JUCĂRII (2023) – CARTE
Titlul Original:
Playthings (ของเล่นเถื่อน )
Genul Cărții: 18+, BL (LGBTQ+), Romantic, Acțiune
Limba Nativă: Tailandeză, Capitole: 40
Rating Conținut: 18+ - Restricționat (nuditate, violență, blasfemie etc)
Autor: Aiden
Publicată în: Iulie 2023
Traducere și adaptare: UNIKA
Sursă:
Această poveste ne este oferită în limba engleză de @AndreeaC87 de pe Wattpad. Mulțumim frumos!
Acesta este al 3-lea și ultimul volum din seria de cărți Omegaverse:
Prima carte: BLUE MOON: LANȚURILE IUBIRII (2021) - CARTE
A doua carte: JUCÂNDU-SE CU FOCUL (2022) - CARTE
A treia carte: JUCĂRII (2023) - CARTE
Rezumat:
Într-un univers plin de pericol, trădări și secrete, Loy, un Omega Pur, pătrunde într-un port plin de tensiune și violență. În timp ce investighează atacul brutal asupra bandei Trandafirul Alb, el îl întâlnește pe Carter Hope, liderul unității de asasini Iron Five, care îi cere să raporteze situația și să-l ajute într-o misiune de răzbunare. După o discuție tensionată, Carter îi cere lui Loy să meargă să-l elimine pe inamicul lor, Santino.
Deghizat și pregătit pentru orice, Loy se infiltrează la petrecerea bandei rivale. În timp ce se apropie de țintă, el descoperă că misiunea sa e mai complexă decât pare, iar timpul și răbdarea sunt cele mai prețioase resurse pentru a-și îndeplini sarcina. Însă, când planul său pare aproape de reușită, se trezește prins și confruntat direct de Don Bertolucci, un mafiot chipeș și implacabil, care îl prinde și îl întreabă de ce a intrat acolo. În fața unui pericol iminent, Loy trebuie să-și păstreze sângele rece și să găsească o cale de a ieși din situație, toate în timp ce înțelege mai bine puterea și cruzimea inamicului său.
Curând Loy devine un animal de companie pentru nemilosul mafiot Bertolucci iar de aici, drumul spre descoperirea adevărului, drumul spre o a doua șansă, drumul spre regăsire și iubire este atât de lung…
Prolog
Un camion mare se deplasează pe drum în timpul nopții. Destinația sa este portul de încărcare. Șoferul, un tânăr cu o față calmă, îmbrăcat într-un costum închis la culoare, are ochi căprui, apoși, care privesc alternativ drumul și ecranul GPS-ului din mașină. Mâinile sale ușor transpirate țin volanul. Chiar dacă nu este un motiv de bucurie, a fi chemat pentru o misiune importantă este cel mai bun lucru care i se putea întâmpla.
Tânărul nu este deosebit de remarcabil. De multe ori, colegii lui i-au spus că este o povară, că este inutil și că nu valorează prea mult. Dar „Loy” încearcă întotdeauna să zâmbească, să accepte și să se îmbunătățească. Chiar dacă lucrurile nu se îmbunătățesc!
Nu este excepțional în ceea ce privește lupta, folosind arme la standardele oferite pe marginea drumului. Nu este foarte bine făcut, dar este suficient de puternic pentru a se descurca. Nu este foarte inteligent și nu este creierul bandei. Mai mult, este temperamental și aproape că și-a omorât prietenii.
Loy, micul sprijin, proprietarul celebrei fraze: „Iar tu, Loy?”. Oricum, Loy este o persoană veselă, harnică și hotărâtă. Are capacitatea de a transforma compasiunea dintr-o povară în înțelegere, așa că nimeni nu îl invidiază cu adevărat. Mai mult, „Dion Blaze”, liderul bandei White Rose, nu l-a pedepsit niciodată sever pe Loy, poate din cauza legăturilor lor chinezești sau din cauza statutului secundar de Omega al lui Loy. Dion a avut întotdeauna o slăbiciune pentru acest copil.
Dar Loy are o relație de dragoste-ură cu al doilea gen al său. Își trăiește viața fără griji, ca prietenul său beta. Uneori, încearcă să găsească puterea unui alfa, chiar dacă aspectul său drăguț nu îi permite acest lucru. Ca Omega, Loy este supus și excesiv de acomodant.
Dar, după ce a fost însărcinat să curețe țevile din subsolul clădirii de apartamente, a pulverizat accidental insecticid fără să închidă capacul țevii. Drept urmare, insectele au zburat peste tot în clădire, creând o scenă îngrozitoare. Nu era prima dată când Loy greșea la serviciu, așa că, în cele din urmă, a fost trimis să stea degeaba la baza militară de lângă Lacul Sabich, în Italia, timp de o lună.
Datoria lui este să păzească lăzi de lemn goale și nevaloroase din depozitul din apropiere și baza militară, o bază a bandei veche și dărăpănată. Din fericire, utilitățile publice de bază încă funcționează (doar apă și electricitate limitate). Lui Loy îi este interzis să părăsească baza și trebuie să-și scaneze fața pentru a se ponta la ora 8 dimineața în fiecare zi.
Unii dintre colegii lui spun că este în concediu plătit, în timp ce alții spun că a fost exilat, la fel ca Dante, care a fost trimis pe insula Jeju. Loy însuși crede că cea din urmă variantă este mai aproape de adevăr. În zilele în care nu curăță baza militară, se antrenează, folosind arme pentru a exersa... și prin arme mă refer la curățarea lor. Nu are prea multe de făcut, deoarece Loy are acces limitat la internet, așa că vrea să-l păstreze pentru muncă și pentru informații importante de la șeful său. De aceea, când se simte singur, iese să vorbească cu pietrele, nisipul și creaturile marine care sunt aduse pe plajă, privind apusul soarelui zi de zi.
Înainte de a adormi, Loy cântă adesea despre muncă, despre a merge mai departe și a se distra. Cine ar fi crezut că astăzi, acele cântece vor deveni realitate.
La ora 5 seara, în timp ce Loy stătea și se bucura de un bol de tăiței instant, a primit un mesaj pe un vechi pager de la un membru al bandei, care îi spunea că sunt atacați de oamenii lui „Santino Bertolucci” și că au nevoie de ajutorul lui Loy. Loy nu avea habar că banda Trandafirul Alb era în călătorie în Italia în luna aceea, dar tânărul a înțeles că misiunea nu avea legătură cu el.
Banda Trandafirul Alb era ca o mare companie care avea diverse operațiuni, de la afaceri legale la activități obscure și dubioase, precum furtul și contrabanda. Nu era neobișnuit ca dușmani din toate părțile să vină după ei, dar situația cu Don Bertolucci era diferită, deoarece era un aliat cu care semnase un pact de neagresiune. Dacă atacul care avea loc era într-adevăr opera bandei lui Bertolucci, ar fi fost considerat o încălcare a acordului care stipula că nu se pot ataca reciproc.
Acest om a preluat puterea de la propriul tată, care era șeful mafiei italiene, și a devenit cel mai înalt lider la vârsta de 18 ani. A reușit chiar să preia controlul asupra loialilor tatălui său, care îl iubeau ca pe propriul fiu. A fost o schimbare completă a sistemului de guvernare intern al bandei. Avea o reputație feroce și înfricoșătoare, dar Loy nu se temea de el. Era timpul ca Loy să treacă la acțiune.
Tânărul era atât de emoționat încât i se ridicaseră părul în cap. Când s-a întors să se uite la GPS, a murmurat o rugăciune în șoaptă. „M-am rătăcit! Am greșit drumul!”
Capitolul 1
Când faci un pas greșit, viața se schimbă. Zece minute pe ceas se transformă magic într-o oră într-o clipă.
Când a ajuns la debarcader, a văzut fumul cețos și un foc de artificii care exploda în cer. A parcat mașina, nici prea aproape, nici prea departe. Cu o acțiune bruscă și neplanificată, adrenalina i-a curs prin vene în timp ce a scos arma din talie, un sentiment de frică făcându-i fața palidă.
Acest debarcader de mari dimensiuni era destinat odihnei și transportului maritim, indiferent dacă era vorba de mărfuri legale sau ilegale, proprietarilor debarcaderului nu le păsa, atâta timp cât aveai bani și relații, astfel încât poliția să nu te deranjeze. Asta era suficient. Tânărul Omega a evaluat încet situația, încercând să găsească un adăpost.
Nu putea vedea inamicul, doar cadavrele fără viață ale membrilor bandei Trandafirul Alb zăcând în baltă de sânge, nemișcate. Trebuie să raportez rapid situația!
În timp ce întindea mâna să-și ia arma de la brâu, a fost brusc tras de gât și forțat să cadă în colțul unui container. O siluetă înaltă, purtând mănuși, îi ținea strâns cu mâna de buzele roșii. Tânărul s-a zbătut, dar când și-a recăpătat calmul și a deschis ochii, și-a dat seama că era Carter Hope, liderul Unității de Asasini Iron Five, parte a bandei Trandafirului Alb.
„Ce cauți aici?”, îl întrebă.
Carter era îmbrăcat în echipament complet, asemănător cu cea a unei unități SWAT, cu fața neîngrijită și acoperită de barbă, dar privirea îi era concentrată asupra tânărului în costum negru, care radia neliniște.
Loy ridică ambele mâini deasupra capului, lăsând arma să cadă lângă el pentru a arăta că nu va mai opune rezistență. Apoi, mâna lui se îndepărtă de gură și Loy spuse: „Eu... cu ce vă pot ajuta, domnule? Sunt staționat la baza Chiengkwe.” Vorbea respirând greu, neștiind dacă era din cauza surprinderii sau a emoției de a întâlni liderul unității într-un mod atât de profesionist.
„Deci, ești de la baza aia mizerabilă?”
„Da, domnule.” Când văzu privirea dezamăgită din ochii celuilalt, inima i se strânse. Carter ridică ceasul inteligent și văzu că era deja distrus.
„La naiba!” Bărbatul mai în vârstă era supărat că nimic nu mergea conform planului, în timp ce stă o secundă cu ochii închiși.
„Șefule, șefule, sânge... și picioarele... e amputat.” Este adevărat că Carter purta o vestă antiglonț, dar uitându-se la urmele de arsuri și la piciorul stâng lipsă, era clar că fusese lovit de o explozie. Loy era șocat și se grăbi să-și scoată sacoul și să-l înfășoare în jurul piciorului bărbatului pentru a opri sângerarea.
„Uh!” Bărbatul mai în vârstă suspină, ținându-și mâna albă fără ezitare. ”Și de ce ai ajuns abia acum? Baza nu e departe, nu-i așa?”
„M-am rătăcit, îmi pare rău.” Carter își pierduse capacitatea de a vorbi pentru o clipă, înainte de a-și recăpăta calmul, realizând că timpul se scurgea.
„Nu a mai rămas nimic aici. Italienii aceia s-au furișat, ne-au atacat și ne-au distrus bunurile.” Nu fusese niciun jaf, doar pierderi de vieți omenești și distrugerea proprietății. Era clar că fuseseră ținta unui atac puternic.
„Toți membrii echipei mele sunt morți. Trebuie să raportezi urgent situația. Nu știm ce va face Bertolucci în continuare.” Fiecare propoziție a lui Carter era plină de suferință, așa că Loy a dat repede din cap.
„Am înțeles, domnule.” Dar, de îndată ce mâna i-a atins talia, fața lui Loy a pălit.
„Eu... cred că am lăsat radioul în mașină. Am adus doar arma. Îmi pare rău, m-am grăbit, am uitat din nou!” Carter mai auzise discursul clasic al lui Loy, dar nu se aștepta să fie atât de grav. Trebuia să ia o decizie rapidă înainte să-și dea ultima suflare și îl apucă de guler pe tânărul slab, trăgându-l mai aproape.
„Loy!”
„Da, șefule.”
„Ascultă-mă, Santino vrea să se răzbune pe șef. Ar putea fi periculos, oh, pentru el.”
Carter se strâmbă de durere, încercând să explice în timp ce colegii probabil îl așteptau la porțile iadului. Dar fața naivă a lui Loy nu arăta niciun semn de înțelegere. Era doar un subaltern umil, neștiutor de motivele ascunse ale șefului.
„Iahtul lui e la debarcaderul Luccia, Loy. Du-te... acolo... din nou... trage de timp!” Liderul unității de asasini tuși sânge în timp ce Loy încerca să asculte, dar nu auzea decât o voce slabă, murmurând.
„Du-te... și... omoară-l...”
„Șefule?” Carter expiră greu, dar mâna lui mare pe brațul lui Loy se strânse și mai tare.
„Du-te și omoară-l, da?” Carter îl împinge folosindu-și ultimele puteri pentru a-l împinge pe Loy.
„Grăbește-te... du-te!”
Tânărul stătea acolo, privind cadavrul fără viață al lui Carter, cu lacrimi curgând pe față, un amestec de furie și răzbunare izvorând din interiorul său. Dar văzând arma lui Carter încă în mâna sa, el a deconectat cablul radio care arăta ca un colier negru din piele de la gâtul lui Carter, scoțând microfonul, deoarece sistemul de comunicații era complet distrus. Era singurul lucru care încă funcționa.
„Nu vă voi dezamăgi, domnule.” Se grăbi înapoi la propria camionetă, dar nu apucă să pornească motorul... Boom!
Portul luxos explodă chiar în fața ochilor lui, deoarece flăcările au atins accidental butoaiele cu petrol, provocând multiple explozii. Dacă ar fi ieșit puțin mai târziu, s-ar fi transformat în cenușă plutind în mare, fără niciun ritual. Loy a pornit repede mașina și s-a îndreptat spre debarcader, cu ochii plini de hotărâre. Deși, în realitate, Carter nu îi ordonase să meargă să-l asasineze, ci să raporteze rapid unde se afla Santino.
Cheiul Luccia era un doc privat aparținând bandei Bertolucci. În prezent, Loy era considerat un spion minor, infiltrat în adevăratul regat al Leului-Tigru. Dar nu se temea. Dimpotrivă, era încrezător că va reuși în această misiune. Era avantajul lui, iar dezavantajul nu-l putea remedia.
Loy încercă să-și amintească conversațiile pe care le avusese cu agenții secreți ai Maestrului despre ceea ce trebuia să facă. Trebuia să se deghizeze, să se integreze fără probleme și, cel mai important, să știe exact ce făcea inamicul. Silueta micuță a lui Omega parcă mașina într-un loc sigur și se îndreptă spre doc pentru a găsi un punct de observație din care să urmărească situația pentru o vreme.
Mașini de lux erau parcate de-a lungul intrării, iar bărbați și femei frumoși, îmbrăcați în costume sexy, ieșeau în grupuri, fiecare îndreptându-se cu entuziasm spre iahtul magnific, frumos iluminat și acompaniat de muzică încântătoare care se auzea în fundal.
„La naiba! Lacheii lui au fost să atace și apoi au revenit la organizarea unui eveniment animat”, mormăi Loy, clocotind de răzbunare înainte de a trece la acțiune.
„Uau!”
Omega era impresionat. Venind de pe deal, coborâră pe marginea drumului și se îngrămădiră în fața unui grup de oameni îmbrăcați în costume sexy și extravagante.
„Oh, ce albi...”, spuse Loy încet, ochii lui căprui aruncând o privire discretă spre picioarele zvelte ale unui tânăr îmbrăcat în costum de asistent medical.
„Păi, fantomele sunt invitate la petrecere?” Băiatul îmbrăcat în infirmier chicoti, apoi o femeie dolofană, îmbrăcată într-o fustă în culorile curcubeului, se apropie și îl trase pe Loy de braț, dorind să flirteze cu el. El trebui să-și rețină cuvintele.
„Oh!”
„Oh, tu ești, Franny? Târfă mică. Știi că toți te așteaptă?”
„Doar un moment, doamnă.”
Loy putea să vorbească, să citească și să scrie în italiană, deși nu fluent. Era totuși priceput. Acesta era unul dintre motivele pentru care fusese exilat singur în această țară.
„Încă mai vrei să mă contrazici, nu? Schema ta triunghiulară pentru bani e inteligentă, dar apoi dispari. Poza pe care ai trimis-o nu e clară, dar e destul de bună. Tenul tău nu e foarte frumos, dar e acceptabil. Ești puțin cam slab, puțin cam palid. De ce ai mâinile atât de aspre? Ai lucrat pe ascuns înainte să vii aici?”
„Eva, încetează. E suficient. Dă-le ce vor.” O femeie îmbrăcată în piele neagră o întrerupse cu o privire batjocoritoare. Loy coborî capul, frustrat.
„Dar de ce ești îmbrăcat așa? Du-te și schimbă-te înainte să urci pe iaht.” Deși confuz de comentariile lor despre aspectul său, Loy știa că era pe cale să-și primească biletul pe iaht, din partea bandei Bertolucci. Așa că a intrat în joc, urcând în autobuzul turistic împreună cu grupul de oameni care erau adunați.
„E prea mult? Pare prea real, nu-i așa?” Loy a aruncat repede arma pe care o avea la el, fără ca fetele să-și dea seama că era adevărată.
„Să fii agent secret pare real, dar să te îmbraci așa e prea serios. Oricine ar vedea ar bănui ceva.” Probabil că acești oameni fuseseră angajați să ofere divertisment celor de pe iaht, fie ca gazde, fie pentru un fel de serviciu.
„Acum nu mai rămâne decât costumul de ninja. Cred că îți va fi bun.” Loy se întoarse să privească costumul negru și strâmt de ninja, ușurat că îi acoperea corpul și îi oferea un oarecare anonimat. Dar când văzu partea din spate, deveni suspicios.
„Oh, ăsta e un costum care arată fundul!”
„În față arată bine, dar în spate e din plasă transparentă, arătând totul de sus până jos.”
„Dacă nu ai de gând să-l porți, atunci scoate-ți hainele. Pierdem prea mult timp.”
Tinerii îmbrăcați în costume fantastice se îmbrățișau și îl priveau pe Loy cu ochi nerăbdători, așa că a trebuit să intre cu reticență în joc, să-și scoată cămașa și să se schimbe în costumul de ninja. Cu toate acestea, indiferent ce s-ar întâmpla, nu avea de gând să-și scoată lenjeria intimă strâmtă.
„Scoate-ți lenjeria intimă!” exclamă o femeie dolofană, cu ochii verzi larg deschiși de curiozitate.
Cui îi pasă? gândi Loy în sinea lui. Se întoarse, arătându-și lenjeria intimă cu model de dinozaur, și ridică un toc de pistol căzut. În același timp, verifică pe furiș armura de dedesubt, să vadă dacă i se potrivește mai bine.
„Scoate-ți și colierul ăla. E atât de gros. Nici măcar colții Primului Alfa nu l-ar putea străpunge, nu-i așa?”
„Nu, nu pot”, răspunse imediat Loy, în timp ce mâna o duce pe ceafă.
„Ești un Omega? Porți un colier sau ceva de genul ăsta?”
În prezent, Omega nu mai trebuie să poarte coliere și, întrucât nu există violență legată de căldură sau crime grave, este ilegal ca Alfa să muște un Omega care se opune. Un alt lucru important de reținut este că mușcătura nu are un rol important în formarea legăturilor, cu excepția cazului în care este mușcat de un Alfa Prim (un Alfa de rang înalt).
Omenirea a evoluat mult, așa că semnificația actuală a purtării unui colier pentru Omega indică faptul că aceștia sunt supuși în mod voluntar, iar a li se spune să îl scoată este considerat lipsă de respect.
Loy își urăște propriile caracteristici secundare de gen, dar când are nevoie să beneficieze de ele, nu ezită să răspundă: „Da, sunt un Omega. Ăsta este colierul meu.”
Stând în tăcere în autobuzul turistic.
„Deci, cu ce te ocupai în trecut?”, a întrebat femeia dolofană.
„Păi... sunt escortă, un Ent. Accentul pe Ent, flirt, dar fără penetrare.”
„O, Doamne, ești atât de experimentat. Spune-mi, cum se face în toate pozițiile? Există poziții care nu funcționează?”
„Yvonne, termină. Suntem la serviciu și barca pleacă în curând.”
Fata îmbrăcată în piele îi atinse încheietura mâinii, iar tânărul ieși ascultător din autobuzul turistic. În ceea ce privește armele, Loy strecură cu ușurință pistolul într-o geantă de recuzită pentru ca ceilalți să o transporte pe barcă. Tot ce luă cu el fu un cuțit mic și arma lui importantă – GoodNight Triceratops, un sedativ puternic. Aceasta fusese numită și inventată de Loy și era folosită de el însuși.
Din fericire pentru el, atât Loi, cât și geanta cu armele ascunse au trecut miraculos de scanare, ca prin farmec. Cuțitul a fost folosit chiar pentru a curăța fructele, iar italienii nu păreau să acorde prea multă importanță, fiind prea ocupați să râdă de modelul chiloților lui. Tânărul jalnic încercă să se lipească de grupul extravagant de gazde.
„Tu! Ninja, du-te și dansează, arată ce poți!” Dar nu se aștepta să fie târât să danseze în mijlocul ringului. Fața lui părea pierdută, uitându-se în stânga și în dreapta, încercând să găsească măcar un prieten. Dar nu era nimeni. În schimb, inima i s-a scufundat când a început muzica și zeița cu picioare de foc a coborât.
Oh, Doamna mea!
Talia lui subțire se legăna în ritmul muzicii. Indiferent de genul muzical, totul se baza pe mișcările seducătoare ale șoldurilor. Mulțimea de spectatori aplauda și aclama în timp ce îl înconjura. Loy expiră, lăsând aerul să-i scape dintre buze, respirând confortabil pentru o clipă.
În timp ce Loy își legăna talia delicată, în același timp, în apartamentul de lux. Pe puntea superioară a navei, un bărbat înalt, bine făcut, îmbrăcat într-un costum bine croit, stătea cu brațele încrucișate, privirea coborâtă spre nivelul inferior al navei, cu fața severă și calmă. Sprâncenele lui ușor înclinate erau ascuțite, ca ale unui șoim care se mișca ușor când zărise o gazdă mai ciudată decât oricine, ghemuită pe podea în mijlocul ringului de dans. Purta o ținută strâmtă care îl acoperea de la cap până în picioare, dar îi lăsa la vedere fesele, dezvăluind lenjeria intimă viu colorată. La prima vedere, părea o schimbare de gen jucăușă.
„Au angajat o trupă de comedie?” Întrebă el în șoaptă. Subordonatul care stătea în spate făcu un pas înainte pentru a-l privi.
„Nu, domnule.” Și încercă să-și înăbușe râsul. Șeful ridică o sprânceană, iar tânărul subordonat care era pe punctul de a-și acoperi gura reveni repede la expresia normală.
„Cred că este mai degrabă stilul lui, domnule”, răspunse tânărul subordonat.
Capitolul 2
„Micuțule dinozaur. M-am săturat de dansul tău nebunesc. Vrei să vii să bei niște lapte?”
Nebunilor! Loy voia să sară și să-l lovească în gât, dar a trebuit să se abțină. Bine că costumul său de ninja îi acoperea capul. Singurele deschizături erau la ochi și gură. Nimeni nu putea să-i vadă fața încruntată de dedesubt. Dar când a trecut pe lângă o oglindă mare și și-a văzut reflexia clară, șmecherul priceput a trebuit să se abțină să nu râdă. Aspectul său nu era diferit de fața caraghioasă a clovnului din filmul Kamen Rider. La naiba!
Dar când a văzut cerul schimbându-se într-o culoare albastră intensă, mintea micuțului s-a golit. De ce a venit aici? Să se joace cu propria imagine? Avea o sarcină importantă de îndeplinit. Un zâmbet slab i-a apărut în colțul gurii. Loy tocmai venise cu un plan nou și interesant, după ce ieșise din sala aceea pentru a lua o pauză. Planul era: contrabandă, droguri, măcel!
Cu siguranță, inspirația îi venise de la costumul de ninja pe care îl purta (râde).
Pe navă, erau mafioți italieni beți care se împiedicau, provocând haos și confuzie pentru a le transforma în putere. Apoi, Loy își folosi abilitățile viclene pentru a merge ici-colo în căutarea locului în care dispăruse Don Bartolucci.
Dar tot nu avea nicio informație!
Și, ca să înrăutățească lucrurile, fața aceea enervantă încă îl imita, plină de aroganță. Loy a scuturat banii de pe corp și s-a mișcat târându-se în patru labe, imitând un ninja din desene animate. Se întreba ce ar putea găsi în bucătărie. Fără să-și dea seama că doi bărbați în costume negre stăteau și îl priveau cum se târăște.
„Copiii ăștia din ziua de azi se comportă atât de ciudat. E o modă sau ceva?”
„Da, nici eu nu înțeleg.”
Cei doi bărbați au vorbit în italiană înainte ca privirile lor să se îndrepte spre fundul cu model de dinozaur care dispărea după colț.
Loy a apărut în liniște în camera de pregătire, unde se aflau două tinere îmbrăcate în costume de menajere, ocupate cu aranjarea unor lucruri. După ce au terminat, persoana care părea să fie șefa a spus: „Du-le în camera de oaspeți.”
Loy a zâmbit răutăcios.
Ah, am găsit ocazia perfectă! Abia aștept. El a urmat-o repede pe menajera care ținea un tavă cu băuturi.
Rămânea de văzut dacă Loy putea să o urmărească discret pe menajeră ca un spion profesionist.
„Unde te duci?”
„La baie.”
„Aww... Micuțule Dino, vino să-i dai un pupic tatălui tău.”
„Oh, tati, poți să aștepți un moment? Lasă-mă să-mi pun rujul mai întâi. Ies imediat să-ți dau să guști.”
Crezi că cineva ca el ar putea zbura folosindu-se de tehnica corpului ușor?!
Poate doar să plutească îmbrăcat într-un costum de ninja, dar nu este un ninja adevărat! Este păcat că, deși șeful său Dion are o soție ninja, el nu a avut privilegiul să se antreneze cu soția sa. Era doar un discipol, un simplu ucenic, care alerga de colo-colo și făcea scandal. Și acum, iată-l, întâlnind un grup de bețivi care îl provoacă și pretinzând că este unul dintre ei. Din fericire, în fiecare colț al navei sunt fete sexy care dansează și se distrează, plus că este deja întuneric, așa că nu iese prea mult în evidență.
Omega a mers cu precauție până a ajuns la intrare, care era blocată la etajul 4, fiind o zonă restricționată. Menajera a intrat pe ușa mare și a ieșit fără tava cu băuturi.
Ținta se află în camera aceea. Acum, este momentul ca micul Omega să-și folosească adevăratele abilități speciale.
„Oops!”
Grila albă a fost apucată rapid și îndepărtată de mâini pricepute, permițând capului micuț al lui Omega să se strecoare înăuntru.
O persoană cu abilități excepționale de tir, precum Loy, nu avea cum să rateze. Înainte de a ajunge aici, ca om de încredere al unui șef mafiot, trecuse prin multe greutăți. Tânărul observă o rafală de vânt care părea să vină din camera lui Don Bartolucci. Se cățăra și își folosea cu prudență silueta zveltă în avantajul său. Cu dedicare și entuziasm, ieși din dressing.
Loy nu știa înainte că poate ghici cu atâta precizie coordonatele. Dacă ar fi putut să se întoarcă, ar fi scris un raport detaliat pentru a-și informa superiorul, poate chiar pe patru pagini de hârtie A4. Tânărul a memorat informațiile valoroase și apoi a pus grilajul la loc.
Cu ochii căprui, se uită prin crăpătura ușii. În exterior se afla un living spațios, care separa elegant dormitoarele. În ciuda privirii sale scrutătoare, nu zări nici o umbră sau siluetă. Tânărul Loy se gândi: „Ce prost sunt, nu e aici!”
Loy chicoti înainte de a ieși încet din dressing. Nu era nevoie să-și facă griji pentru camerele de supraveghere; verificase deja informațiile. Don Bertolucci prețuia foarte mult intimitatea, așa că nu permitea instalarea camerelor de supraveghere în această cameră. Cu toate acestea, în alte zone ale navei erau instalate camere CCTV. Totuși, agenții de pază erau absorbiți de un spectacol, învârtind pânze, așa că nu acordau nicio atenție ninja-ului deghizat în lenjerie intimă cu model de dinozaur.
„Dacă ar fi așa de ușor de fiecare dată când ieșim în misiune cu echipa, ar fi grozav”,
se gândi Loy. Nu înțelegea de ce îi plăcea să piardă timpul la serviciu cu prietenii. În viitor, ar putea deveni agentul secret suprem, un asasin priceput la nivelul SSS. Cu cât lucra mai mult singur, cu atât părea mai cool.
Se simțea ca un lup singuratic, medită el.
Cu ochii căprui strălucitori, apucă repede un flacon argintiu cu medicamente și turnă puțin într-un flacon. Era sucul de struguri al mafiei italiene, dar, pe măsură ce îl sorbea, lichidul dispărea. Mirosea atât de îmbietor, ca un fruct divin.
Cu siguranță, avea un gust delicios și dulce, pe măsura aspectului său.
După ce luă medicamentul, Loy se gândi să se ascundă și să aștepte prada. Odată ce prostul de Bertolucci bea sucul de struguri, va cădea într-un somn mortal. Și apoi... cum ar fi putut să se strecoare?
Un zâmbet răutăcios se formă în colțul gurii lui Loy. Se mișcă din nou, dar când se întoarse să se ascundă în vestiar, îi veni o idee. Dacă adăugase prea multă formulă, schimbând gustul sucului de struguri?
Dispăru în tăcere. Dacă lucrurile mergeau așa, cu siguranță ar fi fost prins!
Un moment de ezitare însoți scena în care Loy își înmuie degetul arătător în flacon. Gustul trecător al lichidului care îi atinse limba dură doar o fracțiune de secundă.
Nu schimbase gustul...
„La naiba!”
Apoi, clovnul bandei Trandafirului Alb căzu imediat la pământ.
Trecu un moment.
Zgomotul oamenilor care vorbeau și senzația intensă din pieptul lui îl făcură pe Loy să clipească ușor din ochii lui albi ca perlele. Masca de clovn fusese scoasă, dezvăluind o expresie nedumerită. Nările lui captară un miros plăcut, ca de trandafiri amestecați cu miros de dezinfectant. Nu era deloc un miros neplăcut. Lui Loy îi plăcea acest miros... era parfumat, dulce, curat și revigorant.
„De ce ai intrat aici?”
Vocea joasă îi provocă fiori pe șira spinării, făcându-l pe Omega să-și recapete conștiința înainte de a vedea pieptul greu, care fusese călcat de pantofi de piele. Proprietarul pantofilor avea ochi negri, lipsiți de lumină, ca ochii unei statui. Cu toate acestea, erau plini de o putere imensă. Era înalt, depășind 1,80 m, și, pe deasupra, era chipeș... chiar mai chipeș decât în poză, de sute de ori mai chipeș.
Era clar că acest om era Don Bertolucci!
Acum Loy era complet treaz, dar nu mai putea fugi.
„Te-am întrebat de ce ai venit aici”, întrebă tânărul mafiot, scoțându-și sacoul înainte de a călca pe o parte a pieptului, fixându-și privirea asupra clovnului speriat.
Loy, care era legat de mâini și de picioare ca un pui capturat, simți o senzație de amorțeală și tremură din tot corpul. Nu știa cât timp fusese inconștient. Era surprins să se afle în această situație, nesigur dacă cealaltă parte îl descoperise sau nu, nefolosind nicio forță.
Bine, dă-i un răspuns inteligent, demn de Dion Blaze.
„...”
„Au!”
Capitolul 3
„Au!”
În interiorul camerei, o liniște înfiorătoare învăluia împrejurimile. O aură întunecată părea să emane dintr-un tânăr care amintea de un membru al mafiei. Micuțul clovn tremura, simțindu-se prins în capcană și pierdut, ca o pasăre speriată prinsă într-o cușcă. Ce se poate face în astfel de circumstanțe? Oamenii sunt speriați!
„Vrei să ne provocăm unul pe altul?”
„Uh, nu, mulțumesc.” El a scuturat capul, astfel încât părul său castaniu a atins pământul. Cu o încruntare și o postură aplecată, Bartolucci a afișat un zâmbet șiret, aruncând o privire ca și cum nu ar fi fost altceva decât o mică creatură gata să-și vadă inima zdrobită sub picioare, în orice moment.
„Oh, oh.” Simt că inima îmi va exploda, iar eu sunt încă călcat în picioare.
„Cine te-a trimis aici?”
Iar ai ratat, nu-i așa, Loy! În mod normal, un coleg de bandă ar fi cel care ar spune această frază, dar de data aceasta, Loy a vrut să o spună el însuși. Micuța siluetă murmura și se zvârcolea neliniștit, luptându-se să-și pună costumul negru strâmt, asemănător unui vierme neajutorat legat. Bertolucci se uită la persoana care zăcea la picioarele lui, încruntându-și sprâncenele. Cât de jalnică era situația asta. Cum putea fi el un spion secret al vreunei bande? Apoi, alți doi subordonați tineri intrară împreună în cameră, neîndemânatici și fără suflare.
„Ne cerem scuze că v-am făcut să așteptați, domnule”, spuse unul dintre ei, cu fața acoperită de sudoare. Cu toate acestea, ochii lor trădeau teamă și un tremur.
„Oh, copilul acela? Copilul acela este cel pe care l-am angajat din barul din Ibiza să vină la bordul navei. Copilul care dansa ciudat atunci, da.”
„Așa este?” Don Bertolucci își ridică piciorul de pe piept, dezvelindu-i pieptul gol. Dintr-o dată, folosi o bâtă de lemn pentru a-l răsturna pe tânărul Loy, făcându-l să stea cu fața în jos, asemănându-se cu un pește prăjit pe grătar. De îndată ce văzu chiloții verzi cu model de dinozaur, își aminti. Bătând ușor cu bâta pe corpul lui Loy, parcă se juca cu o minte bolnavă. Loy, care avea mâinile și picioarele legate, încerca să găsească o cale de scăpare. Oricare ar fi fost. Mafiotul însă îi trage în jos marginea chiloților, dezvăluind o bucată din fesele sale roz pal.
„Atunci du-te și întreabă-ți subordonații câți mă așteaptă, domnule.” Loy nu se putu abține să nu răspundă, dar de îndată ce ochii lui se întâlni cu ai mafiotului, își coborî repede capul, ca o broască țestoasă care se retrage în carapace.
„Vorbești bine italiana.” Micul Omegia înghiți nervos, neștiind dacă să se bucure sau nu că era admirat. Santino zâmbi și se aplecă să-l apuce de gât, forțându-l să-și schimbe poziția și să îngenuncheze.
„Deci, ce te aduce aici?”
„Păi... am intrat, nu? Cum am intrat?” Loy se prefăcu slab și beat, deși știa că șansele de scăpare erau de doar 0,0001%. Bărbatul înalt strâmbă ușor din nas în timp ce se întoarse spre subalternul său.
„Amândoi aveți responsabilitatea de a asigura siguranța pe această navă, și totuși ați lăsat un oaspete ieftin să intre în camera mea, așa, pur și simplu?” Cei doi bărbați care fuseseră certați stăteau cu mâinile împreunate, cu capul plecat spre podea. Deși Santino nu ridică vocea, chipul său frumos nu trăda nicio emoție. Totuși, Loy putea vedea în secret că picioarele celor doi bărbați tremurau ușor.
„Pedeapsa pentru greșeala voastră penibilă este să vi se scoată ochii și să vi se taie degetele arătătoare.”
„Da, domnule.”
Oh, cu tipul ăsta nu e de glumit. Loy înjură în sinea lui și îi compătimea pe cei doi bărbați, dar reuși totuși să zâmbească și să le înveselească inimile. Așa e lumea mafiei, nu mori din cauza dușmanilor, mori din cauza propriului șef.
„Dar astăzi e o zi fericită, așa că puteți pleca unde vreți.”
O fi bucuros pentru că tocmai a atacat docul bandei și a omorât niște oameni. Ce ticăloși!
„Mulțumim foarte mult, domnule.” Loy era sigur că auzise șoapte amestecate cu suspine venind de la cei doi bărbați. Aceștia nu ezitară, se înclinară repede și plecară în grabă, urmând ordinele șefului lor. Acum, doar Loy și cei doi paznici rămăseseră. Dar de ce îl mai țin încă?
Loy încercă să se furișeze discret și să se ascundă în dressing, dar, cumva, ușa era departe. Când se întoarse să se uite, văzu că barbarul Don folosea un baston pe care îl agățase de lenjeria intimă și acum atârna de el.
„Unde crezi că te duci?” Mafiosul italian ridică bastonul și i-l arătă. Loy se uită la vârful aurit și zâmbi timid. Dacă bastonul acela l-ar fi lovit, cu siguranță s-ar fi spart în bucăți.
„Nu fug, dar podeaua din camera asta e atât de moale încât nu m-am putut abține să nu mă rostogolesc.” Cu o ușoară mișcare dintr-o parte în alta, micuța siluetă a lui Loy a ajuns în cele din urmă să stea întins pe o parte, ridicând ușor șoldurile, iar privirea lui devenind șireată și vicleană. Picăturile de transpirație încă mai rămăseseră, tentându-l pe celălalt și ademenindu-l să bea suc de struguri, care era încă intact.
„Vrei să vii... să te rostogolești cu mine?” Tânărul Omega flirta cu el, uitând că era legat și imobilizat, la kilometri distanță de a fi sexy. Tânărul mafiot închise ochii la silueta micuță...
Clic!
Mâna lui mare scoase cătușele de la picioare, dezvăluind un cuțit lung și ascuțit, de aproximativ 10 centimetri. Și, cu o mișcare rapidă, frânghiile care îi legau brațele și picioarele fură tăiate. Se întâmplă atât de repede încât nu avu timp să se sperie de ascuțimea cuțitului.
„Poți pleca acum și nu mai vreau să-ți văd fața vreodată.” Santino se apropie și se așează pe scaunul verde închis. Luă o țigară scumpă, o aprinse și trase un fum. Dacă ar fi fost cineva care se iubea și se temea de moarte, ar fi fugit repede din această cameră. Cu toate acestea, clovnul curajos se târî înapoi și îngenunche pe podea, ținându-se de genunchi, refuzând să cedeze.
„Iată-mă, domnule”, spuse el. „Păi, am venit de departe și intenționez să câștig mulți bani.”
„...”
„Păi, domnule, eu...” Santino era enervat de această persoană arogantă cu gura roșie, așa că îi băgă cu forța degetul mare și...
„Au!” Mafiotul își mișcă degetul pentru a verifica cât de mult putea suporta această persoană. Dar doar introducând și degetul mijlociu, spațiul era deja umplut. Colțul gurii îi tremura de satisfacție.
„Arată-mi puțin ce poți.”
Ochii lui limpezi și pătrunzători se uitau la fața ascuțită și amenințătoare a persoanei răutăcioase. Când nu mai avea altă opțiune, capul a început să se miște ritmic. Vârful limbii a lins de-a lungul degetului arătător și degetului mijlociu al mâinii mari a lui Santino. Degetele erau groase și lungi, făcând greu de imaginat dimensiunea reală a mâinii. Pe măsură ce căldura se intensifica, o senzație începu să apară în partea inferioară a abdomenului. Obrajii palizi se înroșiră. Mâinile se agățară ușor de brațul persoanei mari. El lingea și sugea, provocând un sunet intermitent. Între timp, privirea rămase fixată pe fața atrăgătoare, fără să clipească. Unde putea să fugă?
„Ajunge.”
Santino își retrase încet mâna din gură și reluă fumatul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Tăcerea făcu ca fața lui Loy să pară calmă, dar el încă îngenunchea între picioarele celeilalte persoane ca un câine care așteaptă comanda... Santino simți o anumită energie și se întoarse să privească persoana mică cu o expresie sumbră.
„Nu e problema mea.” În timp ce vorbea, se apropie și ridică mâna, apăsând vârful nasului micului ninja. „Și nu mă mir că nu ai primit niciun ban.”
Fața lui Loy se înăspri, buzele îi tremurau puternic. Se simțea umilit. Totuși, lui Santino nu-i păsa. Ba chiar îl chemă pe subalternul său să vină și să-l ia pe Loy de brațe, într-un mod lipsit de respect.
„Poți să faci ce vrei cu el. Cheamă menajera să vină să ia vasul cu băutura. Nu-mi place.” Micul clovn avea o expresie tristă pe față când se întoarse să-l privească pe Santino, care aruncase băutura pe pervazul ferestrei. O singură lacrimă îi curgea pe obraz, ajungând până la vârful bărbiei, copleșit de tristețe. Mirosul unui tranchilizant puternic umplu aerul.
„Oh!”
„La ce te uiți, obraznicule?”
El fu tras brusc în sus și văzu că persoana care se apropia era cea care trebuia să fie pedepsită. Într-o clipă, Loy, care trezea milă, fu legat de mâini și de picioare și dus în spatele navei.
„Vrei una scurtă sau ce? Se pare că nu vrei să ne ocupăm noi de tine. Oh, aproape că uitam. Vrei să rămâi schilod, nu?”
Zăcând cu fața în jos după ce a fost lovit, strângând abdomenul, înghițind sângele care îi curgea din gură. Nu era prima dată când era lovit cu pumnii sau cu picioarele. Era norocos că avea un corp mai rezistent decât media oamenilor. Indiferent de câte lovituri primea, reușea întotdeauna să supraviețuiască. Ochii sfidători ai lui Loy păreau și mai îmbătători, ca o vrajă... greu de rezistat. Loy se retrage cu regret și decide să nu răspundă, lăsând grupul de oameni care se agită să plece fără să-i oprească.
„Înainte să fii făcut bucăți, trebuie să vii să-mi sugi penisul.”
„Da, și o să te fut până explodezi.”
Stai, dar au început să aibă gânduri malefice...
„Nu!”, Loy a deschis ochii larg, luptându-se să scape, simțind durere în tot corpul. Toți păreau să se distreze. Râsetele grosolane îi atingeau nervii sensibili, în timp ce mâini aspre îi apucau brațele și picioarele, ținându-l aproape nemișcat. Un bărbat scoase un cuțit ascuțit și îi rupse hainele băiatului. Armura pe care o purta pe dedesubt se desprinse și ea. Partea norocoasă în această situație nefericită era că acești oameni nu aveau timp să-și dea seama, deoarece atenția lor era îndreptată spre altceva.
„Oh, deci ești priceput, nu? Vino, vino să te ocupi de mine.”
„Pleacă! Au!”
Tocmai când erau pe punctul de a se angaja într-o ceartă aprinsă, Loy a primit o lovitură care i-a întors fața. Persoana care stătea deasupra capului său a desfăcut fermoarul, eliberând un miros urât. Mișcându-l în sus și în jos pentru a-l face tare.
În acel interval scurt de timp, în sala de karaoke a navei, tinerele gazde le ofereau plăcere membrilor bandei Bertolucci. Unele dansau senzual în jurul barei, în timp ce altele își legănau viguros șoldurile. Dar când ceasul de pe perete a bătut ora trei dimineața, sala a încetat orice activitate. Fiecare persoană s-a îndepărtat și și-a deschis geanta, scoțând uneltele.
Nu erau doar jucării... ci o varietate de arme.
„Nenorociților, o să muriți!” A strigat bărbatul îmbrăcat în infirmier înainte ca gazdele să deschidă focul...
Capitolul 4
Santino stătea lângă fereastra din interiorul apartamentului, privind marea vastă. Iahtul său urma să acosteze în fața portului conacului său din orașul Chingkwe, o escală temporară. Dar, simțind o mișcare ciudată în spatele său, a apucat repede bastonul și l-a învârtit pentru a lovi.
Dintr-o dată o femeie îmbrăcată în negru a căzut pe podea. Santino a tras mânerul bastonului, transformându-l într-o lamă. S-a aruncat înainte, intenționând să-i pună capăt vieții fără ezitare. Cu toate acestea, ea s-a rostogolit agil la timp, înainte de a ridica un pistol tremurând.
Bang! Santino se feri, iar glonțul rată. Corpul său, chiar și părul, rămase nemișcat, cu ochii încruntați și pătrunzători. Rapid, apucă o țigară și o așeză pe capul femeii îmbrăcate în negru, făcând-o să-și piardă cumpătul pentru o clipă. În timp ce Santino dădea cu piciorul în pistol, apăsă un buton de pe baston, transformându-l într-o lamă. Își îndreptă arma spre ținta sa, dar cealaltă parte se rostogolește și scăpă.
Boom! Grenade fumigene au explodat, creând haos.
Întorcându-ne la micul clovn...
„Ai mai văzut asta, puștiule? O elice gigantică.”
Loy se lupta să scape de bucata de carne care se învârtea în fața lui, în timp ce proprietarul, râzând sadic, îi înconjura talia într-o postură triumfătoare.
Scârbos! Ce rușine! Ce fel de elice gigant este asta? Este mai mică decât bucata de cârnați pe care a mâncat-o Loy la micul dejun. În timp ce Loy lupta din toate puterile, țipetele din exterior deveneau din ce în ce mai puternice. Un bărbat cu sânge pe față a intrat în magazie, uitându-se spre partea din spate a bărcii.
„Nenorociților! Ce faceți aici? Suntem atacați afară. Ieșiți afară!” Haita de câini turbați îl lăsă pe Loy, eliberându-l, și se repeziră să ia arme pentru a fugi spre grupul de gazde care se transformaseră într-o bandă de asasini profesioniști fără ca nimeni să știe cauza.
De îndată ce nu mai era ținut de mâini și picioare, micul Omega dezlegă rapid capcana de frânghie cu priceperea sa.
Boom! O explozie răsună în timp ce Loy ieși afară. Putea vedea un nor de fum gri care emitea un miros înțepător care îi copleșea simțurile.
„Ce este toată agitația asta?” Mama Yao, care se urcase în barcă prefăcându-se calmă, se așeză și își ținu capul în mâini. Alte două gazde o îmbrățișară strâns din spate.
„Ți-am spus să nu accepți joburi legate de mafie, nu-i așa?”
„Elise ne-a păcălit? Unde este? A spus că tocmai își pierduse slujba. Cum de au adus-o prietenii ei aici?” Mama Yao se referea la fata îmbrăcată în piele neagră și la grupul ei de însoțitori.
Loy își amintea asta doar pentru că auzise pe cineva strigând-o pe fată Elise. Dacă mintea lui mică putea să pună cap la cap lucrurile, acele gazde erau probabil membri ai mafiei care planificaseră să se strecoare pe barcă. Unii veniseră cu grupul lui Inoa, iar alții cu un alt bar. În timp ce barca plutea în mijlocul mării, ei începură încet operațiunea. Gazdele reale, care nu aveau habar de ce se întâmplă, erau în pericol. Unii au supraviețuit focurilor de armă care ploua asupra bărcii, iar alții nu.
Văzând fețe atât de zâmbitoare și picioare atât de frumoase, oare chiar sunt asasini profesioniști? Cum de au reușit să treacă de scaner cu armele ascunse și să se strecoare înăuntru? Gențile alea colorate și strălucitoare trebuie să fi fost special concepute pentru a evita scanarea.
Bang!
„Oh, nu! Nu trageți încoace... Au!”
Apoi, Mama Yao și gazdele s-au transformat în cadavre. Loy nu mai avea timp să ezite. Tânărul a luat un pistol, l-a ridicat și s-a ghemuit pentru a evita gloanțele care zburau din toate direcțiile. Încet, s-a apropiat de zona de confruntare pentru a se asigura că Santino era ținta, dar cineva i-a călcat pe spate și el nu știa al cui era piciorul.
„Nenorocitule, nu te juca!” Femeia în costum de piele s-a ridicat, scoțându-i pistolul din talie.
„Hei! Nu-mi fura lucrurile!”
„Orice ai face, fă-o repede, dar capul lui Santino este al meu.” Ea l-a ignorat și a plecat.
Fata asta știa de la început că Loy nu era un Omega prost. Îi văzuse pistolul în toc chiar de la început. Dar înainte de a urca la bord, asta era ceea ce spusese. Era acolo pentru Santino. Așa avea de gând să vină după Santino? Ei bine, Loy nu avea de ce să-și facă griji. Tânărul zâmbi în colțul gurii.
Înainte de a urca pe punte pentru a căuta o cale de scăpare, observă două elicoptere parcate acolo. Deși Loy nu avea încă permis de pilot, era încrezător că putea pilota unul. Zgomotul puternic, ca o rachetă lansată de jos, atrase atenția tânărului. Nu era doar un zgomot întâmplător, ci părea să vină de la o armă special concepută. Loy voia să știe cine era proprietarul acelei arme cu țeavă. În timp ce stătea și privea prin barele de fier.
Arma cu țeavă provenea de la un baston al lui Santino, iar Santino se lupta în acel moment cu trei asasini. Costumul lui era încă imaculat, iar cravata era bine fixată. Nici o cută, în ciuda petelor de sânge. Nasturii erau ușor descheiați, dar Loy era sigur că nu era sângele acestei persoane. Acest bărbat era mai înfricoșător decât se așteptase Loy. Își făcea griji că acești asasini ar putea eșua în misiunea lor, așa că a decis să asiste în secret la confruntarea dintre tânărul mafiot și grupul de ucigași de pe balconul de la etajul al doilea.
„Cine v-a angajat?” întrebă Santino cu voce joasă, în timp ce înfigea bastonul în pieptul celor doi dușmani. Cu celălalt braț ținea sticla pe care fata îmbrăcată în piele i-o aruncase. Starea ei părea și mai gravă decât acum cinci minute.
„Fii puternică, frumoaso. Doar pune-l la pământ pe acest ticălos, acest gunoi!” spuse Loy cu entuziasm, ca o majoretă de box, chiar dacă gloanțele și cuțitele zburau în jurul lui, ratându-i corpul la milimetru. Santino nu se abținu, lovind-o cu pumnii în față. Era uimitor de frumoasă, dar căzu la pământ, apucă pistolul căzut de pe podea și se ridică. Din nou, apucă o bucată de sticlă spartă și o înfipse în piciorul mafiotului italian. Acesta căzu la pământ.
Asta e, fato. E timpul să încheiem scena... Loy ridică triumfător pumnul încleștat, lovind balustrada de fier. Se fâțâia acolo încrezut, exprimându-și bucuria.
„Hei, stai!” Dintr-o dată, balconul de fier se prăbuși, făcându-l pe Loy să cadă la un nivel inferior. Ca să înrăutățească lucrurile, un glonț era îndreptat chiar în fața lui Santino, aproape țintindu-l direct. Asasina era pe punctul de a apăsa pe trăgaci.
„Nu!” Reflexele rapide ale lui Loy au întâlnit privirea surprinsă a lui Santino, iar el a ridicat ambele mâini pentru a arăta că nu avea nicio legătură cu această situație. Cu toate acestea, se pare că postura lui a ajutat involuntar la blocarea glonțului, salvând capul mafiei italiene.
Bang!
Totul s-a întâmplat prea repede. Talia subțire a lui Loy a sărit în aer, iar sunetul a răsunat ca un tunet. Durerea a fost atât de intensă încât a căzut și a rămas nemișcat pe podea. A ridicat privirea și a văzut o persoană de statură impunătoare... Santino a aruncat o scurtă privire către Omega înainte de a profita de ocazie pentru a apuca un cuțit de pe podea și a-l arunca rapid, țintind direct în mijlocul frunții femeii confuze. Ea s-a dezechilibrat și a căzut, fără suflare.
„Au”, gemu Loy.
„De ce ai sărit în fața mea... copil prost...”, mormăi Santino.
„Au, doare.”
Lacrimile curgeau pe fața micuțului, încețoșându-i vederea. Corpul îi tremura ca al unui pisoi speriat. Nu voia să moară în acel moment. Tânărul Omega ridică disperat mâna tremurândă, apucându-se de gât. Dar durerea îl copleși, făcându-l să-și piardă cunoștința înainte de a mai putea face ceva.
Ce e atât de cald pe fruntea mea? Mirosul trandafirilor proaspăt tăiați plutește în aer și îmi gâdilă ușor nasul... din nou. E sunetul unui elicopter oare? se întrebă Loy în liniște, în întuneric.
Capitolul 5
Bang!
Un sunet asurzitor se auzi de după ușa neagră.
Mulți bodyguarzi care stăteau de pază nu puteau decât să-și plece capul și să respire neregulat. Nu după mult timp, un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum gri elegant, deschise ușa. Fața lui frumoasă era calmă, dar intensă, iar ochii lui albastru deschis străluceau ca focul. Asta indica bine starea de spirit a proprietarului.
„Cheamă menajera să vină să facă curat.” Dion Blaze arătă spre biroul dezordonat din spate, iar bodyguardul care stătea în alertă se întoarse repede pentru a confirma. Fiecare se îndreptă spre sarcina care îi fusese atribuită. O persoană chemă menajera să vină să așeze lucrurile împrăștiate, în timp ce alte două stăteau de pază în fața camerei. Alte trei îl urmau îndeaproape pe șef, servindu-i ca protecție.
Chiar dacă acest loc este Castelul Mariya, casa bandei Trandafirului Alb, liderul este tot Dion, șeful bandei. În sala de ședințe, șeful unității de securitate și șeful unității de date stau în fața mesei, cu fețele severe. Cu toate acestea, există două persoane care încă păstrează o înfățișare calmă. Asta pentru că nu sunt doar membri obișnuiți ai bandei, ci ocupă și funcția de soți. Dion Blaze, care de obicei nu manifestă prea mult interes pentru relațiile romantice, merge cu o expresie fermă și se așează în capul mesei. Ridică mâna și își trece degetele prin părul rar, dezvăluind cicatrici de la răni vechi.
„Poate cineva să explice ce s-a întâmplat cu oamenii noștri din Italia?” întrebă el. Atmosfera din cameră deveni atât de sumbră, încât părea că o ceață întunecată coborâse, acoperind totul.
„Dați-mi voie să rezum mai întâi, vă rog.” Shane Miyasawa, secretarul, își ajustă cu reticență rama mică a ochelarilor înainte de a deschide tableta pentru a revizui ultimul raport.
„Nava noastră a fost atacată, încărcătura a fost distrusă, iar unii dintre oamenii noștri și-au pierdut viața, în timp ce alții au dispărut. Domnul Swan a raportat că propriul său doc a fost, de asemenea, complet distrus de explozii, încălcând acordul pe care îl aveam cu el. Prin urmare, banda Trandafirului Alb va cere despăgubiri de aproximativ zece miliarde de dolari sau mai mult pentru daunele suferite.”
Pe lângă faptul că este secretar, Shane este și unul dintre „soțiile” lui Dion, care îi place să-l răsfețe. Uneori, îi permite chiar să-l tachineze, numindu-l „veverița tăticului”, fără să-i pese de ce ar putea crede subordonații săi. Cu toate acestea, atunci când este profund concentrat asupra muncii, devine extrem de strict și se confruntă cu toată lumea fără să arate niciun pic de teamă, intimidând chiar și persoane precum Phrom, care rareori dă semne de frică.
„În ceea ce privește știrile scurse, îl voi lăsa pe Milo să vorbească, domnule.” Shane i-a înmânat bastonul de lemn tânărului cu pielea bronzată și ochii întunecați și misterioși, care era o altă soție a lui Dion.
„Am găsit un glonț cu caracteristici unice, care pare să fi fost conceput pentru a se autodistruge. Cu toate acestea, acest glonț pare să fi întâmpinat unele probleme, deoarece au rămas resturi pentru examinare. Eu...”
„Al cui e?” Îl întrebă Dion pe Milo cu voce calmă, dar cu ochii intens concentrați.
„Totul indică faptul că aparține lui Don Bertolucci, domnule.” În cameră se făcu liniște, ceilalți membri ai bandei stând ca niște plante ornamentale inutile, parcă uitând să respire. Liderul bandei Trandafirul Alb rămase tăcut, așa că Shane adăugă:
„Pe baza informațiilor, așa se pare. Totuși, sugerez să nu tragem concluzii pripite. Ar putea fi o încercare deliberată de a ne duce în eroare.” Colțurile gurii îi tremurară într-un zâmbet forțat.
„Înțeleg. Ce ar putea merge prost?” întrebă Dion.
„Se pare că mai aveți treburi de rezolvat care nu au legătură cu Li Hang, nu-i așa, domnule? Sau poate...”
„Shane!”
De îndată ce își auzi soțul strigându-l furios, Shane întoarse fața, cu nasul tremurând ușor. Un tânăr cu tenul luminos și pielea palidă intră în sala de conferințe și se alătură grupului. El ceru politicos permisiunea:
„Scuzați-mă, vă rog. Am un raport urgent.” După ce vorbi, se așeză în același rând cu Milo și Shane, indicând poziția sa ca una dintre soțiile mafiotului. Fox, sau mai degrabă micul vulpoi, este un programator important în bandă.
„Am încercat să mă infiltrez în datele instrumentului de comunicare al lor și am descoperit că au existat contacte cu Bertolucci Corporation înainte de incident. Ei au propus ca banda lui Billy Westbrook să încheie un acord de parteneriat comercial.”
Santhino știa că banda Trandafirul Alb tocmai fusese înfrântă, așa că marfa de la Westbrook s-ar putea să nu fie ceea ce se așteptau. Dion, cu o expresie nedumerită, a continuat: „Organizează înmormântarea lui Carter Hope. Recuperează cât mai multe cadavre ale oamenilor noștri. Norris, ocupă-te de cheltuieli, transferă fondurile pentru condoleanțe, asigurarea de viață sau orice altceva au nevoie familiile lor. Apoi, trimite pe cineva să ia legătura cu domnul Swan. Negociați înțelegerea finală și asigurați-vă că totul este aranjat. Dacă vrea o compensație suplimentară, dați-i-o fără să puneți întrebări. Nu mă lăsa să-mi pierd prestigiul.”
Șeful departamentului financiar își schimbă rapid expresia și apăsă rapid tastele tastaturii cu ambele mâini. Dar Fox ridică din nou mâna, întorcând notebook-ul spre soțul său. „Știu de ce Carter Hope nu a raportat situația. Instrumentele noastre de comunicare au fost compromise până la haos. Carter a încercat să-și întărească forțele și a sunat de zece ori, dar singurul răspuns pe care l-a primit a fost de la Fortul Aryans. Este cel mai apropiat de acolo.”
„Acela este fortul nostru abandonat.”
„Da, și a trimis pe unul dintre oamenii noștri să-l supravegheze. El este singurul care a reușit să se infiltreze din echipa lui Carter Hope, și încă nu i-am găsit cadavrul.” Dion se uită la fotografia Omega-ului cu obrajii roșii. Stând în picioare și zâmbind la ecran...
„Khan Loy,”
.........
„Khan Loy, ești un scandalagiu!”
„Bunico... Bunico, am ieșit să-l ajut pe unchiul Nui să tundă iarba, bine?”
Copilul mic se agăța de hainele zdrențuite ale bătrânei, o vrăjitoare rea. Dar ea ridică piciorul și îl lovi, făcându-l să se rostogolească ca un fruct de jackfruit. Corpul său fragil, deja împovărat, deveni și mai acoperit de murdărie.
„Cine ți-a spus să ieși afară? Uite! Orezul s-a ars, s-a dus! Știi bine că trebuie să-l faci să arate bine”, îl certă bătrâna, lovindu-l pe băiat de mai multe ori peste brațe și cap.
„Oh, am văzut-o pe bunica întinsă în casă și m-am gândit că nu e nicio problemă dacă ies puțin”, plângea băiețelul.
„Încă mai ai de gând să comentezi? Așteaptă să te lovesc!”
„Bunica, m-ai lovit deja...”, plângea băiatul, îngenunchind și ridicând mâinile în semn de rugăminte. Bătrâna se opri cu greu, ținându-și mâna în frâu. „Bunică, mi-ai spus că nu sunt bani. Copilul ăsta obraznic și neastâmpărat ți-a făcut iar probleme. Așa că am ieșit să-ți caut bani. Uite, am cinci sute.”
„Oh, cinci sute! Ai lipsit jumătate de zi și ai reușit să aduni doar cinci sute. Cu fața ta proastă, asta e tot ce poți obține.” Deși supărată, bătrâna luă bancnotele din mâna întinsă a băiatului și le băgă în buzunar.
„Du-te și spală oala și gătește orez proaspăt. Eu ies, să nu te joci cu focul.”
Plângând, Loy ridică o mână pentru a șterge sudoarea și sângele de pe cot. Băiatul este ușurat să vadă că bătrâna este bine dispusă pentru moment. Înainte de a pleca, bătrâna se întoarce spre băiat. „În seara asta nu ai voie să dormi în casă. Du-te și dormi pe verandă, să păzești găinile. Jură că nu vei face nimic fără să-mi spui.”
„Da, bunico”, răspunse băiatul. Ezită, uitându-se la o bucată de lemn ruptă și la niște zdrențe de pânză rupte, care fluturau în vânt lângă cotețul găinilor. Nu era un loc sigur pentru a dormi noaptea, dar măcar era încă în incinta casei. Măcar era mai bine decât să doarmă pe stradă. Se gândi o clipă, apoi se întinse încet, sprijinindu-și capul pe o pernă și închizând ochii.
„Ah...” De ce patul este atât de moale și nu miroase a pui? Nasul lui mic a simțit mirosul de curățenie, apoi a deschis ochii larg. Loy și-a dat seama că ceea ce tocmai se întâmplase era doar un vis. Totul era în trecut. Dar de ce încă îl făcea să se simtă rănit? În timp ce reflecta asupra stării sale actuale, și-a amintit că tocmai fusese bătut și împușcat în fesă, dar nu simțea nicio durere. Ciudat!
Khan Loy observă că era întins cu fața în jos, purtând doar o cămașă subțire, cu partea inferioară a corpului expusă. Un bandaj gros era lipit de partea stângă a feselor, în timp ce cealaltă parte era lăsată la aerul răcoros, oferindu-i o senzație de ușurare. Rănile erau curățate și tratate cu medicamente, toate îngrijite cu atenție. Se uită o clipă la bandajul înfășurat în jurul încheieturii mâinii, apoi se apucă repede de gât. Gulerul, deși uzat, era încă intact, fără niciun fel de deteriorare.
„Hmm...” O expirație ușoară îi scăpa dintre buze și simți o ușurare.
Loy nu știa unde se afla în acel moment, dar cu siguranță nu părea a fi un spital, deoarece decorațiunile păreau prea luxoase și inutile. El, o persoană mică, strânse din dinți și încercă să-și miște ușor corpul, dar durerea care persista în fesa stângă îl făcu să se prăbușească înapoi. Se întinse din nou cu reticență, simțindu-se neputincios.
Conștiința îi aminti să găsească o modalitate de a-l contacta pe Dion și să nu mai facă nimic prostesc. De îndată ce auzi pași, apucă repede o tavă argintie de lângă pat și o așeză sub pernă, întinzându-se cu fața în jos. Închise ochii, și adormi instantaneu...
Ușa se deschise, iar inima mică a lui Loy începu să bată puternic. Mirosul trandafirilor proaspeți umplu aerul, dându-i de înțeles lui Loy că era acel bărbat. Santino era încă în viață! Inima lui Omega țipa în interiorului. Își amintea că celălalt tip nu murise, dar cum naiba reușise să-l salveze?
Misiunea eșuase și nu avea nicio armă la el. Sedativele pe care le folosise pentru a-și alina plictiseala în timpul supravegherii se terminaseră. Ce putea folosi pentru a continua lupta? Starea lui Loy acum putea fi descrisă doar ca patetică și mizerabilă.
„Ieși afară și așteaptă.” Bărbatul mai în vârstă îi porunci subalternului său. Loy voia să țipe și să-l strige: „Frate mai mare, nu pleca încă. Hai să fim prieteni mai întâi.” Înainte de a pleca, dar nu putea să o facă pentru că se prefăcea că dormea.
Corpul musculos al lui Santino se lăsă pe scaunul de lângă pat. Omega simți că fundul lui expus era scrutat de o pereche de ochi, făcându-l să roșească.
Ugh... Dar, în același timp, stomacul îi începu să se agite.
„Pune tava la loc, apoi uită de ea și vino să vorbești cu mine.”
Oare știe? Pielea de găină îi acoperi spatele.
„Număr până la trei.”
„Doamne, mă trezesc! Acum mă trezesc!” Loy ridică repede capul, ca o broască țestoasă care scoate gâtul din carapace. Puse repede tava la locul ei, înainte să-și dea seama că deasupra patului era o cameră de supraveghere. În situația asta, Don Bertolucci probabil știa că se trezise deja.
Dar era norocos că Loy nu făcuse încă nimic, în afară de a aduce tava pentru a o îmbrățișa. Altfel, capul lui ar fi fost spulberat, nu cu mult diferit de fundul lui în acel moment.
„Cum te cheamă?” întrebă Santino sec, cu fața severă și solemnă, aproape feroce. Loy, uimit, nu credea că era nevoie să se prezinte celeilalte părți. Era deja în mâinile lui Santino. Dacă ar fi știut numele său real, ar fi trebuit să-i povestească și trecutul său. Cum ar fi putut să mintă în situația asta? Chiar dacă era cineva care putea să se certe la nesfârșit, cu acest om, dacă ar fi fost prins măcar o dată, ar fi murit.
Clovnul își strânse buzele și se gândi intens înainte să-i vină o idee.
„Um... Am o durere de cap îngrozitoare. Nu-mi amintesc nimic, așa că cine ești?”
Gluma era puțin cam veche, dar înainte să-i vină o idee, era mai bine să nu spună nimic. Având în vedere evenimentele care se petrecuseră înainte, era oarecum logic să tacă.
„Eu... Oh, capul meu! Cu siguranță m-am lovit la cap de podea!” Tânărul clipi din ochi și observă că fața lui Don Bertolucci părea și mai tensionată și furioasă decât înainte.
„...”
„Uh-oh! Um... chestia e că, capul meu... Au!”
Neschimbând, Santino întinse mâna și strânse obrajii Omega-ului. Chiar dacă nu intenționase, strânsoarea era puternică, ceea ce îl făcu să se simtă și mai rănit, iar lacrimile îi umplură ochii.
„Dacă mai minți, îți tai limba.”
„Khan Loy. Te rog, iartă-mă.”
Capitolul 6
„Dacă mai minți o dată, îți tai limba. Loy!”
Loy se clătină, cu ochii tremurând. Se uită în cealaltă parte, ca și cum ar fi văzut un prădător feroce. Cu toate acestea, mafiotul luă repede o pereche de pantaloni cu un model de dinozaur, întorcând semnul pentru a dezvălui numele „Khon Loy Chujai”, scris clar cu markerul gros.
Loy a supraviețuit de data asta... Îți dai seama imediat că este o persoană uitucă, care se teme să nu-și piardă hainele sau să le încurce cu ale colegilor săi de cameră. De aceea, își scrie adesea numele pe lucrurile personale, aproape pe fiecare obiect.
„Ăsta e numele tău?” întrebă Santino, eliberându-i obrajii moi.
„Da, haha”, roși el, dar când întâlni privirea batjocoritoare a celuilalt, inima îi sări din piept.
„Uh, cu fața ta simplă și prostuță, lenjeria asta ți se potrivește foarte bine.” Loy își strânse buzele, simțind un val de furie.
„Am fost înpușcat în fund cu o ghiulea, încercând să te protejez, și totuși îndrăznești să te iei de mine! Om fără inimă, nu știi cu cine te pui!” Loy mințea, privindu-l pe mafiotul italian ca o pisicuță cu capul ridicat, scâncind și purtând o coamă de leu regal. Această stare dureroasă și incomodă, nu era de ajuns? De ce trebuia să vină să-l batjocorească așa? Are o inimă!
Santino aruncă o privire la buzele roșii ușor întredeschise care tremurau. Deodată, își trecu limba peste obrazul lui.
„Nu sunt jucăria ta. Spune-mi «domnule».”
„Dacă nu-ți spun, îmi tai din nou limba?” Privirea tensionată care îl fixa sugera că s-ar putea întâmpla asta. Ochii căprui și rotunzi erau blânzi și se uitau în altă direcție, indicând fără îndoială că încă mai simțea frică față de celălalt.
„În concluzie, numele «Khonloi» întruchipează curajul.”
„După cum știți, domnule.” Un zâmbet rece apăru în colțul buzelor tânărului mafiot, în timp ce Loy făcea o față care semăna cu a unui copil care se bucura de o bomboană.
„Și tu ești un Omega.” Loy dădu din cap cu o expresie senină.
„Sunt un Omega care se protejează de lupii Alfa care vânează carne, domnule.”
„Dar munca pe care o faci te obligă să fii în mijlocul pădurii. Oamenii ăștia sunt deja aici, nu-i așa?”
„Păi... trebuie să îndur, domnule. Oamenii ca mine pot să facă ce vor, nimănui nu-i pasă. Merg înainte.”
Loy, prefăcându-se că renunță la viață, în ciuda durerii și greutății din piept. Cu toate acestea, pe de altă parte, corpul lui Santino se apropie, mâinile calde ținând ușor obrazul până când respirația devine fierbinte și încețoșată. În clipa următoare, Santino se îndepărtează.
„Nu miroși bine. Probabil ești un Omega cu un miros respingător, nu?” De când era mic, Loy nu emanase niciodată feromoni. Cu toate acestea, când era abordat în felul acesta, se simțea atât de jenat încât îi roșea fața.
Cioc, cioc...
Mafioțul italian oftă ușor și își întoarse fața spre ușă. Silueta mică ridică repede pătura pentru a se acoperi, transformându-se din nou într-o broască țestoasă.
„Domnule, asistenta medicală ar dori să intre să vă ajute să curățați și să vă bandajați rana.”
„Las-o să intre.” De îndată ce vocea stăpânului se opri, frumoasa asistentă medicală împinse căruciorul în cameră. Loy ieși încet de sub pătură și o privi. Asistenta medicală, cu inima ezitantă, nu voia să rămână în cameră cu un bărbat care nu mai primise oaspeți. Fiecare cuvânt rostit era incomod și în aer plutea un sentiment de neînțelegere. Cu toate acestea, acolo era locul lor, chiar dacă Loy avea motive ascunse (deși, în realitate, chiar avea).
„Pune-ți lucrurile jos și pleacă. Mă ocup eu de restul.”
„Da, domnule.” Asistenta medicală se opri, înclinând ușor capul, și ieși din cameră. Loy, surprins, deschise ușor gura.
„Domnule, aveți de gând să... îmi tratați rana?”
„Păi, nu vreau să creadă cineva că nu știu să am grijă de tine.” Santino trase brusc pătura de pe corp, dezvelindu-i toracele plin de cicatrici, înainte de a-și apăsa ferm mâna pe abdomenul neted.
„Domnule, n-ar trebui să lăsați asistenta să se ocupe de asta?” Vocea lui Omega tremura, picioarele îi tremurau când simți strânsoarea puternică a mâinii asupra lui.
„...
”Domnule, în cazul în care rana mea se infectează...„
”Te odihnești și te recuperezi de o săptămână, iar rana începe să se vindece frumos. Nu ar trebui să existe niciun risc de infecție."
Loy fusese într-adevăr împușcat în fese, dar, din fericire, glonțul nu penetrase adânc și nu lovise niciun organ vital. Fusese operat și tratat de un medic priceput din oraș. După o săptămână de anestezie, starea lui se îmbunătățise treptat. Chiar dacă Bertolucci nu-i spuse nimic, Loy își dădea seama că fusese îngrijit bine în timp ce dormea.
„Domnule...”
„Taci, altfel o să...”
„O să-mi tai limba.”
„Dacă știi asta, atunci e bine.” Santino strânse pumnii nemulțumit. Acest om mic și nesemnificativ îndrăznea să-l contrazică și să-l provoace fără teamă. Dacă ar fi fost oricine altcineva, l-ar fi înfuriat până la punctul de a-i rupe gâtul.
Întins pe jos, imobilizat, nu putea decât să strângă din dinți și să lase cuvintele otrăvitoare să iasă, ghidat de mândria sa, și să lase mafia italiană care se pusese cu banda Trandafirului Alb să-i scoată tifonul de pe fund.
Santino nu era deosebit de blând, pentru că nu îngrijise niciodată rănile cuiva. Dar cu el, micuțul răutăcios, voia doar să-l supună suficient cât să se distreze puțin. Mâna lui mare luă clema și o steriliză cu soluție pentru curățarea rănilor, pentru a începe procesul de curățare în jurul singurului punct de sutură. Apoi, folosi un gel special pentru a freca ușor rana cusută, pentru a minimiza cicatricile. Tehnologia medicală a avansat semnificativ în zilele noastre și, în doar câteva zile, pielea lui probabil că va reveni la starea inițială, netedă, cu o ușoară nuanță roz.
„Ah!” Loy gemea liniștit, dar a trebuit să se zbată când picioarele îndoite i-au fost brusc apucate și trase în afară. Aflat într-o poziție în care era întins cu fața în jos, nu se putea apăra, el se simțea vulnerabil.
„După ce curăț rana, te voi șterge eu însumi.” Ochii lui Loy se măriră când cealaltă persoană îl privi cu un zâmbet satisfăcut. Santino îi scoase fără efort cămașa lui Loy, chiar dacă micuțul Omega se zbătea și se răsucea. Înainte de a-i lega cămașa în jurul mâinilor mici, le apropie de capul patului, legându-le împreună.
„De ce m-ai legat, domnule?”
„Dacă stai nemișcat și nu te agiți, nu e nevoie să te leg așa.” Mafiotul replică, strângându-i vârful nasului, semn distinctiv al unei persoane răutăcioase.
„Oh, bine! Dar pot să o fac singur.” Ochii plini de lacrimi ai lui Loy priveau în timp ce stătea întins, fără haine care să-i acopere corpul, doar cu un prosop aruncat peste el. Îi șterse obrajii, nasul și îi înfășură puțin rănile cu o cârpă. Briza rece a aerului condiționat îl făcea să tremure. Chiar dacă privirea îi era fixată pe proporțiile siluetei care se mișca în fața lui, aceasta îi trezea sentimente contradictorii.
Santino este un Alfa. Chiar dacă știe asta, lui Loy nu-i pasă. Niciodată nu l-a interesat, niciodată nu a vrut ca cineva să intre în viața lui și să-i ofere o fericire falsă. Cu cât se aduce mai mult în discuție problema sarcinii, cu atât i se ridică părul în cap, de parcă acest corp mic ar fi fost bântuit de asta toată viața. Motivul ar putea fi o copilărie tulburată sau hotărârea fermă de a-și dedica viața bandei Trandafirului Alb, până la moarte.
„Ridică-ți fundul.”
„Nu e necesar, ah.” Înainte să apuce să termine, șoldurile lui Loy erau ridicate și așezate pe pat.
„Desfă picioarele mai mult.”
„Dar...”
Poc! O mână aspră lovește coapsa delicată, făcându-l pe Omega să-și retragă instinctiv piciorul. A căzut deja sub vraja Alfa-ului? Loy înghiți un nod din gât...
Fiind născut ca bărbat Omega, organul din mijlocul corpului este considerat interzis. Atât partea din față, cât și cea din spate a corpului sunt strict rezervate. Chiar dacă umblase gol și făcuse baie cu prietenii bărbați din echipă, se simțise în siguranță, dar odată ce era privit de cineva ca Bertolucci, corpul i se încălzea, obrajii i se înroșeau și roșeața se răspândea până la urechi.
„Uh.” Vârfurile calde ale degetelor arătător și mijlociu îl ating ușor, apăsând pe pielea moale, separând-o pentru a dezvălui o „intrare secretă”. Nu era aceeași senzație ca atunci când avea febră. Apoi, întins pe spate, expunând fundul pentru ca doctorul să-i măsoare temperatura. Privirea fixă, atingerea ușoară și parfumul trandafirilor înfloriți ai Alfa-ului făceau inima lui Loy să bată cu putere de emoție.
„Um...” Speriat, dar incapabil să-și exprime dorința de mai mult contact fizic sau nu.
„Ai grijă de tine.” Curios de complimentele scurte și crescânde, Loy nu putea ghici la ce se referă cealaltă parte, ceea ce îl face să-și îngroape fața în pernă, mușcându-și marginea buzei, observând briza ușoară care îi curge între picioare. Tânărul Omega închide ochii, sperând la o amintire urâtă, dar minutele trec fără să se întâmple nimic. Santino îi permite lui Loy să se întindă și să se relaxeze.
„M-am distrat destul. O să chem asistenta să continue.” Apoi se îndreaptă spre ușa camerei, iar micuțul care era legat, încerca să se răsucească și să-l caute cu privirea.
„Vă jucați cu mine, domnule?” Alfa-ul mare zâmbi, arătându-și dinții.
„Ai urcat pe barca mea doar ca să fii jucăria mea, nu-i așa?” Confruntat astfel, Loy nu putu face nimic altceva decât să-și aline în tăcere inima frântă.
„Rămâi aici și poartă-te frumos. Nu pleca nicăieri.”
„Încă sunteți supărat pe mine, domnule?”
„Da”
”Sunteți singur, domnule?„ Santino nu răspunse; deschise în tăcere ușa glisantă și iese afară, lăsând în urmă un sunet prelung.
„Spune-i menajerei să-l ajute să se schimbe și să-i aducă ceva de mâncare”, le porunci Santino subalternilor care stăteau de pază în fața camerei.
„Oh, domnule, dar mașina noastră e gata. Când să îl ducem, domnule?”
Cu doar câteva ore în urmă, Santino avea o dorință puternică de a-l lega pe Omega, de a-l forța să urce în mașină, pentru a-l duce departe și a-l lăsa undeva, departe de ochii lui, departe de mintea lui. Era suficient cât avuse grijă de el din recunoștință. Cu toate acestea, mafiotului i s-a schimbat mentalitatea negativă.
„Spune-i șoferului să se întoarcă; puștiul va rămâne aici pentru moment.”
„În acest caz, doriți să-l duc la clădirea Evellina, domnule?”
„Nu, lasă-l să rămână aici”, răspunse Santino, iar tânărul în costum negru încuviință din cap.
„În acest caz, voi chema repede asistenta și voi pune menajera să-i pregătească ceva de mâncare, domnule.”
„Nu așa.” Tonul ascuțit și privirea intensă a lui Santino îl făcură pe bărbatul în costum să-și coboare repede capul și să-și împreuneze mâinile.
„Acest Omega fără cap este ca un câine sau o pisică vagaboandă pe stradă. O să-l țin pe lângă mine pentru distracție, dar o să mă plictisesc în cele din urmă și o să-l eliberez când o să am chef.”
„Da, domnule.”
„Supraveghează-l îndeaproape și nu-l lăsa să iasă afară.” Santino a dat ultimul ordin înainte de a se îndrepta spre biroul din partea opusă.
Capitolul 7
Înapoi cu o săptămână:
„Domnule, am găsit o camionetă răsturnată.” Fața lui Dion păli când privi lista morților, ochii lui albaștri erau ușor umflați de lipsa somnului.
„Unde ați găsit-o?”
„Nu departe de baza noastră, pe marginea drumului. Vă trimit coordonatele imediat.” Agentul sub acoperire a glisat tableta pe ecranul computerului, dar stăpânul cu o constituție robustă a rămas impasibil.
„Dar Khon Loy?”
„Nu am găsit nici o urmă.”
„Și datele din mașină?”
„Mașina este un model mai vechi, camerele de supraveghere au fost dezactivate, iar baza de date GPS nu a fost actualizată sau reparată de mult timp. Singurele date disponibile sunt de acum trei ani.” Dion nu putea să nu regrete că a dat ordinul ca Loy să fie trimis la vechiul fort Prakan. Totuși, nu exista niciun loc potrivit pentru membrul răutăcios al bandei.
„Neascultătorule! Chiar și fără să primești ordine de la mine, ai decis să faci ce vrei!” Tânărul mafiot se plânge de Loy, care nu și-a schimbat niciodată personalitatea. Chiar dacă este chemat de șeful unității, trebuie să raporteze mai întâi problema pentru a obține aprobarea lui Dion. Dion nu poate însă să-l lase să dispară așa.
„Și... domnule...”, persoana a coborât capul, citind mesajul de pe o altă tabletă înainte de a se întoarce către șeful său. „Mai este un raport, de acum câteva ore. Ne informează că iahtul lui Don Bartolucci, Orchid, a fost scufundat în mijlocul mării.” Sprâncenele mafiotului se încruntară pe chipul chipeș, tremurând.
„Sonny e mort?”
„Nu, domnule. Se pare că tocmai a scăpat cu un elicopter. Cauza este încă necunoscută în acest moment.”
„Atunci să trimitem echipa să găsească echipajul lui Bartolucci. Asigurați-vă că toți membrii noștri sunt în siguranță, indiferent de situația în care se află.”
„Da, domnule.” În timp ce ecranul telefonului sub acoperire se întunecă, pe ecran apare un apel. Dion s-a simțit enervat când a văzut numele apelantului, gândindu-se să ignore apelul sau pur și simplu să închidă. Cu toate acestea, gândindu-se la fața severă care nu o văzuse de ani de zile, a ezitat și a răspuns cu reticență la apel, încercând să evite orice conversație directă.
„Ce s-a întâmplat la docul domnului Swan?” Vocea aspră indică faptul că interlocutorul este nemulțumit. Confirmând emoția pe care o simțise anterior.
„Cineva a adus și a lăsat un foc de artificii greu, de zece kilograme,la expoziția de flori, iar apoi a fost o explozie, bang!”
„Nu e amuzant.”
„Nu am spus-o ca să fie amuzant.”
„Știi de cât timp produsele Rattikorn Group sunt manevreate în acel port?”
„De ce m-ai sunat pe mine? Sună-l pe Sonny!”
„...”
„Ei bine, știi că recent au dat mâna cu cei de la Westmont, chiar dacă știau că am avut probleme cu ei în trecut?”
„Nu te mai plânge fără motiv. Știi că așa e în lumea afacerilor.”
„Oamenii lor atacă banda Trandafirul Alb!”
„Dacă nu există dovezi clare, nu te grăbi să iei o decizie. Câți oameni buni ai pierdut în jurul tău?” Ultimele cuvinte au provocat o intensificare a violenței și a naturii volatile a mafiei, provenind de la banda Trandafirul Alb, cunoscută pentru temperamentul său impulsiv.
„Da, Sonny este fratele tău mai mic pe care îl iubești atât de mult.”
„Păstrează-ți calmul.” Dion a rămas tăcut din respect pentru „Ram Rattikorn”, deoarece erau frați și camarazi de arme de mult timp, trecând împreună prin momente grele. Indiferent cât de mult se certau sau se iritau reciproc, relația lor nu putea fi ruptă.
„Apropo, cred că poți ghici de ce Santino a vrut să se distanțeze.” Proprietarul ochilor albaștri a strâns din dinți și a încleștat maxilarul.
„În ultimele trei luni, am aflat că ai luat o infecție. Ceea ce te-a făcut mai greu de mulțumit.”
„Domnule Ram, dacă vrei să mă suni și să mă insulți, te rog să închizi.”
„Santino nu este genul de persoană care își trădează prietenii cu ușurință, mai ales pe noi. Vreau să-ți amintești asta.” Auzind asta, liderul bandei Trandafirul Alb se lăsă pe spate în scaun, strângând în mână teancul de bani de pe masă, în timp ce elibera o explozie de furie intensă și aprinsă care se acumulase în pieptul său.
„Pe lângă incidentul cu explozia de la docuri, tocmai am aflat că iahtul lui Santino s-a scufundat recent, acum o oră.”
„Oh, nici nu știam că Ram crește un copil de aur.”
„Nu, acum trei zile, am trimis chiar eu pe cineva acolo pentru o misiune.”
„Ei bine, indiferent ce se întâmplă, nu pot să nu mă îndoiesc. Dacă Shawn este într-adevăr implicat, nu voi lăsa lucrurile așa.”
Dion este totuși o persoană care își iubește profund prietenii. El nu abandonează niciodată pe nimeni, spre deosebire de Ram, care este impulsiv. Dion este mult mai calm decât el.
„Avem un pact, un angajament. Dacă nu puteți ajunge la un compromis, voi fi eu mediatorul. Nu uita că, în final, trebuie să ne întâlnim la licitație.„
”Păi, lasă-mă să mă gândesc. Asta e tot pentru moment, domnule Ram." Dion a întrerupt și a închis telefonul, lăsându-se pe spate și odihnindu-și ochii pentru o clipă. Deodată, s-a auzit o bătaie în ușă, însoțită de silueta zveltă a unui tânăr cu ochelari, care a intrat fără să aștepte răspuns, așteptând să fie remarcat.
„Vino, stai aici, iubirea mea”, îi făcu Dion semn, bătând cu palma pe locul de lângă el, pe canapeaua solidă. Shane era roșu la față, arătând compasiune pentru soțul său obosit. Așadar, se apropie și se așeză cu ușurință în poala lui solidă, un gest diferit de cel obișnuit, când ezita și se agita înainte de a face acest lucru.
„Am ceva să-ți spun despre Loy.”
„Spune.” Dion își ascunse fața la baza gâtului său alb, inhalând parfumul de iasomie. Mâinile sale, marcate de cicatrici și bătături, se strecurară în pliurile cămășii. Îi atinse apoi ușor abdomenul, simțind netezimea abdomenului său în timp ce își mișca mâna înainte și înapoi, relaxând treptat tensiunea care se acumulase.
„Am descoperit o înregistrare video cu Loy în fața unei florării, nu departe de docul privat al lui Don Bertolucci.
”Loy mai este în viață?„
”Nu știm cu siguranță dacă mai este în viață în acest moment, dar pe baza probelor adunate, se pare că Loy s-a implicat cu gazdele și ar fi urcat la bordul bărcii lui Don Bertolucci." Dion strânse din dinți atât de tare încât crâșneau, dar tot nu se simțea în stare să facă nimic pripit. În schimb, luă telefonul mobil și îl sună din nou pe Ram Rattikrong.
Revenind în prezent.
„E în regulă, frumoaso. M-am șters.”
Micul Omega, cu încheieturile legate, zâmbi larg femeii. Cu picioarele strâns lipite, refuzând să-i dea voie.
„Nu, stăpânul mi-a poruncit să te curăț.”
„Pot să o fac singur, frumoaso. E suficient să-mi dai drumul.” Micul Omega răutăcios ar fi putut să se dezlege singur, dar voia doar să o tachineze pe această menajeră. Se purta nonșalant, iar ea părea matură, cu o siluetă plină, ochi pătrunzători, buze subțiri și o atitudine cochetă.
„Apropo, frumoasă doamnă, ai un iubit? Eu mă numesc Khon Loy și sunt încă singur.”
Micuțul ridică jucăuș sprâncenele spre ea, uitând că propria lui înfățișare nu era tocmai plăcută în acel moment, cu părul dezordonat și fără haine pe el. În plus, avea o bucată de pânză legată în jurul fundului. „Numele meu este Lora. Sunt deja căsătorită și am doi copii. Pari să ai cam aceeași vârstă cu fiul meu”, zâmbi menajera și se așeză lângă pat, ajutându-l pe micuț să se dezlege.
„Îmi pare rău, doamnă”, se scuză el, plecând capul.
„Nu-i nimic, dragule. Ești un copil bine crescut. Am avut grijă de tine câteva zile și mă bucur să văd că te recuperezi așa. Sper că nu va trebui să stai la Clădirea Evellina.”
„Ce este Clădirea Evellina?”, întrebă el.
„Ești un Omega și lucrezi în ture de noapte, nu-i așa?”
„Păi... cam așa ceva”, spuse micuțul ridicând mâna și aranjându-și gulerul.
„Clădirea Evellina este o clădire cu trei etaje situată în spatele clădirii noastre. Este folosită ca locuință pentru femeile și bărbații Omega care vin să se distreze, dragul meu.” Micuțul înghiți agitat.
„O să fiu trimis acolo?”
„Poate că nu, dragule. Nu a mai folosit clădirea aceea de mult timp, de când... hai să spunem că e mai bine să te speli și să te schimbi cu haine curate înainte să stai într-un curent ca ăsta. Ai putea răci.”
Menajera, Lora, schimbă repede subiectul și se ridică. „În jumătate de oră îți vor aduce masa. Liftul este chiar acolo. Te rog să te simți confortabil. Baia este acolo, iar dacă ai nevoie de ceva, poți apăsa pe interfonul de lângă pat.” Ea arătă spre un lift micuț lângă ușa toaletei și spre dispozitivul de interfon folosit pentru comunicare.
„Stai puțin. Pot să vin cu tine?” Loy nu se obosi să se șteargă. Luă o cămașă moale de culoare crem și pantaloni pe care să-i îmbrace. Încercă să se ridice cu grijă din pat, deși încă simțea o durere surdă la fese.
„Mă tem că nu poți. Stăpânul nu ar permite.”
„Ce? Crede că mă poate ține aici?” Lora nu putu face altceva decât să-i zâmbească cu compasiune, înainte de a deschide repede ușa de serviciu și de a pleca imediat. Lăsându-l pe micuțul Omega să stea acolo, agățat de piciorul patului.
Chiar va fi dus în clădirea aceea pentru plăceri sexuale? Loy se plimba în fața oglinzii. În același timp, Santino stătea în fața ecranului computerului, observând silueta zveltă care semăna cu o pisică mare care privea un hamster într-o cușcă.
Trebuie să evadez. Dacă nu evadez, trebuie să fac ceea ce mi-am propus, începând de la început până când voi reuși.
Silueta zveltă se ghemui pe podea, ridicând brațele și legănând gulerul negru înainte și înapoi. Înainte să se audă un clic puternic, mirosul îmbietor al condimentelor îi captă imediat atenția micului Omega. Se ridică de pe podea și se îndreptă spre liftul pentru alimente. Ochii i se măriră de uimire când văzu platoul mare cu pizza Margarita, lasagna, o friptură mare și suculentă de porc la grătar, legume asortate la grătar, piure de cartofi cu brânză la cuptor, rulouri de cârnați afumați, salate și tort tiramisu.
Se gândește să-mi aducă mâncare italiană rafinată ca să mă tenteze, dar, hei, indiferent ce se întâmplă, nu pot renunța. Sunt hotărât, nu-i așa? A îndrăznit să-l atace pe Maestrul Dion. Trebuie să moară astăzi! Dar, deocamdată, să mâncăm mai întâi.
Micuța siluetă coborî privirea spre burta plată, apoi se îndreptă spre tava cu mâncare și se lăsă pe canapea. Lasagna era incredibil de delicioasă. Odată sătul, se întinse pe patul moale, pleoapele grele dorind să se închidă, dar încercând totuși să reziste să rămână treaz. Cu toate acestea, oricât s-ar gândit la răzbunare, nu găsea nicio soluție. Patul ăsta parcă îți absoarbe sufletul. A trecut atât de mult timp de când n-am mai dormit într-un pat moale ca ăsta. Mâncarea pe care tocmai am mâncat-o era incredibil de delicioasă. Micuțul oftă și își frecă ușor burta satisfăcut.
Mă țin închis în camera lui Santino ca să mă îngraș, ca un porc gata să fie sacrificat dintr-o singură lovitură. Gânduri fără sens îi trec prin minte, în timp ce fața lui palidă se afundă încet în perna moale. În mai puțin de o secundă, adoarme. Băiatul credea că va fi doar o scurtă odihnă pentru ochi, doar câteva minute. Dar s-a trezit că a dormit șase ore. Speriat, s-a trezit, realizând că era deja seară.
Micuța siluetă era pe punctul de a se ridica din pat, dar a fost surprins să-l găsească pe Santino așezat lângă el, absorbit de lectura unei cărți. Speriat, băiatul a intrat în panică și a tras repede pătura peste el, lăsând doar capul la vedere. Văzând asta, Santino a pus cartea jos.
„Domnule... de ce ați intrat? Sau ați venit să-mi deranjați somnul?”
„Ăsta este conacul meu. Pot intra sau ieși din orice cameră oricând doresc.” Prezența înfiorătoare vine din profunzimea lui, chiar dacă fața lui Don Bertolucci părea impecabilă. Privirea și tonul vocii erau intimidante. Doar fiind acolo, te simțeai ca și cum ai fi fost prins într-o cușcă, cu ghearele unui spirit malefic care te urmărea tot timpul. La cea mai mică mișcare, fiecare mușchi se încorda.
„Ridică-te și vino aici.” O aură rece radia din corpul său masiv, determinându-l pe tânărul Omega să se supună cu reticență. Se ridică din pat și rămase în picioare, acoperindu-și fața cu mâinile.
„Mâncarea e bună?” Micul Omega ezită, apoi răspunse:
„Delicioasă, domnule.”
„Bine. Vreau să-ți spun ceva, Loy.”
„Da... spune-mi, ce este?” În timp ce Loy stătea întins, întrebă cu voce ezitantă, obrajii roșii și tremurând.
„Am pe cineva care investighează cazul tău.” Era ca și cum cerul se crăpase din nou, chiar dacă Loy nu era activ pe rețelele de socializare, dacă cineva de nivelul lui Santana voia să găsească informații despre el pe internet sau în bazele de date ale guvernului, probabil că nu ar fi fost dificil. Ei bine, în această ultimă zi din viața lui Loy, la 22 de ani, nu-i mai pasă de nimic.
„Hahaha.” Loy izbucni în râs ca un personaj negativ dintr-un film. Da, într-adevăr, imită această poză a unui antagonist foarte inteligent din filmele sale de acțiune preferate. Santino era amuzat la culme.
„Ei bine, ce poți să faci? Nu-mi pasă deloc de informațiile pe care le-ai putea avea tu, marele conducător al Regatului Bartolucci.”
„Deci, așa stau lucrurile?” Alpha ridică colțurile gurii. Râsul micului Omega păru să se stingă treptat. Oprește-te, Loy. Nu-l lăsa pe omul ăsta să te intimideze... Cu mâna stângă ridicată, îndreptată spre amenințătorul lider al mafiei italiene, cealaltă mână căuta punctul proeminent de pe guler, care amintea de replica cool pe care protagonistul i-o adresase personajului negativ înainte de a-și sacrifica propria viață.
„Vei regreta ce ai făcut, pentru că de acum înainte, noi doi vom fi împreună...”
Amețit, Loy apăsă pe butonul proeminent din spatele gulerului și se pregăti să spună: „În iad...”
Eh! De ce nu funcționează? Micuțul apăsă repetat pe guler și chiar îi zâmbi timid celuilalt, care stătea cu o expresie încruntată. Sau sistemul s-a autodistrus? Mâna mică care arăta cu înverșunare spre fața lui Santana se apropie, așezându-se în cele din urmă lângă el într-o manieră răutăcioasă.
„Ce prostii ai spus mai devreme?”
Mai bine te oprești, Loy! De data asta, o să mori cu adevărat. Loy nu putea să nu se întrebe cum se ocupă mafia italiană de prizonierii săi. Mai ales de cei din bandele rivale, ca Loy. Auzise că marele șef poate ordona tăierea degetelor și a limbilor fraților mai mici fără să clipească. Asta e tot ce i-a mai rămas, doar capul și corpul? E chiar mai înspăimântător decât să fii un pion mic care așteaptă să fie sacrificat din nou. Gândește-te, Loy. Gândește-te la un plan pentru a supraviețui.
„Oops! Domnule, nu am spus nimic nebunesc.” Loy se târî repede în genunchi spre Santino, cu ambele mâini agățate strâns de picioarele lui puternice. Unde am rămas cu replica? După asta, vom fi împreună, nu? Deci, ce ar trebui să spun în continuare?
„Domnule, oh!”
Santino se juca cu grijă în părul negru al lui Loy, lăsându-l să-i curgă printre degete. Îl forță pe Loy să-și ridice capul și să-l privească în ochi.
„Crezi că sunt doar un partener de joacă sau ceva de genul ăsta?”
„Nu, domnule. Nu vă consider deloc așa”, răspunse repede Loy.
„Atunci ce vrei? Răspunde!”
„Loy vrea iubire, domnule.”
Capitolul 8
Chiar și după ce a fost lovit ca un câine vagabond la colț, era dispus să facă orice. Loy clipi rapid din ochi, așteptând ca lacrimile să-i cadă. Se sprijini de picioarele lui Bertolucci, care, cu o privire confuză, își încruntă sprâncenele.
„Am spus că vom fi, vom fi, um, împreună pentru că te iubesc, stăpâne Santino. Nu-mi tăia brațul sau picioarele cu o lamă ca să le pui în oala de supă, bine?”
„Cum îndrăznești...”
„Oh! Nu mă crezi? Te iubesc cu adevărat, Ti Amo, wo ai ni, saranghaeyo, aishiteru, sukides!” Strigându-și dragostea față de omul care era dușmanul său, fără niciun pic de rușine, în timp ce îi strângea picioarele cu putere. Oricine crede că Loy este un om prost sau nepotrivit, n-are decât să creadă. În acest moment, tot ce vrea este să-și dea o șansă, chiar dacă este una mică, să scape și să evite să fie ucis.
„Domnule.”
„Taci din gură.” Santino se uită la hamsterul arogant care stă mândru, cu capul ridicat.
„Oameni fără creier în cap ca tine îndrăznesc să-mi vorbească așa?” Gândacul închide gura, tremurând. Dar stai! A spus că nu am creier...?
„De ce ați vorbit așa, domnule?” Lacrimile îi umplu ochii, în timp ce izbucnește într-un hohot de plâns.
„Ești un orfan, vândut proprietarului barului la vârsta de 7 ani. Viața ta trebuie să fi fost foarte grea.”
Se simțea ca și cum un cuțit ascuțit i-ar fi străpuns pieptul, în timp ce imagini obsedante din trecut îi revin în minte. Privind fața indiferentă a lui Santino, simte ca și cum ar fi apăsat de o forță puternică, care împinge cuțitul și mai adânc.
„Și... mai știi ceva, domnule?”
„Te întreb dacă mai poți să-mi spui ceva.” Asta înseamnă că Santino căuta informații, dar nu a găsit nimic?
„Păi... eram la bar. Surorile mele mai mari au avut grijă de mine până când am crescut suficient ca să plec și să trăiesc pe cont propriu.”
„Și cum ai ajuns în Italia?”
„Eu... vreau să găsesc o nouă modalitate de a câștiga bani. Nu am nicio afiliere, sunt... liber. Freelancer, ceva de genul ăsta, domnule.” Vorbește fără oprire, în sinea lui, temându-se că Alpha nu-l va crede, dar ochii lui întunecați se înăspresc, aproape ca și cum l-ar impresiona.
Ping!
Un beculeț se aprinde în mintea lui. De data asta, Santino nu a găsit nicio informație, considerând că a fost un noroc. Dar dacă ar putea să-l facă pe celălalt să cadă în capcană... Micuța figură răutăcioasă râde în secret. E ca într-un serial: să-ți iei dușmanii prizonieri, să-i terorizezi și, în final, să te îndrăgostești nebunește de ei. Chiar dacă nu poate să se răzbune pe banda lui, măcar va avea șansa să găsească o cale de a scăpa și de a se întoarce la banda lui.
„Sunt dispus să fac orice, doar să fiu cu tine. Cu tine, așa, pentru totdeauna.” Loy îi aruncă o privire seducătoare, obrajii lui roșind ușor când trebuie să vorbească atât de dulce.
„Domnule... Voi face orice pentru dumneavoastră, orice doriți.”
„Așa deci?” Când îl văzu pe tipul înalt începând să vorbească frumos, talia lui se clătină. Chiar dacă era bărbat, se baza pe adăpostul temporar al lui. Acest bărbat provenea dintr-o colecție de soții...
„Da”, spuse tânărul neastâmpărat, apropiindu-se și așezându-se în genunchi între picioarele lui Santino. Își frecă obrajii moi de coapsele musculoase, îndreptându-se treptat spre ținta sa. Pantalonii strâmți emanau parfumul masculin al unui Alfa, trezind dorința Omega, făcându-l să roșească și să-i crească temperatura corpului. Ambele sfârcuri se ridicară, îndreptându-se cu senzualitate. Cu toate acestea, tânărul mafiot părea că nu-i pasă. Ochii lui îngustați priveau în altă parte, ceea ce îl enerva ușor pe Omega, așa că îi desfăcu fermoarul pantalonilor celuilalt.
Santino însă, reuși să prindă mâna mică la timp, înainte de a-l împinge cu degetul arătător pentru a-l îndepărta.
„Oh, domnule, eu încă...”
„Taci. Nici mie nu-mi place să văd Omega mici ca tine trecând prin atâtea greutăți.” Santino se uită la fața lui netedă, atingându-i ușor bărbia cu mâna.
„Dar, din moment ce ai spus că vom fi împreună, trebuie să rămâi.” Loy îngheță pe scaun, inima bătându-i cu putere în piept, înainte de a da ușor din cap.
„De acum încolo, nu mai accepta slujbe similare și urmează-mi doar ordinele.” Tonul jos și amenințător al vocii lui Santino și privirea profundă și intensă îl făcură pe micuț să tremure de frică.
În seara asta va trebui să înceapă să lucreze imediat, nu-i așa? Dar va fi în stare să se descurce? Până acum, nu făcuse decât să se joace și să se distreze cu Omega. Nu încercase niciodată lucruri reale. Dar dacă Santino va ajunge să-l aprecieze cu adevărat, va munci din greu. Se întreabă dacă va putea să doarmă în noaptea asta. Și în zilele următoare, va trebui să fie ascultător, să aibă grijă de el dimineața și seara. Fie că stă jos sau în picioare, trebuie să o facă. Și când vine ora mesei, nu știe dacă va mânca bine. De la posibilitatea de a muri din cauza gloanțelor sau a exploziilor, ar putea ajunge să moară în mâinile mafiei italiene. Oh... numai gândul ăsta îmi face părul să se ridice în cap. Nu, nu doar că se ridică. Se ridică de groază.
„Mai devreme ai spus că poți face orice, nu?”
„Da, domnule.” Ochii lui mari sclipeau de nerăbdare, dar Santino își strânse buzele și se ridică brusc de pe scaun.
„Atunci du-te și curăță toaleta.”
„Ha?!”
„Nu fac asta cu câinii comunitari.” Zâmbetul dulce dispăru, lăsând doar un gust amar în colțul buzei.
Cel mic se grăbi să se ridice, dar celălalt ieși din cameră, părând indiferent. De îndată ce se ridică în picioare, o durere în fesă îl cuprinse, așa că se întinse pe burtă pe pat și ridică ambele mâini pentru a lovi patul, ca să-și descarce durerea.
Trecuseră multe ore. Santino se plictisise de numerele de pe ecranul computerului, așa că se uită la hamsterul său, pe care îl creștea și cu care se juca.
„La naiba, nebunule... nebunule.” Imaginea dezvăluie o mică siluetă întinsă cu fundul ridicat, sforăind zgomotos. Deși părea adormit, gura îi continua să se miște fără oprire. Santino își frecă ușor gâtul, dar când se întoarse și văzu rama foto așezată pe masa de lucru, ochii lui de safir se încruntară. Mâna lui se întinse să acopere monitorul computerului, buzele subțiri i se întinseră, iar privirea rece și absentă rămase neschimbată.
A doua zi dimineață...
Loy se trezi când menajera, Lara, intră și îl trezi. Rana arăta mult mai bine, rămânând doar o ușoară senzație de pulsare. Loy nu mai avea nevoie să stea întins și putea chiar să stea în șezut fără să-și sprijine picioarele. Lara îi curăță rana și îi aduse haine de schimb. Era uniforma menajerei...
„Ce înseamnă asta?”
„Păi, din moment ce stăpânul a spus că ești unul dintre noi, ar trebui să te faci util.”
„Eu... eu sunt membru al bandei lui Bertolucci, nu?”
„Da.” Loy zâmbi timid. Fusese membru al bandei Trandafirul Alb toată viața. Chiar dacă era doar un membru mic și nesemnificativ, fără niciun rol important, faptul că era acceptat de ceilalți membri ai bandei îl făcea cu adevărat fericit, exact cum spusese Lora.
„Dar fundul meu...”
„După vizita de aseară, Maestrul a spus că pari să te recuperezi bine.” Loy ridică din umeri și rămase nemișcat, jucându-se cu papionul de la piept.
„Maestrul ți-a cerut să fii mai întâi asistentul meu. Odată ce ai terminat treaba, te poți întoarce în camera asta, ca înainte.” Micuța siluetă rămase confuză, dar măcar Loy nu mai era obligat să stea închis în dormitor. Au ieșit pe ușa de lemn închisă la culoare, pentru prima dată, însoțiți de doi bodyguarzi în costume negre. Holul lung și luxos, împreună cu priveliștea uluitoare a mării albastre de la ferestrele mari, l-au impresionat pe Loy. În timp ce mergea și se uita în jur, nu putea să nu se simtă încântat. Lora îi explică pe scurt că acest loc era doar o reședință temporară pentru Santino, nimic mai mult. Adevărul era că șeful ei avea un castel magnific, o frumoasă vilă situată pe un deal înalt din Sicilia. Dar trecuseră deja aproximativ doi ani de când se întorsese să locuiască acolo.
„De ce?”
„Este o chestiune care îl privește pe Stăpân.” Lara răspunse încet, dar fața ei părea foarte agitată.
Capitolul 9
În timp ce amândoi ștergeau și curățau chiuveta, menajera familiei a explicat: „Conacul acesta nu este foarte mare. Are doar șapte dormitoare, zece băi, o bibliotecă și două sufragerii, dar doar câteva camere sunt folosite. Aveam doar șase menajere și majordomi, iar eu sunt șeful care le supraveghează”.
„Am înțeles”,
„Împreună cu tine, suntem șapte”. Lara zâmbi dulce, în timp ce Loy zâmbi timid. Orice ar fi, mai bine curăț băile decât să trebuiască să mă întind cu picioarele deschise, lăsându-l pe marele Alfa să mă aibă.
„Acum să curățăm împreună toaletele, bine?” Micuțul înghiți în sec. Din nou să frece toaleta?
„Și ceilalți angajați? De ce trebuie să fim noi cei care curățăm mizeria?”
„Ceilalți s-au dus să curețe alte lucruri, chiar mai murdare decât astea.”
Laura nu mințea, pentru că exista o altă parte secretă a conacului, unde majordomii și menajerele îmbrăcați în costume de protecție se ocupau cu sârguință de cadavrele fără suflet ale invadatorilor nemiloși, fie că erau hoți, huligani sau bande mafiote dornice să-și încerce norocul cu Don Bertolucci.
Loy își strânse nasul... „E vreo petrecere cu grătar pe aici?” El simți miros de ars, iar Laura râse cu voce joasă. Loy tăcu, luă echipamentul și intră în baie. O briză rece îi trecu pe șira spinării, simțind ceva ce nu putea defini. Ochii căprui ai lui Loy se uitau neliniștiți la bidetul în stil italian. Soarta lui Loy era foarte tristă, chiar dacă se muta în altă parte. Niciun membru al unei bande nu trebuie să stea să frece chestiile astea. Ar trebui să se răzgândească și să doarmă cu Santino?
„Loy, trebuie să mă duc să ajut cu altceva pentru o clipă. Poți să cureți asta mai întâi? Dar nu-ți face griji că te simți singur. Mai sunt doi tipi aici care stau de pază, sunt prieteni.” Menajera arătă spre bodyguarzii mari de lângă ușă.
Aproape mă bucur că rămân singur, dar nu-i nimic. Laura poate găsi o cale să scape din baie, atâta timp cât îi împiedică pe cei doi frați mai mari să intre. Loy se uită la reflexia sa din oglindă, respirând adânc. Încă mai purta gulerul, chiar dacă nu-l mai putea folosi așa cum voia. Cel puțin îl făcea să se simtă în siguranță și îi amintea că aparținea bandei, Trandafirul Alb. Indiferent ce s-ar întâmpla, trebuia să se întoarcă și să-l găsească pe Dion, chiar dacă asta ar fi durat.
„Hei, puștiule, ce faci?” strigară doi bodyguarzi, ridicând picioarele când Loy trase furtunul de la duș și stropi apa pe podea până o udă, apoi turnă detergent de baie.
„Cum curățați o baie? În țara mea, noi o curățăm așa.” Întins acolo, Loy le răspunse cu un zâmbet pe buze.
„Ești nebun? E deja complet udă așa. Când o să termini?” Ambii bărbați erau nemulțumiți de acțiunile lui. Din cauza circumstanțelor, au presupus în mod eronat că Loy nu era altceva decât un hostess ieftin de bar.
„Ai curățat-o atât de bine. Șterge-o și cu un prosop.”
„Da, domnule. Dar colegii dumneavoastră stau de pază afară. E mai bine să ieșiți de aici, dacă nu vreți să vă udați costumul. Probabil că v-ar strica toată ziua.” Ambii bărbați l-au privit în tăcere înainte de a ieși să stea de pază în fața ușii. Odată ce nu mai era supravegheat constant, Loy și-a îndreptat repede privirea spre fereastra mare de lângă cada semicirculară, care îi servea drept cale de scăpare planificată încă de când intrase. Dar nu era bine să plece imediat. Mai întâi trebuia să observe.
Micul Omega își folosi agilitatea și abilitatea de a se preface că este o menajeră, ștergând pe unde trecea, până când ajunse în locul pe care îl considerase potrivit. Cu o mișcare rapidă a ușilor balconului, urma să se cațere afară și să se arunce în mare, înotând cu toate puterile pentru a găsi un vas și a-și duce la bun sfârșit evadarea! Ce era în neregulă cu planul său? Dacă planul său eșua, va muri. Picăturile de sudoare îi curgeau pe față în timp ce privea în sus spre stânca înaltă, cu ochii fixați pe rocile uriașe care îl așteptau jos, răbdătoare. Dacă sare cu mai multă forță, poate evita acea stâncă?
„La naiba, de ce trebuie să stăm aici și să-l păzim pe puștiul ăsta?” A spus unul dintre bodyguarzi, făcându-l pe Loy să se oprească și să se gândească o clipă înainte de a-și aduna forțele.
„E doar un Omega de nivel inferior. De ce șeful e atât de fascinat de el?” Stai, Santino e fascinat de mine? Tânărul se încruntă, obrajii lui încălzindu-se brusc, ca și cum aerul din jurul lui s-ar fi schimbat brusc.
„Fascinat de o fantomă? Copilul ăla nu pare să aibă niciun fel de calități vizibile. Ce e atât de grozav la el? Pare că îl ține în preajma lui mai mult pentru divertisment.” Auzind asta, Loy încetă să mai facă mofturi și se pregăti să sară pe fereastră. Nu-i mai păsa dacă va reuși să evite piatra sau nu!
„Ținut pentru divertisment, zici? Ei bine, eu pur și simplu nu înțeleg gusturile oamenilor bogați.”
„Bănuiesc că și-a pierdut mințile de acum doi ani.”
„Hahaha,”
Ce fel de subaltern este ăsta, care râde pe seama șefului, chiar dacă Loy s-ar putea să nu înțeleagă pe deplin ce se întâmplă? Dar lui chiar nu-i place deloc asta.
„Știind asta, mai bine mă duc să lucrez cu sicilienii.”
„La naiba, stăpânul s-a străduit să te ajute după ce ai ieșit din închisoare. Ți-a dat o slujbă și un loc unde să dormi.”
„Și cui îi pasă? Nu-mi pasă. Oricum, anul viitor plec. Chiar dacă intru și fur dosare confidențiale, le vând dușmanului. Poate fac milioane.”
„Dacă îndrăznești, fă-o. Dar și eu vreau un procent.”
„Îți spun să nu mai fii atât de generos. Stăpânul ți-a salvat fosta iubită de la a fi exploatată. Tu nu-ți vinzi și canalul?”
„Am făcut deja treaba pentru el. Ce mai vrei?” Apoi, cei doi au izbucnit în râs, distrându-se de minune.
Loy nu a sărit încă pe fereastră, ci s-a dus să stea cu o expresie încruntată lângă ușă. Știe că nu este un om bun, având în vedere că a făcut multe greșeli în trecut. Cu toate acestea, el rămâne ferm în convingerea că bunătatea trebuie răsplătită și răzbunarea trebuie să aibă loc. Poate părea că caută în mod deliberat probleme, dar nu va da vina pe nimeni. Prin urmare, înainte de a se arunca și a se scufunda în ocean, Loy vrea să le dea o lecție celor care sunt nerecunoscători și au conștiința încărcată.
„Hei!” Micuțul îi strigă pe cei doi bărbați.
„Ce-i, piticule?” Ei se întorseră și îl priviră pe Loy cu expresii nemulțumite. Simțindu-se puțin intimidat, Omega făcu doi pași înapoi înainte de a ridica piciorul și a-i lovi. Loy a sărit și l-a lovit cu piciorul în piept pe unul dintre bodyguarzi, lovind cu forța și precizia potrivită, înainte de a cădea, chiar când o altă persoană era pe punctul de a interveni, micuțul Omega s-a rostogolit și a ridicat genunchiul, lovind cu forță în zona inghinală a țintei.
„Nenorocitule, vino aici!” Însă cu un croșeu de stânga, Loy ținti spre fața încruntată a adversarului său. În timp ce se întorcea, zări furtunul de duș, aflat la îndemână, așa că îl apucă și îl deschise, eliberând un jet de apă cu forță maximă. Unul dintre bodyguarzi s-a grăbit să-l imobilizeze pe Loy și l-a țintuit la pământ, în timp ce altul a încercat să-l prindă de picioare. Loy, cu gura larg deschisă pentru a striga, a primit un pumn puternic care i-a întors fața.
„Crezi că poți lupta împotriva noastră, gunoiule!?” Nemulțumiți doar cu insulte verbale, ei îl strânseră și de gât pe Loy. Loy, disperat, se rugă ca gulerul să funcționeze, dar era inutil. Cu furie și durere crescândă, Loy strigă tare:
„Spuneți-i cum vreți. Nu contează. Dacă voi nu puteți nici măcar să vă înțelegeți și să vă iubiți propriul șef, atunci sunteți mai dezgustători decât un gândac ca mine!”
„Ești bun la vorbe, nu?”
Bărbatul care îl ținea imobilizat pe Loy a ridicat brațul pentru a-l lovi din nou înainte de a fi înjunghiat cu un cuțit ascuțit în palma mâinii. Sânge roșu a țâșnit peste tot, pătând împrejurimile. Garda de corp a țipat de durere înainte de a fi lovit cu un mâner auriu. Capul bastonului i-a lovit maxilarul, făcându-i dinții să-i zboare. O altă persoană se pregătea să fugă, dar a fost prinsă de un alt grup de bodyguarzi care păreau și mai înfricoșători. Loy a încercat să scape, dar nu mai avea putere. În cele din urmă, a fost ridicat de brațe puternice și ținut cu forța.
„Domnule, vă rog.” Ochii goi ai lui Santino îl priveau intens, fără să clipească.
„Te-am lăsat să lucrezi și în prima zi provoci deja probleme, micuțule.”
Capitolul 10
Biroul lui Don Bartolucci, cu tavanul înalt de trei metri, are rafturi cu cărți aranjate cu grijă. În centrul camerei se află un birou din mahon, unde se lucrează. Interiorul camerei emană o atmosferă sofisticată, cu accent pe nuanțe de gri și negru. Santino stă așezat pe un scaun mare, enumerând lucrurile care au fost distruse, în timp ce vinovatul stă aplecat, cu o expresie vinovată pe față.
„Furtunul de duș pe care l-ai distrus valorează 3.000 de euro, covorul ud valorează 50.000 de euro, iar piatra sculptată din baie, care este opera lui Charles Grace, valorează 200.000 de euro.”
„Păi... domnule, presupun că nu vă așteptați să plătesc atât de mult. Nu-mi permit, știți bine.”
„Dacă ar fi să calculez...” Don Bertolucci strânse din dinți.
După ce pierduse ocazia de a scăpa de data aceasta, mai avea încă o șansă să se răscumpere. Așadar, dacă se ivea ocazia, trebuia să o profite repede. Omega, scandalagiul răutăcios, se prefăcu că se lăsă pe spate și se întinse pe canapeaua gri închis, arcuindu-și pieptul și ridicând fundul.
„Oh, nu, am greșit, domnule. Dar domnule... dacă vreți să-mi luați inocența pentru că am tulburat atmosfera pașnică... poate nu ar trebui să mă pedepsiți. Doar creați puțină frecare.”
Loy a făcut o mutriță, clipind din gene. Și-a ajustat gulerul cămășii și l-a deschis mai larg, dorind ca celălalt să-i vadă umerii grațioși și netezi. Dar Santhino s-a uitat la el cu o privire ascuțită și lipsită de emoție, fără nicio expresie.
„Dacă tot nu înțelegi, o să-ți dau o palmă la fund și o să te învăț mai târziu.” Loy se ridică repede și se îndreptă, scuturând degetul arătător, refuzând oferta. Chiar dacă nu l-ar fi deranjat deloc.
Este posibil ca cineva ca mine să-l facă pe acest om interesat de mine? Chiar dacă am o înfățișare obișnuită, am fost admirat atât de bărbați, cât și de femei pentru că sunt drăguț. Loy se întreabă, dar când vede chipul frumos, asemănător unui zeu, al lui Santino, începe să înțeleagă. De ce ar veni un bărbat extrem de chipeș ca el să-l curteze pe cineva ca el?
„Nu trebuie să plătești nimic, doar să lucrezi pentru mine fără să primești salariu timp de 30 de ani, și asta va fi suficient.” Micuțul rămase cu gura căscată.
„Și cum o să mănânc, domnule?”
„Dacă rămâi cu mine, vei avea mâncare și un loc unde să dormi gratuit. Dacă vrei ceva special, doar să-mi spui, și voi vedea dacă îți cumpăr sau nu.”
Săptămâna trecută, Bertolucci era portretizat ca persoana care se declara cu mândrie dușman al bandei Trandafirului Alb. Dar de ce s-a transformat acum în figura paternă pentru el? Chiar dacă Loy nu-și cunoscuse niciodată tatăl. Situația asta e inacceptabilă, nu-i așa?
„Nu exagerați puțin, domnule? Mă duc să depun o plângere la Departamentul Muncii.” Micuțul își strânse buzele pentru a arăta că nu-i place. Nu știa dacă își irosește energia protestând. Nu era ca și cum ar fi petrecut 30 de ani cu Santino în felul acesta.
„Și cine te-a pus să spargi lucrurile?”
„Nu le-am spart eu... alea... alea...” Loy nu putea să vorbească. Gura îi rămase închisă, iar expresia lui deveni și mai nedumerită când se întâlni cu privirea intensă a persoanei mai în vârstă.
„Aia... ce?”
„Cei doi sunt obraznici și lipsiți de respect, ca să nu mai vorbim că nu apreciază bunătatea ta. Nu mai puteam să-i ascult, așa că i-am confruntat direct, până când lucrurile au degenerat.”
„Dar din ce am văzut eu, i-ai lovit doar de câteva ori și erai deja în dezavantaj.”
„Ați văzut totul de la început, domnule?” Santino zâmbi. De fapt, el și gărzile sale de corp se aflau întâmplător în zonă, așa că au auzit totul de la început.
„Deja îi bănuiesc pe cei doi, dar nu credeam că vor ceda atât de repede.”
„Și unde au plecat?”
„Nici eu nu știu. Dacă e să o spun pe limba ta, probabil sună așa... „du-te să te întâlnești cu creatorul tău” sau ceva de genul ăsta.” Micuțul înghiți în sec și nu voia să mai întrebe nimic, doar coborî capul.
„Vezi raftul acela cu patru etaje de acolo?”
„Da, îl văd.”
„Du-te și scoate cărțile de acolo și aranjează-le în ordine alfabetică.”
„Vrei să lucrez aici?”
„Da.”
„Și domnișoara Lara...”
„Cine știe. Probabil e ocupată cu ceva.” Așa cum spusese tânărul mafiot, în altă parte a conacului, Lara clătina din cap, privind cele două corpuri fără suflet care tocmai sosiseră.
„Au murit la scurt timp după sosire. Generația asta de copii nu mai muncește.” După ce spuse asta, menajera șefă le făcu semn subalternelor să o ajute să împingă cele două corpuri și să se ocupe de ele.
„Grăbiți-vă, fetelor. Mai avem două ore să pregătim cina pentru stăpânul nostru.”
„Da!” Menajerele stăteau gata să apese butonul pentru a porni mașina de spălat cu șorțurile pline de pete de sânge.
Revenind la locul de muncă al lui Snatino, Loy își acceptă soarta și se îndreptă spre teancul de cărți îngrămădite pe raft, așezându-le cu grijă pe podea. Majoritatea cărților erau filosofice sau literatură veche, greu de găsit și dificil de înțeles, scrise în diverse limbi. Deși Loy era încă un Omega tânăr, crescând cu greu, avusese ocazia să studieze ici și colo. Devenise o persoană căreia îi plăcea să caute cunoașterea, străduindu-se mereu să o dobândească. Loy este pasionat de știință, în special de chimie. În timpul liber, caută informații sau învață în secret de la persoane cu cunoștințe vaste. Uneori, experimentează în secret diferite tipuri de medicamente sau inventează propriile formule explozive pentru uz personal (deși, desigur, nu rezultă nimic productiv din asta). Cu toate astea, nu este familiarizat cu această operă literară. Prin urmare, în timp ce aranjează cărțile, le deschide în secret și le citește conținutul. După ce a făcut asta de mai multe ori, a ajuns la concluzia că ceva nu funcționează.
„Asasinul lui Sawannakha-nee!” Cărțile pe care le citește Loy sunt ca niște romane fantastice, conținând atât magie, cât și povești cu creaturi legendare. Loi nu știe că acțiunile sale sunt observate în permanență de tânărul mafiot.
„Ai 5 ani sau ce?”, murmură Santino înainte de a-și lăsa hamsterul să se distreze în lumea lui. Dar, doar câteva minute mai târziu, chițăitul entuziast al lui Loy se opri. Tânărul mafiot ridică capul din registrul contabil pentru a se uita, doar pentru a descoperi că talentatul său ajutor zăcea inconștient pe grămada de cărți.
„Se pare că va trebui să rămânem împreună încă 70 de ani dacă lucrează așa.”
Tânărul mafiot se plângea, în timp ce ochii lui negri îl priveau cu o privire lungă și o expresie capricioasă pe față.
Trei ore mai târziu...
Loy se trezi dezorientat, doar pentru a se trezi întins pe canapea. Înainte de a înțelege pe deplin situația, este surprins să vadă că grămada de cărți pe care o luase de pe raft era încă în același loc. Tânărul își amintește repede că probabil a adormit accidental în timp ce lucra și, ca să înrăutățească lucrurile, a adormit chiar în fața șefului său (temporar), adăugând la întorsătura neașteptată a evenimentelor.
Oh, nu! O să am și mai multe probleme? gândi Loy în timp ce întoarce cu precauție capul pentru a privi spre biroul aglomerat din mijlocul camerei. Santino este încă așezat pe scaun, dar nu este concentrat pe ecranul computerului. În schimb, este sprijinit pe spătar, ațipit pe scaun. O să fie așa ușor? Cu alte cuvinte, va avea micul Loy șansa să se confrunte cu mafia italiană?
Loy își adună curajul și se apropie de figura impunătoare, ca un șoricel neînfricat în căutare de necazuri. Dacă face cea mai mică greșeală, ar putea sfârși ucis cu brutalitate de gheare ascuțite și colți vicleni. Cu ochii căprui și blânzi verifică în stânga și în dreapta, măcar nu erau camere de supraveghere aici. Odată ce va reuși să scape de Santino, va găsi o cale de a evada. Loy a început să caute o armă și a dat peste un baston de lemn așezat lângă piciorul lui Santino.
Avea cuțite ascuțite și gloanțe pentru a trage dintr-un pistol special, putea să ia mânerul auriu și să spargă capul oricui, pur și simplu. Haha! Puternicul șef al mafiei care moare din cauza unui baston. Loy însuși avea șanse mari să iasă cu bine din această situație. Încă nu putea uita incidentul de la debarcader și imaginea cadavrelor bandei Trandafirului Alb. Omega reuși să-și recâștige calmul. Cu mâna tremurândă, Loy ridică bastonul greu de lemn de pe piedestal. Era atât de greu încât avea nevoie de ambele mâini pentru a-l ține, dar Santino îl mânuia și îl învârtea cu ușurință, de parcă ar fi fost un băț obișnuit.
„Hum.” Sunetul respirației tânărului leu îl făcu pe șoricel să se încrunte.
„Orb, orb, eu sunt războinicul orb.” Loy mergea în liniște, sprijinindu-se de baston, prefăcându-se că este cufundat într-o conversație cu un personaj din romanul pe care tocmai îl citise. Cu toate acestea, când sunetul respirației bărbatului se auzi din nou, constant și neschimbat, Loy deschise încet un ochi și își dădu seama că Santino era încă acolo, adormit.
Nebunule! Era să fac pe mine. Inima lui Loy a sărit o bătaie. S-a apropiat cu precauție, ajungând din nou lângă tânărul mafiot. Cu o expresie impasibilă, i-a observat trăsăturile frumoase, sprâncene groase, gene lungi care arătau bine, ochi negri adânciți care păreau puțin obosiți, dar care îi sporau farmecul. Nasul era proeminent, dar nu excesiv. Buzele erau subțiri, indicând o ușoară aroganță, dar totuși seducător de sexy. Loy nu putea să nu simtă un ușor regret la gândul că ar înfige un cuțit în chipul acela frumos. Ar fi păcat să distrugă opera de artă a divinității.
Privirea lui Loy se îndreptă spre pieptul bine conturat de sub costumul negru. Găsi zona aceea interesantă, dar dacă Santino nu murea imediat, el n-ar putea supraviețui. Așadar, micuțul își îndreptă atenția spre gâtul puternic.
Acești Alfa au penisuri mari, nu? Și mâinile și corpurile lor sunt mari... Loy era invidios în timp ce căuta o țintă rapidă și decisivă, dar mirosul proaspăt al trandafirilor îl atrăgea seducător, făcându-l pe micuțul timid să se apropie încet. Se trezi că se apropia de leul maiestuos fără să-și dea seama și, înainte să-și dea seama, stătea lângă el privindu-i gâtul...
Chiar la gât, o singură lovitură și gata. Loi era pe punctul de a ridica bastonul, dar brusc, a fost surprins de un atac rapid și neașteptat al moralității.
Santino l-a dus să primească îngrijiri medicale până și-a revenit, considerând că este o răsplată pentru ceea ce a făcut pentru el. Pe lângă faptul că i-a oferit cazare și de lucru, Santino l-a ajutat să nu fie bătut. Și pare că îl dusese chiar și să doarmă pe canapea. Nu era acest om și binefăcătorul lui? Cu obrajii înroșiți, Loy se lupta cu propriile gânduri.
Santino clipește
Dar înainte să poată reacționa (din nou), Santino ridică repede privirea și strânse cu putere mâinile în jurul gâtului subțire al micuțului, lăsându-l fără suflare.
„Oh!” Gulerul din piele, strâns de mâinile arzătoare, îl împiedica pe Loy să respire.
„Ce ai de gând să faci?” Ochii umezi ai lui Loy străluceau cu o aură terifiantă, similară cu privirea unui demon care putea elibera sufletele din corpuri cu o singură privire. Bine că Loy lăsase bastonul jos. Altfel, ar fi devenit o fantomă. Acest spațiu de lucru era plin de mistere reale.
„Eu, eu... voi... voi...”
Mâinile lui mici rătăceau de-a lungul corpului musculos al mafiotului, iar degetele lui se împiedicau în căutarea a ceva, până când în sfârșit l-au găsit la nivelul inghinal. Clic! Bingo! Loy a găsit o cale de scăpare.
„Probabil te simți inconfortabil aici, nu-i așa?” Loy se aruncă în grabă în poala persoanei mari, frecându-și șoldurile înainte și înapoi.
„Vreau doar să te ajut. Chestia ta e mare și voluminoasă, ceea ce o face fierbinte și incomodă.” Micuța siluetă a rostit o frază obscenă, făcând fața tensionată și îngrijorată a lui Santino să se relaxeze. De la a fi sufocat, Loy a trecut acum la a fi ușurat.
Nu mai e supărat! Loy a contemplat, apoi a făcut o mișcare pentru a aluneca și a scăpa din construcția lui robustă.
„Îmi pare rău, domnule. O să mă dau jos imediat. Oops!”
Cu toate acestea, celălalt îl ținea strâns de păr, refuzând să-i dea drumul. Mai mult, chestia pe care pretindea că o mângâia cu un moment înainte începu să reacționeze. Santino strânse din dinți și privi în ochii tremurânzi și larg deschiși, inspirând frică.
Heh, te gândești doar să te distrezi fără să ții cont de consecințe. Situația asta ar trebui să-ți dea o lecție odată pentru totdeauna...
„Unde te duci? Apleacă-te și continuă până termini.”
Capitolul 11 - +18
Se simte ca și cum corpul său nu mai este al lui. Loy s-a așezat între picioarele lui puternice. Capul său este încă ținut ferm. Santino folosește mâna liberă pentru a întoarce rama foto de pe masa de lucru. De îndată ce Loy încearcă să se întoarcă pentru a vedea ce este, este apucat și forțat să se uite înapoi, ca înainte.
„Poți să o faci sau nu?” Îl întrebă cel mai în vârstă, iar Loy ezită, dar în cele din urmă dă din cap afirmativ.
Nu era o persoană chiar inocentă. A îndrăznit să exploreze experiențe sub talie, urmându-și dorințele. La vârsta de 17 ani, a ieșit chiar cu un escort masculin beta care oferea servicii sexuale. Acel bărbat a fost primul pe care Loy l-a folosit de bunăvoie cu gura și chiar l-a învățat tehnici de a face dragoste, răsfățând tânărul neexperimentat. Diferite persoane se alternau pentru a-și oferi reciproc plăcere, dar a fost o perioadă scurtă, iar Loy a permis asta doar la suprafață. Pentru că, în adâncul sufletului, nu putea accepta pe deplin asta.
Loy știe că sexul cu un Alfa depășește orice a experimentat până acum. Dar a crescut suficient pentru a face față. Loy trebuie să lupte! Loy trebuie să reziste!
Santino îl privea cum murmură uitându-se la zona inghinală. Cu ochii înflăcărați, nu știa dacă să fie furios sau enervat, dar știa că îl mâncau colții. Până când a trebuit să ridice vârful limbii pentru a-i împinge înapoi.
„Mă mai faci să aștept mult sau pot să plec?”
„Este posibil, domnule?”
Tânărul ridică mâna pentru a se înclina, dar când văzu că celălalt nu râdea și continua să arate fioros, îi desfăcu repede fermoarul pantalonilor, așa cum i se spusese. Cu ochii frumoși, privi carnea care pulsa sub boxeri, împreună cu senzația caldă care îi urca în corp. Aroma feromonilor îl stimula pe Loy, trezindu-l, inima îi bătea cu putere și obrajii i se înroșiră. Cu degetele mici, atinse ușor lungimea penisului, simțind căldura din interior.
„Dacă rămâi doar la tachinare, probabil că nici mâine nu voi fi satisfăcut.” Loy suspină și se uită la zâmbetul batjocoritor al celuilalt și își strâmbă nasul.
„O să te fac să termini în doar zece minute.”
Nu-i plăcea să fie provocat, chiar dacă știa că nu era suficient de priceput. Tânărul prinde cu încredere marginea lenjeriei scumpe a lui Santino, trăgând-o în jos, în timp ce penisul lui mare și gros ieșise în fața lui Loy. Santino se sprijini de scaun cu o postură relaxată. Nu se simțea deloc jenat, spre deosebire de băiețelul timid care stătea în fața lui, roșind.
La naiba... Nici măcar nu e complet erect și tot e mare. La dimensiunea asta, nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi când e complet erect. Se pare că ar fi nevoie de ambele mâini pentru a-l ține cum trebuie. În plus, aspectul său este seducător și captivant, potrivindu-se perfect cu proprietarul său.
Stai puțin. Chiar admiră penisul lui Santino? Loy simte că propriul corp este posedat și dominat de o forță supranaturală obscenă, care îi usucă gâtul și îl face să îi transpire chiar și fruntea. Cu cât simte mai mult mirosul de Alfa al lui Snatino, cu atât devine mai excitat, iar privirea i se încețoșează.
Mâinile îi tremurau în timp ce îi ținea penisul strâns. Cu cât își mișca mai ritmic încheietura mâinii, cu atât simțea mai mult vasele de sânge umflate de-a lungul penisului și acele mici încordări. Încordările intermitente ale penisului intensificau căldura, provocând tremurături care îi străbăteau corpul, creând o reacție... Dar, după un timp, tot nu era niciun semn de ușurare pentru Alfa. El stătea în continuare cu fața nemișcată, cu privirea în altă parte, ca și cum nu era deloc concentrat pe micuțul Omega, provocând o durere puternică în piept, care îl făcea pe Loy să tânjească și mai mult. În acel moment, el ridică mâna, își ascunse părul după ureche și îi sărută vârful roșu al penisului și își deschide gura larg pentru a primi enormitatea. Brusc, un val de plăcere îl cuprinse, făcându-l să se simtă mai mare și mai împlinit.
Santino închise ochii, cu vocea joasă, în timp ce căldura umedă și moale îl înconjura. Se lăsă învăluit, un zâmbet slab jucându-i pe buze. Loy înconjură vârful capului cu limba, știind că acolo era locul cel mai sensibil. Cu cât știa mai bine că se întărea și creștea, cu atât se mișca mai subtil. Limba lui dansa într-o mișcare ritmică, dar în adâncul sufletului, îl implora să facă mai mult. Așa că, treptat, Santino începu să-și miște șoldurile și să-i învelească gura în mijlocul corpului captivant, adâncindu-se tot mai mult în gâtul lui. Santino se uită la micuț și observă lacrimile care îi umpleau ochii. Buzele îi tremurau ușor, aproape imperceptibil.
„Ajunge cu linsul. Nu poți să o faci.”
„Oh, ba da, domnule” Micuțul refuza să renunțe, încercând să dea din cap în sus și în jos. În plus, îl tachina jucăuș pe celălalt, chiar dacă fața lui era acum plină de lacrimi, nasul îi curgea și saliva îi picura.
Chestia asta nu e deloc sexy, gândea Santino în mintea lui, dar, în același timp, nu putea să nu remarce fața lui Loy, ca și cum ar fi fost torturat. Ciudat, asta îi stimula propriile dorințe sexuale. Cât despre Loy, părea că fugise într-o altă lume. Uitase toate motivele și rațiunile. Creierul său gol era copleșit. Singurul lucru pe care îl avea în cap era organul rigid al mafiotului, gata să se mărească și mai mult. Cu cât sugea și lingea mai mult, cu atât devenea mai plăcut. Își dorea să-l ia pe tot în gât.
„Ugh... Ugh!”
„Nu vomita. Scoate-l!” Santino îl trase de ceafă pe micuț. Se îndepărtă, dar mâinile îi rămăseseră pe membrul pulsând, care se mișca înainte și înapoi ca o coadă de gecko. Loy continua să sugă cu putere vârful.
Ahh! Îl tachina jucăuș pe Santino, seducându-l.
„Loy!” Alpha strigă cu un ton autoritar.
„Nu, o voi face în continuare.” Băiatul își opri acțiunile, cu lacrimi în ochi. Limba lui se mișca în sus și în jos, iar buzele roșii îi tremurau. Avea fața unui șoricel prins în capcană.
„Gura ta mică se va rupe și dinții tăi mă vor răni.” Santino îi netezi colțurile umede ale gurii, care începuseră să prezinte urme roșii.
„Ia doar partea de sus. Nu coborî mai jos. Nu fi încăpățânat!”
De îndată ce Loy îl privi, se predă de bunăvoie, cu fața calmă și fără să opună rezistență. Folosi gura ca și cum ar fi supt o bomboană, sunetul auzindu-se în întreaga cameră, unde genunchii îi erau lipiți de podea, strânși cu putere, în timp ce excitația lui creștea în canalul posterior. Loy înțelese că era dorința lui Omega... și nu se mai simțise așa de mult timp, la fel ca Santino...
Ring... Ring... Sunetul telefonului îl întrerupse și îl făcu pe Loy să se oprească. Santino, cu o privire întrebătoare, îl apucă de cap și îl întrebă de ce se oprise. Loy își reluă apoi îndatoririle ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
📱„Nu, nu intenționez să merg la companie în acest moment.”
Avea acum aspectul unui star porno care fusese filmat în momentele excitante, în timp ce i se sugea penisul și vorbea la telefon relaxat despre afaceri. Cu toate acestea, era uimitor că putea să-și păstreze o atitudine calmă și stăpână pe sine, ca și cum nimic nu se întâmpla. În ciuda expresiei provocatoare și intense a lui Loy, când senzația intensă a apărut, băiatul a mușcat din carne...
„Ugh!!” Santino se crispă ușor înainte de a arunca o privire reproșatoare către puștiul răutăcios, prefăcându-se că nu știe și că nu observă activitatea lui. Loy, în răspuns, continuă să-i lingă membrul, simțind nevoia să-i dea palme peste fund.
📱„Domnule, banda Trandafirului Alb transmite condoleanțe pentru evenimentele de pe nava noastră de săptămâna trecută.” Loy se crispă auzind sunetul care venea din telefonul lui Santino, deși ezită, se agită în continuare cu limba.
📱„Cum a aflat Dion?”
📱„Poate a aflat de la domnul Rattikorn, domnule.”
📱„Huh”, murmură mafiotul italian cu un râs batjocoritor, creând agitație în starea euforică a lui Loi. Voia să muște din nou, dar ezită și, în schimb, opta să îi sugă viguros capul rozaliu intens.
„Khon Loy!” Cel mic se prefăcu că nu aude.
📱„Domnule, veți trimite marfa bandei Trandafirului Alb pentru a transmite condoleanțe pentru accidentul din port?”
📱„Vă voi anunța!” Micul omega rămase cu respirația tăiată după ce persoana din fața lui închise telefonul. Mai devreme, persoana de la telefon menționase un accident... de ce s-a transformat într-un accident?
„Ești obosit?” Îl întrebă Alpha înainte de a se mișca ușor, ascunzând arma periculoasă în pantaloni.
„Păi... domnule, un moment, vă rog.” Omega își recăpătă calmul și se întoarse din nou, dar Santino se îmbrăcase deja. În ciuda ușoarei dezamăgiri, îl îndemnă:
„Nu am terminat încă, domnule. Dumneavoastră... dumneavoastră încă... ”
„Mă descurc singur. Poți pleca. Cât despre Lara, care așteaptă acolo, ea te va duce înapoi în camera ta.” Lara era mereu cu ochii în patru, așa că poate auzi totul? Nu, nu spune prostii. De data asta, ar trebui să aflu mai multe răspunsuri despre motivul pentru care Santino a spus că ceea ce s-a întâmplat cu banda Trandafirului Alb săptămâna trecută, a fost un accident.
„Domnule, aș dori să vă cer permisiunea...” Tânărul încercă să-l implore să mai rămână puțin, dar în schimb primi o privire rece.
„Nu mă face să repet. Ieși afară.”
Capitolul 12
Cu aproape 23 de ani în urmă, într-o țară din sud-estul Asiei, exista o capitală aglomerată, plină de zgârie-nori și sisteme de transport diverse. Era considerată un centru economic al regiunii. Cu toate acestea, ascunse în colțuri se aflau comunități care trăiau de-a lungul malurilor canalului. Majoritatea oamenilor din această zonă lucrau ca zilieri, unii angajați în ocupații legale, iar alții implicați în activități ilicite. Dar nimeni nu judeca pe nimeni; toți încercau doar să supraviețuiască de pe o zi pe alta.
Pe malul canalului se afla o casă din lemn cu un singur etaj, numită „Ban Mai”. Proprietara era o femeie de 60 de ani, pe nume Yai Preung. Avea o siluetă fragilă și subțire, cu părul lung și argintiu strâns într-un coc dezordonat. În trecut, Yai Preung locuia aici împreună cu soțul ei, decedat, și cei cinci copii ai lor. Cu toate acestea, soțul ei a murit anul trecut din cauza unui cancer pulmonar. Yai Preung nu mai lucra și își petrecea zilele bând băutură alcoolică sau jucând cărți la casa de jocuri de noroc de pe stradă. Se întreținea din economiile soțului ei decedat. În zilele în care avea nevoie de bani în plus, ieșea să cerșească.
Dimineața aceasta era ca oricare alta. Yai Preung s-a trezit cu o durere de cap pulsatilă și amețită. S-a împiedicat și a căzut în canalul verde și tulbure, plin de resturi plutitoare. După un timp, bătrâna s-a întors acasă să facă baie și să se schimbe de haine. În ciuda dimensiunilor modeste și înguste ale micuței ei barăci, Yai Preung o considera o casă decentă. Avea o baie, un dormitor și o bucătărie. În plus, avea o curte destul de mare în față. Yai Preung creștea chiar și găini acolo, pentru a aduna ouă pentru hrană.
„Unde s-au dus toți banii? La naiba! Ieri a picat din nou curentul”, se plângea Yai Preung în timp ce lua o geantă de pânză decolorată și uzată și o cămașă veche ruptă pe care să le îmbrace. Apoi, se plimbă în căutarea unei cutii sau a oricărui recipient pentru a se pregăti pentru cerșetorie. Cu toate acestea, când își întoarse privirea, observă ceva. În apropierea casei plutea un obiect. Yai Preung a luat o mătură din frunze de cocos și a tras obiectul către ea. Era o geantă din piele maro închis. Dacă nu te uitai atent, ai fi putut-o confunda cu o bucată de lemn.
„Oare sunt bani în ea?”, Yai Preung a ridicat cu nerăbdare clapeta genții, simțindu-se tot mai emoționată pe măsură ce își dădea seama de greutatea ei.
„Oh, Doamne! Sper să nu fie un câine sau o pisică moartă”, exclamă ea, ne dorind să găsească ceva neplăcut înăuntru. Cu mâinile tremurând, Yai Preung ridică capul uimită. Nu era prima dată când aduna pungi ciudate din canalul de lângă casa ei, dar, în loc să spere să găsească ceva de valoare, era adesea dezamăgită.
„Oh, uau!” Yai Preung dădu brusc peste un bebeluș cu pielea albă, îmbrăcat în roz, care dormea liniștit. Bebelușul chiar zâmbea dulce. Mâinile ei ridate îl ridicară ușor și îl legănă înainte și înapoi. Dacă cineva cu o inimă miloasă ar fi fost martor la această scenă, s-ar fi îndrăgostit instantaneu de acest copil abandonat.
„La naiba. Sunt prea bătrână pentru asta. Oamenii nu apreciază ce au, iar rugăciunile mele nu sunt ascultate niciodată.”
Bătrâna a suspinat frustrată înainte de a închide geamantanul și de a-l arunca în grămada de gunoi din fața casei sale. Apoi a luat un vas și a scos apa care curgea, ignorând bietul bebeluș. Cine îl găsește, poate să-l ia, gândi ea. Dar în acea zi, Yai Preung nu întâlni decât evenimente nefericite. Se împiedică și căzu înainte să ajungă la intrarea pe alee, ajungând într-un canal. Găsi un loc sub pod și se așeză pe un morman de gunoi, doar pentru a fi alungată de un nebun. Se pare că karma începe să-și facă treaba, nu? Yai Preung își dădu seama că uitase ceva dimineața. Se grăbi să se întoarcă la grămada de gunoi și găsi aceeași pungă, cu ochii căprui încă acolo, la fel ca înainte.
„Nu muri încă, nu vreau să ajung în iad.” Bătrâna ridică repede punga și se grăbi să intre în casă. Se așeză și o deschise din nou, fiind imediat lovită de un miros urât.
„Oh, creatură murdară!” Yai Preung se uită la bebelușul care zăcea într-o grămadă de fecale galbene. Dar ceea ce era surprinzător era că acest copil nu părea deloc deranjat, chiar dacă dormise într-un geamantan, în mijlocul gunoiului, timp de aproape două ore. Yai Preung nu avea idee de unde venise sau cât timp plutise în apă.
„Tu, ești tare ca un bivol!” Inițial, Yai Preung intenționa să ia geanta cu copilul înăuntru și să se îndrepte direct către centrul de îngrijire comunitară, înființat de o organizație caritabilă, cu scopul de a oferi îngrijire adecvată copiilor defavorizați din comunitate. Acești copii trebuiau să crească în conformitate cu drepturile fundamentale pe care fiecare om le are, deoarece majoritatea dintre ei se născuseră în circumstanțe nefavorabile.
Yaipreung intenționa să lase copilul acolo, gândindu-se că ar fi o faptă bună care ar face-o să se simtă mai bine. Cu toate acestea, când a venit asistenta medicală și i-a spus că acest copil avea caracteristici sexuale secundare asemănătoare cu cele ale unui Omega, Yai Preung, fiind o femeie în vârstă, a început să aibă gânduri nepotrivite.
Pentru cei care se aflau deja în astfel de circumstanțe defavorizate, sexul sau orice alți factori secundari nu contau cu adevărat. Trăind în acest mediu asemănător unei mahalale, chiar și a fi un Alfa nu ar fi făcut nicio diferență. Totul era la fel și, totuși, un Omega încă avea o anumită valoare pe piața umană. Cu siguranță, Yai Preung se gândea la comerțul cu persoane și la piața sexului.
Prin urmare, a acceptat să aibă grijă de acest băiețel. I-a dat un nume simplu, fără să se gândească prea mult, Khon Loy. Băiatul rătăcește și se culcă în centrul de îngrijire a copiilor până când începe să meargă. Odată ce înțelege, trebuie să plece și să stea cu Yai Preung, care nu are grijă de el și nu-i acordă prea multă atenție. Doarme pe jos și mănâncă în nisip. Uneori, ea iese și se îmbată, în timp ce el rămâne zile întregi la cerșetori. Acest băiețel de trei ani trebuie să se bazeze pe instinctul său pentru a supraviețui, cerând mâncare de la casele din apropiere. De la un copil cu pielea deschisă la culoare, a devenit un copil slab și palid, cu pielea arsă de soare și un corp slăbit. Este adesea ținta copiilor mai mari, iar el nu poate riposta. Îndurând zilnic ieșirile crude ale lui Yai Preung, care îi provoacă o mare durere.
Viața lui a luat o întorsătură când a împlinit 7 ani. Dintr-o dată, Yai Preung l-a dus să facă baie și să se îmbrace cu haine noi, spunându-i că îl va duce la școală. Dar, în realitate, l-a dus să fie predat proprietarului unui club de striptease în schimbul câtorva mii de baht, în ciuda faptului că era încă un copil. Loy voia să meargă la școală ca ceilalți copii, așa că era încântat când a întâlnit alți copii care stăteau împreună în dubiță, cu fețe pline de speranță. Loy credea că în sfârșit va merge la o școală adevărată. Cu toate acestea, proprietarul barului i-a dus în secret pe copii pentru a intra ilegal în Statele Unite.
Loy a ajuns în aceeași cameră cu o femeie italiană Beta. Acesta este motivul pentru care a devenit familiar cu această limbă. Ea s-a comportat ca o mamă și o soră mai mare, învățându-l cum să se descurce în bar pentru a supraviețui. Loy a crezut pe atunci că această perioadă va fi bună, dar nu a fost așa. La vârsta de 8 ani, proprietarul barului l-a obligat pe Loy să aibă grijă de clienți, care erau în majoritate exploatatori de copii. Alți prieteni care au fost aduși aici au suferit aceeași soartă. Nimeni nu putea scăpa și nimeni nu putea să le dea o mână de ajutor. Loy, un băiețel speriat, și-a dat seama brusc că în el curgea un spirit războinic. În prima noapte în care a fost trimis în dormitor cu un străin, Loy a rezistat și a refuzat să lase clientul să-i violeze corpul, aproape până la moarte. Persoana care a venit să-l ajute în acel moment a fost Dion Blaze.
La acea vreme, Dion era doar liderul unei bande care se ocupa cu bătăi la comandă pentru a-și câștiga existența. Avea de-a face cu copii delincvenți terifianți și violenți, care erau mai imprevizibili decât și-ar fi putut imagina cineva. Dion era cineva cu un trecut similar cu al lui Loy. În acea noapte, lucra la club și stătea de pază la ușa camerei, când a apucat din întâmplare o botă și l-a lovit pe bătrân. Loy nu știa de ce Dion l-a ajutat. Abia dacă se vorbiseră înainte.
„Vrei să rămâi aici sau vrei să vii cu mine?”, l-a întrebat Dion pe Loy, care zăcea gol pe podea, înconjurat de o baltă de sânge, cu ochii umflați și trei dinți sparți.
„Vreau să merg... cu tine... Vreau să merg cu tine”, a răspuns Loy. Și acesta a fost un alt moment decisiv în viața lui Loy.
Dion a reușit să-l răscumpere pe Loy de la bar, amenințându-l pe proprietar. Din fericire, proprietarul barului era suficient de speriat încât să nu se gândească de două ori. Dion l-a dus apoi pe Loy să stea cu domnul Percy, un văduv bogat de vârstă mijlocie, care avea relații și resurse. El i l-a încredințat pe Loy, pentru a se ocupa de toate documentele și certificatele necesare, asigurându-se că acesta va deveni cetățean al țării libere. Loy s-a simțit astfel ca și cum ar fi aparținut cuiva și ar fi făcut parte din societate.
Loy nu știa care era relația dintre Dion și domnul Percy. Și nu știa dacă obținuse cetățenia legală. Ce știa era că le era foarte recunoscător atât lui Dion, cât și domnului Percy. Acest lucru i-a permis lui Loy să ducă o viață adevărată, chiar dacă uneori avea probleme cu domnul Percy. Uneori, Loy se simțea ca un câine vagabond care se adăpostea în curtea din spate. Dar era totuși mai bine decât înainte.
Loy a slujit domnul Percy până la vârsta de 13 ani, când a murit tragic din cauza unei supradoze de somnifere. De atunci, Loy a început să-și trăiască propria viață, urmând și idolatrizând oamenii pe care îi respecta, numindu-i frații și surorile sale mai mari. Dion a acceptat în cele din urmă să-l lase să facă acest lucru, văzând că era cea mai bună soluție.
Loy a început să învețe cum să trăiască pe străzi, devenind un mic hoț și implicându-se în escrocherii și multe alte lucruri alături de oamenii pe care Dion îi controla la acea vreme. Acest lucru l-a făcut să crească repede, dar nu într-un mod curat. Când Dion a ales o nouă cale și a încercat să reconstruiască banda Trandafirului Alb care se destrămase, Loy i-a rămas loial și a așteptat întoarcerea lui, chiar dacă era doar un Omega răutăcios al bandei, care nu era de niciun folos.
Dar nu-l subestimați. Odată, Loy a reușit să-l ajute pe Dion să scape de moarte și să părăsească triada din China. Nimeni nu știe cum a făcut-o, nici măcar Loy însuși nu-și amintește.
Loy este frustrat că nu poate găsi bunătate și fericire pentru sine în această meserie. În fiecare zi, trebuie să găsească modalități de a-și dovedi valoarea. Dar până în punctul în care trebuie să-și folosească gura pentru a-i mulțumi pe ceilalți membri ai bandei. Nu e ridicol?!
Înapoi în prezent
Acum, Loy s-a întors în camera lui, dar continuă să lovească cu pumnii și să-și descarce emoțiile pe pat, incapabil să găsească alinare.
Don Bertolucci este un om rău. Ce comportament urât, să provoace intenționat o asemenea mizerie. E de ajuns să mă sufoc, ar fi trebuit să-l mușc și să-l las să sângereze până la moarte. Micuțul gândea și dădea din picioare în sus și în jos, dar obrajii îi erau încă fierbinți. Ridică degetele, atingând ușor colțurile gurii, gustul amar și durerea din maxilar, care îi aminteau să nu uite atât de ușor fapta rușinoasă pe care tocmai o comisese.
Experiența de a fi fost aproape violat îl bântuia din copilărie și îl făcea pe Loy să ezite să folosească canalul iubirii (complet). Era ceva ce obișnuia să facă des, jucându-se în secret cu jucăriile partenerilor săi. Din fericire, acum a devenit o amintire îndepărtată, care se estompează, pentru că pe atunci Loy era încă foarte tânăr, iar viața era plină de greutăți. De aceea a devenit cineva care putea să-și mascheze și să-și stăpânească emoțiile din suflet. Cu toate acestea, când Loy a întâlnit figura impunătoare a lui Santino, a apăsat pe un buton. S-a întors în epoca în care era neliniștit. Era zguduit și pierdut. Nu vrea să-și sacrifice corpul și să se răzbune după aceea, ci vrea să se sacrifice din cauza aroganței, a nesiguranței. Așa este, Omega?
„Nu te mai gândi la asta, Loy. Oprește-te.” Micuțul a luat o pernă cu pene și a lovit-o repetat de perete până când penele s-au împrăștiat și au zburat peste tot. Apoi, a căzut la pământ, gâfâind și întinzându-se, în timp ce încerca să-și regleze starea de spirit.
Pe vârful dealului înalt, situat la aproximativ 4 kilometri distanță de luxoasa vilă a lui Don Bertolucci, se aflau doi bărbați îmbrăcați în ținute asortate, întinși pe suprafața stâncoasă. Unul dintre ei folosea o cameră de scanare de înaltă tehnologie cu rază lungă de acțiune pentru a căuta ținta dorită în interiorul vilei. Cu tenul în două nuanțe, fizicul bine făcut, ochii vigilenți și pătrunzători și o prezență carismatică, bărbatul era irezistibil. Cealaltă persoană, concentrată pe rularea codurilor pe o tabletă, era la fel de atractivă, dar părea puțin mai relaxată și lipsită de griji.
„Blue Moon, am găsit un circuit care se potrivește cu codul nostru”, a spus persoana care folosea camera cu rază lungă de acțiune către partenerul său.
„Recepționat, Enia. Trimit imediat datele”, răspunse persoana care controla ecranul tabletei înainte de a apăsa butonul Start. Banda LED cu indicatorul de procentaj se aprinse, indicând că se conecta și se sincroniza cu datele.
„Va dura mult să se încarce?”
„Aproximativ 20 de ore. Ar trebui să fie gata până mâine seară, așa că poți să te duci să instalezi tabăra.”
„De ce este prima misiune de recunoaștere atât de intensă? A trecut doar o lună.”
„Mi-ai dezvăluit numele real în timpul unei operațiuni speciale. Îmi datorezi 10 euro. ” Proprietarul cu pseudonimul Blue Moon întinse mâna stângă către prietenul său, mișcând jucăuș vârfurile degetelor.
„Ieri mi-ai spus Nop, dar încă nu am primit banii de la tine.”
„Păi, am greșit, nu pot să fac nimic.”
„Ești foarte prost.”
Capitolul 13
După ce s-a plâns, a înjurat și a devorat mâncarea pe care Lara i-a adus-o până când i s-a umplut stomacul, Micul Omega a adormit pe patul moale, ghemuit într-o pătură ca un copil. Când s-a trezit, era deja târziu în dimineața. S-a frecat la cap, observând o lumină verde pe camera de deasupra patului. A scos repede limba spre cameră, pentru cazul în care mafiotul l-ar fi spionat.
Loy se dădu jos din pat și făcu un duș revigorant de dimineață. Când ieși de sub duș, tânărul stătea încă în fața unei oglinzi mari din dressing, examinându-și corpul. În scurt timp, observă că rănile de pe corp se estompaseră semnificativ, cu excepția unei cicatrici slabe pe fesa care fusese împușcată. O apăsă cu degetul, dar nu-l durea prea tare. Era gata să dea niște șuturi în fund cu siguranță.
În același timp, în biroul șefului bandei, Bertolucci stătea nemișcat pe un scaun. Ochii lui întunecați priveau fix pe fereastră. În mâna dreaptă ținea o ramă foto, pe care o răsucea cu degetul. Cu mâna stângă își ținea țigara, lăsând fumul să se risipească încet. Era ca sfârșitul unei țigări aprinse, oglindind consumarea lentă a emoțiilor sale tulburate. Asta îl făcea să se simtă amorțit, așa că Alpha a respirat adânc, umplându-și plămânii. A pus fotografia la loc și a apăsat pe tastatură, pornind monitorul. S-a uitat la hamsterul care alerga în cerc pe roata din dormitor. Într-o clipă, a sărit de pe pat pentru a da un pumn, apoi s-a rostogolit înapoi, așezându-se în poziție șezândă, ridicând brațele și lovind cu picioarele în aer ca un maestru de arte marțiale dintr-un film. În lumea lui, se distra și se simțea bine.
Buzele îi tremrau ușor. Santino nu se uitase niciodată la micuț mai mult de două minute. Nu era un psihopat sau ceva de genul ăsta. Văzuse doar că acest hamster încă avea răni vechi. Și, doar pentru a se distra puțin, închise monitorul și apăsă pe interfon.
„Voi fi la sala de antrenament în cincisprezece minute. Găsește câteva persoane care pot fi partenerii mei de antrenament pentru mai mult de jumătate de oră, poate trei persoane.”
„Da, domnule.” În timp ce bodyguarzii se agitau căutând pe cineva care să fie un manechin, nu un partener de antrenament pentru șeful lor, Loy era întins pe covor în dormitorul său. Picioarele îl dureau și era obosit după un antrenament complet. Deja făcuse duș și acum îl hărțuia pe bodyguardul care păzea ușa. Apăsă soneria și așteptă, dar nimeni nu părea să-i dea atenție astăzi. Era ca și cum ar fi uitat că în conac mai locuia un mic Omega.
„I-am spus să-mi găsească o slujbă ca să-mi plătesc datoria, dar nu m-a lăsat să fac nimic”, se plânse Loy în șoaptă înainte de a se ridica și de a se îndrepta spre liftul pentru mâncare. Când ceasul bătuse ora prânzului, liftul începu să funcționeze, aducând în cameră tăvi cu mâncare care miroseau delicios. Loy nu era deloc fericit că primise mâncarea la timp. Asta însemna că oamenii de aici nu îl vedeau ca pe ceva mai mult decât un porc într-o grajd!
„Ce viață!”, murmură el în barbă. Micul dejun venea la ora opt, prânzul la prânz și cina la ora șase. Era ca și cum îl tratau ca pe un gangster de mâna a doua. Micul Omega strânse pumnii, căutând cuvinte să-l blesteme pe proprietarul conacului, dar, în cele din urmă, apucă tava cu mâncare și se așeză să mănânce în liniște. La urma urmei, armata nu trebuia să mărșăluiască cu stomacul gol.
După ce se simții sătul, Loy se târî pe pat și se întinse confortabil. Dacă ar fi fost cineva care iubea libertatea, probabil că ar fi fost mulțumit de o viață ca aceasta. Dar Loy trebuia să găsească o cale de a se întoarce la banda Trandafirului Alb. Nu știa cât de periculos era șeful său, Dion. Și nu știa cât timp îl va ține Santino în această situație. Era greu de ghicit intențiile celor aflați la putere, chiar și ale șefului însuși. Deși era probabil doar o mică parte dintr-un plan mai mare, Loy nu-și amintea să fi fost vreodată mai aproape de binele suprem.
Loy îl privea pe Dion ca pe un frate mai mare... un frate mai mare respectat. Și chiar și acum, sentimentul era același. Doar că poziția și responsabilitățile lui Dion îl făceau să pară inaccesibil și distant față de cineva atât de mic ca Loy. Cu toate acestea, Loy voia să rămână loial și să continue alături de Dion până în ultima clipă. Indiferent ce s-ar întâmpla, trebuie să mă întorc... Cu acest gând, micuțul se ridică din pat și începu să facă din nou exerciții pentru a se pregăti.
Cinci ore mai târziu.
Sunetul loviturilor puternice răsună pe tot terenul de antrenament înainte ca uriașul să mai poată sta în picioare, împleticindu-se și căzând. Santino își scoase mănușile, cu fața calmă și impasibilă, fără nici o urmă de vânătaie, spre deosebire de adversarul său, care avea fața umflată și maxilarul vânăt. Cei doi subordonați care priveau de pe margine săriră repede să-l susțină pe cel care leșinase. Noul adversar păși în față, cu picioarele tremurând ușor.
„Nu mai am nevoie să continui antrenamentul. Am terminat. O să stau să meditez puțin”, spuse Santino.
Aceste cuvinte erau ca o muzică cerească. Bărbații care stăteau în așteptare mai jos au respirat adânc. Chiar dacă erau un grup de gangsteri pricepuți, nimeni nu se putea compara cu Santino. Se povestește că, atunci când era încă copil, tatăl său, care era un Don, l-a aruncat odată pe Santino într-o groapă unde a trebuit să se antreneze cu un leu înfometat și feroce. Leul avea un gât gros și musculos, spumă la gură și era mereu flămând. A petrecut două zile luptându-se cu el și a reușit să iasă din groapă.
În plus, Santino posedă și abilități în diverse arte marțiale și poate folosi cu pricepere orice tip de armă. Înainte de a ajunge în poziția sa, a fost însărcinat să îndeplinească numeroase misiuni, chiar și ca fiu al nemilosului Don Bartolucci, urmând tradițiile familiei. Cu toate acestea, Santino a reușit să devină un lider fără niciun semn de corupție.
Când era singur, tânărul Alfa se ducea într-o zonă izolată, destinată meditației. Podeaua din centru era ridicată, cu râuri simulate pe ambele părți. Santino stătea cu picioarele încrucișate în poziție meditativă pe un covor țesut, cu șase lumânări aprinse așezate în fața lui. Și-a pus mâinile pe genunchi, a închis ochii și a ascultat sunetul liniștitor al apei care curgea.
În timp ce stătea acolo, curentul electric din cameră se opri brusc, lăsând doar lumina slabă a lumânărilor. Santino, în ciuda oboselii, rămase așezat și neclintit. Nu era că nu era conștient de schimbarea bruscă, dar astfel de distrageri nu-i puteau perturba meditația. Una dintre lumânări se stinse, urmată de o rafală rapidă de vânt. Don Bertolucci inspiră adânc.
„Dacă ai de gând să acționezi, atunci dă-i drumul. Șeful tău nu te-a învățat nimic?” Santino vorbi calm, în timp ce doi bărbați în costume negre se apropiau din spate. Se poziționară rapid și îngenuncheară, cu un genunchi ridicat și mâinile sprijinite pe coapse.
„Nu acesta este scopul misiunii, domnule”, spuse unul dintre bărbații misterioși, făcându-l pe Santino să se crispeze și să zâmbească.
„E destul de îndrăzneț din partea voastră să creați un astfel de haos. Știți că nu veți pleca de aici în viață?” Ambii bărbați știau că Santino nu făcea doar amenințări goale. Radiația intensă emanată de silueta lui impunătoare scădea temperatura din împrejurimi.
„Trebuie să ne întoarcem la Maestrul Ram. Ne-am îndeplinit misiunea”, explică unul dintre intruși, fără să fie nerăbdător să dezvăluie pentru cine lucrau. Era clar că supraviețuirea lor depindea de mila gigantului impasibil. Nu era nevoie să speculeze despre starea echipei de securitate a conacului după asta.
„Ești nou aici, nu-i așa?” Don Bertolucci se ridică cu precauție, strângând ochii în lumina pâlpâitoare.
„O să vă bateți amândoi cu mine sau veniți unul câte unul?”
„Domnule...”
„Sunteți partenerii mei de antrenament sau să las misiunea să eșueze?”
Fără să mai spună un cuvânt, bărbatul din stânga se năpusti înainte. Cu mai multă experiență de partea sa, Santino avea totuși avantajul. Bărbatul din dreapta văzu că tovarășul său se lupta și se alătură rapid luptei. Avea un fizic mai zvelt, care îi permitea mișcări rapide și agile, dar în cele din urmă nu reuși să-l doboare pe Santino.
„Bine, m-am distrat destul.” Acum, doar o singură lumânare mai era aprinsă. Cele două siluete, care se ascundeau în întuneric, se retrăgeau și își reluau pozițiile inițiale.
„Ram trebuie să vă fi antrenat bine.”
„Este o onoare imensă, mulțumesc, Don Bertolucci”, răspunse bărbatul misterios înainte de a se întoarce spre tovarășul său, care respira greu, cu fruntea însângerată. Santino nu se abținu deloc.
„Ce vrea?”
„Indiferent ce s-a întâmplat înainte, vrea ca situația dintre Don Bertolucci și banda Trandafirului Alb să rămână neschimbată.” Când mafiotul auzi asta, strânse din dinți.
„Mă amenință.”
„Vrea să venim...”
„Să veniți să vedeți dacă mai sunt la fel de puternic după doi ani. Asta vrea, nu-i așa?” Întrebă tânărul mafiot cu voce fermă. Ambii bărbați plecară capul în tăcere, crezând că, dacă Santino ar fi făcut vreo mișcare împotriva lor, nu ar fi putut să o evite.
„Don Bertolucci, Maestrul Ram este îngrijorat pentru dumneavoastră. De aceea am fost trimiși cu metode speciale.”
„Nimeni în afară de mine, Blue Moon, partenerul meu, Maestrul Ram și dumneavoastră, Don, nu știe.” Santino strânse buzele...
„Sper că merită să rămânem fără electricitate în toată vila.”
„Luminile vor fi stinse doar cât timp suntem noi înăuntru. Îmi cer scuze.”
„Indiferent, trebuie să schimb întregul sistem.”
„Maestrul nostru este încântat să-și asume responsabilitatea.”
„Până acum, încă mă comport ca înainte, sunt ferm. Încă nu am murit.”
„Da, domnule, sper să ne întâlnim, Don Bertolucci, la următoarea licitație.”
Camera slab iluminată era cuprinsă de o liniște înfiorătoare. Santino respiră adânc și continuă: „O să mă mai gândesc, dar spune-i șefului tău să nu-și facă griji. Am înțeles totul.”
„Am înțeles, domnule.”
„Plecați repede, înainte să mă răzgândesc.”
„Da, domnule.” Oamenii lui Ram Rattikorn răspunseră și dispărură rapid în întuneric, agili ca niște ninja. Înainte să treacă un minut, curentul electric reveni și ei își reluară munca. Santino ieși din zona de meditație și se logă din nou la computer pentru a apăsa pe interfon.
„Domnule, îmi cer scuze. Curentul electric...”
„Nu-i nimic.”
„Da, domnule.”
„Trimite o livrare către Banda Trandafirului Alb și informează-i că sunt întristat de accidentul din port.”
Mâna mare apăsă butonul de pornire al computerului înainte de a apuca o cămașă pentru a acoperi cadavrul de pe jos. Inițial, Santino intenționa să se întoarcă la treaba lui, dar un anumit gând îi spuse să se întoarcă în camera de sus. Se temea că cei doi oameni de încredere ai lui Ram Rattikorn vor intra acolo. Când deschise ușa de lemn, fu surprins să găsească un oaspete neașteptat așezat înăuntru. Și Santino nu era deloc încântat de asta.
Capitolul 14
Înapoi cu jumătate de oră, în timp ce stăteam întins și mă gândeam la modalități de a evada, luminile din cameră s-au stins brusc.
„Ei, ia te uită. Au uitat să plătească factura la electricitate sau ceva de genul ăsta”, Loy s-a ridicat și s-a uitat în stânga și în dreapta. Deși era amurg, din fericire, lumina lunii încă strălucea ușor. Aruncă o privire spre capul patului, unde o mică lumină de pe camera de supraveghere se stinsese, indicând că toate sistemele electrice din conac nu funcționau. Instinctul îi spunea că ceva nu era în regulă. Curiozitatea îi stârni, iar Omega, aventuros din fire, se ridică din pat și se îndreptă cu precauție spre masa unde se afla liftul pentru mâncare. Luă un cuțit de friptură pentru a se proteja.
Dar dacă curentul era oprit și camera nu funcționa, asta însemna un singur lucru: Libertate să plece și să cutreiere! Se grăbi să profite de fiecare secundă. Începu prin a se repezi în baie, unde deschise dulapul și luă o lanternă mică, păstrată pentru situații de urgență. O aprinse.
„Dacă lumina e așa slabă, nu are rost să o folosesc”, mormăi el. Lumina lanternei era destul de slabă, dar era mai bine decât să nu aibă deloc lumină. Odată ce a avut echipamentul necesar, Omega, hotărât, a lipit urechea de ușă, ascultând orice semn că cineva stătea de pază afară. Când nu a auzit niciun pas apropiindu-se, a profitat de ocazie pentru a căuta o altă cale de scăpare. În cele din urmă, a descoperit că liftul pentru alimente putea fi acționat manual, trăgând de o manetă.
Nu vei ști niciodată dacă nu încerci. Micul șoricel se strecură înăuntru, norocos că dimensiunile sale se potriveau perfect cu mediul înconjurător, ceea ce îi facilita ascunderea. Ținea lanterna în gură, iluminând zona cu o lumină puternică, în timp ce mânuia cu grijă cuțitul. Desfăcu grilajul de deasupra și, când ieși cu capul, inspectă puțul liftului și văzu maneta de control care putea fi acționată manual. Curajosul Omega a examinat opțiunile, uitându-se în sus și în jos, încercând să decidă în ce direcție să o ia. Cu toate acestea, din antrenamentul anterior, știa că înainte de a întreprinde orice acțiune, trebuia să o testeze mai întâi. Așadar, cu determinare, a întins mâna și a tras puternic de frânghie.
„O clipă! Stai așa!”
Liftul urcă rapid la etajul superior, mișcându-se atât de repede încât micul șoarece nu putu face altceva decât să se țină bine și să aștepte să se oprească singur. Odată ce totul se liniști și rămase nemișcat, Omega, hotărât, începu să deschidă cu grijă ușile liftului, ieșind cu precauție. Inima îi bătea cu putere, atât de tare încât simțea că îi va exploda din piept. La urma urmei, recentă experiență cu liftul fusese chiar mai înfricoșătoare decât înfruntarea morții.
Dar unde se afla exact acum?
După ce și-a recăpătat cunoștința, șoricelul obosit cu ochi căprui s-a uitat în jurul camerei slab iluminate. A găsit o lanternă electrică și a luat-o pentru a lumina puțin în jur. Părea să fie o zonă de pregătire, dar nu era niciun chiuvetă cu aparate de gătit, blaturi sau mobilier elegant din lemn de tec. În schimb, pe un raft mic al frigiderului erau așezate ordonat sticle de vin scumpe. Când a trecut pe lângă ușa curbată, a văzut un hol lung care ducea la o ușă mare din lemn.
Etajul acesta părea să aibă o singură cameră.
Tânărul era pe punctul de a se întoarce și de a se întoarce la lift, ca înainte, dar apoi a observat siluetele a două persoane în colț. Cele două persoane au luat-o direct în acea direcție, înainte ca creierul tânărului să înceapă să proceseze dacă ar trebui sau nu să se îndrepte spre ele.
Dar când a ajuns la locul respectiv, nu a găsit nimic în afară de o fereastră deschisă.
Oare ochii îi jucau feste? Micuțul a ridicat mâna, s-a frecat la ochi, apoi a aprins lanterna, sau era doar o iluzie optică?!
Confuz, a auzit brusc un râs puternic și înfiorător, urmat de o rafală rece de aer care i-a dat fiori pe șira spinării.
„Cine ar putea fi?”
Hahaha... Râsul deveni mai puternic și nu venea din lateral, din spate sau din față. Venea de sus. Micuțul înclină capul în sus, ținând lanterna care pâlpâia pentru a examina înainte de a se trezi față în față cu două siluete negre care se înălțau deasupra lui.
„Zâmbește-mi, micuțule”, spuse una dintre siluetele întunecate, cu un zâmbet larg, care lăsa să se vadă dinții, deși nu avea ochi.
„Aaaaah, e o fantomă!” Țipând, micuțul a fugit fără să se gândească, fluturând mâinile de-a lungul pereților în căutarea unui ascunziș. Era un efort inutil. A alergat până a ajuns la o ușă masivă, găsind din fericire că mecanismul de închidere era deteriorat, ceea ce i-a permis să intre înăuntru.
„Faci farse altora, nu? Ce amuzant, Enia”, Figura umbroasă se lăsă în jos de pe tavan, stând acum pe podea.
„Cred că e rândul tău să fii păcălit.” O altă umbră sări jos pentru a i se alătura. Nu erau fantome, ci mai degrabă oamenii pricepuți ai lui Ram Rattikorn. Bărbatul mascat, care folosea numele Enia, trase în jos pânza care îi acoperea fața, dezvăluind un zâmbet răutăcios partenerului său, Blue Moon, care îl făcu să-și rotească ochii.
„Să mergem. Trebuie să continuăm misiunea.”
„Știu, dar chiar crezi că el era cel căutat?
„Mic, neîndemânatic. În această conac, se pare că există o singură persoană. Ai o imagine clară?” Enia arătă spre camera mică prinsă de exteriorul cămășii sale.
„Clar ca cristalul.”
„Bine.” Apoi, dispărură în întuneric.
Întorcându-se să caute șoricelul care încerca disperat să scape din cușcă, Loy respira greu, neștiind unde se află. Știa doar că era beznă acolo, neputând folosi lanterna pentru că aceasta căzuse în fața ușii.
Erau fantome adevărate? Dacă ar fi fost fantome adevărate, ar fi trecut deja prin pereți și i-ar fi rupt gâtul. Frica începu să se estompeze, iar conștiința îi reveni încet. Loy se întoarse ezitant spre dreapta, dar nu văzu decât întuneric și o liniște de mormânt. Se hotărî să se strecoare afară din ascunzătoare, apucă lanterna căzută și apăsă butonul de pornire. În cele din urmă, își dădu seama că se afla într-un dormitor mare. Camera era decorată cu coloane din calcar italian delicat, sculptat în mod complex. Lumina pâlpâitoare îi dezvăluia opulența. Chiar și un rege ar fi considerat o onoare să doarmă în această cameră magnifică. Priveliștea clară a lunii și a mării la orizont indica faptul că acesta era probabil ultimul etaj al conacului.
Nu era un dormitor obișnuit, ci mai degrabă dormitorul lui Don Bertolucci. Trebuia să găsească o cale de scăpare, dar lucrurile pe care tocmai le întâlnise îl speriaseră. Banda Trandafirului Alb avea mulți asasini antrenați de diferite școli de ninja. Nu era dificil să te târăști pe tavan. Ce se întâmplase cu curentul electric? Sau erau asasini veniți să-l omoare pe Santino? Situația era anormală.
Tânărul înghiți nervos și începu să țină lanterna, inspectând cu precauție zona. În loc să caute o cale de scăpare, se hotărî să caute niște arme bune pentru autoapărare. Poate că se putea baza pe altceva decât un cuțit pentru a se proteja. Dar, după ce căută o vreme, nu găsi nimic. Părea că Santino nu avea să mai apară și să doarmă aici. Era singuratic să dormi singur într-o cameră atât de mare.
Loy începu să se întrebe dacă a fi frumos, bogat și puternic însemna că nu era nimeni care să-l iubească. Chiar și cineva atât de puternic ca Santino ar fi avut o soție alături. Dar se părea că era genul de om care se bucura de promiscuitate, fără să vrea povara unei relații serioase. Era pe punctul de a părăsi dormitorul bărbatului, dar privirea îi căzu pe un cadru de pe noptieră. Mâna lui mică se întinse, luă rama și o ridică, luminând-o cu lanterna.
„Ce frumusețe.” Persoana din fotografie era un bărbat cu un chip uimitor de frumos, ochi cenușii, păr lung de un roșu aprins și pielea deschisă, cu o nuanță rozalie. Zâmbetul de pe chipul acestui bărbat avea puterea de a lumina o lume întunecată. Loy era pe punctul de a pune rama înapoi la locul ei când, brusc, curentul electric reveni. Speriat, Loy scăpă rama pe podea.
Bum! Sticla spartă se împrăștiă pe podeaua de lemn. Se aplecă repede să o ridice și, în timp ce o făcea, ușa se deschise.
„Ce cauți aici?” Persoana înaltă se apropie de micuțul Omega cu o expresie nemulțumită pe chip. Dar când vede că Loy ține în mână rama spartă, furia lui pare să crească exponențial. Îi smulge rama din mână, trăgând-o cu forță, iar sticla spartă îi zgârie pielea delicată. Loy se strâmbă și își strânge buzele de durere, dar înțelege că celălalt este furios. Gândindu-se la cei doi bărbați misterioși care plecaseră, se pregăti să vorbească.
„Mie... îmi pare rău.” Santino strânse fața netedă a lui Loy, cu lacrimi în ochi. Durerea îl copleși cu putere. Fusese intimidat de oameni mai mari și înainte, dar de data aceasta era diferit. Ochii negri familiari care îl priveau păreau găuri întunecate care puteau să-i înghită cu ușurință existența. Omega abia îndrăznea să se miște, speriat și șocat până în punctul în care tot corpul îi tremura. Nici măcar nu avea curajul să deschidă gura și să se joace cu cuvintele, așa cum făcuse înainte.
„Sunt prea bun la suflet? Păi, ar fi trebuit să te omor de la început, sau poate să te las să continui să fii un gazdă mizerabilă, ca înainte.” Loy simți un nod în gât, neînțelegând de ce se simțea trist din cauza cuvintelor dureroase ale celuilalt. Apoi, fu tras și târât afară din dormitor, fiind dus jos.
„Unde mă duceți, domnule? Oh, domnule, mă doare”, plânse Loy. Lui Santino nu-i păsa cât de vizibile erau urmele roșii de pe gâtul lui sau cât timp vor rămâne vânătăile. Când ajunse la ușa de ieșire, îl împinse cu forța pe Loy să se așeze pe podea. Cu un semn din mână, le făcu semn subalternilor săi, care stăteau de pază în apropiere, să se apropie.
„Luați-l și aruncați-l departe de ochii mei, să nu-l lăsați să se mai întoarcă aici niciodată.”
Capitolul 15
Loy era așezat pe bancheta din spate a unei mașini, cu mâinile și picioarele legate strâns și cu ochii acoperiți de o cârpă. Nu avea habar unde era dus. Când mașina s-a oprit în sfârșit, a fost aruncat și lăsat să stea pe podea ca un sac de gunoi. Unul dintre subordonații lui Santino l-a dezlegat și i-a scos legătura de la ochi. Atunci a văzut că se afla într-o alee îngustă, plină de oameni care se înghesuiau, cu muzică tare în fundal. Nenumărați bărbați și femei purtau haine sumare în fața magazinelor cu reclame sau panouri luminoase. Era o stradă plină de diverse localuri care ofereau servicii sexuale.
„Întoarce-te de unde ai venit”,
„Eu nu...” Era pe punctul de a spune că nu era de acolo, neștiind exact unde se afla în Italia. Dar își dădu seama că fugise scos din conacul lui Santino fără să piardă sau să investească prea mult efort, așa că tăcu.
„Mulțumesc”, Se opri pentru o clipă, un bărbat mare și impunător, cu un zâmbet ironic pe față, mângâindu-și bărbia.
„Înainte să plec, vrei un client? Îți plătesc salariul lunar.”Loy își strânse buzele înainte de a da din cap și de a încerca să scape.
„Eu îmi aleg clienții, îmi pare rău.”
„Ai gura mare!” Loy fu pălmuit până când fața i se înroși, dar nu se gândi să riposteze. Nu mai avea cuțitul de friptură în mână. Era complet gol, purtând doar un tricou și pantaloni largi, papucii pe care îi purta rămăseseră în dormitor. Asta sublinia încă o dată că fusese abandonat de Santino, fără niciun pic de milă.
Din fericire, oamenii lui Santino fuseseră chemați înapoi la conac, așa că Loy nu a mai fost hărțuit. S-a ridicat de pe trotuarul murdar și s-a dus să se așeze pe treptele din fața magazinului bătrânei. Nu avea bani, așa că trebuia să găsească o modalitate de a câștiga bani înainte de a pleca mai departe. De aceea a ajuns să rămână la cazinoul de la capătul aleii. Loy și-a folosit abilitatea de a face trucuri de prestidigitație pentru a fura câteva monede de la clienții din cazinou în timp ce juca blackjack, un joc de cărți la care excela.
„Nenorocitul ăsta trișează!” Cazinoul acesta nu avea niciun fel de control. Nu era nevoie să prezinți un act de identitate pentru a-ți confirma identitatea. Era clar că erau tot felul de escroci și șarlatani pe acolo.
„Hei, frate, am câștigat corect, conform regulilor. Nu e vina mea că ai depășit limita.”
„Nenorocitule, stai să vezi, nu o să te pierd din ochi.” Loy a ignorat insultele și a pus discret în buzunar toate monedele de aur pe care le câștigase. Ar fi putut să se așeze și să joace mai departe pentru a câștiga și mai mulți bani, dar Omega nu voia să atragă prea mult atenția asupra sa. A observat că avea suficienți bani pentru a se descurca și a găsi drumul înapoi la avanpost și a lua legătura cu șeful său, Dion. Nu voia să riște să atragă atenția autorităților.
După ce schimbă banii, Loy se opri la un magazin de haine de pe alee. Stătu acolo mult timp, alegându-și o ținută, pentru că, dacă nu voia ca aspectul său să atragă atenția nedorită, era aproape imposibil să umble pe străzi pe jumătate dezbrăcat.
Tânărul a suspinat și s-a uitat la reflexia sa din oglindă. A îmbrăcat un hanorac roz cu mâneci lungi, dar care îi atârna larg în jurul taliei. Pe spate avea un emblemă în formă de inimă. Purta blugi negri mulati, rupți la genunchi, și adidași înalți până la glezne, cu călcâiele întărite. Avea un colier din piele neagră în jurul gâtului. Cu cât purta mai multe accesorii, cu atât semăna mai mult cu unul dintre băieții Omega care căutau bărbați bogați. Ei bine, era mai bine decât costumul strălucitor din piele cu model din plasă și lanțuri. Cel puțin rucsacul alb cu iepurași din blană adăuga o notă de inocență.
Cu rucsacul cu iepurași aruncat peste umăr, ieși din magazin. Avea destui bani la el, mai mult sau mai puțin. Dar, în loc să se simtă ușurat că era în sfârșit liber, continua să se plângă, blestemându-l fără încetare pe Santino.
Tipul ăla era foarte răutăcios. Făcuse un lucru bun acceptându-și situația, dar chiar și când își urmase inima sau instictul, tot nu reușea să-și facă o idee clară. Misterul din port rămânea nerezolvat. Acum, Loy începea să se îndoiască că banda lui Bertolucci era adevăratul vinovat. Să se întoarcă să investigheze?
Mica siluetă stătea pe trotuar, jucându-se cu colierul de piele de la gât... Dar de ce să se mai implice? Mai bine se întorcea să fie cu tovarășii lui. Chiar dacă Loy era puțin nebun, tot nu ajunsese în punctul în care să-și piardă rațiunea.
„Poartă-te ca și cum nu ar conta că nu e niciun progres.” A avea de-a face cu Santino nu-l ducea nicăieri. Nu exista nicio informație secretă. Știa doar că „secretul” de cealaltă parte era enorm. Ce fel de gură putea să țină un „secret” atât de mare... Nebunie! Acum mă gândesc la penisul lui. Când am ajuns aici?
Loy se pălmuiește pentru a-și recăpăta rațiunea și caută un taxi. Dar când vede ce se află în spatele lui, un club de striptease plin de fete în bikini care dansează provocator, nu poate să nu zâmbească. Caută puțină fericire înainte ca lucrurile să devină serioase. Cu acest gând în minte, clovnul bandei Trandafirului Alb intră cu încredere în bar. Din fericire, nu se verifica actele și avea ceva bani de cheltuit. Se apropie de bar și comandă de băut, putând să-și aleagă orice loc dorește. Loy face un semn cu degetul și cheamă fetele, dându-le bani. Pe oricare dintre ele are sânii mari și plini, o roagă să se așeze lângă el.
„Soțului tău nu-i pasă că ai venit într-un bar ca ăsta?” Loy se încruntă, dar înțelese că imaginea lui era mai degrabă cea a unui personaj Omega Sugar Baby.
„Nu contează, surioară. Ai soț sau nu? Ai soț sau ești singur? Poți să iei un soț mic să-l crești? Unul drăguț și ușor de mâncat.” Răspunse Loy.
„Hehe, copilul ăsta e prea drăguț„, râse femeia înainte de a-l trage pe Loy, îmbrățișându-l strâns și împingându-i capul mai adânc în decolteul ei.
„Hehe”, se simți fericit Loy când primi această atingere... o atingere caldă, ca și cum ar fi fost obiectul dorinței cuiva. Chiar dacă ar costa bani, nu contează.
„Au trecut cincisprezece minute. Trebuie să mă duc să dansez”,
„Oh, nu poți să rămâi cu mine?„, o imploră Loy.
„Pot, dar de data asta trebuie să cumperi băuturi. Cea mai ieftină sticlă costă 25 de euro”, îi răspunse ea.
La început, Loy se gândise să bea doar o bere și apoi să plece. Dar, odată prins în atmosfera localului, nu se putea abține să nu admire fetele frumoase care dansau la bar. Era atât de plăcut încât a decis să mai comande două sticle de vin. Cu toate acestea, fata frumoasă a băut vinul ca o profesionistă în cel mai scurt timp. Înainte să-și dea seama, vinul se terminase, așa că a mai comandat. Acum, Loy trebuia să se grăbească la toaletă.
După ce a terminat, tânărul s-a apropiat, spălându-se pe mâini și pe față. Obrajii lui palizi s-au înroșit ca un fruct copt. Ochii lui strălucitori erau plini de afecțiune dulce. Loy și-a dat seama că era timpul să plece din bar. Indiferent de promoțiile cu care frumoasa fată încerca să-l ademenească, el era hotărât. Altfel, ar fi ajuns să se îmbete cu adevărat în seara aceea. Silueta micuță a ieșit din toaletă, dar, brusc, cineva i-a apucat brațul.
„Hei, tu de acolo„, era bătăușul care îl înjurase pe Loy la cazinou.
„Hmm, ți-ai schimbat hainele. Ești îmbrăcat ca fosta mea soție. O să arăți atât de adorabil”, zâmbi el batjocoritor. Loy nu voia să se certe cu acest membru al grupului, așa că zâmbi și se prefăcu că nu înțelege. Cu toate acestea, bărbatul mare refuză să-l lase să plece așa ușor, ținându-l în continuare de braț. În timp ce prietenii bărbatului stăteau, râzând și bucurându-se de spectacol.
„El e cel care te-a înșelat la cazinou?”
„Dă-mi drumul, cine ești? Nu te cunosc”, s-a zbătut micuțul, dar de data aceasta a primit o lovitură peste cap.
„Nu o face pe prostul. Vino aici!”
„Ajutor! Oh!” Când Loy era pe punctul de a striga după ajutor, a fost brusc înconjurat de un grup de bărbați agresivi care l-au apucat. Unul dintre ei i-a acoperit gura lui Loy și l-a târât afară din bar pe ușa din spate. Acești oameni păreau să cunoască destul de bine locul.
„Asigurați-vă că nu se mai zbate.”
„Ai droguri? Adu niște droguri.” Au șoptit între ei înainte să scoată o cârpă cu miros urât și să i-o apese pe nasul lui Loy, făcându-l să se simtă amețit și incapabil să se apere. A devenit slăbit și moale în timp ce îl cărau într-o dubă. În timp ce stătea în dubă, bărbații au început să-i toarne alcool în gură, frecându-l pe pielea expusă sub talia pantalonilor și pe coapse. Loy și-a dat seama că era drogat, iar drogurile îi paralizaseră brațele și picioarele, care se încordau doar de durere.
„Dacă nu i-ai fi făcut-o, nu ai fi fost violat în această dubă”, a spus șoferul mașinii, întorcându-se spre un bărbat mic de statură, care stătea pe scaunul din spate.
„Să o fac eu primul, P'?”
„Ce vrei? Trebuie să-l dăm mai întâi șefului”, Persoana care stătea lângă Loy a ridicat mâna să-l lovească pe bărbat, dar Loy nu putea decât să clipească din ochi. Scena din fața lui părea o imagine încețoșată, de parcă ar fi plutit între conștiență și inconștiență. Corpul său mic a fost târât într-un loc închis, cu miros de mucegai și voci de oameni care gemeau de durere.
După zgomotul lanțurilor, se auzi un urlet puternic. Semăna cu o creatură vie care semăna cu un animal sălbatic, dar nu era.
Inima lui Loy tremură când văzu ochii galbeni strălucind în fața lui - era un Prime Alpha (Alpha de rang înalt) care se transformase într-un vârcolac de aproape trei metri înălțime! De la naștere, Loy nu văzuse niciodată un Prime Alpha în această formă. În ciuda blănii maronii-negre îmbibate de sânge, a cicatricilor, a mușchilor și a lanțurilor mari de fier care îi înfășurau brațele și picioarele, cu un guler gros de metal și țepi ascuțiți de fier, acesta scoase un strigăt dureros și răsunător. Loy a fost ridicat și aruncat în centrul unui cerc înconjurat de oameni înarmați, care strigau și își exprimau bucuria.
Loy nu se putea mișca prea mult, mâinile și picioarele îi erau legate și zăcea pe pământ. Ochii îi tremurau, privind în sus spre fața acelui Prim Alfa din fața lui. În această lume, nu exista nimic demn de admirație și frumusețe. Ajunsese la acest rang extraordinar, așa că de ce a sfârșit prin a fi capturat de vânători care nu erau cu nimic diferiți de câinii vagabonzi de pe stradă?
„Ți-a luat mult timp să dispari, și acum îl aduci singur pe acest uscat?”, zâmbi sarcastic unul dintre vânători.
„Specimenul pe care l-ați cerut a fost greu de găsit, domnule. Ceilalți de acolo nu au mai putut fi ademeniți afară”, Un bărbat dolofan se încruntă la scuza subordonatului său, se ridică de pe un scaun împodobit cu un steag pe care era pictat un lup urlând. Se îndreptă spre Loy, întinzând mâna să-l apuce de față, examinându-l.
„E în regulă. Acest Omega va fi amuleta noastră magică, nu-i așa?”
Capitolul 16
Bărbatul dolofan rânji, trăgând de gulerul de la gâtul lui Loy. Băiatul rămâne tăcut, cu gura închisă, dar observă că bărbatul are o proteză la mâna stângă.
„Nu răspunzi când te întreb. Ești mut?” Loy era pe punctul de a fi lovit din nou, dar persoana care l-a răpit a intervenit.
„Păi, i-am dat niște droguri să inhaleze, așa că s-ar putea să nu poată reacționa încă.”
„Idioți inutili! Dacă nici măcar nu se poate mișca, ce rost mai are?” Bărbatul voinic, care era șeful, se întoarse spre Prime Alpha, care era legat cu lanțuri.
”Fă ceva mai bun de data asta. Data trecută au murit doar trei oameni și încă nu am obținut mare lucru.”
Chiar dacă era intoxicat, Loy știa că situația nu era deloc bună. A adunat toate puterile pentru a încerca să se târască, dar a fost lovit și rostogolit înapoi la locul de unde pornise.
„Unde crezi că te duci? Du-te și adu niște băutură tare să diluăm puțin drogurile.” Cu un ultim suspin, Loy a fost ridicat și forțat să stea jos. Senzația de arsură a alcoolului i-a umplut gura, provocându-i lacrimi și sudoare să-i curgă pe față. Ei nu i-au acordat nicio atenție, râzând din nou de el.
„Cât timp crezi că poate rezista șobolanul ăsta mic? Cine zice un număr mai mic decât zece, să-l pună în coșul roșu. Dacă este mai mare decât zece, să-l pună în coșul albastru.” Privind scena, era evident că fusese adus acolo pentru un pariu, pentru a distra acești oameni. Loy văzu petele de sânge și stropii de lichid împrăștiați pe podea și nu voia să se gândească dacă cineva înaintea lui avusese aceeași soartă.
Tânărul a continuat să fie forțat să bea mai mult alcool. Când omul rău care îl ținea a văzut că Loy începea să se opună, i-a dat drumul. Loy, acum beat și drogat, nu era doar speriat, ci simțea și o căldură ciudată în corp. Când s-a uitat în ochii Alfa-lui, și-a dat seama că puterea clasei superioare era copleșitoare, dincolo de ceea ce Loy putea rezista.
„Dați-i drumul, descuiați lanțurile!” Grupul de oameni care îl înconjurau strigau în cor. Loy se uită în jur, dar totul era încețoșat, iar urechile îi erau asaltate de zgomotul lanțurilor. Prime Alfa răcni puternic, arătându-și colții ascuțiți, pătați de sânge.
„Dacă nu înțelegi, o să ai de suferit, copil nenorocit. Sezonul de împerechere este aproape.”
Când Loy auzi bărbatul bine făcut vorbind în felul acesta, părul i se ridică în cap. Se ridică repede în fața cuștii de fier coborâte din tavan, care îl închidea împreună cu hibridul Alfa care tânjea după esența dulce de Omega a lui Loy. Chiar când persoana cu cuțitul strălucitor se apropie pentru a tăia frânghiile care îi legau mâinile și picioarele lui Loy, acesta nu voia să-și exprime recunoștința. Chiar dacă în curând urma să fie liber, nu avea nicio cale de scăpare. Se uită în sus, spre tavan, unde în sticla oglindită se vedea doar reflexia propriei sale siluete, o reflexie care părea jalnică.
Lanțurile lui Prime Alfa îi fură eliberate de la mâini. Dacă și picioarele îi erau libere, atunci Loy ar fi putut cu siguranță să-și ia rămas bun de la soarta sa mizerabilă.
„Stai nemișcat și o să te distrezi”, spuse bărbatul care ținea un baston lung, ridicându-l. Apoi, îndreptă vârful electrificat care trecea prin cușcă și îl electrocută pe Prime Alpha în gât.
Hibridul scutură coada lungă, arătând foarte furios. Și Loy, fiind beat, ce putea să facă? Nu se putea ajuta singur. Și, în timp ce conștiința îi începea să se estompeze, ochii lui căprui zăriră o siluetă albă care apărea deasupra capului său.
Ajutați-mă... Strigă în tăcere în inima sa înainte ca hibridul om-vârcolac să se năpustească asupra lui. Ajutați-mă...
În dormitorul lui Don Bertolucci... Santino stătea pe pat, ținând în mână rama pe care Loy o spărsese cu jumătate de oră în urmă. Cioburile de sticlă erau încă împrăștiate pe podea, pentru că nu avea de gând să lase pe nimeni să intre să curețe. Cu ochii sticloși, se uita la fața persoanei din fotografie, încercând să-și amintească sunetul râsului și căldura zâmbetului pe care îl primise odată. Santino știa că aceste amintiri prețioase se estompau încet. Când a văzut rama în mâinile lui Loy, nu s-a gândit la persoana din fotografie, ci la furia pe care o simțea față de Loy. Avea mai multă încredere în el decât în sine însuși, iar Santino nu mai putea suporta asta.
L-a lăsat pe băiat să plece. Nu avea rost. Nu avea timp pentru lucruri fără sens, deoarece tânărul mafiot avea treabă. Trebuia să se ocupe de grupul de oameni care îi atacase iahtul săptămâna trecută. Bărbatul înalt se ridică din pat, puse rama la locul ei, apoi se îndreptă spre baie să facă un duș și să se schimbe. Își schimbă hainele cu un costum gri, peste care își puse un palton negru lung. Își luă bastonul de încredere și își puse o pălărie fedora ciudată, din mătase. Coborând cu liftul la etajul inferior, întâlni un grup de bărbați înarmați până în dinți, care îi arătară imediat respectul cuvenit șefului lor.
În ultimele zile, Santino își însărcinase subordonații să adune informații în liniște. În scurt timp, au descoperit că vinovatul era banda lui Riccardo Muller, mafia care conducea afacerile cu bordeluri din cartierul roșu. Banda aliată furniza în mod constant gazde pentru a satisface poftele bandei lui Don Bertolucci ori de câte ori aveau nevoie să se relaxeze. Era destul de dezamăgit, dar nu surprins.
Cu un an în urmă, un subaltern de rang inferior al lui Riccardo a împușcat unul dintre oamenii lui Santino pe teritoriul său. A fost considerat un act provocator și deschis de agresiune. Santino a trebuit să ia măsuri decisive, ordonând o lecție de răzbunare, însoțită de o despăgubire substanțială de câteva milioane de euro pentru încălcarea acordului. Ca răspuns, Riccardo a angajat asasini pentru a se infiltra pe iahtul său și a elimina pe tânărul mafiot.
„Unde veți aștepta, domnule?” A întrebat Lorenzo, șeful echipei pentru această misiune.
„Merg și eu”, Banda lui Riccardo este o bandă mică, cu puțin peste 30 de membri. Santino așteaptă de obicei la conac și nu merge personal pe teren, dar în seara aceasta simte sângele fierbând în vene. Vrea să găsească ceva de făcut.
„În prezent, sursele noastre indică faptul că se adună la depozitul numărul 7”
Banda lui Riccardo are propriile tradiții unice, un grup ciudat care venerează pe Alfa de rang înalt. Ei capturează indivizi din această clasă și le administrează o poțiune pentru a-i transforma în hibrizi domestici, ca niște creaturi mitice. Apoi, le oferă instrumente de cult pentru satisfacerea poftelor și amuzamentului lor. Santino știe că este ceva sălbatic și deviant, dar nu este ceva în care vrea să se implice, contrar credințelor celorlalte bande. Depozitul numărul 7, punctul de întâlnire al bandei lui Riccardo, este un loc unde membrii se adună pentru a se distra în mod nesăbuit, a juca jocuri de noroc și a asista la lupte disperate pentru supraviețuire care îți lasă inima grea.
Planul atacului era să înconjoare depozitul și să aștepte afară, apoi să profite de momentul potrivit pentru a se infiltra înăuntru. Cu toate acestea, la sosirea la locul țintă, depozitul din mijlocul pădurii, de obicei aglomerat, era straniu de tăcut, contrar așteptărilor. Santino s-a simțit neliniștit și le-a ordonat subalternilor săi să evalueze discret situația, în cazul în care banda lui Riccardo afla de plan și le întindea o ambuscadă. Cu toate acestea, după o scurtă recunoaștere și analizarea imaginilor din satelit, nu s-a găsit nimic suspect. Liderul bandei a luat arma și s-a îndreptat cu precauție spre ușa din față, doar pentru a descoperi cadavrele a doi bărbați zăcând într-o baltă de sânge. Probabil că aceștia erau paznicii.
„Se pare că cineva a ajuns înaintea noastră, nu?”
Lorenzo șopti și îl întrebă pe Santino, care îi făcu semn să tacă, înainte de a deschide ușor ușa și de a intra înăuntru. Banda Bertolucci a fost întâmpinată de o priveliște îngrozitoare: sânge, bucăți de corp și organe împrăștiate peste tot. Cadavrul lui Riccardo zăcea întins și împodobit pe o grindă, cu fața sfâșiată până la craniu. În centrul camerei, corpul fără viață al unui bărbat masiv zăcea într-o stare de neimaginat. Era gol, murdar și zdrențuit, cu răni de la bătăi, membrele mutilate și răni provocate de sticlă spartă pe gât. Cu toate acestea, în ciuda haosului, partea inferioară a corpului era încă erectă.
„Se pare că și-a petrecut bine ultimele clipe din viață„
„Lorenzo”. Santino își certă subalternul, care vorbea fără încetare, înainte de a folosi degetul mare pentru a deschide pleoapa închisă. De îndată ce văzu ochiul auriu, înțelese.
„Tipul ăsta e un Alfa Prime„ Nu văzuse niciodată un Alfa atât de puternic și maiestuos în condiții atât de mizerabile. Dar, judecând după situație, orice s-ar fi întâmplat cu banda lui Riccardo, trebuie să fi fost ceea ce se numea «karma».
„Duceți-vă și căutați supraviețuitori. S-ar putea să mai fie câțiva”,
„Da, domnule”, Pe măsură ce misiunea de distrugere se transforma într-una de salvare, Santino stătea acolo, gândindu-se ce să facă în continuare. Deodată, auzi un zgomot puternic venind de sub o masă acoperită cu o pânză. Santino trecu pe lângă cadavre, ridicând imediat bastonul pentru a ridica cu el marginea pânzei.
„Nu-mi face rău... te rog. Nu...” Sunetul tremurător provenea de la o siluetă mică ghemuită dedesubt. Ambele mâini strângeau un rucsac moale, pătat de sânge. De la cap până în picioare, hainele îi erau rupte și fața îi era acoperită de vânătăi, ca și cum ar fi încercat să uite de silueta mai mare și amenințătoare din fața lui, înainte de a se târî încet pentru a găsi mâna mică, cu pielea sfâșiată, care se agăța strâns de pantalonii tânărului Alfa, tremurând profund din cap până în picioare.
„Domnule... bunule domn...” Înainte să apuce să termine, leșină și cade la picioarele celuilalt, nemișcat. Ochii de onix privesc fix gulerul. Pielea mușcată era complet distrusă. Pielea lui era albă, cu tăieturi de la colții ascuțiți, până când sângele a început să curgă în jurul gâtului. El a scos teaca bastonului său. Era pregătit să trimită această mică creatură să se odihnească în pace, pentru că putea ghici ce se întâmplase. Cu toate acestea, când a văzut lacrimile curgând pe ambii obraji, Santino și-a scos ușor haina și a învelit micuța siluetă în brațele sale, aproape de piept.
„Cheamă-l pe Hor, trebuie să mă întorc urgent la conac.”
Capitolul 17
TRECUT
Chiar dacă se înnoptase deja, picăturile de ploaie continuau să cadă pe străzile slab iluminate. Loy, în vârstă de 18 ani, se chinuia să se ridice, acoperit de noroi. Își șterse murdăria de pe față cu mâinile mici, dezvăluind ochi căprui, hotărâți și blânzi.
Săptămâna trecută, Loy s-a oferit voluntar să se antreneze într-o tabără din Asia, în mijlocul junglei. Programul urma să dureze două luni, iar dacă îl termina cu succes, ar fi fost promovat șef de unitate, responsabil cu siguranța grupului White Rose.
Această decizie era considerată foarte curajoasă, deoarece era atât dificilă, cât și provocatoare. Trebuia să lupte împotriva limitelor propriului corp, precum și să suporte privirile ironice și criticile celor mai pricepuți. Din fericire, supraveghetorul său, Dion, care avea grijă de juniori, era acolo pentru a observa și a preveni orice acțiuni excesive în timpul antrenamentului riguros.
Astăzi avea loc un test de tir. Instructorul le-a ordonat tuturor să-și ia eșarfa de la gât și să o folosescă pentru a urca pe un zid înalt de 8 metri în 3 minute. Fiecare cursant a reușit să o facă cu îndemânare, agilitate, ca niște ninja. Unii dintre ei erau atât de puternici încât nici nu aveau nevoie de frânghii pentru a se ajuta. Cu toate acestea, Loy, singurul care se chinuia și avea rezultate slabe, a refuzat să renunțe. În loc să se culce, a încercat să urce pe zid folosind o frânghie mică.
„Încă o dată!” Dar, în cele din urmă, a căzut înapoi și a aterizat pe pământ cu un sunet familiar. Îl durea peste tot, dar a strâns din dinți și s-a ridicat din nou, ignorând ploaia torențială și cerul care tuna. Hainele îi erau rupte și zdrențuite, dar nu-i păsa.
„Loy! Ajunge! O să mori dacă continui așa.” Partenerul de antrenament al lui Loy a strigat, dar el nu l-a ascultat. A încercat să se cațere din nou, folosindu-și mâinile și picioarele, luptându-se cu peretele aspru. Era deja la jumătatea drumului.
„Aproape am ajuns!”
Frânghia slabă, care era fragilă de la început, s-a rupt, iar Loy, suspendat în aer, nu a reușit să se prindă la timp înainte de a ateriza. A văzut peretele vopsit în roșu înainte ca totul să se întunece. Când și-a recăpătat cunoștința, s-a trezit întins într-o sală de recuperare a spitalului, cu capul înfășurat în bandaje.
„Trebuie să urc pe perete... Trebuie să urc.” A încercat să se ridice din pat, dar o pereche de mâini puternice l-au ținut înapoi, forțându-l să se întindă la loc.
„... Oh, te rog, odihnește-te.” Bărbatul cu o siluetă robustă îl privi cu ochi blânzi, pe chipul său reflectându-se un amestec de îngrijorare și dezamăgire. „Nu ai trecut. Numele tău a fost șters de pe listă.” Auzi aceste cuvinte, ochii tânărului se umplură de lacrimi. Nasul îi începu să-i curgă și lăsă lacrimile să curgă liber.
„Pentru că sunt doar un Omega, nu-i așa?”
„Nu ești doar un Omega, Loy.”
„Dar nu e nicio diferență.” Dion nu spuse nimic. Tânărul ridică capul.
„Data viitoare, puteți să-mi aprobați numele pentru a merge din nou la antrenament, Maestre, vă rog?” Ochii de un albastru-marin îl priviră cu blândețe pe tânăr, înainte ca mâna plină de cicatrici să se întindă și să-i mângâie ușor părul subțire și deschis la culoare.
„Nu-ți face atâtea griji, micuțule.” Loy zâmbi în ciuda durerii pe care o simțea. Trecuse mult timp de când Dion îl atinsese așa.
„Vreau doar să fiu suficient de priceput ca să te protejez.”
„Poate că încă nu e momentul.”
Loy strânse buzele. „Și vreau să fiu cu tine mult timp, purtând emblema cu trandafirul alb. Să fiu alături de tine pentru tot restul vieții mele.”
„Oh, nu e adevărat. În viitor, trebuie să te căsătorești și să ai o familie. Trebuie să petreci timp cu familia ta.”
„E adevărat? Atunci, mă accepți ca soție? Pot fi eu aleasa?” Tânărul aruncă o privire ezitantă către cealaltă persoană, chiar dacă știa deja că ar putea fi respins...
„Oh!” Dion se retrase brusc. „Nu te iubesc.”
Poate că este un răspuns scurt și ambiguu, dar atinge esența. Stăpânul lui Loy este un „afemeiat”, dar Loy este doar unul dintre mulții oameni buni care primesc îngrijire din partea lui. Loy nu ar ezita să accepte dacă stăpânul său și-ar exprima dorința într-o zi. Loy își dorește doar iubire, ca toți oamenii, dar știe deja că acest lucru nu este posibil.
Dion se uită la tânărul care stătea acolo, cu lacrimi curgându-i pe față. Își strânse buzele ca un copil care încearcă să-și rețină lacrimile, iar inima i se strânse.
„Săptămâna viitoare, voi pleca în China”, spuse mafiotul, cu ochii strălucind ca marea albastră. „Voi avea grijă de dragonii roșii rămași. ”
„Au supraviețuit unii?”
„Ei bine, au fost aproape complet exterminați, dar baza secretă ascunsă în muntele lor este intrigantă. Mă gândesc să merg să arunc o privire.” Oricine poate distruge o bandă, să meargă și să le confisce proprietățile. Acesta este stilul lui Dion Blaze, tăcut și calm.
Înainte să se poată abține, Loy întrebă: „Pot să merg cu tine?”
„Dacă poți să ne ajungi, atunci poți să vii”, răspunse maestrul lui Loy.
A acceptat... măcar încă mai are puțină apreciere pentru tine, chiar dacă e puțină.
PREZENT...
Un tânăr doctor în halat alb, purtând un ecuson cu numele „Dr. Michael Roswald”, se îndreaptă spre ușa de intrare de culoare închisă, ținând în mână o tabletă. Înainte de a cere permisiunea să intre, prezintă un raport de testare proaspăt tipărit. Garda de corp care stă în față apasă butonul interfonului și îl informează pe șeful dinăuntru.
„Poți intra.” Odată ce primește permisiunea, ușa din lemn se deschide, dezvăluind pe Santino care stă acolo, uitându-se la o siluetă mică pe un pat moale, încă în stare de inconștiență.
„Domnule.”
„Cum este?”
„Are lacerații la mână și la tibie, probabil de la lovituri cu un obiect contondent. Le-am cusut complet, domnule. Nu are fracturi, nu prezintă semne de contuzii cerebrale și nici semne de comoție. Are o zgârietură la gât de la o rangă, dar nu este adâncă. Tânărul purta o protecție pentru gât, așa că nu a fost în pericol de moarte.”
„Altceva?” întrebă Santino, iar doctorul înțelese bine ce voia să spună celălalt.
„Nu, domnule. Nu a fost agresat sexual.” O expresie îngrijorată apăru pe fața mafiotului, iar fără să mai întrebe nimic, doctorul continuă: „Domnule, pacientul a fost mușcat de un Alfa Prim. Prin urmare, trebuie să examinăm mai amănunțit sexul secundar.”
„Este un Omega, nu?” întrebă Santino, iar tânărul doctor se opri, cu o expresie surprinsă pe față.
„Da, domnule, dar nu este un Omega obișnuit.”
„Khun Loy este un Omega pur-sânge, domnule,” Santino se uită din nou la omulețul de pe pat pentru a se asigura.
„Ești sigur?”
„Da,” doctorul înclină capul în semn de confirmare.
Santino este un Alfa Prime. Dacă ar fi să-l comparăm cu șahul, sexul său secundar ar fi vârful cavalerului, ascuțit și puternic. Dar Alfa de rang înalt ca el și Omega de sânge pur sunt la un cu totul alt nivel, depășind chiar și vârful tablei de șah.
Omega obișnuiți au evoluat dintr-un trecut dur și plin de provocări. Sunt adesea văzuți ca fiind mici, fragili și vulnerabili, indiferent cât de mult a progresat lumea. În ochii celorlalte clase, ei sunt încă considerați ființe inferioare, păstrate doar pentru companie. Dar Omega cu sânge pur nu sunt așa. Omega cu sânge pur nu sunt niciodată priviți cu dispreț, deoarece posedă atribute fizice nelimitate, captivante și admirabile. Unii au siluete impunătoare care inspiră respect, în timp ce alții sunt frumoși ca ființele celeste. Sunt pricepuți, inteligenți și posedă abilități excepționale, exceland în propriul lor domeniu. Chiar și Alfa de prim rang, cunoscuți pentru dominanța lor, se supun de bunăvoie partenerilor lor Omega de sânge pur.
Și asta este opusul lui Loy în aproape toate privințele, cu excepția poate a curajului și a aspectului ușor fermecător, care încă emană drăgălășenie și farmec.
A doua zi dimineață, Loy și-a revenit în sfârșit.
„Domnule... ” Buzele mici scot un sunet ușor, încă pierdut într-un vis. Dar, când deschide ochii, privirea lui irizată întâlnește ceva familiar, tavanul înalt și trăsăturile ascuțite și impunătoare ale șefului său din mafia italiană. Loy se afla din nou în conacul lui Bertolucci. Dar, în loc să se simtă descurajat, era atât de fericit încât lacrimile îi umplură ochii.
„Te doare ceva?”
„Nu, domnule. Ați venit să mă ajutați?”
„Nu.”
„Banda lui Riccardo a atacat iahtul. Eu voiam să mă ocup de ei.” Loy zâmbi. Așa era. De ce l-ar ajuta cineva ca Santino? El fusese eliminat și deja fusese eliberat.
„Îți amintești ce s-a întâmplat?” Micul Omega se frecă la tâmple, simțind o durere de cap pulsatilă. Știa că era clar mahmur. Nu-și amintea decât sunetul țipetelor de durere, acuzațiile, ecourile de culori negre, roșii și albe care îl dureau. Nu avea idee ce provocase asta. Poate că era din cauza luptei pentru supraviețuire. Oricât încerca să-și amintească, acest sentiment familiar rămânea necunoscut.
„Și îți amintești că ești un Omega pur-sânge?” Loy tresări, ochii lui căprui și blânzi fixându-se pe fața calmă a celuilalt. Apoi, ridică mâna pentru a-și apuca gâtul, care acum nu mai avea guler, ci era înfășurat cu bandaje.
„Eu... nu am vrut să înșel pe nimeni. Sunt un Omega, voiam doar să...”
„Nu te obosi să explici, nu mă interesează. Grăbește-te și vindecă-te. Pleacă naibii de aici.” Fiind îndepărtat din nou... Loy nu înțelegea de ce toată lumea îl respingea tot timpul. Doare, nu-i așa? Doare!
„Nu-ți pare rău pentru mine, domnule?”
„Omega pur... ce prostie e asta? Nu vreau asta deloc.” Micuțul începu să plângă, lacrimile curgându-i din ochi.
„În loc să mă grăbesc acasă, tot găsesc probleme și sunt răpit. Și, pe deasupra, am fost mușcat de gât de un lup Alfa pe care nici nu-l cunosc. Doamne! Dacă vreți să vă holbați unul la altul, n-aveți decât, eu nu mai vreau să fiu aici. Misiunea asta a fost un coșmar. Ugh! Te urăsc, Santino, îl urăsc pe stăpânul meu. Vă urăsc, oameni josnici, oameni mârșavi.” Santino rămase tăcut. În timp ce șoricelul se zbătea pe pat. „Ești supărat acum? Ia o armă și împușcă-mă, taie-mi limba, taie-mi degetele!”
Tânărul mafiot nu mai voia să-i asculte cuvintele. Pierdându-și răbdarea, apucă cele două mâini care se mișcau încoace și încolo și le ridică deasupra capului, așezându-se cu picioarele deasupra corpului lui subțire, ochii negri fixați pe fața pătată de lacrimi... Micuțul dădea semne de frică.
„O să taci sau nu?”
„Da!”
Un nod se formă în gâtul lui Loy, ochii lui de culoare deschisă aruncând o privire la fața seducătoare care era la doar o palmă distanță. Santino încruntă sprâncenele când simți un miros de mentă amestecat cu vanilie, provenind din corpul micuț al lui Loy. Tocmai când era pe punctul de a se îndepărta, Loy își smâcește mâna și o duce la piept, ochii lui tremurând pentru o clipă înainte de a se deschide larg.
„De ce simt că mă arde... ”
„Tu...”
„Domnule, ard. E... e cald în interior”, întrebă intrigat Khon Loi, vocea lui aproape moale transformându-se în gemete. Talia mică se ridică și se freacă de abdomenul puternic al bărbatului mai mare, cu mâna care nu mai era ținută de Santino, încerca acum să-și rupă hainele, indicând încercarea de a scăpa de agonia sufocantă, având nevoie de ceva care să o facă să dispară.
„Miroși atât de bine, domnule...”
„Uh.” Silueta mai înaltă mârâi încet în timp ce încerca să-l împingă pe Loy, care încerca să-și apropie nasul drăguț de gâtul lui.
„Tu ești... mor? Ce se întâmplă cu mine?”
„Ești în călduri.” Ochii se măriră, iar inima îi bătea tot mai tare.
„Ah!” Șoldul drăguț se smuci când mâna groasă se lăsă în jos, ajungând la talie, strângând și apăsând până ajunse în centru. Corpul tremura acum de căldură.
„Acum o ceri, vrei să fii penetrat de un Alfa? Copil prost...”
Capitolul 18 - +18
Micuțul știa prea bine să nu ia în serios cuvintele lui Santino. Chiar dacă nu voia să recunoască, umezeala din mijlocul corpului îl făcea să-și muște buza cu putere. Nu putea să răspundă, iar când Santino încercă să se îndepărteze, se trezi că îl trage înapoi.
„Domnule, mă puteți ajuta, vă rog? Loy încerca să-și păstreze calmul și nu-i mai păsa ce se va întâmpla după asta. Singurul lucru pe care și-l dorea era să scape de căldura copleșitoare și sufocantă.
„Acel Alpha Prime trebuie să fi fost partenerul tău, cel care te face să intri în călduri.”
Omega cu sânge pur are o perioadă în care apare o fază de impulsuri sexuale intense numită „rut”, similară cu cea a unui Alpha de rang înalt. Cu toate acestea, pentru indivizii de rang inferior, aceasta este denumită „ciclu” de căldură intensă. Dacă Omega pur nu și-ar fi întâlnit partenerul, s-ar putea să nu prezinte niciun simptom. Dar după ce micuțul l-a întâlnit pe acel Alpha Prime necunoscut și a fost chiar mușcat de gât, nu era de mirare că a devenit neliniștit și disperat ca o pisică în călduri. Santino zâmbi, cu privirea fixată pe fața înroșită a micului Omega de sub el.
Simțindu-se în conflict, Loy imploră. „Domnule, vă rog, ajutați-mă.”
„Acest corp a fost creat pentru a se împerechea cu un Prime Alpha. Eu, singur, nu te pot ajuta prea mult”, refuză încăpățânat cel mai mare. „Dar am mai mulți subordonați care sunt foarte entuziasmați și așteaptă cu nerăbdare așa ceva. Se pare că se vor distra de minune. Vrei să aranjez să vină să aibă grijă de tine înainte să plece? Pot să-i sun pentru tine.” Loy simțea că inima îi este înjunghiată în mod repetat, neputând să-și dea seama dacă celălalt glumea sau spunea adevărul.
„Nu, nu mai vreau, nu vreau!” Loy a dat din cap până i s-a dezordonat părul. Zâmbetul răutăcios de pe fața lui Santino a dispărut.
„Domnule, vă rog, nu-mi faceți asta. Mi-e frică”, imploră Loy, cu lacrimile în ochi, tulburând mintea deja confuză a Alpha-ului. Din fericire, Santino își dădu seama că depășise limita și îi dădu drumul, permițându-i Omega-ului tremurând să stea liber, înainte de a-l trage într-o îmbrățișare reconfortantă.
„Nu o voi face. Nu am cum să o fac.”
„Te rog.”
În timp ce celălalt vorbea încet și dulce, corpul lui Loy tremura, simțindu-se slab și neputincios. Tânărul îl îmbrățișă la rândul său, ascunzându-și fața în gâtul puternic și robust al lui Santino.
„Poți să mă ajuți, te rog?” O șoaptă ușoară se auzi, însoțită de o căldură furnicantă care îi străbătu corpul.
„Nu ai conștiința de sine, Loy. Dacă o faci, vei regreta mai târziu.” Santino nu mai putea tolera mirosul provocator al dorinței. Indiferent cât de aproape erau, se simțea ca și cum ar fi fost aspirat într-un abis din care nu avea scăpare. Promisiunea pe care o făcuse se năruia acum, pentru că această persoană era atât de ușor de influențat, nu-i așa?
„Nu, nu voi regreta... Dacă tot nu mă iubești, domnule, nu-i nimic.”
Când propunerea nu contrazicea dorințele lui Santino, acesta încercă să-și păstreze calmul. Tânărul Alfa apăsă ușor buzele pe gura primitoare a celuilalt, mâna lui mare alunecând ușor înăuntru. De la claviculă până la șold, corpurile lor se frecau unul de altul, emanând un parfum care alimenta focul dorinței. Loy știa că obține ceea ce dorea, așa că își strecură ușor limba pentru a saluta interiorul cald al gurii partenerului său. Era încrezător în abilitățile sale de sărut, având experiență cu mai mulți parteneri, dar cu cât împingea mai mult, cu atât întâmpina mai multă rezistență.
„Ah, huff” Sărutul lui Santino era dur și agresiv, asemănător cu al unui animal înfometat. În timp ce cel mai mic se străduia să-și recapete respirația, își îndepărtă încet fața, folosindu-și ochii de culoarea indigo pentru a observa buzele ușor întredeschise. Între ei se așternu tăcerea.
A clipit încet, lacrimile umplându-i ochii lui Loy și curgându-i pe față... Santino și-a apăsat ușor mâna pe obrazul moale al persoanei, calmându-i mâncărimea de a-și dezvălui colții gură. Apoi și-a apăsat ferm mâna pe abdomenul inferior, coborând între picioare, chiar dacă era doar o atingere provocatoare prin haine. Deși era doar un gest jucăuș și intens, îi provocă lui Loy o senzație tulburătoare pe care nu o mai simțise niciodată. Nu știa dacă era din cauza căldurii sau pentru că îl dorea pe acest bărbat. Era însă sigur că pe această persoană o dorea cu adevărat în acel moment.
Santino își rupse hainele, savurând mirosul de transpirație până când auzi materialul rupându-se. Își aruncă repede lenjeria intimă, aruncând-o cu neglijență de la vârful degetelor de la picioare până la marginea patului. Acțiunile lui Santino contraziceau complet noțiunea de blândețe. Cu toate acestea, ele treziră în Loy un alt fel de pasiune, una care îi cuprinse fiecare colț al corpului fără milă. Ochii lui ageri trecură peste corpul gol al lui Loy, fără milă, făcându-l pe acesta să respire greu și să simtă o căldură neplăcută care îi cuprinse întreaga față.
Corpul acesta arată atât de diferit de ceea ce Santino văzuse până atunci, absolut uimitor. Pielea era impecabilă, strălucitoare și frumos întinsă. Proporțiile erau perfecte, cu curbe bine definite și o talie clară, fără a părea prea slab până la punctul în care oasele să fie vizibile. Nu știa dacă era din cauza faptului că fusese mușcat recent sau pentru că Santino avusese grijă de el, dar un lucru era sigur, era bine îngrijit.
„Domnule, vă uitați la mine de ceva vreme... Mă simt jenat.” Persoana înaltă zâmbi răutăcios când văzu expresia ușor jenată de pe fața celeilalte persoane. Apoi îi ridică șoldurile albe și picioarele elegante de pe pat, despărțindu-le. Aruncă o privire la micuța erecție plină de lichid și la petalele lucioase care emanau un miros seducător. Lubrifiantul lui Omega se scurgea.
„Ah... Ahh.” Alfa apucă micuța bucată de carne și își folosi degetul mare pentru a freca vârful roșu și strălucitor. Corpul lui Loy se cutremură și tremură. Gura frumoasă scoase un geamăt continuu. Doar câteva secunde mai târziu, micuța siluetă fu eliberată prima.
„Nici măcar nu am făcut nimic încă.”
„Hmm, nu mă tachina așa.”
„Te tachinez?” Vocea rece și severă făcu corpul micuțului Omega să tremure.
„Ahhh...”
„Asta numesc eu tachinare.” Degetul gros și lung a pătruns în gaura fierbinte înainte ca proprietarul să poată reacționa. A împins ușor, apoi a crescut ritmul. Loy folosise jucării în acest loc înainte, dar i-au trebuit ani să descopere unde găsea adevărata plăcere. Cu toate acestea, cu o simplă mișcare a încheieturii, Santino a atins punctul perfect, scufundându-se cu precizie în gaură. Apoi gemete...
„Din nou, ohh, acolo, da!” Micuțul privea tavanul, cu limba scoasă din gură, salivând și zâmbind. Mâinile lui nu puteau decât să strângă de gâtul puternic și încordat al lui Santino, în timp ce el își lărgea picioarele, permițându-i celuilalt să-și împingă degetele cu putere până când a atins din nou punctul culminant. Dar tot nu era suficient.
„Domnule... nu mai pot...” Mâna palidă se întinse în jos, încercând să prindă și să ia în gură umflătura proeminentă. ”Vreau asta, cel mare, cel foarte mare.”
„Desigur.” Expresia lui părea inocentă, dar nu era. Loy îl făcu pe Santino să mârâie încet, abținându-se să frece acest corp parfumat ca un sălbatic, chiar dacă își dorea cu adevărat să o facă. Mâna lui aspră îl luă de talie, întorcându-l și forțându-l să se întindă cu fața în jos. Automat, fesele i se ridicară, prezentându-i fundul.
„Ești ca un câine în călduri.” Aceste cuvinte îi aprinseră corpul lui Loy, nesigur dacă era rușine sau plăcere. Voia ca Santino să-l posede cu forța, să-l lase fără suflare.
„Te rog, ai milă, domnule”, imploră figura cu buzele roșii, cu imaginea penisului uriaș a lui Santino în minte.
„Intră. Sunt gata!” Mirosul feromonilor lor umplu camera, amețitor și copleșitor. Fesele lui mici se mișcau înainte și înapoi, frecându-se de corpul puternic al lui Santino. Santino își strânse arma fierbinte și o frecă de crăpătura alunecoasă. Loy gemea și gâfâia în extaz, incapabil să articuleze vreun cuvânt. Își amintea membrul mare și fierbinte al lui Alpha care îl sufoca până la lacrimi. Doar capul penisului era mai mare decât jumătate de pumn. Și exact asta voia Loy...
„Ahhh...” De îndată ce a început să intre, micuța siluetă s-a smucit înapoi, cu picioarele tremurând și lacrimile curgând pe pernă. Santino nu a așteptat ca celălalt să-și recapete respirația. Mâna groasă a lovit ușor șoldul moale, pătrunzând adânc. Canalul său posterior s-a dilatat suficient, folosind acest ritm, apăsând fără milă carnea caldă din interior.
La început a durut, ca și cum corpul ar fi fost sfâșiat în două, aproape făcându-l să vomite. Lichidele din gură i-au ieșit, dar când micul canal s-a dilatat pentru a înveli obiectul străin, totul a curs natural. Santino nu și-a mai reținut dorințele. Mâna lui groasă a ridicat capul lui Loy pentru a-i expune gâtul, și a pătruns cu forță, împingând puternic și viguros. Capul se ciocni cu un geamăt obscen, concurând cu sunetele ciocnirilor dure și intense. O expresie de plăcere se amestecă cu lacrimile pe chipul lui Loy. Dar să întrebi dacă doare, dacă e dureros sau chinuitor? Deloc! Corpul lui Loy era complet fascinat și scufundat în cea mai mare plăcere.
„Au! Ahh! Oh, da, acolo.” Santino îl apucă pe cel care tremura și plângea și îl strânse într-un sărut violent, înainte de a-și arăta dinții și de a-l mușca, ca și cum ar fi revendicat dreptul de proprietate. Loy înțelegea bine că era comportamentul unui Alfa, dar nu și-ar fi imaginat niciodată că cineva care părea atât de calm ca Santino putea fi atât de sălbatic și violent.
„Stăpâne, se... se umflă.”
Corpul puternic al lui Santino se extindea, apăsând pe peretele fragil de fiecare dată când persoana de deasupra se mișca. Nu era doar puternic, ci și dur, ca o bară de fier încinsă. Loy simțea sângele pulsând prin carnea vie. Oh, cât de mult tânjea inima lui după asta! Fiind poziția în patru labe, luat din spate ca un animal, nimic nu-i putea satisface mai mult dorința. Santino împinse înainte, iar talia lui Loy se arcuie în răspuns. Cât despre adâncurile din interior, acestea erau umplute fără milă, fără a lăsa niciun loc neatins. Loy își linge buzele cu limba și geme continu, exprimându-și dorința și pofta. O mână îi ținea fața, în timp ce cealaltă îi strângea abdomenul, simțind impactul din interior. Curent electric îi străbătea corpul, electrizându-i ființa. În scurt timp, corpul lui Loy se zbătu și se prăbuși pe pernă, gâfâind și tremurând. Santino răcni puternic, intrând cu forță în pasajul alunecos, corpurile lor topindu-se împreună. Mâna lui îl apucă pe Loy de talia subțire, ghidându-l să se rotească înapoi într-o poziție culcată, împingând din nou, provocând plăcere fără reținere. Loy, în chinul extazului, se simți ca și cum ar fi fost tras din nou în rai.
„Oh, stăpânul meu, eu... ah, abdomenul meu... din nou!”
Unghiile lui subțiri se înfigeau în spatele larg, agățându-se și zgâriind ca cineva care se îneacă. El absorbi forța împingerilor lui Alpha până când acestea deveni copleșit. Santino eliberă un jet tulbure în corpul lui Loy, făcându-l să se revărse și să se scurgă pe picioarele lui. Corpul lui Loy tremura, fundul lui era roșu ca un trandafir umflat, încă deschis ca la început. Nu-și amintea de cât timp dura, pentru că, de îndată ce se potolea, se trezea și picioarele îi erau din nou desfăcute, pătrunse de penisul fierbinte, învârtindu-se în acest ciclu perpetuu ca o pedeapsă în iad. Și astfel, de bunăvoie, Loy se aruncă în acel abis, din proprie voință.
.......
Ochii lui căprui și blânzi clipiră rapid în lumina soarelui care se filtra prin perdele. Loy întinse mâna, căutând prezența unei siluete mai mari, sperând să se cuibărească și să continue să doarmă ca înainte. Dar, realizând că era gol, se ridică încet din pat și se examină din nou. Bandajele fuseseră schimbate, corpul îi fusese îngrijit și curățat, iar el era îmbrăcat cu grijă. Santino nu mai era acolo. Mirosul persistent din aer îi amintea de activitățile lor anterioare și de ceea ce făcuseră împreună. Loy ridică mâna pentru a-și atinge buzele încă umflate, căutând urmele întâlnirii lor intime. Ușa camerei se deschise, însoțită de Lara, care intră cu un tăvi cu mâncare.
„Oh, te-ai trezit, dragule?”
„Da”, răspunse Loy, cu ochii fixați pe castronul aburind de orez care emitea un miros îmbietor. Stomacul îi chiorăia, semnalând începutul digestiei.
„Probabil că ești foarte flămând. Nu ai mâncat nimic de aproape două zile”, spuse Lara, privindu-l pe Loy cum devora rapid orezul, aproape până la sufocare. Abia se oprea să respire. Loy zâmbi, urechile lui înroșindu-se ușor, cu un strop de jenă, pentru că Lara probabil își dăduse seama de ce nu mâncase nimic de atâta timp.
„Rănile tale încep să se vindece. Cea pe care o aveai... cea nouă nu este gravă. Ți-am pus medicament și am curățat-o. Dar după ce termini de mâncat, trebuie să iei aceste două pastile contraceptive”, spuse Laura, comportându-se ca o mamă care vorbește cu copilul ei pentru a nu-l face să se simtă incomod. Îi întinse o cutie roz de pastile.
„În timp ce dormeai, ți-am administrat anticoncepționalul printr-o injecție. O doză durează aproximativ două luni. Dacă va trebui să-l servești din nou pe Stăpân, nu va mai trebui să iei pastilele.”
Să-l servească? Lui Loy nu-i plăcea prea mult cuvântul acesta. Tot ce se întâmplase era din propria lui rugăminte.
„Mulțumesc foarte mult”, dar Lyoi nu se gândi să se certe cu Lara, care era o persoană bună la suflet.
„După ce termini de mâncat, poți să faci ce vrei. Poți să te uiți la un film în salonul cinema sau să te joci jocuri video în sufragerie.” Micuțul își ridică fața deasupra castronului cu orez.
„Asta înseamnă că nu mai sunt închis aici?”
„Da, poți să te duci unde vrei, doar să nu faci scandal.”
Odată ce Lara a plecat, Loy s-a concentrat pe mâncare și pe medicamentele prescrise. Apoi a deschis ușa și a ieșit din cameră. Nu s-a dus să vadă un film, așa cum îi sugerase Lara, ci a rugat un bodyguard să-l ducă să-l caute pe Santino.
„Ce s-a întâmplat?” Alpha stătea la birou, examinând niște documente, în timp ce Loy stătea lângă el, jucându-se cu degetele.
„Eu... am mâncat”,
„Hmm.” Tipul înalt a ridicat privirea pentru o clipă, fără să acorde prea multă atenție siluetei mici. Comportamentul său indiferent l-a rănit ușor pe Loy, dar a presupus că celălalt era pur și simplu concentrat pe muncă.
„Pot să rămân aici?”
„Nu, ieși afară”, a răspuns Santino aproape instantaneu. De data aceasta, tonul său părea puțin mai iritat, ceea ce l-a făcut pe tânăr să se încrunte.
„De ce m-ai alungat? Voiam doar să fiu aici cu tine„
„Să fii aici cu mine? Nu ești soția mea sau ceva de genul ăsta.” Loy a rămas surprins, ochii începând să-l ardă...
„Păi, nici eu nu vreau să fiu soția ta. Nu-ți face griji”, Micuța siluetă se bosumflă înainte de a se întoarce și a părăsi rapid biroul persoanei înalte.
Capitolul 19
„La naiba, Don, om rău ce ești!”
Loy stătea cu picioarele scufundate în apa iazului, smulgând iarbă pentru a-și descărca emoțiile. Noaptea trecută, își desfăcuse larg picioarele și își arcuise fundul de mai multe ori, dar mâncărimea din fund nu dispărea. Chiar dacă îl ajuta să treacă prin prima lui căldură, nu putea să o facă mai blând? Oricum, ce poate face o persoană mică în afară de a vorbi în șoaptă? Dar, în timp ce stătea acolo, cineva se apropie și îl împinse ușor de umăr.
„Te simți mai bine acum?” Loy se întoarse și văzu un tânăr cu ochi albaștri, părul cenușiu, de culoarea fumului, strălucind în lumina soarelui, și o înfățișare frumoasă și îngrijită.
„Cine ești?„ Loy rămase precaut, aplecându-se ușor înapoi cu o sprânceană ridicată.
„Sunt doctor Miguel, noul doctor al Maestrului”, spuse tânărul doctor și se așeză lângă Loy.
„Oh, bună, eu sunt Loy.” Omega îl privi și se prezentă pe scurt.
„Sunt nou aici și încă nu am prieteni. Ești și tu în aceeași situație?”
„Păi... de fapt, eu am, domnule.” Lara, frumoasa menajeră șefă.
„Arăți mult mai bine. Rana de la gât nu te mai doare, nu-i așa?”
„Tu ești doctorul care m-a tratat?”
„Da. De fiecare dată când ai dureri, eu sunt cel care are grijă de tine.” Loy zâmbi înainte de a înclina ușor capul.
„Vă mulțumesc foarte mult, domnule. Oricum nu eram rănit grav și ar trebui să treacă într-un moment.”
„Dar se pare că ai mai multe vânătăi pe gât. Rana s-a umflat?” O mână caldă îi atinse ușor pielea moale. Loy tresări înainte să o acopere repede cu cămașa.
„Îmi pare rău. E doar un obicei al meu, ca doctor, îmi place să examinez și să observ cu atenție.”
„Nu-i nimic, domnule.”
„Deci, ești liber astăzi? Mă gândeam să mergem să exersăm tirul cu arma.”
„Tirul cu arma?” Cel mic clipi din ochi, pentru că nu mai ținuse o armă în mână de mult timp... Arma la care se referă aici este o armă adevărată, nu bazooka lui Santino.
„Dacă te interesează, vrei să vii cu mine? În spatele conacului este un poligon de tir. Hai să ne distrăm exersând împreună.”
„Să mergem.” Loy se ridică, își scutură iarba de pe pantaloni, își puse sandalele pe care le scosese și porni alături de noul său prieten, cu bodyguardul urmându-i din nou.
Între timp...
Uriașul stătea în birou, flexându-și mușchii, cu sprâncenele încruntate, când a primit un telefon important de la cineva.
„Deci, mi-l vinzi?”
„Da.” Vocea de la celălalt capăt al firului era moale și profundă, un ton plăcut la auz.
„Dacă așa stau lucrurile, atunci nu mai e nevoie să-l scoți la licitație la eveniment, nu?”
„Da. Înțelegem că Don Bertolucci și-a exprimat dorința de a utiliza produsele noastre. Ne propunem să maximizăm beneficiile pentru țară și pentru publicul larg, chiar dacă este vorba doar de o mică parte. Dorim să vă oferim sprijinul nostru.”
„Hmm, m-ai subestimat. Oferta pe care mi-o propui este de o valoare imensă. Nu pot să o accept pentru o porțiune atât de mică.” La capătul liniei s-a făcut liniște.
„Nu-mi place să accept propuneri vagi. Sper că aveți o explicație pentru asta.” Santino a vorbit pe un ton sever înainte ca conversația să poată continua cu seriozitate.
Două ore mai târziu, în interiorul terenului de antrenament... Bang! Bang! Bang!
Loy rămase cu gura căscată când văzu că doctorul Miguel era capabil să lovească ținta în toate punctele mortale, câștigând mai multe puncte decât el, care era un subordonat al mafiei. E prea bine că această chestiune este secretă. Altfel, stăpânul său Dion ar fi fost jenat.
„Nu pot să cred cât de priceput ești, doctore”,
„Am fost medic militar înainte. M-am antrenat în luptă și am fost staționat în zone de război active din Orientul Mijlociu timp de 2 ani.”
Nu este surprinzător că nu este obișnuit, dar nici nu este neobișnuit. Acest om nu este doar un doctor pentru Mafia, ci este și suficient de priceput pentru a supraviețui folosind arme sau luptând corp la corp. Pe lângă arme de foc, în acest domeniu există și tir cu arcul, lupte cu cuțite și multe altele.
„Haide, să încercăm asta.” Tânărul doctor arătă spre grădina chinezească cu diverse piedestale de piatră înalte și joase, formând modele circulare pe care se poate păși. Totuși, este nevoie de un echilibru bun, deoarece se poate păși pe ele doar cu un picior.
„Cine rezistă cel mai mult, câștigă.”
„Bine”, răspunse micul provocator cu încredere, înainte de a alege cel mai înalt piedestal, care avea 1 metru înălțime.
„Nu ești destul de curajos”, spuse tânărul doctor, apoi se mută să stea pe un picior pe un piedestal mai jos. Provocatorul încercă să-și mențină echilibrul în mijloc, întinzând brațele pentru a-și menține echilibrul corpului.
„Hei, doctore!”
Cu toate acestea, tânărul doctor aruncă cu îndemânare o săgeată spre el, care, din fericire, nu-l atinse.
„Doctore! Când ai luat asta? Este trișare! Ce ar trebui să fac dacă mă lovește?”
„Păi, stai și așteaptă calm. De fapt, este destul de plictisitor. Capătul săgeții este acoperit cu cauciuc, așa că nu doare.”
Tânărul doctor zâmbi răutăcios înainte de a arunca săgețile spre Loy fără oprire. Cu surprinderea tuturor, Loy părea să se ferească de parcă picioarele îi erau ușoare ca o pană. Ochii și urechile lui ascuțite puteau surprinde mișcarea săgeților într-o clipă, permițându-i să le evite cu ușurință. Micul provocator ridică brațele și picioarele, se legănă și evită cu îndemânare săgețile. Se transformă într-un maestru acrobat, lăsându-l pe doctor atât de uimit încât își pierde echilibrul și cade primul de pe stâlp.
„Mă predau! Uau, cum ai făcut asta? Unde ai învățat astfel de abilități de a fi atât de ușor?” Cu un zâmbet ștrengar, tânărul a sărit cu grație de pe stâlp. „Am învățat tehnicile puterii interioare. Nu știai, doctore? Hi-yah!”
Micul provocator a început să demonstreze, ridicând piciorul în joacă, chiar dacă nu știa cu adevărat cum a făcut-o. Băiețelul se distra jucându-se cu doctorul, provocând agitație și refuzând să mănânce cina. Important era că uitase complet de bărbatul nedumerit pe nume Santino.
Când se întoarse în dormitor, făcu un duș și își curăță rănile, Khonloi se îndreptă spre patul făcut cu grijă, acoperit cu așternuturi proaspete, și se lăsă pe el. Tăcerea îi făcu mintea să rătăcească și se întrebă dacă Santino uitase de el.
„La naiba, nu-mi pasă.” Cu o mutră supărată, Loy privi cu ochii lui căprui și blânzi spre partea de sus a patului, observând că nu era niciun monitor și că nu fusese niciunul de când se întorsese aici pentru a doua oară. Era într-adevăr păcat, pentru că îi plăcea adesea să se laude folosind degetul mijlociu în fața camerei. Nu-i păsa deloc dacă cei de cealaltă parte puteau să-l vadă sau nu.
Tocmai când era pe punctul de a închide ochii, ușa se deschise.
Santino intră purtând o cămașă albă, cu mânecile suflecate, și pantaloni negri. În spatele lui se afla menajera, cu o față necunoscută, care ținea o tavă cu mâncare și o așeza pe noptieră.
„De ce nu te-ai dus să mănânci?”
„Nu mi-e foame”, răspunse Loy, apoi se întoarse cu spatele la persoana care vorbea. Santino strânse pumnul în tăcere și ridică mâna pentru a-i face semn menajerei să plece.
„Ridică-te și vino să mănânci. Trebuie să-ți iei medicamentele. Nu mai fi supărat și mănâncă.” Loy auzi tonul frustrat și nu se mai putu abține. Se ridică și se întoarse cu fața spre cealaltă persoană.
„Nu văd de ce ar trebui să vii să mă vezi personal. La urma urmei, e doar o chestiune de mâncare.”
„Pentru că atunci când ceilalți au venit să te caute, ai refuzat să vii. Așa că a trebuit să vin eu însumi”, Santino ridică mâinile și se frecă pe frunte, aplecându-se pentru a privi persoana care stătea în genunchi pe pat, refuzând să cedeze.
„Nu mi-e foame...”
Loy încercă din răsputeri să nu se uite, dar nu putu rezista când văzu cârnații suculenți germani și orezul prăjit în stil japonez, aburind.
„Bine! Pot să mănânc”, spuse tânărul cu vocea răgușită. În cele din urmă, el însuși era flămând de când se întorsese în cameră. Dar, din încăpățânare, se gândise să se culce repede. Silueta lui subțire se ridică de pe pat și se așeză pe canapea, înțepând cu furculița mâncarea și ducând-o la gură cu poftă.
Santino nu plecă încă. Se așeză pe scaun, se lăsă pe spate și luă o carte mică să citească. Așteptă până când Loy termină de mâncat desertul cremos, apoi apăsă pe interfon pentru a chema menajera să intre și să facă curățenie.
„Ar trebui să plecați acum, domnule. Am mâncat și mi-am luat medicamentele”,
„Te-ai distrat astăzi?” Santino rămase așezat în același loc, nici măcar nu se obosi să ridice privirea.
„De ce vrei să știi? Nu sunt soția ta.” El numește asta o situație de „călărit capra care aleargă”. Chiar dacă nu este foarte inteligent, este prea satisfăcător... haha.
„Khon Loy!!”
„Da?”
„Îndrăznești să te cerți cu mine acum? Nu sunt partenerul tău de joacă.” Se părea că Loy nu putea răspunde direct. Era ca și cum îndrăznea să continue să vorbească și să-l provoace pe Santino. Tânărul stătea cu brațele încrucișate, întorcând fața. Cu toate acestea, a fost prins de mâna lui Santino și forțat să se întoarcă și să se uite din nou la el.
„Te-am întrebat dacă te-ai distrat”,
„Da, m-am distrat„, Santino ridică colțurile gurii și se uită în ochii lui rotunzi și tremurători. De îndată ce îi dădu drumul la mână, tânărul căzu pe pat, ghemuindu-se și acoperindu-și corpul cu o pernă moale și rotundă.
„Nu am terminat încă de vorbit”,
„Ce mai e de vorbit? Sunt prea somnoros”,
„Despre simptomele tale de căldură...”
Loy era pe punctul de a uita de această chestiune, dar de îndată ce celălalt a adus vorba, a început să simtă o undă de căldură și neliniște.
„Mi-am luat medicamentele și mi-am făcut injecțiile”
„Bine„ Vocea persoanei mai mari părea indiferentă, așa că Loy a continuat să vorbească: «Dar dacă mai am un episod de căldură, atunci nu vă voi mai deranja, domnule».
„De ce? Doctorul Miguel s-a oferit să te ajute?” Auzind asta, persoana mică nu s-a putut abține să nu tremure și s-a ridicat în picioare.
„Domnule, nu fi nepoliticos cu doctorul”. Sprâncenele groase ale tânărului mafiot se crispară, iar colții ascuțiți îl mâncau. Santino nu răspunse nimic, ci doar privi obrajii înroșiți, care căpătaseră o nuanță intensă de roșu. Întinse o mână pentru a-i atinge ușor, ca și cum ar fi plutit într-o transă. Nu știa de ce simțea brusc o amețeală care îi cuprindea tot corpul. Această senzație nu era febră...
„Iar ești în călduri?” Cel mai mare dintre ele întrebă cu o expresie calmă, apoi se aplecă și se apropie de bulgărul de pe pat pentru a-i inhala parfumul dulce. Chiar fără să-i atingă pielea, doar o adiere de aer îi făcu părul să se ridice și stomacul să se contracte.
„Domnule...” Ochii căprui și blânzi se umplură de lacrimi când își aminti experiența de ieri. Pasajele din spate tremurară și se umeziră. Santino ridică colțul gurii și își strecură ușor mâna în pantalonii de dormit, mângâind fundulețul adorabil.
Apăsând și rotind degetul pe gaura dulce și suculentă, umedă și umflată, o senzație ușoară de furnicătură se răspândi ca un foc sălbatic.
„Domnule, vă rog, nu mă atingeți, ah, domnule”,
„Dacă nu vrei să te ating, de ce ți-ai desfăcut picioarele așa?” Micuțul nu putea răspunde corect. Când își coborî privirea spre partea inferioară a corpului, descoperise că stătea într-o poziție foarte compromițătoare, cu picioarele larg desfăcute. Ca să înrăutățească lucrurile, fundul îi era ușor ridicat, aproape invitând degetele care se apropiau șiret, gata pentru o altă întâlnire. Oh, dacă ar fi fost de acord de la început, ar fi părut prea ușuratic, nu-i așa? Doar puțină joacă, ce rău putea face?
„Domnule, dacă mă frecați acolo, mă simt atât de bine.”
„Așa?” întrebă Santino și apoi își mută vârfurile degetelor pentru a-i mângâia intrarea moale. Intensitatea dorinței sale creștea, apoi le introduse cu forță, lovind punctul sensibil din interior. Talia se ridică, răspunzând la atingere, însoțită de un sunet de gâfâit. Ambele mâini se agățară de umerii groși, în timp ce vârfurile degetelor de la picioare se încordară. Carnea moale, colorată de dorință, provoca o ușoară amețeală și ușurință în minte. Pe măsură ce plăcerea creștea tot mai mult, picături limpezi curgeau cu nerăbdare. Dar, chiar când punctul culminant era pe punctul de a se înălța spre cer, Santino își retrase mâna, lăsând micuța figură tremurândă, cu o expresie contorsionată pe față.
Loy se încruntă la bărbat, neînțelegând. Mâna mică alunecă în jos pentru a cuprinde zona sensibilă care fusese frecată anterior.
„Domnule, de ce v-ați oprit?”
„Uită că nu vrei ajutorul meu”, răspunse o frază rece și indiferentă, provocând o expresie nedumerită pe fața micuței figuri.
„Ah, voi...” În acest moment, corpul lui Loy se simțea ca un pahar gata să explodeze, iar senzația persistentă îi provoca o teamă atât de copleșitoare încât nu putea să se miște nici măcar un centimetru. Nervii sensibili din cavitatea sa erau treziți, făcându-l să tremure incontrolabil.
„Du-te la doctorul Miguel.” Loy auzi asta și își strânse buzele.
„Ah, de ce mă urmărești? Nu vreau să văd un doctor!„ Mica siluetă ridică vocea, lacrimile curgându-i pe față.
„Eu nu sunt genul care se îndrăgostește ușor. Tu, pe de altă parte, ești singura... care... rămâi”, spuse Loy, privind chipul frumos, dar rău al persoanei, înainte de a-și strânge din dinți. Cumva, mai avea încă ceva demnitate.
„Dar dacă chiar vrei să plec, pot să plec.” Mâna mică se ridică pentru a șterge lacrimile rușinii, apoi adună putere pentru a se ridica din pat.
„Oh!” Cu toate acestea, persoana mai înaltă, în ciuda faptului că era bună, îl urmă și îl trase pe cel mic în brațele sale ferme și musculoase. Mâna lui groasă îi cuprinse ceafa înainte de a se apleca pentru un sărut blând și pasional. Loy era surprins, dar nu putea rezista. Deschise buzele, permițând limbii calde și dornice a lui Alpha să-i pătrundă în gură. Căldura intensă se transferă între ei în timp ce Santhino îl săruta cu pasiune. Corpul ușor tremurând și moale al lui Loy semăna cu o păpușă abandonată la mila vântului.
„Domnule... opriți-vă.” Loy strigă, gemând ușor pentru că îl durea gura. Ochii lui de culoarea cacao se măriră în timp ce privea chipul impecabil al partenerului său. Inima îi bătea cu putere, aproape să-i iasă din piept.
Santino avea încă o expresie solemnă pe față, dar mâinile îi strângeau cu putere micuța siluetă, refuzând să-i dea drumul. Loy închise pleoapele, nasul său atingând gâtul lui Santino. Hainele pe care le purta îi alunecară de pe corp. Apoi fu apăsat ușor pe pat, corpul mai mare coborând peste el. După aceea, niciun cuvânt nu ieși din gura lor. Se auzeau doar gemete pasionale și șoapte, însoțite de suspine ușoare, pline de fericire pură.
Capitolul 20 - +18
La sfârșitul după-amiezii, soarele cald este plăcut.
Un corp mic stă liniștit într-o grădină plină de flori și plante, la umbra unui copac mare. În apropiere se află un iaz din piatră moale, cu o sculptură în formă de cap de leu din care țâșnește apă. Mușchii verzi care cresc și o acoperă, asemănându-se cu un guler de catifea. Arată uimitor de frumos și captivant. Mâini delicate rătăcesc prin iarba moale, vârfurile degetelor se afundă, inspirând briza ușoară în plămâni. În scurt timp, mirosuri familiare și parfumate se amestecă.
„De ce stai întins aici?” Santino se apropie și îngenunchează lângă el, apoi își scoate sacoul și îl așează pe iarbă. Loy se întoarce și se așează pe sacou, afișând un zâmbet larg. Tânărul mafiot râde de istețimea lui Omega, dar întinde mâna să-i mângâie obrajii, înainte de a-i acoperi fața cu sărutări.
„Um.” Și apoi, în sfârșit, buzele lor dornice se unesc. Loy ridică o mână pentru a-l ține strâns de gât pe celălalt, iar cei doi își lipesc corpurile până nu mai rămâne niciun spațiu între ele. Mâna străină se strecoară sub cămașa strâmtă, mângâind pielea fină și delicată, simțindu-se fermecat.
„Ați terminat treaba, domnule?”
„Da”, răspunse Santino, în timp ce micuțul începea să-și strecoare mâna în pantalonii lui Santino. Loy nu se obosi să-și ascundă dorința. Limba roșie lingea marginile gurii înainte de a scoate încet membrul fierbinte al Alfa-ului, mângâindu-l cu mâinile nerăbdătoare.
„E foarte mare!”
„Copil obraznic”, Santino se uită la fața micuțului, coborând treptat spre abdomen. Îi mângâie ușor părul moale ca mătasea, masându-l cu tandrețe. Loy urmă mirosul seducător, gemând ușor. De la petalele buzei superioare până la mijlocul corpului mare, aroma feromonilor Alfa făcea sângele neatins și pur al Omega-ului cu sânge fierbinte să fiarbă și mai intens decât înainte.
„E atât de mare”, Îi luă penisul în gura lui mică, limba lui învârtindu-se în jurul capului ca o acadea, mângâind cu ambele mâini baza. Chiar dacă era puțin neîndemânatic, îl făcu pe Santino să se întărească și mai mult, gemând de satisfacție până când în cele din urmă se întări și se eliberă în gura micuțului, care sorbia și o înghiți cu nerăbdare, sugând până la ultima picătură, până când nu mai rămase nimic. Apoi, ridică fața, gâfâind. Bucata masivă și umedă de carne pulsa încă, venele umflându-se de-a lungul ei, încă tare ca piatra. Micuțul își scoase pantalonii, așezându-se grațios peste corpul lui Santino. Cu ambele mâini sprijinite pe umerii celuilalt, își legăna șoldurile, lăsând calea alunecoasă a plăcerii să se împletească cu penisul pulsând.
„Ah... Oh, da”, Santino zâmbi răutăcios, dezvăluind canini ascuțiți. Mâna lui strânse talia netedă, privirea intensă fixată pe fața seducătoare, care suferea de dorință. El întrebă în glumă: «Nu pot să iau o pauză, nici măcar pentru o clipă?”
„Te las să te duci la muncă fără să te deranjez timp de trei ore. Ah!”
„Eu... eu... nu pot să plec», Micuța persoană răspunse înainte de a-și mușca buza inferioară. Când el lăsă accidental greutatea, capul fierbinte și pulsând alunecă adânc înăuntru, provocând o senzație de tremur în tot corpul său, chiar dacă era doar o penetrare superficială.
„N-am mai întâlnit niciodată o pisică atât de pasională ca tine, atât de greu de mulțumit.” Loy auzi asta și își umflă în secret obrajii.
„Ei bine, acei oameni nu sunt ca mine!” Santino ezită o clipă, dar în cele din urmă cedă. Sărută ușor buzele roșii și ispititoare. Se poziționă, pregătindu-se pentru activitățile care urmau să aibă loc în câteva minute.
„Bagă-l singur.”
„Da, stăpâne.” Micul Omega părea îngrijorat când trebuia să-l introducă în timp ce stătea deasupra. Pătrunderea ar fi fost atât de adâncă încât i-ar tăia respirația.
„Gaura ta s-a întins deja destul de mult. Nu o să doară, îți promit.” Tânărul mafiot vorbi în timp ce își folosea mâna pentru a atinge frumoasele petale roz, ceea ce îl făcu pe Loy să roșească până la punctul de a-și acoperi fața. Își puse mâna pe umărul lat și spuse:
„Nu poți să o faci singur, domnule?” Vocea lui avea un ton de protest. Santino îl făcu să tacă și îi atinse ușor lobul roșu al urechii, alinându-i ușoara neplăcere. Apoi îl îmbrățișă pe talia frumoasă, lăsându-l să plutească și apăsând ușor, minimizând orice durere.
„Ah, vă rog, domnule, puteți să o faceți mai ușor? E prea rigid. Mă doare.”
„Tu însuți ai stimulat-o cu mâna. Cum poate fi vina mea?” Santino văzu că Loy nu mai putea argumenta, așa că recurse la o tactică de tachinare pentru a-l stimula pe Omega. Îi frecă penisul drăguț, care era la fel de erect, însoțit de sărutări pasionale și limbi împletite, intensificând senzualitatea lor. Era pentru a se asigura că Omega va fi bine lubrifiat.
„Mmm, exact așa. Bine.” Santino simții cum gaura strâmtă a iubirii se lărgi treptat, acoperindu-i puțin câte puțin membrul mare.
„Mai mult... Oh, ajunge mai adânc.” Omega gemu, îndemnându-l pe cel mai mare să-i ridice șoldurile pentru a-l ajuta.
Ușor... împinge!
„Ah!” Loy a sărit imediat când punctul sensibil a fost stimulat într-o singură împingere intensă. Santino i-a îmbrățișat strâns corpul tremurând, ținându-l aproape de piept, frecându-se ușor de intrarea lui moale. A așteptat ca Loy să termine de gemut și să-și recapete respirația, clipind rapid din cauza picăturilor de apă. Omega știa că acesta era doar începutul, așa că s-a îndreptat și a început să-și miște șoldurile în sus și în jos. Durerea și disconfortul inițial, combinate cu pasajul strâmt care se strângea, erau atât de plăcute încât Loy aproape că și-a pierdut controlul. Cu toate acestea, Santino îi ținea șoldurile, ghidându-i mișcările, apăsând și provocându-i punctul sensibil ca un nebun. Fesele moi erau apăsate împotriva pelvisului puternic până când a devenit un roșu aprins. Loy știa exact cum trebuie să se miște... de la curajos și timid la ridicarea și coborârea taliei, supunându-se împingerilor puternice și energice. Când Loy a terminat din poziția așezat, a fost forțat să se întindă pe spate, cu talia ridicată, permițându-i lui Alpha să continue să se frece și să împingă viguros. Au trecut câteva ore și cerul a început să-și schimbe culoarea.
Flap, flap, flap, flap... Santino a continuat să se miște în interiorul găurii lui îmbibate cu lavă fierbinte. Loy nu mai știa cine era în călduri în acel moment, dar și-a desfăcut picioarele și mai mult și a îmbrățișat strâns persoana, apăsându-și corpurile unul de altul....
Loy se trezi în dormitor în dimineața unei alte zile. Corpul său era curat și îngrijit, iar micul dejun era pregătit și îl aștepta. Nu era nici urmă de Santino, ca de obicei. Pieptul îi era dureros, dar stomacul îi chiorăia, așa că alege să nu-i dea atenție și se îndreptă spre masă pentru a se bucura de un mic dejun copios până se sătură. Apoi, s-a dus să facă o baie, admirându-și reflexia frumoasă în geamul mare, examinându-și corpul în detaliu.
Rănile de la incidentul de acum o săptămână s-au vindecat complet, lăsând doar urmele de dragoste lăsate de Santino. Nu-și mai amintește ce s-a întâmplat în depozitul acela... Locul în care se află acum pare că îl transportă într-o altă lume, o lume care îl face pe Loy să uite cum să procedeze. În ultimele zile, Loy abia s-a gândit la Dion, liderul bandei Trandafirul Alb, un om pe care îl venerase odată. Poate pentru că în prezent are o relație cu altcineva. Sau poate că Loy se amăgește singur...
A ieșit din cadă, s-a uscat și s-a îmbrăcat cu o cămașă albastră cu mâneci lungi, pantaloni albi și adidași. Tot ce era în garderoba pe care Santino ceruse să i-o pregătească lui Loy, era de calitate și scump. Loy credea că Santino era un om nemilos, viclean, un om periculos și fără inimă, ca Don Bertolucci (tatăl său). Dar fiind bine îngrijit și răsfățat, a devenit confuz și uneori chiar zguduit când se gândea la moartea celuilalt.
Dar dacă Santino era cel care a atacat digul în acea zi, moartea camarazilor săi și faptul că Loy a ajuns aici nu ar avea niciun sens. Micul Omega stătea pe marginea patului mare, respirând adânc înainte de a deschide ușa și de a ieși să-l caute pe Santino în biroul său.
„Ești neliniștit de dimineață?”, întrebă Santino în timp ce micuțul se urcă și se așeză curajos în poala lui.
„Mi-e dor de dumneavoastră, domnule„, spuse Loy cu nerăbdare, obrajii lui roșind ușor.
„Tocmai am început să lucrez.”
„Ei bine, atunci continuă”, răspunse Loy și își lipi capul de pieptul larg al lui Santino, inhalând parfumul moale și liniștitor care îi calma sufletul. Santino privi în tăcere silueta micuță din brațele sale. Voia să-i spună câteva cuvinte pentru a-i da de înțeles intențiile sale, dar se abținu.
Loy aruncă o privire ascunsă spre ecranul computerului, pe care se afișau numeroase cifre. Totul îi era atât de străin. Nu-l văzuse niciodată pe stăpânul său, Dion, făcând așa ceva.
„Domnule”
„Ce mai e?” Vocea lui părea ușor iritată, dar unul dintre brațele sale, care nu ținea mouse-ul, îl înconjura pe Loy și îl ținea aproape. Mai mult, îi mângâia ușor șoldul subțire, ușor și moale.
„Ce indică linia roșie?” Degetul subțire arătă spre linia marcată pe calendar.
„Este ziua licitației.”
„Ce se licitează?” Loy întrebă jucăuș, chiar dacă știa că era o licitație cu obiecte valoroase din toate colțurile lumii, care atrăgeau persoane bogate și mafioți influenți din diferite țări. Având în vedere acest lucru, era evident că Santino nu ar fi ratat-o, mai ales că era un obiect important pe care îl dorea.
„Nu trebuie să știi.”
„Vreau să merg cu tine...” Loy ezită, dar în cele din urmă spuse, ajustându-și privirea dacă aceasta depășea limita. Știa că, dacă insista prea mult, ar fi fost respins, iar coada lui ar fi fost eliberată începând de astăzi. Cu toate acestea, cealaltă parte ridică o sprânceană și întrebă...
„Te plictisești în conac, nu? Și cum rămâne cu îndatoririle tale?”
„Da, domnule. Păi, vreau să ies puțin în vacanță.”
„Acolo sunt numai mafioți. Nu ți-e frică?”
„Sunt cu dumneavoastră, domnule. Nu mi-e frică deloc.” Loy roși ușor, iar Santino chicoti încet.
„Am auzit că există un mafiot pe nume Dion care are mai multe soții. E adevărat, domnule?” Zâmbetul lui Santino dispăru, în timp ce micuțul se prefăcea nevinovat, dar inima îi bătea cu putere. Voia să se angajeze într-o conversație generală despre el cu interlocutorul său. Mai precis, „bârfa” era cheia pentru a afla ce simțea Santino cu adevărat pentru liderul bandei Trandafirul Alb.
„De ce? Vrei să fii soția lui sau ceva de genul ăsta?”
„Nu, domnule. Am întrebat din curiozitate”, micuțul a scuturat din cap, strângând mai tare mâna celuilalt.
„Păi, e adevărat, dar e treaba lui personală.”
„Probabil că aveți o relație bună cu el, domnule, nu-i așa?” Santino a rămas tăcut. Ochii lui de safir s-au întunecat înainte să răspundă în cele din urmă:
„Este unul dintre puținii frați mai mari pe care îi respect profund.”
Micul Omega răsuflă ușurat, simțindu-se puțin ciudat. Sau era ceva în neregulă cu acel dig? A fost un accident. Sau poate că a fost doar o neînțelegere din partea bandei Trandafirului Alb de la început. A fost norocos că Santino a suferit doar pierderea unui iaht și nu și-a pierdut viața în apă, plutind pe un buștean. Hmm, totuși e un pic răutăcios!
„Chiar vrei să vii cu mine?” Mafiotul închise ecranul computerului și începu să-i frece ușor gâtul, care nu mai avea bandaje care să acopere urmele mușcăturilor. Formula specială a feromonului Alfa fusese aplicată, făcând urmele să dispară aproape complet, lăsând doar câteva urme ale colților lui Santino înfipte în piele.
„Oh... Eu, eu nu trebuie să merg, domnule.” De data aceasta, micuțul refuză, pentru că, dacă ar fi plecat, ar fi trebuit să-l înfrunte pe Dion. În plus, dacă Santino ar fi aflat că el este membru al bandei Trandafirului Alb și că totul era o înșelătorie, ar fi fost cu siguranță sfârșitul. Atât viața lui, cât și sentimentele care începuseră să se nască ar fi fost distruse de această revelație.
„M-am răzgândit. Vreau să merg cu tine acolo.”
„Serios?”
„Ridică-te, te duc să-ți cumpăr haine.” Băiatul a fost imediat în picioare, înainte ca silueta robustă să-l conducă afară din cameră. Ghici... fugi Loy, fugi...
Capitolul 21
Loy stă cu brațele întinse pe un piedestal circular în interiorul unui magazin de croitorie de costume de lux. Designerul, care este proprietarul magazinului, îi acordă o atenție specială și are grijă de el, deoarece se află aici împreună cu clientul VVIP Don Bertolucci. Indiferent de ceea ce fac croitorii din magazin, sunt chemați să vină să-l măsoare. După aceea, aleg diverse costume pe care să le probeze. Tânărul este învârtit în fața oglinzii până când amețește. Dar, în cele din urmă, găsește un costum care i se potrivește și care îl mulțumește pe micuțul proprietar.
„Arăți mai bine în smoking”, comentează Santino după ce a stat în tăcere și l-a observat pe Omega, care a probat câteva costume.
„Serios?” Bărbatul înalt se ridică din scaunul său confortabil. Designerul și croitorul pleacă, lăsându-l pe Santino să aleagă un papion alb cu detalii aurii. Îl prinde de reverul cămășii albe, completând costumul negru elegant cu o coadă lungă care adaugă un plus de eleganță și rafinament. Loy se uită la reflexia sa din oglindă, ochii lui căprui strălucind, admirându-și propria umbră. Zâmbi în timp ce se împodobea cu haine luxoase. Dar după un timp, zâmbetul dispăru, simțind că această persoană nu era el însuși.
Fața lui carismatică avea un ten eteric și neted, de parcă ar fi fost scăldat în lapte în fiecare zi. Arăta diferit de Khon Loy de acum trei luni, când era încă slăbit și obosit, acoperit de murdărie și praf, întins într-o ascunzătoare a unei bande care semăna cu o fortăreață dărăpănată. Era ca un om detașat de propria familie pe care și-o alesese. Ce face?
„Nu-ți place?„ Santino a făcut un pas înainte, trecându-și mâinile pe șolduri, simțind fermitatea de sub țesătura de înaltă calitate a pantalonilor. Designerii i-au condus imediat pe tinerii croitori afară din cabina de probă, știind sarcinile care le fuseseră atribuite.
„Voi purta acest costum, domnule”, Loy a lăsat mâna mare să-l împingă înainte fără ezitare.
„Mai ai încă trei costume în rezervă. Le-am comandat deja.”
Omega se uită uimit la tânărul mafiot înainte de a fi ridicat și așezat pe scaunul luxos. Loy văzu o flacără pâlpâitoare în ochii lui întunecați și tenul său deschis. Corpul îi tremura, pielea albă strălucind. Se lăsă în voia lui Santino, care îl dezbrăcă și aruncă hainele pe podea. Aplecându-se, se cufundă în abisul pasiunii, în timp ce mâinile lui Loy îmbrățișau strâns spatele puternic, ca și cum ar fi fost ultimul refugiu din viață. Se scufundă în adâncurile dorinței, incapabil să distingă dacă era instinct sau o dorință profundă.
Amândoi petrecură aproximativ o oră în cabina de probă. Micuțul era devorat, cu picioarele tremurând și fața roșie. Din milă, înainte să se întoarcă, Santino îl luă pe Omega să se bucure de o masă la un restaurant luxos. Omega voia să se comporte cu modestie, dar când chelnerul puse carnea de porc pe masă, nu mai putu rezista. Santino stătea și privea micuța și drăguța siluetă devorând mâncarea, cu obrajii umflați, în timp ce sorbea cafea neagră, plin de o plăcere neobișnuită.
„Sunt atât de plin. Stomacul meu e pe punctul de a exploda.” Omega își bătu leneș pe burtă după ce ieșiră din restaurant. O mașină de lux opri și parcă în fața lor, așteptându-i.
„Nu, te rog, nu-mi face asta!”
Chiar când un bărbat ieșea din supermarket, exclamă asta brusc. Când Omega se întoarse să-l privească, fața bărbatului păli, iar corpul îi tremura de parcă ar fi avut febră. Lăsă sacoșa să cadă pe jos și fugise în grabă, dispărând într-un colț al clădirii.
„Persoana aceea pare atât de speriată de tine, încât aproape că a făcut pe el.” Omega chicoti, deși simțea că fața bărbatului îi era familiară. Înainte de a se întoarce să-l caute pe tipul mare care zâmbea lângă el.
„Nu se teme deloc de mine”, spuse Santino… „Se teme de tine.”
După ce vocea lui Santino se estompa, el se urcă în mașină, iar Omega se încruntă pentru o clipă, apoi ridică din umeri și îl urmă. Brusc, se strecură rapid în brațul tânărului mafiot și adormi. Capul îi era așezat confortabil, iar saliva îi curgea din gură, pentru că somnul era așa de adânc.
„Uh.” Micuța siluetă se trezi din nou când simți presiunea și atingerea gulerului din jurul gâtului.
„Dacă dormi cu capul în jos, o să te doară capul.”
„Atunci o să dorm până mâine dimineață.”
„Poți să dormi? Chiar aici, locul tău e ud.”
Mâinile fierbinți mângâiau ușor petalele de lotus umede și alunecoase, alternând cu atingeri ușoare ale membrului lui Loy, excitându-l și stimulându-l până când a devenit erect.
„Mereu spui că eu sunt cel excitat”, Spuse micuțul, chicotind în gât și ridicându-și fesele pentru a permite celuilalt să-i scoată pantalonii. Când a fost expus, Santino a folosit marginea buzelor pentru a gusta carnea dulce și fragedă, lăsându-se pradă senzațiilor plăcute. Limba lui fierbinte se învârtea pe umflăturile roz de pe ambele părți, mușcând ocazional și lăsând urme ușoare. Tânărul gemu încet, aplecându-se mai aproape pe măsură ce corpul lui Santino se apăsa mai tare pe el. Chiar înainte ca Santino să poată pătrunde, corpul lui se ciocni din nou de punctul sensibil, făcându-l să plutească și să-și piardă controlul, predându-se complet pe corpul lui Santino, după ce fusese zguduit și copleșit, lăsându-și partea inferioară a corpului aproape amorțită.
„Domnule...”
„Coboară acum, mă duc să fac un duș.”
„După ce termini de făcut duș, pleci, da?”
„Ce este?”
„Nu ai dormit niciodată cu mine.”
„Dar ce zici de ce am făcut mai devreme?” întrebă Santino, luându-i mâna mică și mușcându-i ușor degetul. Dar micuțul gemu tare și îi scoase degetul din gura fierbinte.
„Mă refeream la a dormi peste noapte, domnule.” Tânărul mafiot îl privi cu o expresie sumbră, cu ochii goi. Inima lui Loy se opri o clipă. Cu toate acestea, el zâmbi, sprijinindu-și capul pe pieptul larg ca un pisoi.
„Este necesar?” Santino îl împinse pe micuț înainte de a se ridica, călcând pe halatul său și punându-l pe el. Loy se încruntă, încercând să se târască și să se așeze în poala celuilalt. Ambele mâini țineau ferm gâtul ca o maimuțică, scoțând un mârâit scăzut din gura marii siluete.
„Tu, domnule, nu... ai niciun sentiment de dragoste pentru mine, nu-i așa?” Fără să știe ce îi trecuse prin minte, întrebarea îi scăpă atât de ușor. Tânărul folosi un ton jucăuș, dar cu o notă de sinceritate, în timp ce își lăsă mâna să alunece în jos pentru a mângâia și a gâdila zona sensibilă dintre picioarele celuilalt. Cu toate acestea, fu repede oprit, mâna lui fiind apucată și trasă înapoi.
„Khon Loy„
„Da?”
„Am fost de accord. Nu te voi iubi.” Zâmbetul dulce se transformă într-un zâmbet ezitant. Nu știe de ce încă se forțează să facă asta, chiar dacă colțurile ochilor îi sunt fierbinți.
„Din cauza acelui bărbat, nu-i așa?” Loy își amintea încă foarte bine evenimentele care au precedat abandonul lui Santino în acea alee necunoscută. A fost pentru că îndrăznise să intre și să exploreze dormitorul celuilalt, apoi aruncase o privire la fotografia unui bărbat fără permisiunea lui. Chiar și acum, Loy nu putea uita privirea pe care Santino i-o aruncase în acea noapte. Doar gândindu-se la asta, simțea un fior care îi ajungea până în adâncul inimii.
„Da... este soția mea.” Loy nu știa ce să spună în afară de:
„Asta înseamnă că eu... sunt amanta?”
„Nu. Soția mea a murit acum doi ani.” Ochii lui Santino exprimau durere, în timp ce Loy începea să înțeleagă ce însemnau cu adevărat acei doi ani despre care vorbea toată lumea.
„Îmi pare rău, domnule.”
„El era Omega al meu.” Privirea lui Santino, de obicei încrezătoare și mândră, era acum plină de durere.
„Selene era sufletul meu pereche.”
Santino și Selene? Ce nume elegante și potrivite, ca niște ramuri aurii care se leagănă ușor. Santino trebuie să-și fi iubit cu adevărat soția, iar ei trebuie să fi fost un cuplu perfect, cu adevărat unul pentru celălalt.
„I-am dat toată dragostea pe care o doreai.”
„Oh... înțeleg”, răspunse micuța siluetă cu voce tremurândă, încercând totuși să zâmbească, cu mâna dreaptă strângând cu putere halatul.
„Ești exact ca mine. Și eu aveam un partener Alfa... și... și...” Loy nu putea continua să vorbească cum trebuie, amintindu-și că și perechea lui Alfa murise. În acel depozit...
„Suntem ca o pereche de pantofi care și-au pierdut perechea”, spuse Santino, cu lacrimi în ochii lui limpezi.
„Da, domnule, înțeleg. Dumneavoastră sunteți cizmă, iar eu sunt șlapul. Dacă le-ați purta, probabil ar arăta ciudat.”
„E bine că înțelegi”, spuse figura mai mare, îmbrățișându-l pe cel mai mic înainte de a se ridica din pat. ”Nu te voi forța să faci nimic. Putem continua așa, având grijă de tine. Onorându-te ca persoană de lângă mine. Dar dacă vrei mai mult decât atât, s-ar putea să nu-ți pot oferi. Am dat deja tot ce am avut lui Selene.” Loy își strânse buzele înainte de a da din cap.
„Înțeleg...„
„În plus, ai dreptul să pleci de aici. Întotdeauna.”, murmură mafiotul înainte de a ieși din cameră. Loy, rămas singur, nu putu decât să se prăbușească pe pat, sprijinindu-și capul de el, copleșit de propria-i prostie și singurătate.
Capitolul 22
A sosit ziua licitației.
De dimineață, Lara și echipa de menaj l-au trezit pe Loy înainte de a-l duce la Wann pentru a fi îngrijit și îmbrăcat pentru licitație. Dar capul îl doare și picioarele îl dor. Loy stă în picioare și se uită la el în oglinda mare, cu o expresie goală pe față. Este epuizat, cu ochii umflați și roșii. Poate din cauză că nu a dormit bine sau pentru că a plâns până a obosit și a adormit... Iubirea neîmpărtășită face oamenii să fie așa. Chiar dacă Santino nu era sufletul lui pereche, tot doare. Se simte ca și cum cineva i-ar fi înfipt o tijă de oțel în pieptul învinețit, provocându-i o durere imensă. Dar acest sentiment îl face pe Loy să înțeleagă că cealaltă parte a fost despărțită de iubitul său prin moarte. Devine un sentiment care nu poate fi înțeles sau exprimat.
Dar în această seară va fi ultima noapte în care Loy va fi cu Santino.
Micul Omega va participa la licitație așa cum era planificat, dar va încerca să se distanțeze și să nu se implice în treburile celeilalte părți. Va găsi o cale să se întoarcă să-l caute pe Dion, vechiul său stăpân... Nu, șeful de la care el însuși a dispărut. El crede că Dion îl va înțelege și îl va accepta pe Loy înapoi în bandă după ce a lipsit aproape jumătate de an. Cel puțin acum, a trecut prin ciclul de căldură. Loy s-ar putea să nu aibă nevoie de Santino pentru o vreme. Să sperăm că penisul fals pe care l-a cumpărat acum trei ani mai este încă utilizabil.
Cioc, cioc! „Stăpânul meu vă așteaptă jos.”
Garda de corp care stătea în fața ușii a bătut și a spus. Loy, care stătea cu o expresie vicleană pe chip, îmbrăcat într-un costum luxos, zâmbi și deschise ușa pentru a coborî. Santino era îmbrăcat într-un costum negru, acoperit cu un pardesiu lung și larg, purta o pălărie fedora și ținea un baston ca armă. Arăta intimidant, dar și elegant, ca un adevărat mafiot italian.
„Arăți bine„, spuse Santino, aruncând o privire către micuțul om și complimentându-l cu blândețe.
„Mulțumesc”, Loy încuviință din cap înainte de a ridica mâna pentru a strânge brațul celuilalt când păși în luxosul Rolls-Royce. Inima lui mică simțea că era pe punctul de a-i ieși din piept, pentru că probabil nu se va mai întoarce niciodată în această vilă. Lara stătea în fața ușii, salutând împreună cu subordonații ei, iar Loy îi zâmbi înapoi. Era tot ce putea face tânărul. Nu putea să-și ia rămas bun direct de la ea.
Licitația avea loc la frumosul Palat Veniss din orașul Veneția. Deși Loy mai participase la astfel de evenimente, întotdeauna fusese în calitate de servitor sau însoțitor al șefului. Totul îi părea ciudat și aglomerat, mai ales că oamenii se apropiau constant de ei pentru a le acorda atenție.
„Vrei să intri?”, îl întrebă Santino pe micuț, atingându-l ușor pe braț.
„O să aștept în hol. Acolo e destulă mâncare.„
„Ai un apetit mare”, îi răspunse persoana mai înaltă cu un zâmbet ușor, înainte de a-i înmâna un telefon mobil.
„Păstrează-l, te sun când termin sau dacă ai nevoie să-mi trimiți un mesaj. Telefonul ăsta are doar numele meu în agendă.”
„Mulțumesc”, Loy dădu din cap, punând telefonul în buzunar. Îi făcu semn lui Alpha să intre în sala unde avea loc licitația. Odată intrat, era singur și nimeni nu-i acorda atenție, la fel ca atunci când stătea la intrare cu Don. Micul Omega fură în secret o sticlă de vodcă și se urcă să stea pe balconul mare din spate. Din acest punct strategic, Loy putea vedea întreaga sală de licitații. Se gândi să aștepte până când reprezentantul bandei Trandafirului Alb va intra în sală înainte de a găsi o modalitate de a vorbi cu șeful său Dion sau poate de a se apropia de altcineva. Ei bine, să nu-l lase pe domnul Shane să-l observe. Tipul acela era mai periculos decât orice.
„Uau, ești atât de chipeș”, Sunetul neașteptat îi făcu umerii să se miște brusc și se întoarse să vadă cine era, exclamând:
„Doctore! M-ai speriat!” Doctorul Miguel chicoti încet, ridică mâna, își aranjă costumul și se așeză repede lângă el.
„Ce faci aici, furișându-te?”
„Nu sunt prea familiarizat cu evenimentele elegante de genul acesta”, răspunse Loy, apoi deschise sticla de vodcă. Dar, de îndată ce simți mirosul, făcu o față dezgustată și tuși.
„Yucks, miroase îngrozitor.”
„De obicei nu bei vodcă?”
„De fapt, pot să beau, dar asta trebuie să fie o marcă scumpă”, spuse Loy ridicând din umeri, ținându-și respirația și făcând un gest ca și cum ar fi vrut să bea din sticlă. Dar doctorul îi luă sticla de alcool.
„Nu-ți forța corpul dacă nu vrea.” Loy se uită la vodca limpede, dar nu jelea soarta sa. Curiozitatea îl cuprinse și luă o înghițitură, lăsând puterea brută să-l lovească direct.
„Nu mă așteptam să te văd aici, doctore”, spuse Loy, ridicând vocea.
„Credeai că nu voi fi invitat la acest eveniment pentru că sunt un doctor sărac? Ei bine, am primit o invitație la fel ca toți ceilalți.” Doctorul chicoti, desfăcând brațele pe ambele părți. Loy își strânse buzele înainte de a da din cap.
„Și la ce te uiți, doctore?”
„Păi... e ceva, dar nu-ți pot spune încă.” Miguel îi făcu cu ochiul, iar amândoi își continuară conversația doar câteva minute. Liderul bandei Trandafirul Alb și membrii bandei intrară în sală. Ochii lui Albaștrii străluceau de încredere, fața lui era frumoasă, împodobită cu cicatrici care îi conferiau un farmec irezistibil. Alături de el se afla Shane, tânărul secretar care deținea titlul de soție iubită. De asemenea, era prezent și un bărbat de vârstă mijlocie, care arăta bine și emana rafinament.
Oh, tu ești noul venit. Doamne, domnul Dion chiar nu se odihnește niciodată.
„Profesore Phillip, de ce ați venit cu banda Trandafirul Alb?” Doctorul Miguel luă cuvântul, iar Loy ridică o sprânceană și întrebă repede:
„Cine este?”
„Bărbatul care merge alături de liderul bandei Trandafirul Alb.”
„Oh”, încuviință tânărul.
„El este profesorul doctor Philip Chang. A fost profesorul meu în primul an. Este sever, dar incredibil de inteligent. Cercetările sale sunt la un nivel divin, mai ales în domeniul tratamentului cancerului. Chiar și oameni aflați pe marginea morții au fost vindecați de medicamentele sale. Este impresionant.”
Loy se uită la bărbatul care stătea lângă Dion, cu admirație în ochi. Se pare că de data asta banda Trandafirului Alb are un doctor printre ei, nu-i așa? Domnule, sunteți foarte perspicace.
„Doctorule, ar trebui să te duci să-l saluți.”
„Profesorul Philip nu-și amintește deloc de mine. Nu sunt un elev talentat sau ceva de genul ăsta.” Persoana de lângă el a răspuns, iar Loy a ridicat mâna pentru a-l bate pe umăr, încercând să-l consoleze.
„Dar e păcat că profesorul se învârte în jurul unui tip atât de enervant ca Dion Blaze.” Urechile mici ale lui Loy aproape că s-au ridicat când a auzit asta. Cum a ajuns șeful său iubit în halul ăsta?
„De ce spui asta?” Persoana mai mică părea nedumerită, deși în ochii ei se citea o furie ascunsă.
„Ai fost tot timpul cu Maestrul. Nu ți-a spus nimic?” Micul Omega a dat din cap.
„Dacă nu ți-a spus, atunci nici eu nu spun nimic”, a spus tânărul doctor, luând sticla de vodcă de la Loy și deschizând-o pentru a bea.
„Ei bine, doctore, m-ai tachinat, așa că trebuie să termini povestea.” Miguel chicoti, apoi puse sticla jos și ridică un deget jucăuș.
„Trebuie să-mi promiți că nu vei spune nimănui despre asta și că nu vei împărtăși aceste povești. Nu vreau ca tu sau altcineva să mă băgați în belele.„
„Promit! Cu onoarea lui Khon Loy”, răspunse el, apucându-i degetul mic în semn de răspuns. Doctorul dădu din cap, apucând sticla de vodcă pentru a lua o înghițitură.
„Dion Blaze a avut un rol în moartea soției Maestrului, Selene.”
„...”
„Omul acela a venit la licitație dintr-un singur motiv: să achiziționeze minereul de celestină roșie.”
Loy zâmbi discret, știind că Dion era obsedat de asta de ani de zile. Mineralul în cauză era rarul și evazivul Jade Dragon, cunoscut pentru culoarea sa roșie și strălucirea aurie. Era nevoie de zece sau chiar o sută de ani pentru a da peste el. Cu cât era mai rar, cu atât prețul său creștea. Pe lângă raritatea sa, putea fi prelucrat într-o formă lichidă versatilă, utilizată pentru arme biologice sau cercetări medicale. Se spunea că are efecte de întinerire, permițând oamenilor să învie sau chiar să atingă nemurirea.
Dion a făcut tot posibilul să achiziționeze cât mai mult minereu de celestină roșie pentru a-l folosi în niște experimente secrete. Cu toate acestea, în urmă cu doi ani, a fost înșelat de un om de afaceri din domeniul jocurilor de noroc online, care i-a vândut minereu fals. Minereul fals era contaminat cu substanțe care au dus la eșecul experimentului său.
Loy își amintea foarte bine că, la acea vreme, Castelul Trandafirilor era aproape cuprins de flăcări din cauza tensiunii provocate de răzbunarea lui Dion. Nici măcar Shane Miyasawa, prima lui soție, nu putea scoate un cuvânt. Spionul a primit vești de la detectiv că acest om de afaceri ascundea în secret minereul de celestină roșie în posesia sa. Dion a conceput atunci un plan pentru a angaja un grup de asasini notorii, cunoscuți sub numele de „Perlele Roșii”, pentru a jefui conacul acestui om de afaceri și a recupera minereul neprețuit care îi aparținea de drept.
„... Știi când a ordonat Dion invazia?” Când Miguel a pus această întrebare, Loy a răspuns în mintea sa: „La petrecerea de ziua celei mai mici fiice a omului de afaceri, care împlinea 7 ani?” Niciun mafiot de rang înalt nu ar fi îndrăznit să perturbe o petrecere de ziua de naștere plină de copii. Cu toate acestea, în acel moment, Dion își pierduse mințile. Acțiunile sale deveniseră nemiloase și brutale.
„Perlele Roșii au sabotat evenimentul, rănind oaspeții și copiii, dar cel mai atroce act a fost când au aruncat o bombă în acel conac.”
...
„Unii dintre copii, conduși de Selene, au reușit să se adăpostească înăuntru, dar el a fost prins în explozie și a murit. Mai mulți copii au fost grav răniți, unii pierzându-și membrele.”
Khon Loy înghiți cu greu, încercând să suprime nodul din gâtul său uscat. Tâmplele îi pulsau, incapabil să găsească cuvintele potrivite pentru a se exprima. Simți un șoc brusc, inima îi bătea rapid. În acel moment, se alătură bandei într-un strigăt de bucurie, încântat că răzbunarea lor fusese îndeplinită. Cei înșelați primiseră ordin să-și amintească minereul fals Red Celestine, dar Doon reușise să recupereze cel adevărat. Nu știa că acest atac agresiv putea duce la pierderea tragică a soției lui Don Bertolucci.
„Maestrul ținea în brațe trupul aproape sfâșiat al Selenei, ieșind din ruinele clădirii. Inima îi era sfâșiată pentru că...”
„Erau suflete pereche”, spuse Loy cu voce joasă, iar tânărul doctor dădu din cap în semn de aprobare.
„Dion Blaze a spus că Red Pearl a mers prea departe cu ordinele și nici măcar nu știa că Selene a participat la acel eveniment. El și-a asumat responsabilitatea eliminând complet banda Red Pearl, dar asta nu a ajutat cu adevărat. Era ca și cum ar fi distrus din nou toate dovezile. Ah, au murit oameni. Ei nu mai sunt, iar tot ce a rămas este cel care trebuie să îndure durerea.”
„Știi într-adevăr multe, doctore.” Loy nu a răspuns sarcastic. Era sincer surprins, deoarece cealaltă parte începuse să lucreze pentru Santino abia la sfârșitul anului trecut.
„De obicei, îi întreb pe bătrâni când vin să-și curețe rănile sau să-și ia medicamentele”, a spus Miguel cu un zâmbet ușor, înainte de a ridica mâna pentru a verifica ora.
„Bine, în zece minute începe treaba. Trebuie să intru. Vii cu mine?” Loy a dat din cap.
„Mai bine stau aici, domnule. Nu știu nimic despre cum e înăuntru și nu am bani.” Omega a vorbit în timp ce își arăta buzunarele de la pantaloni. Miguel a dat din cap înainte să plece.
Loy respiră adânc... nu intenționa să-l mai aștepte pe Santino. Imediat ce toți oaspeții vor intra în sala de licitații, se va grăbi să-și găsească aliații pentru a pune la punct o strategie și a planifica o evadare din eveniment fără ca Santino să observe. Chiar dacă îi frângea inima, era totuși mai bine decât să se întoarcă și să-i înșele din nou pe ceilalți, pretinzând că este doar un companion cald, fără dragoste adevărată. Dacă într-o zi, când secretele din spatele lui ar fi fost expuse, Loy nu ar fi știut cum s-ar fi descurcat Santino. Sau poate că ar fi apărut din nou un fel de conflict între banda Bertolucci și banda Trandafirului Alb. Probabil că această poveste nu ar avea un final satisfăcător.
Cufundat în gânduri, Loy oftă în timp ce își ștergea colțurile ochilor. Totuși, în același timp, tânărul doctor care trebuia să intre la licitație se întoarse și ieși spre balcon cu pași ușori. Acolo apăru silueta unui bărbat înalt și slab, care stătea singur, fără gărzi de corp. Acest bărbat fusese odată un fost profesor respectat... și un partener din trecut cu care împărtășise momente pasionale.
„Nu intrați, profesore Philip?”, întrebă Miguel cu un zâmbet.
„Și tu cine ești?” Primul salut rostit de buzele despărțite îi strânse inima tânărului doctor. Cu toate acestea, Miguel nu voia să readucă la viață un trecut care nu putea fi recuperat. Oricum ar fi fost, avea lucruri mai importante de făcut și de terminat.
Capitolul 23
Au trecut patru ore de la încheierea licitației, iar unii dintre oaspeți au început să plece. Cu toate acestea, unii încă mai zăboveau la eveniment. Gazda a amenajat o sală de așteptare pentru oaspeții rămași, dând dovadă de o mare ospitalitate. Ușa de la intrare era înaltă de trei metri, împodobită cu sculpturi divine și cerești. Mai mulți bodyguarzi stăteau în față, fiecare cu un fizic unic. Stăteau în șir, păzind ușa cu o prezență severă. După ce ușa s-a deschis, un miros puternic a umplut aerul - o aromă de tutun scump și rom rafinat amestecată cu răcoarea morții.
Îmbrăcați în costume luxoase, bărbații de înaltă clasă stăteau împreună, beau și purtau conversații. Fiecare dintre ei avea un chip frumos și fermecător, emanând o aură intimidantă. Din punct de vedere pozitiv, erau oameni de afaceri de succes care dețineau economia globală în mâinile lor. Cu toate acestea, din punct de vedere negativ, erau lideri ai unei bande mafiote cu suficientă putere pentru a acapara țări instabile. Când se adunau, erau ca niște animale carnivore capabile să-și extindă teritoriile și să verse sânge oricând doreau. Cu toate acestea, datorită prieteniei și acordurilor pe care le încheiaseră, nu puteau acționa în acest fel.
„Pot să simt frigul aici. E morgă sau ce?” Liderul bandei Trandafirului Alb mormăi iritat.
„Cum te-ai simțit când ai ucis prima persoană? Bine, nu?”
„Ram, Kazuya-kun se crede grozav, nu?„ Dion se întoarse și îl provocă pe fratele mai mare.
„Păi, tu l-ai provocat.” Lui Ram nu-i păsa, spuse asta înainte de a sufla fumul din vârful nasului.
Dion se întoarse și îl privi cu ochii mijiți pe Saema Kasuya, un yakuza chipeș, liderul bandei „Kujo-kumi”, care stăpânea jumătate din Japonia și provenea din puternica și vechea familie Saito, cunoscută pentru descendența sa din samurai de rang înalt. Fie ca om de afaceri de succes, fie ca gangster notoriu, tânărul yakuza călătorise în multe orașe de-a lungul vieții sale lungi. Scaunul de lângă el era împodobit cu sabia sa neagră, katana, el nu avea nici o teamă de Dion, deoarece se luptaseră deja în trecut. Fără nici un tratat sau alianță în vigoare, era foarte probabil ca ei să se înfrunte din nou. Dion cedă primul, simțindu-se învins. Se așeză și luă un pahar de whisky pentru a-și îneca amarul din inimă.
Cu toate acestea, Santino se ridică și ieși din cerc, apropiindu-se de fereastră. Aprinse o țigară, nevoind să se implice în nicio altă conversație. Se gândi să ceară permisiunea să plece, dar privirea îi căzu pe șeful mafiei ruse, Nikolai Petrovich, care avea un tatuaj pe tot gâtul. Petrovich aduse în discuție colierul cu safir pe care Santino îl cumpărase la licitație.
„Se pare că ești serios în privința puștiului ăla, nu?”
„Cine?„ îl întrebă Kazuya pe Nikolai, în timp ce Santino rămase cu o expresie uluită.
„Partenerul lui Santino. L-am zărit. E foarte drăguț.”
„Vorbești prea mult, Nikolai”, spuse Don Bertolucci, întorcându-se și luând o înghițitură din paharul de whisky, sprijinindu-se de rama ferestrei. Singurul lucru pentru care tânărul Alfa ar fi cumpărat bijuterii era pentru soția sa, dar când a văzut colierul de safir reflectând o lumină albastră hipnotizantă, Santino nu s-a putut abține să nu se întrebe cum ar arăta pe gâtul lui Loy mic și subțire. În cele din urmă, i-a ordonat subordonatului său să liciteze pentru acest colier, chiar dacă asta însemna să plătească trei milioane de euro. Dion a râs disprețuitor și a suflat fumul de țigară din gură.
„Se pare că eu sunt singurul care nu a primit nimic”, Cel mai furios din grup era liderul bandei Trandafirul Alb, care de când intrase în încăpere lovea cu pumnii în masă și nu se putea opri din înjurături.
„E o licitație. Nu știm dacă va fi ceva ce ne interesează”, spuse Ram, uitându-se la ceasul placat cu aur pe care tocmai îl obținuse.
„Eu voiam o Celeste Roșie. Știți asta. Dar, dintr-o dată, a dispărut. Știți că mulți oameni au acceptat invitația la eveniment doar pentru a licita pentru acea bijuterie rară roșu-aurie? Sau a fost doar o păcăleală a organizatorului evenimentului?”
„Nimeni nu te-a păcălit, Dion. Pur și simplu nu era nicio bijuterie de licitat”, spuse Santino în cele din urmă.
„Cum adică? Unde a dispărut piatra aia blestemată? Cine e ticălosul care a pus mâna pe ea?” Ochii albaștri ai lui Don Bertolucci străluceau de furie, iar colțurile gurii îi tremurau.
„Eu sunt ticălosul care a pus mâna pe ea!”
...........
Loy stătea în fața oglinzii mari din baie, băgându-și cămașa în pantaloni. Luă jacheta oferită de organizatorii licitației și o îmbrăcă. Apoi, își aranjă părul pieptănat cu grijă, lăsându-l să cadă ușor pe frunte. Dar poate că asta nu era suficient. Se întoarse și se îndreptă spre bărbatul întins pe podea, încă îmbrăcat doar în lenjerie intimă. Luă ochelarii cu ramă neagră și îi puse pe nas. Tânărul ridică capul, aruncând o privire la ceasul de pe perete, care indica că mai avea foarte puțin timp.
Omega scoase cu regret hainele cumpărate de Santino și le rupse. Aruncă telefonul pe podea, lăsându-l să se spargă, apoi aruncă totul în șemineul din camera de primire de la parter. De data aceasta, pentru a găsi o cale de a se întoarce acasă, trebuia nu numai să evite membrii bandei sale prezenți la eveniment, ci și oamenii lui Santino. Deși să se dea drept chelner nu era o idee prea creativă, era totuși cea mai bună opțiune disponibilă.
„Hei! Ce faci, lenevești aici? Trebuie să mergem să pregătim sala de mese.” Un bărbat robust a strigat în timp ce împingea un cărucior pe hol. Tânărul s-a întors și a îndreptat capul spre colț în timp ce bărbatul se îndepărta. Apoi a abandonat căruciorul și a găsit o ieșire în afara castelului. Acolo stăteau trei oameni ai lui Dion, toți înarmați. Nu era niciun alt membru al bandei, iar unul dintre ei era un vechi prieten care se antrenase cu el.
Crack! Sunetul pașilor îl făcu pe bărbatul înalt și musculos să se întoarcă brusc. Își puse automat mâna pe talie. Peste 70% dintre oaspeții evenimentului erau oameni de afaceri influenți. Conștient de lumea lor întunecată, organizatorul licitației permise portul armelor de foc, dar numai în interiorul castelului. Era de la sine înțeles că, dacă Omega ridica mâna mai încet, putea fi împușcat și ucis.
„Băieți... Eu sunt Khon Loy, membru al Unității de Securitate, Nivel D, Cod 785081.”
„Tu ești Loy?”
„Da, eu sunt, eu sunt.” Tânărul își scoase repede ochelarii, își trecu degetele prin păr și își dezvălui fața. Șeful echipei făcu un pas înainte, căutându-l pe tânăr, care credea că va primi o îmbrățișare sau puțină căldură. Chiar dacă nu-l cunoștea pe acest om, voia să încerce. Omega era ținut la distanță de țeava unei arme, cu fața înghețată, în timp ce cădea la pământ.
„Stai, stai puțin”, Vârful armei era apăsat pe fruntea lui, împiedicându-l să se ridice, deoarece îl apăsa.
„Pe cine slujești, Loy?”
Înapoi cu jumătate de oră...
Atmosfera din sala de recepție era tensionată, deoarece se adunaseră oaspeți importanți. Când mafioții din două bande s-au înfruntat...
„Proprietarul evenimentului ți l-a vândut? Cum l-ai obținut?”
„Este interesat de proiectul meu.” Santino îi răspunse lui Dion cu o expresie neutră, în timp ce celălalt bărbat strângea din dinți.
„Știi că îl vreau cu adevărat.”
„...”
„Indiferent de preț, îl voi cumpăra.” Dion scoase carnetul de cecuri din cămașă. Îl semnă și i-l înmână lui Santino fără să scrie suma.
„Nu vând piatra.”, răspunsul lui Don Bertolucci a făcut să se facă liniște în cameră, în timp ce Ram stătea acolo fumând trabucul, cei doi bărbați păstrându-și distanța. Între timp, ceilalți lideri ai bandelor au făcut un pas înapoi pentru a evalua și a determina care dintre părți avea avantajul.
„Încă nu ai încetat să dai vina pe mine, Santino?” Dion deschise primul discuția, iar ochii lui Santino se încruntară.
„Perlele Roșii sunt asasini de nivel inferior cărora le place să creeze haos.”
„...
„Membrii bandei Trandafirului Alb sunt foarte pricepuți. De ce nu i-ai lăsat pe ei să facă treaba asta, Dion?”
„Păi, nu există nicio regulă care să interzică angajarea unor străini”, a spus Dion, întorcându-se către ceilalți din cameră. «Nikolai angajează și gangsteri, traficanți de marijuana, iar Kazuya angajează yankei pentru a controla canalele subterane din Osaka. Și oameni din...”
„Nu mă băga în problemele tale, Dion”, a murmurat Yakuza, exprimându-și dezacordul. Dion s-a întors apoi din nou către Santino.
„Am avut deja grijă de Perlele Roșii și îmi pare sincer rău pentru ce s-a întâmplat, Selene...”
„Nu mai lătra ca un câine!” exclamă Santino, cu vocea tremurândă. Ochii lui întunecați deveniseră reci, plini de durere.
„Nu-ți pare rău. Niciodată nu ți-a părut rău, pentru că cineva ca tine este egoist și nu-i pasă decât de sine.”
„...”
„Soția mea era însărcinată în 7 luni și tu știai că el era la eveniment.” Don Bertolucci ridică degetul, îndreptându-l spre pieptul larg al lui Dion, gata să-l împingă. Era un gest care arăta un dispreț flagrant la extrem. Cu toate acestea, Dion nu răspunse. Ochii lui albaștri se coborâră, iar buzele îi murmurau în schimb:
„Ce trebuie să fac pentru a te mulțumi?”
„Dă-mi-l mie.”
„Pe cine?”
„Pe profesorul Phillip Chang.” Dion încruntă sprâncenele.
„Phillip nu are nimic de-a face cu asta.”
„De ce, Dion? Chiar dacă nu ar mai fi bărbați, tu ai destui în rezervă, zeci sau sute.” La sfârșitul cuvintelor sale, o mână mare îl apucă strâns de gulerul cămășii lui Don Bertolucci. Ochii îi străluceau de furie.
„Ai mers prea departe, e soția mea.”
„Și Selene era soția mea”, răspunse Santino, cu un zâmbet sfidător. „Viață pentru viață. Tu însuți te ții de aceste cuvinte, nu-i așa?” Dion strânse pumnii cu putere înainte de a-l elibera, întinzând mâinile pentru a aranja din nou cămașa celuilalt.
„Nong Rak”, spuse mafiotul din banda Trandafirului Alb, și asta fu tot înainte de a ieși din sala de așteptare.
„Spectacolul s-a terminat. Nimeni nu a ucis pe nimeni.” Ram spuse cu voce severă. Nikolai și Kazuya păreau supărați. Nici Santino nu era interesat să mai rămână. Își plecă capul în semn de rămas bun înainte de a părăsi salonul. Cu toate acestea, la ieșire, primi un mesaj de la un expeditor misterios.
„Îți spun la revedere, Don Bertolucci. Îți voi fi mereu recunoscător pentru bunătatea ta.” Tânărul Alfa își arătă colții și își puse telefonul mobil în buzunar. Dacă ar fi fost întrebat dacă îl va lăsa pe micul răsfățat să scape așa ușor, răspunsul ar fi fost nu... dar în acel moment, avea o treabă importantă de rezolvat. Santino trebuia să-l uite temporar pe Loy și se îndreptă spre galeria unde avea o întâlnire cu doctorul Miguel, care deja îl aștepta. De îndată ce îl văzu pe Santino, doctorul se ridică repede, dar nu arăta prea bine.
„S-a aranjat totul?” Tânărul doctor nu răspunse, ci îi înmână inelul familiei Chiang, care aparținuse profesorului Philip, ca înlocuitor.
Revenind la situația lui Khon Loy din afara castelului.
„Răspunde-mi acum. Pe cine slujești?” Nu e de mirare că nu poți avea încredere în oamenii ăștia. Au fost cazuri în care membri ai bandei au dispărut fără să spună nimic, pentru a se întoarce transformați în viermi necinstiți.
„Maestrul Dion. Doar Maestrului Dion.” Micuța siluetă tremura sub picioarele lui. Dacă bărbatul de deasupra ar fi întors capul doar pentru o secundă, ar fi putut scăpa din lumea asta.
„Ești deja mort, chiar acolo, pe dig.”
„Păi, e o poveste lungă. Ascultă, poți să mă duci la el? Am multe de explicat.” Micul omega abia putea să scoată un cuvânt din cauza unei dureri la braț.
„Poți să mă iei, să-mi legi mâinile, să-mi legi ochii și să-mi acoperi complet urechile. Doar să nu mă vadă nimeni.” Omega, ridicând mâna în semn de predare, avea o postură care semăna cu un pește încolțit. Era o poziție caracteristică membrilor bandei.
„Frate mai mare, te implor. Sunt cu tine de mult timp și niciodată nu m-am gândit să te trădez, nici măcar o secundă. Întreabă-l pe Jimmy, îți va confirma.” Loy ridică privirea pentru a-l privi în ochi pe prietenul său din perioada de antrenament.
„P'Zuu, nu uita că Loy e cu tine de mult timp. Cum poți să iei o decizie fără să ții cont de asta?” Bărbatul corpolent ezită o clipă și coborî arma. Îl apucă pe micuț de guler și îl ridică, făcându-l să stea ca o păpușă fără viață.
„Pune-i cătușele și du-l la mașină să aștepte acolo. Stăpânul va veni în scurt timp.” Loy întinse repede mâna, plin de fericire și confuzie. Dar, în timp ce se îndrepta spre dubă, un mesaj sosise prin stația radio, dându-le instrucțiuni precise. Imediat, expresia feței lui Loy se transformă din bucurie în tensiune.
„Grăbiți-vă, urcați în mașină! Șeful vrea să ne întoarcem imediat la conac.” De îndată ce vocea se opri, Loy fu aproape apucat și aruncat în duba mare.
„Ce s-a întâmplat, Jimmy?” șopti tânărul, sprâncenele sale frumoase apropiindu-se una de alta.
„Profesorul Phillip a murit.”
Capitolul 24 - +18
La conacul Dion Blaze...
„Oh... Tată, cum să se întâmple asta?” Un băiat cu un chip de o frumusețe izbitoare, asemănător unui zeu sau unei ființe celeste, îmbrățișa trupul fără viață al tatălui său, care zăcea într-un sicriu elaborat din lemn. Refuza să-l lase să plece, creând o atmosferă sufocantă pentru îngrijitorul și menajera care aveau mare grijă de el. Cadavrul profesorului Phillip, încă frumos și asemănător unei frumuseți adormite, îl făcea pe băiat să devină și mai rebel. Nu permitea nimănui, nici măcar un pic, să se apropie de el și de tatăl său, până când tânărul mafiot a intrat în cameră.
„Faye, trebuie să plecăm acum.” Dion a pus mâinile pe umerii firavi ai băiatului, iar acesta l-a dat la o parte.
„Nu! Tu ai cauzat moartea tatălui meu”, a strigat el înainte de a-și izbi fața de pieptul rece al tatălui său. „Nu mai am pe nimeni. Huh, voi fi orfan, voi trăi într-un orfelinat, huh.”
„Faye, nu te voi lăsa niciodată să te duci acolo, cu siguranță.” Dion a vorbit încet.
„Este adevărat, domnule?” Întrebă băiatul, cu fața pătată de lacrimi.
„Da, voi avea eu grijă de tine.” Dion îi mângâie ușor capul lui Faye, dar băiatul se retrase și se întoarse. Dion rămase tăcut și se întoarse în birou, luând o țigară să fumeze, pierdut în gândurile sale.
Cadavrul doctorului Phillip a fost găsit în grădina din spatele vilei. În apropiere se aflau cadavrele a trei gărzi de corp care îl protejau, toate cu răni de cuțit în ceafă. Precizia atacurilor indica faptul că agresorul era priceput și cunoștea bine anatomia umană, fie era un asasin antrenat, fie cineva cu experiență în folosirea cuțitelor. Dion le-a ordonat subordonaților săi să continue investigația fără încetare. Au trecut ore, dar nu au apărut indicii semnificative. Dintr-o dată, un paznic a intrat în birou cu o cutie albă.
„Domnule, camera CCTV din față nu funcționează. Când cineva a mers să verifice, a găsit această cutie. Au spus că era pentru dumneavoastră. Să...?”
„Nu e nevoie. O deschid eu”, a răspuns Dion. Dion deschise cu grijă cutia și, înăuntru, găsi un inel cu blazonul familiei profesorului Phillip, împreună cu un bilet pe care scria: „O viață pentru o viață”.
Bang! Dion trânti furios masa, făcând lemnul să se crape. Ochii îi erau plini de o forță furioasă și intensă, iar sângele care îi curgea din mână îl făcea să arate ca un demon din iad. Era înspăimântător, făcându-l pe bărbatul din cameră să tremure.
„P'...” Milo îl apucă pe soțul său de umăr și îl privi cu ochii lui aurii, plini de îngrijorare. În mod normal, Milo i se adresa lui Dion cu „domnule”, la fel ca ceilalți subordonați, dar de data aceasta voia mai mult decât orice să fie alături de el ca soție.
„Khon Loy... s-a întors, nu-i așa?” Tânărul mafiot spuse cu voce rece, în timp ce își băgă mâna însângerată în tricoul persoanei de lângă el și îi mângâie brutal abdomenul musculos, până când Milo scoase un geamăt ușor.
„Da, domnule...” Unul dintre subordonați răspunse repede, plecând imediat capul de frică. În acel moment, Dion împinse corpul soției sale pe masă și, cu rapiditate, încercă să-și dea jos blugii de pe șolduri.
„În 20 de minute, să vină să mă întâlnească în dormitorul principal.” spuse Dion înainte de a-i da un sărut ușor pe buze, jucându-se cu vârful limbii. Savură cu poftă gustul dulce al mierii...
„Ah...!” Milo scoase un strigăt ușor, mușchii lui încordându-se și contractându-se ca și cum ar fi fost o bandă elastică flexibilă trasă de cineva de sus. Subordonații din cameră aruncară priviri ascunse către stăpânul lor, care privea neliniștit, cu ochii plini de iubire brută, fixați asupra ochilor captivanți ai soției sale, asemănători cu cei ai unui lup Alfa. Dar, când întâlni privirea ucigătoare a lui Dion, se speriară, intrară în panică și fugiră repede din cameră, cuprinși de frică.
Loy era închis într-o cameră pătrată de 10 metri pătrați, evadarea lui fiind împiedicată de prezența camerelor de supraveghere. Loy simți că neliniștea lui se intensifică după moartea doctorului Phillip. Tânărul mergea înainte și înapoi ca și cum ar fi mers pe o sârmă, iar apoi ușa camerei se deschise.
„Stăpânul te-a chemat. Poți ieși acum.” Când vocea a tăcut, Loy a urmat exemplul bărbatului și a ieșit fără ezitare. Mintea lui era goală, neștiind cum să-i explice stăpânului său ce se întâmplase. În acel moment, și-a dat seama că, dacă urma să fie pedepsit sau ucis, asta depindea exclusiv de soartă.
Loy a fost condus într-un dormitor mare, unde l-a întâlnit pe stăpânul său, care purta doar o pereche de pantaloni lungi și largi. Corpul său gol dezvăluia diverse tatuaje: un trandafir alb pe umărul stâng, un dragon roșu pe brațul drept și un phoenix negru cu aripile întinse pe spate, care se întindea până la antebrațe. Totuși, aceste tatuaje nu erau la fel de impresionante ca cicatricile care îi acopereau corpul, dovadă a greutăților pe care le îndurase. Ele indicau că drumul său spre a deveni șef al mafiei nu fusese ușor, ci brutal și dureros.
Dion stătea la capătul patului king-size, cu fața epuizată și inexpresivă. Tânărul mafiot luă o țigară, o aprinse, apoi își turnă un pahar de whisky dintr-o carafă de cristal și se apropie direct de micuțul Omega.
„Vrei să bei ceva?” Loy oftă, dar luă totuși paharul care i se oferea, luând o înghițitură mică pentru a nu-l supăra pe șeful său.
„Domnule.”
„Nu e nevoie să explici, înțeleg parțial.” Gura lui Loy se strânse, simțind picăturile de sudoare care i se formau pe frunte.
„Ai fost cu Santino, nu-i așa?” Această întrebare îi făcu inima lui Omeiga să sară o bătaie, provocându-i o durere ascuțită care îi coborî până în vârful degetelor de la picioare.
„Da, domnule”, încuviință Omega. ”La docuri, erau cartușe comandate special pentru banda lui Bertolucci. Liderul, domnul Hope, crede că au fost atacați de ei, așa că m-am dus să investighez.” În realitate, Omega avea un scop mai important decât simpla investigație, dar pentru că nu reușise, îi era prea rușine să-i spună. Era peste puterile lui să vorbească despre asta.
„Înainte să...„ Omega începu să explice mai detaliat situația, dar Dion ridică mâna, făcându-i semn să se oprească. Tânărul închise repede gura și își acoperi fața cu mâna, reținându-și cuvintele.
„Ți-am spus deja că înțeleg. Mă întreb totuși, de ce oamenii lui Santino nu au găsit nicio informație despre tine”
„Cred că am avut noroc tot acest timp. Se pare că știați de la început că stau la Don Bertolucci.”
„Consider că ți-am dat o misiune secretă. Numai ție.” Omega zâmbi subtil.
„Vă mulțumesc, domnule, că ați crezut în mine, chiar dacă misiunea nu a reușit așa cum era prevăzut. Dar acum m-am întors și sunt gata să vă servesc pe termen nelimitat. Fie că este vorba de curățarea camerelor, spălarea mașinilor sau paza pentru multe luni de zile, sunt gata, domnule!” Loy nu fusese niciodată entuziasmat de ideea de a fi doar un mic gangster pentru o bandă de această mărime, dar acum, demonstrația bruscă de putere a lui Dion îl lăsase împietrit.
„Vrei să lucrezi pentru mine pe termen nelimitat, Loy?”
„Păi... da, domnule”, În mod normal, Loy ar fi acceptat cu încredere o astfel de propunere, dar de data aceasta ezită și nu se simțea bine.
„Te place, nu-i așa?”
„Domnule…”
„Santino te place, nu-i așa, Loy?
„Eu... nu știu.”
„Du-te înapoi.”
„Um... să merg unde, domnule?”
„Îți ordon să te întorci la Santino.”
„...”
„Și apoi, vreau să-l omori.” Dion aruncă un cuțit mic în fața tânărului.
De ce... Nu pot să fac asta. Lacrimile lui Omega începură să-i curgă, incapabil să înghită sau să vorbească. Voia să spună ceva, dar gura îi rămase grea și închisă. După un moment, cinci bărbați intrară în dormitor, se aliniară și își strânseră mâinile ca și cum așteptau ordine. Omega se uită la șeful său cu confuzie, în timp ce Dion coborî capul pentru a săruta buzele roșii ale lui Milo. Apoi se întoarse spre Omega și îi spuse:
„Santino iubește pe cineva din tot sufletul, și acela nu ești tu. Du-te înapoi și fă-l să se îndrăgostească până când va fi complet neajutorat, apoi ocupă-te de el. Dacă este posibil, scoate-i inima și adu-mi-o.”
„Domnule... eu...„ vocea îi tremura, scăpând din frumoasele buze roșii, în timp ce cei cinci bărbați puternici se apropiau. Omega nu a avut timp să se pregătească, iar unul dintre ei l-a pălmuit cu putere peste obraz înainte să vorbească.
„Oh!” Loy a căzut la pământ, ridicând mâna pentru a-și calma durerea arzătoare de pe obraz.
„Să te întorci fără o zgârietură ar fi îndoielnic.”
„...”
„O să-i pun pe acești cinci bărbați să te bată și să te violeze în grup. După aceea, va veni o dubă care te va duce lângă conacul lui Santino. Poți să te întorci la el într-o situație haotică. Santino te va iubi și te va compătimi și mai mult.”
„Domnule... domnule...” Dion Blaze își pierduse rațiunea. Loy tremura de frică, apoi a fost lovit cu piciorul în coaste...
Capitolul 25
Loy își ținea mâinile pe stomac, căzând și întinzându-se din nou pe covorul moale, scoțând un strigăt dureros. „Stăpâne”, strigă el către bărbatul care stătea și se uita la el, dar Dion nu reacționă. Ochii lui albaștri erau goi pentru că se gândea la răzbunarea împotriva mafiei italiene. Voia să-l rănească pe Santino înainte să moară, să se răzbune pentru pierderea iubitului său. Loy nu putea decât să-și strângă dinții și să-și accepte propriul destin inevitabil.
„Ce faci? Oprește-te!” Milo, care tocmai se trezise din amețeală, sări în picioare după ce văzu corpul bătut al micuței figuri întinse pe podea. Capul îi era ținut într-un mod crud, iar hainele îi erau sfâșiate.
„Te-ai trezit, dragule?” Dion se întoarse să-l privească pe Milo înainte de a se ridica.
„Ce încerci să faci, P'? Acela este Khon Loy!” Îl întrebă Milo pe soțul său, care părea imperturbabil.
„O să-l trimit înapoi la Santino, dar înainte să plece, trebuie să fac ceva ca să arate jalnic”, răspunse Dion în timp ce apuca paharul cu whisky, dar apoi se gândi la ceva. ”O persoană bună... se transformă într-un câine sălbatic, apoi se duce să-l prindă. Santino va muri cu o mușcătură sau două în gât, și asta va fi de ajuns. Doar e un Omega Pur.”
„Ce?” Milo se uită la fața celuilalt, nevenindu-i să creadă ce auzea. Loy era atât de speriat încât lacrimile îi curgeau din ochi. Dacă ar fi fost luat de Prime Alfa în forma de om-câine fără niciun fel de pregătire, ar fi fost rănit sau ar fi murit.
„Cățelușul meu, te rog...” Dintr-o dată o palmă grea a căzut, lovind fața frumoasă a tânărului mafiot.
„Dion ai înnebunit?” a strigat Milo la soțul său înainte de a se întoarce către grupul de bărbați care se înghesuiau în jurul băiețelului. ”Opriți-vă imediat, nu atingeți copilul!” Pe măsură ce sunetul intens se potoli, bărbații înarmați se retrase și se aliniaseră în fața ușii. Între timp, Loy se târî repede și se așeză pe canapea. Era un noroc că nu-i făcuseră nimic altceva în afară de a-l lovi. Dion căzu pe pat, epuizat. Se uită în sus, la tavan.
„Te rog, calmează-te. P'. Ar fi mai bine să chem pe altcineva?”
„Nu... Nu vreau asta, te rog.” Dion o apucă repede pe soția sa de talie, încercând să o îmbrățișeze, dar Milo îl împinse.
„Copilul ăsta te iubește și te respectă foarte mult. Ai deja mulți oameni care te urăsc. Nu lăsa ca unul dintre ei să fie Loy.” În mod normal, Milo era o persoană liniștită, care nu-i plăcea să-i conteste autoritatea soțului său, ca alte soții. Nu s-a opus niciodată la nimic din ceea ce spunea Dion. Manierele sale erau similare cu cele din perioada în care era încă junior în instrucția militară. Dion îl iubea și îl admira din toată inima pe Milo. Fiind criticat de el acum, era ca și cum inamicul apăruse brusc. Dion și-a recăpătat calmul.
„Îmi pare rău, Loy... Dar trebuie să faci treaba asta pentru mine.”
„De ce trebuie să fac treaba asta? Eu... n-am îndeplinit niciodată o misiune. Am fost o povară pentru gașcă tot timpul.” Tânărul ridică mâna să-și șteargă lacrimile. Când voia să iasă și să lupte alături de echipă, Loy era întotdeauna ultima soluție, și acum voia să fie doar un simplu Loy, ca înainte. Cu toate acestea, superiorul său îi încredințase cea mai importantă misiune, pe care el nu voia să o îndeplinească. Acest lucru îl întristase și îi frânsese inima.
„Vei reuși”, Dion se ridică repede și se așeză, trăgându-l pe Milo de talie, chiar dacă avea o expresie severă.
„Cu ani în urmă, tu ai fost singura persoană care m-a ajutat să scap din baza secretă a bandei Dragonului Roșu„, Micul om clătină ușor din cap, ca și cum nu voia să creadă.
„Chiar te-am ajutat? Cum am putut să fac asta? Nici măcar nu mă pot salva pe mine însumi”, Loy își amintea doar că era un bun susținător, iar Dion ieși în fugă și se urcă în elicopter.
„Poți să o faci. Nu ești un Omega obișnuit... Ești un Omega special, nobil, cu sânge pur, care poate doborî un Prime Alpha cu o singură lovitură”, Loy zâmbi cu neîncredere. Nu crezuse niciodată că poate fi atât de bun pe cât îl descria Dion. Probabil că cealaltă parte voia să-l convingă și să-l facă să-i urmeze ordinele mai mult decât orice.
„Indiferent ce se întâmplă, trebuie să mă întorc, nu-i așa?” Ochii albaștri ca gheața ai lui Dion îl fixau pe Loy, fără să-i lase de ales.
„Dacă mă întorc la conacul lui Don Bertolucci, pot să vă cer ceva, domnule?” Dion dădu din cap. Când cealaltă parte a fost de acord, Loy a luat un cuțit mic care căzuse pe jos, a strâns din dinți și s-a ridicat, ieșind șovăind pe ușă.
Noaptea...
O dubă ruginită cu un semn pe care scria „Reparații conducte de apă” a oprit și a parcat la intrarea pe drumul forestier. Loy a coborât din vehicul pe poteca accidentată. În buzunarul pantalonilor avea doar un cuțit mic pe care i-l dăduse Dion.
„Fă treaba. Nu-l dezamăgi pe stăpânul nostru”, îi spuse șoferul înainte de a pleca, virând pe o pantă abruptă pentru a evita oamenii lui Don Bertolucci, care probabil patrulau în zonă.
Tânărul Omega stătea la capătul drumului lung și noroios, înjurându-și norocul pentru o clipă, înainte de a începe să meargă pe strada îngustă și slab iluminată. Se strânse în brațe pentru a se feri de vântul rece din această noapte. Înainte de a ajunge la jumătatea drumului, o mașină mare opri și parcă lângă el. Un bărbat care purta o vestă antiglonț cu literele „DB” pe ea, reprezentând Bertolucci, coborî geamul și se aplecă.
„Ce s-a întâmplat, micuțule?” Micuța siluetă zâmbi slab. „Păi, e doar o mică problemă. Poți să... mă ajuți? Poți să mă duci să-l văd pe șeful tău?” Subordonatul lui Don Bertolucci observă expresia tristă a lui Omega și inspiră adânc.
„Urcă. Sunt urși în zona asta.” Micuța siluetă privi în sus spre copacii înalți și impunători de lângă drum și înghiți nervos. Se urcă repede în mașină și se așeză pe scaunul din spate. De îndată ce mașina parcă în fața frumoasei intrări din spate a conacului, Loy începu să plângă din nou, simțindu-se ușurat și cu o căldură în piept, ca și cum s-ar fi întors într-un loc sigur, chiar dacă nu ar fi trebuit să fie așa. Și când îl văzu pe Santino venind direct spre el cu brațele întinse, tânărul abandonă orice rațiune și îl îmbrățișă imediat. Santino nu puse nicio întrebare. Pur și simplu îl ridică pe micuțul fragil mai aproape de el.
„Cheamă doctorul”, porunci silueta înaltă, în timp ce Loy se ascundea în profunzimea gâtului său, plângând până când capul și umerii îi tremurau. Îl ținea strâns pe Santino, chiar mai strâns decât un pui de maimuță, în timp ce era ridicat pe patul din cameră, refuzând să se întindă pe pat pur și simplu. A trebuit să-l tragă pe cel mai în vârstă să se întindă lângă el.
„Ești rănit undeva?” Îl întrebă Santino pe tânărul care era ghemuit în brațele lui, corpul său încă tremurând ca înainte, pentru că nu lăsa pe nimeni să se apropie în afară de Santino. Cu excepția doctorului și a asistentei care fuseseră chemate să examineze rănile, li se ordonase să aștepte afară pentru moment.
„Capul, obrajii, coastele, șoldurile, spatele, gleznele, domnule... Asta e tot”,
„Ce s-a întâmplat?” Tânărul Alfa își frecă fruntea și tâmplele, arătând semne de ușoară sensibilitate pentru Loy.
„Simt că nu sunt potrivit să fiu cu tine, așa că m-am gândit că ar fi mai bine să-ți cer să ne despărțim.”
„Să-mi ceri să ne despărțim? Fugi de mine?” Vocea iritată a celuilalt îl făcu pe Loy să-și dea seama că nu era mulțumit, așa că continuă repede:
„Îmi pare rău, am crezut că ar fi mai bine să plec așa.” Inima îi bătea cu putere, iar ochii nu îndrăzneau să privească fața severă a celuilalt.
„Dar nu am plecat departe. Um, este o problemă cu oamenii...”
„Acum te-ai întors la mine.” Santino a vorbit în locul lui. Micul omega a dat din cap.
Loy îl mințea cu nerușinare pe Santino și se ura pentru că se comporta așa. Voia ca cealaltă parte să se îndoiască și mai mult de el, să-l respingă, să-i arate neîncredere și să-l certe așa cum făcuse când se întâlniseră prima dată. Dar Santino răspunse cu tandrețe, intrând ușor în joc, și îi sărută ușor ambii obraji netezi.
„Tu, ești clar ghinionist. De acum încolo, nu trebuie să scapi din ochii mei„
„Da, domnule”, Pe măsură ce sunetul se estompa, o mână aspră îi ridică vârful bărbiei, sărutându-l ușor, provocând lacrimile să-i curgă pe obraji în tăcere. Nimeni nu știa dacă acele lacrimi proveneau din fericire sau din durere profundă.
Loy puse cu grijă cuțitul cu model de spini de trandafir și se duse să facă un duș. Când ieși, fu escortat la medicul conacului pentru un control medical și pentru a i se pansă rana. După ce se asigură că nu era nimic îngrijorător, Santino îl duse pe Loy înapoi în cameră, iar Lara, menajera șefă, se ocupă de el.
„Se pare că s-au întâmplat multe lucruri astăzi. Domnule, mai aveți treabă„, spuse Lara. După ce Santino ieși din cameră, Loy zâmbi ușor, pieptul îi era crispat pentru că știa ce se întâmplase.
„Domnul tău poate că se poartă de parcă nu-i pasă de tine, dar nu este așa. Tu însuți ai pierdut recent pe cineva important. Poate că ai nevoie doar de puțin timp”, Tânărul dădu din cap înainte să-și dea seama că nu-l văzuse pe prietenul lui apropiat la infirmerie.
„Unde este doctorul Miguel?” Lara se opri înainte să se ridice de pe scaunul de lângă pat.
„Abia v-ați întors, sunteți obosit. Odihniți-vă, vă rog. Mâine poate fi o altă zi agitată”, Loy încruntă sprâncenele, confuz, se uită înapoi și observă că menajera dispăruse din fața ușii. Totuși, nu avea puterea să se ridice și să o urmărească. Medicamentul antiinflamator își făcea efectul. Loy era obosit și somnoros, ceea ce îl făcu să adoarmă în cele din urmă. Se trezi brusc din nou din cauza unei senzații necunoscute.
Pleoapele îi clipiră, deschizându-se încet pentru a dezvălui că tavanul dormitorului era mai înalt decât de obicei. Era făcut din lemn sculptat în mod complex, de o frumusețe deosebită. În afară de lampa de pe noptieră, pe tavan erau expuse și niște tablouri incredibil de atrăgătoare.
„Oh!” Micuța siluetă se ridică repede și se așeză în fața ușii, în timp ce Lara folosea mâinile pentru a deschide ușa înaltă, din lemn cu modele aurii.
„Oh, te-ai trezit! Ți-e foame? Lasă-mă să chem pe cineva să-ți aducă ceva de mâncare.”
„Unde sunt?” întrebă Loy, cu ochii mari și panicați.
„Ești în Castelul Celestina.” Fruntea lui era încă încrețită de confuzie, așa că Lara continuă...
„Castelul Celestina, Sicilia. Orașul natal al stăpânului.”
Capitolul 26 - +18
În sufrageria spațioasă, Lara îi spune băiatului să iasă din dormitor și să exploreze liber. Dacă are nevoie de ceva sau de ajutor, poate să comunice cu bodyguarzii care stau de pază în diferite puncte.
Loy a avut nevoie de ceva timp să se obișnuiască cu noul loc necunoscut. Palatul Celestina a fost construit acum peste 300 de ani, ca parte a moștenirii familiei Bertolucci. Ridicat mândru pe un deal cu vedere la Marea Mediterană, ocupă o suprafață de peste 5 kilometri pătrați. În ciuda vechimii sale, palatul a fost bine întreținut și are un sistem de securitate strict. Găzduiește peste 500 de membri ai bandei Bertolucci și este echipat cu arme moderne și drone de luptă care patrulează cerul și apele pentru a respinge orice atac. Se poate spune că oricine ar îndrăzni să invadeze acest loc ar avea parte de un destin mortal.
Nu înțelegea de ce Santino l-a adus aici fără să-i spună motivul. Mintea tânărului rătăcea în timp ce-și trecea degetele peste masa din lemn sculptat și împodobită cu safire. Înainte să-și dea seama, îl văzu pe celălalt stând cu brațele încrucișate, sprijinindu-se de un stâlp din față.
„Ohhh.” se speriase el.
„Domnule, vă rog să nu faceți mișcări bruște.”
„De ce? Ai de gând să-mi furi lucrurile?”
„Păi, încă mă gândesc care dintre ele e mai scump.” Loy a tăcut înainte ca persoana mai mare să-și afișeze zâmbetul și să se apropie. Mirosul familiar amestecat cu privirea profundă a acelor ochi adânci l-a făcut pe micul Omega să sară instantaneu în brațele celuilalt. Buzele moi și flexibile au întâlnit buzele subțiri ale celuilalt, absorbind și transmițând un sentiment necunoscut de dor. În cele din urmă, Santino l-a atins, folosindu-și mâinile calde și nerăbdătoare pentru a simți vânătăile de pe abdomenul lui. Cu blândețe, Omega și-a împletit degetelecu ale lui, ridicându-le pentru a săruta mâna lui Santino.
„Nu mai sunt rănit, domnule. Acum am nevoie de tine.” Buzele lor moi se uniră într-un alt sărut, în timp ce cele două corpuri se îmbrățișau strâns, fără să lase niciun spațiu liber între ele. Santino se aplecă, cuprinzând cu buzele sfârcurile rozalii ale lui Omega. Oh, era îmbătător, făcându-le tari și erecte. În același timp, fața lui se rexază de plăcere, frecându-și abdomenul de partea delicată a celuilalt.
„Ah... Nu mai pot.” Micuța siluetă gâfâia, amețită. Santino îi scoate toate hainele și îl întoarse cu fundul ridicat în fața lui. Privirea timidă a lui Omega întâlni expresia rezervată a lui Santino, fața lui înroșindu-se ca un fruct copt.
„Uh...” Santino apăsă ușor pe pielea netedă înainte de a-i acoperi cu sărutări, lăsând urme roșii ca petale de trandafir împrăștiate peste tot. Ambi obraji, fundul, pliurile coapselor și partea interioară a coapselor erau marcate. Era atât palpitant, cât și jenant, dar nimic în comparație cu momentul în care limba lui fierbinte se afundă în gaura dulce.
„Oh! Domnule, domnule!” Intrarea roșie și suculentă era deschisă, și cu cât încerca mai mult să-și scuture fundul, cu atât limba lui Santino devenea mai îndrăzneață, învârtindu-se și răsucindu-se.
„Ah! Vă rog, domnule!” Micuța siluetă scâncea, cu fața strînsă de agonie. Santino a acceptat în cele din urmă să se oprească.
„Ce este?” întrebă el, folosindu-și degetele pentru a lărgi gaura tremurândă și umedă care se zbătea în fața lui. Un lichid limpede se scurgea afară.
„Îl ling pentru tine. Nu-ți place?”
„Ah... e palpitant... atât de palpitant, ahh...” Mica siluetă încercă să-și păstreze calmul, dar degetul lui apăsa fără milă pe punctul său sensibil, copleșindu-l cu senzații.
„Dacă n-ar fi palpitant, n-ai savura, nu-i așa?”
„Ah, te rog... domnule.” Corpul zvelt se mișca în ritmul degetelor, înainte ca vârful degetului să apese în cele din urmă în mod repetat pe ținta dorinței. Obrajii rozali erau acum înroșiți, netezi și adorabili, ca la o pisicuță amețită de marijuana, înainte de a clipi jucăuș din ochi către cealaltă parte.
„Dar și eu vreau să-ți provoc niște senzații tari, ah, ah.” Corpul tremura și se mișca lașciv, atingând culmea sensibilității. Alpha nu putea rezista unui gest atât de provocator. Nu-și mai putea stăpâni autocontrolul. Micul Omega al lui Alpha încă elibera feromoni irezistibili. Mâna groasă desfăcu fermoarul pantalonilor și eliberă carnea întărită, ca o stâncă care ieșea la suprafață și lovea obrajii plini și buzele roșii umflate. Aroma puternică a lui Alpha îi încețoșă vederea lui Loy. Singura dorință în acest moment era să sugă și să mângâie această bucată magnifică de carne. Și Loy o făcu imediat.
„Vrei să-ți ling vârful, domnule?”
„Oh, ești atât de priceput”, îl lăudă Santino în timp ce-și legăna șoldurile și o freca de gura micuțului, dar când văzu că gaura iubirii lui Loy era complet pregătită, își scoase membrul din buzele roșii și umflate.
„Încă puțin, stăpâne.” Micuțul se opuse, refuzând să ia acea poziție, dar Santino îi ridică ușor talia, îndemnând membrul în creștere să se apropie mai mult.
„Ahh... chiar aici... nu mai pot„, gemu Loy, trecând într-o poziție ghemuită, cu picioarele larg desfăcute, șoldurile balansându-se în cercuri pe penisul fierbinte și pulsând.
„Lasă-te mai jos, băiat bun. Lasă-ți gaura de curvă mai jos”, vocea răgușită și ochii aprinși îl făcură pe Loy să-și muște buza. Trântindu-și corpul imediat în jos...
„Ahhh!” Se mișca atât de intens încât nu mai vedea decât o imagine încețoșată, însoțită de jeturi de lichid limpede. Dar nici asta nu era de ajuns. Omega tânjea după mai mult, strângând cu putere gâtul, balansându-se și împingând cu putere, hotărât să dea tot ce avea.
Împinge, împinge, împinge, împinge.
„Stăpâne, îți place? Ahhhh...„ întrebă micuța figură în timp ce își răsucea talia în mișcări circulare, alternând cu ridicarea și apăsarea taliei.
„Atât de bine, sunt satisfăcut”, mârâi Santino înainte de a săruta din nou ușor buzele frumoase.
„Desfă-ți picioarele mai larg, te rog, micuțul meu.”
„Uau, așa, domnule?” Loy își despărți ascultător picioarele pentru a-i permite partenerului său să intre adânc. Dar, când ajunse la un anumit punct de extaz, Santino se ridică, ridicând trupul zvelt al lui Loy și ținându-l în brațe.
„Se mărește din nou în mine, oh, stăpânul meu.”
„Cred că s-ar putea să te leg.” șopti Santino seducător în urechea delicată a lui Loy. Farmecul pur al sângelui Omega era periculos de captivant. După ce și-a pierdut iubita soție, durerea copleșitoare l-a împins pe Santino la marginea disperării. Dar micuțul acesta îl înnebunea, ca și cum ar fi fost un Alfa intoxicat de mirosul feromonilor și de dorința de a procrea. Doar gândul la asta este atât de tentant!
„Oh, Doamne, e atât de adânc, stăpâne. Oh, pătrunderea e adâncă. Oh, e atât de intens, abdomenul meu...” Loy scoase un geamăt puternic în timp ce era purtat spre nori. Gaura iubirii era lovită atât de violent încât își pierduse cunoștința. Chiar dacă își încordase deja corpul, Santino încă se ținea de șoldurile lui moi și nu-i dădea drumul, continuând să-și frece mărimea înăuntru și afară până când se auzi un urlet scăzut.
„Mmm, o să-l scot.” Santino șopti răgușit, gata să-l lase pe micuț să se întindă pe canapea. Indiferent cât de barbar fusese înainte, tânărul Alfa nu voia ca celălalt să fie rănit. Chiar și fără nicio pregătire prealabilă.
„Huh, nu!” Loy își înfășoară brațele strâns în jurul gâtului persoanei mai mari. Ambele picioare încă înfășurate în jurul taliei lui.
„S-ar putea să doară.”
„Pot să suport. Ah!” Micul Omega se strânge mai aproape de gâtul celuilalt, zgâriindu-i carnea întinsă cu dinții ascuțiți.
„Loy, s-ar putea să rămâi însărcinat.”
„...”
„Selene a spus odată...” Băiețelul își mușcă buza, gelozia crescând când Santino îi menționează fosta soție. Nu-i plăcea deloc!
„E în regulă, bagă-l tot.” Micului Omega nu-i mai păsa cât de eficientă era injecția contraceptivă pe care o luase înainte. Își împinse șoldurile înapoi, dorind ca penetrarea să fie mai profundă.
„Dacă vrei să rămân însărcinat, poți să o faci. Vreau să am un copil... te rog...”
„Chiar vrei să rămâi însărcinat cu mine, băiatul meu bun?”
„Da, vreau să am un copil, mulți copii pentru tine, domnule.” Talie mică se strânse, pasajul strâmt cuprindea și strângea penisul care se mărea. Santino inspiră înainte de a apuca gâtul palid cu colții până când sângele începu să curgă.
„Ah!” Corpul lui Loy se zbătu în brațele puternice ale lui Alpha, gemând dulce. După aceea, își dădu seama cât de dur și barbar era să aibă un nod în abdomen. Pe măsură ce treceau orele târzii ale zilei, două siluete erau strâns împletite pe patul cu baldachin, trupurile lor goale acoperite doar de un cearșaf de mătase. Mirosul feromonilor, al transpirației și aroma parfumată a actului sexual umpleau aerul la toate nivelurile.
Corpul zvelt al lui Loy purta peste tot urmele pasiunii. Zăcea epuizat pe pieptul puternic al frumosului său iubit mafiot. Capul său răvășit se mișcă ușor când simți strângerea din pasajul intim, umplut de dorință densă și pulsantă. Santino îi umpluse uterul toată noaptea, așa că nu putea să-și extragă acea parte. Și încă nu se terminase; el continua să caute o cale de intrare, intrând din nou și din nou.
Cu o mișcare ușoară, vârful rigid al membrului întărit al lui Santino se împinge din nou în punctul sensibil. Degetele de la picioare ale Omega se curbează de plăcere, dar nimic nu țâșnește din partea din față. Se putea spune că sperma lui fusese stoarsă până când corpul său se simțea ușor.
„Nu m-am mișcat niciun centimetru.”
„Păi, postura ta e destul de lipită, ah... E chiar acolo.” Cel mai tânăr făcu o mutriță, iar Santino îi dădu un sărut pe frunte înainte de a-i apuca coapsa plină și de a se retrage încet.
„Mmm...” Loy gemu, cu gura tremurândă. Era încă întins pe genunchi, cu picioarele desfăcute în felul acela.
„Mai vrei? Locul ăsta al tău mă atrage.” Întrebă tânărul mafiot, folosindu-și degetul pentru a aluneca de-a lungul pasajului sensibil care era încă deschis. Vârfurile degetelor îi intrară în mod provocator, frecându-se ispititor de un punct.
„Nu mă tachina așa, domnule. Nu pot să-mi închid picioarele din poziția asta, ah.”
„Așa?”
„Hm, chiar m-ai slăbit. Cred că mi s-au rupt picioarele.” Partea lui supusă voia să strige, dar poate din cauza intensității actului sexual, emoțiile lui erau instabile. Santino observă lacrimile din ochii lui și simți o senzație de milă. Ridică trupul fragil în poală, legănându-l ușor. Odată ce cel mic se calmă, Santino îl conduse să facă o baie și să se schimbe în haine curate. Chema menajera să pregătească masa.
Desigur, la întoarcerea la castelul din Sicilia, majoritatea muncitorilor de aici vorbesc italiană. Era o încântare să audă limba italiană din gura tânărului mafiot, ceea ce îi făcea inima să bată mai repede și genunchii să îi tremure. Nu au putut rezista să nu se mai bucure de încă o rundă de intimitate înainte de a se așeza în sfârșit să savureze prima masă a zilei împreună.
„Îmi dați voie, domnule?” Dar apoi un bodyguard îngrijorat s-a apropiat, intrând în sala de mese.
„În această dimineață, când menajera a intrat să facă curățenie, a găsit asta în baie, domnule”, a spus bărbatul, înmânându-i lui Santino un pumnal cu un model de spini de trandafir.
Serios! Loy era atât de șocat încât a rămas cu gura căscată, scăpând lingura de budincă în poală.
Capitolul 27
„Asta nu aparține bandei noastre, domnule. Cred că...”
„E în regulă, poți pleca.” Santino ridică mâna, iar bărbatul în negru dădu din cap înainte de a părăsi salonul. Acum, doar tânărul mafiot și micuța siluetă care stătea în tăcere rămăseseră, cu sudoarea picurându-le pe frunte.
„E al tău?” Cu ochii rotunzi, se uită la pumnalul ascuțit, gravat cu spini, din mâna lui Santino, care se uită la persoana din fața lui. Cu toate acestea, Loy coborî capul pentru a se uita la propriii pantofi.
„L-am văzut în buzunarul pantalonilor tăi de aseară.”
La naiba, nu mai pot minți...
„Da, e al meu.” Persoana ezită înainte de a încerca să-și compună o expresie normală și întinse mâna pentru a accepta pumnalul. ”L-am văzut acolo când mă întorceam la conac, așa că l-am luat pentru a-l folosi în scop de autoapărare.” Inima tânărului bătea cu putere, dar Santino nu mai puse alte întrebări. Poate supraviețui așa?
„Uh, deci... de ce am venit aici?” Micuța siluetă schimbă repede subiectul, rupând tăcerea înainte de a-și ascunde capul în pieptul celeilalte persoane.
„Conacul ăsta e mult mai sigur”, răspunse persoana mai înaltă, apoi îl luă pe micuț în brațe și îl duse înapoi în dormitor. Îl așeză cu blândețe pe patul moale. Loy se simțea ca o prințesă... Nu, un prinț dat celeilalte părți ca o afacere nesăbuită. Dar conversația neterminată încă mai plutea în aer.
„De ce avem nevoie de pază? S-a întâmplat ceva?”
„S-ar putea să fiu ținta unei mafii care vrea să se răzbune și plănuiește în secret un asasinat”, își dădu seama Santino că avea o problemă cu Dion, făcând inima celui mic să tremure de îngrijorare.
„I-ați făcut ceva, domnule? Nu puteți... să mergeți să vă cereți scuze? Poate nu va mai fi supărat.” Loy își strânse buzele și plânse, temându-se să nu fie prins. Santino se așeză lângă el, îl trase aproape și îl sărută ușor.
„Oh, micuțule, probabil că nu înțelegi lumea mafiei”, Presupunere greșită. Loy înțelegea perfect... această lume, care provoca doar o ușoară supărare, putea îngropa pe cineva de viu.
„În acest moment, scuzele nu mai contează... Am reușit să pun mâna pe obiectul care trebuia să fie scos la licitație la eveniment.”
„Ați trișat, domnule?” Loy încruntă sprâncenele și întrebă.
„Nu, deloc. Proprietarul obiectului s-a oferit să mi-l vândă personal.” Minereul roșu cu strălucire aurie care îl înnebunise pe Dion atâția ani.
„Cine este proprietarul?”
„Un miliardar chinez. Refuză să-și dezvăluie numele adevărat.” Cu aceste cuvinte, Santino se ridică și aduse o cutie albă care arăta ca o cutie de depozitare pentru echipamente de înaltă tehnologie. Își scană amprenta digitală și introduse un cod din 8 cifre. Cutia se deschise, dezvăluind acel minereu roșu care emitea o strălucire aurie. Era prima dată când Loy vedea această piatră prețioasă cunoscută sub numele de Inima Dragonului, și era cu adevărat magnifică.
„Este o moștenire de familie a familiei miliardarului. A fost transmisă de multe generații. Nu știu de ce a fost interesat să o vândă doar mie”,
„Și dumneavoastră, domnule... Pentru ce vreți să o folosiți?” Loy nu a întrebat de ce nu voia să vândă acest obiect lui Dion și să pună capăt rivalității, deoarece credea că Santino avea propriile sale motive.
„Mă gândesc să donez o parte din ea școlii, pentru cercetarea medicală a bolilor precum cancerul, tumorile ovariene în celulele Omega sau chiar toxicitatea dezechilibrului hormonal. În ceea ce privește restul, vreau să negociez cu guvernul.”
„Să negociezi cu guvernul?”
„Celanitul roșu este rar, iar afacerea mea este considerată un punct de atenție pentru stat. Știi că substanțele sale pot fi folosite pentru a crea arme biologice sau explozivi?”
„Explozivi... Arme biologice.” Loy aproape că nu putea să vorbească, deoarece explozia ar fi putut distruge un întreg continent. Cu toate acestea, deoarece conținutul cutiei este încă considerat mineral, există lacune legale. Atâta timp cât nu au fost folosite pentru a crea arme sau substanțe chimice periculoase, guvernele diferitelor țări nu pot adopta legi care să interzică deținerea lor.
„Doar planific...”, zâmbi Santino fermecător înainte de a închide cutia albă de înaltă tehnologie. Dar, când Loy se uită înapoi, observă un mic simbol în colțul cutiei. Era o pasăre? O rață? O găină? Ceva familiar, dar nu-și dădea seama ce anume. În timp ce stătea și medita la amintiri, Loy simți brusc că ceva se așeza în jurul gâtului său.
„Ce e asta?„ exclamă tânărul, uitându-se surprins la colierul cu diamant albastru, înainte de a se întoarce pentru a găsi persoana responsabilă.
„Am licitat pentru el”, răspunse Santino, înclinând capul în admirație pentru frumusețea rară a safirului care atârna delicat la gâtul lui Loy. Buzele i se curbară în sus, exprimând satisfacție.
„De ce mi l-ai dat? Nu erau manechine la evenimentul acela pe care să-l probezi?” Loy încă nu înțelegea, așa că bărbatul mai în vârstă ridică mâna și îi atinse ușor capul lui Loy.
„Băiat prostuț, am licitat pentru el... pentru tine”, urechea lui Santino părea să se înroșească. Se simțea jenat.
„Oh, deci ai licitat un colier scump pentru mine... nu pentru că te-am fermecat, nu-i așa?” spuse tânărul pe un ton glumeț, dar când văzu privirea intensă și obrajii înroșiți ai bărbatului mai în vârstă, se înroși și el.
„Păi dacă ar fi fost așa?” Santino se aplecă mai aproape, nasul său atingând ușor marginea feței lui Loy, alunecând ușor de-a lungul maxilarului său.
„Sunt foarte fericit...”, răspunse Loy, apoi privi în ochii intensi ai celeilalte persoane.
„Domnule, vă iubesc cu adevărat„, această frază nu mai era o minciună. Santino nu răspunse, dar privirea și zâmbetul său îl făcură pe Omega să simtă o fluturare caldă în inimă. Se aplecară, buzele lor se întâlniră, iar senzația fu profundă. Santino începu să-și descheie cămașa, dezvăluindu-și fizicul proporționat și radiant.
„Ești chiar mai frumos decât mi-am imaginat”, Ochii de onix priveau pielea strălucitoare, împodobită doar de semnul iubirii și de colierul de diamante care atârna pe gâtul său grațios.
„Vrei să-ți scot colierul? S-ar putea să se încurce puțin când o facem„ micuțul scutură din cap.
„Vreau să o fac cu colierul la gât”, Persoana răutăcioasă a ridicat rapid colierul, limba lui jucându-se în mod jucăuș, provocând autocontrolul tânărului Alfa. În acest fel, au cedat farmecului brut și interzis, cedând adâncurilor iubirii pasionale, până când a leșinat după ce au atins punctul culminant de nenumărate ori.
În mijlocul nopții.
Santino se așeză în pat, mângâind ușor cu mâna lui mare capul celui care dormea. Dar, de îndată ce văzu că subalternul său îi trimisese un mesaj, informându-l că trebuie să verifice ceva, fața lui relaxată se tensionă. Se ridică încet din pat, își puse un halat și ieși din dormitor, lăsându-l pe Loy singur.
Și în această noapte, el visă evenimente importante din trecutul uitat.
Înapoi în China, cu mulți ani în urmă.
Bang bang bang bang
„Nu muri, Loy. Nu muri. Ține capul jos.”
Își spunea micul Omega în timp ce se târa, ferindu-se de gloanțele inamice. Deși baza ascunsă a bandei Dragonului Roșu fusese capturată de banda Trandafirului Alb, mai erau încă supraviețuitori care se ascundeau în umbră. În timp ce banda Trandafirului Alb curăța zona, au început atacurile surpriză. Misiunea relaxată de a transporta mărfuri pentru șeful Jack s-a transformat brusc într-o misiune de protejare a șefului de rang S.
Chiar dacă Loy tocmai fusese externat din spital, evenimente neașteptate îl treziră brusc. Ținând strâns o pușcă, se rostogoli și se adăposti în spatele unui zid de piatră, țintind și trăgând asupra inamicilor unul câte unul, în timp ce Dion, înarmat cu un pistol scurt, îi bătea fără milă pe membrii bandei Dragonul Roșu, așa cum se cuvine unui lider nemilos al bandei Trandafirul Alb.
Boom! Din senin, o ghiulea a căzut în mijlocul câmpului de luptă. Lumina roșie intermitentă de deasupra lui l-a alertat instantaneu pe Loy, era o bombă.
„Șefule!”, a strigat repede Loy către Dion înainte ca bomba să explodeze.
Boom! Chiar și după ce a sărit și a scăpat de pericol, forța exploziei i-a aruncat corpul și, căzând într-un puț de apă ruinat lângă templul chinezesc unde banda Dragonului Roșu își desfășura operațiunile. Durerea l-a zguduit pe băiat, aducându-l înapoi din inconștiență. Tăcerea înfiorătoare și cerul negru ca smoala au instaurat un sentiment de teamă. Băiatul se ridică cu forță înainte de a privi în sus spre fântână, care avea peste zece metri înălțime. Fără ezitare, se cățăra repede pe zidul de piatră, dar înainte de a ajunge la jumătatea drumului, arma îi aluneca și cădea în fundul fântânii de fiecare dată.
„Nu poți să mori aici, Loy! Nu îndrăzni să mori în această groapă jalnică!” Se încuraja, ochii lui căprui privind drept în sus spre ieșirea de deasupra.
„Omega, copil nefolositor! Nu numai că ești nefolositor, dar nici măcar nu poți să țintești cum trebuie, Loy! Renunță și lasă-l pe soțul tău să aibă grijă de tine fără să te gândești de două ori! Nu sta aici și nu crea probleme altora!” Mustrările zgomotoase ale profesorului îi răsunau în minte, făcându-l să se prăbușească, cu lacrimile curgându-i pe față. Durerea fizică era suportabilă, dar durerea sufletească de a-și aminti în mod repetat că nu era suficient de bun era mai rea. Era chiar mai chinuitor decât să participe la un program de antrenament cu frânghii și echipament care să-l ajute, și totuși nu putea să urce nici măcar un zid de șase metri înălțime. Cum putea să se aștepte să-și folosească inteligența pentru a urca de la o înălțime de peste zece metri? Loy se zbătu, lovind cu mâinile în jurul lui, până când se murdări cu noroiul de pe fundul iazului.
„Ajunge!” Dar, de îndată ce lovi cu piciorul o cărămidă de culoare închisă, acea piatră se mișcă spre interior, dezvăluind un fel de mecanism. Confuz, Khon Loy își șterse lacrimile pentru o clipă, apoi se ridică pentru a împinge cărămizile rămase de-a lungul șanțului slab vizibil și neobișnuit.
Scârțâit. Scârțâit... „Ce este asta?”
În timp ce micuțul plângea, o secțiune a peretelui de piatră din fântână se despărți și se transformă într-un pasaj secret, înalt de doar câteva zeci de centimetri. Loy, care nu avea nimic de pierdut, închise ochii și se târî cu greu în pasajul îngust. Când a deschis din nou ochii, și-a dat seama că nu mai era în vechea fântână, ci într-o cameră cu pereții împodobiți cu modele frumoase de vase, atât pe dulapul de lemn, cât și pe suprafețele din piatră gri închis. Micuța siluetă a luat unul și i-a deschis capacul, eliberând aroma plăcută a unei băuturi alcoolice fine. Loy a gustat lichidul cu degetul și ochii i s-au mărit.
„Este o băutură alcoolică aromată de cea mai bună calitate!” Se pare că această fântână nu a fost construită inițial pentru aspectul său, ci mai degrabă pentru a fi folosită ca cameră secretă pentru maturarea băuturilor alcoolice rafinate. Fiecare vas trebuie să coste cel puțin o sută de mii de baht, gândi Loy, lăsându-se ispitit de gust. Nu știe de câte ore era deshidratat tânărul, dar aroma îmbătătoare îi calma inima neliniștită. Sau poate că era chemarea raiului, care îi permitea lui Loy să se bucure de alcool înainte de moarte.
Stătea așezat, îmbrățișând vasul cu lichior, cu lacrimi curgându-i pe față, dar, brusc, ochii lui zăriră ceva așezat sub dulap. Îl împinse cu piciorul și descoperă că era o carte veche, nici groasă, nici subțire. Coperta era din piele de vițel de culoare neagră, cu caractere chinezești care scriau „Cele mai avansate cunoștințe secrete”, împreună cu simbolul, o lebădă neagră.
Tânărul nu mai avea putere să lupte și își pierduse orice speranță în viață. Stătea și bea lichiorul rafinat și citea o carte profundă, ceea ce era totuși mai bine decât să stea întins acolo așteptând moartea.
Din fericire, când era copil, se străduise să învețe limba chineză. Se gândi la asta și mai bău câteva zeci de pahare de lichior, înghițindu-le cu greu. Câteva ore mai târziu, într-un alt colț al camerei secrete, Dion Blaze era legat, după ce fusese bătut până la sânge.
„O să te fac să suferi până o să ceri să mori”, spuse membrul bandei Dragonul Roșu, ținând în mână o bară de fier încinsă, plin de răzbunare. Pe de altă parte, Dion rămase calm și impasibil, zâmbind subtil și batjocoritor. În ciuda durerii imense pe care o îndurase, cu răni care îi acopereau corpul de la bătăile nemiloase și electrocutarea, dacă ar fi fost înjunghiat din nou cu bara de fier, nu ar fi contat.
„Fă-o în formă de trandafir, ca să arate frumos”, îl batjocori cu îndrăzneală tânărul mafiot. Bărbatul care ținea bara de fier se întoarse și încruntă ochii.
„O să-ți fac o formă de cocoș pe frunte.” Dion închise gura, dar apoi se auzi un zgomot puternic și tensiunea umplu camera... Bang!
Ușa grea și mare din lemn, cu zăvorul încuiat, s-a spart, deschizându-se în forță. Înainte ca trupul fără viață al membrului bandei Dragonul Roșu care păzea afară să poată intra, au apărut umbre întunecate. Ochii roșii intens, cu șiroaie de sânge curgând și gâtul zdrobit, prezentau o imagine terifiantă a morții. Era suficient pentru a-l face chiar și pe Dion, care încă se prefăcea pasiv, să vrea să vomite, să simtă un fior de groază...
„Ce se întâmplă?” Bărbatul care ținea bara de fier a apucat un pistol și a țintit spre ușa din față. De îndată ce a văzut umbra, a tras imediat. Cu toate acestea, corpul care a căzut s-a dovedit a fi propriul său lacheu, transformându-se într-o marionetă fără viață. Frica i s-a citit pe față. Dion era disperat să afle al cui era acel talent. Se gândi la soția sa talentată și capabilă, dar uită că aceasta nu se simțea bine în ultima vreme. Probabil că nu avea cum să-l ajute... cu siguranță.
„Al naibi de dragoni!” Apoi, brusc, Khon Loy sări în jos de pe tavan, apucându-l pe bărbatul care ținea arma, răsucindu-i încheietura mâinii și rupându-i gâtul cu un zgomot puternic! Apoi, cu mișcări grațioase, se rostogoli pe podea, luând o poziție frumoasă, care amintea de un spectacol de dans. Dion se uită la silueta micuță, nevenindu-i să creadă ochilor.
„Domnule, Khon Loy a venit să vă ajute...” Silueta micuță se întoarse și îi zâmbi ștrengărește lui Dion. Ochii lui căprui sclipeau, obrajii îi erau roșii, iar mirosul de alcool se răspândea în jurul lui.
„Ești beat în timpul programului?” Dion îl tachină pe micuțul Omega care se îndrepta nesigur spre el și îi desfăcu cătușele. Apoi îl ajută pe Dion să se ridice.
„Eu... vă scot de aici, domnule.” Dion nu îndrăznea să aștepte nimic de la el, dar îi permise micului Omega să-l sprijine și să-l conducă afară. Atunci văzu că holul era plin de cadavrele membrilor bandei Dragonul Roșu, toate zăcând într-o grămadă a groazei. Toți aveau aceleași semne ale morții – sânge curgând din ochi și gâturile rupte.
„Ce s-a întâmplat cu oamenii ăștia?”
„Oh, e propria mea abilitate, Ek.” Loy spuse cu un zâmbet satisfăcut. Lui Dion nu-i venea să creadă ce vedea, dar chiar în fața lor era un grup de oameni care trăgeau în ei. Micuța siluetă îl împinse pe Dion în spatele unui stâlp, apoi se aruncă la pământ. Își întinse mâinile ca aripile unui vultur, se învârti și se aruncă cu o viteză incredibilă spre membrii bandei Dragonul Roșu.
„Ek!” Degetele lui agile formară un cârlig înainte de a înfige în punctele vitale ale adversarilor, provocându-le o paralizie momentană.
„Dansul lebedei, învingând dragonul!” Grația mișcărilor mâinilor lui Loy era hipnotizantă, până la punctul în care Dion nu-și putea dezlipi privirea. De îndată ce scoase un sunet puternic, își înfipse rapid degetul în centrul frunții lor, provocând împroșcarea sângelui din ochii lor. Sunetul țipetelor lor răsună în tot holul. Apoi, Loy își mișcă încheietura mâinii spre gâtul lor, apăsând pe puncte precise. Făcu toate acestea cu o viteză incredibilă, doborând mai mulți dușmani odată. Bărbații care îl înconjurau pe Dion se prăbușiră la pământ, fără suflare într-o clipă.
„Domnule, s-a terminat. Am rezolvat problema.” Micuța siluetă alergă spre Dion, care rămăsese fără cuvinte, neștiind ce să spună.
„Repede, domnule, plecați repede!”
„De ce te grăbești?”, întrebă bărbatul mare, confuz.
„Păi, domnule... când am plecat să te caut, am găsit un buton ciudat, așa că am decis să-l apăs să văd ce se întâmplă... Se pare că era un buton de autodistrugere pentru această bază, domnule! Așa că v-a exploda!”
Boom! Înainte ca Dion să poată spune ceva, o explozie puternică se auzi din puțul abandonat. Loy întoarse capul și privi flăcările care se înălțau, simțind un sentiment de regret și disperare pentru borcanele cu lichior și numeroasele volume de scripturi antice pe care nu apucase să le citească înăuntru. Dion clătină din cap. Indiferent cât de priceput sau puternic devenea, natura lui răutăcioasă rămânea aceeași, provocând dezastre.
„Voi chema un elicopter”, spuse tânărul mafiot înainte de a-l apropia pe Loy de el și de a-i săruta fruntea. ”Bravo, puștiule.” Loy zâmbi dulce și apoi, BUM! O altă explozie se auzi, iluminând fundalul din spatele celor două siluete cu o strălucire aprinsă și înfiorătoare.
Capitolul 28
Întoarcere în prezent
„Uau!” Silueta palidă se trezi brusc, apoi se ridică treptat în patul mare. Ochii i se deschiseră larg, analizând împrejurimile înainte de a-și da seama că nu se afla în baza secretă a bandei Dragonului Roșu. Loy nu era sigur cât de mult putea crede în vis, dar părea atât de real încât îi dădea fiori pe șira spinării. De asemenea, simbolul lebedei negre din vis este similar cu simbolul de pe cutia de minereu cumpărată de Santino, așa că nu era nicio greșeală.
„Ești treaz?” Silueta mare intră înapoi în cameră, se aplecă și sărută ușor fața netedă a micului Omega.
„Unde ai fost, stăpâne?” Omega se aplecă, primind măcar puțină căldură din pieptul larg, ceea ce îi alina frica.
„Am treabă”, răspunse Santino, aruncând o privire pierdută către micuța siluetă. ”Ți-e foame?”
„Puțin, domnule.” Răspunse micuțul, frecându-și fundul de șoldul lui Santino.
„Micuțul meu obraznic...”, răspunse, lovindu-l jucăuș peste fund când Loy se juca deja cu pantalonii fratelui său mai mare.
„Micuțule neastâmpărat!” Santino apucă corpul zvelt și îl întinse ușor pe pat, ridicându-i picioarele albe pentru a-i cuprinde șoldurile. Apoi, își folosi buzele pentru a-l săruta tandru și a inhala parfumul feromonilor Omega de pe gâtul lui, făcând capul micuțului să se încline de râs.
„Stăpâne, hahaha!” Mâna mică împinse umărul lui puțin. Dar, în cele din urmă, îl lăsă pe Santino să facă ce voia. Se îmbrățișară strâns, se mângâiară și se explorară cu pasiune, buzele lor fiind roșii și fierbinți. Corpurile lor se răsturnară când Santino se întinse, trăgându-l pe Loy împotriva abdomenului său puternic. Loy își mișcă șoldurile înainte și înapoi ca o pisică jucăușă, apoi alunecă încet în jos, spre zona de sub centură, scoțând membrul cald și excitat al lui Santino.
„Loy...”, gemu Santino încet, în timp ce limba lui mică atinge deja capul întunecat, care începe să reacționeze.
„Ești deja atât de tare. Ți-am lipsit, stăpânul meu?” Micuța siluetă își freacă obrajii de-a lungul vaselor de sânge, urmărind carnea caldă și pulsândă. Se zvârcolește lasciv ca o pisică șireată.
„Pentru că ai trezit bestia din mine...”, Santino se așeză, ridicându-se și mângâind ușor capul moale al lui Loy, care își coborî buzele și sugea penisul lui mare, ca și cum ar fi fost o înghețată. Dar înainte de a ajunge la culme, fu împins cu fața în jos pe pat. Mâna groasă se strecură în pasajul umed.
Santino își înfipse bărbăția cu putere, împingând adânc, desfăcându-i larg picioarele, gata pentru ritmul fierbinte și pasional al Alfa. Loy își fereca organul, cu fața cuprinsă de plăcere, aproape atingând punctul culminant. Când cântecul de dragoste se sfârși, trecuseră aproape două ore. Santino îl luă pe micuț să facă un duș și să se schimbe, apoi îl aduse pe balcon să mănânce. Briza ușoară și parfumul magnoliilor plantate în această zonă l-au ajutat pe Loy să se relaxeze și să se destindă. Dar, pe măsură ce își amintea de responsabilitățile sale și de lucrurile la care visase noaptea trecută, panna cotta din gura lui părea fără gust.
„Ești sătul?”, întrebă persoana mai mare, în timp ce micuțul lăsă lingura jos și se strâmbă.
„Da.” Silueta mică a ridicat capul, dar înainte să apuce să spună ceva, bodyguardul care stătea în fața lui s-a îndreptat spre Santino.
„Domnule, am găsit urme ale țintei. S-ar putea să fie în această zonă.” Auzind asta, persoana mai înaltă s-a ridicat imediat de la masă.
„Unde te duci? Pot să vin cu tine?”
„Nu, nu poți.” Santino a răspuns imediat, dar văzând expresia tristă a micuțului, i-a spus subalternului său să aducă un card de credit cu credit nelimitat pentru Loy.
„Dacă te plictisești și vrei să mergi la cumpărături, poți să te duci. Am aranjat ca zece oameni să aibă grijă de tine.”
„Nu”, a răspuns tânărul, alternând privirea între cardul negru din mâna sa și chipul atrăgător al celuilalt.
„Nu vreau să-ți folosesc banii. Nu este necesar„ spuse micuța siluetă, părând ușor frustrată, dar totuși strecură cardul de credit în buzunarul propriu. Zahărul a intrat în gura elefantului...
„Du-te unde vrei, doar să mă anunți. Enzo va fi cu tine tot timpul”, Tânărul mafiot arătă spre bodyguardul înalt care stătea în apropiere, afișând o postură disciplinată. Apoi, se grăbi să plece. Loy își schimbă poziția, se așeză și respiră adânc, simțind un sentiment de singurătate. Se uită la priveliștea muntelui din față înainte de a întreba:
„Poți să mă duci la mall? Vreau să cumpăr ceva.” Enzo dădu din cap, așa că Loy se întoarse în dormitorul său să-și schimbe hainele. Când coborî la etajul inferior, văzu un convoi așteptând la ușa din față. Era format din două motociclete și un Bentley în centru, urmat de un Hummer în spate. Enzo se apropie și deschise ușa, permițându-i pasagerului din Bentley să urce. Loy se simți puțin jenat și ezită să facă un pas înainte.
„De fapt, trebuie doar să mă însoțești singur, Enzo. Ar trebui să fie suficient”, spuse Loy, uitându-se la Hummerul în care se înghesuiseră cinci bodyguarzi.
„Nu se poate, domnule. Stăpânul mi-a dat instrucțiuni să vă însoțim tot timpul, toți.”
„Trebuie să vii cu mine și la baie?” Îl întrebă Loy în glumă, iar celălalt răspunse:
„Depinde dacă îmi dai voie.” Hmm, nu contează. Loy inspiră adânc și se grăbi să se așeze în mașina luxoasă. Convoiul plecă de la castel, iar peisajul frumos al orașului sicilian captivă privirea lui Loy. Totuși, el întoarse capul să se uite pe fereastră, cu o expresie confuză. Nu era sigur cum să gestioneze situația. Loy îl iubea disperat pe Santino, până în punctul în care imaginația lui nu putea înțelege ideea de a-i face rău cu un cuțit. Cum a reușit Dion să fie din nou visul lui Loy noaptea trecută? Chiar dacă era în concordanță cu ceea ce îi spusese Dion, Loy tot nu voia să creadă.
Chiar putea să-și folosească abilitățile supranaturale? Era doar o glumă? Chiar și mersul obișnuit era suficient pentru a se împiedica de propriile picioare.
„Am ajuns.” Mașina luxoasă a parcat în fața celui mai mare mall din oraș. Loy a coborât din mașină împreună cu trei gărzi de corp, în timp ce restul echipei a condus mașina înăuntru pentru a o parca. S-au îndepărtat, dispersându-se în diferite puncte care nu erau nici prea aproape, nici prea departe, păzindu-l pe Loy.
Tânărul Loy nu se putu abține să nu-și tragă gluga peste cap. În trecut, obișnuia să-și urmeze șeful cu obediență, dar acum era înconjurat de oameni, ceea ce îl făcea să se simtă jenat. Privirile oamenilor din mall erau prea intense.
Loy se îndreptă direct către un magazin care vindea telefoane de marcă, folosind cardul de credit al lui Santino pentru a plăti. După ce termină, ceru permisiunea unui bodyguard și se duse la toaletă să se spele pe față și pe ochi. După aceea, Loy se gândi să se întoarcă; ezită, contemplând. Dar, în timp ce se ștergea pe mâini, un bărbat ieși din toaletă.
„Demonule!” Bărbatul s-a prăbușit la pământ, uitându-se la Loy de parcă ar fi văzut o fantomă. Loy s-a întors să-l privească și a simțit o familiaritate ciudată.
„M-ai urmărit chiar și după ce am scăpat? Mi-e frică, te rog!” A început să strige și a încercat să se ridice de pe podea. Gărzile de corp care stăteau în fața lui Loy s-au apropiat, formând o barieră.
„Nu e nevoie să intrați în panică. Nu aveți de ce să vă panicați. Îl cunosc. E doar o persoană tulburată care are nevoie de ajutor”, minți Loy cu o expresie înșelătoare.
„Vreau să-l ajut puțin. Puteți să așteptați afară? E pe cale să-și ude pantalonii.” Enzo se uită la bărbatul care tremura și îl înțelegea într-o oarecare măsură, dar totuși ezită.
„Nu-ți fie teamă că o să-l supărați pe șef, îi spun eu. Oricum, vă rog să stați de pază afară și să nu lăsați pe nimeni să intre, bine?” Auzind asta, Enzo încuviință în cele din urmă cu reticență.
„Dacă se întâmplă ceva, domnule, strigați și chemați-ne. Venim imediat.” Persoana cu zâmbetul dulce închise repede ușa băii înainte de a se întoarce să arunce o privire la bărbatul care se ghemuia în colț, ridicând mâna pentru a-și acoperi fața. Loy inspiră adânc.
„Nu-ți voi face nimic. Să vorbim, bine?” Bărbatul ridică încet privirea, cu un strop de neliniște.
„Unde ne-am mai întâlnit?”
„Tu... nu-ți mai amintești.”
„Răspunde-mi!” mârâi Loy, ridicând vocea. Bărbatul era vizibil panicat.
„La... depozitul numărul 7 al bandei lui Riccardo, domnule.” Cel mic se gândi o clipă și își aminti că acest bărbat putea fi unul dintre cei care îl răpiseră.
„Tu m-ai lovit cu o bâtă în cap, nu-i așa?” Loy o spuse printre dinți vrând totodată să-l lovească, dar bărbatul mare îngenunche cu reticență, plecându-se.
„Te rog, nu-mi mai face rău, mi-e frică.” Celălalt, încă tremurând, deveni mai supus. Loy își opri piciorul și apoi ridică capul.
„Spune-mi, încearcă să-ți amintești ce am făcut acolo.” Loy a folosit o metodă înșelătoare pentru a-l interoga, iar bărbatul a răspuns repede cu voce tremurândă: „Tu, tu ne-ai bătut pe toți, mi-e frică. Am părăsit deja banda, nu voi mai face nimic rău, promit.”
„Eu am făcut totul?”
„Da, domnule. I-ați ordonat lui Prime Alpha să se ocupe de noi, iar apoi l-ați ucis cu mâinile goale. Am înregistrat un videoclip, dar dacă sunteți aici din cauza videoclipului, îl șterg chiar acum.” El a scos repede telefonul mobil, iar Loy l-a apucat pe bărbatul mare de braț.
„Oprește-te. Arată-mi videoclipul.” Bărbatul își apleacă fața și îi înmână imediat telefonul lui Loy cu videoclipul deschis.
„Ahhh!” Un țipăt puternic răsună, însoțit de imaginea unei siluete umane zăcând într-o grămadă, acoperită de sânge. Judecând după unghiul camerei, părea că acest bărbat înregistrase în secret un clip de sub scaun. Loy încruntă sprâncenele, aruncând o privire rapidă la silueta zveltă și agilă de pe ecran. Tocmai când Prime Alpha era pe punctul de a sări pe el pentru a face sex cu micul Omega, cioburi de sticlă au zburat spre gâtul său gros, provocând o ploaie de sânge. După aceea, Loy a început să-și miște mâna într-o mișcare ageră și precisă, atacând rapid și fără milă restul membrilor bandei Riccado.
Amintirile pierdute păreau să revină în timp ce își întoarse fața spre oglinda mare din baie. După ce atâta timp nu acordă atenție schimbărilor din corpul său, își examină tenul clar și luminos, realizând că strălucirea albă pe care o văzuse în depozit era de fapt propria lui reflecție. Loy nu mai era un copil al străzii neîngrijit și murdar, ci un Omega Pur cu o frumusețe înnăscută izbitoare în toate aspectele.
Combinația dintre esența lui și cunoștințele dobândite în camera secretă a Dragonului Roșu îl transformaseră dintr-un hoț mărunt într-un maestru al forței interioare, dar când era din nou conștient de sine, uita totul. Loy își dăduse seama acum.
Tânărul a făcut un semn cu mâna pentru a-l scoate afară pe acel străin și, de îndată ce a rămas singur în baie, a luat telefonul mobil, un dispozitiv nou pe care îl luase pentru a trimite mesaje către banda Trandafirului Alb, care aștepta un semn de la el 24 din 24.
„Am nevoie de informații despre liderul sau sediul Lebedei Negre”, Loy trimise mesajul și, în câteva secunde, primi un răspuns. Degetele sale subțiri derulară fiecare pagină cu informații până când dădură peste simbolul sediului. Când văzu imaginea lebedei negre cu aripile întinse, inima tânărului aproape că se opri.
Dacă priveai dintr-o perspectivă negativă, puteai concluziona că Santino se alăturase Lebedei Negre pentru a-l răsturna pe Dion, dar Loy nu credea asta. Simțea că Santino ar putea fi doar un alt pion în acest joc, deoarece natura lui bună îl determinase să aibă interacțiuni dureroase cu Lebedei Negre în trecut. Prin urmare, a tastat repede un răspuns pentru a-și informa echipa să investigheze mișcările Lebedei Negre, apoi a lovit telefonul cu piciorul, aruncându-l în toaletă, distrugând complet dovezile.
„Ne vom întoarce la magazinul de telefoane mobile”, Loy i-a spus lui Enzo în timp ce ieșea din baie.
„Ai uitat ceva?”
„Nu, mi-a căzut telefonul în toaletă. Vreau altul nou”, a răspuns tânărul înainte de a se întoarce spre magazinul de telefoane mobile, Enzo urmându-l cu o expresie nedumerită pe față, simțindu-se neliniștit.
După ce au cumpărat un telefon nou, Loy și restul bandei s-au dus la un restaurant japonez să mănânce. După ce s-au săturat și s-au simțit sătui, Loy s-a întors la castelul lui Santino, care era la puțin mai mult decât o plimbare. Lara l-a întâmpinat și l-a informat că Santino nu se întorsese încă. Loy nu putea să nu se simtă îngrijorat și curios, dar nu putea face nimic altceva decât să urce la etaj, să facă o baie cu spumă, să se întindă pe pat și să aștepte, până când, în cele din urmă, a adormit din cauza oboselii.
„Um.” Micuța siluetă se trezi brusc, doar pentru a se întoarce și a-l vedea pe Santino acolo, privindu-l. Santino purta un halat, emanând un parfum proaspăt și revigorant care se răspândea din fizicul său puternic, indicând că deja făcuse un duș.
„Oh, sunteți aici, domnul meu”, murmură Loy, ridicându-se pentru a se așeza pe genunchii puternici, îngropându-și fața în căldura pieptului său. Santino coborî capul pentru a-l săruta ușor pe Loy pe frunte, dar când Loy văzu rana proaspătă de pe mâna lui, fu nevoit să ridice privirea.
„Stăpâne, ce s-a întâmplat cu tine?„, întrebă Loy, întinzând mâna și apucând-o pe cea a lui Santino, ridicând-o pentru a o examina mai atent.
„Doar un accident minor”, răspunse Santino, dar Loy credea altceva... Erau clar răni la mâini.
„Știu, stăpâne. Cu cine te-ai bătut? Um...”, exclamă Loy, dar bărbatul mai înalt îi sărută pur și simplu buzele roșii. Corpurile lor se împletiră, Santino întins pe pat, scoțându-și halatul. Loy se dezbrăcă, inima îi bătea cu putere, dar nu se opuse. Petrecură noaptea cu aceeași pasiune ca și înainte.
Dar când a venit dimineața, Loy era încă deranjat de întrebarea fără răspuns din noaptea trecută.
„Domnul meu”, spuse Loy, înfășurat într-un prosop. Se uita la Santino, care își lega cravata în fața oglinzii.
„Da?”
„Ce s-a întâmplat cu mâna ta? S-a întâmplat ceva?”
„Întrebi prea multe.„ răspunse Santino cu un ton liniștit, aparent enervat.
„Sunt doar îngrijorat, atâta tot.”, Don Bertolucci ridică o sprânceană, uitându-se în ochii lui mici și rotunzi.
„Nu e treaba ta.„
„Dar...”
„Voi păstra secretul pentru soția mea adevărată. Atunci îți voi spune...” Santino aruncă o privire scurtă la expresia îndurerată de pe fața micului Omega, apoi își luă haina. Ieși din dormitor, lăsându-l pe Loy acolo, cu lacrimi curgând pe față, simțindu-se devastat.
Capitolul 29
Khon Loy stătea și mesteca paste cu sos, cu o expresie încruntată pe față. De îndată ce a văzut persoana înaltă intrând în salon, a pus furculița jos, a luat un șervețel și a spus:
„M-am săturat”
„Abia ați început masa, domnule. Sau doriți desert?„ spuse Lara, care stătea cu atenție. Loy ridică mâna mică și îi făcu semn.
„E bine, nu mai vreau să mănânc”, spuse el. Apoi ieși afară cu pași grei. Santino îi aruncă o privire siluetei sale zvelte, fără să-l strige sau să-l urmeze, ci doar luă o ceașcă de cafea neagră și bea din ea.
„V-ați certat cu el, domnule?„ îl întrebă Lara pe șeful ei, nu din curiozitate, ci din îngrijorare, pentru că lucra de mult timp pentru familia lui Santino. Fără relația șef-servitor, ea îl considera pe Santino ca pe un frate mai mic. Santino însuși gândea la fel.
„Nu știe care îi sunt limitele”, răspunse Alpha. Lara ridică sprâncenele.
„Doar Khon Loy nu-și cunoaște limitele?”
„Spune ce vrei, Lora”, menajera chicoti, tachinându-l pe șeful pe care îl îndrăgea. Și totuși, nu se putu abține să adauge:
„Dacă Khon Loy ar fi fiul meu și ar fi luat pentru a se căsători cu un șef ca tine, care îl presează așa, v-aș da în judecată pentru daune.”
„Dar nu e un copil sub 18 ani”, Lara îi aruncă o privire șefului ei, pentru că era dificil să-și deschidă sufletul în fața lui.
„Păi, da. Khon Loy este adult acum, așa că are dreptul să aleagă ce este mai bine pentru el.”
„...”
„Dacă într-o zi nu mai poate tolera asta sau vede pe cineva mai bun decât tine, cred că s-ar putea să nu mai fie de acord cu asta.” Dacă ar fi fost vorba de un alt servitor, probabil ar fi fost suspendată sau concediată. Dar cu Lara, cea matură, tot ce putea face era să respire adânc, să ridice ușor mâna și să spună:
„Poți pleca acum.”
„Am înțeles, domnule.” Menajera zâmbi în secret, apoi ieși din sufragerie, lăsându-l pe șeful ei singur cu gândurile sale. Khon Loy se plimba în cerc în interiorul serei, ținând în mână un telefon nou. De fapt, intenționa să sune și să întrebe despre progresul făcut de banda Trandafirului Alb. Cu toate acestea, după ce fusese rănit de cuvintele dure ale lui Santino din noaptea precedentă, tânărul era atât de agitat și frustrat încât nu mai voia să facă nimic.
„Ar fi bine dacă doctorul Miguel ar fi aici.” În acel moment, Khon Loy încă nu știa unde se dusese doctorul Miguel, medicul rezident al bandei Bertolucci. În timp ce se așeza pe o bancă de piatră, o tânără menajeră pe care nu o mai văzuse niciodată intră în grădină. Avea părul negru ca pana corbului, ochii migdalați, o siluetă voluptuoasă și șolduri late. Era cu adevărat dintr-o altă ligă, astfel încât Khon Loy nu se putu abține să nu o privească cu admirație.
„Scuzați-mă că vă deranjez, domnule... dumneavoastră...”. Vorbea engleză cu accent italian, cu capul ușor înclinat, evitând cu abilitate să se lovească de copacul decorativ. Dar băiatul o chemă, spunând: «E în regulă, poți intra să lucrezi». Loy părea să caute o scuză pentru a evita să dea un telefon. Pe de altă parte, voia ca ea să rămână și să-i fie prietenă, pentru a-l ajuta să-și aline puțin neliniștea. Se ridică de pe banca de piatră și se apropie, urmărind-o cum ia niște unelte dintr-o cutie.
„Ce ai de gând să faci?”
„O să tund ramurile plantelor din ghivece și apoi o să le tai pe cele care nu sunt atât de frumoase.” Ea zâmbi până când îi apărură gropițele. Băiatul își aminti de zilele în care folosea din nou și din nou fetele de la curte.
„Pot să te ajut, frumoasă doamnă?” Loy ridică o sprânceană, iar ea chicoti încet.
„Nu-i nimic, o să obosești.”
„Nu, nu-ți face griji. Sunt perfect în regulă. Am făcut și lucruri mai grele decât asta.” După ce spuse asta, băiatul o ajută pe servitoare să tundă ramurile plantelor din sera de sticlă. Lucra cu sârguință, urmând instrucțiunile cuiva care nu era atât de apropiat de frumoasa femeie ca el. Numele ei era Mia și începuse să lucreze cu două zile în urmă. Nu mai era nevoie să spunem că era și singură și fără griji, ceea ce era cu totul altă poveste.
„Când îți termini tura, ce vei face?” Întrebă Loy, după ce o ajută pe tânăra femeie să adune uneltele.
„O să-mi cumpăr o carte.”
„Ce fel de carte?”
„Doar niște romane polițiste de Stephanie Queen. A apărut un nou volum. Cred că o să merg la un mall din apropiere și o să mă opresc să mănânc ceva chinezesc înainte să mă întorc.”
„Și mie îmi plac cărțile lui Stephanie Queen.” Ochii lui s-au luminat.
„Pot să vin cu tine?”
„Oh, poți să ieși din castel?”
„Sigur”, a răspuns Loy. ”Pot să fac orice. Oricum, nimănui nu-i pasă de mine.” O durere ascuțită i-a umplut pieptul când s-a gândit la cuvintele lui Santino din noaptea trecută, dar Loy a zâmbit sfidător și a scos din portofel cardul de credit pe care i-l dăduse Santino.
„Am un card de credit nelimitat. Mergem să ne distrăm?”
„Oh, nu, nu pot”, avea o expresie ezitantă pe față, dar Loy voia totuși să facă achiziția, pentru că îl făcea să se simtă ușurat și ciudat de fericit.
„Sigur că poți, consideră că e din partea mea să scot la o întâlnire o doamnă frumoasă ca tine. Îți voi cumpăra haine de marcă și o geantă de designer, tot ce îți dorești. Le voi plăti eu.” Obrajii tinerei menajere s-au înroșit înainte să accepte în cele din urmă. După ce Mia a ieșit de la serviciu, Loy a așteptat-o în seră, ca să se poată schimba în hainele ei obișnuite.
„Arăți absolut uimitor”, Loy o admira pe persoana din fața lui, care nu mai era doar o menajeră. Acum era îmbrăcată într-o cămașă albă și o fustă verde deschis cu flori, și purta o geantă mare. Arăta dulce, dar sexy, într-un stil care amintea de o femeie siciliană.
Micul Omega o luă pe Mia la cumpărături într-un mall de lux. Era sigur că erau bodyguarzi care îl urmau, dar în loc să fie mulțumit, Loy era supărat că Santino nu-l oprise deloc. Așadar, tânărul își folosi cu încredere cardul de credit pentru a cumpăra articole de la o marcă renumită, provocând o nebunie extravagantă. Intrară într-un magazin și ieșiră apoi în altul, cu bodyguardul urmându-i îndeaproape. Oricine ar fi văzut bodyguarzii ar fi compătimit-o pe Mia, care se chinuia cu o mulțime de pungi.
Neștiind ce să mai cumpere și simțindu-se flămând, Loy o luă pe Mia să ia cina într-un restaurant de lux. Bodyguarzii primiseră instrucțiuni să se așeze la o masă din apropiere, nici prea aproape, nici prea departe. Comandară fără ezitare tot ce doreau, deoarece Loy îi trata cu generozitate, ca și până atunci.
„Ce relație ai cu stăpânul?”, întrebă Mia în timp ce tăia o clătită cu portocale. Ea obținuse slujba la Palatul Celestina pentru că o recomandase o rudă care era bucătar-șef. Totuși, se gândea să renunțe după doar câteva luni. Așadar, nu acordase prea multă atenție poveștii șefului ei. Știa doar că Santino nu avea soție și că nu-l văzuse niciodată pe Loy. Când s-au întâlnit la seră, l-a văzut pe Omega bine îmbrăcat și cu oaură frumoasă așa că a presupus că ar putea fi o rudă a familiei Bertolucci.
„Sunt un câine de care stăpânul tău a avut grijă.”
„Un câine?”
„Da, un câine de companie.”
„Ești atât de amuzant.”
„Mă bucur că ai râs.” Loy zâmbi sec la ironia propriei sale vieți. Dar ochii lui deveniseră subtili și îl văzu pe unul dintre bodyguarzi în timp ce îi făcea poze cu Mia, așa că Omega întinse mâna și o apucă pe frumoasa femeie de mână apoi se apleca și-i șopti la ureche:
„Clătita este delicioasă?”
„Da, este delicioasă.” Mia răspunse, încă puțin confuză de ce s-ar fi apropiat doar pentru a o întreba asta.
„Atunci voi mai comanda zece farfurii pentru tine„, spuse Loy, dându-se înapoi și aplecându-se spre partea în care stătea nonșalant bodyguardul.
„Pentru tine, pot face asta oricând!” Ultima frază fu strigată tare. Spera să ajungă la urechile lor.
„Nu e nevoie, am mâncat destul, mulțumesc.”Răspunse Mia, evitând contactul vizual cu oamenii din restaurant, în timp ce Loy exclama și atrăgea atenția multora. Dar micuțului Omega nu părea să-i pese.
„E deja târziu. Să ne întoarcem. Mâine trebuie să lucrez în bucătărie.” Loy voia să găsească o scuză pentru a mai petrece timp cu ea, dar în adâncul sufletului simțea că această întâlnire se va termina neplăcut. Așadar, cu o expresie calmă, a plătit nota și amândoi s-au urcat în mașina luxoasă care se îndrepta spre palat. Loy încerca să-și păstreze calmul, dar când Lara îi spuse că Santino îl aștepta în seră, fața lui palidă deveni și mai palidă.
„Ei bine, eu plec acum. Mulțumesc pentru tot”, spuse Mia înainte de a se îndrepta spre bodyguard pentru a-și lua geanta de marcă și a se pregăti să fugă.
„Nu poți pleca nicăieri. Stăpânul te așteaptă, gata să se întâlnească cu voi amândoi. Domnule Loy.” Loy nu o văzuse niciodată pe Lara atât de aprigă și asta îl sperie puțin. Mia avea o privire amenințătoare și părea că vrea să-l certe, dar lui Loy nu-i păsa. El doar o urmări pe Lara și merseră până la seră.
Santino stătea acolo, bând din coniacul său și fumând o țigară. Când Lara i-a adus pe amândoi înăuntru și a închis ușa în urma ei, el a pus paharul jos și a stins țigara în scrumieră. Ochii lui adânciți îl priveau fix pe Loy, făcându-i umerii să tremure.
„Um, de ce m-ai chemat aici? Sunt atât de obosit încât aș putea să mor...” Înainte să apuce să termine propoziția, Santino îl apucă de ceafă pe copilul obraznic și îi sărută cu forță gura. Limba lui fierbinte îi apăsă buzele moi, apoi le mușcă până când apăru sânge. Loy gemu de durere înainte să fie ridicat de pe podea.
„Au! Doare!” Silueta micuță se zbătea și se agita în brațele lui, încercând să scape. Era puternic și neînfricat, nu se temea să dea pumni și lovituri. Dar Santino rămase neclintit. Mia avea o expresie perplexă pe față și părea să fi înțeles ceva din toată această scenă.
„Ce ai cumpărat?”, întrebă brusc cel mai în vârstă, smulgând hainele de pe Loy. Loy ridică piciorul și îl lovi în partea puternică.
„Ce ai de gând să faci?”
„Te-am întrebat ce ai cumpărat. Ce ai făcut? Nu poți să explici?”
„Păi, vedeți, domnule...”
„Taci din gură.” Santino se întoarse, iar tânăra servitoare își coborî repede capul, tremurând de frică.
„Eu, eu nu-mi amintesc, sunt prea multe. Nu-mi amintesc”, strigă Loy către celălalt înainte de a fi sărutat din nou cu pasiune. Mirosul de țigări amestecat cu feromoni alfa și un gust dulce-amărui pe vârful limbii îi încălzi trupul zvelt al lui Loy, iar rezistența lui se topi.
„Ahh...” Santino își retrase limba, lăsându-și degetele să-i urmeze buzele umflate și umede. Între timp, Loy încerca să respire.
„Atunci o să te țin aici până îți amintești”
Capitolul 30 - +18
„Pra... um Prada, două perechi de pantofi cu toc înalt, ah.” Loy abia putea să scoată un cuvânt, pentru că Santino îi sugea sfârcurile dulci până când deveneau tari, zgâriindu-i ușor cu colții peste carnea moale, în timp ce mâinile îi mângâiau fundul frumos, înainte de a-l lovi cu putere, creând un sunet răsunător care umplea sera.
„Ahh...” Loy gemu amețit, în timp ce mâna lui Santino continua să-i lovească fesele, slăbindu-l și mai mult. Mia stătea în același loc, aproape confundându-se cu un ghiveci de flori.
„Domnule, vă rog, dați-mi drumul.”
„Încă nu mi-ai răspuns.”
„Ah, nu-mi mai amintesc.” Cel mic, cu ochii înlăcrimați, nu-i plăcea să fie forțat în felul acesta. În plus, nu mințea. Chiar nu-și amintea, pentru că atunci când era la magazinul de marcă, sarcina lui era doar să treacă cardul prin aparat. Nu-i păsa prea mult ce lua ea. Voia doar să folosească banii lui Santino pentru propriul confort și satisfacție.
„De ce nu-mi răspunzi?” Persoana mai înaltă se aplecă mai aproape de obrajii roșii ai micuțului, întorcându-se să se uite la menajeră cu o voce ezitantă.
„Este o geantă Chanel, două genți Louis Vuitton, precum și un inel și un colier Cartier.”
„Știai că era cardul meu?” El vorbi încet, strângând ușor pieptul moale al lui Omega cu mâna lui mare.
„Nu știam, domnule. Cred că e o neînțelegere.” Fata frumoasă aproape că se prăbuși pe podea, tremurând din tot corpul, realizând că se băgase într-o înșelătorie cu împrumuturi de bani cu Santino Bertolucci.
„Huh...”, tânărul Alfa doar râse.
„Deci, ce părere ai de asta?” Persoana mai înaltă susținea corpul fragil din fața lui, forțându-l pe cel mic să-și desfacă larg picioarele. Pielea netedă și moale era împodobită cu sărutări împrăștiate ca petale de trandafiri roșii. Mâna mare se afundă în lenjeria intimă a celui mic, degetele urmărind calea umedă și fierbinte. Corpul celui mic reacționă cu un amestec de rezistență și dorință, lacrimile umplându-i ochii, exprimând faptul că a fi expus în acest fel era jenant și excitant în același timp.
„Îți place de el?”, întrebă Santino, cu vocea plină de dorință. ”Vrei să faci sex cu el?”
„Eu... eu nu gândesc așa, domnule. Nu mă gândesc deloc la asta.” Fața lui Loy păli după ce auzi asta, chiar dacă nu se aștepta la sentimentele lui Mia, totuși îl afectară.
„Domnule, sincer nu știam că Khon Loy era iubitul stăpânului. Am greșit, recunosc.” Micuțul își coborî discret privirea, aruncând o privire către Alpha. Fața lui Santino rămase impasibilă.
„Ah!” Degetele lui continuară să-i pătrundă în gaura iubirii alunecoase, cu forță și brutalitate. Talie lui subțire se zbătea în ritmul mișcărilor degetelor, tremurând în timp ce încerca disperat să se controleze, mușcându-și puternic buzele.
„Încă nu e iubitul meu.” Fraza răsună puternic în urechea lui și îl străpuse direct în piept. Tremură în secret, încercând să se elibereze din strânsoare, dar Santino mări presiunea adăugând încă trei degete, cu forță și sălbăticie.
„Oh! Domnule, vă rog, dați-mi drumul... acolo... dacă nu vă opriți...” Buzele lui tremurânde murmură, în timp ce persoana mai în vârstă continua să-i sărute tâmpla transpirată. Inhalând aroma dulce a feromonilor, el se jucă cu pricepere cu punctul sensibil ascuns în umezeala lui, atât din față, cât și din spate.
„Crezi că un Omega mascul care geme dulce ca el, cu o talie subțire ca asta, te va face fericită?”
„Nu. Cu siguranță nu.”, spuse Mia cu voce tare. Loy scoase un suspin ușor...
„Bine, pentru că nu te vei culca niciodată cu el. Nimeni nu o va face. El îmi aparține.” Mâna lui groasă strânse obrazul tandru al lui Loy, mângâindu-l ușor cu un sărut înainte de a-i mușca gâtul alb și delicat. Forța era suficient de puternică încât să facă sângele să curgă. Acesta era modul în care Alfa își marca teritoriul, dur și necivilizat. Durerea și disconfortul îi făcură corpul fragil, tensionat și, în cele din urmă, se predă.
„Ahh... stăpânul meu, de când îți aparțin?” Silueta micuță plângea, cu ochii roșii, și îl privea pe tânărul Alfa cu o expresie de durere neascunsă. Mia înțelegea pe deplin că era doar un pion nesemnificativ în relația complexă dintre cei doi indivizi.
„Nu e nevoie să plângi. De acum încolo, voi încerca să fiu clar cu tine.” Santino trase corpul fragil mai aproape, sărutându-i tot chipul tânăr care devenea mai frumos pe zi ce trecea. Șoldurile nedezvoltate, care încă nu se umpluseră, se frecau acum de corpul puternic al lui Santino.
„Vrei să fii futut?”
„Hmm!” Fața se lăsă în jos, în semn de înfrângere.
„Chiar și acum, încă te frecai de mine.”
„Și tu, stăpâne, te jucai cu mine.” Micuțul șoricel se mișcă lasciv, mâna mică mișcându-se pentru a mângâia abdomenul tonifiat al bărbatului mai în vârstă. Santino se sprijină de peretele de piatră, îndreptându-și privirea pentru a o găsi pe menajera al cărei nume nu se obosise să-l rețină.
„Poți să-ți iei lucrurile acum.”
„Am înțeles, domnule. Mulțumesc.” Se auzi un suspin de ușurare când Mia ieși în grabă din seră cu achizițiile sale. Imediat ce cererea fu făcută, Loy scoase membrul erect al lui Santino din pantaloni, iar apoi fundul mic se așeză încet, zvârcolindu-se și răsuciindu-se, făcându-l pe Santino să-și găsească drumul prin deschizătura îngustă.
„Ahhh...”
„Ești foarte priceput, băiat bun.” Persoana mai în vârstă strânse ușor fundul moale înainte de a-și mișca corpul în sus și în jos pentru a crea un impact puternic într-o mișcare dură.
„Mă doare stomacul, domnul meu.”
„Atunci, ia-o încet. Călărește-mă tu, în ritmul tău.”
„Vreau să intri, adânc în mine.”
„Nu e nevoie să te grăbești. În seara asta, îmi aparții. Toată noaptea, fără îndoială, băiatul meu bun.” Cuvintele erotice erau pline de emoție pasională, iar sunetul cărnii lovindu-se una de alta răsuna în fundal.
Femeia frumoasă stătea în colțul holului, inspirând brusc cu ușurare. Situația de adineauri fusese puțin înfricoșătoare, dar măcar nu murise și obținuse ceva valoros din ea. Ochii ei îngustați se uitau la geantă, apoi la foaia mare de hârtie care îi umplea ambele brațe, înainte de a se întoarce repede în camera menajerei pentru a scrie o scrisoare de demisie.
În dimineața următoare...
Khon Loy se trezi pe un pat moale, cu corpul obosit și dureros de la activitățile pasionale din noaptea trecută. Nu-l învinovățea doar pe Santino. Își amintea cum își exprimase dorințele. În acea seră, Khon Loy se văzuse pe sine, plutind timid, stând pe el fără rușine și mișcându-se lasciv pe acel penis fierbinte. Odată ce Santino terminase, îi ceruse mai mult, fără să se oprească până când abdomenul îi era plin de esența fierbinte a lui Alpha. Picioarele îi tremurau încă, iar canalul iubirii încă îi provoca o senzație de mâncărime. Santino nu mai dormea lângă Khon Loy.
Tânărul stătea și se uita la patul șifonat, amintindu-și cuvintele grele ale lui Santino: „Nu trebuie să plângi. De acum încolo, voi încerca să fiu clar cu tine.” Se repetau la nesfârșit până când își balansează picioarele și intră ezitant în baie pentru a se curăța. Când ieși, o întâlni pe Lara, care pregătise masa.
„Stăpânul a plecat la muncă de la ora șase„, îi spuse ea fără să aștepte să o întrebe.
„Mulțumesc foarte mult”, micuțul zâmbi și se așeză încet, ridicând lingura și suflând ușor. Totuși, își aminti de problema nerezolvată, care era tot mai aproape de a face progrese cu banda Trandafirului Alb. Așa că Khon Loy termină repede masa, apoi se întoarse în dormitor și luă telefonul ascuns. A trimis imediat un mesaj echipei și nu a trebuit să aștepte mult până să primească un apel.
„Khon Loy, eu sunt.” Vocea de la celălalt capăt era a lui Dion.
„Da?”
„Santino... nu a aflat adevărul, nu-i așa?” Aceste cuvinte îi aduseră lacrimi în ochi lui Khon Loy, însoțite de un sentiment de ușurare. Vocea lui Dion era reconfortantă, dar îl făcea să se simtă și oarecum vinovat.
„Banda Lebăda Neagră se îndreaptă în direcția greșită. Liderul pare să fie implicat în problema portului. S-ar putea să fie o înscenare pentru a mă face să mă supăr pe Santino... Indiferent, Shane va continua să conducă echipa de investigație. Tu ai responsabilitatea de a păstra totul secret. Să nu ai încredere în el, încă.”
„Da.”
„Dacă se dovedește că banda lui Bertolucci nu este de fapt în spatele tuturor acestor lucruri și că este doar un stratagemă pentru a distrage atenția bandei Trandafirului Alb, sper că Santino nu va afla ce punem la cale”, Dion i-a cerut lui Loy să păstreze secretul. I-a spus că nu poate avea încredere decât în propria judecată, deoarece un lacheu ca el nu avea altă soluție decât să fie de acord.
„Vom uita toate cicatricile și rănile. Voi avea o discuție cu Santino pentru a clarifica totul.„
„Da”
„Trebuie să închid acum. Într-un minut, sistemul va șterge toate semnalele telefonice.„
„Da”. După ce a închis telefonul, Khon Loy a închis mobilul și s-a prăbușit pe pat. Nu știa dacă era fericit sau nu, dar știa că nu-i va mai face rău lui Santino. Cu acest gând în minte, deschise sertarul și scoase un pumnal cu un model de spini de trandafir, ascunzându-l în cămașă. Apoi ieși pe balcon, uitându-se în stânga și în dreapta. Când văzu că nu era nimeni în jur, aruncă repede pumnalul în apa de jos. Povara grea care îi apăsa pieptul părea să se risipească.
Khon Loy fredona o melodie în timp ce se întorcea în cameră, intenționând inițial să se culce la loc. Cu toate acestea, se plictisise de propriile gânduri și hotărî să întrebe gărzile de corp dacă era vreo cameră în care să se joace. Când află că exista un laborator subteran, le ceru să-l ducă acolo.
Și se întâmplă exact ca înainte... Blocat-blocat-blocat. Boom!
Câteva ore mai târziu, personajul răutăcios nu reușea să pună în funcțiune laboratorul lui Santino. Gărzile de corp și cameristele alergau în toate părțile, încercând să stingă flăcările și fumul. Dar cel puțin au reușit să-i ia un lucru din mâini. Omulețul a mers cu un zâmbet pe buze și a deschis ușa dormitorului. Cu toate acestea, înainte de a se opri, o senzație de furnicătură i-a cuprins tot corpul când a văzut un pumnal argintiu cu mânerul acoperit de spini de trandafir ud, așezat pe masa de lângă pat...
Capitolul 31
Elicopterul mare a aterizat din nou la Castelul Celestina seara. Santino tocmai se întorsese din Ungaria, unde fusese invitat la cină de un partener pentru a discuta despre un proiect la care doreau să colaboreze. Faptul că putea călători între țări într-o singură zi îl făcea să se gândească la silueta delicată și parfumată pe care o lăsase în urmă. De îndată ce picioarele i-au atins podeaua castelului, Alpha nu s-a putut abține să nu se grăbească să-l caute pe micuțul neastâmpărat, știind deja că a făcut vreo năzbâtie cât a fost plecat.
Dar, gândindu-se la propriile cuvinte din noaptea trecută, Santino a decis să se oprească mai întâi la vechiul lui birou. Biroul era situat la ultimul etaj al castelului și ocupa mai mult de 500 de metri pătrați. Tavanul era din sticlă și avea un sistem electric glisant pentru a controla lumina naturală sau pentru a privi stelele seara.
Jumătate din cameră era amenajată ca un spațiu de lucru aglomerat, iar cealaltă jumătate era transformată într-o galerie de artă. Erau standuri pe care erau expuse tablouri terminate și neterminate, iar unele opere de artă erau așezate pe podea. Desigur, acestea aparțineau soției decedate a lui Santino. Selene era artistă și dorea să lucreze alături de soțul ei, Santino, așa că el i-a construit acest spațiu de lucru. Dar după moartea sa prematură, camera a rămas închisă și neatinsă. Alpha, care păzea și jelea, refuza să lase chiar și menajera să intre și să facă curățenie. Totul era lăsat aranjat ca înainte, dar acoperit de un strat de praf și pânze de păianjen.
După înmormântare, era pentru prima dată în doi ani când Santino intra din nou în vechiul atelier. Fiecare colț al camerei încă purta parfumul iubirii lui Santino pentru Selene și îi amintea de trecutul lor împreună. Dacă ar fi fost acum un an, tânărul Alpha nu ar fi putut să pășească înăuntru, dar totul se schimbase. Silueta înaltă se apropie și luă o cutie de culoare albastru închis din seif. Când o deschise, înăuntru se afla un inel de aur împodobit cu un diamant mare. Gravurile de pe inel erau simbolul familiei Bertolucci. Acest inel cu diamant era inelul de logodnă pe care Selene îl purta când era încă logodit cu Santino. Odată ce s-au căsătorit oficial și s-a alăturat familiei Bertolucci, Santino a comandat un nou inel pe care să-l poarte împreună asortat. Inelul de logodnă a fost păstrat pentru a fi transmis generațiilor viitoare sau descendenților. Cu toate acestea, după moartea Selenei, Santino și-a scos inelul și l-a pus în sicriul soției sale, pentru ca acesta să rămână pentru eternitate alături de perechea sa adevărată.
Tânărul mafiot nu credea că va mai folosi vreodată acest inel, dar, din moment ce deja spusese asta, era hotărât să facă tot ce era necesar pentru a-și respecta cuvântul. Silueta impunătoare privi fotografia Selenei, care zâmbea radiant.
„Vei fi fericită pentru mine, Selene?” Desigur, întrebarea lui Santino nu primi niciun răspuns.
Trecusera doi ani de la moartea sufletului său pereche, Omega, și poate că pentru alții era puțin, dar el nu putea să-l lase pe Loy să aparțină altcuiva. Selene era încă prima lui iubire și prima soție a lui Santino pentru totdeauna. Ridică mâna pentru a mângâia chipul frumos al soției sale prin rama fotografiei, înainte de a simți parfumul florilor de mușețel. Dar apoi, se auzi o bătaie puternică în ușa din față.
„Domnule”
„Ce s-a întâmplat?” Silueta înaltă ieși și găsi un bodyguard care tocmai sosise.
„De fapt, este ceva urgent ce trebuie să știți, domnule.”
„Mi-a dat foc la laborator? Am aflat din momentul în care eram în avion.”
„Nu, domnule.” Garda de corp avea o expresie tensionată pe față. Santino a dat din cap și a ieșit afară.
........
Întorcându-ne la Khon Loy, acesta stătea cu un cuțit de argint în mână, în dormitorul liniștit și sumbru. Ochii lui pătrunzători priveau modelele misterioase de la capătul mânerului, încercând să găsească un răspuns la întrebarea cum a ajuns cuțitul acolo.
Oare vreun bodyguard l-a văzut aruncând cuțitul în apă și recuperându-l? Sau poate... dacă nu ar fi fost orb, probabil ar fi știut că el l-a aruncat acolo. Sau... la naiba! Fantoma! Tânărul își aminti de silueta întunecată în negru pe care o întâlnise în conac cu câteva luni în urmă, împreună cu părul zburlit. Sau era bântuit? Un gând înfiorător îi trecu prin minte.
Scârțâit! Înainte de a putea auzi zgomotul puternic care venea de la fereastră, instinctiv apucă cuțitul și se poziționă, pregătit să se apere, înainte de a vedea un bărbat târându-se prin fereastra îngustă în cameră.
„Oh! Doctor Miguel.” Chiar dacă fața frumoasă a doctorului avea vânătăi verzi, tânărul își amintea părul său fumuriu și ochii albaștri strălucitori. Miguel se prăbuși pe covor, respirând greu, epuizat și ud de transpirație. Avea răni pe corp, vânătăi pe brațe și picioare, iar hainele îi erau zdrențuite ca o cârpă. Arăta mizerabil și obosit.
„Doctore, ce s-a întâmplat cu dumneavoastră?” Odată ce și-a recăpătat calmul, Khon Loy a aruncat cuțitul lângă el și s-a ridicat, sprijinindu-l pe celălalt, dar tânărul i-a strâns umărul cu putere, ochii lui frumoși privindu-l fără niciun semn de tandrețe, spre deosebire de înainte.
„Maestrul a spus că doctorul se dusese acasă...” Miguel chicoti, izbucnind în râs, spunând...
„E o minciună!” Loy văzu frustrare în acei ochi albaștri și inima i se strânse.
„Ascultă, Khon Loy, Santino este un om rău.”
„Despre ce vorbești, doctore? De ce spui astfel de lucruri?”
„Pentru că a încercat să mă omoare.” Tonul vocii sale îl făcu pe Loy să se simtă ca și cum ar fi fost aruncat într-un bazin rece și adânc. Corpul îi era înghețat, iar capul îi era la fund, ajungând până la degetele de la picioare, așa se simția.
„Îți amintești de doctorul Phillip, iubitul șefului bandei Trandafirului Alb?”
„Don Bertolucci este cel care mi-a ordonat să-l omor. El a fost.” Loy rămase tăcut, incapabil să spună ceva, nici măcar jumătate de cuvânt. Ochii lui uimiți priveau în altă parte, plini de confuzie.
„După ce am terminat treaba, Don m-a prins, pregătindu-se să mă reducă la tăcere, dar am reușit să scap.”
„El nu e genul acela de om.” Prima propoziție îi ieși ezitant, tremurând. Cu toate acestea, Miguel izbucni în râs, de parcă ar fi auzit o glumă.
„Crezi că îl cunoști bine pe acest om? Un om cu o putere atât de nebună încât să-și ucidă propriul tată, ești sigur că nu-ți va face rău în viitor?” Chiar dacă Loy știa în adâncul sufletului că era îndrăgostit, nu putea să-i răspundă lui Miguel. Motivul era că Loy încă simțea o anumită barieră între el și Santino.
„Nu vreau să-ți distrug iluziile pe care ți le-ai creat, dar trebuie să te trezești. Santino nu te iubește. O iubește pe Seline, fosta lui soție. Sunt legați printr-un legământ. Tu ai apărut la momentul potrivit. Când se va plictisi de tine, te va arunca ca pe un câine vagabond... Dacă îmi amintesc bine, ți s-a mai întâmplat.” O lacrimă limpede îi apăru în colțul ochiului lui Loy, amintindu-i de ziua în care Santino îl izgonise din conac, provocându-i o durere în piept.
„Fă ce trebuie.” Miguel apucă pumnalul cu model de spini și i-l înfipse în mâna tremurândă, apoi ieși repede pe fereastră când auzi pași la ușa din față.
Loy, încă în stare de confuzie, se ridică în picioare, punând pumnalul pe care îl ținea în mână, în buzunarul pantalonilor, chiar în momentul în care ușa se deschise.
Santino intră cu o expresie severă și tensionată. Tânărul prefăcu un zâmbet, dar tânărul mafiot ținea ceva în fața lui. Era un colier care fusese mușcat și purtat până când rămăsese zdrențuit, colierul pe care îl purtase pe navă pentru a-l ucide pe Santino.
„Încă nu ai scăpat de el, nu-i așa, domnule?” Micul omega se prefăcu nedumerit, inima îi bătea cu putere în piept. Santino zâmbi, cu ochii duri, înainte de a arunca gulerul pe pat.
„Cum să scap de el? Este al tău... Gulerul magic al Omega este prețios. Am vrut să-l iau, să-l repar și să ți-l înapoiez. Dar tehnicianul a găsit un nanocip ascuns în interiorul lui. Este o tehnologie foarte avansată. Dacă cineva îl ia pentru inspecție, va descoperi întregul sistem, sistemul de autodistrugere și de comunicare, programele, tot ce dezvăluie originea lui.” Tonul aspru făcu și cearșaful subțire să tremure.
„Nu mă mai minți... Ești omul lui Dion Blaze, Khun Loy?”
Capitolul 32 - +18
Atmosfera tensionată din încăpere pare să fie acoperită de un negru dens. Cu toate acestea, când nu are niciun rost să ascundă adevărul, Loy dă din cap. Nu îndrăznea să se uite la fața bărbatului din fața lui, ca să nu-i vadă ochii clipind.
„El te-a trimis?”
„Eu...” Loy nu putea să vorbească, stând acolo și înghițind un nod, simțind o strângere în gât.
„Dion Blaze, ticălosule. Ar fi trebuit să te las să mori în mijlocul deșertului.” Santino înjură.
„Huh.” Micuța siluetă încercă să se abțină înainte ca un suspin să-i scape. Cuvintele severe și expresia furioasă a lui Santino erau prea mult pentru Loy. Dar, în același timp, cuvintele doctorului Miguel începură să aibă un impact asupra minții tânărului Omega.
„Ce speră să obțină trimițând pe cineva ca tine?”
„Domnule, eu...”
„Nu mai sunt „domnul” tău, Loy.” Micuța siluetă strânse din dinți. „Ceea ce a făcut Dion se numește trădare. Ce rău am făcut eu de am ajuns să fiu suspect chiar și pentru propriii mei aliați?”
„Și tu ce ai făcut... când docul a trimis marfa bandei Trandafirului Alb? Am găsit gloanțele tale acolo.” Tânărul mafiot zâmbi, dar ochii lui erau încețoșați și încă simțea durere în piept, până în punctul în care nu putea răspunde la întrebarea lui Loy.
„Ar mai conta dacă am făcut-o eu sau nu? Dion știa deja că va trebui să se întâmple problema răzbunării, dar nu-i păsa. El a avut o parte în moartea soției mele. Dacă aș trimite pe cineva să-i distrugă bunurile ca răzbunare, n-ar fi justificat? Nu? Tu însuți cunoști bine obiceiurile mafiei.”
„Dar mafia nu-și trădează aliații, domnule...”
„Ar trebui să te duci să-i spui mai întâi șefului tău.” Loy nu putea să mai argumenteze pentru că, în adâncul sufletului, știa că nu tot ce spunea Dion era adevărat. „Și ce altceva mai ascunde? Pentru ce altceva mai este suspicios? Este vorba despre licitație? Este vorba și despre doctorul Phillip?”
„Don Bertolucci este cel care mi-a ordonat să-l omor. El a fost.” În timp ce vocea doctorului Miguel răsună în capul lui Loy, se chinuia să-și recapete respirația, corpul său mic se încordă, strânse cu putere cuțitul, iar pieptul său tremurând simți o durere ascuțită, realizând că scânteia familiară din ochii aceia plini de iubire dispăruse. Se transformă într-o privire lipsită de viață, a ceva ce nu mai exista.
„Orice ar fi, nu mai vreau să-mi pese.”
Nu-ți pasă? Înseamnă că nu mai contează sentimentele pe care le aveau unul pentru celălalt?
„Santino! Tu... Santino.” Loy strigă numele celui din fața lui, în timp ce Santino începu să-și descheie nasturii costumului, băgându-și mâna pentru a căuta ceva în buzunarul de la piept.
„Nu te vei întoarce la Dion dacă...” Alpha făcu un pas înainte spre Omega, care stătea acolo tremurând.
„Fă-l să se îndrăgostească de tine. Fă să fie un succes.” Vocea lui Dion răsună în capul lui Loy.
„O iubește pe Selene. Fosta lui soție este singura pentru el, pentru că erau un cuplu unit. Tu ai apărut la momentul potrivit, în locul potrivit. Imediat ce se va plictisi de tine, te va arunca ca pe un câine vagabond pe stradă.” Fiecare cuvânt al doctorului Miguel continua să-l înjunghie pe tânăr în piept.
„Fă ceea ce este necesar.” Frica care îl cuprinse îl determină pe Loy să scoată cuțitul ascuns în buzunar, să-l tragă repede și să-l înfingă cu toată puterea. Santino coborî privirea spre mâna tremurândă și cuțitul cu un model de trandafir înfipt adânc în pieptul lui. Înainte ca sângele să poată să se scurgă din cămașa lui albă.
„El te-a trimis să mă omori?” Vocea răgușită și îndurerată, însoțită de o privire agonizantă, îl șocă pe Loy. Cele cinci degete i-au înțepenit, mâna palidă tremurând, încercând să scoată cuțitul, dar fără succes. Santino observă expresia speriată a micuței siluete, așa că îi ținu ușor mâna pentru a împiedica cuțitul să se miște.
„Ce... ce ai de gând să faci?”
„Nu te-a învățat stăpânul tău că, atunci când elimini dușmanii, trebuie să țintești pentru a ucide?” Cu aceste cuvinte, Santino apucă mâna lui Loy cu care ținea lama, înainte de a o înfige înapoi în centrul pieptului său.
„Santino!” Loy țipă când cuțitul se adânci în pieptul larg din fața ochilor săi.
„Dacă nu mor, misiunea ta va eșua.” Silueta înaltă zâmbi rece și strânse mâna lui Loy, înjunghiindu-se repetat în piept...
„Nu, te rog, dă-mi drumul, Santino! Santino, nu face asta.” Micul Omega plângea, aproape fără suflare, privind sângele celuilalt care îi mânjea propriul corp. Santino căzu și rămase întins pe podea, ceea ce îl făcu pe celălalt să-și oprească acțiunile, dar continuă să-l țină de mână, refuzând să-i dea drumul.
„Santino, te rog, dă-mi drumul la mână. O să sângerezi până mori, oprește-te.”
„Loy...”
„Ți-am spus să-mi dai drumul!” Loy voia să scoată cuțitul înfipt în pieptul lui Santino, pentru a împiedica pierderea în continuare a sângelui. În acel moment, nu-i mai păsa dacă misiunea va avea succes sau nu, sau dacă Santino era bun sau rău. Dragostea lui pentru Santino era dincolo de cuvinte.
„De ce plângi?” Întrebă tânărul mafiot, cu sânge picurând din gură, rănile provocându-i dureri în tot corpul.
„Crezi că mă joc, înjunghiindu-te așa, încerci să scapi?”
„...îmbrățișează-mă...” Loy se aplecă, sprijinindu-și fruntea de obrazul puternic al bărbatului mare, în timp ce îi ținea corpul puternic în poală.
„Te rog, dă-mi drumul la mână înainte să fie prea târziu. Nu mai vreau vărsare de sânge.” Un zâmbet rece și sinistru se strecură pe buzele palide ale lui Santino. Cu blândețe, Santino împinse vârful cuțitului până când aproape că îi atinse spatele.
„Selene a plecat deja... tu... tu nici măcar nu mă mai vrei. Ce motiv am să rămân?” Loy începuse să vadă vulnerabilitatea din inima acestui om, dar în loc să se deschidă și să-și exprime sentimentele, Loy nu putea decât să scuture capul încoace și încolo, făcându-și părul să se încurce. Cealaltă mână, îmbibată de sânge, se odihnea pe pieptul bărbatului mai în vârstă, simțind încetinirea bătăilor inimii sale. Santino rămase tăcut, căutând doar ceva care căzuse când el s-a prăbușit la pământ. Loy îi urmă privirea și văzu o cutie deschisă, din care se vedea un inel cu diamant.
Când Santino își băgase mâna în sacou, nu voia să ia o armă.
„O să iei inelul?” Fața lui Loy păli ca hârtia, iar persoana care zăcea într-o baltă de sânge în poala lui chicoti.
„Ai dreptate... copil prost.” Mâna lui mare se ridică și șterse ușor urmele de lacrimi de pe fața lui Loy.
„Mi-ai stricat surpriza. Voiam să te cer în căsătorie.”
„Nu... nu... nu, te rog.” Ochii de safir ai lui Santino se închideau, așa că Loy țipă de parcă lumea se prăbușea în fața lui. Încercă să-și ridice corpul pentru a căuta ajutor, dar fusese tras cu forță de cineva.
„Trebuie să plecăm, Loy.” Era chiar doctorul Miguel.
„Unde mergem? Nu vreau să merg. Dă-mi drumul! Te rog, dă-mi drumul!” O mână mică se întinse în față, încercând disperată să se agațe de corpul lui Santino care zăcea pe podea. Loy se zbătu, dar nu reuși să se elibereze din strânsoarea puternică a lui Miguel, care îl strânse brusc și mai tare.
„E mort, Loy.”
„Nu, nu se poate! Încă respiră. Încă respiră!” Micul Omega țipa, lacrimile curgându-i pe față, în timp ce era târât de Miguel spre fereastră.
În afara camerei, cadavrele celor patru bodyguarzi zăceau împrăștiate. Lara, care adusese o tavă cu ceai pentru stăpânul conacului, era îngrozită. Apăsă repede butonul de urgență și se repezi în dormitorul principal.
„Domnule!” Exclamă ea când îl găsește pe Santino zăcând fără viață pe podea, cu un cuțit ascuțit înfipt în piept. Înainte ca frumoșii ei ochi să se îndrepte spre Loy și fostul doctor al familiei Bertolucci.
„Tu! Intrusul...”
Bang! Miguel apucă arma pe care o luase de la unul dintre bodyguarzi și o împușcă rapid pe Lara în cap înainte ca ea să poată termina propoziția.
„Nu!” Loy a țipat când menajera cu inima bună a căzut fără suflare în fața lor.
„De ce ai împușcat-o? De ce?”
„Nu era de ajutor. Îmi stătea în cale”, a răspuns Miguel rece, înainte ca sunetul unei explozii să răsune dintr-un colț al conacului.
„Nu mai avem timp. În zece minute, zona asta va exploda.”
„Ce?” Micul Omega se întoarse să-l întrebe pe doctor, cu șocul evident putâdu-i-se citi în privire.
„Locul ăsta va exploda.”, răspunse Miguel cu voce tare și clară.
Când reuși să scape din închisoarea subterană, tânărul doctor nu se îndepărtă prea mult. Odată ce a formulat un plan de evadare, s-a întors și a rămas în colțurile întunecate ale conacului, așteptând momentul crucial. A ales cel mai sigur și mai periculos loc, cel în care plasase explozivii. A doborât garda de corp din fața camerei, în timp ce Loy și Santino se aflau înăuntru. Bombe cu ceas sunt plasate în diferite locuri din castel.
„Nu plec. Nu o voi face!” Vocea lui Loy tremura.
„Nu mai ai de ales.” Miguel strânse din dinți și trase persoana care încă striga în siguranță, sărind pe fereastră. Când amândoi reușiră să parcurgă ruta de evadare atent planificată în mai puțin de jumătate de oră, se treziră pe vârful unui deal înalt, la aproximativ treizeci de kilometri distanță de conacul Celestina.
Boom! Sunetul unei explozii a răsunat, făcând pământul să se cutremure. Loy a căzut, zăcând pe pământ, fără semne de viață. Ambii ochi erau umflați și roșii. În ciuda faptului că fugise departe, micul Omega încă putea vedea flăcările clare care cuprindeau conacul.
„Santino... Îmi pare rău...„
„Nu te mai învinovăți. Nu mai ai nimic acolo.”, Doctorul îl mângâie pe Omega pe spate și îi cere să plece, apoi urcă amândoi într-un vehicul Toyota de teren.
Miguel îl duce pe Loy să schimbe vehiculul, călătorind tot drumul ocolind pădurea. Când au terminat, au lăsat vehiculul de teren în urmă și au trecut pe o barcă, ajungând în cele din urmă într-o camionetă cu care au pornit pe drumul principal.
Loy privea cerul nopții prin fereastră cu ochii goi. Mirosul sângelui lui Santino încă îi mai rămăsese în nas, vocea tremurândă și imaginea obsedantă a corpului fără viață al lui Alpha încă îi mai răsunau în minte. A condus până au ajuns la un loc de odihnă, unde nu era nimeni.
„Să luăm o pauză”, Miguel se aplecă și deschise recipientul de pe bancheta din spate a mașinii, luând un sandviș rece învelit în folie și dându-l lui Omega.
Fără să se obosească să se uite la celălalt, Miguel aruncă sandvișul în poala lui. Pătat cu sângele celuilalt, înjură ceva...
„Te ascunzi cu banda lui Bertolucci, dar nu erai unul dintre ei de la început, nu-i așa?”
„Nu sunt.” Deși oarecum ezitant, Omega părea să-și recapete conștiința.
„Care e codul tău?” Miguel făcu o expresie nedumerită. „Codul tău de identificare.”
Omega credea că Miguel era un membru al bandei Trandafirului Alb care fusese trimis să-l ajute, dar când îi văzu zâmbetul rece, își dădu seama că s-ar fi putut înșela.
„Eu... vreau să ies să iau puțin aer proaspăt, pentru o clipă.”
Clic! Loy termină de vorbit, iar ușa mașinii se blocase imediat.
Capitolul 33
„Doctore, aș vrea să cobor din...”
„Cred că ar trebui să mănânci un sandviș.” Miguel nu ascultă. Ochii lui albaștri priveau amenințător, făcându-l să pară înfricoșător. Micuțul Omega deschise atunci gura cu reticență.
„Păi... atunci cred că da.” Băiatul înghiți în sec și luă sandvișul, desfăcând folia. Dar, în loc să-l mănânce...
„Hei! Oh!” Apucă sandvișul cu pui și i-l aruncă în față. Ochii lui albaștri frumoși, acoperiți cu muștar și sos de roșii, îl iritară pe doctor, care își pierdu controlul asupra corpului. Loy a profitat de ocazie pentru a apăsa butonul de deblocare înainte de a fugi și a se pregăti să sară în tufișuri.
Bang! Nu se aștepta ca Miguel să scoată un pistol și să tragă în el. A țintit mai întâi spre piciorul lui. Micul Omega a căzut cu fața în jos și a încercat să se târască, dar a fost prins din nou. Cealaltă parte a călcat pe rana provocată de împușcătură.
„Ahh!” Loy țipă de durere, dar se gândi că era meritat pentru ce îi făcuse lui Santino. Loy simțea că vrea să moară, la fel ca persoana iubită. Dar nu știa dacă acesta ar fi acceptat scuzele lui Loy dacă l-ar fi găsit vreodată în viața de apoi. Și dacă l-ar fi găsit pe Santino împreună cu Selene, iubita lui soție și sufletul lui pereche, cum ar fi fost spiritul lui Loy?
„Ugh.” Micul om se sufoca, urându-se pentru că era atât de slab.
„Tu. Nu mă face să mă răzgândesc în privința respectării ordinelor, bine?” Miguel își șterse sosul de pe față, îndreptând arma spre pieptul lui Loy.
„La început, am crezut că vă voi lua pe amândoi.”
„Ce?”
„Dar, uitându-mă la tine, probabil că ești doar o povară, ca atunci când erai cu Santino și Dion.”
„Pentru cine lucrezi, doctore Miguel?” întrebă Loy, cu fața strânsă de durere.
„Nu trebuie să știi. În scurt timp, te vei reîntâlni cu soțul tău și vei putea să te odihnești în pace.” Miguel vorbea ca și cum ar fi alinat un pacient pe moarte, ridicând arma spre Loy. Loy amuți, închizând ochii și ținându-și respirația. Își băgă mâna în buzunarul pantalonilor și apăsă cu degetul, eliberând un tub de culoare verde.
Puf! Un fum alb se împrăștie pe fața doctorului, făcându-l să reacționeze imediat.
„Ce naiba a fost asta?” Miguel lăsă arma să-i cadă din mână și se prăbuși la pământ, capul i se învârtea amețitor. Loy se târî repede pentru a se îndepărta de fum. Își trase tricoul peste nas.
„Eu i-am spus... formula Triceratops 2, o anestezie eficientă pe timp de noapte, tip fum!” strigă micuțul Omega înainte ca Miguel să leșine. Sedativul fusese obținut cu câteva ore în urmă, sacrificând laboratorul lui Santino. Din plictiseală și neavând altceva de făcut, Loy decisese să experimenteze amestecând medicamente, chiar dacă nu le testase înainte. Nu se așteptase să le folosească în felul acesta. Loy zăcea întins, lăsând sângele să curgă din propriul picior. Ochii lui căprui priveau cerul fără stele, împreună cu inima lui care bătea cu putere, pe punctul de a-i descrie moartea iminentă... Deodată, micuța siluetă văzu o lumină pâlpâitoare pe cer. Oare Santino venise să-l ia?
Cu mâinile tremurânde, le întinse în față, în timp ce lumina se apropia încet. Dar de ce spiritul lui Santino are un sunet... fruntea lui Loy se crispă înainte să închidă ochii și să se uite din nou la lumină, doar pentru a-și da seama că era un elicopter mare care ateriza.
„Loy.” Vocea familiară se auzi din ce în ce mai tare, îndemnându-l să se întoarcă și să privească. Dar Loy, copleșit de efectele sedativului, pe care îl inhalase și el, nu putu rezista și adormi profund. Curând, totul se transformă în întuneric.
[„Nu pot face nimic.”] Vocea de la celălalt capăt al liniei vorbi încet, iar Dion se lăsă pe spate pe canapea, cu o expresie de teamă pe chipul său frumos.
[„Îți pierzi timpul încercând să mă convingi să trec de partea ta. Mai bine te pregătești să te ocupi de banda lui Bertolucci.„]
„Doar că...”
[ „Nu e doar asta, Dion.”]
„...”
[„Ar fi trebuit să găsești o cale să-l aduci înapoi pe copilul acela, încă de când ai aflat că a ajuns din greșeală la Santino, și să faci tot posibilul să clarifici lucrurile de la început, dar nu ai făcut-o și ai lăsat lucrurile să se întâmple.”] Ram vorbi mult, iar Dion nu putu să-l contrazică.
[„Și recent... ai ordonat ca acel copil să fie trimis înapoi... nu-i așa?”] La naiba, ochii și urechile maestrului Ram sunt într-adevăr mari... Dion se plângea în tăcere în inima sa.
[„Acum văd că Lorenzo, mâna dreaptă a lui Santino, preia frâiele și știe că puștiul numit Khon Loy este o persoană din banda Trandafirului Alb care a fost trimis într-o misiune secretă pentru a-l asasina pe liderul său.”]
„...”
[„Îți amintești ce s-ar întâmpla dacă bandele din Alianță ar începe să se lupte între ele?”]
„Da, îmi amintesc.” Răspunse Dion calm.
Dacă are loc o confruntare între bandele din Alianță, partea vinovată va fi expulzată din grup și va deveni dușmană a celorlalte bande. Acuzația îi va transforma în proști care își semnează de bunăvoie numele pe sentință. Speranța este de a menține prietenia puternică, imaginea și relațiile comerciale. Cu toate acestea, înainte de expulzare, trebuie să existe o anchetă. Dacă banda italiană nu face nimic momentan, partea Trandafirului Alb probabil că nu va supraviețui, deoarece Dion intenționase să-l omoare pe Don Bertolucci.
„De data asta... s-ar putea să fi făcut o greșeală foarte mare.” Nu se întâmplă des ca Dion să accepte, dar dacă o spune acum, înseamnă că groapa e destul de adâncă.
[„Santino te vede ca pe un frate mai mare, la fel cum eu te văd pe tine ca pe un frate mai mic. Vreau să te gândești la toate și să încerci să negociezi cu banda Bertolucci. Nu mai lăsa să curgă sânge. Ce s-a întâmplat la Castelul Celestina este foarte grav.”]
„Dar explozia de la castelul lui Sony nu este vina mea.”
[„Atunci va trebui să găsești dovezi sau martori care să confirme asta înainte ca noi ceilalți să deschidem o anchetă în instanță.”]
„Am înțeles.” Dion răspunse înainte de a închide telefonul și se întoarse către silueta zveltă de lângă el.
„Shane, poți să iei legătura cu cei din tabăra Bertolucci?”
„Tocmai am primit vești, domnule”, răspunse tânărul secretar.
„Ce au spus? Sunt dispuși să accepte propunerea noastră?”
„A spus: «Du-te și mori, gunoi al Trandafirilor Albi», asta e tot.” Tânărul cu ochelari vorbi în șoaptă. Dion era surprins și nu-și putea ascunde furia. Bărbatul mare se ridică de pe scaun.
„Mă ocup eu.” Shane făcu un gest ca să se ridice, dar bărbatul masiv ridică mâna.
„Așteaptă aici.” Dion nu voia ca frumoasa lui soție să vină cu el, pentru că nu voia ca Shane să vadă ce avea de gând să facă.
„Refuză să spună ceva”, spuse bărbatul în costum negru, în timp ce Dion cobora în temnița subterană a fortăreței.
„E în regulă. Mă ocup eu. Voi rămâneți afară și aveți grijă să nu intervină nimeni.” Dion le dădu instrucțiuni subordonaților săi înainte de a-și scana amprenta digitală și de a intra în camera de detenție unde se afla fostul doctor al bandei Bertolucci, cu mâinile și picioarele în lanțuri, prăbușit pe podeaua murdară ca un animal.
„Nu am nimic să-ți spun.”, încercă Miguel să-și ascundă frica. Dion chicoti încet.
„Ba da, ai, doctore Rosewood.” Dion îi ciufuli părul umed al prizonierului.
„Spune-mi.” Ochii lui priveau fix fața aspră și cicatricea mare de pe fruntea tânărului mafiot. Inima lui tresări când celălalt îi întoarse privirea. Ochii aceia erau albaștri, limpezi, dar diferiți de culoarea ochilor lui. Erau adânci și profunzi, speriindu-l pentru că nu știa ce intenționa Dion să facă cu el.
„Știi că ai ucis tatăl unui copil de școală primară, făcându-l orfan?” Miguel închise buzele, uitându-se în altă parte, dar fața îi fu întorsă cu forță pentru a-i întâlni privirea.
„Am făcut doar ce trebuia să fac... ”
”Nu te preface nevinovat. Loy mi-a spus totul. Pentru cine lucrezi?”
Miguel îl scuipă pe Dion în față, știind că el însuși se afla la poarta iadului. Chiar dacă ar fi fost de acord să renunțe la demnitatea sa și să coopereze cu cealaltă parte, adevărul că era un ucigaș, ucigașul doctorului Philip, nu l-ar fi lăsat să supraviețuiască. Mai bine murea singur.
Dion îl pălmuiește pe doctor peste obraz, ochii lui albaștri arzând de furie.
„Haide, omoară-mă!”, exclamă Miguel, ochii lui frumoși privind fără teamă în fața persoanei.
„Dar eu vreau să trăiești...”, răspunse Dion cu o voce gravă și un rânjet malefic, examinând imediat corpul acoperit de răni sub hainele murdare și zdrențuite.
„Dacă nu ar fi fost faptul că trebuia să te folosesc ca martor pentru a-mi confirma nevinovăția, frumosul tău cap ar fi putut să se înece într-un bazin de canalizare undeva.” Mâna lui mare se întinse spre gâtul lui neted, degetele apăsând cu precizie pe un punct sensibil, provocând un fior care îi cutremură trupul.
Dion îi dădu drumul și își șterse cu degetul lichidul roșu din colțul gurii, înainte de a-l linge ca un psihopat.
„Probabil că nu știi că în Mafie sunt cunoscut ca fiind cel mai josnic și rău om... Acum, dezbracă-te complet.”
Trei zile mai târziu
Loy era întins, privind tavanul din camera de recuperare. Glonțul înfipt în picior fusese scos. A supraviețuit printr-un miracol. În timp ce se afla în mașina doctorului Miguel, Loy a folosit în secret limba pentru a activa GPS-ul ascuns care era atașat de gingie. Dion și banda lui, Trandafirul Alb, au reușit să vină la timp să-l ajute. Nimeni din bandă nu a primit ordin să îndeplinească o misiune atât de riscantă fără un plan de rezervă.
Cu toate acestea, în ciuda îndeplinirii misiunii cruciale, Loy nu era fericit. Era cuprins de tristețe, durere și disperare. Nu mânca și nu dormea, stătea doar și plângea cu amărăciune, privind tavanul. Pe măsură ce timpul trecea, îi auzea pe colegii săi vorbind, discutând despre cum Fortăreața Celestine fusese devastată, cu sute de oameni morți. Rămășițele lui Santino fuseseră arse până nu mai rămăsese decât cenușă. Spiritul micului Omega era și mai zdrobit...
„Loy, pot să intru?” Dion îl întrebă pe micul Omega.
„Da. Intră.” Tânărul mafiot deschise ușa și intră, așezându-se lângă el. Micuțul ridică mâna pentru a-și șterge lacrimile, încercând să-și recâștige expresia normală.
„Cum e rana?”
„Acum sunt bine, domnule. Pot să merg normal.” Dion dădu din cap, dar tânărul simțea că ceva îl tulbura pe celălalt.
„Vrei să-mi spui ceva?”
„Păi, în momentul de față încerc să negociez cu banda lui Bertolucci.”
„De ce?”
„Pentru că s-ar putea să fiu calomniat... Am dat peste Dong Li-ying.”
„Dong Li-ying?”
„Da, moștenitorul Clanului Lebedei Negre”, explică Dion.
„Minereul roșu pe care Bertolucci l-a obținut aparține de fapt Clanului Lebedei Negre, dar a fost furat și vândut pe piața neagră de fostul lor discipol. Dong Li-ying nu știe nimic despre asta.” Privirea mafiotului s-a umbrit de amărăciune când a menționat persoanele cu trecut.
„Banda Dragonului Roșu încă îmi poartă pică, iar banda Shilian îi poartă pică lui Suny.”
„Banda Shilian?”Numele îi sună familiar, dar, după ce se gândește mai bine, Loy își amintește că este banda despre care subalternul lui Santino a vorbit în timp ce Loy îi inunda baia lui Santino cu mult timp în urmă. Cel pe care Loy l-a lovit cu piciorul în cap.
„Banda aceea a fost desființată de Santino pentru că transporta ilegal narcotice cu bărci, transportând produsele lui Bertolucci.”
„Deci s-au aliat și au complotat împotriva noastră, nu?” Dion dădu din cap.
„Banda Riccardo... care te-a atacat în depozit a fost angajată și ea de banda Shilian.”
„Atunci asta înseamnă că Santino e nevinovat.” Loy strânse buzele de durere când Dion dădu din cap. După ce Miguel a mărturisit cu reticență că lucra pentru banda Shilian, Dion le-a ordonat subordonaților săi să facă o razie în banda respectivă pentru a găsi dovezi și a afla adevărul de la liderul acesteia. Nu a durat mult până când au ajuns la concluzia că totul era un complot pentru a provoca o dispută între banda Trandafirului Alb și banda lui Bertolucci. Dacă ar fi reușit, ar fi putut duce la un război total între diferite grupuri mafiote rivale.
Dion se simțea extrem de vinovat că luase o decizie greșită în calitate de lider. Totuși, nu voia ca Loy să-i poarte pică.
„Îmi pare rău că te-am pus să treci prin toate astea”, Loy a coborât capul și s-a uitat la mâinile sale. A țipat pentru că nu se putea abține și nu știa dacă era supărat pe șeful său sau nu.
„Huuh!!!”. Dintr-o dată, Loy a simțit un val de greață copleșindu-l, forțându-l să se grăbească în baie să vomite. În timp ce încerca să se ridice și să stea în picioare, simția cum capul i se învârtea, făcându-l să se prăbușească și să se așeze pe podea cu picioarele îndoite. Șeful său a apăsat repede un buton pentru a chema un medic să-i examineze starea. Dion ieși și rămase să aștepte afară. După treizeci de minute, ușa camerei de recuperare se deschise și un tânăr ieși. Dion văzu silueta mică așezată pe pat, ghemuită, cu umerii tremurând. Se simțea foarte rău...
„Ce are?”, îl întrebă Dion pe medicul care ieși îmbrăcat în halat. Fața lui era plină de îngrijorare.
„Khon Loy este însărcinat în două săptămâni.”
Capitolul 34
Sunetul lanțurilor metalice care se ciocnesc când proprietarul corpului se trezește din somn. Ochii albaștrii pâlpâind ca valurile mării pentru a se adapta la lumină.
Cum găsi acea lumină și să-mi întâlnesc acolo tatăl sau mama! Așa gândi doctorul Miguel în inima lui și se ridică repede de pe podeaua de piatră, răsuciindu-și corpul înainte și înapoi pentru a scăpa de unele dureri.
„Ai dormit bine? Rana se vindecă. O voce răsunătoare se auzi din partea unei figuri înalte, care stătea cu capul ridicat. Tânărul doctor se retrase repede, lipindu-se de colțul peretelui și ridicând instinctiv mâinile pentru a-și proteja corpul gol, lipsit de haine.
„De ce ți-e rușine? M-am săturat să te văd așa.” Dion zâmbi răutăcios, în timp ce fața lui Miguel se înroși. Voia să-i arunce o ploaie de reproșuri, dar se temea că celălalt îi va smulge din nou unghiile. Așa că coborî privirea, examinând bandajul înfășurat în jurul vârfurilor degetelor arătător și mijlociu de la mâna stângă. Cu buzele strânse, se luptă să-și stăpânească emoțiile. Din ziua în care fusese capturat de cealaltă parte și forțat să mărturisească, Miguel fusese tratat ca un animal. Nu avea voie să poarte haine, îi fusese tăiat părul și îi fuseseră rase părțile intime. La masă, era forțat să se târască pe podea și să mănânce ca un câine. Când venea ora de culcare, trebuia să se întindă pe podea rece și goală, fără niciun fel de așternut care să-l încălzească.
Miguel credea că poate suporta să fie ținut în frâu de cealaltă parte, cu membrele legate și supus unor instrumente de tortură care îi provocau chinuri fizice și psihice. Credea că poate rezista, pentru că avea pe cineva drag de protejat. Cu toate acestea, după doar o săptămână, tânărul doctor a cedat și a renunțat la tot, complet lipsit de apărare.
„Ți-e foame?” l-a întrebat Dion pe bărbatul care stătea pe podea, îmbrățișându-și genunchii.
„De ce ai venit din nou aici? Nu am nimic pentru tine!” a răsunat vocea lui Miguel.
„Nu am venit să-ți cer nimic.”, spuse tânărul mafiot, apropiindu-se cu mâinile aspre și atingând cu degetele obrazul învinețit al lui Miguel. Atingerea îi provocă un fior, făcându-l să tremure incontrolabil. Era greu de spus dacă era din frică sau din alt motiv.
„Am venit să-ți spun că, atunci când am făcut raidul la conacul bandei Shilian, am întâlnit-o pe Malena.” Tânărul doctor aruncă o privire la fața împietrită a celuilalt și, fără să vrea, zâmbi ușurat.
„Malena mai trăiește?”
„Da, am reușit să o scoatem la timp. Acum se află într-un loc sigur.” Deși Miguel se lăuda puțin, nu era un om rău. Era doar un medic militar nefericit, constrâns de banda Shilian să lucreze pentru Santino ca vierme în afacerea cu cazinouri, în schimbul vieții surorii sale de 16 ani, Malena Rosewood. Ea era singura familie pe care o avea. Dacă Miguel nu se supunea, Malena ar fi fost răpită și forțată să lucreze într-o rețea ilegală de prostituție. În plus, dacă se întâmpla ceva cu banda Shilian, Malena ar fi fost ucisă pe loc. De aceea refuza să se predea.
„De ce nu mi-ai spus de la început? M-ai lăsat să te torturez atâta timp.” Ochii lui frumoși priveau urmele roșii lăsate de frânghiile care legau corpul tânărului doctor.
„Sau poate ești masochist?”
„Eu...” Miguel se întoarse și își reținu cuvintele, în timp ce roșeața îi urcă pe gât. Dion îi văzu jena și nu se putu abține să nu râdă, înainte de a-i strânge din nou obrazul.
„Uh!”
„Încă nu am încredere în tine, pentru că, chiar dacă ai fost forțat, ești totuși o persoană încăpățânată, doctore Rosewood.”
„Și ce vrei să fac? Să mă omori, ca să se termine totul?”
Tânărul mafiot zâmbi. Dion nu se putu abține să nu se gândească la faptul că Banda Trandafirului Alb avea încă nevoie de un doctor excepțional. Totuși, dacă vestea ajungea la urechile celorlalte soții, acestea și-ar fi exprimat fără îndoială dezaprobarea, deoarece știau că Banda Trandafirului Alb nu avea nevoie de un doctor.
„Tocmai ai absolvit prestigioasa Facultate de Medicină Harvard, ai servit în armată timp de doi ani și ai experiență în arme și luptă. Dar, cel mai important, cercetările tale în domeniul medicamentelor antivirale pentru infecții pulmonare sunt remarcabile.” Era prima dată când cineva menționa cercetările lui Miguel cu atâta entuziasm.
„Doctorul Philip are doar câțiva discipoli, iar tu ești unul dintre cei care au primit cunoștințele sale, atât din punct de vedere academic... cât și în pat.”
Tipul ăsta... știe atât de multe!
„Ce vrei?”, întrebă tânărul doctor, în timp ce mâna îi cobora încet, căldura învârtindu-se treptat în jurul curbei netede a șoldului.
„Fii al meu.” Miguel voia să-și înfigă unghiile rămase în fața aceea frumoasă, dar malefică.
„Și pe ceilalți îi vei abandona?” Dion auzi asta și râse.
„Nu te-am invitat să fii soția mea, nu-i așa?” Auzind asta, fața lui Miguel se înroși.
„Dar dacă vrei, poți. Vei deveni unul dintre puținii care vor primi protecție și îngrijire din partea mea.”Vârfurile degetelor subțiri au atins ușor buzele uscate ale stimatului doctor, pe care Dion îl asemăna cu un armăsar tânăr și speriat.
„Vreau să știi dinainte că nu voi abandona pe nimeni doar pentru a veni la tine”, Miguel își deschise încet buzele, limba lui umedă atingând ușor degetul arătător al lui Dion. Dion zâmbi satisfăcut...
„Ohh!” Apoi își mușcă degetul.
Loy mergea pe un drum nesfârșit, fără capăt. Nu știa de ce venise aici. Știa doar că trebuia să continue să meargă, să meargă la nesfârșit până când va întâlni un tânăr înalt și impunător, îmbrăcat într-un costum la comandă, purtând o pălărie fedora și ținând în mână un baston cu capătul de aur. Bărbatul își întoarse fața spre Loy, buzele sale tremurând într-un zâmbet slab.
„Santino!” strigă micuțul înainte de a alerga... sau mai degrabă, de a face un salt spre celălalt. Îl îmbrățișă imediat și își ascunse capul în pieptul celuilalt.
„Eu... mi-e dor de tine. Te iubesc. Îmi pare rău”, Lui Loy nu-i păsa cum îl întâlnise pe bărbatul solid. Tot ce știa era că acum putea să-l îmbrățișeze și să-și exprime sentimentele, iar asta era suficient pentru el.
„Îmi cer scuze pentru ce s-a întâmplat”,
„Ce am făcut eu...” Micul omega rămase fără cuvinte, dar își ascunse fața în pieptul larg. Totuși simți un miros puternic de ars.
„Santino!” Loy înclină capul și se uită în cealaltă parte, apoi ochii i se măriră când văzu că chipul frumos al bărbatului fusese ars de foc până când nu mai rămăsese decât craniul. Ochii lui de safir, odată hipnotizanți, erau acum goi.
„Nu!” Micuțul era speriat și îngrozit. Încercă să se îndepărteze, dar fu înconjurat de brațe puternice care îl țineau strâns.
„Îți este foarte dor de mine, nu-i așa? Vino să stai cu mine.” Fumul negru îi înțepa nasul, ieșind din gura care nu mai avea buzele caracteristice ale lui Santino. Înainte ca flăcările să îi cuprindă pe amândoi, micuțul închise ochii și se aplecă în față, șoptind pentru ultima oară.
Pot să plec... ajută-mă să scap de această tortură. Pe măsură ce vocea micuțului Omega se estompa, simți ca și cum el însuși era împins, făcându-l pe Loy să se crispeze.
Se trezi în întuneric, iar tot ce trăise în acel moment se dovedi a fi doar un vis.
Loyl se ridică în picioare, punându-și mâna pe piept și respirând adânc. Cu toate acestea, în acel vis teribil, se întrețese și un vis dulce. Îl întâlnise pe Santino, îl îmbrățișase și îi mărturisise sentimentele sale adevărate... îi era extrem de dor de cealaltă parte. Și era atât de chinuitor când își dădea seama că Santino murise deja. nMicuțul înghiți un suspin și se întinse încet pe spate. Mâna lui subțire îi mângâie ușor burta netedă.
Copilul era karma lui sau un dar divin, Loy nu se putea decide. Dion nu putea exprima nicio părere după ce aflase adevărul. Nu considera că sarcina cu copilul lui Santino era un pericol pentru el. Lăsase pe Loy să ia decizia, dar nici Loy nu știa ce să facă, și trecuse deja o lună de atunci.
Se întoarse la Castelul Maria, unde era îngrijit ca și cum ar fi fost fratele liderului Trandafirilor Albi. Nu trebuia să facă nimic în timpul zilei. Dacă voia să meargă undeva, Dion aranja ca cineva să-l însoțească și îi dădea bani suficienți. Cu toate acestea, Loy nu făcea altceva decât să doarmă. Dormea, dormea și dormea.
„Domnule Loy, te rog, mănâncă ceva. Ai slăbit foarte mult de când te-ai întors din Italia.” Menajera care fusese însărcinată să aibă grijă de el spuse aceasta când observă că mâncarea din farfurie era aproape neatinsă.
„Sunt sătul. Vreau să mă odihnesc acum.” Micul Omega se ridică de la masă, dorind să se întindă, să închidă ochii și să-l viseze din nou pe Santino. În fiecare zi, recita rugăciuni, aducea ofrande, bea apă sfințită și își dorea să-l întâlnească pe Santino, dar acesta venea rar în vizită prin visul lui. În schimb, apărea oricine altcineva, iar Micul Omega nu voia să întâlnească pe nimeni altcineva.
„Loy”. Dar înainte de a intra în cameră, tânărul îl întâlni pe secretarul chipeș al șefului său.
„Bună ziua, domnule Shane”, îl salută el politicos. Silueta zveltă îi răspunse cu amabilitate.
„Vino, să stăm puțin de vorbă, bine?” Când soția șefului insistă, Loy nu putu refuza și îl urmă în cameră, luând loc și încercând să se calmeze.
„Ce mai faci?”
„Sunt bine, domnule. Dacă nu este în regulă, cred că mă voi întoarce la muncă după o mică pauză.” răspunse Loy cu un zâmbet slab, dar celălalt ridică o sprânceană.
„Mai vrei să lucrezi pentru noi?” întrebă Shane, pentru că știa că ceea ce se întâmplase îl putea face pe Loy să-l urască sau să-l admire pe Dion.
„Da„, a răspuns Loy dând din cap.
„Maestrul mi-a spus că i-ai cerut ceva înainte de a pleca în ultima ta misiune”
„...”
„Poți să-mi spui ce vrei?”
„Maestrul te-a trimis aici în locul lui, domnule Shane?” Fiind atât secretara, cât și soția lui Dion, Shane a dat din cap.
„De fapt, el vrea să te întrebe personal, dar a fost destul de ocupat în ultima vreme și are câteva probleme stresante de rezolvat. Așa că m-am oferit voluntar să vorbesc mai întâi cu tine. Dar dacă nu vrei să-mi spui, nu-i nimic.”
„Nu, domnule. Pot să vă spun”, spuse micul Omega, cu ochii strălucind cu o urmă de vulnerabilitate.
„Voiam să cer să demisionez, domnule. Și mi-am dorit ca recunoștința pe care mi-a arătat-o domnul Dion să se termine aici”
„Tu...”
„Și aș dori, de asemenea, să solicit o indemnizație de concediere, domnule.”
„Loy...”
„Dar dacă ar dori să mă recompenseze, îi voi spune că nu am nevoie. Doar să-mi dea suma forfetară și va fi suficient.”
„Dar...”
„Îi voi cere scuze, domnule, pentru că nu pot continua să lucrez pentru bandă.” Shane stătea în tăcere.
„Asta e tot?” Micuța siluetă dădu din cap.
„Asta e tot.” Tânărul secretar scoase un suspin de ușurare și își ajustă ochelarii, ridicând un deget pentru a-i încadra lentilele.
„Dacă tot așa vrei, atunci sunt de acord. Îți vom da atât plata pentru concediere, cât și o recompensă. Chiar și după ce vei pleca, vei continua să primești un salariu lunar, considerat pensie pe viață. Copilul tău va primi, de asemenea, beneficiile noastre, ca și până acum.”
Cel mic avea o expresie tulburată pe față și îi zâmbi slab tânărului secretar.
„Vă mulțumesc foarte mult că ați luat în considerare cererea mea, dar aș dori să continui să slujesc Banda Trandafirului Alb.”
„Ești sigur de asta?”
„La început, am crezut că pot rămâne... chiar dacă ar fi trebuit să am din nou de-a face cu el.” Micuțul nu a putut să-și adune curajul să rostească numele lui Santino. Și-a strâns buzele roșii, apoi a suspinat și a lăsat aerul să-i iasă.
„Dar când vine vorba de realitate, nu pot supraviețui singur.” Pleoapele lui Loy începură să se înroșească.
„Eu însumi nu am unde să mă duc. Prefer să rămân cu Banda Trandafirului Alb până mor, ca înainte.”
„Și copilul tău?” Un deget subțire arătă spre abdomenul micuțului.
„Eu... eu...” Pierdut și nesigur cum să răspundă, nu putea decât să stea în tăcere, în timp ce lacrimile îi curgeau pe față.
„Uită-te la tine. Ești slab și firav. Arăți epuizat. Când te-ai uitat ultima oară în oglindă? Știi că dacă mama nu se simte bine, asta afectează copilul din pântece?” Cu fața plecată și mâinile tremurânde, micuțul lăsă câteva lacrimi să-i scape pe obraji.
„Dacă nu vrei să-l păstrezi, pot să mă ocup eu repede de asta. Dar dacă vrei să-l păstrezi, acesta este sfatul meu personal.” De data aceasta, Shane nu acționa ca secretară, ci ca soție, ajutându-și soțul să aibă grijă de cei aflați sub autoritatea lui.
„Nu pot să fac asta...” buzele lui frumoase tremurau, iar vocea îi era tremurândă. «El s-a născut din dragostea mea... cu... cu Santino. Nu pot să fac așa ceva, nu voi face nimic drastic.» Cu aceste cuvinte, el își coborî capul și îi vorbi încet micuțului din pântece.
Instinctele Omega trebuie să fi intrat în acțiune, gândi Beta Shane în sinea lui.
„Dacă așa stau lucrurile, ar trebui să ai grijă de tine și de copil în următoarele 8 luni. Avem multe vile unde poți sta. Dacă nu vrei să rămâi în America, poți pleca în Canada, Mexic, Franța, Luxemburg, Suedia sau oriunde îți dorește inima. Nu-ți face griji pentru naștere, vom găsi noi cel mai bun spital.”
Micuțul își ștergea nasul și suspina.
„Îți sunt foarte recunoscător.”
„Ai fost de acord, nu?” Omega rămase tăcut, cu ochii încă umezi. Anxietatea părea să-i apese mintea. Shane nu mai întrebă, alegând în schimb să folosească tăcerea ca pe un mod de a-și exprima în cele din urmă gândurile.
„Îmi iubesc copilul... dar nu știu dacă pot face față. Nu știu cum.”
„E în regulă, o să găsesc o bonă să te ajute.”
„Nu e așa, mi-e teamă că într-o zi va începe să întrebe de tatăl lui. V-a vrea să știe cine este tatăl lui. Și dacă află că eu... că eu sunt cel care i-a ucis tatăl, ce v-a spune?”
„...Loy.”
„Oh, nu, mi-e teamă că copilul meu mă va urî. Și încă ceva, nu știu dacă cineva ca mine... poate să-l crească bine.” Omega plângea, umerii tremurându-i incontrolabil. A dat frâu liber sentimentelor reprimate care îi străpungeau inima.
Shane simțea un amestec de milă și furie ascunsă față de soțul său, care era torturat de bande până la epuizare... Pe deasupra, acum trăia ascuns într-o închisoare subterană. În cele din urmă, s-a întors spre Loy și i-a spus...
„Atunci îmi dai copilul să-l cresc eu?”
Capitolul 35
Casa din lemn de culoare maro închis este situată la poalele unui deal mic, lângă un pârâu. Este înconjurată de câmpuri verzi luxuriante, pe care se plimbă liber diverse animale, precum vaci, bivoli, găini și rațe. Cântecul dulce al păsărilor însoțește adierea blândă a vântului. Deși se află în mijlocul naturii, această casă nu este izolată. La aproximativ un kilometru distanță se află un sat mic numit „Buppha Janthara”.
Omega stă relaxat într-un balansoar, cu ochii căprui privind peisajul frumos din fața lui. Inspiră aerul curat, în timp ce mâna îi mângâie ușor burta proeminentă, care se conturează sub țesătura moale a tricoului elastic. Loy a decis să rămână în această casă, dar a făcut o înțelegere cu Shane că îi va da copilul să-l crească. Așa că voia să aibă grijă de el și să asigure bunăstarea copilului din pântece. Timpul a trecut încet, iar acum era deja în luna a noua de sarcină. Data nașterii se apropia, și deși Dion îi recomandase să nască la cel mai bun spital din capitală, Loy refuzase, pentru că voia să nască natural, în coliba mică, așa cum plănuise. Sau poate că era așa pentru că voia să se pedepsească pe sine însuși?
În timp ce stătea acolo, un pachet mare de orez lipicios aburit s-a îndreptat brusc spre viitoarea mamă. Micuțul nu s-a speriat deloc, ci doar și-a înclinat ușor capul pentru a-l evita. De asemenea, a apucat bucata de lângă el și a aruncat-o înapoi către proprietarul său, care se întâmpla să fie un băiețel dolofan.
„Au!”
„Ți-am spus eu că Maestrul e cel adevărat.” Copilul slăbănog se cățăra pe balustrada de lemn de lângă pragul casei lui Omega.
„Oof!” Loy a respirat adânc. Era însărcinată în luna a noua și pe punctul de a naște, dar copiii aceștia încă nu renunțau.
„V-am spus deja că nu mai predau! Am închis biroul!” Exclamă el, în timp ce cei patru copii luau o poziție de parcă ar fi fost pe punctul de a face o tumbă.
„Și cine a aruncat orezul lipicios mai devreme?”
„Eu am fost, domnule”, spuse băiatul dolofan, ridicând mâna ezitant.
„Să nu te mai joci așa cu mâncarea, ai înțeles?”
„Oh, îmi pare rău, domnule. Eram doar curios să văd cât de rapid sunteți.” Omega, cu burtica lui mare de gravidă, stătea cu brațele încrucișate și se uita la cei patru băieți care stăteau uimiți, cu respect pe fețe. Acum, Loy are abilitatea de a lupta fără a se baza pe alcool, și nici el nu știe de ce. S-a întâmplat pur și simplu. Poate alerga, merge, sări și urca cu agilitate. Simțurile lui sunt mai ascuțite și mai receptive. Poate că este pentru că s-a odihnit în mijlocul naturii, sau poate că micuța ființă divină din pântecele său i-a dat putere...
„Acum mergeți acasă. Așteptați până nasc, apoi voi deschide un nou birou.” În perioada în care sarcina nu era prea avansată, Loy a deschis un curs pentru a-i învăța pe copiii din sat tehnici de autoapărare. Timpul petrecut cu copiii l-a ajutat să-și aline singurătatea și l-a făcut să simtă că face ceva benefic pentru comunitate. Oamenii din sat, în special bătrânii, erau mulțumiți de Loy. Știau că este însărcinat și veneau deseori în vizită să-i aducă mâncare.
După ce copiii s-au dus acasă, tânărul a dus cărțile în casă și intenționa să pregătească cina pentru a se bucura de ea seara. Totuși, s-a auzit o bătaie puternică în ușă. Omega, cu burtica tot mai mare, s-a îndreptat clătinându-se spre ușă și a văzut pe bancă zece legături de carne de vită uscată la soare. Loy se uită în jur, căutând în stânga și dreapta. Când zări spatele persoanei care se apropiase, zâmbi.
„Mulțumesc, P'.” Persoana care îi adusese mâncarea lui Loy era un bărbat pe nume „Rak”, cu pielea închisă la culoare și un fizic înalt și musculos. Avea părul lung legat la spate și o barbă neagră care îi accentua aspectul aspru. În ciuda aspectului său dur, ochii lui aurii erau primitori și visători. Nu se știa de unde venea, deoarece nu părea dispus să intre în conversație. Acest bărbat, Rak, rătăcea adesea prin zona din apropierea colibei lui Loy. Dacă ar fi fost vorba de oricine altcineva, probabil ar fi fost speriat până la tremur. Dar micul Omega simți că inima i se încălzi. Poate pentru că Rak părea a fi un Prime Alpha.
După ce a terminat de gătit omleta cu creveți și orez, Loy a dus farfuria și s-a așezat în fața televizorului, sprijinindu-se confortabil pe spătar. A urmărit un joc televizat în timp ce se bucura de cină. Mulțumit și sătul, a spălat vasele, a făcut un duș, s-a schimbat în haine curate, a stins lumina și s-a urcat în patul său moale. Făcea totul ca și cum nu ar fi fost însărcinat, doar pentru a nu sta degeaba. Cu cât avea mai mult timp liber, cu atât mai mult îi era dor de persoana care murise, Santino.
„Of”, La naiba... doar gândindu-mă la asta, îmi vin din nou lacrimile în ochi. Micuțul trase de plușul în formă de iepuraș și îl îmbrățișă, considerându-l reprezentantul bărbatului pe care îl iubea și a tatălui...
„Au„, piciorul mic lovi burta mamei.
„Dragule, mami te-a lovit”, fața se strâmbă de durere, dar în colțul gurii se zări un zâmbet slab. Măcar e sănătos... Chiar dacă Loy era singur, erau menajere și asistente medicale care îl vizitau și aveau grijă de el în mod regulat. Ele stăteau la adăpost, care era la o distanță mică, la mai puțin de cinci sute de metri. Dacă Loy avea nevoie de ceva, trebuia doar să apese un buton, iar medicul sau personalul medical îl însoțea la programări fără întârziere. Îi ofereau vitamine prenatale și se asigurau că mănâncă regulat, dar Loy nu a permis niciodată medicului să-i facă o ecografie sau să determine sexul copilului. Se temea că nu va putea face față atunci când va veni momentul să se despartă de copil. Chiar și în privința numelui copilului, Loy ezita să-l aleagă, considerând că nu are dreptul să o facă. Shane și Dion erau cei care urmau să-i pună numele micuțului.
„Nu fi supărat, mami”, Omega își mângâia ușor burtica gravidă, cântând un cântec de leagăn liniștitor pentru a se consola pe sine și pe micuț. Fața lui, odată strălucitoare, păli din cauza durerii persistente.
„De ce...?” Loy se ridică încet în pat, cu greu. Dar nu reuși.
„Mă doare burta. Mă doare.” Senzația era diferită de cea pe care o simțea când copilul îl lovea în burtă. Când trase pătura, văzu o pată mare și umedă. Nu urinase. Era clar. Omega apăsă imediat butonul de urgență.
„Doamnă Molly. Doamnă Molly, mi s-a rupt apa. ”
„Nu vă faceți griji, așteptați puțin, bine?” Vocea menajerei de vârstă mijlocie se auzi prin interfon și, în mai puțin de cinci minute, menajera și asistenta medicală sosiră pentru a evalua situația înainte de a chema medicul pentru naștere.
Totul era haotic și confuz, totul pentru că micuțul a decis să se nască mai devreme decât data prevăzută, cu o săptămână înainte. Cel puțin, nu i-a făcut viața grea mamei sale. Chiar dacă era însărcinat de puțin timp și aștepta primul copil, procesul natural al nașterii a decurs fără probleme. Loy zăcea acolo, gâfâind pe pat, cu corpul ud de transpirație. Lacrimile îi curgeau pe față.
„Owae, Owae!” Micuțul plângea tare... Loy zâmbi, ochii lui căprui privind spre tavan, gândindu-se la persoana care îi ținea inima ca tată al copilului lui.
„E băiețel. E băiețel.” Asistenta a vorbit în timp ce aducea o pânză curată pentru a înfășa nou-născutul. Loy a zărit picioarele mici și roșiatice care ieșeau din pânză. Inima i-a sărit din piept și a întrebat încet:
„Pot să-l țin în brațe?” Asistenta s-a apropiat cu blândețe de mamă cu micuțul în brațe. Loy nu se poziționase corect. Inițial, intenționase să nu-l atingă pe micuț. Cu toate acestea, când a văzut chipul inocent și frumos înfășurat în pânză albă, Loy, copleșit de emoție, nu a mai putut rezista. Și-a luat băiețelul în brațe, i-a sărutat obrazul moale, plângând și suspinând cu inima plină de iubire.
Într-o seară a săptămânii următoare, Shane Miyazawa și Dion au ajuns la căsuță. Amândoi păreau fericiți când au văzut nou-născutul cuibărit în brațele lui Loy.
„Am un fiu?”
„Eu sunt cel care are un fiu. Tu nu ai nimic de-a face cu asta.” spuse Shane în timp ce ținea copilul cu grijă.
„Ești soția mea. Dacă adopți un copil, ar trebui să fie și fiul meu„
„Heh, și tu faci sex cu altcineva. Nu te amesteca în treburile copilului meu.”
„Oh, Doamne”, Loy stătea și privea cum cei doi soți vorbeau despre relația lor complicată, cu o expresie tristă pe chip. Dar, cel puțin în inima lui, era fericit că ei se iubeau cu adevărat și voiau să aibă grijă de copilul lui. Asta era suficient pentru moment. Micuțul lui copil va crește fericit și mulțumit.
„Loy”, brusc, Shane îl strigă, iar micuțul se întoarse să se uite la soția șefului. Loy întinse ambele mâini, gândindu-se că Shane îi va da copilul să-l țină, dar nu se întâmplă nimic de genul acesta.
„Trebuie să mă întorc astăzi”,
„De ce? Ce s-a întâmplat?” Cu ochii căprui și plini de lacrimi, Loy se uită la micuțul din brațele lui Shane și se simți de parcă cineva îl lovise în piept cu un ciocan.
„Acest copil este fiul lui Santino„, spuse Dion cu o expresie la fel de tulburată ca a soției sale.
„În prezent, relațiile dintre Tradafirul Alb și banda lui Bertolucci nu sunt bune. Dacă află că moștenitorul lui Santino este cu noi... lucrurile ar putea deveni complicate. Copilul ar trebui să fie într-un loc mai sigur decât acesta. Shane îl va duce în Japonia, poate pentru doi sau trei ani”
„Ești de acord cu asta, Loy?” întrebă Shane. „Ești sigur că vrei să-l lași să plece cu noi?”
Luând o decizie fermă, Loy nu mai putea da înapoi acum. Așa că, cu o expresie blândă, dădu din cap. Micul Omega ridică privirea, cu fața plină de incertitudine și buzele tremurând.
„Dar înainte să plecați, pot să alăptez copilul mai întâi? E ora lui.”
„Sigur.” Shane îi înapoie micuțul mamei sale biologice. Loy își descheie cămașa și își expune ușor sânul, care era acum ușor umflat și avea o ușoară roșeață în jurul marginilor. Micul Omega îndreaptă sfârcul spre gura bebelușului.
„Au! Așa, micuțule”, șopti Loy cu un zâmbet blând. Micul pui sugea cu mare plăcere laptele dulce al mamei sale, chiar dacă se născuse abia cu o săptămână în urmă. În timp ce lacrimile îi umpleau ochii, Loy întinse degetul arătător pentru ca bebelușul să se joace cu el în timp ce alăpta. Între timp, Shane și Dion nu interveneau, observând în tăcere fără a perturba momentul.
Două ore mai târziu
„Plec.” Dion spuse, iar micuțul se așeză pe pat și dădu din cap, fără să-i acorde atenție șefului său, ci privind cu o privire goală pânza groasă înfășurată în brațele tinerei secretare. În fața casei, un elicopter aștepta, gata să-i ia. Zgomotul puternic începu să-l trezească pe bebeluș, dar, din fericire, aveau căști pentru a proteja urechile delicate ale copilului.
„Va putea... să zboare cu elicopterul?”
„Da, poate. Elicopterul pe care l-am aranjat este un elicopter de tip VIP, cu o izolare fonică excelentă în cabină. Nu trebuie să-ți faci griji.”
„Bine.”
„Ei bine, Loy, eu plec. Mulțumesc mult, sincer.” Spuse Shane înainte de a-l lua cu blândețe pe micuț și de a ieși din casă pe ușa din față. Personalul îi urmă, oferindu-i ajutor. Dion rămase cu Loy, care era ultima persoană care pleca. Ochii lui azurii străluceau în timp ce se uita la micuțul care se străduia să-i zâmbească.
„Aveți grijă amândoi de micuț, bine? Nu-l lăsați să treacă prin greutățile prin care am trecut eu”,
„Îți promit că va fi ca propriul meu copil.”
„Mulțumesc foarte mult.”
„Poți să te relaxezi aici sau să pleci oriunde vrei în vacanță. Trăiește o viață fericită, așa cum meriți.” Micuțul rămase tăcut și nu răspunse. Dion își coborî ușor mâna pentru a-l mângâia pe cap.
„Acum plec. Odată ce ajung în Japonia, îți voi trimite vești”, spuse Mafiotul înainte de a se ridica și de a pleca să se urce în elicopter. Îi dădu instrucțiuni subordonatului său să-l ducă în timpul amurgului.
Loy rămase așezat, sprijinindu-se de tăblia patului, în aceeași poziție, ascultând sunetul motorului care se estompa treptat. Oare voi avea o viață fericită? Privirea lui a trecut peste dormitorul gol, fără pătuț lângă pat și fără plânsetul ușor al bebelușului.
„Micuțule!”, a strigat tânărul, dar tăcerea i-a răspuns, amintindu-i că într-adevăr își dăduse copilul altcuiva. Lacrimile îi cădeau în picături mari pe poală. Cum putea Loy să găsească fericirea când sursa supremă a fericirii în viață nu mai era cu el?
„Ce am făcut?” se întrebă Omega, realizând că luase o decizie greșită. Corpul său fragil tremura în timp ce se dădea jos din pat și ieșea din casă fără să-și pună pantofii.
„Așteaptă! Nu pleca încă!” Loy strigă în timp ce alerga după elicopterul care se înălțase în cer.
„Domnule, vă rog, așteptați! Întoarceți-vă!” Nimeni din elicopter nu-l putea auzi. Dion și ceilalți se aflau la câțiva metri deasupra solului. Loy continuă să alerge după ei, dar elicopterul continua să se înalțe și să se îndepărteze.
„Sunny! Hei, Sunny!” Acesta este numele micuțului. El ezită să-i spună pe nume, deoarece credea că nu are dreptul să o facă.
„Hei, întoarce-te! Întoarce-te la mama... Au! Au!” Micuțul se împiedică de o piatră și cade cu fața în pământul ud.
Santino și Sunny sunt iubirea și fericirea pe care Loy le-a dorit toată viața. Cu toate acestea, el nu a reușit să le păstreze. El a distrus viața lui Santino. Mai mult, Santino l-a adus pe Sunny în viața lui fără să știe măcar de el. El s-a născut pentru a fi un ajutor adevărat...
„Hei, hei... Huh!” Micuțul plângea, stând la marginea pârâului. Umbra amenințătoare a unei creaturi mari îl privea de la distanță, cu ochii aurii strălucind în întuneric.
Capitolul 36
A trecut un an...
Cairo, Egipt
Pe o străduță aglomerată, proprietarul unei siluete zvelte, îmbrăcat într-un costum maro care se armoniza cu clădirile vechi din zonă, se îndrepta spre ieșirea indicată de GPS.
„Găsiți-l, găsiți-l.” Un zgomot puternic se auzea din partea unui grup mare de bărbați. Alergau în toate părțile, căutând cu disperare pe cineva. Dar, oricât de mult se străduiau, nu reușeau să-l găsească. Ținta lor sărise rapid și în tăcere pe scara de incendiu, făcând cinste poreclei sale, „Omul invizibil”.
„Schimbați ruta către prima alee. Dați-mi 5 minute.” El a vorbit cu echipa prin stația radio atașată la ureche.
„Am înțeles. Ne vedem în 5 minute.” Când stația radio a fost oprită, silueta zveltă care se afla acum pe acoperiș a început să sară de pe acoperișurile caselor.
„L-am găsit!” Dar el nu se aștepta să mai fie un alt grup care să-l aștepte pe acoperiș.
„Prindeți-l!” Liderul arătă cu degetul spre subordonații săi, care se grăbiră imediat să atace. Cu toate acestea, bărbatul zvelt se feri de lovituri fără să clipească și luptă cu ușurință împotriva a zeci de oameni.
Bang! Palma albă se izbi de pieptul liderului, aruncându-l de pe acoperiș. Subordonații care zăceau la pământ, tușind sânge, nu îndrăzniră să se ridice și să lupte din nou cu acest bărbat. Zâmbi sub mască, dar când își dădu seama că pierduse mult timp, sări repede de pe acoperiș spre locul de întâlnire. De îndată ce picioarele îi atinseră pământul, o mașină neagră opri lângă el.
„Bine ai revenit”, O femeie frumoasă, îmbrăcată într-un costum gri închis, cu o broșă albă în formă de trandafir prinsă la piept, îi spuse după ce el deschise ușa și se așeză. Mâna lui subțire trase pânza care îi acoperea gura, dezvăluind fața curată și frumoasă a lui Loy, acel Omega Pur. Da, această persoană este Loy, dar pare mult mai calm decât înainte.
„Slujba asta nu e ușoară.” I-a spus el Annei, frumoasa lui asistentă, înainte de a-i înmâna o carte de vizită de aproximativ 1 centimetru.
„Dar ai reușit în 18 ore. Stăpânul trebuie să fie foarte mulțumit”, a spus ea, punând cartea de vizită într-o servietă argintie. Loy a zâmbit și și-a îndreptat privirea de la frumoasa priveliște a orașului Cairo înapoi spre asistenta lui. ”Vreau următoarea misiune acum.”
„Ar trebui să te odihnești.”
„Nu vreau să mă odihnesc.” El încă insista, așa că Anna a scos un mic suspin.
„Lasă-mă să vorbesc mai întâi cu departamentul de misiuni. Se pare că nu mai sunt misiuni solo.”
„De ce?”
„Pentru că le-ai luat aproape pe toate.” Auzind asta, Loy a zâmbit ironic.
După ce i-a dat copilul lui Shane, nu i-a fost ușor să-și revină. Loy suferea și se învinovățea de luni de zile. Nu avea puterea să facă nimic până când a văzut fotografia copilului pe care i-a trimis-o Dion. Atunci Loy a găsit puterea de a lupta. Voia să fie un om mai bun, mai puternic, pentru a putea avea grijă de micuț și a-l proteja, indiferent de rolul pe care îl avea.
Loy l-a rugat pe Dion să-l lase să îndeplinească misiuni singur, și a făcut-o perfect. Fie că era vorba de o misiune de extragere a informațiilor confidențiale, de urmărirea mișcărilor țintei sau chiar de asasinat, a făcut totul fără cusur. Luarea deciziilor singur, fără a aștepta ordinele șefului, fără a trebui să suporte sentimentele și gândurile colegilor de echipă, i-a permis lui Loy să se concentreze. Mai mult, abilitățile sale în artele marțiale au devenit din ce în ce mai greu de egalat. De la un băiat de comisioane uitat de lume, Loy a ajuns acum să fie la egalitate cu formidabilii lideri ai bandei Trandafirului Alb.
În ultimele luni, Loy a acceptat misiuni fără oprire, deoarece munca îl ajuta să nu se distragă. Chiar dacă mulți i-au spus să ia o pauză, tânărul nu a fost niciodată de acord să se odihnească. Nici măcar Dion nu a reușit să-l convingă.
„Mi-ai găsit o slujbă?” Loy întrebă în timp ce asistenta derula cu degetele pe ecranul tabletei.
„De fapt, mai sunt câteva, dar cred că ar trebui să te întorci la castelul Mariei.”
„Ce s-a întâmplat acolo?”
„Domnul Shane se întoarce din Japonia. A venit cu tânărul stăpân.” Loy își strânse buzele.
„Stăpânul vrea să-l întâlnești.”
„... Pot să merg?” Anna zâmbi dulce și îl conduse pe cel din fața ei la aeroport, unde un avion privat deja îl aștepta. Când au ajuns la destinație, Loy a coborât repede din mașină, iar Anna a alergat după el. Castelul Mariei nu se schimbase prea mult, chiar dacă nu mai fusese acolo de un an. Tânărul nu s-a oprit să-și salute prietenii, ci s-a îndreptat direct spre camera de primire a șefului său. Când ușa de tec s-a deschis, tânărul mafiot chipeș s-a întors imediat să-l privească pe nou-venit.
„Loy”, zâmbi larg Dion, întâlnindu-și în sfârșit subalternul său răutăcios după câteva misiuni. Tânărul se înclină respectuos, dar comportamentul său neliniștit trăda nerăbdarea de a-și vedea propriul fiu. Loy primise numeroase clipuri cu fiul său de la Shane, care documentau fiecare etapă importantă din dezvoltarea micului Loy. Totuși, nimic nu se compara cu sentimentul de a ține din nou în brațe corpul moale și fragil.
„Ești nerăbdător să-l vezi, nu-i așa?”
„Da, unde este?” Era puțin descurajant că Omega nu voia să vorbească cu el, dar Dion înțelegea. Făcu un semn cu mâna și Loy intră în dormitorul din spatele lui. Când ușa se deschise, primul lucru pe care îl văzu fu băiețelul cu ochii mari, așezat pe pat, cu Shane veghind asupra lui.
„Huh”, abia își putea reține lacrimile. Voia să se repeadă să-și îmbrățișeze fiul, dar nu îndrăznea, pentru că încă se simțea umil, fiind doar un frate mai mic, iar micuțul era fiul stăpânului său.
„Uh-oh!” Mâinile dolofane se întinseră în fața lui Loy, dar el rămase acolo, uitându-se.
„Uh-oh, uh-oh.” Cel mic încercă să se ridice.
„Ce este? Ce vrei?” Shane îl apucă pe cel mic, dar acesta se ridică și refuză să se miște.
„Ma,”
„...”
„Mama! Ma...”
„Dion și Shane se uitară unul la altul uimiți, pentru că micuțul era un copil foarte bine dezvoltat și inteligent. Înțelegea tot ce i se spunea, dar nu scosese niciun cuvânt. Se exprima doar prin gesturi și arătând cu degetul pentru a obține ceea ce voia. Dar când îl văzu din nou pe Loy, îl strigă imediat.
„Ha! Haide, haide.” Cel mic a început să plângă când a văzut că tot nu poate merge la mama lui adevărată. Loy, care era deja în lacrimi, nu a mai putut suporta. S-a prăbușit și a ridicat mâna, pregătindu-se să ceară să-și ia fiul în brațe. Dar Shane a făcut o față șocată și l-a apucat de braț pentru a-l ajuta să se așeze cum trebuie pe pat.
„Nu face asta, Loy. Nu sunt atât de crud. O să te las să petreci timp cu el.” Spuse Shane în timp ce îi înmâna micuțul lui Loy. Loy își întinse brațele și își luă fiul în brațe.
„Huh... copilul meu, copilul meu.” Loy plângea și săruta tâmpla moale a copilului... Mi-e atât de dor de tine. Mi-e atât de dor de tine...
„Mulțumesc, Maestre și Maestre Shane, încă o dată.” Dion îi mângâie umărul care tremura de emoție.
„Sunny e fiul tău, nu-i așa?”
„Sunny? Maestrul i-a pus numele Sunny?”
„Da, tu ai vrut să-l cheme așa.”
„Oh, da. De unde știa Maestrul?” Micuțul plângea, strângând încă copilul la piept. Shane zâmbi, simțindu-se extrem de afectuos.
„Păi... să spunem că Shane și cu mine știm.” Dion răspunse și îi făcu cu ochiul micuțului. Loy nu mai puse alte întrebări, pentru că nu era important. Voia să petreacă mai mult timp cu fiul său, dar atunci bodyguardul bătură la ușă, cerând permisiunea să intre.
„Ce este?”, întrebă tânărul mafiot.
„Paznicul nostru a găsit un bărbat rănit în fața castelului„
„Atunci duceți-l la spital.”
„Nu a acceptat. A spus că se numește Tong Li-Lang și că are ceva important să vă spună despre Bertolucci, domnule”. De îndată ce auzi asta, Dion îl apucă pe Shane de fața moale și îl sărută, apoi se întoarce repede și iese afară. Loy iese și el, așa că Shane îi cere bonei să aibă grijă de Sunny, înainte ca cei doi să-l urmeze pe Dion pentru a-l întâlni pe oaspetele nepoftit.
„Ali”, strigă Dion când văzu silueta zveltă și grațioasă a tânărului cu părul lung și negru ca pana corbului. Fața lui era atât de frumoasă, ca a unui zeu coborât din cer, încât tot orașul s-ar fi întors să-l privească. Ochii lui negri, captivi și pătrunzători,răvăși silueta impunătoare a celuilalt, iar vârful nasului său drept se încreți ușor.
„Nu-mi spune Ali„, se auzi o voce rece din buzele ușor învinețite, de culoarea cireșelor.
„Unde te doare? Cine ți-a făcut asta? Spune-mi”,
„Un glonț mi-a zgâriat brațul și am câteva vânătăi. Oamenii tăi... mi-au îngrijit rănile.” Tong Li-Yang îi arătă celuilalt bandajul de pe braț, în timp ce Shane și Loy intrau în hol. Micul Omega stătea în poziție de drepți, pentru că era subordonatul lui, în timp ce Shane se apropie și se așeză pe canapeaua din fața soțului său, arătând statutul său ca soție. Zâmbetul se întinse până la colțurile gurii lui Tong Li-Yang. Voia să-l tachineze puțin, dar când se gândi la lucrurile mai importante pe care trebuia să le spună, ignoră gestul...
„Ai ceva să-mi spui?„ întrebă Dion.
„Păi...”, ezită Tong Li-Yang, dar în cele din urmă luă geanta care părea a fi o geantă pentru documente și i-o înmână lui Dion. Totuși, Loy o văzu și o recunoscu imediat.
„Asta este... Inima Dragonului.” Dion o deschise și văzu un recipient în formă de tub umplut cu un mineral lichid de culoare roșu-auriu.
„A lui Santino. A lui Santino.” spuse Loy în timp ce se apropia, fără să-i pese că trebuia să fie modest.
„Da!” Tong Li-Yang dădu din cap.
„De fapt, nu vreau să mă implic în problemele dintre Trandafirul Alb și Bertolucci. Așa cum am spus, nu știu nimic despre asta.” Bărbatul chipeș ridică ambele mâini, un gest care indica faptul că nu voia să se implice în nimic.
„Dar eu nu am renunțat. Când am aflat că o comoară importantă a Sectei Lebedei Negre a fost furată și vândută lui Don Bertolucci, m-am dus să o recuperez.”
„Când ai recuperat-o?” Dion întrebă exact ce voia să știe Loy, iar Tong Li-Yang zâmbi rece.
„Când castelul Celestinei se prăbușea.” Inima lui Loy sări o bătaie. Imaginile evenimentelor teribile la care încerca să nu se gândească se prăbușiră asupra lui ca un val uriaș. Dar Loy își aminti că Santino ținea această geantă în dormitorul său.
„L-ai văzut?” Loy întrebă, ținându-și respirația.
„Pe cine?”
„Cadavrul... Cadavrul lui Santino.”
„L-am văzut... Nu e încă mort.”
Capitolul 37
„Nu e mort încă.”
„Ce vrei să spui?” exclamă Dion, în timp ce Loy stătea șocat, ținându-se strâns de spatele canapelei, de teamă că va leșina primul.
„Santino nu e mort. L-am găsit zăcând într-o baltă de sânge sub dărâmăturile zidului. Avea gura pe jumătate deschisă, în mijlocul flăcărilor...” Tong Li-Yang a făcut o pauză, dar Omega a sărit peste canapea și s-a îngenunchiat pentru a-l îmbrățișa pe celălalt.
„Nu e mort, nu-i așa? Atunci ce... cum e acum? Huh... cum e?”
„Hei, hei, ia-ți oamenii mai întâi.” Tânărul chinez chipeș era confuz când el a îngenunchiat și a plâns în fața lui. Dion îl ridică imediat și îl așeză pe canapea. Apoi, Tong Li-Yang continuă: „Sincer să fiu, la început nu eram interesat să-l ajut. Am mers acolo doar să recuperez bunurile sectei și să le înapoiez maestrului, în speranța că acesta mă va ierta... Dar, din moment ce Don Bertolucci a refuzat să-și recunoască înfrângerea, chiar și în moarte, i-am respectat spiritul tenace, așa că l-am adus cu mine.”
„Dumnezeule... De ce nu mi-ai spus, Ali? De ce ai ținut secret?” Dion întrebă sever, dar Tong Li-Yang nu se lăsă deloc intimidat. El răspunse calm:
„Pentru că plănuia să se întoarcă. De aceea am ținut secret.” Tăcerea a cuprins din nou camera, deși ochii frumoși ai lui Dion nu străluceau; dimpotrivă, erau stinși. Dacă Santino se întorsese cu adevărat pentru a regla conturile, atunci el și-ar fi acceptat soarta, în timp ce Shane continua să asculte cu atenție.
„Mintea și corpul lui Don Bertolucci au suferit leziuni atât de grave, încât nu se știe dacă se va mai recupera vreodată.” Loy abia se putea ține pe picioare când a auzit asta.
„Dar noaptea trecută, membrii supraviețuitori ai bandei Shillian au atacat tabăra temporară a Ordinului Lebedei Negre și l-au luat prizonier. Cred că vor să se răzbune. Mă întreb dacă acum...”
„Mă duc!” Loy se ridică în picioare și îl apucă pe Tong Li-Yang de braț.
„Știi unde sunt? Mă duc să mă ocup de ei.”
„Poți să te descurci singur, micuțule?” Tang Li-Yang era pe punctul de a-l lovi pe Loy în frunte, dar micuțul Omega îi deviă mâna cu un singur deget.
„Au!” De asemenea, întinse palma pentru a-l apuca pe Tong Li-Yang de încheietura albă, iar corpul său zvelt se învârti în aer înainte de a cădea la pământ.
„Loy!” Dion își certa subalternul, dar Shane râdea cu poftă.
„Sunt rănit!” se plânse frumosul, apoi se ridică cu greu.
„Mă privești de sus.” Micul Omega spuse, dar Tong Li-Yang reuși să înțeleagă. Buzele lui frumoase se despărțiră și vorbiră.
„Este... tehnica Mâinii Masacrului celor Zece Lovituri, nu-i așa?” Se spune că aceasta este o tehnică secretă a Sectei Lebedei Negre. „De la cine ai învățat asta? Sau ești... un hoț care a furat scripturile noastre?” Dacă ar exista un clasament al celor mai jefuite secte, Secta Lebedei Negre ar fi probabil în frunte. Ce se poate face în privința asta? La urma urmei, această sectă este cea mai veche și cea mai faimoasă din China.
„Putem vorbi despre asta mai târziu”, Dion îl ajută pe Tong Li-Yang să se ridice și spune: «Trebuie să trimitem repede vestea bandei Bertolucci».
„Acum suntem în regulă?” Tong Li-Yang întrebă cu curiozitate înainte de a se așeza lângă Shane, ca și cum ar fi fost una dintre soțiile lui Dion. Shane nu spuse nimic, ci doar roti ochii exasperat.
„Totuși, dacă ar ști că Sonny există, lucrurile ar putea să se îmbunătățească.” De la incident, banda Trandafirului Alb s-a retras cât de departe a putut. Bine... cei din tabăra Bertolucci au cerut să se facă ceva. Cât teritoriu s-ar pierde? Chiar și Dion a recurs la un compromis pentru a nu mai fi vărsare de sânge.
„Cred că ar fi mai bine să nu menționezi asta.”
„De ce?”
„Crezi că singurul vierme din banda aia e doctorul ăla chipeș?” Shane chicoti, în timp ce zâmbetul lui Dion înțepeni.
„Este posibil ca noul lider al bandei să fi fost creierul din spatele asasinării vechiului lider.” Ceea ce spunea Tong Li-Yang avea sens. În ultimul an, banda Bertolucci părea să aibă și probleme interne. Majoritatea subalternilor care erau loiali lui Santino au demisionat sau au dispărut fără urmă, și nimeni nu a reușit să-și dea seama de ce. Există, de asemenea, zvonuri că banda intenționează să se retragă din acordul de alianță.
„Înainte să evadez, am aruncat dispozitivul meu GPS într-una dintre mașinile lor. Nu l-au observat.” Tong Li-Yang îi înmână telefonul lui Dion. Ecranul arăta o locație din Mexic.
După asta, Dion a convocat o ședință importantă a diferitelor unități.
„Shane, informează-l pe șef...”
„Domnule!” Loy se ridică pentru a face o cerere.
„Vă rog, lăsați-mă să particip la această misiune.” Loy se prăbuși la picioarele lui Dion, cu ochii plini de o determinare intensă.
„Am dus la bun sfârșit misiunea de salvare a ostaticilor din Djibouti, de unul singur. Te rog, mai ai încredere în mine o dată.”
„... De ce vrei să te duci singur?”
„Vreau să-mi asum responsabilitatea, la fel ca tine, domnule.” Dion auzi asta și nu putu spune nimic. Loy din prezent nu mai era același copil răsfățat din trecut.
„Dar chiar dacă te duci singur, trebuie să fie cineva care să te supravegheze„
„Voi vorbi eu cu Anna”
„Bine, în acest caz, poți să o faci...„
„Și apoi... aș vrea să vă cer ceva ca ultimă favoare, domnule”, De data aceasta, Omega se uită la Dion și Shane, alternând privirea.
„Continuă...”, a aprobat mafiotul.
„Dacă reușesc în această misiune, îmi pot recupera fiul?”
Vestea că Santino supraviețuise era o surpriză fericită și neașteptată. De fapt, cei doi știau de ceva vreme de dorința lui Loy și știau cât de mult trebuie să fi suferit tânărul Omega. Totuși, pentru siguranța lui Sunny, Shane trebuia să-l ducă mai întâi pe băiat într-un loc sigur.
Dion se întoarse să-și privească soția. Shane zâmbi și dădu ușor din cap. Loy își plecă capul, apoi îi trimise un mesaj urgent asistentei sale, Anna, înainte de a ieși repede din sufragerie.
„Mă duc să-l văd pe Sunny”, spuse Shane, întorcându-se în sala de așteptare și lăsându-i pe Dion și pe tânărul chipeș să continue discuția.
„Pot să am încredere în tine?” Îl întrebă Dion pe celălalt.
„Ți-am adus atâtea lucruri. Încă mai ai suspiciuni?”
„Mi-ai dat inima dragonului gratis?”
„Cine ți-a spus că e gratis? Plătește-mi treizeci de milioane de dolari.” Dion nu se concentră pe suma pe care o voia celălalt. Mai mult, dacă i-ar fi cerut, i-ar fi dat lui Tong Li-Yang ceea ce voia.
„De ce mi-ai dat-o mie? De ce nu i-ai dat-o tatălui tău?”
„Vreau să mă odihnesc puțin. Este vreo cameră aici unde pot dormi?” Când tânărul chipeș nu a răspuns, Dion nu a mai întrebat nimic. L-a luat în brațe și l-a strâns la piept, ducându-l să se odihnească, așa cum dorea.
Un Mercedes-Benz negru opri și parcă în fața magnificului conac al lui Bernard Bembe, un important lord al drogurilor din Mexic, care pusese la dispoziție locul ca ascunzătoare temporară pentru banda Shillian. Bărbați înarmați făcură semn mașinii de lux să oprească, chiar dacă avea emblema bandei Bembe pe capotă.
„E deja ora 22. Ce vrei?” Bărbatul care ținea mitraliera a bătut în geam și a întrebat, dar după ce mașina s-a oprit complet, șoferul deja sângera de moarte.
„Ce se întâmplă?” Paznicul de la poartă era pe punctul de a chema întăriri, dar Loy a ieșit din întuneric și i-a tăiat gâtul paznicului din spate cu o sabie scurtă, făcându-l să se prăbușească fără să sufere.
Omega era îmbrăcat complet în echipament tactic negru pentru a se confunda cu întunericul nopții. Acesta includea un pulover negru cu guler înalt, pantaloni cargo, o vestă care îl proteja împotriva gloanțelor și exploziilor, bocanci ușori de luptă, o cagulă pentru a-și acoperi fața și ochelari de vedere pe timp de noapte pentru a-și îmbunătăți vederea în întuneric. De asemenea, purta o cască pentru a comunica cu Anna, care îi monitoriza progresul prin intermediul imaginilor transmise prin satelit.
„Se apropie. La ușa mică din stânga ta.”
„Am înțeles.” Loy i-a răspuns Annei înainte de a intra în vilă cu o armă echipată cu un amortizor.
Swish! Lama ascuțită a pătruns în corpul inamicului.
Bang! Glonțul a străpuns craniul gangsterului Shillian care se năpustea asupra lui. Loy a continuat să-i ucidă cu ușurință, mișcându-se cu fluiditatea unei rafale de vânt. În urma lui, calea pe care a parcurs-o era acoperită de sânge și cadavre. Nu i-a luat mult timp să ajungă la subsolul unde, conform informațiilor Annei, era ținut Santino.
„Aici este... Am ajuns.” Gâfâind, își scoase masca, dezvăluind un chip ușor transpirat, de un roz pal.
„Tu!” Un grup de bărbați bine înarmați îl urmăriră în jos. Când ateriză, liderul ridică mitraliera și începu să tragă în Omega, care se împinse de pământ și se învârti în aer, ferindu-se de ploaia de gloanțe ca de o aversă torențială. Apoi, a folosit tehnica Hong-Xi-Long-Fu (Lebăda înfrânge dragonul) pentru a învinge rapid grupul. Dar ar fi inexact să-i comparăm cu un dragon, așa cum sugerează numele tehnicii. Fără arme, nu erau altceva decât niște viermi obișnuiți.
„Era și timpul.” Mica siluetă gemu, sângele țâșnind din pumnul încleștat. Dar, de îndată ce zări inelul de rubin, emblema familiei Bertolucci, care împodobea degetul mic al liderului, Micul Omega scoase rapid inelul, instantaneu.
„E al meu, hoț nenorocit!” Micuța siluetă băgă repede inelul în buzunar, apoi trase în grabă un foc în panoul de control al ușii, provocând un zgomot metalic puternic care indica că sistemul de închidere nu mai funcționa. Plin de emoție și anxietate, nu ezită nici o clipă să deschidă ușa care ducea în camera de detenție.
„Soțule, soția ta e aici!” Silueta mică scoase un strigăt de bucurie, dar zâmbetul îi dispăru treptat când își dădu seama că nu era nimeni în jur.
„Santino?”
„...”
„Sant... oh!” Brusc, gâtul său subțire a fost cuprins de o palmă aspră din spate, înainte ca trupul său să fie aruncat într-un alt colț al camerei. Loy se îndreptă și, când zări tehnica abilă a persoanei, lacrimile îi umplură ochii. Santino stătea în fața lui, îmbrăcat în haine asemănătoare cu uniforma unui prizonier, cu părul răvășit și o privire hotărâtă în ochii lui întunecați și atenți, privind spre Loy.
„Cine ești?” Micul Omega a fost luat prin surprindere de această întrebare și nu era pregătit să răspundă.
„Răspunde-mi!”
Pe de altă parte, nu exista nicio privire reciprocă plină de iubire și dor. Mai mult, el ridică arma și ținti. În această situație, nu există altă opțiune decât să recurgă la planul B. Loy, profitând de distragerea momentană, a tras cu pricepere un glonț tranchilizant în piciorul lui puternic și musculos.
„Tu...”
Bum! Alpha a căzut pe salteaua moale, abia conștient...
Capitolul 38 - +18
Nu-mi amintesc nimic...
Multe dintre amintirile lui Santino lipsesc, poate din cauza loviturii la cap pe peretele prăbușit al dormitorului, sau poate mintea lui încearcă să-l protejeze de traumă blocând acele amintiri.
„Ești sigur că ești bine, Loy?” Dion vorbea la telefon cu micul său Omega.
„Da, domnule. Vă rog să ne acordați puțin timp.” Răspunse tânărul.
„Ei bine, depinde de voi. Sunați-mă dacă apare ceva.”
„Mulțumesc, domnule.” Închizând telefonul, Omega își îndreptă atenția spre scena din pădure din fața lui. Se întorsese la cabana mică din pădure, de data aceasta cu Santino după el. Făcuse un duș, se schimbase în haine de bumbac și părăsise locul său de pe scaunul de răchită de pe verandă pentru a se întoarce înăuntru, unde Alfa său zăcea nemișcat și inconștient pe pat.
Ridică o cârpă din lighean, o stoarse și o folosi pentru a șterge corpul musculos al celuilalt. Degetele sale subțiri urmăriră cicatricile arse care îi brăzdau antebrațul stâng și umărul, înainte de a se opri pe cicatricile proeminente de pe pieptul celuilalt.
„Huh”, Omega își aminti ce le provocase și își ascunse fața în piept, plângând. Înainte ca Dong Li Yang să fugă de Dion pentru a doua oară, îi spusese că Santino era într-o stare foarte gravă la început, până în punctul în care era pe marginea morții. Arsurile nu erau la fel de grave ca rănile provocate de cuțit, dar Santino supraviețuise miraculos. În schimb, însă, își pierduse toate amintirile din ultimele trei luni.
În primele trei luni petrecute la Sanctuarul Lebedei Negre, Santino era irascibil și îi ataca ca o fiară turbată. Indiferent cât de pricepuți erau în luptă, nu puteau să-l supună pe Santino. Abia în a cincea lună Santino s-a calmat în sfârșit. A devenit o persoană tăcută și rezervată, de parcă mintea lui era mereu preocupată de ceva. Refuza să vorbească cu cineva. Dong Li Yang a vrut să încerce să-și folosească farmecul asupra lui, dar celălalt nu i-a dat curs și chiar l-a alungat.
Poate că cerul a vrut să mă pedepsească... gândi Loy și își șterse lacrimile de pe față. Luă un prosop și îi șterse corpul lui Santino, dar mâna lui atinse accidental penisul lui uriaș și erect.
Chestia asta e încă aici? Loy nu voia să fie nepotrivit în acest moment, dar... cu siguranță nu era rănit de foc, nu? Altfel, i-ar fi fost foarte greu să trăiască. Îi era milă de iubitul său și era pe punctul de a-și băga mâna în lenjeria neagră pentru a „verifica” cu intenții bune.
Palmă! Dar mâna lui a fost prinsă înainte să poată face ceva.
„Ce faci?” Santino se trezise după ce dormise o zi întreagă. Micuțul zâmbi și mai dulce.
„Îți șterg corpul.”
„Nu e nevoie.” Santino încercă să ia prosopul din mâna micuțului, dar Loy îl ținea strâns.
„Ba da, este. Eu... eu sunt soția ta.” Chiar dacă era jenant să o spună, în acest moment, de ce ar fi trebuit să fie timid? Voia să-i redea lui Santino amintirile, pentru a clarifica neînțelegerile și a-i mărturisi sentimentele lui adevărate, chiar dacă asta însemna să facă ceva și mai jenant decât asta. Dar apoi bărbatul ridică o sprânceană, nedumerit.
„Soția mea se numește Seline.” Inima lui Loy se opri o secundă, s-a simțit de parcă cineva i-ar fi aruncat apă rece în față.
„Și el este foarte frumos...” Ah, această frază părea să doară și mai mult.
„Seline a murit. Și îmi cer scuze că nu sunt la fel de frumos ca el.”
Bărbatul mai mic ridică capul pentru a-l privi direct pe celălalt, lăsându-și ochii de safir să-i scruteze îndeaproape fața proaspăt bărbierită. Mâna aspră și bătătorită îi atinse obrazul înroșit și fierbinte, moale și suplu, invitând la o atingere a buzelor.
„Și tu ești frumos...” murmură bărbatul mai mare, făcând un gest pentru a-și retrage mâna, dar Loy o prinse și o ținu lipită de obrazul său.
„Chiar nu-ți amintești de mine? Eu sunt Loy, îți amintești?” Omega vorbi și se ridică în picioare pentru a-l privi pe celălalt.
„Ne-am întâlnit prima dată pe navă, îți amintești? Dansam așa.” Cel mai mic își așeză mâinile pe piept și își legănă șoldurile, scuturându-și fundul pentru ca Santino să-l vadă.
„M-ai văzut dansând așa, nu? Apoi... apoi nava a fost atacată și eu... eu am încasat un glonț în fund pentru tine.” Cel mai mic își scoase pantalonii scurți din bumbac și își trase chiloții până când aceștia arătau aproape ca un tanga, arătând spre o urmă slabă, abia vizibilă pe pielea netedă și rotundă a feselor sale.
„Asta... asta e rana de glonț.” Santino se uită la fundulețul mic cu o față impasibilă, ceea ce îl făcu pe Loy să se simtă și mai jenat decât înainte.
„Unde?” Întrebă cel mai mare, înclinând capul într-o parte.
„Aici!”
„Nu văd. Apropie-te.” Loy se apropie de bărbatul cu vocea gravă, parcă vrăjit, dar faptul că era atât de aproape, pe jumătate dezbrăcat, îi făcea obrajii să ardă de o căldură pe care abia o putea suporta.
Santino nu spuse nimic, nu atinse corpul delicat, dar privirea lui îl scruta pe Loy cu o căldură care îl făcea să se agite până când își trase pantalonii scurți înapoi, înlocuind asta cu inelul de logodnă. Asta ar trebui să-i amintească mai bine.
„Înainte să se întâmple incidentul, voiai să mă ceri în căsătorie.” Santino nu spuse nimic, privind indiferent inelul din mâna palidă a lui Loy. Dezamăgit, Omega puse inelul pe noptieră, intenționând să se ridice și să plângă undeva în particular, dar fu prins de un braț puternic și așezat pe un genunchi dur.
„Unde crezi că te duci?”
„Eu... huh.” Loy își mușcă buza pentru a-și reține un suspin. Poate că era mai puternic acum, dar când venea vorba de Santino și copilul lor, îi era greu să-și controleze emoțiile.
„Nu ar trebui, ca soți, să facem lucrurile împreună?” O mână caldă i se strecură sub hainele moi. Loy se mișcă ușor, conștient că trupul său nu mai era același ca înainte. Acum avea mușchi; nu mai era moale și fragil ca înainte. Poate că lui Santino nu-i plăcea asta. Dar când fu brusc dezbrăcat de cămașă și pantaloni, bărbatul mai în vârstă expiră...
„Soția mea e atât de frumoasă.” Nu era sarcasm, ci un sentiment sincer din partea bărbatului mai mare.
„Mi-ai lipsit atât de mult. Am vrut să te visez în fiecare noapte.” Degetele subțiri urmăriră contururile trăsăturilor perfecte ale bărbatului mai în vârstă. Parfumul proaspăt pe care nu-l mai simțise de atâta timp îi gâdila nările, îndemnându-i pe amândoi să se apropie. Corpul tare se lipi de carnea moale, iar ochii migdalați se deschiseră.
„Ah.” Gâfâi când buzele fierbinți îi găsiră pielea sensibilă a gâtului, un mârâit răsunându-i în ureche, făcându-i inima să bată mai tare. Mugurii de pe piept i se întăriră, transformându-se în sfârcuri tari, și nici nu voia să se gândească la cât de umed era în spate. Corpul său, lipsit de sex de aproape doi ani, devenea incredibil de sensibil la atingere. Santino își împinse șoldurile mai sus, alunecându-i mâna între picioarele lui și mângâindu-i partea sensibilă înainte și înapoi.
„Oh! Tu, Aah... Aah!” Talia lui subțire se legăna împotriva degetelor lui aspre, incapabil să se controleze. Nu-i păsa cât de rușinos arăta.
„E tare aici.” Santino smulse ultima barieră defensivă, lenjeria intimă, de pe picioarele lui lungi. Degetele lui îi mângâiară frumoasa piele roz și se învârti în spirală până la capul umflat, de unde curgea lichidul limpede. În același timp, Loy își așeză discret mâna pe penisul lui. Când simți că se întărește, înghiți în sec pentru a-și alina uscăciunea.
„Santino...”
„Vrei să-l atingi?” Bărbatul mai mare îi șopti la ureche. Ochii lui mari și rotunzi îl priveau fix.
El este... pur în nume, dar nu și în natură... gândi Santino înainte de a-și lăsa mâna palidă să se întindă și să atingă trunchiul mare. Loy începu să-l mângâie de la vârf până la perechea de testicule. Era fierbinte și greu, ceea ce indica faptul că celălalt bărbat își reprimase dorința de mult timp, la fel ca el. Micul omega începu să-și miște mai repede încheietura mâinii. Chiar dacă mâna lui nu putea cuprinde în întregime bărbăția lui Santino, voia ca acesta să se elibereze.
„Ahh... așa.” Alpha scoase un mârâit scăzut și își îngropă fața în gâtul lui Loy, inspirând adânc. Când ajunse la culme, mușcă din umărul lui Loy, care privi cum lava albă erupea din crăpătura de deasupra și simți cum i se înroșesc obrajii.
Santino nu mai ajunsese niciodată atât de repede la orgasm. Aproape că se simți ca un compliment.
„Stai așa...”
Tânărul se coborî și îi sărută vârful, fără să-i pese de lichidul lipicios. Chiar își scoase limba și îl linge de câteva ori.
„Tu...” Urechile lui Santino se înroșiră. Ridică o mână să-și acopere fața, apoi îl apucă pe Loy de obrazul moale când acesta făcu o mișcare să-l cuprindă din nou cu buzele.
„Nu trebuie să faci asta.”
„Dar eu vreau.” Loy habar n-avea cât de seducătoare păreau acțiunile lui sincere în ochii bărbatului mai în vârstă. Acum se transformase într-un Omega frumos și pur, capabil să pună în genunchi mulți Alpha. Gândindu-se la asta, Santino strânse din dinți, își ridică șoldurile și se așeză călare pe fața lui Loy, inversând pozițiile.
„Lasă-mă să te ajut mai mult.”
„Dar, ahh...” Corpul moale al lui Loy tremură când o limbă fierbinte îi atinse intrarea, în timp ce mâinile aspre îi mângâiau intens fesele.
„Șșș... O să fie și mai bine dacă te miști așa.”
Lacrimile îi umplură colțurile ochilor în timp ce lingea și gemea. Și când Santino a introdus vârful limbii, Loy a ejaculat imediat și și-a eliberat lichidul.
„Tu... huh. Așteaptă. Stai puțin.” În loc să lase corpul zvelt să savureze fericirea, Santino și-a introdus limba înăuntru și afară, gustând cu ardoare nectarul dulce al Omega-ului Pur. A introdus și degetul arătător pentru a strânge carnea tremurândă și lucioasă din interior.
Șoldurile lui frumoase săreau în ritm, blana moale ridicându-se pe tot spatele. Loy nu putea decât să se agațe de coapsele puternice ale lui Santino, inhalând feromonii care îi goliseră mintea. Buzele lui roșii au scos un geamăt înainte ca corpul său să se încoarde și să-și elibereze din nou lichidele.
Santino se uită la gaura strâmtă a iubirii care se spasma și se strângea în fața lui. Senzația fierbinte și strânsă era încă proaspătă pe vârful limbii sale. Mâna lui mare îl ghida în jos până când se întinse lângă el, înainte de a-l urma, așezându-se călare peste corpul său. Persoana de sub el își desfăcu larg picioarele, ridicându-și șoldurile pentru a-și freca mușchiul fierbinte de penisul său. Capul umflat se freca de pasajul său sensibil, iar doar imaginându-și cum se împinge înăuntru, Loy simți că vrea să ejaculeze din nou.
Mâna lui subțire îi mângâie maxilarul perfect, iar ochii lor frumoși se întâlnesc, transmițând o emoție profundă.
„Îmi pare rău că te-am întristat.”
Loy își trase mâna de-a lungul urmei de arsură de pe corpul lui Santino înainte ca bărbia acestuia să fie ridicată. Santino își lipi buzele de ale lui, împletindu-le strâns. Nu îi răspunse agresiv la sărut. Începu să se legene ușor, provocator, apoi își strecură încet vârful limbii, răsucindu-o în interiorul gurii moi. Gemu împotriva buzelor sale delicate, nivelul excitației urcând până la tavan. Se jucă cu corpul pal al lui Omega, colorat în roz, creând valuri de pasiune care cuprinseră aerul. Mâini calde îi trăgeau talia goală mai aproape, apăsând strâns. Nu mai era niciun spațiu liber între corpurile lor expuse, nici măcar pentru aer. În curând, ceea ce dorea Loy se întâmplă.
Fără să mai aștepte, Santino se cufundă în pasajul umed și strâmt. Era atât de strâmt pentru că nu fusese folosit de mult timp, încât nu putea să-l descrie. Bărbatul mare mârâi de satisfacție înainte de a începe să împingă înăuntru și afară. Șoldurile lui loveau fundul moale, în timp ce capul penisului său fierbinte freca în repetate rânduri punctul sensibil al lui Loy. Loy plângea pentru a alina durerea, gemând pentru a elibera căldura excitației.
„E bine... aici. E atât de mare încât a ajuns până aici.” Loy își mângâie propriul stomac, simțind dimensiunea uriașă care intra în interiorul corpului său.
„La naiba, nu mă tachina.” Cu un blestem, Santino se aplecă și îl sărută cu poftă pe bărbatul mai mic. Îi mușcă gâtul pal, lăsând o urmă de dinți.
„Sunt atât de înfierbântat. Mai mult. Mai intens.”
„Unde? Aici?” Bărbatul îi înconjură talia și frecă locul sensibil al celuilalt în interiorul găurii sale de dragoste. Picioarele frumoase ale lui Loy tremurară. Omega ejacula un lichid limpede...
„Ah, tu... ugh.”
„Nu ai spus că ne căsătorim? Spune-mi «soț».”
„Soțule...” Loy scoase un geamăt disperat înainte de a fi ridicat și așezat în poziție șezândă. Trunchiul plin, cu vene proeminente, se îngropă și mai adânc în el.
„E atât de strâmt... Ahh!” Loy se încordă peste tot. Părțile sensibile ale corpului său, precum sfârcurile, se ridicară, tentându-l pe iubitul său să se aplece și să le sugă. Dar lucrul ciudat era că părea că ieșea și lapte. În plus, sânii lui Loy erau mai moi și mai mari decât înainte.
„Eu... păi, am fost însărcinat înainte.” Loy putea citi confuzia de pe fața iubitului său, așa că a luat cuvântul.
„Ce naiba!?” Santino își încruntă sprâncenele înainte de a se ridica și de a se trage înapoi, împingând apoi cu sălbăticie.
„Uhh... Soțule... Așteaptă, mai încet.”
„Cine te-a lăsat însărcinat? Unde e tatăl?”
Bum, bum, bum. Corpul zvelt al lui Loy sărea ca și cum ar fi călărit un taur mecanic. Futaiul hardcore îi umplea pasajul strâmt, făcându-l să se zvârcolească de plăcere. Lichidul lui Omega se amesteca cu lava caldă a lui Santino, creând bule acolo unde se uneau. Loy simțea că moare. Tot ce putea face era să se agațe de gâtul puternic al iubitului său și să încerce să formeze cuvintele...
„El... e... aici.” Degetele tremurânde ale lui Loy îl împungeau pe Santino în pieptul larg, făcându-l să se oprească brusc din împingeri.
„Ai fost însărcinat cu copilul meu?”
„Tu ești singurul care a fost vreodată cu mine. Cu cine vrei să rămân însărcinat, cu o pisică?... Ahh.” Loy gemu de plăcere în timp ce își legăna corpul și își freca bărbăția mare.
„Avem un băiat. Ești tătic.” Loy își înfășură brațele în jurul gâtului soțului său, ochii lui căprui privindu-l cu adorație.
„Atunci tati poate să o fută pe mami foarte tare?” Fără să aștepte un răspuns, Santino se strecură înapoi în el și începu să-l penetreze, frecându-se din nou de cel mai sensibil punct al lui.
„Da, mai tare. Fute-mă mai tare. Umple-mă cu sperma ta. Multă.”
„Mami vrea încă un copil?”
„Da, te rog. Mai vreau unul.”
Cu asta, cei doi își reluară actul sexual cu un vigurozitate reînnoită. Santino își vărsă sămânța fierbinte în pântecele soției sale de nenumărate ori, ejaculând de cel puțin trei ori înainte să termine. Loy leșină de epuizare de mai multe ori, doar pentru a fi trezit pentru a primi mai multă atenție din partea iubitului lui. Acest lucru continuă până târziu în seara următoare.
Capitolul 39
„Oh, tot nu iese?” Cel mic zăcea întins pe Santino ca un pui de maimuță, dar jumătatea inferioară a corpului lor era încă profund unită.
„Încă zece minute”, răspunse Santino, mângâind fundul și spatele neted al micuțului.
„Nu mai simt nimic acolo jos.”
„Serios?” Cel mai mare își împinse șoldurile înainte în glumă.
”Uf!” Loy strigă brusc.
„Vezi, încă mai simți.” Cel mic a făcut o mutriță, iar Santino a râs. Dar stai puțin...
„Îți amintești ceva?” Dacă celălalt răspunde că nu-și amintește nimic, poate Loy să considere că a făcut sex pe gratis?
„Și dacă spun nu?” Micul Omega a suspinat, apoi s-a sprijinit de pieptul musculos.
„Nu contează, te iubesc oricum.”
„Huh? De ce simt că s-a mărit? Uh... Cel mic clipi și făcu o expresie dureroasă.
„Cine ți-a spus să spui că mă iubești?”
„Nu pot să-i spun soțului meu că îl iubesc?”
Tipul ăsta, e atât de direct... Santino se gândi o clipă, apoi îi luă fața moale a lui Loy în mâini și îi dădu un sărut tandru.
„Și unde e copilul nostru?” Când Loy auzi asta, se întinse după telefon, apoi se întoarse să se cuibărească lângă soțul său și deschise o fotografie și un videoclip cu un băiețel cu obrăjorii dolofani.
„Da, da, chicotește, chicotește, haide, haide.” Micuțul lor iubăreț stătea în picioare, ținându-se de marginea patului și dansând pe melodia cântecului de leagăn pe care îl cânta bona, țipând de bucurie, așa cum ar face un copil de un an. Santino privea fiecare imagine și fiecare clip care apărea în fața lui fără să clipească. Nu putea scoate un cuvânt.
„Este cu Shane acum.” Loy îi spuse înainte de a continua să-i povestească lui Santino ce hotărâse să facă, iar Santino nu-l mustră nici măcar o dată.
„Vrei să vezi altă poză, iubitule? Uite-l... e...„. Loy căscă, ochii amenințând să se închidă din nou.
„Culcă-te, băiat bun”. Santino se uită la poza fiului său de pe telefonul lui Loy înainte de a-l închide. Cu cealaltă mână îi mângâie ușor părul moale de câteva ori, iar micuțul adormi repede.
Cinci ore mai târziu.
În miezul nopții, bărbatul mare se dădu jos din pat. Se îmbrăcă și îi netezi ușor fața frumoasă a micuțului lui iubit. Apoi, luă inelul cu diamant care era pus deoparte și îl puse pe degetul inelar stâng. Apoi îi dădu un sărut ușor pe dosul mâinii sale parfumate.
„Micuțul meu nebun.”
Loy auzi vocea caldă răsunând în capul său. Se trezi brusc și văzu că locul de lângă el era gol. Tânărul era pe punctul de a se da jos din pat fără să se îmbrace, pentru a-l căuta pe bărbatul mare, dar apoi văzu că pe degetul inelar stâng avea un inel cu diamant. Pe noptieră era și un bilet, scris cu o caligrafie dezordonată:
„Trebuie să mă ocup mai întâi de niște treburi murdare. Dacă nu e prea mult, poți să mă aștepți împreună cu fiul nostru?” Loy luă bucata de hârtie, o apăsă pe buze și îi dădu în tăcere răspunsul din inimă iubitului său.
Șase luni mai târziu.
Loy, îmbrăcat în uniforma de misiune, își urmări șeful în intrarea unui bar numit „Mandy Den”, un faimos cuib al poftelor trupești din capitală. Era prima dată în doi ani când Loy ieșea într-o misiune ca parte a unei echipe. Dintr-o dată, se simți nervos.
Ar fi trebuit să spun nu și să rămân acasă să lenevesc în căsuța mea... Micul Omega mormăia în sinea lui. Loy primise vești despre soțul său din când în când, chiar dacă Santino nu îl contactase direct. În acel moment, în comunitatea mafiotă circulau zvonuri că Santino reușise să-și adune loialii rămași și că se întorsese pentru a-și revendica poziția de lider al bandei. De asemenea, se ocupase de banda Shillian și de oamenii lor, astfel încât acum erau complet distruși. Loy îl susținea constant pe Santino, dar nu putea sta și aștepta la nesfârșit. Când a auzit că Nicole, noua soție trofeu a lui Dion, fusese forțată să lucreze la acest bar, a cerut să o însoțească. Voia să vadă dacă putea să o ajute cu ceva.
La naiba! Dar munca în echipă încă nu părea să fie punctul forte al lui Loy.
„Uh, nu ai văzut ultima actualizare. Heh heh.”
„Nu din nou, Loy!” Colegii lui Loy strigau în cor când micuțul aruncă o grenadă fumigenă, în ciuda schimbării planurilor de acum cincisprezece minute.
Haosul a izbucnit în barul Mama Mandy când banda Trandafirului Alb și Mandy's Pimps, care extorcase bani de la prostituate, nu aveau altă opțiune, s-au luat la bătaie. Erau arme, grenade și bombe incendiare, tot tacâmul. Loy și-a folosit abilitățile în artele marțiale pentru a separa combatanții și a evacua zeci de spectatori nevinovați. Dion a reușit să-și scoată iubita din barul care se prăbușea, îndeplinind cu succes misiunea așa cum fusese planificat.
În fața barului erau parcate niște Hummere, care așteptau să ia membrii bandei Trandafirul Alb. Tânărul a alergat după Dion și era pe punctul de a urca într-o mașină când a văzut un Bentley negru oprind în spatele lor. Un bodyguard a coborât și a deschis ușa unui bărbat îmbrăcat într-un costum negru sub un palton lung. Purta o pălărie și avea un baston cu mâner de aur.
„Loy!” De îndată ce a pășit pe trotuar, Santino a strigat numele micuțului, apoi a alergat spre el.
„Soțule!” Cel mic îl văzu și zâmbi, fără să-i pese de ce ar putea crede ceilalți, alergând spre el, cu casca sărindu-i pe cap, și aruncându-se în brațele lui ca o maimuțică. Santino își deschise brațele și îl prinse, ținându-l strâns la piept.
„Te iubesc”, Cu doar câteva cuvinte simple, Santino a șters orice îndoială din mintea lui Loy. I-a zâmbit dulce Alfa-ului său, apoi s-au aplecat amândoi pentru un sărut profund, cu infernul în flăcări al barului de lux ca fundal.
„Ți-am trimis deja lucrurile înapoi!”, strigă Dion, care îl purta și el pe iubitul său, din spatele lui Loy. Santino dădu din cap. „Lucrurile” la care se referea erau minereul roșu de Selenit, sau Inima de Dragon, pe care Dong Liyang i-l vânduse lui Dion. A spune că își irosise banii ar fi fost puțin spus.
„Acum suntem în regulă, frățioare?”, întrebă șeful mafiei Trandafirul Alb.
„Desigur, frate.” Don Bertolucci dădu din cap.
„Acum că îl ai pe omul meu, ai mai multă grijă de el decât am avut eu. E ca un frate pentru mine.” De data aceasta, era rândul lui Dion să-l menționeze pe Loy. Ochii micului Omega se umplură de lacrimi, iar Santino se aplecă să-i sărute obrazul neted.
„Nici nu trebuie să spui”, a răspuns el. «Ne vedem la nuntă. Îți trimit o invitație.”
„Bine, eu trebuie să plec să țip la un bătrân.» Dion a făcut cu mâna, apoi s-a urcat în mașina lui de lux blindată. Santino și-a pus brațul în jurul taliei frumosului lui soț și l-a condus înapoi la mașina lor de lux, sub privirile membrilor bandei Trandafirul Alb.
„Ce face Sunny?” Întrebă mafiotul italian.
„E dolofan și se târăște peste tot. E foarte activ.”
„Pare a fi ca mama.”
„Și tata e foarte activ.”
„Serios? Când am fost eu vreodată activ?” Loy roși și se ridică pe vârfuri pentru a-i șopti la ureche soțului său. Santino râse...
„Cred că trebuie să văd ca să cred.” După ce vorbi, bărbatul îl ridică de pe podea și îl duse la scaunul spațios al pasagerului. Odată ce bodyguardul închise ușa, se aplecă și îi sărută gâtul.
„Haha, dar trebuie să-l luăm mai întâi pe fiul nostru”, Loy ridică mâna pentru a acoperi gura fierbinte a soțului său.
„Unde este?”
„L-am lăsat cu asistenta mea la cabana noastră mică.”
„Cabana aceea din mijlocul pustietății?” Omul mic dădu din cap.
„Vrei să te întorci în Italia cu mine?” Loy nu știa cum să răspundă.
„Pot să mă întorc... Ei vor... uh...”
„Am aranjat totul pentru tine”, Santino știa ce îl făcea pe micuț să se simtă neliniștit și incomod.
„Vom sta la vila mea de pe plajă din Cinque Terre.”
„Serios?” Ochii lui Loy străluceau. Nu putea nega că îi era dor de acel loc și că visa la el în mod regulat.
„Tu, eu și Sunny, noi trei vom locui acolo. Te voi face cel mai fericit Omega Pur din lume.”
„Sigur, da!” Micuțul dădu din cap energic și îl îmbrățișă imediat strâns pe soțul său. Santino îi ridică bărbia și îi captură buzele, transmițându-i dragostea pe care o simțea. Telefonul lui Loy sună brusc.
„Scuzați-mă. E Anna, asistenta mea.” Micuțul răspunse la apel și porni difuzorul, pentru că știa că Anna probabil sunase să-i dea vești despre copil.
„Domnule Loy, tocmai a fost un incendiu în cabană.”
„Ce! Toată lumea e bine?”
„Da, stăteam cu toții afară și ne jucam pe verandă, dar ne-am uitat în altă parte pentru o secundă, iar micuțul stăpân a aruncat o piatră în casă ca să se joace. Probabil a lovit o lumânare parfumată aprinsă, care a aprins perdelele. Focul s-a extins în aproape toată sufrageria. Dar sătenii au venit să ne ajute să-l stingem.”
„Atâta timp cât tu și Sunny sunteți teferi, asta e tot ce contează.” Loy zâmbi ironic și îi spuse Annei că se întorcea. După ce închise telefonul, se lăsă pe spate și îl îmbrățișă pe soțul său, frecându-și obrazul moale de pieptul lui musculos, ca o pisicuță.
Santino nu știa dacă să râdă sau să se îngrijoreze.
Un braț puternic îl strânse pe ”soția” sa în jurul taliei, în timp ce cu cealaltă mână luă telefonul pentru a-i trimite un mesaj subalternului său staționat la conacul Cinque Terre, ordonându-i să instaleze încă zece alarme de incendiu. Pentru că știa că, de acum înainte, viețile lor vor fi pline de surprize.
SFÂRȘIT
Despre UNIKA
Bună, sunt UNIKA și iubesc filmele, muzica și cultura asiatică. Îmi petrec atât de mult timp vizionând kdrama încât am decis să și traduc. Deci voi traduce, cât îmi permite timpul, tot ce este aparte.
Acest blog îmi oferă posibilitatea să vă împărtășesc mai bine iubirea mea pentru lumea și cultura asiatică prin articole și informații, sper eu cât mai utile și pe tematici diverse, iubire care nu se poate exprima pe deplin doar prin traducerea filmelor și serialelor asiatice.
De ce UNIKA?
Un acronim sună mai bine decât numele meu care este prea comun.
Pe curând dragilor!
Comentarii