian s-a bazat pe amintirile sale pentru a se orienta pe cărările liniștite și șerpuite, și nu a durat mult până când a găsit izvorul rece, liniștit și retras.
Discipolul sectei care păzea izvorul stătea la o distanță considerabilă. Exista o altă zonă destinată cultivatoarelor, așa că acestea nu foloseau facilitățile de aici, iar în clanul Lan nu se găsea nimeni care să îndrăznească să facă ceva atât de rușinos precum să tragă cu ochiul. Prin urmare, paza nu era strictă și era extrem de ușor de păcălit: o ocazie perfectă pentru ca Wei Wuxian să se comporte și el fără rușine. Din fericire, un set de veșminte albe zăcea pe o stâncă albă, în spatele unui tufiș de iarbă eupatorium. Cineva era deja acolo.
Acest set de veșminte albe era atât de îngrijit împăturit, încât îți stătea părul măciucă. Arăta ca o bucată pătrată de tofu; chiar și panglica de pe frunte era așezată meticulos. Când Wei Wuxian a întins mâna să caute simbolul de călătorie din jad, aproape că i-a părut rău că a dezordonat totul. A aruncat o privire întâmplătoare spre izvor și, brusc, nu și-a mai putut lua ochii de la el.
Apa izvorului rece era înghețată până în măduva oaselor. Spre deosebire de izvoarele termale, nu exista abur care să-i întunece vederea, așa că avea o priveliște clară asupra părții superioare a spatelui bărbatului din izvor. Bărbatul din apă era înalt și avea pielea deschisă la culoare, părul lung și negru ca cerneala, ud și strâns într-o parte. Liniile musculare care îi coborau de-a lungul spatelui până la talie erau netede, grațioase și pline de forță. Pe scurt, o frumusețe.
Cu toate acestea, Wei Wuxian nu era, în niciun caz, genul de om care să nu-și poată abate privirea atunci când era uimit de o frumusețe care făcea baie. Și nu era vorba că ar fi fost atras de bărbați, oricât de frumos ar fi fost acest bărbat. Motivul era că pe spatele bărbatului se afla cu adevărat ceva deosebit, de care nu-și putea lua ochii.
Zeci de cicatrici care se încrucișau.
Acestea erau genul de urme lăsate de un bici disciplinar. În rândul clanurilor de cultivatori, exista un tip de bici disciplinar care era folosit pentru a-i pedepsi pe discipolii descendenți ai familiei principale. Era rezervat celor care comisese cele mai grave greșeli, iar după o astfel de pedeapsă, cicatricile nu se estompau niciodată. Deși Wei Wuxian nu suferise niciodată el însuși această biciuire, Jiang Cheng o suferise. Wei Wuxian își frământase mintea încercând să-l ajute să-și estompeze acea urmă umilitoare, dar toate eforturile fuseseră în zadar. Wei Wuxian nu ar fi putut confunda niciodată vederea unei astfel de cicatrici.
De obicei, câteva lovituri cu biciul disciplinar erau deja o lecție severă: suficiente pentru a rămâne întipărite în memorie pentru totdeauna, astfel încât să nu mai comiți niciodată aceleași greșeli. Dar pe spatele acelui bărbat se aflau, cel puțin, treizeci de cicatrici lăsate de biciul disciplinar. Ce crimă atroce comisese pentru a fi biciuit în felul acesta? Și dacă era într-adevăr atât de atroce, de ce nu fusese executat pe loc, pentru a curăța secta de o astfel de corupție?
Chiar în acel moment, bărbatul din izvor s-a întors. Sub claviculă, aproape de inimă, se afla o urmă evidentă lăsată de un fier de marcat. Când Wei Wuxian a văzut acea urmă, uimirea lui a atins cote noi.
Urma îi captase toată atenția lui Wei Wuxian, fără să-i mai rămână timp să arunce o privire asupra chipului bărbatului. L-a făcut să se întrebe dacă ochii lui nu-l înșelau. Chiar și respirația i s-a accelerat. Deodată, albul îi umplu câmpul vizual, ca și cum ar fi căzut o perdea de zăpadă. Imediat după aceea, acea perdea de zăpadă fu tăiată de strălucirea albastră a unei săbii, care ataca cu o aură înghețată.
Nu exista niciun om pe lume care să nu recunoască celebra sabie a lui Hanguang-jun, Bichen! La naiba, acesta era Lan Wangji!
Wei Wuxian era obișnuit să se ferească de săbii și să fugă ca să-și salveze viața. S-a aruncat cu agilitate la pământ și s-a rostogolit, reușind să se ferească la limită. A avut chiar timp să-și scoată un fir de iarbă rătăcit din păr în timp ce fugea de izvorul rece. În timp ce se zbătea ca o muscă fără cap, s-a ciocnit de câțiva oameni aflați în patrulă de noapte și a fost prins și certat.
„De ce te grăbești așa?! În Adâncurile Norilor este interzis să mergi în grabă!”
Când Wei Wuxian a văzut că era vorba de Lan Jingyi și compania lui, s-a bucurat nespus. Gândindu-se că aceasta îi oferea o ocazie perfectă să fie alungat de pe munte, s-a oferit repede:
„N-am văzut! N-am văzut nimic! Cu siguranță nu eram aici ca să-l spionez pe Hanguang-jun în timp ce se scălda!”
Când tinerii au auzit asta, au rămas instantaneu șocați și fără cuvinte în fața acestei îndrăzneli. Hanguang-jun era venerat pretutindeni, fiind considerat un cultivator distins pe care nimeni nu îndrăznea să-l profaneze. Atât tinerii, cât și discipolii clanului îl respectau și îl admirau ca pe o ființă divină. Să-l spioneze pe Hanguang-jun în timp ce se scălda în izvorul rece! Simplul gând de a face așa ceva era o crimă de neiertat.
Lan Sizhui a fost atât de șocat încât chiar și vocea i s-a schimbat. „Ce? Hanguang-jun? Hanguang-jun e acolo?!”
Lan Jingyi l-a apucat furios. „Blestematule cu mâneci tăiate! E… e… e ceva la care crezi că ai voie să te uiți pe furiș?!”
Wei Wuxian a profitat de ocazie și și-a recunoscut propriile fapte. „N-am văzut nici urmă din corpul gol al lui Hanguang-jun!”
Lan Jingyi a exclamat furios: „Tocmai te-ai dat de gol! De ce te furișezi pe aici dacă nu ai spionat? Uită-te la tine! Ești complet fără rușine!”
Wei Wuxian și-a acoperit fața. „Haide, nu mai țipa așa. În Adâncurile Norilor este interzis zgomotul.”
În mijlocul acestui haos, Lan Wangji a ieșit din desișul de iarbă de eupatorium, îmbrăcat într-o robă albă, cu părul lung și desfăcut. În timp ce ei se certau, el se îmbrăcase deja într-un mod îngrijit și ordonat, dar Bichen nu fusese încă pus în teacă. Juniorii s-au înclinat în grabă.
Lan Jingyi spuse repede: „Hanguang-jun, acest Mo Xuanyu este cu adevărat josnic. L-ai adus datorită ajutorului pe care l-a acordat la reședința Mo, dar el… el…”
Wei Wuxian crezu că de data aceasta depășise cu siguranță limita și că urma să fie alungat. Dar, în mod neașteptat, Lan Wangji îi aruncă doar o privire indiferentă. După un moment de tăcere, Bichen fu înfiptî în teacă cu un sunet răsunător.
„Toată lumea, plecați.”
Două cuvinte simple, dar rostite cu o autoritate extremă și fără loc de obiecții. Mulțimea s-a dispersat imediat. Cât despre Lan Wangji, el l-a apucat calm și fără grabă pe Wei Wuxian de guler și l-a târât până în Camera Liniștii.
În viața anterioară a lui Wei Wuxian, cei doi erau de statură similară, amândoi având o constituție zveltă și o înălțime remarcabilă. Pe atunci, Wei Wuxian era doar puțin mai scund decât Lan Wangji, iar când stăteau unul lângă altul, diferența era abia perceptibilă. Totuși, situația se schimbase când fusese readus la viață în acest corp. Deși era încă considerabil mai înalt decât oamenii obișnuiți, era cu mai mult de cinci centimetri mai scund decât Lan Wangji. Prins în strânsoarea lui, nici măcar nu putea să se zbată.
Wei Wuxian se clătină, gata să țipe, dar Lan Wangji îl mustră rece.
„Cei care fac zgomot vor fi reduși la tăcere.”
Să-l arunce de pe munte? Da, te rog! Să-l reducă la tăcere? Nu, mulțumesc. Wei Wuxian pur și simplu nu-și putea da seama. De când începuse clanul Lan să tolereze crime atât de nerușinate precum spionarea celui mai distins cultivator al lor în timp ce făcea baie? Era oare ceva ce putea deveni tolerabil?!
Lan Wangji l-a dus în Camera Liniștii și s-a îndreptat direct spre camera interioară, aruncându-l pe pat cu un zgomot surd. Wei Wuxian a scos un „aiyoh” când a aterizat și nu s-a putut ridica pentru o clipă, zvârcolindu-se în timp ce încerca. Îi trecu prin minte să se plângă cochet pentru a-l irita pe Lan Wangji, dar când ridică privirea, Lan Wangji îl privea autoritar de sus, stând acolo cu Bichen în mână.
Era obișnuit să-l vadă pe Lan-er-gongzi cu părul și panglica de pe frunte aranjate, ordonate și meticuloase, fără niciun fir de păr ieșit din loc. Aspectul lui de acum — părul negru ușor desfăcut, îmbrăcat într-o robă subțire — era ceva ce nu mai văzuse niciodată, așa că Wei Wuxian nu s-a putut abține să nu arunce o privire sau două. În mijlocul târârii și aruncării, gulerul strâns al lui Lan Wangji fusese, de asemenea, tras strâmb, dezvăluind clavicula lui bine conturată, precum și semnul de marcaj roșu închis de dedesubt.
La vederea semnului de pe piele, atenția lui Wei Wuxian îi fusese furată din nou.
Și el avusese o urmă identică pe corp, înainte de a deveni Patriarhul Yiling. Iar cea de pe Lan Wangji acum nu se deosebea deloc de cea pe care o avusese Wei Wuxian în viața sa anterioară, nici ca poziție, nici ca formă. Nu era de mirare că îi părea familiară și deloc ciudată.
Apropo, nu doar semnul acela era ciudat. Mai erau și cele vreo treizeci de urme de bici de pe spatele lui Lan Wangji.
Încă de la o vârstă fragedă, Lan Wangji își făcuse un renume. Era foarte apreciat și cel mai ortodox dintre distinșii cultivatori ortodocși — unul dintre „Jadurile Gemene”, de care clanul Lan din Gusu era extrem de mândru. Fiecare cuvânt și fiecare acțiune a sa erau considerate de bătrâni drept etalonul excelenței unui discipol. Așadar, ce crimă de neiertat comisese pentru a primi o pedeapsă atât de severă?
Peste treizeci de cicatrici de la biciul disciplinar… era, literalmente, biciuit până la moarte. Iar odată ce cicatricile apăreau pe corp, ele rămâneau pentru tot restul vieții. Așa se făcea ca cei pedepsiți să-și amintească pentru totdeauna crimele comise, pentru a nu le mai repeta niciodată.
Urmărindu-i privirea, Lan Wangji și-a coborât ochii și și-a tras gulerul, ascunzându-și clavicula și cicatricile. Era, încă o dată, Hanguang-jun, rece ca gheața. Chiar în acel moment, din depărtare s-a auzit sunetul sumbru al unui clopot.
Regulile clanului Lan erau stricte, iar rutina lor zilnică rigidă: odihnă la ora hai, la începutul nopții, și trezire la ora mao, în zori. Sunetul clopotului servea drept semnal de avertizare. Lan Wangji ascultă cu atenție până când sunetul se opri, apoi se întoarse spre Wei Wuxian.
„Vei dormi aici.”
Se îndreptă spre camera alăturată fără să-i dea lui Wei Wuxian timp să răspundă, lăsându-l întins pe pat, singur și confuz.
Nu era ca și cum nu s-ar fi gândit la posibilitatea ca Lan Wangji să fi ghicit cine era el cu adevărat… doar că o astfel de bănuială nu avea niciun sens venind din partea lui. Ritualul Sacrificial era o magie interzisă. Cei care știau de el erau, de la bun început, extrem de puțini. De-a lungul anilor, orice cunoștințe scrise transmise mai departe erau, în cel mai bun caz, pasaje fragmentare fără nicio utilitate practică. Practicanții acestei magii se răreau din ce în ce mai mult pe măsură ce timpul trecea. Cine știa de unde pusese Mo Xuanyu mâna pe acele manuscrise secrete pentru a-l invoca pe Wei Wuxian? Nu era posibil ca Lan Wangji să-l fi recunoscut doar pe baza fragmentului pe care îl cântase la flautul acela de doi bani, nu-i așa?
Wei Wuxian nu credea că ar fi avut vreun fel de prietenie cu consecințe profunde cu Lan Wangji în viața sa anterioară. Deși fuseseră odată colegi, scăpaseră împreună de pericole la limită și luptaseră cot la cot, întâlnirile și despărțirile lor fuseseră întotdeauna la fel de rapide ca petalele purtate de apa curgătoare. Lan Wangji era un discipol al Clanului Lan din Gusu, iar acest lucru îl predestina să fie „elegant” și „drept” fără cusur — complet incompatibil cu personalitatea lui Wei Wuxian. Wei Wuxian simțea că relația lor nu putea fi numită rea, dar cu greu putea pretinde că fusese bună. Își dădea seama că aprecierea lui Lan Wangji față de el ar fi aceeași cu cea a opiniei publice dominante: rău și lipsit de etică, cu o înclinație nesăbuită spre masacru, un dezastru care urma să se producă mai devreme sau mai târziu. După ce Wei Wuxian a părăsit Clanul Jiang din Yunmeng și a devenit Patriarhul Yiling, a intrat într-un conflict semnificativ cu Clanul Lan din Gusu, mai ales în lunile dinaintea morții sale. Dacă Lan Wangji era cu adevărat convins că el era Wei Wuxian, atunci cu siguranță ar fi trebuit să se lupte până la capătul pământului până acum.
Și totuși, nu știa dacă ar trebui să deplângă starea actuală a lucrurilor. În trecut, Lan Wangji nu putea tolera niciun lucru pe care îl făcea el. Iar acum, Wei Wuxian făcuse tot ce-i stătea în putință pentru a stârni necazuri, iar omul acela pur și simplu îndurase totul. Oare acesta era rezultatul unor ani de mari progrese? Ei bine, atunci, felicitări?!
După ce a petrecut câteva clipe cufundat în disperare și privind în gol, Wei Wuxian s-a rostogolit de pe pat și s-a îndreptat extrem de silențios spre camera alăturată.
Lan Wangji zăcea pe pat, părând să fie deja cufundat într-un somn adânc. Wei Wuxian se apropie fără să scoată un sunet.
Încă nu renunțase. Era gata să-l pipăie pe bărbat și să vadă dacă putea să scoată la iveală acel simbol de călătorie din jad care îi scăpase cu atâta încăpățânare din dorința lui nesfârșită. Totuși, în mod neașteptat, chiar când întinse mâna, genele lungi ale lui Lan Wangji se mișcară ușor, iar acesta deschise ochii.
În acel moment, Wei Wuxian a luat o decizie și s-a aruncat pe pat.
Își amintea că Lan Wangji disprețuia contactul fizic cu ceilalți. În trecut, o simplă atingere îl făcuse să se retragă brusc. Dacă bărbatul putea suporta și asta, atunci cu siguranță nu mai era Lan Wangji. Sincer, bănuia că și Lan Wangji era posedat!
Wei Wuxian se așeză călare peste Lan Wangji, cu picioarele larg desfăcute și îndoite de-a lungul părților laterale ale bărbatului. Își sprijiniră mâinile de patul de lemn, prinzându-l pe Lan Wangji între brațe în timp ce își cobora încet fața. Distanța dintre fețele lor se micșora, devenind din ce în ce mai mică, atât de mică încât Wei Wuxian aproape se sufoca înainte ca Lan Wangji să vorbească în sfârșit.
Lan Wangji spuse, după un moment de tăcere: „Dă-te jos.”
„Nu”, a răspuns Wei Wuxian, fără să-și piardă tupeul nici măcar acum.
O pereche de ochi de culoare deschisă i-au întâlnit privirea lui Wei Wuxian. Se aflau la doar câteva inci distanță.
Lan Wangji l-a privit fără să clipească și a repetat: „Dă-te jos.”
„Nu”, spuse Wei Wuxian. „Ar fi trebuit să te aștepți ca ceva de genul ăsta să se întâmple când m-ai pus să dorm aici.”
„Așa? Ești sigur?”, întrebă Lan Wangji.
„…”
Din nu știu ce motiv, Wei Wuxian simți că aceasta era o întrebare la care trebuia să se gândească bine înainte de a răspunde.
Tocmai când era pe punctul de a-și curba buzele, simți brusc că îi amorțește talia, iar picioarele i se slăbesc. Apoi, întreaga lui ființă se prăbuși peste corpul lui Lan Wangji.
Zâmbetul care încă nu se formase pe buzele lui îngheță în momentul în care capul îi ateriză pe partea dreaptă a pieptului lui Lan Wangji. Era complet imobil. Vocea lui Lan Wangji se auzi de deasupra. Vocea lui era joasă și profundă, pieptul lui vibrând ușor odată cu pronunțarea cuvintelor.
„Atunci, rămâi așa în noaptea asta.”

Wei Wuxian nu se așteptase niciodată ca acesta să fie destinul său. Se smuci, dorind să se ridice, dar partea inferioară a corpului îi rămase moale și lipsită de putere. Faptul că nu putea face altceva decât să rămână lipit ferm de corpul dur al altui bărbat într-o poziție atât de jenantă… îl lăsase complet fără cuvinte.
Ce s-a întâmplat cu Lan Wangji după toți acești ani? De ce este așa acum?
Mai este oare același Lan Wangji din trecut?!
El este cel posedat, nu-i așa?!?!
Tocmai când era cuprins de o agitație interioară, Lan Wangji s-a ridicat brusc puțin. Wei Wuxian s-a înviorat, crezând că acesta își venise în sfârșit în fire. Însă, în mod neașteptat, Lan Wangji a făcut doar un gest ușor cu mâna. Și lumânarea s-a stins.
***
Când Wei Wuxian s-a gândit mai târziu la asta, începutul relației sale proaste cu Lan Wangji putea fi probabil urmărit până în anul în care avea cincisprezece ani. Atunci el și Jiang Cheng s-au dus la Clanul Lan din Gusu pentru a studia timp de trei luni.
În clanul Lan din Gusu trăia un bătrân foarte respectat și cu o reputație excelentă, pe nume Lan Qiren. În rândul clanurilor distinse, era recunoscut în mod public că avea trei trăsături principale: pedanteria, încăpățânarea și priceperea de a forma elevi fără egal prin instruirea sa strictă. Primele două trăsături îi făceau pe mulți să păstreze o distanță respectuoasă — ba chiar îi determinau pe unii să-l deteste în secret —, dar ultima îi făcea pe mulți alții să nu se dea în lături de la nimic pentru a-și băga copiii în clasele sale. De-a lungul anilor, el formase nenumărați discipoli excepționali ai clanului Lan. Oricine era educat sub îndrumarea sa timp de câțiva ani, indiferent cât de groaznic era la început, părea decent la final — sau, cel puțin, ținuta și eticheta lor se îmbunătățeau considerabil. Mulți părinți plângeau cu lacrimi de emoție când își luau fiii acasă la încheierea perioadei de studiu.
La auzul acestor cuvinte, Wei Wuxian a pus întrebarea cu voce tare: „Nu par deja destul de decent?”
Cu mare clarviziune, Jiang Cheng a răspuns: „Cu siguranță vei deveni o rușine pentru cariera sa didactică.”
Pe lângă clanul Jiang din Yunmeng, în acel an erau prezenți și mulți alți tineri stăpâni din alte clanuri, toți trimiși de părinți care admirau reputația instituției. Acești tineri stăpâni nu aveau mai mult de cincisprezece sau șaisprezece ani. Clanurile importante întrețineau adesea relații între ele, așa că, deși elevii nu erau neapărat apropiați, se cunoșteau între ei. Toată lumea știa că, deși Wei Wuxian nu purta numele de familie Jiang, el era șeful clanului și discipolul cel mai în vârstă. Se știa, de asemenea, că era fiul unui vechi prieten al lui Jiang Fengmian, liderul clanului Jiang din Yunmeng, și că Jiang Fengmian îl considera ca pe propriul său copil. Tinerii nu acordau adesea la fel de multă importanță originii și legăturilor de sânge ca cei mai în vârstă, așa că s-au împrietenit repede, adresându-și reciproc apelativele „gege” și „didi” după ce schimbaseră doar câteva cuvinte.
Cineva a întrebat: „Debarcaderul Lotus al clanului Jiang trebuie să fie mult mai distractiv decât locul ăsta, nu-i așa?”
Wei Wuxian a râs. „Dacă ceva e distractiv sau nu depinde doar de cum te distrezi. Cu siguranță nu sunt atâtea reguli, însă, și nu e nevoie să te trezești atât de devreme.”
Rutina clanului Lan din Gusu, care presupunea trezirea la ora mao și odihna la ora hai, nu trebuia încălcată. Altcineva a întrebat: „Când vă treziți de obicei? Ce faceți în fiecare zi?”
Jiang Cheng a mormăit. „El? Se trezește la ora si, se odihnește la ora chou, și nu exersează cu sabia nici nu meditează când se trezește. În schimb, se duce să se plimbe cu barca, să înoate, să culeagă păstăi de lotus și să vâneze fazani.”
Un băiat exclamă: „Anul viitor mă duc la școala din Yunmeng! Să nu mă oprească nimeni!”
Entuziasmul i-a fost imediat temperat de altul. „Nimeni nu te oprește. Fratele tău mai mare o să-ți rupă picioarele, atâta tot.”
Băiatul se ofili instantaneu. Acesta era al doilea tânăr stăpân al clanului Nie din Qinghe, Nie Huaisang. Fratele său mai mare, Nie Mingjue, era un om rapid și hotărât în acțiuni, renumit pentru puterea sa în lumea cultivării. Deși frații nu erau născuți din aceeași mamă, aveau o relație strânsă. Nie Mingjue era extrem de strict când venea vorba de educarea fratelui său mai mic și era profund preocupat de studiile acestuia. De aceea, deși Nie Huaisang își admira foarte mult fratele mai mare, se temea cel mai mult ca Nie Mingjue să aducă în discuție subiectul școlii.
„De fapt, și Gusu e destul de distractiv”, spuse Wei Wuxian.
„Wei-xiong, ascultă sfatul meu din suflet”, spuse Nie Huaisang. „Adâncurile Norilor nu se pot compara cu Debarcaderul Lotusului. Acum că ai ajuns la Gusu, ține minte să nu provoci niciodată o anumită persoană.”
„Cine?”, întrebă Wei Wuxian. „Lan Qiren?”
„Nu bătrânul acela”, răspunse Nie Huaisang. „Cel de care trebuie să te ferești este discipolul său preferat, Lan Zhan.”
„Lan Zhan din familia «Cele Două Jaduri ale familiei Lan»? Numele de curtoazie Lan Wangji?”, întrebă Wei Wuxian.
Actualul conducător al clanului Lan din Gusu avea doi fii, Lan Huan și Lan Zhan. Cunoscuți sub numele de „Jadurile gemene din Lan”, ei fuseseră folosiți încă de la vârsta de paisprezece ani de către bătrânii diverselor clanuri ca modele de urmat, cu care să-și compare propriii discipoli. Aflându-se astfel în centrul atenției, numele lor răsunau ca un tunet în urechile tuturor.
Nie Huaisang a continuat: „Iar Lan Zhan ăsta, el e… of. Are aceeași vârstă ca noi, dar nu e atât de plin de viață pe cât ar trebui să fie un băiat. Rigid și sever. E la fel ca și shufu-ul său, ba chiar mai rău.”
„Oh”, a spus Wei Wuxian. „E un tip destul de chipeș?”
Jiang Cheng chicoti. „Cine dintre membrii clanului Lan din Gusu e urât? Când vine vorba de înscriere, clanul ăla respinge discipolii care nu au trăsături faciale potrivite, știi bine. Găsește-mi unul cu o față obișnuită și arată-mi-l.”
„Deosebit de chipeș”, sublinia Wei Wuxian, arătând spre capul său. „Îmbrăcat tot în alb, cu o panglică pe frunte și o sabie de argint la spate. Foarte frumos, dar cu o expresie rigidă pe față, de parcă ar fi în doliu la o înmormântare.”
„…Ăla e el!”, confirmă Nie Huaisang. Apoi, după o pauză, adăugă: „Dar s-a antrenat în izolare și abia ieri s-a întors. Când l-ai văzut?”
„Aseară.”
„Aseară… aseară?!” Jiang Cheng rămase uluit. „Aici, la Adâncurile Norilor, există o oră de stingere — unde l-ai văzut? Cum de nu am știut?”
„Acolo.” Wei Wuxian arătă cu degetul.
Locul spre care arătă era o streașină înaltă.
Toată lumea a rămas fără cuvinte. Ochii lui Jiang Cheng erau ieșiți din orbite, iar el strângea din dinți.
„Îmi faci probleme imediat ce ai ajuns aici! Ce s-a întâmplat?”
Wei Wuxian zâmbi larg. „Nu s-a întâmplat nimic. Nu am trecut pe lângă magazinul de băuturi «Zâmbetul Împăratului» pe drum? Aseară, m-am tot întors într-o parte și în alta în pat și, în cele din urmă, n-am mai putut să mă abțin, așa că am coborât de pe munte în oraș și am adus două ulcioare. Știi bine că în Yunmeng nu ai unde să bei așa ceva.”
„Atunci unde e băutura?”, întrebă Jiang Cheng.
„Păi, nu am sărit peste streașină și am fost prins de el înainte chiar să pun piciorul pe partea cealaltă?”, răspunse Wei Wuxian.
„Ce noroc, Wei-xiong”, spuse unul dintre băieți. „Probabil patrula după ce a ieșit din izolare, iar tu ai fost prins de el în flagrant.”
„Celor care se întorc noaptea nu li se permite să intre până la sfârșitul orei mao, așa că de ce te-a lăsat să intri?”, întrebă Jiang Cheng.
Wei Wuxian ridică din umeri. „Nu m-a lăsat. Mi-a cerut să-mi retrag piciorul pe care îl pusesem peste margine. Cum aș fi putut să fac asta, nu-i așa? Așa că a urcat pe acoperiș, ușor și agil, și a cerut să știe ce aveam în mână.”
Jiang Cheng simți doar cum îi pulsează capul. Avea un presentiment rău în legătură cu asta. „Cum i-ai răspuns?”
Wei Wuxian a răspuns: „«Este «Zâmbetul Împăratului»! O să împart un ulcior cu tine, așa că prefă-te că nu m-ai văzut niciodată, bine?»”
Jiang Cheng a suspinat. „… La «Adâncurile Norilor» băutura este interzisă. Acum ești de două ori vinovat.”
„Și mie mi-a spus același lucru”, a spus Wei Wuxian. „Așa că l-am întrebat: «De ce nu-mi spui ce anume nu interzice familia ta?» Părea puțin supărat și mi-a spus să mă duc să mă uit la Zidul Disciplinei, situat în fața porții principale. Sincer, peste trei mii de reguli, scrise chiar în scrierea antică cu sigilii — cine o să le citească? Tu ai citit? Tu ai citit? Oricum, eu nu am citit. De ce să se supere?”
„Așa e!”
Grupul era de aceeași părere. Au început să se plângă de diversele reguli învechite și de neînțeles ale Adâncurilor Norilor, regretând profund că nu s-au cunoscut mai devreme.
„Al cui clan are peste trei mii de reguli, fără nicio repetiție? Lasă la o parte «interzisă uciderea, interzise luptele private, interzisă promiscuitatea, interzise ieșirile nocturne, interzisă gălăgia». Dar nu-mi vine să cred că există și «interzis râsul fără motiv», «interzisă așezarea necorespunzătoare», «interzis să mănânci mai mult de trei boluri de orez»…”
Wei Wuxian îl întrerupse repede: „Ce? Sunt interzise și bătăile private?”
Jiang Cheng spuse: „Da. Te rog, nu-mi spune că te-ai bătut cu el.”
„Da, m-am bătut”, recunoscu Wei Wuxian. „Și am răsturnat și un ulcior de «Zâmbetul Împăratului».”
Grupul își lovi coapsele și exclamă cu regret cât de mare păcat era asta.
Situația nu putea să se înrăutățească oricum, așa că Jiang Cheng a schimbat subiectul. „Nu ai luat două ulcioare? Unde e celălalt?”
„L-am băut.”
„Unde l-ai băut?”, a întrebat Jiang Cheng.
„Chiar în fața lui. I-am spus: «Bine, dacă Adâncurile Norilor interzice băutura, atunci nu intru. O să o beau deasupra zidului. Asta nu încalcă regulile, nu-i așa?» Și apoi am băut-o până la ultima picătură în fața lui.”
„…Și apoi?”
„Wei-xiong…” Nie Huaisang era complet șocat. „Ești atât de arogant.”
Wei Wuxian își arcuie sprâncenele. „Lan Zhan are abilități destul de bune.”
„Ești mort, Wei-xiong! Lan Zhan n-a mai suferit niciodată o astfel de umilință din partea cuiva. Acum n-o să-și mai ia ochii de la tine. Ai face bine să ai grijă. Lan Zhan o fi în aceeași clasă cu noi, dar el se ocupă de pedepse în clanul Lan!”
Wei Wuxian nu era deloc speriat. A făcut un gest de dispreț cu mâna. „De ce să-mi fie frică? Nu se spune că Lan Zhan e un copil minune? Dacă e atât de precoce, atunci shufu-ul lui ar fi trebuit să-l învețe totul până acum, iar el ar trebui să-și petreacă zilele cultivându-se în izolare, fără timp liber să mă urmărească. Eu…”
Înainte ca el să termine, grupul a ocolit colțul unui perete cu ferestre spre grădină și a zărit un tânăr îmbrăcat în alb, așezat cu ținută demnă și corectă în Sala Orhideelor. Părul său lung și panglica de pe frunte erau strânse, iar aerul din jurul lui părea învăluit într-un îngheț glacial. Le-a aruncat o privire rece ca gheața.
Era ca și cum zeci de guri ar fi fost brusc lovite de vraja tăcerii. Au intrat în tăcere în Sala Orhideelor, și-au ales în tăcere locurile și au lăsat în tăcere libere toate locurile din jurul lui Lan Wangji.
Jiang Cheng l-a atins ușor pe umăr pe Wei Wuxian și i-a șoptit: „Ochii lui sunt ațintiți asupra ta. Mult noroc.”
Wei Wuxian nu trebuia decât să-și întoarcă capul pentru a vedea profilul lui Lan Wangji. Excepțional de chipeș și rafinat, cu gene lungi și delicate, postura lui era incomparabil de dreaptă, cu privirea îndreptată înainte. Voia să inițieze o conversație, dar chiar în acel moment, Lan Qiren a pășit în Sala Orhideelor.
Lan Qiren era înalt și slab, cu spatele drept ca o pensulă. Deși avea o barbă neagră și lungă, cu siguranță nu era bătrân și, în conformitate cu tradiția clanului Lan din Gusu de a da naștere la bărbați frumoși în fiecare generație, cu siguranță nu era urât. Din păcate, însă, era înconjurat de o aură pedantă, așa că a-l numi bătrân nu era deloc deplasat. A intrat cu un sul în mână, iar când l-a deschis, acesta s-a desfășurat lung și larg pe podea. Apoi a început să le țină o prelegere despre regulile clanului Lan, pur și simplu, ținând sulul cu mâna fermă. Toți băieții prezenți au pălit în timp ce ascultau.
Wei Wuxian se plictisea, privirea lui rătăcind în toate părțile, până când s-a oprit din nou asupra profilului lui Lan Wangji. Văzând cât de concentrat și de sever părea băiatul, a rămas uimit fără să-și dea seama.
Cum reușește să acorde o atenție atât de serioasă unui lucru atât de plictisitor?!
Deodată, în față, Lan Qiren aruncă pergamentul pe podea și zâmbi disprețuitor. „Toate acestea sunt gravate pe peretele de piatră, dar, întrucât nimeni nu le-a citit, se pare că acum trebuie să repet fiecare regulă, una câte una. Să vedem dacă va mai fi cineva care să folosească ignoranța ca scuză pentru încălcările sale. Văzând că există unii care rămân neatenți în ciuda acestei explicații — foarte bine. Voi ține o prelegere despre altceva.”
Deși cuvintele lui se refereau la toți cei din Sala Orhideei, Wei Wuxian avea presimțirea că acesta era un avertisment îndreptat către el.
Așa cum se aștepta, Lan Qiren l-a strigat: „Wei Ying.”
„Prezent”, a răspuns Wei Wuxian.
„Lasă-mă să te întreb. Yao, demonii, fantomele și monștrii sunt același lucru?”
Wei Wuxian a răspuns cu un zâmbet: „Nu.”
„Cum adică nu? Cum se diferențiază?”
„Yao sunt formați din ființe vii neumane. Demonii sunt formați din oameni vii. Fantomele sunt formate din oameni decedați. Monștrii sunt formați din ființe neumane decedate.”
„Yao și monștrii sunt ușor de confundat. Dă un exemplu al diferenței dintre ei.”
„Simplu.” Wei Wuxian arătă spre copacul verde și luxuriant din fața Camerei Orhideelor. „De exemplu, un copac viu, dacă ar respira aerul învățăturii, s-ar putea transforma, în decursul unui secol, într-un spirit și și-ar putea forma propria conștiință — și, de asemenea, ar putea dezvolta o înclinație spre a le face rău celor vii. Acesta este un yao. Apoi iau un topor și tai copacul, lăsând un ciot mort, iar acel ciot se transformă într-un spirit. Așa este un monstru.”
„Care era profesia fondatorului clanului Nie din Qinghe?”
„Măcelar.”
„Simbolul familiei clanului Jin din Lanling este bujorul alb. Ce soi de bujor alb este acesta?”
„Scântei în mijlocul zăpezii.”
„Cine a fost primul din lumea cultivării care s-a concentrat pe întărirea clanului și slăbirea sectei?”
„Fondatorul clanului Wen din Qishan, Wen Mao.”
El a răspuns fluent și fără ezitare, în timp ce ceilalți ascultau cu teamă. Deși se simțeau ușurați, se rugau totodată ca el să nu rămână niciodată fără cuvinte. Te rog, lasă-l neapărat să continue să răspundă așa, ca Lan Qiren să nu aibă șansa să aleagă pe altcineva.
Cu toate acestea, Lan Qiren a spus: „Ca discipol al Clanului Jiang din Yunmeng, ar trebui să cunoști atât de bine toate aceste informații încât să le poți recita fără probleme. Nu ar trebui să te mândrești că ai răspuns corect. Lasă-mă să te întreb altceva. Există un călău care a executat sute de oameni în timpul vieții. Părinții și soția lui sunt în viață și se simt bine. El a fost ucis în oraș, cadavrul său zăcând în aer liber timp de șapte zile, alimentând resentimentele. Acum bântuie și comite acte de violență. Ce este de făcut?”
De data aceasta, Wei Wuxian nu a răspuns imediat. Ceilalți au crezut că a rămas fără cuvinte și au început să se agite pe scaune.
Lan Qiren i-a mustrat: „De ce vă uitați toți la el? Gândiți-vă cu toții. Nu consultați cărțile.”
Elevii au îndepărtat în grabă cărțile pe care erau pe punctul de a le răsfoi frenetic și au rămas și ei în încurcătură. Ucis în oraș, un cadavru lăsat în aer liber timp de șapte zile — era definiția însăși a unei fantome malefice majore, a unui cadavru extrem de fioros, extrem de greu de gestionat. S-au rugat ca bătrânul Lan să-i sară peste această întrebare.
Văzând că Wei Wuxian nu găsise un răspuns după un timp, ci doar privea gânditor, Lan Qiren a spus: „Wangji, spune-i ce trebuie făcut.”
Lan Wangji nu s-a uitat în direcția lui Wei Wuxian, ci doar a dat din cap în semn de respect. Apoi a răspuns pe un ton neutru:
„În primul rând, eliberarea; în al doilea rând, reprimarea; în al treilea rând, nimicirea.
„Consultați-vă cu familia lui și străduiți-vă să aflați cum să-i îndepliniți ultima dorință; trebuie să-l eliberați de obsesia sa pentru a vă asigura că va fi eliberat. Dacă încercarea se dovedește zadarnică, atunci trebuie să-l reprimați cu hotărâre și cu forță. Dacă crimele sale sunt extrem de atroce și resentimentul său tot nu se risipește, existența sa nu poate fi tolerată; în acest caz, el trebuie eradicat. În îndeplinirea îndatoririlor, cultivatorii trebuie să respecte această ordine fără greș.”
Clasa a răsuflat ușurată, mulțumind în sinea lor cerului și pământului. Slavă Domnului că bătrânul îl alesese pe Lan Wangji. Dacă ar fi venit rândul lor, ar fi omis unele puncte sau ar fi înțeles greșit ordinul.
Lan Qiren a dat din cap, mulțumit. „Niciun cuvânt în plus.” După o pauză, a adăugat: „Fie că este vorba de cultivare sau de comportament, trebuie să construim întotdeauna astfel de fundații solide. Dacă cineva este mândru și arogant, neascultător și deviant doar din cauza unei reputații false câștigate prin înfrângerea unor simple spirite ale muntelui, atunci nu va atrage decât umilință în viitor.”
Wei Wuxian își ridică sprâncenele și aruncă o privire spre profilul lui Lan Wangji. Deci bătrânul ăsta chiar mă vizează pe mine. Faptul că și-a chemat elevul preferat la curs nu a fost altceva decât o încercare de a mă face de râs.
„Am o întrebare”, spuse el.
„Vorbește”, zise Lan Qiren.
Wei Wuxian spuse: „Deși «eliberarea» este primul pas, adesea aceasta este imposibilă. «Îndeplinește-i dorința, eliberează-l de atașament» este mai ușor de spus decât de făcut. Dacă dorința lui este să primească niște haine noi, atunci desigur. Dar dacă este să ucidă o întreagă familie din răzbunare, atunci ce este de făcut?”
Lan Wangji repetă: „Eliberarea este completată de suprimare, după cum este necesar. Distruge-l când este necesar.”
Wei Wuxian zâmbi la acest răspuns. „Ce risipă de resurse.” După o pauză, continuă: „Nu era vorba că nu știam răspunsul, doar mă gândeam la o a patra opțiune.”
„N-am auzit niciodată de vreo a patra opțiune”, spuse Lan Qiren.
„Acest călău a avut o moarte îngrozitoare, așa că transformarea lui într-un cadavru fioros este inevitabilă”, spuse Wei Wuxian. „Din moment ce a executat sute de oameni cât a trăit, de ce să nu dezgropăm mormintele acelor sute? Să le trezim resentimentele, să le topim craniile și să-i punem să se lupte cu cadavrul fioros…”
Lan Wangji și-a întors în sfârșit capul să-l privească. Expresia lui rămânea impasibilă, dar sprâncenele îi erau ușor încruntate. Lan Qiren tremura atât de tare încât chiar și bărbia lui se cutremura.
A strigat: „Ce ignoranță!”
Toți cei din Camera Orhideei au rămas uimiți, iar Lan Qiren s-a ridicat brusc în picioare.
„Scopul exorcismului este eliberarea! Nu numai că nu acorzi nicio atenție metodelor de eliberare, dar vrei chiar să trezești energie plină de resentimente? Inversezi ordinea firească a lucrurilor, ignorând etica!”
Wei Wuxian a replicat: „Unele creaturi sunt oricum imposibil de eliberat, așa că de ce să nu le folosim? Când Yu cel Mare a îmblânzit apele, știa deja că blocarea era un plan nechibzuit și că redirecționarea era calea de urmat. Suprimarea este o formă de blocare, așa că nu este oare o metodă nechibzuită?”
Lan Qiren a aruncat o carte spre el, iar acesta s-a ferit, continuându-și prostiile fără să clipească.
„Qi-ul spiritual este energie. Resentimentul este, de asemenea, energie. Qi-ul spiritual este stocat în dantian și poate fi folosit pentru fapte mărețe, așa că de ce nu poate fi folosit qi-ul resentimentar în același mod?”
Lan Qiren a aruncat o altă carte spre el și a exclamat aspru: „Atunci lasă-mă să te întreb! Cum vei garanta că tot acest qi resentimentar va rămâne sub controlul tău și nu va face rău altora?!”
Wei Wuxian s-a ferit în timp ce a răspuns: „Încă nu m-am gândit atât de departe!”
Lan Qiren era indignat. „Dacă te-ai fi gândit, atunci lumea cultivării nu ar mai avea loc pentru tine. Ieși afară!”
Se plimba fără țintă prin „Adâncurile Norilor”, petrecându-și jumătate de zi jucându-se printre verdeață. Când s-a terminat ora, a durat ceva timp până l-au găsit sus, pe zid. Wei Wuxian stătea așezat pe țiglele negre de la capătul zidului, cu un fir de iarbă atârnându-i de buze, iar fața sprijinită în mâna dreaptă. Avea un picior ridicat, în timp ce celălalt atârna în jos, legănându-se ușor. Oamenii de jos îl arătau cu degetul.
„Wei-xiong! Ești incredibil! Ți-a spus să pleci și chiar ai plecat! Ha ha ha ha…”
„Nu și-a putut da seama ce s-a întâmplat multă vreme după ce ai plecat, avea o față atât de acră!”
Cu firul de iarbă încă în gură, Wei Wuxian a strigat în jos, ca răspuns: „I-am răspuns la întrebări și am plecat când mi-a spus el, ce mai vrea de la mine?”
Nie Huaisang a intervenit: „De ce pare că bătrânul Lan e deosebit de strict cu tine? Te cheamă în fața tuturor ca să te certe?”
Jiang Cheng a mormăit: „Așa îi trebuie. Ce-i cu răspunsurile alea? Toate prostiile alea e în regulă să le spui acasă, mă rog, dar să le spui în fața lui Lan Qiren? El și-a căutat-o.”
Wei Wuxian a răspuns: „Oricum nu o să mă placă, așa că mai bine spun ce vreau. În plus, nu e ca și cum l-aș fi jignit. Am dat doar răspunsuri sincere, atâta tot.”
Nie Huaisang s-a gândit la asta. Apoi, pe chipul său a început să se contureze o umbră de invidie. „Ceea ce a spus Wei-xiong este, de fapt, foarte interesant. Pentru a obține qi-ul spiritual, trebuie să cultivi și să formezi cu multă trudă un miez de aur. Cine știe cât timp îmi va lua mie, unul ca mine? Se pare că orice aptitudine aș avea a fost devorată de câini încă din pântecele mamei mele. Dar qi-ul plin de resentimente… Acesta este produs din belșug de toate acele creaturi malefice de acolo. Dacă ar putea fi folosit, cât de minunat ar fi?”
Miezul de aur era un nucleu format în interiorul corpului unui cultivator odată ce acesta ajungea la un anumit nivel de cultivare, iar scopul său era de a stoca și genera putere spirituală. Odată format miezul, puterea de cultivare a unei persoane creștea vertiginos și devenea din ce în ce mai mare pe măsură ce se cultiva mai mult, depășind cele mai înalte culmi. Fără un miez, o persoană era considerată un cultivator necalificat. Dacă tinerii dintr-un clan proeminent își formau miezurile prea târziu, ar fi fost o rușine prea mare ca să se poată vorbi despre asta. Nie Huaisang nu era însă deloc rușinat, iar Wei Wuxian a râs și el în răspuns.
„Așa-i? Ar fi o risipă să nu-l folosim.”
„Ajunge”, a avertizat Jiang Cheng. „Puteți vorbi despre asta cât vreți, dar să nu vă abateți pe căile acelea deviante.”
Wei Wuxian a râs. „De ce aș părăsi aleea largă, scăldată de soare, ca să merg pe podul cu o singură scândură, aflat în umbră? Dacă ar fi atât de ușor să-l traversezi, cineva ar fi făcut-o deja. Stai liniștit, el pune întrebările, iar eu doar răspund. Hei, veniți și voi? Haideți să vânăm fazani înainte să înceapă ora de stingere.”
Jiang Cheng îl mustră: „Ce fazani? Unde ai văzut tu fazani pe aici?! Du-te și transcrie Colecția Dreptății. Lan Qiren mi-a spus să-ți transmit să copiezi capitolul «Cea mai înaltă dreptate» de trei ori, ca să înveți ce înseamnă etica și legea naturală.”

„Colecția Dreptății” era cuprinsul preceptelor familiei Lan. Preceptele lor erau atât de numeroase încât Lan Qiren le-a editat și le-a adunat într-o colecție voluminoasă, iar capitolele „Cea mai înaltă dreptate” și „Eticheta standard” ocupau cea mai mare parte a lucrării.
Wei Wuxian a scuipat firul de iarbă din gură, și-a scuturat praful de pe cizme și a spus: „Să copiez de trei ori? O să mă înalț după prima dată. Nu sunt un Lan și nu am de gând să mă căsătoresc cu cineva din familia Lan, așa că de ce ar trebui să le copiez preceptele familiale? Refuz.”
Nie Huaisang a spus repede: „O să o copiez eu pentru tine!”
„Întotdeauna e ceva suspect când cineva se arată atât de amabil din senin”, a spus Wei Wuxian. „Haide, spune-mi. Ce vrei de la mine?”
„Vezi tu, Wei-xiong”, a explicat Nie Huaisang. „Bătrânul Lan are un obicei prost. El…”
Se opri brusc, în mijlocul propoziției. Își drese vocea, deschise evantaiul și se dădu la o parte. Wei Wuxian își dădu seama că se întâmpla ceva și, când se uită în jur, într-adevăr, Lan Wangji stătea la o oarecare distanță, sub un copac vechi și luxuriant. Cu Bichen pe spate, privea grupul de departe. Era grațios și elegant, de parcă el însuși ar fi fost un copac de jad, presărat cu umbrele frunzelor și cu razele soarelui. Și totuși, privirea lui era extrem de ostilă. A-i întâlni privirea era ca și cum te-ai arunca într-o pivniță înghețată. Toți știau că mai devreme strigaseră puțin prea tare unii la alții, și probabil că tocmai acea agitație îl atrăsese acolo, așa că au tăcut cu toții în mod conștient.
Wei Wuxian, însă, a sărit jos și s-a dus să-l strige: „Wangji-xiong!”
Lan Wangji s-a întors și a plecat imediat, dar Wei Wuxian l-a urmărit cu entuziasm, strigând.
„Wangji-xiong, așteaptă-mă!”
Roba aceea albă și cordonul ei vaporos au strălucit în spatele copacului și au dispărut instantaneu fără urmă, un semn clar că Lan Wangji nu dorea să discute cu el. Văzând doar silueta lui care se îndepărta, Wei Wuxian s-a simțit respins și s-a întors spre ceilalți pentru a-l acuza.
„M-a ignorat.”
„Da”, a răspuns Nie Huaisang. „Se pare că chiar nu te place, Wei-xiong. Lan Wangji de obicei… Nu, niciodată nu e atât de nepoliticos.”
„Deja mă urăște? Voiam să-mi cer scuze.”
Jiang Cheng spuse sarcastic: „Acum îți ceri scuze? Prea târziu! La fel ca shufu-ul lui, probabil crede că ești complet rău, un măr putred. Nici nu se va obosi să-ți acorde vreo atenție.”
Lui Wei Wuxian nu-i păsa. Râse cu voce tare. „Poate să mă ignore cât vrea. Oricum, nici măcar nu e atât de frumos.”
Dar apoi, când se gândi mai bine, da, băiatul era într-adevăr frumos. Așa că își alungă nonșalant acel sentiment de supărare din minte.
Trei zile mai târziu, Wei Wuxian ajunse în sfârșit să cunoască foarte bine obiceiurile proaste ale lui Lan Qiren.
Prelegerile lui Lan Qiren erau extrem de lungi și fără egal, iar totul trebuia verificat sau redat din memorie. Schimbările prin care au trecut clanurile de cultivatori de-a lungul generațiilor, împărțirea puterii, cultivatorii de seamă și citatele celebre, arborele genealogic al clanului…
Participarea la aceste prelegeri era ca și cum ai asculta scripturile incomprehensibile ale cerului, iar scrierea din memorie era ca o sclavie. Nie Huaisang l-a ajutat pe Wei Wuxian să copieze „Justiția Supremă” de două ori, iar înainte de examen, l-a implorat să-l ajute.
„Te rog, te implor, Wei-xiong. Este al treilea an în care învăț la Gusu. Dacă primesc încă o evaluare «Yi», fratele meu mai mare chiar îmi va rupe picioarele! Să facem diferența între toate liniile de sânge directe, cele colaterale, familia principală sau ramurile familiei — noi, tinerii din clanuri proeminente ca al nostru, nici măcar nu ne putem descurca cu propriii noștri rude! Pe orice rudă de gradul al doilea, o numim pur și simplu mătușă sau unchi sau orice altceva. Cine are puterea mentală în plus să memoreze familia altcuiva?!”
În timpul examenului, toate „fișele de copiat” care zburau prin aer au fost interceptate de apariția bruscă a lui Lan Wangji, care i-a prins și pe liderii care provocau probleme. Lan Qiren a fost revoltat și a trimis scrisori către toate clanurile importante pentru a depune plângeri pline de amărăciune profundă. Deși această gașcă de juniori nu reușise să stea liniștită la început, cel puțin nimeni nu începuse nimic, reușind să-și țină fundurile lipite pe scaune. Dar odată ce a apărut acel Wei Ying, puștii care înainte nu îndrăzniseră să se revolte au fost cu toții încurajați să facă năzbâtii — ieșind noaptea, consumând alcool, făcând ce le trecea prin cap. Tendința de delincvență a crescut pe măsură ce timpul trecea. Acest Wei Ying era într-adevăr așa cum se așteptase — cea mai mare amenințare la adresa umanității!
Jiang Fengmian a răspuns: „Ying a fost întotdeauna așa. Mulțumesc, Lan-xiansheng, că ți-ai făcut grija să-l disciplinezi.”
Și astfel, Wei Wuxian a fost pedepsit din nou.
La început, nu i-a păsat. Era doar o treabă de copiat cărți, nu? Nu-i lipseau niciodată oameni dispuși să-l ajute. Totuși, în mod neașteptat, de data aceasta, Nie Huaisang a spus: „Wei-xiong, mi-ar plăcea foarte mult să te ajut, dar nu pot. Mult noroc să te descurci singur.”
„Ce?”, a spus Wei Wuxian.
„Bătrânul…” Nie Huaisang a făcut o pauză, apoi a continuat: „Lan-xiansheng a spus că, de data aceasta, va trebui să copiezi «Justiția supremă» și «Eticheta standard» în același timp.”
„Eticheta standard” era cel mai plictisitor capitol dintre cele douăsprezece din preceptele Clanului Lan, făcând referire la operele clasice, fiind plictisitor și lung și, pe deasupra, plin până la refuz de cuvinte neobișnuite. Oricine și-ar pierde orice interes pentru viață după ce l-ar copia o singură dată. Dacă l-ai copia de zece ori, te-ai înălța pe loc.
Nie Huaisang a adăugat: „A mai spus că nimeni nu are voie să stea pe lângă tine pe durata pedepsei și că nimeni nu are voie să te ajute să-l copiezi.”
Wei Wuxian a rămas uimit. „De unde ar ști dacă am primit ajutor la copiere sau nu? Ce, o să pună pe cineva să mă supravegheze sau ceva de genul ăsta?”
„Exact”, a spus Jiang Cheng.
„…Ce?”
Jiang Cheng a spus: „A spus că nu ți se va permite să ieși. În fiecare zi, trebuie să te duci direct la Pavilionul Bibliotecii Lan pentru a copia cartea și, în timp ce faci asta, vei reflecta asupra comportamentului tău stând cu fața la perete timp de o lună. Desigur, va fi cineva care te va supraveghea. Cât despre cine anume, nu e nevoie să intru în detalii, nu-i așa?”
În interiorul Pavilionului Bibliotecii…
Un covor verde, un birou din lemn. Două farfurii cu lumânări, două persoane. La un capăt, una stătea cu ținuta dreaptă și elegantă. La celălalt capăt, Wei Wuxian copiase o duzină de pagini din „Eticheta standard” și i se învârtea capul. Plictisit, a lăsat pensula deoparte ca să ia o gură de aer proaspăt și s-a uitat spre partea opusă.
În Yunmeng, la familia Jiang, erau multe fete invidioase că el urma să învețe la aceeași școală cu Lan Wangji, spunând că clanul Lan din Gusu dădea naștere la bărbați frumoși în fiecare generație, iar „Jadurile Gemene”, cei doi frați Lan, erau deosebit de excepționali. Wei Wuxian nu avusese inițial ocazia să-i examineze cu atenție chipul lui Lan Wangji, dar acum că o făcuse, și-a lăsat gândurile să zboare.
E destul de frumos. Fața lui nu are nimic de reproșat. Mi-aș dori doar ca fetele acelea să vină să vadă cu ochii lor că, dacă porți mereu o încruntare profund amărâtă, de parcă tocmai ți-ai pierdut părinții, nu poți fi salvat, oricât de frumos ai fi.
Lan Wangji transcria din nou cărțile antice care fuseseră păstrate de secole în Pavilionul Bibliotecii Lan, dar care erau prea greu de scos pentru a fi arătate străinilor. Tușele lui de pensulă erau fără grabă și chibzuite, scrisul proporționat, iar caracterele clare.
Wei Wuxian a scos o laudă fără să-și dea seama: „Ce scris frumos! Cel mai bun dintre cei mai buni.”
Lan Wangji a rămas impasibil.
Wei Wuxian rareori tăcea atât de mult timp. Îi venea să înnebunească. Se gândea: Tipul ăsta e atât de plictisitor. Dacă stau aici cu el câteva ore pe zi, timp de o lună întreagă, o să mor de plictiseală, nu-i așa?
Gândindu-se la asta, nu s-a putut abține să nu se aplece puțin în față.
Wei Wuxian se pricepea foarte bine să găsească modalități de a se distra și era, mai ales, un expert în a găsi bucurie în mijlocul suferinței. Deoarece nu avea cu ce altceva să se joace, nu-i rămânea decât să se joace cu Lan Wangji.
„Wangji-xiong”, spuse el.
Lan Wangji rămase neclintit pe loc.
Wei Wuxian încercă din nou: „Wangji”.
Cuvintele îi căzură în urechi surde.
Wei Wuxian continuă: „Lan Wangji”.
Wei Wuxian insistă: „Lan Zhan!”
Lan Wangji s-a oprit în sfârșit din scris și a ridicat privirea cu o privire rece. Wei Wuxian s-a dat înapoi, ridicând mâinile în semn de apărare.
„Nu te uita așa la mine. Te-am strigat pe numele tău de naștere doar pentru că nu răspunzi la numele de Wangji. Dacă nu-ți place, poți să-mi spui și tu pe numele meu de naștere.”
„Lasă picioarele jos”, a spus Lan Wangji.
Poziția lui Wei Wuxian era extrem de nepoliticoasă, cu spatele încovoiat și picioarele ridicate. Văzând că reușise în sfârșit să-l provoace pe Lan Wangji să vorbească, se bucura în sinea lui, ca și cum ar fi zărit în sfârșit luna strălucitoare după ce așteptase ca norii să se risipească. Și-a lăsat picioarele jos cum i s-a cerut, dar, fără să-și dea seama, s-a aplecat în față în timp ce făcea asta, cu brațele sprijinite pe birou, rămânând totuși într-o poziție de șezut nepoliticoasă.
L-a întrebat cu voce severă: „Lan Zhan, am o întrebare pentru tine. Chiar mă urăști?”
Lan Wangji și-a coborât privirea, genele sale aruncând umbre ușoare peste obrajii lui ca de jad.
Wei Wuxian spuse prompt: „Oh, nu face asta. Să mă ignori după doar câteva cuvinte… Vreau să-ți cer iertare, să-mi cer scuze. Uită-te la mine.”
După o pauză, continuă: „Nu vrei să te uiți la mine? Bine, atunci o să continui. A fost vina mea în acea noapte. Am greșit. Nu ar fi trebuit să escaladez zidul, nu ar fi trebuit să beau băutura aia, nu ar fi trebuit să mă lupt cu tine. Dar jur că nu am încercat să te provoc intenționat! Pur și simplu nu am ținut cont de regulile familiei tale. Preceptele familiei din clanul Jiang se transmit doar din gură în gură; nimic nu este scris. Altfel, nu aș fi făcut niciodată așa ceva.”
Niciodată n-aș fi băut un ulcior întreg de „Zâmbetul Împăratului” în fața ta. L-aș fi ascuns în mantie și l-aș fi dus pe furiș în camera mea ca să-l savurez. L-aș fi băut în fiecare zi, l-aș fi împărțit cu toată lumea și ne-am fi săturat cu toții.
Wei Wuxian a continuat: „În plus, hai să fim rezonabili. Cine a început cearta aia? Tu. Dacă nu ai fi făcut tu prima mișcare, am fi putut discuta cum trebuie și am fi lămurit acea mică neînțelegere. Dar dacă cineva mă atacă, trebuie să ripostez. Nu poți să dai vina pe mine pentru asta. Lan Zhan, mă asculți? Uită-te la mine. Lan-gongzi?” Își pocni degetele. „Lan-er-gege, haide, lasă-mă să-mi păstrez demnitatea. Uită-te la mine.”
Fără să-și ridice deloc privirea, Lan Wangji spuse: „Rescrie totul încă o dată.”
Wei Wuxian se prăbuși instantaneu la pământ. „Nu fi așa. Am spus că îmi pare rău!”
Lan Wangji l-a demascat fără milă. „Nu ai niciun pic de remușcare.”
Wei Wuxian spuse, fără nicio demnitate: „Îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău. Pot să o spun de câte ori vrei; pot chiar să îngenunchez și să o spun.”
Lan Wangji a pus pensula jos. Wei Wuxian a crezut că acesta se săturase în sfârșit și că urma să-l lovească, dar tocmai când era pe punctul de a-i arunca un zâmbet prostesc, și-a dat seama brusc că buzele lui de sus și de jos erau lipite între ele și că nu mai putea râde.
Expresia i s-a schimbat brusc, iar el se chinuia să vorbească. „Mmph? Mmph, mmph, mmph!”
Lan Wangji a închis ochii și a scos un mic suspin. Când și-a deschis din nou ochii, era din nou calm, luându-și pensula de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Wei Wuxian auzise deja cât de îngrozitoare era vraja de reducere la tăcere a familiei Lan, dar refuzase să creadă erezia că aceasta l-ar putea reduce efectiv la tăcere. Totuși, după ce făcuse tot ce-i stătea în putință, zgâriindu-și buzele până când acestea deveniseră roșii, tot nu putea să deschidă gura, oricât s-ar fi străduit. Așa că a scos o foaie de hârtie, pensula lui zburând rapid peste ea, înainte de a arunca biletul peste masă.
Lan Wangji a aruncat o privire asupra lui și a spus: „Frivol.”
Apoi a mototolit hârtia într-o minge și a aruncat-o. Wei Wuxian se rostogoli pe covorașul său într-un acces de furie, apoi se ridică târându-se și scrise în grabă un alt bilet, aruncându-l cu putere în fața lui Lan Wangji. Acesta fu din nou rulat într-o minge și aruncat.
Vraja de tăcere dură până când termină de copiat. Când ajunse la Pavilionul Bibliotecii a doua zi, mingile de hârtie împrăștiate pe podea de la ziua precedentă fuseseră toate strânse.
Wei Wuxian fusese întotdeauna genul de om care uita durerea odată ce rana se vindeca. Cu o zi înainte suferise din cauza vrăjii tăcerii, iar după ce stătuse nemișcat două sferturi de oră, devenise din nou neliniștit. Au fost suficiente câteva cuvinte rostite cu îndrăzneală pentru ca el să fie redus la tăcere încă o dată. Deoarece nu putea vorbi, a făcut mâzgălituri pe toate hârtiile și le-a împins spre partea lui Lan Wangji a mesei, unde au fost toate rulate în bile și aruncate pe jos. Trei zile au trecut în acest fel.
Fiind redus la tăcere în mod repetat în acest fel, în ultima zi a acestei reflecții la perete, Lan Wangji a considerat că era ceva în neregulă cu Wei Wuxian.
În timpul șederii sale la Gusu, își lăsase sabia peste tot. Nu fusese văzut niciodată purtând-o. Totuși, astăzi o adusese și o așezase lângă birou. Mai mult, în loc să se lanseze în rutina sa obișnuită de a-l enerva și hărțui fără încetare pe Lan Wangji, nu a rostit niciun cuvânt, ci a luat pensula imediat ce s-a așezat. Era atât de ascultător, încât era ciudat.
Lan Wangji nu avea niciun motiv să arunce vraja tăcerii. L-a privit încă o dată, apoi încă o dată, de parcă nu-i venea să creadă că Wei Wuxian se hotărâse dintr-odată să se liniștească. Așa cum era de așteptat, Wei Wuxian n-a stat mult pe loc înainte să înceapă din nou să facă figuri. I-a trimis o foaie de hârtie, făcându-i semn să se uite.
Lan Wangji credea că vor fi doar alte cuvinte fără sens și frivole, dar ceva l-a făcut să arunce o privire. Era un portret. Persoana din imagine stătea cu ținuta impecabilă, citind în tăcere lângă fereastră, cu o expresie și o ținută remarcabil de realiste. Era chiar el.
Wei Wuxian a văzut că nu-și luase ochii de pe hârtie și și-a strâns buzele, ridicându-și sprâncenele în semn de ironie. I-a făcut cu ochiul. Nu era nevoie de cuvinte; sensul gestului său era clar ca lumina zilei: Nu seamănă cu tine? E bun?
Lan Wangji spuse fără grabă: „Să-ți pierzi timpul cu desene în loc să copiezi textul; cred că pedeapsa ta nu se va sfârși niciodată.”
Wei Wuxian suflă asupra cernelii încă umede de pe portret și răspunse nonșalant: „Am terminat deja, așa că mâine nu mai vin!”
Degetele lungi și subțiri ale lui Lan Wangji păreau să ezite o secundă deasupra sulurilor îngălbenite înainte de a trece la pagina următoare, surprinzător, fără să-l reducă la tăcere. Văzând că trucurile lui nu funcționau, Wei Wuxian îi aruncă ușor desenul.
„Pentru tine.”
Desenul a aterizat pe covoraș, dar Lan Wangji nu a dat niciun semn că ar vrea să-l ia. În ultimele câteva zile, Wei Wuxian îi scrisese pentru a-l blestema, pentru a-i câștiga favorurile, pentru a-și recunoaște vina, pentru a implora milă și pentru a-i trimite alte desene aleatorii. Toate hârtiile erau tratate în același mod, așa că se obișnuise cu asta și nu-l deranja.
Deodată, a spus: „Am uitat, trebuie să adaug ceva pentru tine.”
Apoi a luat foaia și o pensulă, adăugând câteva tușe. S-a uitat la desen, apoi la persoana reală, după care a căzut pe jos râzând. Lan Wangji a pus cartea jos și a aruncat o privire spre foaie. Se pare că Wei Wuxian adăugase o floare lângă urechea lui în desen.
Buzele i s-au strâns ușor. Wei Wuxian s-a ridicat și a luat primul cuvântul: „«Frivol», nu-i așa? Știam că o să spui «frivol». Poți să schimbi puțin? Poate să adaugi un cuvânt sau două?”
Lan Wangji a spus rece: „Extrem de frivol.”
Wei Wuxian a bătut din palme. „Ai adăugat un cuvânt, așa cum mă așteptam, mulțumesc!”
Lan Wangji și-a îndreptat privirea în altă parte și a luat cartea pe care o pusese mai devreme pe birou, deschizând-o din nou. Abia aruncase o scurtă privire înainte să o arunce deoparte, de parcă s-ar fi ars la foc.
Ceea ce citea înainte era o sutră budistă. Când a deschis cartea și a aruncat o privire acum câteva clipe, privirea i-a fost asaltată de figuri goale, împletite între ele, revoltătoare pentru ochi. Volumul pe care îl citea inițial fusese înlocuit cu o carte erotică, cu o copertă menită să o deghizeze în sutră.
Nu-i trebuia prea multă minte ca să ghicească cine făcuse această faptă bună și generoasă. Trebuia să fie o anumită persoană care o făcuse în timp ce el era distras de desen. Ca să nu mai vorbim că Wei Wuxian nu avea deloc intenția să se prefacă că nu e așa și râdea în hohote, bătând cu palma în masă.
„HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA!”
Cartea aceea a fost aruncată pe jos, în timp ce Lan Wangji s-a retras instantaneu în colțul Pavilionului Bibliotecii, de parcă ar fi evitat o creatură veninoasă. A răcnit extrem de indignat: „WEI YING!”
Wei Wuxian râdea atât de tare încât practic se rostogolea sub birou; cu mare efort, a ridicat în cele din urmă mâna. „Aici! Sunt aici!”
Lan Wangji a scos repede Bichen. Wei Wuxian nu-l văzuse niciodată atât de agitat de când se cunoșteau.
Își apucă în grabă propria sabie, scoase trei părți din lamă din teacă și îi reaminti: „Manierele! Lan-er-gongzi! Ai grijă cum te porți! Am adus și eu o sabie azi. Dacă începem să ne luptăm, ce se va întâmpla cu Pavilionul Bibliotecii familiei tale?!”
Se așteptase deja ca Lan Wangji să se înfurie din cauza rușinii, așa că își adusese o sabie pentru autoapărare, în cazul în care Lan Wangji l-ar fi înjunghiat accidental până la moarte în furia sa. Lan Wangji îl arătă cu sabia, ochii aceia de culoare deschisă practic aruncând flăcări.
„Ce fel de om ești?!”
„Ce altceva aș putea fi?”, răspunse Wei Wuxian. „Un bărbat!”
„Nerușinatule!” îl denunță Lan Wangji cu asprime.
„Chiar trebuie să-ți fie rușine pentru așa ceva? Nu-mi spune că n-ai mai văzut niciodată așa ceva. Nu te cred”, spuse Wei Wuxian.
Cel mai mare dezavantaj al lui Lan Wangji era că nu știa să înjure. După ce avu nevoie de un moment bun ca să se stăpânească, în cele din urmă flutură sabia spre Wei Wuxian cu o expresie de gheață pe chip.
„Ieși afară. O să ne luptăm.”
Wei Wuxian clătină din cap în repetate rânduri, prefăcându-se drăguț și ascultător. „Nu, fără bătaie. Nu știai, Lan-gongzi? În Adâncurile Norilor sunt interzise luptele private.”
Tocmai voia să ridice cartea aruncată când Lan Wangji se repezi și o luă. Wei Wuxian își dădu seama repede că acesta intenționa să folosească cartea ca dovadă pentru a-l denunța.
Așa că l-a întrebat intenționat: „De ce te repezi așa? Credeam că nu ai de gând să te uiți la ea? Acum vrei? Nu trebuie să fii atât de agresiv dacă vrei, să știi. Am împrumutat-o special ca să o împărtășesc cu tine. Acum că mi-ai văzut povestirile erotice, ești prietenul meu. Putem continua să împărtășim. Mai sunt și altele…”
Lan Wangji era complet palid acum, în timp ce rosti fiecare dintre aceste cuvinte: „Nu. O. Voi. Privi.”
Wei Wuxian a continuat să răstălmăcească adevărul. „De ce te repezi la ea dacă nu ai de gând să te uiți? O păstrezi pentru tine? Așa nu se poate — am împrumutat-o de la altcineva. Când termini, trebuie să o returnez… Hei, hei, hei, rămâi unde ești. Dacă te apropii prea mult, o să devin încordat. Putem vorbi. Doar nu te gândești să o predai, nu-i așa? Cui o să i-o dai? Bătrânului… Shufu-ului tău? Lan-er-gongzi, asta e ceva ce poate fi arătat bătrânilor clanului? Cu siguranță va bănui că ai aruncat deja o privire pe ea. Ești atât de timid, nu o să mori de rușine…?”
Puterea spirituală a lui Lan Wangji s-a revărsat în mâna lui dreaptă, iar cartea a fost sfâșiată în mii de fâșii care s-au învârtit în aer și apoi au căzut fluturând. Văzând că a reușit să distrugă dovada, Wei Wuxian s-a relaxat și s-a prefăcut că simte regret.
„Ce risipă!” A scos o bucată de hârtie sfâșiată din păr și a ridicat-o să i-o arate lui Lan Wangji, care se făcuse alb la față de furie. „Lan Zhan, te pricepi la toate, dar obiceiul ăsta al tău de a arunca cu lucruri în jur e îngrozitor. Uită-te la tine. Câte bile de hârtie ai aruncat pe podea în ultimele zile? Și acum te-ai plictisit de bilele de hârtie, așa că rupi hârtia doar ca să te distrezi? Curăță-ți mizeria, da? Eu nu o să te ajut.”
Desigur, niciodată nu-l ajutase, de la bun început.
Lan Wangji a încercat să îndure, dar, în cele din urmă, n-a mai putut. A strigat furios: „Dispari!”
„La naiba, Lan Zhan”, spuse Wei Wuxian. „Toți spun că ești un om strălucitor și virtuos, lumina acestei lumi, că ai cele mai bune maniere. Se pare că asta e doar pe jumătate adevărat. În Adâncurile Norilor este interzis zgomotul, știai asta? Și tu chiar mi-ai spus să dispar. E prima oară când spui așa ceva…?”
Lan Wangji își flutură sabia și se năpusti. Wei Wuxian sări repede pe pervazul ferestrei.
„O să dispar. Mă pricep de minune să dispar. Nu e nevoie să-mi faci drum!”
Când sări jos de pe Pavilionul Bibliotecii, râse zgomotos ca un nebun în timp ce se năpusti cu capul înainte în pădure. Acolo îl aștepta deja un grup.
Nie Huaisang întrebă: „Cum a mers? A văzut-o? Care a fost reacția lui?”
„Reacția lui?” spuse Wei Wuxian. „Heh! Nu ați auzit cât de tare a țipat adineauri?”
Nie Huaisang era plin de admirație. „Am auzit! Ți-a spus să dispari! Wei-xiong, e prima oară când îl aud pe Lan Wangji spunându-i cuiva să «dispară»! Cum ai reușit?”
Wei Wuxian se mândrea triumfător de succesul său. „Avem multe motive de sărbătoare. L-am ajutat astăzi să încalce acea regulă. Ați văzut cu toții, nu-i așa? Stăpânirea de sine și disciplina pentru care lumea îl laudă pe Lan-er-gongzi se prăbușesc în fața mea.”
Jiang Cheng s-a încruntat și l-a certat: „Ce prostii! De ce să fii atât de mândru?! E oare o asemenea onoare să-ți spună oamenii să dispari? Ce rușine pentru familia noastră!”
Wei Wuxian a spus: „Voiam să-mi cer scuze, dar el continua să mă ignore. Mă redusese la tăcere deja de atâtea zile, așa că ce dacă l-am tachinat puțin? Păcat de erotica ta prețioasă, Huaisang-xiong… Nici măcar nu apucasem să o termin de citit. Era atât de spectaculoasă! Lan Zhan chiar nu înțelege nimic. S-a supărat când i-am arătat-o. Ce risipă de chipul ăla al lui.”
„Nu e o pierdere prea mare!”, spuse Nie Huaisang. „Mai sunt destule de unde a venit aia.”
Jiang Cheng a râs disprețuitor. „Acum i-ai jignit pe amândoi, atât pe Lan Wangji, cât și pe Lan Qiren. Pregătește-te să mori mâine! Nimeni nu-ți va ridica cadavrul.”
Wei Wuxian i-a făcut semn să tacă, apoi și-a trecut brațul peste umerii lui Jiang Cheng. „Cui îi pasă? O să-l mai tachinez puțin înainte să plec. Mi-ai ridicat cadavrul de atâtea ori deja. Încă o dată nu va strica.”
Jiang Cheng a dat o lovitură cu piciorul. „Pleacă de aici! Data viitoare când mai faci așa ceva, să nu-mi spui! Și nici să nu-mi zici să vin să mă uit!”
Pentru a-i împiedica pe bătrânul conservator și pe micuțul conservator să-l atace în miezul nopții și să-l scoată din pat ca să-l pedepsească, Wei Wuxian a dormit îmbrățișându-și sabia toată noaptea. Cine ar fi crezut că totul va fi liniștit până a doua zi? Atunci a venit Nie Huaisang să-l caute, plin de bucurie.
„Wei-xiong, chiar ai un noroc de invidiat. Bătrânul a plecat să participe la simpozionul organizat de familia mea la Qinghe. Nu avem cursuri în următoarele câteva zile!”
Bătrânul plecase, lăsându-l pe cel mic. Iar cu el era floare la ureche! Wei Wuxian s-a dat jos repede din pat, trăgându-și cizmele.
A spus fericit: „Ei bine, nu-i așa că norocul îmi zâmbește astăzi? Norii de bun augur de deasupra îmi spun că cerul este de partea mea.”
În colț, Jiang Cheng își ștergea sabia cu cea mai mare grijă, în timp ce îi strica bucuria: „Tot nu vei scăpa de pedeapsă când se va întoarce.”
„De ce să ne facem griji pentru ce se va întâmpla cu noi după ce vom muri? Hai să trăim liber cât timp suntem încă în viață. Refuz să cred că nu pot găsi vreo doi fazani mici pe muntele ăsta Lan.”
Cei trei ieșiră plimbându-se, cu brațele în jurul umerilor unul altuia. Pe măsură ce treceau pe lângă sala de recepție a „Adâncurilor Norilor”, „Sala Eleganței”, Wei Wuxian chicoti brusc și se opri din mers.
Spuse, uimit: „Doi micuți băieți… Lan Zhans!”
Mai multe persoane ieșiră din „Sala Eleganței”, dar cei care conduceau grupul erau doi tineri. Fețele lor erau ca gheața sculptată și jadul rafinat, iar hainele lor erau albe ca zăpada. Chiar și ciucurii care se legănau de mânerele săbiilor de pe spate dansau ușor în vânt. Doar ținuta și expresiile lor trădeau diferența dintre ei. Wei Wuxian și-a dat seama imediat că cel cu fața impasibilă era Lan Wangji. Asta însemna că cel cu înfățișarea blândă trebuia să fie celălalt „Jad” al clanului Lan: poreclit Zewu-jun, numele de curtoazie Lan Xichen.
Când Lan Wangji l-a zărit pe Wei Wuxian, și-a încruntat sprâncenele. Practic, îi arunca o privire ucigătoare, de parcă ar fi fost corupt dacă l-ar fi privit cu o secundă mai mult. Și-a îndreptat privirea spre orizont. Lan Xichen, pe de altă parte, a zâmbit.
„Iar voi sunteți?”
Jiang Cheng a făcut un gest de politețe. „Jiang Wanyin din Yunmeng.”
Wei Wuxian a făcut și el un gest de politețe. „Wei Wuxian din Yunmeng.”
Lan Xichen a răspuns la salut. Nie Huaisang a scos un chițcâit, cu vocea moale ca a unui țânțar.
„Xichen-gege.”
Lan Xichen a spus: „Huaisang, tocmai m-am întors din Qinghe. Fratele tău mai mare a întrebat cum merg studiile tale. Cum stau lucrurile? O să reușești să treci examenele anul acesta?”
„În mare parte, da…” Nie Huaisang arăta ca un dovleac ofilit după îngheț, privindu-l implorător pe Wei Wuxian.
Wei Wuxian zâmbi larg. „Zewu-jun, unde te duci?”
„Să extermin fantomele malefice ale apei”, răspunse Lan Xichen. „Avem nevoie de oameni capabili, așa că m-am întors să-l caut pe Wangji.”
Lan Wangji spuse rece: „Xiongzhang, nu e nevoie să vorbim prea mult despre asta. Timpul este esențial — să plecăm.”
Wei Wuxian îl opri repede. „Stai, stai, stai, știu cum să prind fantome ale apei. Zewu-jun, de ce nu ne iei și pe noi cu tine?”
Lan Xichen zâmbi, dar nu spuse nimic, iar Lan Wangji zise: „Este împotriva regulilor.”
„Cum adică e împotriva regulilor?”, întrebă Wei Wuxian. „La Yunmeng prindem mereu fantome de apă. În plus, oricum nu avem cursuri în următoarele câteva zile.”
Yunmeng era plin de lacuri și alte întinderi de apă, pline de fantome de apă, așa că membrii clanului Jiang erau cu adevărat experți în acest domeniu. Jiang Cheng dorea, de asemenea, să recâștige prestigiul considerabil pe care clanul Jiang din Yunmeng îl pierduse în timpul șederii lor la secta Lan, așa că interveni și el.
„Așa este. Zewu-jun, cu siguranță te putem ajuta.”
„Nu e nevoie. Și clanul Lan din Gusu poate...”
Lan Wangji nu apucase să termine când Lan Xichen spuse zâmbind: „S-ar putea să nu fie o idee rea. Îți mulțumesc dinainte. Du-te și fă-ți pregătirile, iar noi vom pleca împreună. Huaisang se va alătura grupului nostru?”
Deși Nie Huaisang voia să meargă cu grupul, vederea lui Lan Xichen i-a adus aminte de fratele său mai mare și a fost cuprins de un sentiment de vinovăție, așa că nu a îndrăznit să se distreze.
„Nu, mulțumesc; mă întorc să-mi revizuiesc studiile…”
Această atitudine de elev sârguincios era menită să-l facă pe Lan Xichen să spună mai multe lucruri bune despre el în fața fratelui său mai mare data viitoare. Cât despre Wei Wuxian și Jiang Cheng, aceștia s-au întors în camerele lor pentru a-și face pregătirile.
Lan Wangji le-a urmărit spatele îndepărtându-se, cu o încruntare nedumerită. „Xiongzhang, de ce i-ai invitat? Glumele și distracțiile nu sunt potrivite în timpul exterminării spiritelor.”
Lan Xichen a răspuns: „Atât discipolul principal al Liderului de Sectă Jiang, cât și singurul său fiu se bucură de o reputație bună în Yunmeng. S-ar putea să nu știe doar să glumească și să se distreze.”
Lan Wangji nu a comentat, dar pe chipul său se citea o anumită expresie care parcă spunea: Nu sunt de acord.
Lan Xichen a adăugat: „În plus, nu ai fost tu de acord cu propunerea ca el să ne însoțească?”
Lan Wangji a rămas fără cuvinte.
Lan Xichen a explicat: „Am fost de acord doar pentru că mi s-a părut că ai vrea ca discipolul cel mai mare al liderului sectei Jiang să vină cu noi.”
În fața Camerei Eleganței, tăcerea era ca gheața înghețată.
A trecut un moment bun până când Lan Wangji a spus cu greu: „Nimic de genul ăsta.”
Ar fi vrut să se apere mai mult, dar Wei Wuxian și Jiang Cheng se întorseseră deja în viteză, cu săbiile la spate. Astfel, Lan Wangji n-a avut de ales decât să rămână tăcut, iar grupul s-a urcat pe săbii și a plecat.
***
Locul bântuit de fantomele apei se numea Orașul Caiyi și se afla la mai mult de zece kilometri distanță de Adâncurile Norilor.
Orașul Caiyi era străbătut de zeci de cursuri de apă. Se putea spune că micul oraș era acoperit de o plasă densă formată din râuri încâlcite, sau poate că locuințele locale înghesuite de-a lungul malurilor erau cele care acopereau cursurile de apă asemănătoare unor pânze de păianjen. Adevărul nu era clar. Mărginite de căsuțe cu pereți albi și acoperișuri din țiglă gri, cursurile de apă erau aglomerate de bărci pline de bărbați și femei, precum și de coșuri peste coșuri. Buchete de flori, legume și fructe proaspete, obiecte artizanale din bambus și prăjituri, tofu și ceai, precum și mătase fină; tot felul de activități comerciale înfloritoare se desfășurau cu agitație de-a lungul cursului de apă.
Gusu era situat în Jiangnan, iar dialectul local melodios era dulce și plăcut la auz. Două dintre bărci s-au ciocnit frontal, răsturnând câteva ulcioare cu băutură din orez lipicios, dar chiar și cearta care a urmat între cei doi barcagii suna ca ciripitul păsărilor. În Yunmeng erau multe lacuri, dar astfel de mici orașe plutitoare erau puține și rare. Wei Wuxian privea curios, apoi a scos niște bani pentru a cumpăra două ulcioare cu băutură din orez lipicios, dându-i unul lui Jiang Cheng.
„Modul în care vorbesc oamenii din Gusu e atât de jucăuș. Cum poate fi asta o ceartă? Ar trebui să vadă cum se ceartă oamenii din Yunmeng, s-ar speria de moarte… Lan Zhan, de ce te uiți așa la mine? Nu ți-am luat, dar nu e din zgârcenie. Oamenilor din clanul tău nu le e permis să bea, nu-i așa?”
Fără alte formalități, grupul s-a urcat în zeci de mici sampane, îndreptându-se cu vâslele spre locul unde se adunau fantomele apei. Localnicii care se înghesuiau pe ambele maluri au devenit treptat mai puțini, iar apele râului au devenit, la rândul lor, liniștite și tăcute. Wei Wuxian și Jiang Cheng au preluat fiecare câte o barcă și se întreceau să vadă cine poate merge mai repede, în timp ce ascultau aranjamentele referitoare la fantomele malefice ale apei din zonă.
Acest curs de apă ducea către un lac vast, numit Lacul Biling. Timp de zeci de ani, în orașul Caiyi nu avuseseră loc niciodată apariții ale fantomelor apei. În ultimele luni, însă, fuseseră mulți cei care căzuseră în apă atât pe acest curs de apă, cât și în Lacul Biling, iar navele de marfă se scufundau la întâmplare. Cu multe zile în urmă, Lan Xichen instalase o formație pentru a arunca o plasă. Credea că va captura câteva fantome la această primă încercare. Cine ar fi putut să-și imagineze că va prinde, în schimb, peste o duzină? Odată ce fețele acelor cadavre au fost spălate și trupurile duse în orașele din apropiere pentru identificare, un număr surprinzător dintre ele au rămas nerevendicate. Niciunul dintre localnici nu îi cunoștea. Când formația a fost instalată din nou chiar ieri, au fost capturate multe altele.
Wei Wuxian a comentat: „Nu pare să fie cazul ca aceștia să se fi înecat în altă parte și să fi fost aduși aici de curenți. Fantomele apei sunt teritoriale. De obicei, recunosc doar o singură întindere de apă: cea în care s-au înecat. Foarte rar o părăsesc.”
Lan Xichen a dat din cap. „Corect. De aceea consider că nu este o chestiune banală și l-am chemat pe Wangji, în cazul în care se întâmplă ceva imprevizibil.”
Wei Wuxian a spus: „Zewu-jun, fantomele apei sunt toate extrem de inteligente. Dacă ne luăm timpul să căutăm așa, cu vâslele, nu va dura căutarea o veșnicie? Dacă se ascund toate pe fundul lacului și nu le putem găsi?”
Lan Wangji a spus: „Ne oprim doar când îi găsim. Este datoria noastră.”
„Deci folosim plase?”, a întrebat Wei Wuxian.
„Corect”, a spus Lan Xichen. „Ar putea clanul Jiang din Yunmeng să aibă alte metode?”
Wei Wuxian zâmbi, dar nu răspunse. Desigur, și clanul Jiang din Yunmeng folosea plase, dar el pur și simplu sărea întotdeauna în râu și trăgea fantomele apei la mal, pentru că era un bun înotător. Însă aceasta era cu siguranță o metodă prea periculoasă ca să o folosească în fața fraților Lan, ca nu cumva să ajungă la urechile lui Lan Qiren și să fie certat din nou.
A schimbat subiectul. „Ar fi bine dacă ar exista ceva asemănător unei momeli de pește, care să atragă fantomele apei spre noi de la sine. Sau ceva care să le poată localiza cu precizie poziția, ca o busolă.”
„Ține capul jos și urmărește apa. Concentrează-te pe ținta ta. Iar tu și imaginația ta debordantă”, spuse Jiang Cheng.
„Cultivarea și săbiile zburătoare nu erau altceva decât imaginația debordantă a cuiva!” a replicat Wei Wuxian.
A privit în jos. Din întâmplare, a putut vedea fundul bărcii pe care se afla Lan Wangji. I-a venit o idee și a strigat.
„Lan Zhan, uită-te la mine!”
Lan Wangji era în gardă și concentrat, așa că s-a uitat la el din reflex când a auzit strigătul. Dar tot ce a văzut a fost pe Wei Wuxian tăind apa cu prăjina lui de bambus, provocând o stropire de apă. Lan Wangji s-a ridicat pe vârfuri și a sărit ușor pe o altă barcă, ferindu-se de stropi.
Supărat că Wei Wuxian venise într-adevăr doar ca să se prostească, a strâns din dinți. „Frivol!”
Totuși, Wei Wuxian a dat o lovitură cu piciorul în partea laterală a bărcii pe care stătea. Cu o mișcare rapidă a toiagului, barca s-a răsturnat cu fundul în sus, dezvăluind fundul. Iar de scândurile acelui fund se agățau trei fantome ale apei cu fețele umflate și palide ca moartea!
Discipolii sectei cei mai apropiați le-au înfrânt imediat. Lan Xichen a zâmbit.
„Wei-gongzi, de unde ai știut că se aflau pe fundul bărcii?”
Wei Wuxian a bătut cu mâna în bordul bărcii. „Ușor! Greutatea bărcii era greșită. Era singur în barcă în acel moment, dar greutatea încărcăturii era mai mare decât cea a două persoane. Așa că trebuia să fie ceva agățat de fundul bărcii.”
„Experimentat, așa cum era de așteptat”, l-a lăudat Lan Xichen.
Wei Wuxian a agitat ușor apa cu vâsla. Mica barcă a accelerat, iar el s-a strecurat lângă Lan Wangji.
Cu cele două bărci una lângă alta, el a spus: „Lan Zhan, mai devreme nu am încercat să te stropesc intenționat. Fantomele apei sunt viclene, așa că, dacă aș fi spus ceva mai întâi, ar fi fugit dacă m-ar fi auzit. Hei, nu mă ignora. Haide, uită-te la mine, Lan-er-gongzi.”
Lan Wangji s-a învrednicit să-i arunce o privire. „De ce ai venit?”
Wei Wuxian a răspuns sincer: „Să-mi cer scuze. A fost vina mea aseară, am greșit.”
Fața lui Lan Wangji era ușor întunecată, probabil pentru că nu uitase exact cum îi oferise Wei Wuxian ultima oară o „scuză”.
Deși știa răspunsul, Wei Wuxian întrebă: „De ce pari atât de supărat? Nu-ți face griji, astăzi chiar am venit să te ajut.”
Jiang Cheng nu mai putea să privească scena asta și interveni: „Dacă vrei să ajuți, atunci nu mai vorbi și vino aici!”
Unul dintre discipolii sectei a strigat: „Plasa s-a mișcat!”
Într-adevăr, frânghiile plasei au început brusc să se zbată. Wei Wuxian s-a trezit instantaneu la viață.
„Sunt aici, aici!”
Părul lung, gros ca mătasea neagră fină, se învârtea lângă zecile de bărcuțe, iar perechi după perechi de mâini albe ca varul se agățau de bordurile bărcilor. Lan Wangji și-a întors mâna pentru a-și scoate sabia. Bichen a ieșit din teacă, iar mișcarea a tăiat curat o duzină de încheieturi de pe partea stângă a bărcii, lăsând doar mâinile, cu degetele încă adânc înfipte în lemn. Tocmai când se îndrepta spre partea dreaptă, o strălucire roșie a trecut fulgerător pe lângă el, iar Wei Wuxian își punea deja sabia în teacă.
Mișcarea ciudată din apă încetă, iar plasa se liniști din nou. Mișcarea lui Wei Wuxian fusese extrem de rapidă, dar Lan Wangji observase totuși că acesta purta o sabie spirituală de cea mai înaltă calitate.
Îl întrebă respectuos: „Cum se numește sabia ta?”
„Oricum”, răspunse Wei Wuxian.
Lan Wangji îl privi fix. Wei Wuxian crezu că nu auzise bine și repetă.
„Oricum.”
Lan Wangji se încruntă și respinse răspunsul. „Sabia aceea are un spirit. Este lipsit de respect să-i spui «Oricum».”
Wei Wuxian oftă. „Gândește-te puțin în afara tiparelor, vrei? Nu-ți spun să-i spui cum vrei tu, ci că numele sabiei mele este chiar cuvântul «orice». «Suibian». Uite, vezi?”
Îi întinse sabia lui Lan Wangji pentru a-i arăta caracterele gravate pe ea. Pe mâner erau gravate două caractere antice, iar cuvântul pe care îl formau era „Suibian”.
Lan Wangji rămase fără cuvinte.
Wei Wuxian îi explică cu blândețe: „Nu trebuie să spui nimic. Știu. Probabil te întrebi de ce i-am dat acest nume? Toată lumea mă întreabă dacă are vreo semnificație specială. Sincer să fiu, însă, nu are. Doar că, atunci când Jiang-shushu mi-a dăruit sabia, m-a întrebat cum vreau să o numesc. M-am gândit la peste douăzeci de nume în acel moment și nu eram mulțumit de niciunul, așa că m-am gândit: de ce să nu-l las pe Jiang-shushu să-i dea el un nume? Așa că i-am răspuns: «Oricum!» Cine ar fi crezut că, atunci când sabia a fost forjată și a ieșit din cuptor, acesta va fi cuvântul inscripționat pe ea? Jiang-shushu a spus: „Dacă așa stau lucrurile, să se numească sabia Suibian.” De fapt, nu e un nume chiar atât de rău, nu crezi?”
În cele din urmă, Lan Wangji a scos un cuvânt printre dinți: „… Absurd!”
Wei Wuxian își aruncă sabia peste umăr. „Ești prea plictisitor. Numele ăsta e atât de amuzant. Îi păcălește de fiecare dată pe oamenii rigizi ca tine, ha ha!”
Chiar în acel moment, în lacul de un verde de jad, o umbră neagră și lungă a înconjurat bărcile și a trecut fulgerător pe lângă ele. Jiang Cheng tocmai terminase de doborât fantomele apei din partea lui și încă se uita în jur să vadă dacă mai rămăsese vreuna când a zărit acea umbră neagră.
A strigat imediat: „Au venit din nou!”
Câțiva discipoli ai sectei s-au apropiat cu plase pentru a urmări umbra neagră din apă. Apoi s-a auzit un alt strigăt din partea cealaltă: „Sunt și mai multe aici!”
Pe partea cealaltă, o altă umbră neagră uriașă a trecut în viteză. Multe bărci au pornit în urmărirea ei cu plase, dar nu au prins nimic.
„E ciudat”, a comentat Wei Wuxian. „Forma umbrei nu pare a fi umană. Și își schimbă constant forma, uneori lungă, alteori scurtă, de la mare la mică… Lan Zhan, pe partea laterală a bărcii tale!”
Pe spatele lui Lan Wangji, Bichen a răspuns la chemare. A străpuns apa și, o clipă mai târziu, a țâșnit din râu cu un țipăt ascuțit, lăsând în urmă o dâră curcubeu. Cu toate acestea, nu înțepase nimic.
Strânse sabia în mână, privind fix apa. Tocmai când era pe punctul de a vorbi, sabia unui discipol al sectei din apropiere ieși și ea din teacă, aruncându-se spre o umbră neagră și lungă care trecea înotând pe râu.
Cu toate acestea, odată ce sabia lui intră în apă, nu mai ieși la suprafață. Încercă în repetate rânduri să o cheme înapoi folosind sigiliul cu mâna în formă de sabie, dar nimic nu ieși din adâncuri. Era ca și cum sabia lui ar fi fost înghițită de lac și ar fi dispărut fără urmă. Acest discipol al sectei, un băiat de aproximativ aceeași vârstă cu Wei Wuxian și tovarășii săi, a pălit la pierderea sabiei sale, devenind din ce în ce mai palid pe măsură ce treceau minutele.
Unul dintre discipolii mai în vârstă ai sectei, aflat în apropiere, a luat cuvântul: „Su She, de ce ai acționat din proprie inițiativă și ți-ai îndemnat sabia să intre în apă? Și asta înainte chiar de a afla ce se află acolo…”
Deși oarecum agitat, Su She părea totuși destul de stăpân pe sine. „Am văzut că și er-gongzi și-a trimis sabia în apă…”
Încă înainte de a termina, și-a dat seama cât de prostesc sună ce spunea. Nimeni nu se putea compara nici cu Lan Wangji, nici cu sabia Bichen. Lan Wangji putea să-și trimită sabia în apă când inamicul era încă necunoscut și să iasă nevătămat, dar alții s-ar putea să nu poată spune același lucru. Fața palidă a lui Su She s-a înroșit ușor de rușine, de parcă ar fi suferit un fel de umilință, și l-a privit pe furiș pe Lan Wangji. Lan Wangji nu s-a uitat însă la el. Se uita fix la apă. O secundă mai târziu, Bichen a zburat din nou din teacă.
De data aceasta, sabia nu s-a înfipt în apă. În schimb, vârful ei a atins și a ridicat o umbră neagră care trecea în viteză. Cu un strop, o bucată neagră și udă s-a prăbușit pe punte. Wei Wuxian s-a ridicat pe vârfuri și s-a uitat. Era o mantie.
Wei Wuxian a râs atât de tare încât era să cadă cu capul în râu. „Lan Zhan, ești uimitor! E prima dată când văd ca roba unei fantome de apă să fie smulsă în timpul unei vânători.”
Lan Wangji se concentra să examineze Bichen, să vadă dacă era ceva în neregulă cu ea, părând hotărât să nu discute cu el.
Jiang Cheng a intervenit: „Taci din gură, tu. Nu era o fantomă de apă care trecea înotând pe sub noi adineauri, ci doar o robă!”
Desigur, Wei Wuxian văzuse același lucru, dar nu se putea abține să nu-l tachineze pe Lan Wangji. „Chestia aia care se furișa era mantia asta? Nu-i de mirare că plasele n-au putut-o prinde și săbiile n-au putut-o străpunge. Forma ei se schimbă mereu. Dar o simplă piesă de îmbrăcăminte nu poate înghiți o sabie spirituală, așa că trebuie să fie altceva în apă.”
În acel moment, bărcile ajunseseră deja în inima lacului Biling. Lacul era extrem de adânc și de un verde întunecat. Deodată, Lan Wangji ridică ușor capul.
„Trebuie să ne întoarcem imediat.”
„De ce?”, întrebă Lan Xichen.
„Creatura ne-a ademenit intenționat în inima lacului”, răspunse Lan Wangji.
Imediat ce termină de vorbit, toți simțiră cum bărcile lor se scufundau violent.
Apa a început să pătrundă rapid în bărci, iar Wei Wuxian și-a dat seama brusc că apa din Lacul Biling nu mai era de un verde închis, ci aproape neagră. În apropierea centrului lacului, se formase, fără ca ei să-și dea seama, un vârtej uriaș. Zeci de bărci se învârteau în acel vârtej, scufundându-se pe măsură ce se învârteau, de parcă ar fi fost pe cale să fie înghițite de o gură uriașă!
Zgomotul lamelor scoase din teacă răsuna peste tot, pe măsură ce grupul începea să-și scoată săbiile. Wei Wuxian se ridicase deja în aer, aplecându-și capul în timp ce privea în jos. Cu toate acestea, a văzut că puntea bărcii discipolului sectei Su She, care își aruncase sabia în apă, fusese deja înghițită de Lacul Biling. Apa îi ajungea peste genunchi. Părea cuprins de panică, dar nu scosese niciun strigăt de ajutor, poate pentru că era prea îngrozit. Fără ezitare, Wei Wuxian s-a aplecat și a întins mâna, apucându-l de încheietură și trăgându-l în sus.
Cu o persoană în plus, sabia de sub picioarele sale s-a scufundat neașteptat, dar a continuat să se ridice. Totuși, nu a urcat prea mult timp înainte ca o smucitură bruscă și puternică din partea lui Su She să-l tragă aproape pe Wei Wuxian de pe sabie.
Jumătatea inferioară a corpului lui Su She era deja scufundată în vârtejul negru, care se învârtea din ce în ce mai repede, iar corpul său se scufunda tot mai adânc, aproape ca și cum ceva ascuns sub apă i-ar fi îmbrățișat picioarele și l-ar fi tras în jos. Jiang Cheng, călare pe Sandu-ul său, se ridicase la peste șaizeci de metri în cer, deasupra suprafeței lacului, fără să-și facă griji. Când a privit în jos, s-a năpustit înapoi în jos, destul de supărat.
„Ce mai pui la cale acum?!”
Forța de aspirație din interiorul Lacului Biling devenea din ce în ce mai puternică. Deși sabia lui Wei Wuxian excela în dexteritate și agilitate, lipsa de forță era tocmai punctul ei slab, iar aceasta a fost trasă cu forță la altitudini din ce în ce mai joase, până când s-a apropiat de suprafața lacului.
Wei Wuxian s-a echilibrat în timp ce îl trăgea pe Su She cu ambele mâini, strigând: „Să vină cineva să mă ajute! Dacă nu reușesc să-l ridic, va trebui să-i dau drumul!”
Deodată, Wei Wuxian a simțit o strângere la gulerul din spate și a fost ridicat în aer. Și-a întors capul și l-a văzut pe Lan Wangji ținându-l singur de gulerul din spate. În timp ce Lan Wangji privea impasibil în altă direcție, el susținea singur greutatea a trei persoane. Chiar și în timp ce se lupta cu creatura necunoscută din lac, ei continuau să se ridice constant tot mai sus în aer.
Jiang Cheng era puțin uimit. Dacă m-aș fi grăbit să-l apuc pe Wei Wuxian mai devreme, probabil că nu aș fi reușit să mă ridic atât de repede și de sigur pe Sandu. Lan Wangji are cam aceeași vârstă ca mine…
În acel moment, Wei Wuxian a spus: „Lan Zhan, sabia ta e destul de puternică, nu-i așa? Mulțumesc, mulțumesc, dar de ce mă apuci de guler? Nu poți pur și simplu să mă ții de mână? Așa e foarte incomod. Îți dau mâna, trage-mă pur și simplu.”
„Eu nu ating pe alții”, spuse Lan Wangji rece.
„Cine sunt acești «alții»? Ne cunoaștem atât de bine acum”, spuse Wei Wuxian.
„Nu ne cunoaștem”, spuse Lan Wangji.
Wei Wuxian se prefăcu rănit. „De ce te porți așa…”
Jiang Cheng chiar nu mai putea suporta și strigă: „DE CE TE PORȚI AȘA?! Când ești atârnat în aer de guler, poate ar trebui să vorbești puțin mai puțin?!”
Grupul s-a retras rapid de la Lacul Biling pe săbiile lor și a aterizat înapoi pe mal. Lan Wangji a slăbit strânsoarea mâinii drepte de pe gulerul lui Wei Wuxian și s-a întors calm spre Lan Xichen.
„Este Abisul Apei.”
Lan Xichen a dat din cap. „Atunci, asta complică lucrurile.”
Wei Wuxian și Jiang Cheng au înțeles imediat ce s-a rostit numele „Abisul Apei”. Cel mai înfricoșător lucru din Lacul Biling și din acest curs de apă nu era vreun spirit al apei, ci curentul care se scurgea în interiorul său.
Unele râuri sau lacuri, din cauza reliefului sau a curenților, răsturnau adesea bărci sau îi înecau pe cei vii. Pe măsură ce timpul trecea, masa de apă însăși capăta un anumit temperament, asemănător unei domnișoare răsfățate care refuza să meargă oriunde fără haine extravagante și mâncare rafinată. Din când în când, o navă de marfă se răsturna, sau oamenii se înecau ca ofrande aduse acesteia. Dacă nu existau ofrande, atunci ea căuta și crea probleme pentru a-i prinde pe cont propriu.
Locuitorii din orașul Caiyi erau înotători experți și rareori se confruntau cu tragedii precum scufundarea bărcilor sau înecurile, așa că era imposibil ca un Abis al Apei să se fi format în apropiere. Din moment ce Abisul Apei apăruse aici, exista o singură explicație posibilă: fusese adus aici din altă parte.
Odată ce se forma un „Abis al Apei”, întreaga masă de apă se transforma într-un monstru extrem de greu de exterminat. Doar dacă apa era drenată complet, doar dacă totul și toți cei aflați în adâncuri erau salvați și doar dacă reușeau să expună albia râului la lumina soarelui timp de câțiva ani — dar asta era practic o sarcină imposibilă. Cu toate acestea, exista o metodă care putea atenua temporar problema, chiar dacă în detrimentul altora. Această metodă consta în a-l alunga către un alt corp de apă, pentru a provoca ravagii în altă parte.
„Au existat zone afectate recent de Abisul Apei?”, întrebă Lan Wangji.
Lan Xichen arătă spre cer.
Nu arăta spre nimic altceva — arăta spre soare. Wei Wuxian și Jiang Chen își schimbară o privire, înțelegând brusc. Clanul Wen din Qishan.
În lumea cultivării existau nenumărate clanuri proeminente, mari și mici, împrăștiate pe tot cuprinsul țării ca stelele. Cu toate acestea, exista un colos care se înălța cu adevărat deasupra tuturor, și acela era clanul Wen din Qishan.
Emblema familiei din clanul Wen era soarele, simbolizând „A rivaliza cu gloria soarelui; a egala longevitatea soarelui”. Reședința lor de cultivare ocupa o suprafață imensă, comparabilă cu cea a unui oraș, și se spunea că noaptea nu cobora în interiorul zidurilor sale. Astfel, era numită „Cerul fără noapte” și era cunoscută și sub numele de Capitala Nemuritorilor fără Noapte. Clanul era numit un colos deoarece, indiferent de criteriul luat în considerare — numărul de discipoli, puterea, teritoriile pe care le deținea, dispozitivele spirituale —, se ridica cu mult deasupra celorlalți, iar nimeni nu-i putea face concurență. Un număr considerabil de cultivatori considerau că a fi cultivator oaspete al clanului Wen era cea mai mare onoare. Și, pe baza standardelor obișnuite de conduită ale Clanului Wen, era extrem de probabil ca Abisul Apelor din Orașul Caiyi să fi fost adus aici de ei.
Deși originea spiritului apei era acum cunoscută, toată lumea a tăcut.
Dacă aceasta era opera Clanului Wen, atunci ar fi fost inutil. Indiferent cât de mult ar fi fost acuzați sau condamnați, clanul nu ar fi recunoscut-o de la bun început și nu ar fi oferit niciun fel de despăgubiri.
Un discipol al sectei s-a plâns indignat: „Faptul că clanul lor a adus Abisul Apei aici va cauza probleme grave orașului Caiyi. Dacă Abisul Apei crește și invadează cursurile de apă ale orașului, traiul atâtor oameni va fi la cheremul unui monstru. Este într-adevăr atât de…”
Au urcat în bărci noi în port și s-au îndreptat cu vâslele spre partea mai dens populată a orașului. După ce au trecut pe sub podul arcuit, bărcile au intrat pe canalele navigabile, iar Wei Wuxian a început din nou să se poarte ciudat.
Și-a aruncat vâsla de bambus și a pus un picior pe marginea bărcii, verificându-și părul în apă, pe care o folosea drept oglindă. Nu se comporta deloc ca și cum tocmai s-ar fi luptat cu o serie de fantome ale apei și ar fi scăpat cu greu din gura unui Abis al Apei. Calm și relaxat, arunca priviri cochete către ambele maluri.
„Jiejie, cât costă jumătate de kilogram de nespi?”
Era extrem de tânăr și de chipeș, strălucind de o asemenea exuberanță încât părea întruchiparea florilor de piersic frivole care pluteau în josul râului. O femeie își ridică ușor pălăria de bambus și zâmbi larg.
„Băiețelule, nu e nevoie să plătești. Ce-ar fi să ți le dau gratis?”
Dialectul Wu era blând și suplu, răcoritor și dulce. Un sentiment melodic răsuna din buzele vorbitoarei, în timp ce urechile ascultătorului se umpleau de miere. Wei Wuxian și-a împreunat mâinile în semn de politețe.
„Desigur că le-aș vrea, dacă sunt un cadou de la jiejie!”
Femeia a băgat mâna în coș. De acolo a zburat un loquat auriu, perfect rotund. „Nu e nevoie de genul ăsta de amabilitate, e pentru chipul tău frumos!”
Bărcile se deplasau repede. Când două se întâlneau, treceau instantaneu una pe lângă cealaltă. Wei Wuxian s-a întors și a prins fructul perfect, râzând.
„Jiejie e cea mai frumoasă!”
În timp ce el se lăuda și flirta pe lângă, Lan Wangji nu i-a aruncat nici măcar o privire, părând cu totul nobil de caracter și de o integritate fără cusur. Mulțumit de sine, Wei Wuxian a aruncat în aer fructul din mână, apoi l-a arătat brusc cu degetul pe Lan Wangji.
„Jiejie, voi, doamnelor, credeți că e chipeș?”
Lan Wangji nu se așteptase niciodată să fie târât în asta. Tocmai când nu știa cum să răspundă, femeile de pe malul râului au strigat toate în cor: „CHIAR MAI FRUMOS!” Părea chiar că se auzeau și chicoteli ale unor bărbați amestecate printre ele.
„Atunci, cine îi va dărui și lui unul?”, întrebă Wei Wuxian. „Dacă îmi dai doar mie unul și nu și lui, mi-e teamă că o să devină un mare morocănos din cauza asta când ne întoarcem!”
Râsete zăngănitoare se auziră de-a lungul întregului râu. O altă femeie se apropie vâslind.
„Bine, bine, bine, o să-ți dăm două. Ia-l pe al meu. Prinde, băiețelule!”
Cu un al doilea loquat în mână, Wei Wuxian a strigat: „Jiejie e atât frumoasă, cât și bună la suflet. Data viitoare când voi veni pe aici, o să cumpăr un coș întreg!”
Vocea femeii era clară și sonoră, iar ea era mai plină de viață decât prima. A arătat cu degetul spre Lan Wangji. „Spune-i să vină și el. Cumpărați loquaturile împreună!”
Wei Wuxian a ridicat loquatul la nivelul ochilor lui Lan Wangji. Lan Wangji a continuat să privească fix spre partea din față a bărcii.
„Ia-l de aici.”
Așa că Wei Wuxian l-a luat. „Știam că nu-l vrei. Așa că nici nu aveam de gând să ți-l dau de la început. Jiang Cheng, prinde!”
S-a întâmplat ca Jiang Cheng să treacă în viteză pe o altă barcă mică și a prins loquatul cu o singură mână. Un zâmbet i-a apărut pe față, dar apoi a mormăit imediat.
„Iar te dădeai mare, flirtând cu tot ce-ți ieșea în cale?”
Wei Wuxian s-a îngâmfat. „Las-o baltă!” Apoi și-a întors capul și a întrebat: „Lan Zhan, tu ești din Gusu. Știi să vorbești dialectul, nu? Învață-mă, cum îi faci pe oameni să tacă în dialectul din Gusu?”
Lan Wangji i-a aruncat un singur cuvânt, „frivol”, apoi s-a urcat pe o altă barcă. Wei Wuxian nu se așteptase cu adevărat ca acesta să-i răspundă. Pur și simplu i se părea incredibil de amuzant dialectul local, care suna ca un miaunat de pisicuță, și se gândea că Lan Wangji probabil îl vorbea încă de mic, așa că se distra tachinându-l. A înghițit dintr-o dată o gură din lichiorul de orez lipicios. Apoi, cu micul ulcior rotund, negru și lucios atârnându-i între degete, a luat prăjina de bambus și s-a năpustit să se lupte cu Jiang Cheng.
Lan Wangji, pe de altă parte, stătea alături de Lan Xichen. De data aceasta, amândoi aveau expresii similare, fiecare părând cufundat în gânduri în timp ce se gândeau cum să se ocupe de Abisul Apei — și cum să-l informeze pe primarul orașului Caiyi despre numeroasele aranjamente ulterioare care trebuiau făcute.
O barcă de marfă încărcată la refuz se apropia de ei din față, plină cu coșuri peste coșuri pline cu loquats aurii. Lan Wangji aruncă o privire spre ea și continuă să privească drept în față.
Lan Xichen, însă, a spus: „Să cumpărăm un coș de loquats, dacă vrei să guști?”
„…” Lan Wangji și-a scuturat mâneca și s-a întors. „Nu vreau!”
Apoi s-a urcat, din nou, pe o altă barcă.
Wei Wuxian a cumpărat o grămadă de suveniruri aleatorii din orașul Caiyi pentru a le duce în Adâncurile Norilor, iar acele suveniruri au fost împărțite între ceilalți discipoli ai clanului. Deoarece Lan Qiren plecase la Qinghe, nu se țineau cursuri, iar tinerii s-au lăsat purtați de val până la extrem. S-au înghesuit în camera lui Wei Wuxian și a lui Jiang Cheng, unde s-au întins pe podea, mâncând și bând, făcând lupte de braț, aruncând zaruri și răsfoind albume cu imagini toată noaptea. Într-o noapte, Wei Wuxian a pierdut la zaruri și a fost trimis să se cațere pe zid și să coboare de pe munte pentru a cumpăra „Zâmbetul Împăratului”. De data aceasta, toată lumea a reușit în sfârșit să se săture de lichiorul acela rafinat.
Totuși, în mod neașteptat, înainte chiar ca ziua să se crape a doua zi dimineață, când podeaua camerei era încă presărată cu corpuri care dormeau ca morții, cineva a deschis brusc ușa.
Sunetul i-a trezit pe câțiva. Cu ochii încă încețoșați, l-au văzut pe Lan Wangji stând în prag cu o expresie rece ca gheața și s-au trezit instantaneu. Nie Huaisang l-a împins cu disperare pe Wei Wuxian, care dormea cu capul pe pământ și corpul răsucit deasupra lui.
„Wei-xiong! Wei-xiong!”
După câteva împingeri, Wei Wuxian a întrebat cu ochii somnoroși: „Cine? Cine mai vrea?! Jiang Cheng? Ei bine, hai atunci — de parcă mi-ar fi frică de tine!”
Jiang Cheng băuse prea mult cu o seară înainte și încă îl durea capul îngrozitor. Cu ochii închiși, încă întins pe jos, a apucat primul lucru pe care l-a atins cu mâna și l-a aruncat în direcția din care se auzea vocea lui Wei Wuxian.
„Taci din gură!”
Obiectul acela s-a izbit de pieptul lui Wei Wuxian, foile zburând ca niște aripi. Nie Huaisang s-a uitat și a văzut că ceea ce aruncase Jiang Cheng spre Wei Wuxian era una dintre prețioasele sale cărți de ilustrații erotice, ieșite din tipar. Când a ridicat din nou privirea și a zărit privirea glacială a lui Lan Wangji, a simțit că sufletul îi părăsește trupul. Wei Wuxian a mormăit ceva, strângând cartea la piept, și a adormit din nou. Lan Wangji intră în cameră, îl apucă pe Wei Wuxian de gulerul din spate, îl ridică și îl târî afară pe ușă.
Wei Wuxian fu târât astfel o vreme, apoi privi cu ochii încețoșați pentru o clipă, înainte de a se trezi în sfârșit oarecum. Își răsuci gâtul înapoi.
„Lan Zhan, ce faci?”
Lan Wangji n-a scos niciun cuvânt, târându-l mai departe fără pauză, iar Wei Wuxian s-a trezit și mai mult. Și celelalte cadavre adormite s-au trezit brusc, unul câte unul. Când Jiang Cheng a văzut că Wei Wuxian fusese prins din nou de Lan Wangji, a ieșit în fugă.
„Ce se întâmplă? Ce faci?”
Lan Wangji s-a uitat înapoi și a pronunțat fiecare cuvânt cu claritate: „Îl pedepsesc”.
Mintea lui Jiang Cheng era încă încețoșată de băutură și somn. Abia acum își amintea de dezordinea împrăștiată pe podea în cameră. Când și-a adus aminte de nenumăratele reguli ale Adâncurilor Norilor încălcate cu o noapte în urmă, fața i s-a împietrit.
Lan Wangji l-a târât pe Wei Wuxian în sala ancestrală a clanului Lan din Gusu, unde o serie de discipoli mai în vârstă ai sectei Lan așteptau în tăcere. Erau în total opt, dintre care patru țineau în mâini bețe de lemn de santal incredibil de lungi. Bețele erau dens sculptate cu caractere pătrate, întruchipând austeritatea însăși. Văzând că Lan Wangji îl târâse pe cel pocăit acolo, doi s-au apropiat imediat și l-au împins cu fermitate pe Wei Wuxian la pământ.
Wei Wuxian îngenunche pe jumătate la pământ, incapabil să se zbată, și întrebă: „Lan Zhan, ai de gând să mă pedepsești?”
Lan Wangji se limită să-l privească rece, fără să spună nimic.
„Nu voi ceda”, spuse Wei Wuxian.
Chiar în acel moment, și ceilalți tineri, care erau acum aproape toți treji, s-au repezit și ei încoace, dar au fost opriți în fața sălii ancestrale, neputând intra. Erau îngrijorați și neputincioși, iar — când au văzut acele bețe — au rămas și ei fără cuvinte de frică. Totuși, Lan Wangji și-a ridicat poala robei albe și s-a îngenuncheat și el lângă Wei Wuxian.
Wei Wuxian a fost profund șocat de această priveliște și a încercat să se ridice, dar Lan Wangji a strigat: „Lovește!”
Wei Wuxian a rămas cu gura căscată și a exclamat repede: „Stai, stai, stai, stai, mă recunosc învins, mă recunosc învins, Lan Zhan, am greșit… ah!”
Palmele și partea din spate a picioarelor le-au fost lovite de bastoane de peste o sută de ori. Lan Wangji nu a avut nevoie ca cineva să-l țină la pământ; spatele i-a rămas drept ca o pensulă de la început, îngenunchiat într-o postură corectă. Wei Wuxian, pe de altă parte, a urlat și a plâns fără reținere, iar discipolii s-au încruntat în timp ce priveau, simțind și ei cum le doare propria carne. După ce bătaia s-a terminat, Lan Wangji s-a ridicat în liniște, s-a înclinat în fața discipolilor sectei din sala ancestrală, apoi a plecat imediat, fără să dea semne că ar fi fost rănit. Wei Wuxian era exact opusul. După ce a fost scos din sala ancestrală pe spatele lui Jiang Cheng, a scâncit fără încetare pe tot parcursul drumului.
Tinerii i-au înconjurat pe cei doi ca niște albine și au început să întrebe: „Wei-xiong, ce s-a întâmplat, mai exact?”
„Lan Zhan vrea să te pedepsească, bine, dar de ce a luat și el bătaie?”
Wei Wuxian era agățat de spatele lui Jiang Cheng, oftând și gâfâind. „Haah! Ce greșeală de calcul! E o poveste atât de lungă!”
„Termină cu prostiile! Ce ai făcut mai exact?!”
„N-am făcut nimic!” protestă Wei Wuxian. „M-am dus să cumpăr «Zâmbetul Împăratului» după ce am pierdut la zaruri aseară, nu?”
„…Nu-mi spune că te-ai întâlnit din nou cu el”, spuse Jiang Cheng.
„Ai nimerit-o”, spuse Wei Wuxian. „Nu știu ce-i cu norocul meu, dar când am escaladat zidul cu «Zâmbetul Împăratului», m-a prins din nou cu mâna în sac. Bănuiesc că chiar mă supraveghează în fiecare zi…”
„Crezi că toată lumea are la fel de mult timp liber ca tine? Și apoi?”, întrebă Jiang Cheng.
„Și apoi l-am salutat”, răspunse Wei Wuxian. „I-am spus: «Lan Zhan! Ce coincidență, iar ești tu!» Dar, bineînțeles, m-a ignorat din nou și a venit să mă lovească cu mâna, fără să scoată niciun cuvânt. I-am spus: «Haide, de ce faci asta?» El a răspuns: «Dacă oaspeții încalcă de prea multe ori ora de stingere, vor trebui să-și ispășească pedeapsa la sala ancestrală a familiei Lan.»” Așa că i-am spus: «Suntem doar noi doi aici; dacă tu nu spui nimic și nici eu nu spun nimic, atunci nimeni nu va ști că am încălcat ora de stingere, nu-i așa? Promit că nu se va mai întâmpla data viitoare. Ne cunoaștem atât de bine acum, nu poți să-mi acorzi puțin respect și să mă lași să scap ușor?»”
Toți au făcut o grimasă.
Wei Wuxian a continuat: „În cele din urmă, mi-a spus că nu ne cunoaștem prea bine și s-a năpustit asupra mea cu sabia, fără să se abțină deloc. Așa că a trebuit să las deoparte «Zâmbetul Împăratului» și să-i parez loviturile. A folosit și pumnii și palmele. Se năpustea asupra mea cu atâta putere, încât nu reușeam deloc să scap de el! În cele din urmă, m-am săturat de urmărire, așa că l-am întrebat: «Ești sigur că nu mă lași să plec? Nu mă lași să plec?!» Dar el tot a spus: «Primește-ți pedeapsa!»”
Tinerii ascultau povestea cu inima în gât, iar Wei Wuxian era încântat să o relateze. Uitând complet că se afla încă pe spatele lui Jiang Cheng, i-a dat o palmă puternică peste umăr.
„Am spus: «Sigur!» Apoi am încetat să mă feresc, m-am năpustit asupra lui, l-am apucat, iar apoi am căzut amândoi dincolo de zidul Adâncurile Norilor!”
„…”
„Și așa am căzut amândoi dincolo de granița Adâncurile Norilor!“, spuse Wei Wuxian. „Căderea aia m-a făcut să văd stele, îți spun.”
Nie Huaisang era deja cu mintea în altă parte. „…Nu a reușit să se elibereze?”
„Oh, a încercat”, a răspuns Wei Wuxian. „Dar l-am imobilizat foarte bine cu toate cele patru membre ale mele. N-ar fi putut să se elibereze nici măcar dacă ar fi vrut, și n-avea cum să scape de sub corpul meu. S-a înțepenit ca o scândură. I-am zis: «Ce zici de asta, Lan Zhan? Acum ești și tu afară din Adâncurile Norilor. Amândoi am încălcat ora de stingere — nu fi strict cu alții, dar nu și cu tine însuți, da? Dacă mă pedepsești pe mine, atunci trebuie să te pedepsești și pe tine. Toți suntem egali, ce zici de asta?”
„Arăta îngrozitor după ce s-a ridicat”, a spus Wei Wuxian. „M-am așezat lângă el și i-am zis: «Nu-ți face griji, n-o să spun nimănui. Doar tu, eu, cerul și pământul știu despre asta.» Apoi a plecat fără să spună un cuvânt. Cine ar fi crezut că o să facă așa ceva în dimineața asta… Jiang Cheng, mergi mai încet, o să mă arunci jos.”
Nu numai că Jiang Cheng voia să-l arunce pe Wei Wuxian jos, dar practic voia să-i zdrobească capul de pământ ca să creeze un crater uman. „Ești atât de pretențios, chiar dacă te car eu!”
„Nu ți-am spus eu să mă cari”, a replicat Wei Wuxian.
Jiang Cheng a izbucnit în furie. „Dacă nu te-aș fi cărat, cred că ai sta toată ziua în sala lor ancestrală, rostogolindu-te pe podea. Nu-mi pot permite această rușine! Lan Wangji a încasat cu cincizeci de lovituri mai mult decât tine, dar a plecat pe picioarele lui, iar tu nu ești jenat și te prefaci că ești invalid? Nu mai vreau să te car. Dă-te naibii jos!”
„Nu, sunt rănit”, spuse Wei Wuxian.
Grupul se înghesuia pe poteca pavată cu pietre albe când, din întâmplare, s-au ciocnit de un bărbat îmbrăcat în alb care trecea pe acolo cu o carte în mână și s-au oprit surprinși.
Lan Xichen a zâmbit. „Ce s-a întâmplat?”
Jiang Cheng se simțea extrem de stânjenit și nu știa cum să răspundă, dar Nie Huaisang s-a grăbit să răspundă.
„Xichen-ge, Wei-xiong a fost pedepsit cu peste o sută de lovituri cu bastonul. Ai vreun leac pentru răni?”
Cel care se ocupa de pedepse în Adâncurile Norilor era Lan Wangji. În plus, Wei Wuxian se plângea și se văita celor care îl însoțeau; rănile lui păreau grave. Așadar, Lan Xichen s-a apropiat imediat.
„Wangji a aplicat pedeapsa? Wei-gongzi nu mai poate merge? Ce s-a întâmplat mai exact?”
Jiang Cheng era, desigur, prea jenat să spună că era din cauza a ceva ce făcuse Wei Wuxian. Și, dacă stăteam să ne gândim bine, întregul grup îl încurajase pe Wei Wuxian să meargă să cumpere băutură, așa că pedeapsa ar fi trebuit să cadă, pe bună dreptate, asupra tuturor.
Nu a putut decât să răspundă: „Nu e nimic, nu e nimic, nimic atât de scandalos! Poate să meargă. Wei Wuxian, coboară acum!”
„Nu pot să merg”, a spus Wei Wuxian. Și-a întins palma roșie, umflată în mod uimitor, plângându-se lui Lan Xichen: „Zewu-jun, fratele tău mai mic e atât de aspru.”
Lan Xichen îi privi palma și spuse: „Ah, pedeapsa asta a fost într-adevăr puțin cam severă. Mă tem că va dura câteva zile până se va vindeca, sau poate chiar mai mult.”
Jiang Cheng nu își dăduse seama că bătaia fusese atât de severă. Exclamă îngrijorat: „Ce? Câteva zile? I-au bătut și picioarele, și spatele… Cum poate Lan Wangji să fie așa?!”
Ultima parte a frazei avea un ton inconștient de nemulțumire, iar Wei Wuxian îi dăduse deja pe ascuns o bătaie ușoară pe spate înainte ca acesta să-și dea seama. Lan Xichen, însă, nu s-a supărat. A zâmbit.
„Dar e în regulă. Nu va fi nevoie de medicamente. Wei-gongzi, lasă-mă să-ți spun despre un remediu care te va face să-ți revii în câteva ore.”
***
Noaptea, Adâncurile Norilor, Izvorul Rece.
Lan Wangji stătea cufundat în apele înghețate ale izvorului, cu ochii închiși, revigorându-și spiritul, când o voce îi șopti brusc la ureche.
„Lan Zhan.”
„…”
Lan Wangji deschise brusc ochii. Așa cum se aștepta, Wei Wuxian stătea întins pe stânca verde ca mușchiul de lângă izvorul rece, zâmbindu-i cu capul înclinat.
Lan Wangji a exclamat: „Cum ai intrat?!”
Wei Wuxian s-a ridicat leneș în picioare și a răspuns în timp ce-și dezlega centura: „Zewu-jun m-a lăsat să intru.”
„Ce faci?”, a întrebat Lan Wangji.
Wei Wuxian își scoase cizmele și vorbi în timp ce se dezbrăca, împrăștiind hainele pe pământ. „Deja mă dezbrac și tu mă întrebi ce fac? Se spune că izvorul rece al clanului tău, pe lângă faptul că calmează spiritul în scopuri de cultivare, are capacitatea de a vindeca rănile externe. Așa că, gege-ul tău mi-a spus să vin să mă scald împreună cu tine. Dar e atât de viclean din partea ta să vii să te refaci singur. Aah, chiar e rece, hissss...”
A intrat în izvor, iar apa înghețată, care-ți pătrundea până în oase, l-a făcut să se zbată. Lan Wangji s-a îndepărtat repede.
„Am venit pentru cultivare, nu pentru refacere… Nu te mai zbate!”
„Dar e atât de rece, atât de reeeece…” se plânse Wei Wuxian.
De data aceasta nu încerca să exagereze intenționat; era într-adevăr dificil pentru cei din afară să se adapteze atât de repede la izvorul rece al familiei Lan. Avea senzația că, dacă s-ar fi oprit chiar și pentru o clipă, sângele i s-ar fi înghețat și membrele i s-ar fi transformat în gheață, așa că trebuia să se zbată în apă în speranța că mișcarea îl va încălzi. Lan Wangji intenționase să mediteze cum se cuvine aici, dar zbenguielile lui Wei Wuxian îl stropiseră cu apă pe toată fața, picăturile alunecându-i pe genele lungi și pe șuvițele de păr negru ca abanosul.
Ne mai putând suporta asta, a exclamat: „Nu te mișca!”
A întins mâna în timp ce vorbea, apăsând cu o mână pe umărul lui Wei Wuxian.
Wei Wuxian simți instantaneu o undă de căldură izvorând din locul în care corpurile lor se atingeau. Simțindu-se puțin mai bine, se apropie inconștient de el. Lan Wangji se încordă.
„Ce?”
„Nimic”, spuse Wei Wuxian cu inocență. „E mai cald lângă tine.”
Lan Wangji ținu un braț ferm între ei pentru a menține distanța și spuse cu severitate: „Nu e adevărat.”
Wei Wuxian voise să se apropie și să devină mai prietenos pentru a-l face să se relaxeze, dar, când nu a reușit și a fost respins, tot nu s-a supărat. A aruncat o privire furișă spre mâinile și spatele lui Lan Wangji. Rănile acestuia nu dispăruseră încă, așa cum se așteptase Wei Wuxian, așa că, de fapt, nu venise aici pentru a se reface.
Wei Wuxian spuse cu sinceritate: „Lan Zhan, chiar te admir foarte mult. Chiar te-ai predat pentru a fi pedepsit când a venit momentul, fără să te scutești nici măcar puțin. Nu am cuvinte.”
Lan Wangji închise din nou ochii, nemișcat și tăcut.
Wei Wuxian adăugă: „E adevărat. N-am mai văzut pe nimeni atât de serios și care să creadă cu adevărat ceea ce spune. Cu siguranță n-aș putea ajunge niciodată la nivelul tău; ești uimitor.”
Lan Wangji continua să-l ignore.
După ce s-a obișnuit cu frigul, Wei Wuxian a început să înoate în jurul izvorului rece. După ce a înotat o vreme, tot n-a putut rezista să nu se apropie de Lan Wangji.
„Lan Zhan, nu-ți dai seama ce am vrut să spun cu toată vorbăria aia?”
„Nu”, răspunse Lan Wangji.
„Nu-ți dai seama?”, spuse Wei Wuxian. „Te lăudam, încercam să devin prietenos cu tine!”
Lan Wangji i-a aruncat o privire. „Ce vrei?”
„Lan Zhan, hai să fim prieteni, da? Ne cunoaștem atât de bine acum.”
„Nu ne cunoaștem”, a spus Lan Wangji.
Wei Wuxian a dat cu palma prin apă. „Nu e distractiv dacă te porți așa. Serios, sunt o mulțime de avantaje în a fi prietenul meu.”
„De exemplu?”
Wei Wuxian a înotat până la marginea iazului și s-a sprijinit de stânca verde ca mușchiul, așezându-și brațul pe ea.
„Sunt întotdeauna foarte loial față de prietenii mei, de exemplu. Orice carte erotică nou-nouță de care fac rost, ți-o voi arăta cu siguranță ție primul… Hei, întoarce-te! Nu-i nimic dacă nu vrei să te uiți. Ai fost vreodată în Yunmeng? Yunmeng e un loc foarte distractiv, iar mâncarea de acolo e bună. Nu știu dacă e o problemă specifică Gusu sau a Adâncurilor Norilor, dar mâncarea voastră e groaznică. Dacă vii să petreci ceva timp la Debarcaderul Lotusului, poți mânca o mulțime de mâncăruri delicioase. Te voi duce să culegi păstăi de lotus și castane de apă. Lan Zhan, vii și tu?”
„Nu”, spuse Lan Wangji.
„Haide, nu mai respinge tot timpul cu cuvinte negative. Sună atât de rece”, spuse Wei Wuxian. „Fetelor nu le place să audă asta. Fetele din Yunmeng sunt deosebit de frumoase, au un alt fel de frumusețe decât fetele din Gusu.”
Îi făcu cu ochiul stâng lui Lan Wangji și întrebă din nou, mulțumit.
„Chiar nu vii?”
Lan Wangji ezită o clipă, dar totuși începu să spună: „Nu…”
Wei Wuxian spuse: „Mă respingi așa, fără să-mi lași niciun pic de demnitate. Nu ți-e teamă că, atunci când voi pleca, îți voi lua și hainele?”
„DISPARI!!!”
***
De când s-a întors Lan Qiren din Qinghe, nu l-a mai trimis pe Wei Wuxian la bibliotecă să copieze preceptele familiei Lan, ci i-a dat doar o mustrare severă în fața tuturor. Lăsând deoparte toate aluziile la clasici și simplificând lucrurile, esența mustrării a fost probabil că nu mai văzuse niciodată o persoană atât de neascultătoare, de imposibilă și de nerușinată. Te rog, dispari. Chiar acum. Cât de departe poți. Nu te apropia de ceilalți elevi și, mai ales, nu-l corupe pe elevul meu preferat, Lan Wangji.
În timp ce acesta țipa, Wei Wuxian asculta cu bucurie, zâmbind, fără să fie nici măcar puțin jenat sau supărat. În clipa în care Lan Qiren a plecat, Wei Wuxian s-a așezat și s-a întors spre Jiang Cheng.
„Abia acum îmi spune să dispar — nu crezi că e puțin cam târziu? Îmi spune asta abia după ce i-am corupt deja pe toți. Prea târziu!”
***
Abisul Apei din orașul Caiyi reprezenta o problemă majoră pentru clanul Lan din Gusu. Această creatură nu putea fi eradicată, iar familia Lan nu putea proceda ca clanul Wen și să o alunge în altă parte. De-a lungul anilor, capul familiei Lan își petrecuse cea mai mare parte a timpului în izolare, dedicându-se cultivării, așa că, în schimb, Lan Qiren își consacra toată energia acestei chestiuni. Cursurile deveneau din ce în ce mai scurte, ceea ce însemna că Wei Wuxian îi ducea din ce în ce mai des pe ceilalți să se plimbe pe munte.
În acea zi, a fost din nou asaltat de șapte sau opt tineri care voiau să iasă. Când au trecut pe lângă Pavilionul Bibliotecii Lan, a aruncat o privire în sus. Prin ramurile de magnolie yulan care ascundeau lumina, îl putea vedea pe Lan Wangji stând acolo singur lângă fereastră.
Nie Huaisang se întrebă: „Se uită în direcția noastră? N-ar trebui; n-am făcut atâta zgomot. Atunci ce e cu privirea aia din ochii lui?”
„Probabil se gândește cum să ne găsească ceva de reproșat”, spuse Wei Wuxian.
„Greșit”, zise Jiang Cheng. „Nu «noi», ci «tu». Singurul pe care îl urmărește ești tu.”
„Heh, așteaptă și o să vezi. O să-i arăt eu care e locul lui când mă întorc.”
„Nu te plângeai tu că e prea monoton, că e plictisitor?”, spuse Jiang Cheng. „Așa că nu-l mai tachina. Să tragi de mustățile unui tigru, să calci pe teritoriul lui Taisui — pur și simplu o cauți cu lumânarea, în fiecare zi.”
„Greșit”, spuse Wei Wuxian. „Tocmai pentru că o persoană adultă și vie poate fi atât de incredibil de plictisitoare, el este extrem de interesant.”
Era aproape amiază când s-au întors la Adâncurile Norilor. Lan Wangji stătea așezat la biroul său, punând în ordine teancul de hârtii pe care tocmai îl scrisese, când a auzit un scârțâit ușor venind dinspre grilajul ferestrei. Când a ridicat privirea, cineva sărise înăuntru de dincolo de fereastră.
Wei Wuxian se cățărase pe ramurile magnoliei yulan din fața Pavilionului Bibliotecii. Exclamă plin de bucurie: „Lan Zhan, m-am întors! Ce zici? N-am mai copiat manuscrise de câteva zile — ți-a fost dor de mine?”
Lan Wangji era ca un călugăr bătrân care intrase în meditație profundă, privind totul ca pe un nimic. Era chiar oarecum amorțit în timp ce continua să-și sorteze micul teanc de suluri de cărți. Wei Wuxian a interpretat intenționat greșit sensul tăcerii sale și a continuat.
„Nici măcar nu trebuie să spui nimic. Știu că ți-a fost dor de mine, altfel de ce m-ai fi urmărit mai devreme de la fereastră?”
Lan Wangji i-a aruncat imediat o privire, ochii lui plini de o condamnare mută. Wei Wuxian s-a așezat pe pervazul ferestrei.
„Uită-te la tine, te-am prins cu doar două cuvinte. Te lași prins prea ușor. Te superi prea repede.”
„Pleacă”, i-a poruncit Lan Wangji.
„Dacă nu plec, o să mă arunci afară?”
Judecând după expresia lui Lan Wangji, Wei Wuxian bănuia că, dacă ar mai fi spus încă un cuvânt, Lan Wangji și-ar fi abandonat cu adevărat ce mai rămăsese din stăpânirea de sine și l-ar fi țintuit mort pe pervazul ferestrei.
Se grăbi să spună: „Haide, nu fi atât de înfricoșător! Am venit să-ți cer iertare cu un cadou.”
Lan Wangji l-a respins fără ezitare: „Nu-l vreau.”
„Ești sigur?”, a întrebat Wei Wuxian.
Văzând că privirea lui Lan Wangji devenea circumspectă, a scos doi iepuri din veșmântul său, de parcă ar fi făcut un truc de magie. I-a apucat de urechi, ca și cum ar fi ținut două mingi de zăpadă dolofane și rotunde. Aceste „mingi de zăpadă” își mișcau picioarele la întâmplare. I-a înmânat lui Lan Wangji.
„Și locul ăsta al tău e ciudat. Nu sunt fazani, dar sunt o mulțime de iepurași sălbatici, și nu se tem de oameni. Ce zici? Sunt dolofani, nu-i așa? Îi vrei?”
Lan Wangji îl privea, impasibil.
„Bine. Dacă nu-i vrei, atunci îi dau altcuiva. Mâncarea a fost cam fadă în ultima vreme”, spuse Wei Wuxian.
Auzind ultima parte, Lan Wangji spuse: „Oprește-te.”
Wei Wuxian ridică din umeri. „Doar nu am plecat.”
„Cui îi dai?” întrebă Lan Wangji.
„Cui îi iese cel mai bine iepurele la cuptor”, răspunse Wei Wuxian.
„În interiorul granițelor Adâncurilor Norilor, uciderea este interzisă. Aceasta este a treia regulă de pe Zidul Disciplinei”, spuse Lan Wangji.
„Bine, atunci. O să cobor de pe munte, o să pun să fie omorâți iepurii în afara graniței și o să aduc carnea înapoi ca să o frigem mai târziu. Oricum nu-i vrei, ce-ți pasă?”
„…Dă-mi-i mie”, spuse Lan Wangji ezitant.
Wei Wuxian începu să chicotească, așezat pe pervazul ferestrei. „Acum îi vrei? Uită-te la tine, mereu te porți așa.”
Cei doi iepuri erau amândoi dolofani și rotunzi, ca doi bulgări de zăpadă pufoși. Unul avea ochii ca un pește mort, zăcând leneș și nemișcat pe burtă, pe pământ. Gura lui roz, triunghiulară, se mișca leneș în timp ce mesteca salată. Celălalt sărea în sus și în jos fără încetare, de parcă ar fi înghițit o pastilă pentru greieri de luptă, târându-se și rostogolindu-se peste tovarășul său, zvârcolindu-se și sărind neîncetat. Wei Wuxian le aruncă încă puțină salată pe care o smulsese cine știe de unde și strigă brusc.
„Lan Zhan. Lan Zhan!”
Iepurele acela energic călcase mai devreme pe piatra de cerneală a lui Lan Wangji, lăsând o amprentă neagră de cerneală pe biroul acestuia; Lan Wangji nu știa ce să facă. Tocmai scosese o foaie de hârtie, gândindu-se cu mare seriozitate cum să șteargă cerneala și intenționa să-l ignore. Dar auzind urgența din vocea lui, s-a gândit că s-a întâmplat ceva.
„Ce e?”
„Uite cum stau unul peste altul, crezi că sunt…”
„Amândoi sunt masculi!” a exclamat Lan Wangji.
„Masculi? Păi, asta e ciudat”, a spus Wei Wuxian. I-a ridicat din nou de urechi ca să verifice, apoi a confirmat. „Chiar sunt masculi, mă rog. N-am terminat ce spuneam. De ce ești atât de sever? La ce te gândeai? Apropo, eu i-am prins pe cei doi iepuri și nici măcar n-am băgat de seamă dacă sunt masculi sau femele, iar tu chiar te-ai dus și le-ai văzut…”
Lan Wangji l-a aruncat în cele din urmă cu forța afară din Pavilionul Bibliotecii.

Wei Wuxian a râs în timp ce se prăbușea prin aer. „HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA!”
Lan Wangji a trântit fereastra cu un zgomot puternic, apoi s-a prăbușit lângă biroul său. A aruncat o privire prin cameră, plină de hârtii împrăștiate, urme de labe pătate cu cerneală și doi iepuri albi care se rostogoleau printre frunze de salată. A închis ochii, acoperindu-și urechile.
Zgomotul ramurilor de magnolie yulan acoperea fereastra și îl izola de exterior. Dar, oricât de tare s-ar fi străduit Lan Wangji, râsul plin de viață și zgomotos al lui Wei Wuxian nu putea fi ignorat atât de ușor.
***
A doua zi, Lan Wangji a venit în sfârșit la ore.
Locul lui Wei Wuxian se schimbase de trei ori. Inițial stătuse lângă Jiang Cheng, dar Jiang Cheng era de fapt atent la ore și, pentru a obține rezultate bune și a aduce mândrie clanului Jiang din Yunmeng, se mutase în primul rând. Locul acela era prea vizibil și nu i-ar fi permis lui Wei Wuxian să-și piardă timpul, așa că îl părăsise pe Jiang Cheng și se mutase în spatele lui Lan Wangji.
În timp ce Lan Qiren ținea prelegeri în față, postura dreaptă a lui Lan Wangji era ca un zid de fier, așa că Wei Wuxian fie dormea cât voia, fie făcea desene haotice pe hârtie. În afară de riscul ca bilele de hârtie pe care le arunca spre ceilalți să fie prinse ocazional de mâna lui Lan Wangji, care apărea din senin, acest loc era perfect din toate punctele de vedere. Totuși, Lan Qiren a observat mai târziu această schemă și a schimbat locurile celor doi. De atunci, ori de câte ori postura lui Wei Wuxian se relaxa, simțea doi ochi reci și pătrunzători fixați în spatele său, iar Lan Qiren îi arunca și el priviri feroce. Era o adevărată tortură să fii supravegheat în permanență de bătrânul din față și de micuțul din spate.
După incidentele cu literatura erotică și cu cupletul despre iepuri, Lan Qiren ajunsese la concluzia că Wei Wuxian era ca un butoi plin cu vopsea neagră ca cerneala. Îngrozit de gândul că elevul său preferat ar putea fi pătat sau influențat de faptul că se afla atât de aproape de el, l-a oprit repede pe Lan Wangji să mai vină la ore. Astfel, Wei Wuxian s-a întors la locul său obișnuit, iar lucrurile au rămas așa timp de o bună jumătate de lună.
Din păcate, zilele bune nu durau niciodată mult pentru cineva ca Wei Wuxian. În Adâncurile Norilor se afla un perete lung, prevăzut cu ferestre. La fiecare șapte pași, era o fereastră cu traforuri sculptate, iar fiecare sculptură era diferită: se vedea cântatul la qin pe munți înalți, zborul prin aer pe săbii, uciderea yao-urilor și a fiarelor. Lan Qiren îi explicase că fiecare fereastră de pe perete era gravată cu povestea unui strămoș al clanului Lan. Cele mai vechi dintre sculpturi, precum și cele mai faimoase, înfățișau patru scene din viața părintelui fondator al clanului Lan, Lan An.
Acest fondator s-a născut într-un templu. Dotat cu o inteligență înnăscută, a crescut în mijlocul murmurului sutrelor budiste și a devenit, încă de la o vârstă fragedă, un călugăr eminent, cunoscut pretutindeni. La vârsta maturității, s-a întors la viața laică, adoptând ca nume de familie „Lan” din „Qielan” — cuvântul sanscrit pentru „mănăstire” — și a devenit muzician. Pe calea sa de cultivare, l-a întâlnit în Gusu pe „alesul destinului” pe care îl căuta. Cei doi au devenit parteneri de cultivare și au pus bazele familiei Lan. Când partenerul său a murit, s-a întors la templu și și-a pus capăt vieții. Cele patru ferestre au fost numite astfel: „Mănăstirea”, „Studiul muzicii”, „Partenerii de cultivare” și „Întoarcerea la neant”.
În sfârșit, după atâta timp, se preda ceva interesant. Deși Lan Qiren făcea să sune ca o cronică aridă și plictisitoare, Wei Wuxian a asimilat informațiile. După terminarea orei, a râs.
„Deci, părintele fondator al familiei Lan a fost un călugăr; nu e de mirare. Să intri în lumea seculară de dragul unei singure persoane — «dacă tu pleci, și eu voi pleca, această viață nu va rămâne în lume» — cu un astfel de caracter pentru un fondator; cum a dat naștere unor descendenți atât de puțin romantici?”
Nimeni altcineva nu-și imaginase că familia Lan, cunoscută pentru conservatorismul său, ar putea avea un astfel de fondator, așa că au început să discute pe această temă. Pe măsură ce vorbeau, discuția a deviat spre partenerii de cultivare, iar ei au început să-și împărtășească părerile despre perechea ideală, comentând despre fetele din diverse secte de renume.
Apoi, cineva a întrebat: „Zixuan-xiong, cine crezi că este cea mai bună fată?”
Când Wei Wuxian și Jiang Cheng au auzit asta, amândoi și-au îndreptat privirea spre un tânăr așezat în primul rând al Sălii Orhideei.
Acest tânăr era mândru și chipeș, cu un punct de cinabru între sprâncene, iar gulerele, manșetele și eșarfele îi erau toate brodate cu modelul „Scântei de bujor alb în zăpadă”. Acesta era micul stăpân trimis de Clanul Jin din Lanling, Jin Zixuan.
Altcineva a răspuns: „Nu te obosi să-l întrebi pe Zixuan-xiong asta. El are deja o logodnică, așa că răspunsul este cu siguranță logodnica lui.”
Auziind cuvântul „logodnică”, Jin Zixuan păru să-și strângă buzele, arătând puțin nemulțumit. Discipolul care pusese prima dată întrebarea nu era genul care să înțeleagă aluziile și era în continuare plin de curiozitate.
„Serios? Din ce familie e? Trebuie să fie incredibil de inteligentă și frumoasă, nu-i așa?!”
Jin Zixuan și-a arcuit sprâncenele. „Nu e nevoie să mai aduci vorba despre asta.”
Wei Wuxian a intervenit brusc: „Cum adică, nu e nevoie să mai aducă vorba despre asta?”
Toți cei din Sala Orhideelor s-au uitat la el, surprinși. Wei Wuxian fusese întotdeauna un tip vesel și fără griji; chiar și când era certat sau pedepsit, nu se supăra niciodată cu adevărat. Totuși, acum ostilitatea de pe chipul său era evidentă. Mai mult, Jiang Cheng nu l-a mustrat pe Wei Wuxian pentru că căuta necazuri, așa cum făcea de obicei, ci s-a așezat lângă el, părând destul de supărat.
Jin Zixuan spuse cu aroganță: „E atât de greu de înțeles ce înseamnă «nu mai aduce vorba de asta»?”
Wei Wuxian rânji. „Cuvintele nu sunt greu de înțeles, dar e ceva la shijie-ul meu care te nemulțumește? Asta mi se pare mie greu de înțeles.”
Ceilalți șușoteau între ei. După ce au schimbat câteva cuvinte, au înțeles în sfârșit ce se întâmplă. Se pare că vorbele lui Jin Zixuan de mai devreme stârniseră fără intenție un cuib uriaș de viespi: logodnica lui Jin Zixuan era într-adevăr Jiang Yanli, din clanul Jiang din Yunmeng.
Jiang Yanli era fiica cea mare a lui Jiang Fengmian și sora mai mare de sânge a lui Jiang Cheng. Avea un temperament moderat, nimic excepțional — vorbea cu calm, dar nimic memorabil. Înfățișarea ei era peste medie, dar talentele ei nu erau deloc uimitoare. Când se compara frumusețea fetelor din diverse clanuri, nu putea să nu fie eclipsată.
Era exact opusul logodnicului ei, Jin Zixuan. El era singurul fiu legitim al lui Jin Guangshan și se remarca atât prin înfățișare, cât și prin talent. În ceea ce privește calitățile proprii ale lui Jiang Yanli, într-adevăr, în mod normal, ea nu ar fi fost pe măsura lui. De fapt, nu ar fi avut deloc dreptul să concureze cu celelalte fete din clanurile proeminente. Motivul pentru care Jiang Yanli reușise să se logodească cu Jin Zixuan era faptul că mama ei provenea din clanul Yu din Meishan, un clan prietenos cu clanul din care provenea mama lui Jin Zixuan. Cele două doamne crescuseră împreună și le lega o prietenie puternică.
Clanul Jin era mândru și arogant, o trăsătură pe care Jin Zixuan o moștenise în întregime. Având așteptări extrem de ridicate de la o parteneră, el era de mult nemulțumit de această logodnă. Nu numai că era nemulțumit de candidată, dar era și mai nemulțumit de faptul că mama sa luase decizia privind căsătoria lui în întregime pe cont propriu. În sinea lui, devenise din ce în ce mai nemulțumit de întreaga situație. Având ocazia astăzi, putea să profite, să o folosească și să facă o scenă.
Jin Zixuan a replicat: „De ce nu mă întrebi ce anume ar trebui să mă mulțumească la ea?”
Jiang Cheng s-a ridicat brusc în picioare.
Wei Wuxian l-a împins pe Jiang Cheng înapoi și s-a așezat în fața lui, rânjind disprețuitor. „Și tu te crezi atât de extraordinar? De unde ai atâta încredere încât să fii atât de pretențios?!”
Din cauza logodnei sale, Jin Zixuan nu avea o părere prea bună despre clanul Jiang din Yunmeng. De asemenea, de multă vreme privea cu suspiciune comportamentul lui Wei Wuxian. În plus, se mândrea că era cu totul excepțional printre acești juniori — niciodată nu fusese umilit astfel până atunci.
A izbucnit: „Dacă ea nu e mulțumită, spune-i să anuleze logodna asta! Oricum, nu-mi pasă de prețioasa ta shijie. Dacă ție îți pasă, de ce nu te duci să-i ceri mâna tatălui ei?! Oare nu te tratează el mai bine decât pe propriul său fiu?”
Ultima remarcă îi îngheță privirea lui Jiang Cheng. Wei Wuxian era înfuriat, aruncându-se cu pumnul ridicat. Deși Jin Zixuan se așteptase la atac, nu se așteptase ca Wei Wuxian să fie atât de rapid, iar pumnul îl lovi înainte ca el să termine de vorbit. Imediat, jumătate din fața lui rămase amorțită. Fără să mai spună nimic, ripostă imediat.
Această luptă a alarmat două clanuri importante. Jiang Fengmian și Jin Guangshan au sosit în Gusu chiar în aceeași zi, din Yunmeng și, respectiv, din Lanling.
După ce i-au văzut pe cei doi îngenuncheați în semn de pedeapsă, cei doi capi de familie s-au dus la Lan Qiren pentru o rundă de mustrări severe, amândoi ștergându-și apoi sudoarea de pe frunte. După ce și-au făcut saluturile, Jiang Fengmian a adus în discuție anularea logodnei.
I-a spus lui Jin Guangshan: „Mama lui A-Li a fost cea care a insistat de la bun început asupra acestei logodne; eu nu sunt de acord cu ea. Din câte se pare, niciuna dintre părți nu este mulțumită de această înțelegere, așa că hai să nu forțăm lucrurile.”
Jin Guangshan era uimit și oarecum sceptic. Oricum ar fi, anularea unei logodne cu un alt clan influent nu era, până la urmă, un lucru bun.
El a spus: „Ce știu copiii? Lasă-i să-și facă capriciile. Fengmian-xiong, noi doi putem foarte bine să-i ignorăm.”
„Jin-xiong, deși putem aranja căsătoria lor, nu o putem realiza în locul lor”, a spus Jiang Fengmian. „La urma urmei, ei sunt cei care își vor petrece viața împreună.”
Această căsătorie nu fusese niciodată intenția inițială a lui Jin Guangshan. Dacă ar fi vrut să aranjeze o căsătorie cu o familie influentă pentru a-și consolida puterea, clanul Jiang din Yunmeng nu era singura, nici cea mai bună alegere. Pur și simplu, nu îndrăznise niciodată să o contrazică pe doamna Jin, atâta tot. Dar, din moment ce capul familiei Jiang adusese în discuție subiectul de bunăvoie, de ce să-l mai bată la cap? Familia Jin era partea mirelui și, prin urmare, nu avea atâtea preocupări cât partea miresei. În plus, Jin Zixuan fusese întotdeauna nemulțumit de faptul că Jiang Yanli era logodnica lui. Jin Guangshan știa acest lucru.
După multe ezitări, Jin Guangshan a acceptat cu curaj anularea căsătoriei.
În acel moment, Wei Wuxian încă nu își dădea seama ce distrusese. Stătea îngenuncheat pe aleea pietruită pe care o indicase Lan Qiren când Jiang Cheng s-a apropiat de la distanță.
Acesta a spus sarcastic: „Măi, măi, stai îngenuncheat ca un om cinstit.”
Wei Wuxian se lăuda: „Știi bine că eu îngenunchez tot timpul. Dar un tip răsfățat ca Jin Zixuan probabil că n-a îngenuncheat niciodată. Dacă asta nu-l face să plângă după mami și tati, să nu mă mai cheme Wei.”
Jiang Cheng a lăsat capul în jos pentru o clipă, apoi a spus sec: „Tata e aici.”
„Shijie n-a venit, nu-i așa?” întrebă Wei Wuxian.
„De ce ar fi venit? Ca să vadă cum ai făcut-o de râs?”, spuse Jiang Cheng. „Dacă ar fi venit, n-ar fi trecut deja pe aici să-ți țină companie sau să-ți aducă medicamente?”
Wei Wuxian oftă. „… Ar fi fost frumos dacă ar fi venit Shijie. Slavă Domnului că n-ai fost târât și tu în asta.”
„Aveam de gând să o fac”, spuse Jiang Cheng. „Dacă nu m-ai fi împins, și cealaltă jumătate a feței lui Jin Zixuan ar fi fost distrusă.”
„Mai bine nu”, spuse Wei Wuxian. „Asimetria îl face să arate și mai urât. Am auzit că ține deosebit de mult la fața lui. Ca un păun. Mă întreb cum se simte acum, uitându-se la el în oglindă? Ha ha ha ha…”
El lovi pământul cu pumnul și râse.
Wei Wuxian a adăugat apoi: „De fapt, ar fi trebuit să te las să te lupți, în timp ce eu stăteam și priveam. Așa, poate că Jiang-shushu nu ar fi fost nevoit să vină. Dar nu se poate face nimic — n-am putut rezista!”
Jiang Cheng a mormăit și a spus încet: „Ai vrea tu.”
Wei Wuxian spusese asta fără să se gândească prea mult, dar, în sinea lui, Jiang Cheng se simțea confuz. Știa în adâncul sufletului că nu era o minciună. Jiang Fengmian nu se grăbise niciodată să se ducă la un alt clan în mai puțin de o zi pentru vreo treabă a lui Jiang Cheng, fie ea bună sau rea, importantă sau neînsemnată.
Niciodată.
Wei Wuxian l-a văzut cu o expresie posomorâtă și a crezut că încă era supărat din cauza a ceva ce spusese Jin Zixuan. A zis: „Du-te, nu trebuie să-mi ții companie. Dacă vine din nou Lan Wangji, o să fii prins. Dacă ești liber, du-te și holbează-te la cât de prost arată Jin Zixuan când stă îngenuncheat.”
Jiang Cheng a fost ușor surprins. „Lan Wangji? De ce ar veni? Încă mai îndrăznește să vină să te vadă?”
„Da”, a spus Wei Wuxian. „Și eu cred că e foarte curajos din partea lui să îndrăznească să vină să mă vadă. Probabil că shufu i-a spus doar să se asigure că îngenunchez cum trebuie, totuși.”
Jiang Cheng simți instinctiv un sentiment de presimțire neplăcută. „Atunci îngenuncheai cum trebuie în acel moment?”
„Da, în acel moment,” răspunse Wei Wuxian. „Dar, de îndată ce s-a îndepărtat puțin, am luat o crenguță și am început să sap o groapă în apropiere. E movila aia chiar lângă picioarele tale; acolo e un mușuroi de furnici. Mi-a luat ceva timp să-l găsesc. Când s-a uitat înapoi și m-a văzut cu umerii lăsați, probabil a crezut că plâng sau ceva de genul ăsta, pentru că a venit să mă întrebe ce am. Ar fi trebuit să-i vezi fața când a văzut mușuroiul ăla.”
„… Cred că ar fi mai bine să te întorci naibii la Yunmeng!”, spuse Jiang Cheng. „Cred că nu mai vrea să te vadă niciodată.”
Așa că, chiar în acea noapte, Wei Wuxian și-a făcut bagajele și s-a întors la Yunmeng împreună cu Jiang Fengmian.
Wei Wuxian rămăsese întins așa, cu fața în jos, toată noaptea. În prima jumătate a nopții se întrebase ce anume i se întâmplase lui Lan Wangji, iar abia în a doua jumătate a reușit în sfârșit să adoarmă cu mintea încețoșată. Dimineața devreme, când a deschis ochii, Lan Wangji dispăruse deja fără urmă. El însuși era așezat cum se cuvine pe pat, cu ambele mâini așezate pe lângă corp, într-o poziție politicoasă și respectabilă.
Wei Wuxian a dat la o parte pătura care îl acoperea și și-a răsucit degetele mâinii drepte prin păr. Un sentiment inexplicabil, absurd și îngrozitor îi bântuia mintea și nu putea fi alungat.
Chiar în acel moment, se auziră două bătăi ușoare în ușa de lemn a Camerei Liniștii. Vocea lui Lan Sizhui se auzi dincolo de ușă.
„Mo-gongzi? Ești treaz?”
„De ce mă strigi așa devreme?!” răspunse Wei Wuxian.
„Devreme? Dar e deja ora si?” replică Lan Sizhui.
Toți membrii familiei Lan se trezeau la ora mao și se culcau la ora hai, cu o regularitate extremă. Wei Wuxian se trezea la ora si și se culca la ora chou, tot cu o regularitate extremă — și cu exact patru ore mai târziu decât familia Lan. Stătuse întins pe burtă jumătate din noapte și îl durea spatele, așa că răspunse sincer.
„Nu pot să mă ridic.”
„Uh, ce ai acum?”, întrebă Lan Sizhui.
„Ce am? Hanguang-jun din secta ta m-a obligat să dorm cu el, asta am!”, exclamă Wei Wuxian.
Vocea aspră a lui Lan Jingyi răsună: „Dacă nu încetezi cu prostiile astea, nu te voi ierta. Ieși afară!”
Wei Wuxian strigă, indignat: „E adevărat! M-a forțat să dorm cu el toată noaptea! Nu ies, mi-e prea rușine!”
Juniorii se priviră unii pe alții consternați. Celorlalți nu le era permis să intre în camera lui Hanguang-jun. Nu știau dacă să râdă sau să plângă, dar nu aveau cum să intre direct să-l scoată pe bărbat afară.
Lan Jingyi strigă furios: „Ce nerușinare! Hanguang-jun nu e un «mânecă tăiată»! El? Să se culce cu tine?! Dacă nu te-ai fi aruncat tu asupra lui, ar fi mulțumit cerului. Ridică-te! Ia-ți măgarul ăla de acolo și ține-l puțin în frâu, e atât de zgomotos!”
Auzind că i se menționa măgarul, Wei Wuxian s-a rostogolit repede din pat. „Ce i-ai făcut Micului meu Măr?! Nu-l atinge, face crize de furie, iar loviturile lui sunt cumplite.”
„Ce Mic Măr?”, a întrebat Lan Jingyi.
„Măgarul meu!”, a spus Wei Wuxian, ieșind din Camera Liniștii.
I-a împins pe juniori până când l-au dus la măgarul său. L-au condus la o pășune verde unde, într-adevăr, măgarul pestriț răcnea fără încetare, incredibil de tare. Motivul pentru care răcnea era că voia să pască, dar pe pășune se înghesuiseră peste o duzină de ghemotoace albe și pufoase, împiedicându-l să mănânce.
Wei Wuxian era încântat. „Atâția iepuri! Haideți, haideți, haideți, să-i înțepăm în frigărui și să-i prăjim!”
Lan Jingyi era gata să explodeze. „Este interzis să ucizi în Adâncurile Norilor! Fă-l pe măgarul ăla să tacă odată; cei de la grupurile de studiu de dimineață au venit deja de atâtea ori să întrebe! Dacă mai continui așa, o să ne țină predici până la moarte.”
Wei Wuxian i-a dat să mănânce mărul de la micul dejun, și, într-adevăr, odată ce măgarul a început să mestece fructul, nu i-a mai păsat să ragă, umplând în schimb aerul cu zgomotul de mestecat pe măsură ce-și strângea buzele. Wei Wuxian i-a mângâiat ceafa, gândindu-se la simbolurile de călătorie din jad ale juniorilor. A arătat spre bilele albe și rotunde de iepuri.
„Chiar nu putem să-i prăjim? Aș fi dat afară din munte dacă aș face-o?”
Lan Jingyi s-a alarmat foarte tare și și-a deschis în grabă brațele, blocându-l. „Sunt în grija lui Hanguang-jun — noi doar îi ajutăm să-i supravegheze ocazional. Să nu îndrăznești!”
Wei Wuxian aproape că a căzut la pământ de râs când a auzit asta, gândindu-se: Doamne, tipul ăsta! A refuzat iepurii atunci când am încercat să-i dau, iar acum a crescut în secret o întreagă hoardă. Nu-i vrea? Pe cine vrea să păcălească? Zeii să mă ajute, de fapt îi plac în secret acele micuțe creaturi albe și pufoase, nu-i așa?! Acel Hanguang-jun cu fața impasibilă, ținând un iepure în brațe, oh, zeilor, pur și simplu nu pot…
Dar apoi și-a amintit cum își petrecuse noaptea precedentă întins deasupra lui Lan Wangji și, brusc, nu a mai putut râde.
Chiar în acel moment, s-au auzit clopote bătând din partea de vest a Adâncurilor Norilor.
Sunetul acestui clopot era cu totul diferit de cel al clopotului care marca orele. Era grăbit și intens, de parcă l-ar fi bătut un nebun care își pierduse mințile. Fețele lui Lan Jingyi și Lan Sizhui s-au întunecat brusc și, fără să se mai obosească să glumească cu el, au fugit, lăsându-l în urmă. Wei Wuxian și-a dat seama că ceva nu era în regulă și i-a urmărit repede.
Sunetul clopotului provenea de la unul dintre turnurile de veghe din colț.
Acest turn de veghe era numit „Camera Infernului”, iar pereții săi fuseseră construiți dintr-un material special și sigilați cu vrăji. Era o clădire pe care familia Lan o folosea pentru invocarea sufletelor. Când clopotul de pe vârful acestui turn de veghe din colț începea să bată nebunește, asta însemna un singur lucru: oricine desfășura un ritual de invocare a sufletelor înăuntru suferise un accident.
În afara turnului de veghe de colț se adunaseră tot mai mulți juniori ai clanului Lan și discipoli ai sectei, dar nimeni nu îndrăznea să intre fără precauție. Intrarea în Camera Infernului era formată dintr-un set de uși de lemn negre ca smoala, care erau încuiate cu putere și nu puteau fi deschise decât din interior. Nu numai că ar fi fost dificil să pătrundă din exterior, dar ar fi încălcat și regulile. Să se producă accidente în timpul unui ritual de invocare a sufletelor era un lucru îngrozitor. Nimeni nu știa ce ar putea rezulta din invocare sau ce s-ar întâmpla dacă ar intra fără precauție. Mai mult, de la înființarea Camerei Infernului nu avusese loc niciun eșec în invocarea sufletelor, ceea ce făcea situația și mai îngrijorătoare.
Wei Wuxian a observat că Lan Wangji nu apăruse și a avut un presentiment sumbru. Dacă Lan Wangji se afla încă în Adâncurile Norilor, ar fi trebuit să vină imediat ce a auzit clopotele de alarmă. Doar dacă nu cumva…
Dintr-odată, ușile negre s-au deschis cu un zgomot puternic, iar un discipol al sectei, îmbrăcat în alb, a ieșit clătinându-se. Pașii îi erau nesiguri și, în clipa în care a ieșit în fugă, s-a rostogolit pe scări. Ușile Camerei Infernului s-au închis de la sine imediat după aceea, trântindu-se de parcă ar fi fost mâniate.
Ceilalți s-au grăbit să-l ajute pe discipolul sectei să se ridice, dar, de îndată ce s-a ridicat în picioare, acesta s-a prăbușit din nou. Cu lacrimile curgându-i necontrolat pe față, s-a agățat de oricine îi stătea la îndemână.
„Nu ar fi trebuit… nu ar fi trebuit să fie invocat…”
Wei Wuxian i-a apucat mâna și a întrebat cu voce sumbră: „Ce suflet de creatură invocați voi? Cine mai e acolo? Unde e Hanguang-jun?!”
Discipolul sectei părea să aibă dificultăți de respirație. A deschis gura. „Hanguang-jun mi-a spus să fug…”
Înainte să apuce să termine, sânge roșu aprins i-a țâșnit din nas și din gură. Wei Wuxian l-a împins pe băiat în brațele lui Lan Sizhui. Flautul de bambus, confecționat grosolan, era încă prins la talia lui. A urcat în câteva pași scările cu multe trepte, apoi a lovit cu piciorul ușile Camerei Infernului și a strigat cu voce ascuțită:
„DESCHIDE!”
Porțile impunătoare ale Camerei Infernului s-au deschis brusc, de parcă ar fi râs maniacal. Wei Wuxian s-a ascuns repede înăuntru, iar porțile s-au închis imediat după el. Șocați, discipolii sectei s-au repezit și ei repede acolo, dar, oricât de mult ar fi încercat, porțile nu s-au clintit deloc. Unul dintre cultivatorii oaspeți a început să bată cu putere în ușă, cuprins de șoc și furie.
A exclamat: „Cine naiba a fost ăla?!”
Lan Sizhui îl ținea în brațe pe discipolul sectei. El spuse, strângând din dinți: „Vino mai întâi să mă ajuți, sângerează din orificiile sale!”
În clipa în care Wei Wuxian a intrat în Camera Infernului, a simțit o energie neagră apăsătoare care i-a lovit fața.
Această energie neagră părea să fie o combinație de resentiment, furie și nebunie. Era aproape vizibilă cu ochiul liber, iar sub presiunea ei, simțea o durere surdă în piept. Camera Infernului avea peste zece metri lungime și lățime, iar câteva persoane zăceau prăbușite și inconștiente în cele patru colțuri ale camerei. În interiorul formației din centrul camerei se afla obiectul invocației sufletului.
Doar un braț. Nu era nimic altceva. Era cel adus înapoi de la Conacul Mo!
Stătea drept ca un băț. Ciotul său era înfipt în pământ, în timp ce patru dintre degetele sale erau strânse într-un pumn. Degetul arătător era îndreptat spre cer, parcă arătând cu furie spre cineva. Fluxul nesfârșit de energie neagră care umplea camera părea să emane din braț.
Toți cei care participaseră la ritualul de invocare a sufletelor fie fugiseră, fie se prăbușiseră. Doar pe scaunul gazdei, în colțul de est, se afla o singură persoană care stătea dreaptă și cu ținuta corectă: Lan Wangji.
Lângă el era așezat un vechi guqin. Mâna lui nu atingea corzile, dar acestea vibrau și răsunau continuu de la sine. La început, părea cufundat în gânduri sau poate era concentrat să asculte ceva. Abia când a observat un intrus a ridicat privirea.
Lan Wangji părea imperturbabil. Wei Wuxian nu-și putea da seama la ce se gândea. Lan Qiren, care își ocupase locul în formație, se prăbușise deja. La fel ca discipolul acelei secte care fugise din Camera Infernului, sângera din orificiile corpului și era complet inconștient. Wei Wuxian i-a preluat locul, pășind repede pe scaunul din vest. A scos flautul de bambus de la brâu, ducându-l la buze, alăturându-se lui Lan Wangji de la capătul opus.
În acea noapte, la Conacul Mo, Wei Wuxian deranjase creatura cu fluieratul său înainte ca Lan Wangji să o lovească cu note de guqin de la distanță, imobilizând brațul, deoarece cei doi își uniseră forțele fără să-și propună. Lan Wangji i-a întâlnit privirea, a înțeles și și-a ridicat mâna dreaptă. O serie de note au răsunat, iar Wei Wuxian s-a alăturat imediat cu flautul său, în armonie.
Melodia pe care o cântau se numea „Invocația”. Folosind cadavrul, o parte din cadavru sau un obiect drag al defunctului ca mijloc de comunicare, sufletul celui mort urma să se manifeste la sunetul muzicii. De obicei, era nevoie doar de o bucată din cadavru pentru ca sufletul să apară în cadrul formației. Cu toate acestea, deși cei doi erau aproape de finalul piesei, nimic nu răspundea la chemarea lor.
Venele i se umflară pe braț. Părea furios, iar atmosfera apăsătoare din aer deveni și mai densă. Dacă ar fi fost altcineva cel care păzea partea de vest, ar fi cedat deja sub presiune, neputând scăpa de același sfârșit sângeros ca al lui Lan Qiren. În sinea sa, Wei Wuxian era îngrijorat. Ideea că duetul său „Invocația” cu Lan Wangji tot nu putea chema sufletul celui decedat era practic imposibilă. Doar dacă… doar dacă sufletul acestui decedat fusese despărțit odată cu trupul său!
Se părea că acest bun prieten era doar puțin mai tragic decât el. Pe atunci, deși trupul lui Wei Wuxian fusese sfâșiat, cel puțin sufletul său rămăsese intact.
Deoarece „Invocația” se dovedise ineficientă, Lan Wangji își modifică melodia pe care o cânta cu degetele și începu să interpreteze o altă piesă.
Această piesă era senină și pașnică, cu totul diferită de melodia înfiorătoare și interogativă de mai devreme. Se numea „Odihnă”. Ambele piese erau foarte cunoscute și apreciate în lumea cultivării. Nu era nimic suspect în faptul că o persoană obișnuită cunoștea melodiile, așa că Wei Wuxian se alătură în mod firesc.
Numele flautului fantomatic al Patriarhului din Yiling era Chenqing, iar renumele său impresionant se răspândise în toate colțurile lumii. În acel moment, el s-a alăturat cu un flaut de bambus și a cântat intenționat cu numeroase greșeli: fără suflare, incredibil de discordant pentru urechi. Probabil că Lan Wangji nu cântase niciodată în duet cu cineva atât de groaznic. După un timp, neputând în cele din urmă să continue să cânte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Lan Wangji îl privi cu o expresie impasibilă.
Cu pielea lui groasă, Wei Wuxian se prefăcu că nu observă, lăsând melodia să devină din ce în ce mai falsă. Tocmai când era pe punctul de a continua să cânte, ceva bizar se întâmplă brusc în spatele lui. Își întoarse capul să privească și rămase instantaneu uimit. Lan Qiren, care își pierduse deja cunoștința, stătea, în mod surprinzător, cu spatele drept. Cu fața sângerândă și fumegândă din toate orificiile, bărbia, vocea și chiar degetul cu care arăta spre Wei Wuxian tremurau, în timp ce striga răgușit din toate puterile.
„NU MAI CÂNTA! IEȘI AFARĂ! IEȘI AFARĂ ACUM! NU…”
Nu apucă să-și termine instrucțiunile cu privire la ce nu trebuia făcut înainte de a scuipa o gură de sânge și de a se prăbuși din nou, scufundându-se încă o dată în uitare.
Lan Wangji comentă: „…”
Wei Wuxian rămase cu gura căscată.
Știa ce urma după „nu” al lui Lan Qiren: Nu mai cânta! Nu mai cânta un duet! Nu pângări muzica iubitului meu elev, Wangji!
Duetul lor de guqin și flaut reușise, de fapt, să-l scoată pe Lan Qiren din furie, apoi să-l facă să-și piardă cunoștința, doar prin puterea furiei, ceea ce a scos în evidență cât de groaznic cânta Wei Wuxian…
Dar, chiar și așa, brațul se lăsă încet în jos sub presiunea combinată a flautului și a guqinului. Wei Wuxian, fără să simtă niciun pic de rușine, se gândi: Dacă sună rău, sună rău. Atâta timp cât are efect.
Ultima notă a corzilor s-a oprit, iar instantaneu, ușile Camerei Infernului s-au deschis brusc, lăsând să pătrundă lumina soarelui. Probabil că, deoarece clopotul de alarmă de pe turnul de veghe din colț se oprise, toți juniorii și discipolii sectei care se adunaseră în fața Camerei Infernului au năvălit înăuntru. Dintr-odată, toată lumea striga „Hanguang-jun!”
Lan Wangji și-a apăsat mâna pe corzi, oprind sunetul persistent al rezonanței, apoi s-a ridicat să-i verifice pulsul lui Lan Qiren. Cu el în frunte, ceilalți s-au calmat repede. Câțiva dintre bătrâni i-au întins pe cei din Camera Infernului care sângerau, acordându-le îngrijiri medicale. În timp ce aplicau ace de acupunctură și administrau medicamente, un alt grup de discipoli ai sectei a venit purtând un clopot de bronz, cu intenția de a închide brațul acela înăuntru. Deși scena era aglomerată, totul se desfășura ordonat și nimeni nu striga sau făcea zgomot.
Cineva a întrebat, îngrijorat: „Hanguang-jun, nici pastilele medicinale, nici acele nu funcționează. Ce ar trebui făcut?”
Lan Wangji încă mai ținea trei degete așezate pe pulsul lui Lan Qiren, tăcut, cu sprâncenele încruntate. Lan Qiren efectuase nenumărate ritualuri de invocare a sufletelor, în care nu lipsiseră fantome răuvoitoare și spirite sălbatice, dar chiar și el fusese rănit de reacția violentă a energiei pline de resentimente. Acest lucru spunea multe despre cât de cumplit era resentimentul acestui braț fantomatic. Un resentiment de o amploare practic nemaiîntâlnită până atunci.
Wei Wuxian își puse din nou flautul de bambus la brâu și se ghemui lângă clopotul acela de bronz, mângâind caracterele aurii gravate pe el. Tocmai se gândea la ceva când observă brusc expresia abătută a lui Lan Sizhui.
„Ce s-a întâmplat?”
Lan Sizhui știa deja că el nu era o persoană obișnuită. Spuse încet, oarecum ezitant: „Mă simt doar puțin vinovat, atâta tot.”
„Vinovat pentru ce?” întrebă Wei Wuxian.
„Brațul acela fantomatic venea după noi”, spuse Lan Sizhui.
Wei Wuxian zâmbi. „Și de unde știi asta?”
„Steagurile de atragere a spiritelor de diferite grade au moduri diferite de a fi ridicate și puteri diferite. Steagurile pe care le-am ridicat la moșia Mo aveau o rază de acțiune de doar doi kilometri și jumătate, dar acel braț fantomatic era plin de intenții ucigașe și consuma carne și sânge. Dacă s-ar fi aflat încă de la început în perimetrul de acțiune, având în vedere nivelul său de agresivitate, moșia Mo ar fi fost deja inundată de sânge. Dar a apărut abia după ce am ajuns noi… ceea ce înseamnă că trebuie să fi fost aruncat în acel loc intenționat, exact în acel moment, de cineva cu intenții răuvoitoare.”
„Ți-ai învățat bine lecțiile. E o analiză destul de bună”, spuse Wei Wuxian.
Lan Sizhui își lăsă capul în jos. „Dacă așa stau lucrurile, atunci probabil că… va trebui să ne asumăm responsabilitatea… pentru viețile pierdute la moșia Mo. Iar acum, chiar și Lan-xiansheng și ceilalți au fost implicați în toată povestea asta, rămânând inconștienți în felul acesta…”
După un scurt moment de tăcere, Wei Wuxian îi dădu o palmă ușoară pe umăr. „Cel care ar trebui să-și asume responsabilitatea nu sunteți voi, ci cel care a eliberat brațul fantomă. Există unele lucruri în această lume care nu pot fi controlate.”
La celălalt capăt, Lan Wangji își retrase mâna, iar membrii familiei Lan îl întrebară repede de Lan Qiren.
„Hanguang-jun, cum este?”
Lan Wangji răspunse: „Urmăriți originea.”
„Exact, să-i urmărim originile”, spuse Wei Wuxian. „Desigur, odată ce vom găsi cadavrul complet al acestui braț fantomatic și îi vom stabili identitatea, vom găsi o cale să-i salvăm.”
Deși Lan Jingyi știa deja că Wei Wuxian nu era deloc un nebun, totuși nu se putu abține să-i vorbească pe un ton mustrător. „O faci să pară atât de ușor. Sufletul său nu va răspunde la chemare, iar după tot acest haos, unde naiba să mergem să-l căutăm?”
„Spre nord-vest”, spuse Lan Wangji.
Lan Sizhui întrebă curios: „Spre nord-vest? De ce spre nord-vest, Hanguang-jun?”
„Nu v-a arătat deja drumul, ca să vedeți cu toții?”, spuse Wei Wuxian.
Lan Jingyi era nedumerit. „Să ne arate drumul? Cine? Hanguang-jun n-a arătat spre nimic.”
„Ba da”, spuse Wei Wuxian.
Abia atunci grupul a descoperit că el se referea la brațul fantomă!
Brațul acela arăta ferm într-o anumită direcție. Cineva a încercat să-i schimbe poziția, dar acesta s-a întors cu hotărâre, revenind la direcția inițială. Nimeni nu mai fusese martor la o astfel de situație până atunci, iar toți erau uimiți.
Lan Jingyi se bâlbâi: „El? Spre ce… spre ce arată?!”
„Spre ce altceva ar putea să arate?”, spuse Wei Wuxian. „Fie spre restul părților corpului său, fie spre făptașul care l-a lăsat așa.”
Auzind asta, tinerii care se aflau întâmplător în nord-vest s-au grăbit să se îndepărteze.
Lan Wangji i-a aruncat o privire lui Wei Wuxian, apoi s-a ridicat încet în picioare. S-a întors către discipolii sectei. „Aveți grijă de shufu cum se cuvine.”
Discipolii au dat din cap. „Da, domnule! Atunci, vei coborî de pe munte?”
În timp ce Lan Wangji dădea ușor din cap, Wei Wuxian se strecurase deja în spatele lui, vorbind cu voce tare, parcă vorbind singur, părând foarte mulțumit. „Bine, bine, bine, acum putem în sfârșit să coborâm de pe munte și să fugim împreună!”
Grupul făcu o grimasă, iar discipolii mai în vârstă ai sectei erau deosebit de îngroziți, dar cei câțiva tineri se obișnuiseră mai mult sau mai puțin cu asta acum. Doar Lan Qiren, care zăcea la pământ, părea să fi avut o tresărire inconștientă a feței.
Tuturor le trecu un gând prin minte: Poate că, dacă acea persoană mai vorbește puțin, Lan-xiansheng se va trezi din nou, furios…
***
Când liderii clanurilor de cultivare proeminente se alăturau Vânătorilor Nopții, adesea avea loc o mare fanfară, însoțită de fast. Cu toate acestea, Lan Wangji preferase întotdeauna să vină și să plece singur. În plus, acest braț era malefic și ciudat și putea răni cu ușurință pe alții dacă exista cea mai mică neatenție. Așa că nu a adus cu el nici juniori ai clanului, nici discipoli ai sectei — doar pe Wei Wuxian. Supravegherea asupra lui era mai strictă ca niciodată.
La început, Wei Wuxian voia să se furișeze când coborau muntele pentru a investiga, dar toate încercările sale repetate de a evada pe drum s-au soldat cu faptul că Lan Wangji îl trăgea înapoi de guler. Și-a schimbat tactica și s-a străduit din răsputeri să se lipească de Lan Wangji, mai ales noaptea. Se urca în patul lui Lan Wangji indiferent de ce s-ar fi întâmplat, sperând că acesta îl va alunga repede cu sabia, dezgustat. Dar, indiferent de crizele pe care le făcea, Lan Wangji rămânea impasibil și neclintit. De fiecare dată când Wei Wuxian se îngropa în păturile lui, îi dădea o lovitură ușoară, îngrozindu-l. Apoi îl învelea pe Wei Wuxian cu încă un set de pături și îl așeza într-o poziție corectă de somn până dimineața. Wei Wuxian a căzut în capcana asta de mai multe ori, iar de fiecare dată se trezea gemând, cu spatele dureros și picioarele slăbite.
Nu se putea abține să nu se gândească: Tipul ăsta e mult mai puțin interesant acum că s-a maturizat. Când îl tachinam în trecut, știa să fie timid, și încă într-un mod hilar. Acum, nu numai că nu-l mai afectează deloc, dar a învățat chiar să riposteze. Absolut ridicol!
Urmând direcția indicată de brațul stâng, cei doi s-au îndreptat spre nord-vest. Trebuiau să cânte în duet piesa „Odihnă” în fiecare zi pentru a potoli temporar furia și intenția ucigașă a brațului. Pe măsură ce se apropiau de zona Qinghe, gestul de indicare pe care brațul îl menținuse mult timp s-a schimbat brusc. Și-a retras degetele și le-a strâns în pumn.
Au vizitat diverse locuri pe parcursul călătoriei și au ajuns în cele din urmă într-un orășel din Qinghe. Era mijlocul zilei, iar străzile erau pline de oameni care veneau și plecau, totul fiind plin de viață și agitație. Wei Wuxian dădea din picioare și pășea greoi în urma lui Lan Wangji. Deodată, un miros puternic de fard și pudră le-a lovit nasul.
Obișnuit deja cu parfumul ușor și răcoritor de lemn de santal al lui Lan Wangji, după ce acest miros l-a asaltat, Wei Wuxian a izbucnit: „Ce vinzi? Ce e mirosul ăsta?”
Mirosul provenea de la un șarlatan cu înfățișare dubioasă, îmbrăcat într-o robă taoistă. Avea un cufăr pe spate și vindea mici suveniruri trecătorilor. Când a văzut că cineva îl întreba ceva, s-a bucurat nespus.
„Vând de toate! Fard, pudră, produse rafinate și ieftine. Nu vrei să arunci o privire, gongzi?”
„Sigur, o să arunc o privire”, a spus Wei Wuxian.
„Pentru soția ta de acasă?”, întrebă șarlatanul.
Wei Wuxian zâmbi. „Pentru mine.”
„…” Zâmbetul șarlatanului îngheță, iar un gând îi trecu prin minte: Îți bați joc de mine?!
Înainte să apuce să-și piardă cumpătul, un alt bărbat se întoarse pe jumătate și spuse fără nicio expresie: „Nu te juca dacă nu ai de gând să cumperi.”
Acest bărbat era deosebit de chipeș și rafinat. Robele și panglica de pe frunte îi erau mai albe decât zăpada, ochii îi aveau o nuanță palidă, iar la brâu îi atârna o sabie lungă. Șarlatanul era un cultivator de fațadă. Avea câteva cunoștințe superficiale despre clanurile importante de cultivatori și, recunoscând însemnele Clanului Lan din Gusu, nu a îndrăznit să acționeze pripit. A tras de curelele de pe piept și a fugit.
Wei Wuxian l-a strigat: „De ce fugi? Chiar voiam să cumpăr ceva!”
„Ai bani?”, l-a întrebat Lan Wangji.
Wei Wuxian a răspuns: „Păi, atunci dă-mi niște bani.”
În timp ce spunea asta, și-a băgat mâna în veșmintele lui Lan Wangji. La început nu se aștepta să găsească nimic, dar, după ce a căutat puțin cu mâna, a reușit într-adevăr să scoată săculețul de bani, mic, rafinat și greu.
Acesta nu părea deloc ceva ce Lan Wangji ar fi purtat asupra sa, dar, după atâtea zile, erau mai multe lucruri la el care îl nedumeriseră pe Wei Wuxian. Neafectat de imaginea ciudată, a luat săculețul de bani și a plecat. Așa cum se aștepta, Lan Wangji l-a lăsat să-l ia fără să scoată un cuvânt de protest. Dacă Wei Wuxian n-ar fi crezut că știe câte ceva despre caracterul lui Lan Wangji și despre insistența acestuia asupra purității — la care se adăuga și reputația terifiant de impecabilă a lui Hanguang-jun —, aproape că ar fi bănuit că există un fel de legătură romantică între Lan Wangji și Mo Xuanyu.
Cum altfel ar mai fi putut Lan Wangji să îndure asta, când se comportase atât de insuportabil?!
După ce a mers o bucată de drum, Wei Wuxian s-a uitat înapoi fără să-și dea seama. Lan Wangji rămăsese mult în urmă, stând tot în același loc și privindu-l.
Wei Wuxian a încetinit fără să-și dea seama.
Din nu știu ce motiv, simțea vag că poate n-ar trebui să meargă atât de repede și că poate n-ar trebui să-l lase pe Lan Wangji în urmă așa.
Chiar în acel moment, cineva a strigat lângă el: „Patriarhul Yiling, cinci taeli foaia, zece pentru trei!”
Wei Wuxian a exclamat: „Cine?!”
S-a grăbit să vadă cine era cel care vindea marfa, și era într-adevăr șarlatanul care se dădea drept cultivator de mai devreme. Bărbatul strânsese produsele cosmetice de proastă calitate și le înlocuise cu o grămadă de afișe, pictate cu demoni care arătau la fel de fioroși și sălbatici ca niște gardieni ai pragului, zeități feroce care păzeau intrările.
El trăncănea: „Cinci taeli foaia, zece pentru trei, e un preț bun, fără înșelăciune! Trei afișe sunt perfecte. Unul pentru intrarea principală, unul pentru sala principală și ultimul la capul patului. Extrem de amenințătoare, pline de răutate, combateți răul cu răul, combateți otrava cu otravă. Nicio creatură malefică nu va îndrăzni să se apropie, garantat!”
„Ce prostii sunt astea?!” exclamă Wei Wuxian. „Dacă chiar sunt atât de eficiente, de ce vinzi un afiș cu cinci taeli?!”
„Iar tu? Dacă nu cumperi, atunci pleacă”, a spus șarlatanul. „Dacă vrei să cheltui cincizeci de taeli ca să cumperi unul, nu te voi opri.”
Wei Wuxian a răsfoit teancul de „Portretul Patriarhului Yiling, Învingătorul Răului”. Chiar nu putea suporta ideea că acest bărbat voinic, cu fața verde, care-și arăta dinții, cu ochii ieșiți din orbite și venele umflate, era chiar el însuși.
Se apăra cu puterea logicii. „Wei Wuxian era renumit ca fiind un bărbat frumos. Ce naiba e desenul ăsta?! Nu desena orice îți trece prin cap dacă nu l-ai văzut niciodată pe omul însuși — e înșelător.”
Șarlatanul tocmai voia să spună ceva când Wei Wuxian simți brusc un vânt amenințător în spatele lui. Se feri repede, dar șarlatanul fu aruncat în aer și se izbi de taraba cu moriști a altcuiva. Unii oameni l-au ajutat să se ridice, în timp ce alții au ajutat la strângerea mizeriei; era un adevărat haos.
La început, acesta voise să înjure, dar când a văzut că cel care îl lovise cu piciorul era un mic stăpân îmbrăcat din cap până în picioare în aur strălucitor — evident, fie bogat, fie de viță nobilă —, curajul i s-a înjumătățit. Apoi, când a văzut că pe pieptul tânărului stăpân era brodat „Bujorul alb în mijlocul zăpezii”, și-a pierdut complet încrederea. Dar tot a refuzat să fie lovit fără un motiv întemeiat, așa că s-a plâns cu blândețe.
„De ce m-ai lovit?”
Acel mic stăpân era într-adevăr Jin Ling. Cu brațele încrucișate, spuse rece: „Te-am lovit? Oricine îndrăznește să rostească numele «Wei Wuxian» în fața mea ar trebui să îngenuncheze și să-i mulțumească norocului că nu l-am ucis. Și tu țipai și făceai un zgomot infernal pe străzi. Ai căutat-o cu lumânarea!”
Wei Wuxian nu se așteptase niciodată ca Jin Ling să apară în locul acesta — și nici nu-și imaginase că se va comporta atât de autoritar.
Se gândi în sinea lui: Ce se întâmplă cu temperamentul acestui copil? Atât de impulsiv și beligerant — arogant, răsfățat și privindu-i pe toți de sus. A moștenit în totalitate tot ce era rău de la unchiul și tatăl său, și nimic bun de la mama sa. Dacă nu-l pun la locul lui, va fi într-un mare dezavantaj în viitor.
Văzând că Jin Ling nu părea să-și fi epuizat toată furia și se îndrepta amenințător spre bărbatul de la pământ, Wei Wuxian l-a întrerupt.
„Jin Ling!”
Acel șarlatan n-a îndrăznit să scoată un sunet, dar ochii îi străluceau de recunoștință. Așa cum era de așteptat, Jin Ling s-a întors spre Wei Wuxian.
A spus disprețuitor: „Încă n-ai fugit? Foarte bine.”
Wei Wuxian a râs. „Măi să fie, oare cine a fost data trecută cel care a fost țintuit la pământ, incapabil să se ridice?”
Jin Ling a râs batjocoritor și a fluierat scurt. Wei Wuxian nu a înțeles la început ce însemna asta, dar, o clipă mai târziu, s-a auzit în depărtare sunetul unei fiare care gâfâia greu.
Când s-a întors să privească, un câine spiritual cu blana neagră, de jumătate din mărimea unui om, a apărut de după colțul străzii, alergând direct spre el. Țipetele îngrijorate de pe strada lungă se apropiau tot mai mult, devenind din ce în ce mai puternice:
„UN CÂINE PERICULOS A SCĂPAT!”
Fața lui Wei Wuxian s-a schimbat brusc și a luat-o la fugă.
O poveste jenantă de povestit, dar, în ciuda tuturor pretențiilor sale arogante de a fi invincibil, Patriarhul Yiling se temea de fapt de câini. Nu avea ce face. Când era mai mic, înainte de a fi găsit de Jiang Fengmian, trăise pe străzi și adesea nu avusese de ales decât să fure mâncare din gura unor câini feroce. Suferise mult și îndelung din cauza mușcăturilor, sfâșierilor și urmăririlor, și, treptat, ajunsese să se teamă teribil de toți câinii, mari sau mici. Jiang Cheng râdea adesea de el din cauza asta. Nu numai că era jenant să povestească asta, dar nici nu-l credeau prea mulți, așa că nu era un fapt cunoscut de toată lumea.
Wei Wuxian era practic îngrozit de frică. O siluetă albă, înaltă și grațioasă i-a apărut brusc în câmpul vizual, iar el a scos repede un strigăt de disperare.
„LAN ZHAN, SALVEAZĂ-MĂ!”
Când Jin Ling l-a văzut pe Lan Wangji după ce l-a urmărit, i s-a făcut fața albă ca varul. De ce e din nou nebunul ăla cu el?!
Lan Wangji era un bărbat sever și taciturn. Cei din generația sa din lumea cultivării simțeau adesea teamă la vederea lui, ca să nu mai vorbim de cei mai tineri. Puterea sa de intimidare era egală sau chiar mai mare decât cea a lui Lan Qiren, pe vremea aceea. Câinele acela al lui Jin Ling nu era un câine obișnuit. Fusese antrenat cu strictețe și era extrem de inteligent. De asemenea, părea să știe că nu se putea comporta îngrozitor în fața acestui bărbat, așa că a urlat de câteva ori înainte de a se ascunde în spatele lui Jin Ling, cu coada între picioare.
Acest câine spiritual cu blana neagră era o rasă rară pe care Jin Guangyao i-l dăruise lui Jin Ling. De obicei, când oamenii auzeau că era un cadou de la Lianfang-zun, nimeni nu îndrăznea să-l jignească. Din păcate, Lan Wangji nu era o persoană obișnuită. Nu-i păsa al cui era cadoul. Cel care lăsase câinele liber urma să fie pedepsit cum se cuvenea, sever și fără îndurare. Jin Ling fusese prins lăsând câinele liber pe străzi și urmărindu-l, iar inima i s-a strâns.
S-a gândit în sinea lui: Sunt terminat. O să omoare câinele spiritual pe care l-am antrenat cu atâta trudă, apoi o să-mi dea o lecție dură!
Și totuși, cine ar fi crezut că Wei Wuxian se va înghesui sub brațul lui Lan Wangji, se va cuibări în spatele acestuia și va încerca cu disperare să se cațere pe acest stâlp înalt și grațios; ar fi fost ideal dacă ar fi putut ajunge la cer. Cu brațele lui Wei Wuxian înfășurate în jurul său, Lan Wangji părea să fi înghețat pe loc. Profitând de această ocazie, Jin Ling a fluierat încă de două ori scurt și a fugit împreună cu câinele său spiritual cu blana neagră.
Pe pământ, lângă ei, șarlatanul acela se ridică cu greu în picioare. Spuse el, încă simțind o teamă persistentă: „Morala publică se degradează pe zi ce trece; descendenții clanurilor proeminente sunt îngrozitori, pur și simplu îngrozitori!”
Wei Wuxian ascultă lătratul câinelui dispărând în depărtare, apoi ieși și el din spatele lui Lan Wangji, dând din cap în semn de aprobare cu mâinile încrucișate la spate, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
„Într-adevăr, moralitatea publică se degradează pe zi ce trece; nimic nu mai este cum era odată.”
Șarlatanul îl vedea acum ca pe salvatorul său și a fost imediat de acord. Pentru a-și arăta recunoștința, i-a aruncat lui Wei Wuxian teancul de afișe cu „Portretul Patriarhului Yiling, Învingătorul Răului”, ca pe un cartof fierbinte.
„Frate, îți mulțumesc mult pentru mai devreme! Ia astea ca semn de mulțumire; dacă le vinzi la reducere, trei taeli bucata, poți face un profit de cel puțin trei sute.”
Lan Wangji aruncă o privire către bărbatul voinic cu fața verde și dinții descoperiți, fără să comenteze nimic. Wei Wuxian nu știa dacă să râdă sau să plângă văzând cum valoarea lui era tot mai mult subestimată.
„Ăsta e cadoul tău de mulțumire? Dacă chiar vrei să-mi mulțumești, desenează-l mai frumos… Stai, nu pleca, am ceva să te întreb. Cât ai făcut afaceri pe aici, ai auzit de vreo întâmplare ciudată? Sau ai văzut ceva neobișnuit?”
„Întâmplări ciudate? Ai întrebat persoana potrivită”, spuse șarlatanul . „Umilul tău servitor locuiește aici de multă vreme, iar oamenii îmi spun «Știe-Totul din Qinghe». Despre ce întâmplări ciudate vorbești?”
Wei Wuxian a răspuns: „De exemplu, fantome, cazuri ciudate de cadavre dezmembrate, tragedii de anihilare a clanurilor și așa mai departe.”
„Nu aici”, a spus șarlatanul. „Dar dacă mergi mai departe vreo doi-trei kilometri, acolo se află o creastă montană numită Creasta Xinglu. Îți sugerez să nu te duci acolo.”
„De ce nu?”, a întrebat Wei Wuxian.
„Creasta Xinglu mai este cunoscută și sub numele de «Creasta Mâncătoare de Oameni». Ce părere ai?”, a răspuns șarlatanul.
„Da? E bântuită de monștri mâncători de oameni, nu-i așa?”, a întrebat Wei Wuxian.
Auzise zvonuri similare de cel puțin o mie de ori și exterminase personal astfel de creaturi de cel puțin o sută de ori, așa că nu avea cum să nu considere ideea banală.
Șarlatanul spuse cu emfază: „Așa este! Se spune că în pădurea aceea se află o «Cetate Mâncătoare de Oameni», iar acolo trăiesc monștri mâncători de oameni. Orice intrus va fi devorat atât de complet încât nu vor rămâne nici măcar firimituri din oasele sale. Niciun om nu va fi cruțat, fără excepție! Înfricoșător, nu-i așa?”
Nu era de mirare că Jin Ling apăruse aici. Nu reușise să o prindă pe Fecioara Cerească mâncătoare de suflete de pe Muntele Dafan, așa că de data aceasta trebuia să-și îndrepte atenția asupra monștrilor de pe Creasta Xinglu.
Wei Wuxian a răspuns: „Ce înfricoșător! Dar dacă nu rămân nici măcar firimituri de oase și nimeni nu a fost cruțat, de unde știi că intrușii sunt mâncați?”
Șarlatanul a rămas fără cuvinte pentru o clipă, apoi a spus: „Desigur, pentru că cineva a fost martor la asta.”
„Dar nu tocmai ai spus că intrușii sunt devorați atât de complet încât nu rămân nici măcar firimituri de oase, fără excepție? Atunci cine a povestit? Mă întreb cine e atât de uimitor încât ar putea fi martor la o astfel de scenă și totuși să scape cu viață pentru a povesti întâmplarea.”, a comentat Wei Wuxian cu admirație.
„… Așa spun zvonurile. De unde să știu eu?”, a spus șarlatanul.
Wei Wuxian a continuat să-l preseze: „Atunci știi numărul total al persoanelor care au fost devorate pe Creasta Xinglu? Când au fost devorate? Vârstele lor? Bărbați sau femei? Numele lor? De unde erau?”
„Nu știu”, a răspuns șarlatanul.
„«Atotștiutorul din Qinghe», hmm?”, a replicat Wei Wuxian cu sarcasm.
Șarlatanul își aruncă furios sacul pe spate. „Zvonurile nu menționează niciodată astfel de lucruri!”
Wei Wuxian râse cu obrăznicie. „Nu, nu, nu, nu, nu pleca, haide. Lasă-mă să-ți mai pun o întrebare. Creasta Xinglu se află încă în granițele Qinghe, nu-i așa? Nu este Qinghe domeniul familiei Nie? Dacă într-adevăr există monștri mâncători de oameni care bântuie pe Creasta Xinglu, chiar nu fac nimic în privința asta?”
În mod neașteptat, de data aceasta șarlatanul nu a răspuns cu „Nu știu”. În schimb, pe chipul său s-a ivit o umbră de dispreț.
„Familia Nie? Dacă ar fi fost familia Nie din trecut, desigur că nu ar fi rămas indiferentă. Zvonul nici nu ar fi împlinit două zile că ar fi atacat fără ezitare bârlogul creaturii malefice în cel mai scurt timp. Dar actualul cap al familiei Nie nu este oare — heh heh — acel «Cel care dă din cap»?”
Conducătorul clanului Nie din Qinghe fusese Chifeng-zun, al cărui nume de curtoazie era Nie Mingjue. El a preluat conducerea familiei Nie înainte de a împlini vârsta majoratului, la moartea tatălui său, fostul cap al familiei, care fusese adus la moarte de către conducătorul clanului Wen din Qishan, Wen Ruohan. Abordarea lui Nie Mingjue era bazată pe principii și neclintită, iar el era frate de jurământ cu Zewu-jun (adică Lan Xichen) și Lianfang-zun (adică Jin Guangyao). După Campania Soarelui, sub conducerea sa, a existat o perioadă în care familia Nie aproape că se ridica la nivelul clanului Jin din Lanling în ceea ce privește puterea și influența. Cu toate acestea, el a suferit o deviere a qi-ului în timpul antrenamentului și a murit în public și în mod violent, cu sânge țâșnind din corpul său. Cel care i-ar fi succedat în funcția de căpetenie a familiei era fratele său mai mic, Nie Huaisang.
Wei Wuxian a întrebat: „Atunci de ce i se spune «Cel care dă din cap»?”
„Nu cunoști povestea?”, a întrebat doctorul. „Acel cap de familie al familiei Nie… dacă nu știe răspunsul, nu se va obosi să spună nimic, iar dacă știe răspunsul, nu va îndrăzni să spună nimic. Dacă îl presezi prea tare, dacă îl forțezi prea mult, nu va face decât să dea din cap, strigând «Nu știu, nu știu, chiar nu știu!» și te va implora să-l lași în pace. Nu asta îl face un «Cel care dă din cap»?”
Wei Wuxian și Nie Huaisang fuseseră colegi de clasă, așa că putea spune câteva lucruri despre el. Nie Huaisang nu era un om rău și nu era vorba că nu era inteligent — pur și simplu nu avea nicio înclinație să se dedice studiilor. Toată inteligența lui era canalizată în altă parte: în pictarea evantaielor, prinderea păsărilor, chiulul de la ore și leneveala. Capacitatea lui de cultivare era într-adevăr uimitor de slabă, și abia cu mare dificultate reușise să-și formeze un miez de aur, cu opt sau nouă ani mai târziu decât juniorii din alte clanuri din aceeași generație. Cât a trăit, Nie Mingjue fusese adesea îngrijorat de lipsa de progres a fratelui său mai mic și fusese extrem de strict în a-l disciplina. Cu toate acestea, Nie Huaisang rămânea un caz fără speranță.
Acum că fratele său mai mare nu mai era alături de el pentru a-l proteja de furtuni și a-i oferi îndrumare, clanul Nie din Qinghe era în declin sub conducerea lui Nie Huaisang — și asta într-un ritm rapid. Odată ce a ajuns la vârsta majoratului, și mai ales de când a devenit capul familiei, Nie Huaisang era adesea văzut alergând de colo-colo într-o agitație teribilă din cauza diverselor probleme pe care nu știa cum să le rezolve, implorând ajutorul altora oriunde găsea pe cineva dispus să-l ajute. Cei doi frați de jurământ mai tineri ai fratelui său mai mare erau resursele sale preferate în această privință: astăzi se plângea cu lacrimi în ochi lui Jin Guangyao, mâine mergea, suspinând și bâlbâindu-se, să ceară ajutor la „Adâncurile Norilor”. Doar bazându-se pe sprijinul celor doi mari lideri ai clanurilor Lan și Jin a reușit, cu imensă dificultate, să-și păstreze poziția de cap al familiei. Deși nu ar fi politicos să se spună asta cu voce tare, ori de câte ori era menționat Nie Huaisang, aceeași expresie era scrisă clar pe fețele tuturor: gunoi bun de nimic.
Gândindu-se la tot ce s-a întâmplat în trecut, nu putea să nu suspine.
După ce a obținut informațiile despre Creasta Xinglu, Wei Wuxian a continuat să fie client fidel al șarlatanului. A cumpărat două cutii de fard și pudră, strângându-și cumpărăturile la piept în timp ce se întorcea lângă Lan Wangji, acesta din urmă nearătând încă nicio intenție de a-și cere înapoi săculețul cu bani. Fără să scoată un cuvânt, s-au îndreptat în direcția indicată de șarlatan.
O vastă pădure de brazi învăluia creasta Xinglu. Poteci largi și deschise șerpuiau printre frunzișul verde și luxuriant. Au călătorit o vreme și nu au dat peste nimic neobișnuit, dar cei doi nu avuseseră mari așteptări de la bun început. Plimbarea prin acest loc era doar o măsură de precauție. Dacă un zvon local înspăimântător avea într-adevăr un sâmbure de adevăr, atunci bârfele care circulau ar fi conținut cel puțin câteva fapte concrete. Când Fecioara Cerească mâncătoare de suflete de pe Muntele Dafan bântuia zona, existau fapte clare și concrete care fuseseră ușor de descoperit: unde locuiau familiile victimelor, numele victimelor — nici măcar porecla logodnicului lui A-Yan nu ar fi putut fi ascunsă. Dar dacă nu existau deloc detalii despre victime și nicio informație despre incidente, în afară de niște ezitări vagi, atunci cel mai probabil nu erau nimic altceva decât zvonuri senzaționale și false.
După mai bine de o oră, în urma greutăților de nedescris menționate anterior, au dat în sfârșit de niște probleme. În fața lor se aflau șapte sau opt siluete, care se clătinau pe măsură ce se apropiau. Aveau ochii răsuciți, hainele zdrențuite și păreau că s-ar prăbuși la cea mai ușoară adiere de vânt. Judecând după încetineala lor de neimaginat, era vorba de un șir de cadavre umblătoare care nu puteau avea un nivel mai scăzut de atât.
Cadavrele umblătoare de acest fel erau bune doar pentru a fi hărțuite de semenii lor. Dacă dădeau peste un om viu care avea chiar și cea mai mică fărâmă de forță, o singură lovitură cu piciorul putea dărâma un rând întreg dintre ele; dacă dădeau peste un copil care putea alerga chiar și puțin mai repede, erau lăsate în urmă într-o clipă. Chiar dacă cineva ar fi avut ghinionul extrem și ar fi fost prins cumva, a-i lăsa să absoarbă câteva respirații de energie yang nu ar fi fost fatal. Așadar, în afară de înfățișarea lor extrem de urâtă și duhoarea îngrozitoare, nu reprezentau nicio amenințare. Când cultivatorii avansați dădeau peste ei în timpul Vânătorilor de Noapte, aceștia erau ignorați în majoritatea cazurilor și lăsați în seama discipolilor juniori. Când ieșeai la vânătoare de tigri și leoparzi, nu avea rost să vânezi șoareci — sau așa era logica.
Când Wei Wuxian i-a văzut venind spre ei, a știut că vor fi vești proaste. A plecat capul, retrăgându-se în spatele lui Lan Wangji. Așa cum se aștepta, când acest șir de cadavre care se mișcau șovăielnic s-a apropiat la douăzeci de metri de ei, în clipa în care l-au zărit pe Wei Wuxian, s-au întors imediat și s-au îndreptat șovăind înapoi, de unde veniseră, cuprinși de teroare, picioarele lor mișcându-se de trei ori mai repede și mai eficient decât atunci când îi înconjuraseră prima dată.
Wei Wuxian își frecă tâmplele. Apoi se întoarse brusc și spuse, cu vocea tremurând de o teamă teribilă: „Doamne, Hanguang-jun, ești uimitor! În clipa în care te-au văzut, au fugit de frică! Ha ha.”
Lan Wangji a rămas fără cuvinte.
Wei Wuxian l-a împins ușor, râzând. „Haide, haide, să plecăm de aici; nu mai văd niciun alt monstru. E uimitor cum localnicii pot exagera atât de mult despre locul ăsta. Niște cadavre umblătoare lașe, și devin monștri care înghit chiar și oasele. Probabil că și Cetatea «Mâncătoare de Oameni» e o invenție. Ne-am pierdut timpul!”
Lan Wangji s-a mișcat abia după ce a fost împins de câteva ori. Înainte ca Wei Wuxian să apuce să-l urmeze, din adâncul pădurii de brazi s-a auzit urletul nebunesc al unui câine.
Culoarea feței lui Wei Wuxian s-a schimbat brusc. S-a ascuns în spatele lui Lan Wangji în câteva secunde, strângându-se de talia lui și ghemuindu-se, ghemuindu-se într-o minge.
„…E încă departe. De ce te ascunzi?”, spuse Lan Wangji.
„A-a-a-a-a-ascunde-te mai întâi. Unde e? UNDE E?!” se bâlbâi Wei Wuxian.
Lan Wangji ascultă cu atenție o clipă, apoi răspunse: „Este câinele-spirit cu blana neagră al lui Jin Ling.”
În clipa în care Wei Wuxian auzi numele lui Jin Ling, se ridică în picioare, dar apoi se ghemui imediat la auzul urletului.
Lan Wangji spuse: „Ce urlete nebunești pentru un câine-spirit. Probabil a dat peste ceva.”
Wei Wuxian gemu mizerabil, apoi se ridică cu greu pe picioarele tremurânde. „A-a-a-a-a-a-atunci, hai să mergem să vedem ce se întâmplă!”
Lan Wangji nu se clinti.
Wei Wuxian îl îndemnă: „Hanguang-jun, mișcă-te, haide! Ce mă fac dacă nu te miști?!”
După un moment de tăcere, Lan Wangji spuse în cele din urmă: „Tu… dă-mi drumul, mai întâi.”
Cei doi se trăgeau și se împingeau, se împiedicau și se zbăteau în timp ce urmau sunetul urletelor. Au făcut de două ori un cerc prin pădurea de brazi, și totuși câinele-spirit cu blana neagră care urla părea să le scape: acum era aproape, apoi era departe. După ce ascultase urletele atât de mult timp, Wei Wuxian se obișnuise într-un fel cu ele — sau, cel puțin, nu se mai bâlbâia.
„E o formațiune labirintică aici?”
Această rețea de labirinturi era, fără îndoială, opera omului. Tocmai declarase că zvonurile despre Creasta Xinglu nu erau decât bârfe fără temei, dar acum lucrurile începeau să devină interesante.
Câinele-spirit cu blana neagră urla de jumătate de timp de ardere a tămâiei, dar era încă plin de energie. După ce cei doi au străpuns labirintul, au urmat sunetul lui. Nu după mult timp, contururile unor buncăre de piatră înfiorătoare au început să iasă la suprafață din adâncurile pădurii de brazi.
Fortăreața era alcătuită din buncăre de piatră construite cu pietre de un alb-cenușiu, iar viță verde și frunze căzute se târau peste fiecare suprafață. Fiecare buncăr era construit într-o formă ciudată de semicupolă. Era ca și cum ar fi existat o serie de boluri mari răsturnate pe pământ.
Buncăre de piatră ca acestea existau într-adevăr pe Creasta Xinglu! Se părea că zvonurile nu erau doar bârfe fără temei. Cu toate acestea, era greu de spus dacă aceasta era într-adevăr o „Cetate Mâncătoare de Oameni” sau ce fel de creaturi se ascundeau în interior.
Câinele-spirit cu blana neagră al lui Jin Ling alerga în cercuri în jurul acestui grup de buncăre de piatră, uneori mârâind amenințător, alteori lătrând tare și rău. Când l-a văzut pe Lan Wangji apropiindu-se, deși s-a dat puțin înapoi de frică, nu a fugit. În schimb, a lătrat la ei și mai tare, apoi s-a uitat spre fortăreața de piatră. Neliniștit și agitat, labele sale din față săpau în pământ atât de tare încât noroiul țâșnea în toate părțile.
Wei Wuxian se ascundea în spatele lui Lan Wangji, chinuit de neliniște. „De ce nu pleacă…? Unde e stăpânul său? De ce a dispărut stăpânul său?!”
De când auziseră pentru prima oară urletele câinelui, nu mai auziseră niciun sunet din partea lui Jin Ling, nici măcar un strigăt de ajutor. Probabil că el fusese cel care adusese aici câinele-spirit cu blana neagră și, de asemenea, cel care spărsese formația labirintului. Și totuși, era ca și cum o persoană vie ar fi dispărut, pur și simplu.
„Hai să intrăm să verificăm”, spuse Lan Wangji.
„Cum? Nu există nicio ușă”, spuse Wei Wuxian.
Chiar nu exista nicio ușă. Blocurile de piatră de culoare gri-albicioasă erau strâns lipite între ele, fără niciun spațiu pentru uși sau ferestre. Câinele-spirit cu blana neagră urla și sărea, părând că vrea să muște colțul mânecii lui Lan Wangji, dar fără să îndrăznească. Așa că o luă în jurul lui și mușcă în schimb tivul lui Wei Wuxian, târându-l în afară.
Sufletul lui Wei Wuxian era pe punctul de a-i părăsi trupul. Își întinse ambele mâini spre Lan Wangji.
„Lan Zhan… Lan Zhan, Lan Zhan… LAN ZHAN, LAN ZHAN, LAN ZHAN!!!”
Câinele cu blana neagră îl trăgea pe Wei Wuxian, Wei Wuxian îl trăgea pe Lan Wangji, și astfel câinele i-a târât pe cei doi bărbați aproape jumătate din drum până în spatele fortăreței de piatră. Surprinzător, acolo se afla o gaură, de mărimea unui bărbat adult. Pe pământ erau împrăștiate resturi; gaura fusese, evident, spulberată violent de un dispozitiv spiritual cu puțin timp în urmă. În interiorul găurii era beznă totală și nu se vedea nimic, dar părea să existe o lumină roșie subtilă și slabă. Câinele spiritual cu blana neagră și-a slăbit fălcile și a început să latre neîncetat spre gaură, apoi a dat din coadă nebunește către ceilalți doi.
Nu mai e nevoie să spunem că probabil Jin Ling a fost cel care a pătruns cu forța în acest buncăr de piatră și, cel mai probabil, a pățit ceva odată ce a intrat.
Bichen ieși pe jumătate din teacă, lama sa emanând o strălucire albastră ca gheața, luminând drumul întunecat ca smoala din față. Lan Wangji se aplecă și intră primul. Wei Wuxian, pe punctul de a-și pierde complet cumpătul din cauza câinelui, se repezi repede după el, aproape lovindu-se de el. Lan Wangji îl apucă de mână ca să-l stabilizeze și, fie din reproș, fie din exasperare, clătină din cap.
Era evident că câinele-spirit cu blana neagră voia să li se alăture. Încercă să se năpustească înăuntru, dar părea să fie blocat de un fel de forță și nu putea străpunge bariera, oricât de tare ar fi împins. Așa că nu avu de ales decât să se așeze în fața găurii, dând din coadă din ce în ce mai tare. Wei Wuxian era atât de încântat încât era practic gata să îngenuncheze. Și-a retras mâna, făcând câțiva pași mai adânc în interior. Lumina albastră ca gheața a sabiei a transformat întunericul din jur într-un alb rece.
Copacii de pe creasta Xinglu erau înalți, pădurea deasă — un loc destul de rece. Și totuși, interiorul acestei fortărețe de piatră era și mai rece. Wei Wuxian intrase în pădure îmbrăcat cu haine subțiri, iar vântul rece îi pătrundea prin deschizăturile de la mâneci și guler, uscându-i sudoarea rece provocată de sperietura cu câinele de mai devreme. Lumina de la intrare dispăruse de mult, ca o lumânare stinsă. Cu cât se adânceau mai mult, cu atât spațiul devenea mai amplu, iar întunericul se îngroșa.
Tavanul buncărului de piatră era rotund, iar când Wei Wuxian a lovit cu piciorul o pietricică de lângă el, a auzit un ecou ușor. În cele din urmă, n-a mai putut suporta și s-a oprit, apăsându-și mâna dreaptă pe tâmplă, cu sprâncenele ușor încruntate.
Lan Wangji s-a uitat înapoi. „Ce este?”
„… E atât de zgomotos”, a spus Wei Wuxian.
În interiorul buncărului de piatră, era o liniște profundă și fără sunet, la fel de tăcută ca un mormânt. Exact așa, întrucât, de la bun început, semăna foarte mult cu un mormânt.
Dar chiar în acel moment, urechile lui Wei Wuxian îi spuneau că se aflau în epicentrul unei cacofonii de zgomote.
Zgomotul venea din toate direcțiile. Din față, din spate, din stânga, din dreapta, deasupra capului, sub picioare. Era ca un vast ocean de șoapte, foșnete și sunete slabe, „hee hee ha ha”. Erau bărbați și femei, bătrâni și tineri, mari și mici. Wei Wuxian putea chiar să audă ici-colo câteva fraze ciudate, dar erau trecătoare și nu reușea să surprindă niciun cuvânt exact.
Chiar era prea mult zgomot.
Wei Wuxian își ținea o mână pe tâmplă, în timp ce cu cealaltă scoase din săculețul qiankun o Busolă a Vânturilor Rele, de mărimea palmei. Acul Busolei Vânturilor Rele tremură și se clătină, învârtindu-se de două ori, apoi rotindu-se din ce în ce mai repede. Curând, începu să se învârtă nebunește!
Anterior, pe Muntele Dafan, era deja ciudat faptul că Busola Vânturilor Rele nu putea indica nicio direcție. Dar de data aceasta chiar începuse să se învârtă de una singură, fără să se oprească nici măcar o clipă. Acest lucru era și mai derutant decât atunci când acul nu se mișca deloc.
Acel sentiment de presimțire din mintea lui Wei Wuxian devenea din ce în ce mai puternic. El strigă cu voce tare: „JIN LING!”
Cei doi mergeau deja de ceva vreme în interiorul buncărului de piatră, dar încă nu văzuseră nicio urmă de viață. Wei Wuxian a strigat de câteva ori, dar nu a primit niciun răspuns. Primele câteva camere de piatră erau complet goale, dar când au ajuns într-o zonă mai adâncă, au dat peste o cameră de piatră cu un sicriu negru ca smoala așezat în centrul încăperii.
Amplasarea sicriului era incredibil de vizibilă. În ciuda aspectului său suspect, întregul său corp era de un negru plumbos, iar forma sa era de o frumusețe excepțională. Lui Wei Wuxian i s-a părut deosebit de atrăgător. I-a plăcut și n-a putut rezista să nu-l mângâie ușor. Calitatea lemnului era superioară, iar rezonanța mângâierii a fost un „toc-toc” solid.
El a lăudat: „Un sicriu bun.”
Lan Wangji și Wei Wuxian stăteau de o parte și de alta și au schimbat o privire, apoi amândoi au întins mâna în același timp și au deschis capacul sicriului.

În clipa în care capacul sicriului a fost deschis, zgomotul asurzitor din jurul lor a crescut brusc exponențial, copleșindu-i auzul lui Wei Wuxian ca un val care se apropie. Înainte de asta, deja avuseseră senzația că erau spionați de nenumărate perechi de ochi — proprietarii acelor ochi îi supravegheau în secret, discutând fiecare cuvânt și fiecare acțiune a lor — iar când i-au văzut mișcându-se să deschidă sicriul, agitația lor a izbucnit. Wei Wuxian s-a gândit la o duzină de posibilități. Era deja pregătit să facă față mirosurilor împuțite care îi asaltă nasul, ghearelor demonice care se năpustesc brusc, apelor otrăvitoare care țâșnesc, gazului otrăvitor care se răspândește, atacului spiritelor răzbunătoare și așa mai departe. Deși, desigur, dintre toate acestea, spera cel mai mult să-l vadă pe Jin Ling.
Totuși, nu s-a întâmplat nimic. Absolut nimic.
Surprinzător, era un sicriu gol.
Wei Wuxian a fost oarecum surprins, apoi puțin dezamăgit că Jin Ling nu era prins acolo. Lan Wangji s-a apropiat încet, iar Bichen a ieșit din teacă câțiva centimetri. Lumina sa gheață strălucea și lumina fundul sicriului. Abia atunci a observat ceva. Nu era vorba că nu se afla nimic înăuntru, ci mai degrabă că obiectul era mult mai mic decât cadavrul la care se așteptase și era ascuns în adâncurile sicriului.
În sicriu zăcea o sabie lungă.
Această sabie nu avea teacă, iar mânerul era forjat din aur; părea destul de grea. Corpul sabiei era lung și subțire, iar lama strălucea ca zăpada. Așezată pe un strat de pânză roșie în fundul sicriului, lama reflecta acea culoare asemănătoare sângelui. Aura sa ucigătoare era amenințătoare.
Sicriul nu adăpostea un cadavru, ci o sabie. Nu era cu adevărat nimic normal la acest șir de buncăre de piatră de pe Creasta Xinglu. Fiecare pas pe care îl făceau îi conducea către și mai multe ciudățenii.
Cei doi au închis capacul sicriului și și-au continuat călătoria mai adânc în interior. Mai erau câteva camere de piatră în care au descoperit același tip de sicriu. Judecând după starea lemnului, acestea erau vechi de mulți ani, dar elementul comun între toate era faptul că în fiecare sicriu se odihnea o sabie lungă.
Ajunseseră în ultima cameră, iar Jin Ling încă nu dădea niciun semn de viață. Wei Wuxian a închis capacul ultimului sicriu, simțindu-se ușor neliniștit.
Lan Wangji îi observă sprâncenele încruntate și tăcerea. După o clipă de gândire, își așeză guqinul deasupra sicriului. Își ridică mâinile, iar din degetele sale se revărsă o succesiune de note.
Cântă doar un fragment scurt, apoi își retrase mâna dreaptă de pe guqin și privi cu atenție corzile care încă vibrau.
Deodată, corzile se agitară și scoaseră o notă de la sine.
„«Ancheta»?”, întrebă Wei Wuxian.
„Ancheta” era o melodie celebră compusă de strămoșii clanului Lan din Gusu. Se deosebea de „Invocația” prin faptul că era folosită în situații în care identitatea defunctului era necunoscută și nu exista niciun medium. Cel care dorea să adreseze o întrebare își exprima intenția prin melodia guqinului, iar cu „Ancheta” servind drept canal, răspunsul celui decedat era transformat în note și redat prin ciupirea corzilor.
Când corzile se mișcau de la sine, însemna că Lan Wangji reușise să obțină o audiență cu unul dintre cei decedați din acest buncăr de piatră. Apoi, ambele părți se angajau într-un duet de întrebări și răspunsuri prin limbajul guqinului.
Limbajul guqin era un cod unic și secret al Clanului Lan din Gusu. Deși Wei Wuxian se preocupase de multe subiecte, existau totuși lucruri pe care nu le putea înțelege, iar limbajul guqin era unul dintre acestea.
El spuse încet: „Hanguang-jun, întreabă-i din partea mea: Ce este acest loc? La ce servește? Cine l-a construit?”
Lan Wangji stăpânea la perfecție limbajul guqinului și, fără să se gândească, a cântat câteva note clare. O clipă mai târziu, corzile au mai sunat de câteva ori de la sine.
Wei Wuxian a întrebat repede: „Ce a spus?”
„Nu știu”, a răspuns Lan Wangji.
„Huh?”
Lan Wangji i-a explicat fără grabă: „A spus: «Nu știu».”
„…”
Wei Wuxian s-a uitat fix la el și și-a amintit brusc de o anumită conversație despre „orice” de acum mulți ani. Și-a frecat nasul, simțindu-se jignit.
Uite cât de mult a crescut Lan Zhan. Acum a învățat chiar să-mi răspundă obraznic.
Prima întrebare nu a avut succes, așa că Lan Wangji a cântat încă o strofă. Corzile au răspuns din nou, și erau tot aceleași două note zgomotoase de mai înainte. De data aceasta, Wei Wuxian a înțeles din nou răspunsul ca fiind „nu știu”.
L-a presat: „Ce ai întrebat?”
„Cauza morții”, a răspuns Lan Wangji.
Wei Wuxian a spus: „Dacă au fost luați prin surprindere, atunci este cu siguranță posibil să nu-și cunoască propria cauză a morții. De ce nu-i întrebi dacă știu cine i-a ucis?”
Lan Wangji a ridicat mâinile și a ciupit corzile încă o dată. Cu toate acestea, răspunsul a fost tot cele două note zgomotoase: „Nu știu.”
Un suflet întemnițat care nu știa ce era locul acesta, nu știa care fusese cauza propriei morți și nu știa cine îl ucisese. Era pentru prima dată când Wei Wuxian întâlnea un decedat atât de neștiutor.
Se gândi puțin, apoi spuse: „Atunci schimbă întrebările cu altceva. Întreabă-l dacă e bărbat sau femeie. Măcar asta trebuie să știe, nu?”
Lan Wangji a făcut cum i s-a spus. După ce și-a retras mâinile, o altă coardă a vibrat cu putere.
Lan Wangji a tradus: „Bărbat.”
„În sfârșit, ceva ce știe”, a comentat Wei Wuxian. „Continuă. Întreabă-l dacă a venit aici un băiat de vreo cincisprezece ani.”
Răspunsul: „Da.”
Wei Wuxian a întrebat apoi: „Unde este acum?”
Corzile au făcut o pauză scurtă înainte de a da răspunsul.
Wei Wuxian a întrebat repede: „Ce a spus?”
Lan Wangji a devenit solemn. „A spus: «Chiar aici.»”
Wei Wuxian rămase fără cuvinte, uimit.
„Aici” ar fi trebuit să însemne acest buncăr de piatră, dar căutaseră peste tot și nu-l văzuseră pe Jin Ling.
Wei Wuxian spuse: „Nu poate minți, nu-i așa?”
„Nu poate, când sunt eu aici”, răspunse Lan Wangji.
Așa era: cel care punea întrebările era Hanguang-jun, iar sub controlul său, spiritul nu putea minți și nu avea altă alegere decât să răspundă sincer. Wei Wuxian a cercetat camera de piatră din toate părțile, pentru a vedea dacă existau mecanisme sau pasaje secrete pe care le-ar fi trecut cu vederea. Lan Wangji s-a gândit puțin, apoi a mai pus două întrebări. După ce a primit răspunsul, expresia feței i s-a schimbat ușor.
Văzând asta, Wei Wuxian a întrebat repede: „Ce ai întrebat acum?”
„Vârsta lui, originea lui”, a răspuns Lan Wangji.
Ambele întrebări vizau identitatea spiritului, iar Wei Wuxian știa că probabil primise un răspuns neobișnuit.
„Și?”
„Cincisprezece ani, din Lanling”, a spus Lan Wangji.
Și expresia lui Wei Wuxian s-a schimbat brusc.
Sufletul pe care „Ancheta” îl invitase era al lui Jin Ling?!
S-a oprit repede și a ascultat cu atenție. Nu putea fi sigur, dar, în vacarmul copleșitor, i se părea că într-adevăr auzea vag strigătele slabe ale lui Jin Ling.
Lan Wangji a continuat discuția. Wei Wuxian știa că acesta probabil îl întreba despre locul exact și s-a uitat fix la corzi, așteptând răspunsul lui Jin Ling.
De data aceasta, răspunsul a fost destul de lung. După ce Lan Wangji a terminat de ascultat, s-a întors către Wei Wuxian.
„De unde te afli, îndreaptă-te spre sud-vest și ascultă sunetul corzilor. Fă un pas înainte la fiecare notă. Când sunetul se va opri, el va fi în fața ta.”
Fără să spună nimic, Wei Wuxian s-a întors spre sud-vest. Din spatele lui s-au auzit câteva acorduri, așa că a făcut șapte pași. Cu toate acestea, în fața lui încă nu era nimic.
Corzile încă erau ciupite, dar intervalele dintre note deveneau din ce în ce mai lungi, iar el, prin urmare, mergea din ce în ce mai încet. Încă un pas, doi pași, trei pași…
A făcut șase pași înainte ca sunetul guqinului să se oprească în sfârșit, iar corzile să nu mai vibreze.
Și totuși, ceea ce se afla în fața lui era doar un zid.
Acest zid era construit din cărămizi de piatră de culoare alb-cenușie, iar fiecare bloc era așezat perfect unul lângă altul. Wei Wuxian s-a întors.
„…E înăuntrul zidului?!”
Bichen a fost scoasă din teacă și patru raze de lumină albastră au trecut în viteză, sculptând pe perete linii suprapuse care semănau perfect cu caracterul pentru „fântână”⁷. Cei doi s-au repezit și au început să smulgă cărămizile, iar după ce au îndepărtat câteva dintre ele, a apărut o porțiune mare de pământ negru.
Deci pereții acestui buncăr de piatră aveau două straturi, iar între cele două straturi de cărămizi de piatră se afla un strat de pământ. Wei Wuxian a scos cu mâinile goale o bucată mare de pământ, iar în noroiul negricios se zărea un chip uman cu ochii strâns închiși.
Era Jin Ling, cel dispărut!
Fața lui Jin Ling era îngropată în pământ, iar în clipa în care a fost dezgropată, aerul i-a pătruns în gură și în nas. Imediat, a început să respire cu putere. Văzând că era în viață, Wei Wuxian a putut în sfârșit să se relaxeze. Viața lui Jin Ling atârnase într-adevăr de un fir de păr. Dacă nu ar fi fost așa, „Ancheta” nu i-ar fi capturat sufletul chiar când acesta era pe punctul de a-i părăsi trupul. Din fericire, nu fusese îngropat în zid prea mult timp. Dacă ar fi întârziat încă un sfert de oră, ar fi murit sufocat.
Cei doi l-au dezgropat în grabă din zid. Cine ar fi crezut că vor scoate noroi odată cu morcovul? În clipa în care Jin Ling a ieșit din pământ, sabia lungă de pe spatele său a scos la iveală și altceva.
Un braț descompus până la niște oase albe și înfiorătoare!
Lan Wangji l-a așezat pe Jin Ling pe pământ și i-a luat pulsul pentru a-i acorda primul ajutor. Wei Wuxian, pe de altă parte, a ridicat teaca lui Bichen și a început să sape și să scormonească cu îndemânare de-a lungul brațului osos. Nu după mult timp, un schelet complet i-a apărut în fața ochilor.
Acest schelet se afla în aceeași poziție în care îl găsiseră pe Jin Ling: îngropat în interiorul zidului, încă în picioare. Oasele de un alb înfiorător contrastau puternic cu noroiul negru ca smoala, o imagine care îți străpungea privirea. Wei Wuxian a săpat în pământ și a smuls încă câteva cărămizi și, într-adevăr, după ce a scormonit puțin, a descoperit un alt set de oase în apropiere.
Acest set nu putrezise încă complet — mai era încă carne atașată de oase și chiar niște păr de abanos răvășit pe craniu. Hainele zdrențuite erau de un roșu-cireș. Evident, era vorba de o femeie. Totuși, ea nu stătea în picioare. Postura ei era aplecată de la talie, iar motivul pentru care era aplecată avea probabil legătură cu al treilea set de oase ale cadavrului, ghemuite lângă picioarele ei.
Wei Wuxian nu a mai săpat mai departe.
S-a dat înapoi cu câțiva pași. Zgomotul asurzitor din urechile sale era furtunos și sfidător ca valurile mării. Acum putea fi practic sigur: zidurile groase ale acestei fortărețe de piatră erau pline ochi de cadavre. Deasupra capului, sub picioare, în sud-est, în nord-vest; în picioare, așezați, întinși, ghemuiți…
Ce era, oare, locul ăsta?!
Pasionată de Asia, susţinătoare a diversităţii sub toate formele ei.
Sunt doar un om simplu căruia îi place să împărtăşească pasiunile ei cu cei din jur, fie în viaţa de zi cu zi, fie în mediul online.

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută pe site-ul notru. De asemenea, e posibil să împărtășim informații despre utilizarea site-ului nostru cu parteneri externi cum ar fi rețele de socializare, agenții de publicitate sau platforme de analiză a traficului; iar aceștia le pot combina cu alte informații pe care le-ai furnizat sau pe care le-au colectat din utilizarea serviciilor lor.
Alege “Accept Toate Cookie-urile” și accesează direct site-ul nostru! ”Preferințe Cookie-uri" îți permite să schimbi preferinţele privind tipurile de cookie-uri pe care doreşti să le accepţi. Informaţii și explicații suplimentare găsești pe pagina Politica de Utilizare Cookies. Lista cu serviciile și cookie-urile plasate o găsești aici. Prin utilizarea site-ului nostru ești de acord cu Termeni și Condiții precum și Politica de Confidențialitate.




Comentarii
waw!Chiar nu mă așteptam! Grand master of demonic cultivation este una dintre cele mai bune cărți citite de mine. Departe de a fi o poveste fantastică ușurică este o poveste complexă de și depre dragoste, dar și o poveste ce cuprinde mister, un pic de groază, multă muncă de detectiv, pe alocuri momente țn care râzi în hohote, dar și locuri în care plângi fară oprire. Dar înainte de toate este despre oameni, despre greseli, trădări,dar și despre loialitate. Și surprinzător pemtru unii este un roman politic despre foamea de putere și despre ce sunt unii în stare să facă pentru a și-o satisface. Și că pentru a reuși recurg la minciună, manipulare și crimă în masă.
O poveste frumoasă, pe care vă invit să o citiți și să o iubiți la fel de mult ca mine!
Mulțumesc,Loredana! Mulțumesc ByUnika!
Mo Xiang Tong Xiu este una dintre cele mai citite scriitoare din literatura chineză genul danmei.
Wei Wuxian și Lan Wangji, personajele centrale ale cărții au ceva magic. Sunt fermecătoare prin subtilitatea cu care își manifestă trăirile.
Grandmaster of Demonic Cultivation e o carte profundă care te consumă capitol după capitol. E un roman care ne dezvăluie adevăruri profunde despre natura umană și lumea în care personajele trăiesc.
Fiecare pagina citită din acest roman danmei va fi o forma de evadare oferită sufletului meu.
Recomand cu multă căldură aceasta carte. Nu va fi deloc un timp irosit, ci o îmbogățire sufletească.
Mulțumesc By Unika pentru că mi-ați oferit prilejul sa recitesc din nou acest roman danmei.💞
Mulțumesc Loredana!💞
Mulțumesc…!!!
Este nr.1 în topul cărților mele de acest gen …
Ma bucur ca o pot reciti și ca
mi ai reînviat iubirea pentru Lan Zan și Wei Wuxian …!!
Citind mi s a făcut dor de serial….Un dor nebun …mulțumesc ….!!!
O sa tot ai comentarii de la mine …nu ma pot abține…știi tu cât de tare iubesc eu cartea asta ….!!
Aaaaaaa! Vă iubesc mai sunteți cei mai ari din lume deci nu vă dați seama ce fericire mi ați adus în inima ❤️❤️
Păi na…Wei wuxian…nu tu ai spus ca Lan Wangji e genul tău ????….ha…ha…ha….ți s a îndeplinit dorința …te a luat un bărbat pe gustul tău….!!!
Mulțumesc scumpo pentru traducere …acum când o recitesc , descopăr nuanțe delicioase !!!
Mulțumesc draga noastră…..!!
Băiete ,.Wei wuxian …ati trait niste momente super frumoase si hazlii împreună în zorii tinereții voastre ….tu si Lan Zhan.. .%…%. nu fi asa de sigur ca nu și ar dori în subconștientul sau sa nu te mai vadă…!!!
Mulțumesc
Oh…locul ala este înfiorător Wei Wuxian…fii foarte atent…oricum Lan Zhanul tău nu te va lăsa niciodată sa pățești ceva rău…niciodată !!!