RĂMĂȘITELE MIZERIEI: YUWU

Titlul Original:

Remnants of Filth: Yuwu (余污)

Genul Cărții: Boys Love, Danmei, Dramă, Fantezie

Limba Nativă: Chineză, Capitole: 34 primul volum (7 volume)

Rating Conținut: 15+ - Adolescenți de 15 ani+

Autor: Rou Bao Bu Chi Rou

Publicată în: 25 aprilie 2023

Traducere și adaptare: Loredana

Rezumat:

Mo Xi, de origine nobilă, este cel mai de seamă general al imperiului Chonghua, cunoscut pentru temperamentul său nemilos și aerul său ascetic. Odinioară, era unul dintre cei doi tineri comandanți promițători, stele gemene ale imperiului. Tovarășul său, Gu Mang, de origine umilă, era camaradul de arme al lui Mo Xi, cel mai bun prieten al său și — în secret — iubitul său, până în ziua în care Gu Mang a devenit trădător și s-a alăturat rândurilor celui mai mare dușman al națiunii lor.

Acum, Gu Mang s-a întors în imperiu ca un om distrus, o umbră a geniului militar care fusese odată. Poporul cere cu insistență moartea lui, iar nimeni nu tânjea după răzbunare mai mult decât Mo Xi. Sau cel puțin așa credea el — pentru că, confruntat din nou cu cel mai înverșunat dușman al său, Mo Xi rămâne cu mai multe întrebări decât răspunsuri. De ce l-a trădat bărbatul pe care l-a iubit? Și ce secrete se ascund în spatele ochilor chinuiți ai lui Gu Mang?

PROLOG

Chonghua a dat odată naștere la doi tineri generali promițători, la fel de diferiți precum Jing și Wei, la fel de diferiți precum apa de flacără.

Cel asemănător apei se numea Mo Xi. Celibatar pe tot parcursul vieții, avea un temperament rece ca gheața și un aer ascetic. În armată se organizaseră pariuri cu privire la momentul în care generalul Mo își va sacrifica castitatea, iar suma pariată crescuse de mult timp până la o avere care ar fi putut face orice cerșetor bogat peste noapte. Mo Xi a rămas o piatră de temelie a puterii din Chonghua.

Cel asemănător focului se numea Gu Mang. Un domn desăvârșit, avea o personalitate caldă și zâmbea des. Dacă ar fi datorat un sac de solde militare pentru fiecare fată pe care o sărutase, fără îndoială că ar fi pierdut tot ce deținea cu mult timp în urmă, până la hainele de pe el. Mai târziu, Gu Mang a întors spatele Chonghua și a devenit comandant al unei națiuni inamice.

Înainte ca Gu Mang să devină trădător, a fost o zi în care a fost brusc cuprins de un capriciu ciudat. Luând o mică broșură plină cu propriile sale scrieri, a alergat să-l roage pe Mo Xi să adauge câteva cuvinte.

Mâinile generalului Mo erau ocupate cu documente militare în acel moment, așa că l-a întrebat doar pe generalul Gu: „Ce e în asta?”

„Tot felul de lucruri”, spuse Gu Mang cu veselie. „Mâncare bună, experiențe interesante, însemnări de călătorie, cataloage de arme și mici detalii din viață.”

Mo Xi luă broșura, își luă pensula și o înmuie în cerneală pentru a-și scrie comentariile.

„Am scris și despre tine”, adăugă Gu Mang zâmbind.

Mâna lui Mo Xi se opri brusc, în timp ce îl privi pe Gu Mang. „…Ce anume despre mine?”

„Am scris puțin despre trecutul nostru”, răspunse Gu Mang cu sinceritate.

Mo Xi nu mai spuse nimic. După ce îl privi fix pe Gu Mang pentru o clipă, își coborî genele lungi și, fără nicio expresie, scrise două rânduri ascuțite și reci, cu caractere oficiale, pe prima pagină.

Capitolul 1: Pata

La apus, o ușoară ninsoare a început să cadă la granița orașului Chonghua, până când a acoperit treptat pământul cu un strat de alb imaculat. Roțile trăsurilor greoaie și pașii trecătorilor lăsau urme neregulate pe întinderea aceea.

Vânzătorul de plăcinte cu carne, Wang Er-mazi, striga din toate puterile, în timp ce respirația îi ieșea sub formă de nori denși. „Plăcinte cu carne, plăcinte cu carne! Proaspăt scoase din cuptor!” Lovea gongul de lângă cuptor în timp ce-și vindea marfa. „Nu există nimic mai gros decât plăcintele pe care le coc eu — în afară de fața lui Gu Mang! Veniți repede să vă luați porția!”

Toți cei care au auzit au râs în sinea lor.

Această tarabă de plăcinte funcționa de mai bine de un deceniu, iar cu câțiva ani în urmă, Wang Er-mazi cânta cu totul altfel. Pe atunci se lăuda: „Uitați-vă aici, uitați-vă aici! Plăcintele preferate ale generalului Gu! Dragi clienți, dacă le mâncați, veți avea același succes și veți fi la fel de invincibili ca generalul Gu – garantat!”

O trupă de cavalerie îmbrăcată impresionant se îndrepta încet spre el prin zăpada care se învârtea, condusă de un tânăr care părea să aibă vreo șaptesprezece ani. Îmbrăcat luxos în brocarturi și blănuri, era întruchiparea indolenței, cu chipul său frumos și ștrengar ascuns sub gulerul gros de blană.

Acest tânăr se numea Yue Chenqing și era adjunctul comandantului trupelor de garnizoană. Se remarca prin două calități cu adevărat remarcabile. Prima era faptul că era foarte blând — așa cum spunea și cântecul: „Ce rost are să te înfurii? Dacă m-aș îmbolnăvi, ar fi foarte rău. Nimeni nu e fericit când sunt supărat; e o adevărată pacoste și mă întristează.” Yue Chenqing înțelegea perfect acest concept și aproape niciodată nu-și pierdea cumpătul. Era cel mai binevoitor tânăr stăpân dintre toți.

Al doilea talent era acela de a se face cât mai confortabil – cât se poate de confortabil. Nu stătea niciodată în picioare dacă putea să stea jos, nici nu stătea drept dacă putea să se întindă. Fraza preferată a lui Yue Chenqing era: „O să beau tot vinul pe care îl am în seara asta și mâine o să trăiesc pe cheltuiala fraților mei.” Nu se priva niciodată când venea vorba de a se bucura de lucrurile frumoase: își bea toată băutura în ziua în care o primea și ducea femeile în pat fără să piardă timpul cu vorbăria.

Cât despre patrulare… se distra mai întâi, iar apoi patrula.

Fortăreața de frontieră de la trecătoarea nordică avea multe piețe de acest fel, majoritatea vânzând lucruri precum piei de animale, plante medicinale, pietre spirituale și sclavi. Locurile acestea nu erau deosebit de interesante, dar, în comparație cu plictiseala amară a vieții militare, reprezentau o modalitate decentă de a-și petrece timpul.

„O să iau pisica spirituală cu șapte cozi.”

„Du-te și cumpără-mi și penele alea de coadă de guhuo niao.”

„Planta uscată de la taraba aceea arată bine. Cu siguranță va fi un leac eficient. Adu-mi zece coșuri.”

Pe măsură ce Yue Chenqing mergea, le-a dat instrucțiuni membrilor alaiului care îl însoțeau să cumpere tot felul de bunuri. Deși membrii alaiului se simțeau neliniștiți văzându-l cum se eschiva de la responsabilități, nu puteau să-i spună prea multe unui general adjunct.

Pe parcursul plimbării, Yue Chenqing a început să simtă că îi este puțin foame și s-a uitat în jur după ceva de mâncare. Deodată, l-a auzit pe Wang Er-mazi strigând în depărtare, vocea lui răgușită răsunând prin zăpadă.

„Vând plăcinte cu carne! Plăcinte cu carne groase cât fața lui Gu Mang! Veniți să aruncați o privire!”

Auzind acest slogan de vânzare, un colț al buzei lui Yue Chenqing a tresărit. Aiya, tipul ăsta are curajul să-l folosească pe Gu Mang în interes propriu? Nu știe oare că Gu Mang este un subiect tabu pentru comandantul nostru, Mo Xi? Dacă l-ar auzi Mo Xi, am fi cu toții pierduți.

Yue Chenqing și-a îndreptat repede calul înainte și era pe punctul de a-l certa pe bărbat când aroma puternică și apetisantă a plăcintelor cu carne i-a lovit nasul. Chiar când mustrarea lui Yue Chenqing îi ajunsese pe vârful limbii, el a înghițit-o — împreună cu saliva care era pe punctul de a-i curge pe bărbie.

Vânzătorul Wang Er-mazi a ridicat privirea. „Domnule ofițer, dorești o plăcintă?”

„… O să iau una, cred.”

„Bine!” Wang Er-mazi a scos cu agilitate din cuptor o plăcintă aurie-maronie cu ajutorul cleștilor și a băgat-o într-o pungă de hârtie uleioasă, pe care i-a înmânat-o clientului din fața lui. „Poftim. Ai grijă să nu te arzi. Trebuie să mănânci plăcintele astea cât sunt calde!”

Yue Chenqing a acceptat plăcinta fierbinte și a luat o mușcătură din ea, care crea zgomote de crăpături. Sucul fierbinte curgea din aluatul crocant, de culoare maro-auriu, în timp ce aromele aluatului de grâu, ale cărnii tocate și ale boabelor de piper zdrobite îi înfloreau pe limbă. Mirosurile lor afumate au umplut aerul într-o clipă, iar el a înghițit cu poftă.

„Are un gust la fel de bun pe cât miroase”, nu s-a putut abține Yue Chenqing să exclame cu admirație.

„Nu-i așa? Toată lumea știe că plăcintele mele sunt cele mai bune”, se lăudă Wang Er-mazi încântat. „Oricât de faimos ar fi fost Gu Mang pe vremuri, venea întotdeauna la taraba mea și mânca o porție imediat ce se întorcea în oraș după o bătălie!”

După ce a terminat de lăudat, s-a asigurat să adauge, indignat: „Dar dacă aș fi știut că nemernicul ăla de Gu se va dovedi a fi un trădător cu două fețe, aș fi pus niște otravă în plăcintele alea și aș fi înăbușit problema din fașă, pentru binele poporului!”

„Ai grijă cum vorbești”, spuse Yue Chenqing în timp ce mesteca. „De asemenea, ar fi bine să-ți schimbi sloganul ăla al tău.”

Wang Er-mazi rămase cu ochii căscați. „De ce, domnule ofițer?”

„Nu contează, doar fii bun și ascultă ce spune ofițerul ăsta.” Yue Chenqing luă încă o mușcătură uriașă din plăcinta cu carne, cu obrajii umflați. „În curând vom intra în război cu Regatul Liao și mă tem că trupele noastre vor rămâne staționate aici pentru o bună bucată de vreme. Ai grijă. Dacă tot strigi toată ziua despre Gu Mang”, chicoti el, „s-ar putea să ajungi să-l lovești pe un anumit demnitar exact acolo unde doare.”

Demnitarul despre care vorbea Yue Chenqing era, desigur, comandantul lor: Mo Xi.

Mo Xi, căruia defunctul împărat îi acordase titlul de Xihe-jun, se născuse în prestigiosul clan Mo. Acest clan dăduse naștere la patru astfel de generali, inclusiv la ambii bunici ai lui Mo Xi și la tatăl său. Provenind dintr-o descendență atât de remarcabilă, puterea spirituală înnăscută a lui Mo Xi era, desigur, extrem de mare, iar după ce studiase sub îndrumarea celor mai severi bătrâni ai academiei de cultivare, ajunsese la cel mai înalt rang de general și comanda sute de mii de soldați.

Și avea doar douăzeci și șapte de ani.

Datorită circumstanțelor familiale, temperamentul lui Mo Xi era la fel de rece și ascuțit ca muchia unui cuțit, iar el era mereu hotărât și determinat. Tatăl său îl avertizase adesea: „Excesele îți vor toci lamele, așa că ocupă-te de treburile tale și ignoră servitoarele.” Astfel, Mo Xi era asiduu ascetic și autodisciplinat, complet lipsit de corupție. S-ar fi putut spune că trăise douăzeci și șapte de ani fără să comită vreodată o singură greșeală majoră.

Cu excepția lui Gu Mang.

Pentru Mo Xi, Gu Mang era ca cerneala pe hârtie sau noroiul în zăpadă, pata sugestivă de sânge lăsată pe albul imaculat al cearșafurilor unui domn.

El era pata din viața lui Mo Xi.

După căderea nopții, o melodie cristalină a străpuns cerul deasupra cazarmelor cetății de frontieră. Vocea cântăreței de operă era leneșă și lentă, plutind ca o fantomă prin îngheț.

„Ploaia cade ușor peste Pavilionul Yuchi; soarele strălucește asupra Sălii Jinni. Să curgă vinul și muzica pentru toți; oricât de mărunte ar părea viețile lor, treburile furnicilor nu sunt chiar atât de neînsemnate…”

Soldatul care păzea cortul generalului adjunct se uită în stânga și în dreapta, arătând exact ca o prepeliță speriată. La vederea unei siluete înalte, îmbrăcată în negru, care se apropia, nu putu să nu pălească și să ridice în panică zăvorul cortului. „Oh, nu! Vești proaste!”, strigă el.

„Ce s-a întâmplat?” În interiorul cortului, Yue Chenqing căscă așezat pe scaunul de onoare al generalului și deschise ochii, sprijinindu-și bărbia în mână.

„Aiya! Uite cât e ceasul! General adjunct, ar trebui să te grăbești și să pleci în patrulă — nu mai sta să te uiți la spectacolul ăsta.”

„Ce-i atâta grabă?”, spuse Yue Chenqing leneș. „O să am destul timp după ce termin.” Apoi se întoarse către artiștii din cort. „Nu stați așa, continuați să cântați.”

Muzica se înălța spre nori, vocea cântăreței asemănându-se cu o panglică subțire de mătase, care se întindea sus și departe. „În acea umbră se va ridica un regat, opera unei vieți întregi gravată în ochii lui. Învățăturile lui Qi Xuan au fost înțelese doar parțial; când mă va trezi vântul de est din acest vis?”

„Aiya, dragul meu general adjunct Yue, bunul meu general adjunct, te rog, oprește-i din cântat”, spuse garda personală îngrijorată. „Ce naiba e toată treaba asta?”

„Viața e crudă și scurtă, așa că ar trebui să ne găsim bucuriile acolo unde putem.” Yue Chenqing își roase fericit unghia. „Altfel, zilele noastre ar fi extrem de lipsite de savoare.”

„Dar dacă Xihe-jun vede o astfel de scenă, se va supăra din nou…”

„Xihe-jun nu e aici, așa că de ce îți faci griji?” Yue Chenqing chicoti. „În plus, Xihe-jun umblă toată ziua cu o față posomorâtă. Nu depune niciun efort să se înveselească. E un bărbat matur, dar tot face crize de nervi dacă mă aude spunând o glumă obscenă — cât de obositor ar fi să încerci să-l ții fericit?”

„Domnule general adjunct.” Paznicul părea pe punctul de a izbucni în lacrimi. „Vorbește mai încet… Te rog…”

„Hm? De ce?”

„Pentru că, pentru că…” Privirea paznicului se îndreptă spre crăpătura din deschizătura cortului. „P-pentru că…” se bâlbâi el.

Yue Chenqing se întinse pe scaunul generalului și chiar își puse pe cap haina de blană argintie a lui Xihe-jun. „Te-a speriat cumva Xihe-jun?”, râse el. „De ce te bâlbâi de îndată ce îi rostești numele?” Yue Chenqing oftă. „Pe de altă parte, Xihe-jun chiar e ceva de-a dreptul deosebit. El e cel care vrea să trăiască ca un călugăr, dar ne face pe toți să suferim de plictiseală alături de el. Uite, în toată compania noastră, nu există nici măcar o singură cățea.”

Era adevărat. Din toată armata din Chonghua, subunitatea condusă de Xihe-jun o ducea cel mai greu. Deși trupelor aflate sub comanda sa nu le lipseau nici mâncarea, nici hainele, omul însuși era plictisitor și strict, exact cum spunea Yue Chenqing. Ar fi fost în regulă dacă Xihe-jun ar fi insistat doar să evite personal plăcerile trupești, dar le interzicea și subordonaților săi să se distreze cu fetele.

Yue Chenqing găsea în mod evident situația hilară — își reținea râsul pentru a suspina cu o seriozitate complet prefăcută. „Are totul de partea lui, cu excepția faptului că e mult prea autoritar. Uite, e un maniac al curățeniei, obsesiv și care gândește prea mult, fără preocupări sau interese speciale. Ce risipă pentru chipul acela frumos.”

Paznicul părea că asistă la un dezastru care se desfășura sub ochii lui. „Tinere domn Yue, nu mai vorbi…”, a scos el pe gură.

Dar Yue Chenqing nu s-a oprit. De fapt, a devenit și mai entuziasmat. „Nu te simți cumva înăbușit, de parcă ai fi pe punctul de a exploda? Heh, cât timp el e plecat, o să profit de ocazie să-ți dau puțină libertate. În seara asta, hai să-i lăsăm pe frați să se distreze cât vor! O să deschidem porțile și o să organizăm un concurs de frumusețe lângă focul de tabără! Vreau să o încoronez pe cea mai frumoasă fată din satele din împrejurimi...”

„Pe cine vrei să încoronezi?”

O voce gravă de bărbat se auzi din exterior. Pânza cortului se ridică cu un foșnet, iar un bărbat înalt intră, îmbrăcat într-o armură argintie care strălucea ca gheața.

Uniforma îi stătea impecabil și îngrijit pe umerii largi și talia subțire, iar picioarele lui lungi erau încălțate cu cizme militare din piele neagră. Trăsăturile sale rafinate și elegante lăsau o impresie de neșters în timp ce ridica privirea cu ochi ascuțiți ca gheața. Acesta nu era altul decât Xihe-jun, pe care Yue Chenqing se distra batjocorindu-l — Mo Xi.

De ce se întorsese Mo Xi tocmai acum?!

La început, Yue Chenqing rămase fără cuvinte. Când își reveni în fire, se cutremură, înfășurându-se și mai strâns în blănuri. „Generale Mo.” Generalul adjunct Yue s-a prefăcut că era demn de milă. „De ce nu ne-ai spus că te vei întoarce mai devremeee… ahh!”

Acest „ahh” se datora lui Mo Xi, care, găsind plânsul lui insuportabil de dezgustător, a ales să invoce o sabie din energie spirituală și să o arunce la o distanță de un fir de păr de obrazul lui Yue Chenqing.

După ce a scăpat la mustață de decapitare, Yue Chenqing s-a ridicat în picioare de pe scaunul generalului. „Xihe-jun, de ce ești atât de violent?!” a întrebat el, dându-și părul la o parte de pe față.

„Mă interoghezi înainte să apuc eu să te interoghez? Spune-mi, de ce sunt femei printre trupele mele?” Mo Xi aruncă o privire către cântărețele înghețate de frică, apoi se întoarse să-l privească fix pe Yue Chenqing. „Tu le-ai adus aici?”

Yue Chenqing voia inițial să continue să se plângă, dar se înfricoșă în clipa în care se întâlni cu privirea lui Mo Xi. „…Nu fi așa. Doar ascultam un cântec, bine? Un cântec faimos din Lichun. Vrei și tu să-l auzi, Xihe-jun?”

Expresia lui Mo Xi era rece și iritată. „Muzică obscenă”, spuse el enervat. „Scoateți-le afară.”

Din fericire, nu a încheiat acea propoziție cu: „Și decapitați-le.”

Yue Chenqing a început din nou să se plângă, ghemuindu-se pe scaunul generalului, într-o postură care exprima suferință. „Ești atât de rece și fără inimă. O să-i spun tatei că ai fost rău cu mine.”

Mo Xi i-a aruncat o privire. „Poți să pleci și tu.”

Yue Chenqing a rămas fără cuvinte.

După ce Yue Chenqing a plecat în tăcere, cu o expresie posomorâtă, Mo Xi s-a așezat singur în cort. Scoțându-și mănușile negre din piele de dragon, și-a apăsat degetele palide și subțiri pe tâmple și a închis încet ochii. În lumina lămpii, părea aproape bolnav, cu tenul palid și fără vlagă. Acest lucru, împreună cu cruzimea stăpânită care îi rămânea mereu în privire, îl făcea să pară și mai epuizat. Părea că multe lucruri îi apăsau inima.

Nu cu mult timp în urmă, primise o scrisoare secretă de la capitala imperială a Chonghua, de o importanță urgentă — o misivă scrisă personal de actualul împărat al Chonghua și sigilată cu un sigiliu de sânge pe care numai Mo Xi îl putea deschide. După ce această scrisoare îi fusese înmânată, Mo Xi a trebuit să o citească de trei ori pentru a se asigura că nu înțelesese greșit.

Gu Mang se întorcea în Chonghua.

Chiar și acum, scrisoarea era ascunsă în haina lui Mo Xi, încălzită de căldura pieptului său, strânsă acolo unde inima îi bătea puternic și ritmic. Gu Mang se întorcea în Chonghua. Această veste era ca un spin înfipt în coastele lui și îl umplea de o durere înțepătoare.

Mo Xi își încruntă sprâncenele, străduindu-se să-și stăpânească starea de spirit sumbră, dar, în cele din urmă, furia aceea arzătoare tot izbucni. Ochii i se deschiseră brusc, în timp ce un picior lung, îmbrăcat în piele, se întinse și răsturnă masa din fața lui cu un zgomot puternic.

„Aiya, generale Mo!” Paznicul care stătea de veghe în fața cortului se aplecă prin deschizătura cortului, cuprins de teamă. „Te rog, calmează-te. E firesc să se joace la vârsta lui tânărul stăpân Yue! Eu, subordonatul tău, sunt cel care nu am gestionat corespunzător situația și am neglijat să-l opresc pe tânărul stăpân Yue să asculte acea operă. Dacă vrei să pedepsești sau să dai vina pe cineva, nu trebuie decât să spui, dar, te rog, nu-ți face rău…”

Mo Xi se întoarse brusc. În lumina slabă, ochii lui erau ca niște flăcări scânteietoare. „Ieși afară.”

Tăcere.

„Nimeni nu are voie să intre fără permisiunea mea expresă.”

„Da, domnule…”

Pânza cortului se lăsă din nou, lăsând în urmă o liniște înfiorătoare de ambele părți. Singurele sunete erau urletul vântului de iarnă din nord, mișcările soldaților în depărtare, scârțâitul ușor al zăpezii sub cizmele militare și nechezatul cailor de război din tabăra animalelor spirituale.

Mo Xi își întoarse capul pentru a privi boabele de dud care se rostogoleau pe podea. Era ca și cum acele boabe ar fi fost capetele pe care Gu Mang le-ar fi smuls personal în ultimii ani.

Se întreba cum această persoană — care comisese atâtea fapte crude, malefice și josnice; care își trădase țara, camarazii și prietenii; care își câștigase o reputație malefică, datorii de sânge și ură profundă — putea avea curajul să se întoarcă.

Cum putea Gu Mang să aibă îndrăzneala să se întoarcă?

Mo Xi și-a revenit. Abia după ce a depus un efort considerabil pentru a-și liniști mintea, a scos scrisoarea, uzată de atâtea lecturi. Împăratul scrisese cu scrisul său drept și elegant:

Regatul Liao dorește să declare un armistițiu. Pentru a-și demonstra sinceritatea, îl vor escorta pe generalul trădător Gu Mang înapoi la capitală.

Gu Mang este din Chonghua și s-a bucurat odată de încrederea noastră. În loc să răsplătească acea încredere cu loialitate, a devenit trădător pentru propriul său câștig. În ultimii cinci ani, și-a jefuit patria, a distrus pacea țării sale natale, și-a măcelărit foștii camarazi și și-a părăsit prietenii de odinioară. Astfel de crime nu pot fi iertate.

Peste zece zile, Gu Mang se va întoarce în oraș, acoperit de rușine. Având în vedere că dorința de răzbunare este atât de răspândită, nu putem lua o decizie singuri și le scriem de urgență fiecărui nobil pentru a le solicita părerea.

Generale Mo, deși străjuiești națiunea de la distanță, ești un colaborator de încredere al nostru. Prin urmare, îți solicităm cu sinceritate sfatul tău oportun.

Cu respect.

Mo Xi s-a uitat îndelung la scrisoarea secretă, apoi a izbucnit într-un râs batjocoritor. Pe chipul său au început să se contureze treptat urme de durere amară și ură profundă.

Ar trebui să fie ucis sau ținut în viață pentru alt scop?

În acel moment, lui Mo Xi nu-i mai păsa.

El și Gu Mang avuseseră certuri și ranchiună; vorbiseră despre visurile lor și băuseră vin din aceeași ulcior. De-a lungul celor peste zece ani de cunoștință, de la zilele tinereții lor până la schimbările de neînțeles de mai târziu, trecuseră împreună prin nenumărate greutăți. Gu Mang fusese tovarășul său, rivalul său, shixiong-ul său, camaradul său de arme — și, în cele din urmă, Gu Mang devenise un dușman pe care era destinat să-l măcelărească.

Relația lor fusese sortită fragilității încă de la început. După ce Gu Mang a devenit trădător, Mo Xi a rupt complet legăturile cu el, întorcându-i spatele fără ezitare după ani de prietenie. În prezent, când oamenii vorbeau despre ei, probabil că toți spuneau ceva de genul: „Generalul Mo și Gu Mang? Sunt la fel de incompatibili ca cerul și pământul, apa și focul, un sfânt și un sălbatic. Chiar și rivalii în dragoste s-ar enerva la vederea celuilalt, darămite aceștia doi care luptă în tabere opuse într-un război. Cu siguranță se vor lupta până la moarte pentru tot restul vieții!”

Profund tulburat, Mo Xi a refuzat să se mai gândească la această chestiune. A luat pensula și a ținut-o suspendată deasupra hârtiei. La jumătatea cuvântului „executa”, mâna i s-a tremurat. Cerneala a pătruns prin hârtia de mătase.

În afara cortului se auzi sunetul slab al unui xun din lut. Probabil că vreun puști se simțea nostalgic; umpluse întreaga tabără cu o dorință melancolică, în timp ce un îngheț pal acoperea pământul cu un strat subțire de gheață.

Mo Xi a rămas pentru o clipă în transă, ochii lui negri sclipind cu o lumină de neînțeles. În cele din urmă, a înjurat în șoaptă și a aruncat pensula la o parte pentru a apuca scrisoarea secretă. Flăcări au izbucnit din palma lui, reducând scrisoarea instantaneu la cenușă.

În timp ce cenușa dansa în aer, Mo Xi a expirat, transformând-o într-un fluture mesager capabil să călătorească o mie de mile.

„Subiectul acesta l-a protejat și l-a recomandat odată pe Gu Mang și, prin urmare, trebuie să-și asume vina pentru trădarea acestuia. În ceea ce privește procesul, subiectul acesta ar trebui să evite suspiciunile și să se abțină de la comentarii.” Continuă el pe un ton măsurat. „Mo Xi din Armata Frontierei de Nord îi dorește Majestății Sale tot binele.”

Ridică mâna, iar fluturele spiritual zbură repede.

Privi în direcția în care dispăruse, gândindu-se că, odată cu aceasta, încurcătura sa de zece ani cu Gu Mang era în sfârșit rezolvată. Gu Mang ucisese atât de mulți soldați din Chonghua și frânsese inimile poporului din Chonghua; acum că nu mai era de folos și regatul inamic îl trimitea înapoi, oficialii curții se vor grăbi, desigur, să se răzbune.

Dar Mo Xi trebuia să rămână la frontieră încă doi ani. Se părea că nu va putea asista la execuția lui Gu Mang.

Dușmani, rivali, adversari. Acestea erau concluziile finale pe care alții le-ar trage într-o bună zi din relația lor.

Cu chipul lipsit de orice expresie, Mo Xi se gândea că probabil nimeni altcineva nu va afla vreodată că el și Gu Mang, care păreau a fi dușmani incompatibili, ireconciliabili....

...se culcaseră, de fapt, unul cu celălalt.

Poate că nimeni nu l-ar fi crezut, chiar dacă ar fi spus-o cu voce tare. Generalul lor Mo, ascetic și disciplinat, îl imobilizase odată pe Gu Mang pe pat și îl luase fără milă. Acest sfânt imaculat își pierduse controlul deasupra lui Gu Mang, cu sudoarea curgându-i pe piept, în timp ce dorința îi aprindea privirea.

Cât despre temutul războinic Gu Mang, care părea să se fi născut din focurile războiului? Gu Mang fusese penetrat până la lacrimi în patul lui Xihe-jun, își deschisese buzele moi implorând sărutul lui Xihe-jun și îi permisese lui Mo Xi să-i lase urme de sânge pe corpul său aspru și musculos.

Erau dușmani, despărțiți de un abis de ură acumulată pe care numai moartea o putea rezolva. Dar înainte ca acest lucru să se întâmple, înainte ca drumurile lor să se despartă, acești doi tineri fuseseră odată împletiți cu pasiune — până când iubirea s-a contopit cu dorința. Până când le era greu să se despartă.

Capitolul 2: Gu Mang dezvăluie totul

La scurt timp după ce Mo Xi a primit mesajul secret din capitală, împăratul din Chonghua a anunțat în sfârșit vestea întoarcerii lui Gu Mang, precum și pedeapsa care i se va aplica: lui Wangshu-jun i se va acorda controlul deplin asupra lui.

Vestea s-a răspândit ca focul în toată Chonghua. Deși armata lui Mo Xi era staționată tocmai la frontiera de nord, soldații au aflat totuși vestea în doar trei zile.

Armata de la Frontiera de Nord a explodat. La suprafață, soldații erau la fel de solemni și calmi ca întotdeauna, dar în pauzele dintre patrule, aproape toți au început să-și spună părerea. Mo Xi a văzut totul și, pentru prima dată, nu i-a oprit.

I s-a părut perfect normal ca acești soldați să se simtă nemulțumiți — la urma urmei, Armata de la Frontiera de Nord fusese odată armata invincibilă a lui Gu. O majoritate semnificativă dintre soldați își riscaseră odată viața alături de Gu Mang. Sentimentele lor față de el erau extrem de complicate. Deși loialitatea lor rămânea de necontestat, îi juraseră odată din toată inima credință comandantului lor, Gu Mang — chiar dacă același Gu Mang îi numise odată „Armata Wangba”.

Serios — nu era o glumă. „Wangba” ca în „broască țestoasă” și „wangba” ca în „nemernic”. Înainte ca Mo Xi să preia comanda, lista efectivelor acestei armate arăta astfel:

Liu Dazhuang, soldat al Armatei Wangba.

Zhang Dayan, șef de pluton al Armatei Wangba.

…

Și așa mai departe, numai ticăloși până la capăt.

Primul pe listă fusese: Gu Mang, comandantul Armatei Wangba.

Din punct de vedere logic, nimeni n-ar fi vrut să se înroleze într-o armată cu un nume atât de vulgar, dar această îngrijorare nu se confirmase. La acea vreme, Gu Mang era cel mai ilustru general din Chonghua. Majoritatea generalilor renumiți erau constrânși de propriile provocări, obligații sau pretenții — dar Gu Mang era diferit. Se născuse sclav; nu avea tată sau mamă, nici griji, nici preocupări, nici un ego de pierdut, nici teamă de moarte.

Dacă toți tinerii stăpâni nobili din Chonghua și-ar fi dat jos hainele și ar fi stat aliniați, Gu Mang poate că nu ar fi fost cel mai musculos, dar cu siguranță ar fi avut cele mai multe cicatrici. Își merita pe deplin titlul de „Bestia Altarului” din Chonghua.

În acele vremuri, adjunctul lui Gu Mang îl mustra mereu când îi vedea rănile. „Tu ești comandantul — de ce te arunci mereu în prima linie? Nu știi să te ferești?”

Gu Mang zâmbea. Ochii lui întunecați străluceau, iar buzele îi păreau foarte moi. Vocea lui era naturală și fină ca mătasea, în timp ce își liniștea vesel prietenul supărat. „Picioarele mele sunt prea lungi; n-am de ales decât să alerg repede, n-am absolut nicio alegere.”

Simpla lui prezență părea să aducă râsete și dulceață pe câmpul de luptă, de parcă astfel de locuri ar putea fi altceva decât frig înghețat și sânge roșu.

Își amintea de fiecare zi de naștere a camarazilor săi, iar între bătălii îi ducea adesea pe soldații din tabăra sa să se distreze și să bea vin într-un sat mic. Uneori, dădeau peste săteni vicleani care le cereau prețuri exorbitante, dar generalul Gu nu se supăra niciodată; se limita să râdă și să arunce toți banii pe masă pentru a le cumpăra soldaților săi vin și carne.

La final, striga: „Mâncați, beți! Ar fi bine să vă îndopați cu toții și să mâncați până vă săturați! Sunteți dragii mei prețioși — dacă nu sunt destui bani, voi plăti în alte moduri!”

Gu Mang era un om de cuvânt. Schimba haine de blană pe vin și jaduri spirituale pe carne, iar odată chiar și-a scos toate veșmintele militare și armura și le-a aruncat pe bar în schimbul vinului de orez nü’erhong, moment în care bătăușii din armată au început să râdă și să-l tachineze: „Generale Gu, vrem și carne de vită. Mai ai ceva ce ai putea să-ți dai jos?”

Până atunci, rămăsese deja îmbrăcat doar cu o singură robă albă ca zăpada, dar tot a râs și a arătat spre ei. „Așteptați și o să vedeți.”

„Nu se poate! Generale Gu, doar nu o să-ți dai jos și lenjeria intimă!”

„Aia nu poate valora prea mult…”

Gu Mang nu avea de gând să-și dea jos lenjeria intimă, dar era adevărat că nu mai avea nimic de dat. Și-a mușcat buza, gândindu-se, și, sub privirile amuzate și șocate ale tuturor, s-a apropiat de frumoasa proprietară văduvă și i-a sărutat obrazul.

Toți soldații au încetat să mai vorbească și au rămas cu privirile fixate asupra lor. Chiar și văduva a rămas fără cuvinte, uimită, iar picături de vin îi cădeau din polonic. I-a luat un moment să-și revină în fire și să înceapă să-l urmărească pe Gu Mang, ținând polonicul ridicat deasupra capului.

„Nerușinatule! Afurisitule! Ce neînfrânat ești!”

Toată lumea a izbucnit în râs.

În mijlocul bătăilor pe coapse și al grimasei de compasiune, văduva l-a urmărit pe Gu Mang prin toată încăperea. „Vorbesc serios! Vorbesc serios!”, strigă Gu Mang, implorând milă în timp ce fugea. „Ești frumoasă! Ești frumoasă!”

„Știu că sunt frumoasă! Nici tu nu arăți rău, tinere! Dar ești al naibii de nerușinat! Nu puteai să te furișezi aici singur și să mă săruți noaptea? De ce a trebuit să o faci în fața atâtor oameni?! Perversule!”

Perversul ăsta alerga în haos total, dar se asigura să strige fără rușine: „Da, da, da, o să vin mâine seară — sau pot să rămân aici în seara asta, atâta timp cât ne mai dai două catty de carne de vită. Te rog, dragă domnișoară.”

„Pah! Mi-ai cerut deja carne de vită pe credit de trei ori de când ești staționat aici, iar asta e a patra oară! De fiecare dată, spui că o să vii «mâine seară»! Crezi că o să mă las păcălită de trucurile tale?!” a țipat văduva înapoi, lovind cu pumnișorii ei mici bara de lemn atât de tare încât aceasta a crăpat.

Bătăușii din armată râdeau atât de tare încât erau gata să cadă pe spate. Indiferent cât de indignată vorbea văduva, în cele din urmă, Gu Mang a reușit totuși să-și folosească chipul frumos și promisiunea că „va veni mâine” pentru a obține încă două catty de carne de vită marinată pentru frații săi.

„Generale Gu, chiar știi cum să câștigi simpatia oamenilor…”

„Bineînțeles că știu”, spuse Gu Mang cu mândrie, lăudându-se cu încântare. „Am trecut prin mii de flori frumoase — toată lumea știe de isprăvile mele.”

Cu un comandant ca acesta, nu era de mirare că un tânăr din acele vremuri declara cu emfază: „Cui îi pasă dacă se numesc Armata Wangba? Chiar dacă ar fi Armata Jiba, m-aș înrola în Armata Cocoșilor pentru generalul Gu!”

Prietenul său, care stătea lângă el, își strâmbă nasul. „Aiya, văd că ți-ai citit în zadar clasicii. Ce vulgar.”

„Tu cum ai face-o mai elegantă?”

„Dacă tot vrei să alegi Armata Jiba, de ce să nu-i spui Armata Ji Ba? Ji Ba, adică «încetați lupta».”

„Ce nume bun!”, exclamă tânărul plin de admirație. „Îmi place.”

„Nici vorbă — tocmai am inventat asta. Cui i-ar plăcea un nume ca Ji Ba? Nu ți s-ar părea jenant? Încearcă tu, dacă nu mă crezi. Chiar și un câine s-ar supăra pe tine dacă l-ai numi așa.”

Tânărul râse. „Niciodată să nu spui niciodată. Doar pentru că ceva nu există acum, nu înseamnă că nu va exista în viitor. Dacă chiar și o armată imperială poate fi numită Wangba, nu cred că e imposibil ca altceva să se numească Ji Ba în viitor.”

Din fericire, Gu Mang nu a auzit această discuție — altfel, ar fi putut să lovească masa cu un strigăt triumfător și să-și schimbe titlul în „Gu Mang, comandantul Armatei Ji Ba”, făcându-i astfel pe toți subordonații săi să sufere alături de el.

În mijlocul cruzimii războiului, doar un mic nebun ca Gu Mang ar fi inspirat să glumească. Pe lângă faptul că și-a numit trupele „Armata Wangba”, el a confecționat personal și steagul lor, decupând în mod creativ o broască țestoasă dintr-un steag verde-jad, completată cu o coadă mică foarte realistă. A aruncat o vrajă asupra steagului și, la fiecare timp de tămâie care trecea, broasca țestoasă răcnea: „Wangba, Wangba, mândria lui Chonghua, un nume puternic cunoscut în toată lumea!”

Pe scurt, era extrem de jenant.

Prima dată când Gu Mang a pornit la luptă cu acest steag, generalul inamic era gata să moară de râs. Cu toate acestea, înainte ca ziua să se sfârșească, Armata Wangba a lui Gu Mang înfrânse armata adversă de o sută de mii de soldați, reducând-o la o mulțime plângândă. Gu Mang a mai purtat multe alte bătălii după aceea, atât mari, cât și mici, și a ieșit victorios de fiecare dată.

Ca urmare, în anii în care Gu Mang a fost general, dușmanii din Chonghua păleau la vederea cozii unei broaște țestoase. Priveliștea de care se temeau cel mai mult era, probabil, aceea a unui mic steag în formă de broască țestoasă ridicat deasupra fumului câmpului de luptă, în timp ce generalul Gu ieșea călare, își limpezea gâtul și se prezenta cu o seriozitate absolută:

„Umilul vostru servitor este Gu Mang, general al Armatei Wangba. Am venit să învăț de la onorabilele voastre persoane.”

Faptul că nu reușeau să-l învingă pe acest tânăr cultivator era deja destul de rușinos. Și mai rău era să trebuiască să-și plângă în hohote raportul către împăratul lor: „Wahh, acest subordonat este cu adevărat incompetent și nu a reușit să învingă Armata Wangba!”

Era un adevărat coșmar.

În ceea ce privește soldații din Chonghua, deși Gu Mang era scandalos și năzdrăvan, carisma lui era de neegalat. Mulți oameni îl venerau pe vremea aceea, iar unii chiar luau ca pe un adevăr absolut mantra lui fără sens: „numele urâte te protejează”. În conformitate cu această tendință, mulți copii născuți în acea perioadă au avut ghinionul să primească „nume urâte”:

Chu „Rădăcină Puternică” Genzhuang.

Xue „Stâlpul de Fier” Tiezhu.

Jiang „Bile Dureroase” Dantong.

Când Mo Xi a preluat comanda Armatei Wangba, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-i schimbe numele ridicol. Nu ar fi permis niciodată ca înregistrarea sa în registrul militar să fie „Mo Xi, general al Armatei Wangba”. Absolut nu!

Astfel, Armata Wangba a fost redenumită Armata Frontierei de Nord și plasată sub comanda lui Mo Xi. Umorul negru care rezistase sângelui vărsat și fumului războiului s-a năruit, la fel ca și reputația glorioasă a lui Gu Mang.

Acele mici broaște țestoase care strigaseră și urlaseră „Wangba, Wangba, mândria lui Chonghua, un nume puternic cunoscut pretutindeni” erau ca o glumă absurdă și trecătoare. Nu au mai fost văzute niciodată pe vastele câmpuri de luptă.

Existența armatei a căpătat un caracter solemn. Nu mai erau flori sau nectar; nimeni nu se mai străduia să memoreze numele vreunui soldat de rând; nimeni nu-i mai scotea pe oameni la distracție; nimeni nu le mai cumpăra vin ieftin, chiar dacă trebuia să-și vândă hainele de pe el. Bătălia și-a recăpătat severitatea absolută și nemiloasă.

Sosise o iarnă eternă.

Deși majoritatea soldaților din Armata Frontierei de Nord îl urau pe Gu Mang în prezent, poate că acel trecut era motivul pentru care nu puteau simți același lucru ca civilii obișnuiți atunci când vorbeau despre el.

Acest lucru era valabil mai ales pentru acei soldați bătrâni care luptaseră în Armata Wangba alături de generalul Gu. De fiecare dată când îi rosteau numele, o umbră de ceva de neînțeles le apărea în ochi.

„Ah, chiar nu mă așteptam deloc ca el să ajungă așa.”

„Toată lumea știe de cruzimea lui Wangshu-jun. Mă tem că este un semn îngrozitor faptul că Majestatea Sa Imperială îl lasă pe Wangshu-jun să se ocupe de el.”

„Cu siguranță va avea o moarte groaznică…”

Un om ambițios nu era neapărat disprețuit, dar un trădător era cu siguranță blestemat de toată lumea. Abia când acești veterani ai Armatei Wangba se adunau, murmurau despre lucruri care nu aveau nicio legătură cu ura.

Pe măsură ce noaptea avansa, unii dintre cei mai în vârstă și-au pierdut în cele din urmă tot entuziasmul. „Ah, ce om bun era… Dacă doar anumite lucruri nu ar fi mers așa cum au mers, atunci el nu ar fi...”

„Șșș! Taci! Ce îndrăzneală, să aduci vorba de astfel de lucruri — vrei să mori?!”

Bătrânul soldat s-a trezit din reverie cu un strigăt. Când și-a dat seama ce era să-i scape, sclipirea de beție din ochii lui a dispărut și nu s-a putut abține să nu tremure.

Ceilalți soldați au continuat să-l mustre. „Acum lucrăm sub comanda generalului Mo, iar Gu Mang este persoana pe care o urăște cel mai mult pe lume. Nu e ca și cum n-ai ști cum e temperamentul lui — dacă te-ar auzi, niciunul dintre noi n-ar mai apuca dimineața!”

„Ah, ai dreptate, ce prost sunt, mă încurc de îndată ce încep să beau…”

Soldații așezați în jurul focului au tăcut și au privit în gol flăcările, fiecare pierdut în propriile gânduri. După mult timp, altcineva a suspinat și a spus: „Dar toată lumea se schimbă, presupun. Tot ce putem spune este că acesta este destinul generalului Gu.”

„Câți ani au trecut? De ce îi mai spui generalul Gu?”

„Oh, da, voiam să spun Gu Mang.”

Era o noapte liniștită la fortăreața de frontieră. Focul de tabără trosnea, aruncând un șuvoi de scântei aurii mai orbitoare decât stelele.

Bătrânul soldat, puțin amețit de băutură, zăcea pe pământ, cu capul sprijinit pe brațe. Privea cerul înstelat și steaua Ziwei care sclipea, iar gâtul i se mișca în timp ce murmura câteva cuvinte pe care nimeni altcineva nu le putea auzi. „Ah, să fiu sincer, m-am înrolat doar din cauza lui Gu Mang. Odată am băut chiar și cu el în jurul unui foc. Nici el nu se dădea mare. Pe atunci… pe atunci, când îl priveam râzând, mă gândeam: dacă într-o zi aș putea muri pentru el în luptă, ar fi un mod frumos de a-mi încheia viața. Cine ar fi putut ști că va ajunge să…”

Să aibă o astfel de soartă.

Păsările au zburat, arcul zace abandonat.

După ce s-a folosit de Gu Mang, națiunea inamică îl oferea ca parte a unui dar de pace și îl înapoia lui Chonghua. Acest om trecuse prin multe răsturnări de situație și văzuse mult din frumusețea lumii, dar o singură mișcare greșită îl transformase într-un trădător. Ce s-a făcut, s-a făcut; nu mai era cale de întoarcere.

Oare asta însemna să culegi ce ai semănat? Să fii arhitectul propriei tale distrugeri?

Revenind la subiectul în discuție — deși Gu Mang ajunsese să aibă un destin crud, nu putea da vina decât pe el însuși. Oamenii erau mulțumiți să-l vadă respins de ambele părți. O vreme, aproape toată lumea din Chonghua aștepta cu nerăbdare sfârșitul lui Gu Mang.

Fie că urma să fie decapitat, omorât prin o mie de tăieturi, fiert de viu, ciopârțit sau tras și tăiat în patru — chiar și o fetiță care abia învățase să vorbească putea să repete cu lingușire după adulți: „Nu putem să-l menajăm pe porcul ăla rușinos”.

Astfel, Gu Mang, generalul Gu, fostul comandant eroic al Chonghua, dușmanul de moarte al lui Mo Xi — omul legendar care fusese odată lăudat drept „Bestia Altarului” — devenise în mod atât de patetic un „porc rușinos”.

Capitolul 3: O ură veche

Într-o clipită, Armata de Frontieră din Nord petrecuse deja doi ani păzind granița.

O sută de mii de soldați și-au instalat tabăra pentru noapte lângă râul Fushui. După încă o zi lungă de călătorie, se vor întoarce acasă în glorie. Soldații își pregăteau mâncarea, își hrăneau caii și își spălau hainele, în timp ce un apus rozaliu strălucea pe suprafața râului. Lumina se revărsa asupra fiarelor spirituale culcate lângă râu și asupra bărbaților care se scăldau în apele puțin adânci.

„Hei, ajută-mă să mă frec pe spate. Mâine plecăm acasă, iar dacă mă prezint acoperit de noroi, mama o să mă blesteme de-o să mor.”

„Ge, trebuie să mă ajuți să mă bărbieresc mai târziu. Nu reușesc să o fac cum trebuie singur.”

„Copil vanitos și împuțit — trei ani de marșuri și nu te-am văzut niciodată să-ți pese de aspectul tău. Fii sincer, te grăbești să te întorci acasă să o vezi pe fata ta?”

Un grup stătea la poveste vesel în apele puțin adânci, tachinându-se unii pe alții în timp ce își aranjau înfățișarea, cu ochii plini de o dulceață de neoprit.

Îmbrăcați în haine croite de mâinile mamelor lor, subiecții acelor vise pline de dor — acești fii aflați departe se întorceau acasă. Își vor îndeplini îndatoririle așa cum se cuvine, fie că era vorba de a-și cinsti părinții sau de a se căsători; toți aveau un viitor de care să se bucure.

Mo Xi era probabil singura persoană din întreaga armată care nu nutrea astfel de speranțe. Părinții lui muriseră, iar el nu avea soții. Întreaga capitală Chonghua tânjea după întoarcerea lui, dar într-un oraș cuprins de lumini, nici măcar o singură lampă nu era aprinsă doar pentru el.
Astfel, atitudinea lui Mo Xi era la fel de distantă ca întotdeauna, buzele lui palide strânse sub nasul acela frumos conturat. Chiar dacă focurile de luptă din ultimii ani se stinseseră, tăciunii lor muribunzi rămăseseră în ochii lui întunecați. Acest lucru îl făcea să pară cu atât mai nemilos și reprimat, de parcă ar fi ieșit direct dintr-o noapte înzăpezită — de parcă ceea ce îl constrângea nu era centura lui argintie blindată sau cizmele lui militare din piele, ci mai degrabă regulile și regulamentele.

„Xihe-jun, odată ce ne întoarcem în oraș, o vei putea revedea pe prințesa Mengze.” Yue Chenqing terminase de făcut baie și urca de pe malul râului. Când îl văzu pe Mo Xi, zâmbi larg. „Știi ce se spune despre distanța care face să înflorească inima...”

„Dacă vrei să te arunc înapoi în râu, continuă să vorbești.”

Yue Chenqing tăcu și îi făcu lui Mo Xi o plecăciune plină de respect. „Generale Mo, am senzația că vei atinge iluminarea în această viață.”

Ignorându-l, Mo Xi stătea pe malul râului și privea munții îndepărtați. Știa că, chiar dincolo de aceste vârfuri, se afla capitala imperială a Chonghua, pe care nu o mai văzuse de mult timp. După un an de bătălii și încă doi petrecuți păzind frontiera, petrecuse o mie de zile și nopți departe de casă. Era adevărat că nu știa ce mai făcea prințesa Mengze.

Iar în ceea ce-l privește pe Gu Mang…

Ochii lui Mo Xi s-au întunecat.

Cu doi ani în urmă, Gu Mang fusese trimis înapoi în capitală ca dar din partea Regatului Liao, înaintea negocierilor de pace. Cumva, el provocase un scandal uriaș imediat ce ajunsese.

„Ha ha ha, după ce porțile orașului s-au deschis și cortegiul a intrat, ceea ce am văzut din renumitul general Gu ne-a lăsat cu gura căscată.”

„A fost cu adevărat ceva! Nu voi uita niciodată acea priveliște!”

Mo Xi încă nu înțelegea clar ce anume văzuseră ei. Deși auzise cu siguranță povestiri despre situația de la locul unde fusese staționat, toate fuseseră doar fragmente izolate din conversații trecătoare. În plus, soldații îl venerau atât de mult încât cei vorbăreți tăceau imediat ce apărea și îl salutau cu cea mai mare politețe, făcându-i plecăciuni și adresându-i-se cu „Generale Mo”.

Mo Xi nu a putut spune nimic în răspuns. Nu a putut decât să dea din cap, să rămână acolo o clipă și să plece cu indiferență. Desigur, când s-a întors în cortul său, ceea ce îl aștepta era o noapte albă, plină de melancolie, în care se uita la stâlpii cortului care se legănau zgomotos în vânt.

Yue Chenqing murmurase de câteva ori câteva lucruri la o distanță audibilă, dar nu se putea avea încredere în ceea ce spunea, deoarece poveștile lui se schimbau de fiecare dată când le repeta. Mo Xi era foarte rezervat și nu ar fi întrebat niciodată din proprie inițiativă, așa că nici acum nu știa ce se întâmplase exact cu Gu Mang.

Știa doar că Gu Mang era în viață.

Asta era suficient.

Toată lumea spunea că Gu Mang era dușmanul de moarte al lui Mo Xi. În Chonghua circula un zvon care spunea următoarele: dacă trădătorul Gu Mang ar fi învins într-o bună zi, cel mai bun sfârșit pentru el ar fi să-și pună o sabie la gât, pentru că, cel puțin, asta ar însemna că ar muri repede. A doua cea mai bună opțiune ar fi să fie capturat și adus înapoi în Chonghua, pentru că, cel puțin atunci, ar muri cu succes. Cel mai rău deznodământ posibil pentru el ar fi să ajungă în mâinile lui Mo Xi în toiul bătăliei — pentru că acela era un sfârșit pe care nici nu-l puteai imagina.

Se spunea că Mo Xi pregătise trei sute șaizeci și cinci de metode de tortură, astfel încât să poată încerca una nouă pe Gu Mang în fiecare zi, timp de un an întreg; acestea ar fi asigurat că Gu Mang ar fi suferit o viață mai rea decât moartea care i-ar fi fost refuzată.

Yue Chenqing îi povestise zâmbind acest zvon chiar lui Xihe-jun, sperând să-l facă să râdă. Spre surprinderea sa, Mo Xi nu a găsit deloc amuzant. În schimb, a închis ochii pentru o clipă, apoi a râs disprețuitor. „Crezi că l-aș trata așa?”

„Păi, era doar o glumă…”

Dar Mo Xi a ignorat complet explicația lui Yue Chenqing. Fusese lovit acolo unde îl durea cel mai tare. În acel cort fără străini, în mijlocul acelei nebunii și obsesii copleșitoare, a izbucnit furios: „Nu fi prost. El a ales acest sfârșit, dar acum spun că eu l-am forțat să o facă, că mi-aș vărsa furia pe el, că l-aș face să ducă o viață mai rea decât moartea…”

Ochii lui Mo Xi s-au aprins în roșu în timp ce a răbufnit: „Care dintre noi a fost obligat să sufere o viață mai rea decât moartea — oare nu știe?!”

Yue Chenqing a rămas fără cuvinte și a jurat să nu mai aducă vorba despre asta. Se părea că avusese dreptate. Xihe-jun fusese trădat de cel mai bun prieten al său, așa că, deși în exterior părea încă calm și stăpân pe sine, în interior fusese împins la limită. Încă un pas și și-ar fi pierdut mințile.

Era adevărat că Mo Xi îl disprețuia pe Gu Mang, atât de mult încât voia să-i sfâșie personal pieptul și să vadă cu ochii lui dacă sângele lui Gu Mang era rece, dacă inima lui era neagră — nu putea spune cu certitudine dacă simțea și altceva, în afară de acea ură adâncă, care îi pătrundea până în măduva oaselor.

Îl cunoștea pe Gu Mang de jumătate din viața lui. Se întâmplaseră mult prea multe în tot acest timp.

Gu Mang fusese odată sclav. Nu era crud din fire. Era doar prea concentrat pe a-și face un nume și prea devotat, în mod orb, respectării codului frăției. Din păcate, în toate cele Nouă Provincii, descendența era prețuită mai presus de orice. Chiar dacă bătrânul împărat avusese milă de Gu Mang datorită talentelor sale și făcuse o excepție acordându-i rangul de general, după moartea acelui împărat, succesorul său nu l-a privit cu ochi buni pe Gu Mang, care provenea dintr-o familie de rang inferior.

A devenit gelos pe Gu Mang, s-a îndoit de el și l-a lipsit de autoritate.

A depășit chiar o limită pe care Gu Mang nu o putea suporta.

Mo Xi îl văzuse cu ochii lui pe Gu Mang prăbușindu-se în abis.

Mo Xi a încercat să-l convingă pe Gu Mang ca prieten apropiat, apoi s-a certat cu el ca tovarăș. Amândoi erau repartizați la Biroul Afacerilor Militare la acea vreme, iar Gu Mang era abătut și venea rar la serviciu.

Odată, când Mo Xi l-a găsit, acesta asculta muzică și bea vin într-un bordel, cu capul sprijinit pe coapsele moi ale unei dansatoare. La vederea lui Mo Xi, a închis ochii aceia în care sclipeau stele și i-a aruncat un zâmbet lipsit de veselie. „Xihe-jun, ai venit.”

Aproape înnebunit de furie, Mo Xi a deschis ușa cu putere și a pășit în cameră. În mijlocul strigătelor de uimire, l-a pălmuit pe Gu Mang peste față. „Vrei să putrezești așa pentru tot restul vieții tale de rahat?”

Gu Mang era beat. A zâmbit larg în timp ce-și înfășura brațele în jurul gâtului lui Mo Xi și a murmurat: „Da, nobile Mo-gongzi; ai vrea să putrezești alături de mine?”

„Du-te dracului!”

Gu Mang izbucni în râs. „Nu contează. La urma urmei, tu ești un nobil, iar eu sunt un sclav. Știu că mă consideri un gunoi. Știu că, oricât de mult s-ar strădui armata mea, oricât sânge s-ar vărsa sau oricâți dintre noi ar muri, tot nu avem nicio importanță în ochii Majestății Sale Imperiale. E vina noastră că nu am fost demni să învățăm cultivarea de la bun început, și totuși, cumva, în ciuda originii noastre, am îndrăznit să încercăm.”

După aceea, împăratul l-a trimis pe Gu Mang din capitală, dar Gu Mang nu s-a mai întors niciodată să raporteze despre misiunea sa. Oamenii credeau că probabil murise într-un accident; multe dintre admiratoarele sale necăsătorite chiar au plâns pentru el.

Multă vreme, nicio veste despre moartea lui nu a ajuns la Chonghua — până când, într-o zi, un raport militar a sosit rapid de pe front, spunând că Gu Mang fusese văzut în formațiunile de luptă ale Regatului Liao.

Gu Mang dezertase.

Scandalul s-a răspândit prin Chonghua ca focul de pădure, aprinzând spiritele tuturor. Doar inima lui Mo Xi părea să fi înghețat.

Nu crezuse.

Nu până când a văzut cu ochii lui, deasupra apelor încețoșate ale lacului Dongting, unde corăbiile și demonii apei se ciocneau într-o luptă pe viață și pe moarte. Tactica Regatului Liao îi părea atât de familiară, încât i-a zdruncinat lui Mo Xi calmul. Văzuse aceste strategii monstruos de îndrăznețe de nenumărate ori înainte — pe mesele de nisip pe care Gu Mang le studiase odată cu atenție și în timpul fiecăreia dintre glorioasele bătălii ale Armatei Wangba.

Mo Xi i-a spus comandantului responsabil de atac că trebuiau să-i cheme pe maeștrii barierelor și să treacă la tactici defensive. Trebuiau să se angajeze într-o retragere totală și să înceteze lupta; dacă nu o făceau, întreaga avangardă urma să fie îngropată pe fundul lacului până la sfârșitul zilei.

„Știu cum luptă el.”

Dar comandantul l-a ignorat. „Cine se crede Gu Mang? Ar putea un puști născut din sclavi să învingă un descendent de sânge pur al zeilor, cum sunt eu?!”

Expresia nobilului cărunt, cu barbă albă, era plină de aroganță; nu-l băga deloc în seamă pe Gu Mang.

Și astfel, focurile războiului au continuat să ardă fără încetare.

Armata imperială, care sub comanda lui Gu Mang trecuse nevătămată prin o sută de bătălii, a suferit prima sa înfrângere completă și zdrobitoare în fața navelor de război ale Regatului Liao. Ambarcațiunile propulsate de energie spirituală au explodat una după alta, în timp ce demonii apei au țâșnit din lac pentru a-i sfâșia pe cultivatori. Focul a înroșit cerul; sângele a vopsit apa. În mijlocul gemetelor provocate de înfrângerea zdrobitoare, Mo Xi s-a urcat singur pe o sabie și a zburat spre nava de comandă a Regatului Liao.

Infernul continua să facă ravagii, fumul negru învăluind cerul într-o spirală nesfârșită. Regatul Liao era o țară care practica magia demonică, iar vrăjile folosite de cultivatorii săi erau sălbatice și crude. O mulțime de sute de oameni s-a năpustit înainte pentru a-l ucide pe Mo Xi...

„Stați așa.”

O voce familiară se auzi, iar o siluetă ieși cu pași leneși din cabina întunecată.

Se întâlniseră din nou.

Gu Mang se bronzase mai mult, iar fizicul îi era mai tonifiat, dar ochii aceia ai lui nu se schimbaseră: negri și strălucitori, de parcă ar fi putut vedea dincolo de toate intrigile lumii. Bustul lui era gol, talia lui subțire și bine musculoasă era înfășurată în straturi de bandaje, iar pe umeri purta o haină neagră, cu o panglică pătată de sânge legată în jurul frunții — o smulsese de pe cadavrul unui soldat imperial din Chonghua.

Gu Mang se sprijini neglijent de balustrada navei, strângând ochii în timp ce-l privea pe Mo Xi. Apoi zâmbi larg. „Xihe-jun, a trecut mult timp.”

Vântul sufla în rafale cu miros de cupru.

Rapoartele de război furnizate de iscoade și strategia pusă în aplicare în bătălia de la Lacul Dongting sugerau amândouă că cel mai nou general al Regatului Liao nu era altul decât fosta Bestie a Altarului din Chonghua. Deși Mo Xi nu spusese nimic, totuși refuzase să creadă asta.

Se gândea că, cu siguranță, Gu Mang nu putea fi atât de îngrozitor. În ciuda a tot ce se întâmplase, Regatul Liao era malefic, o națiune profund crudă care venera doar războiul. Gu Mang ar fi putut părăsi Chonghua, dar, indiferent de situație, nu ar fi plecat pe teritoriul Regatului Liao. Mo Xi credea că natura unei persoane nu se schimbă niciodată, așa că refuzase să creadă ceva înainte de a-l vedea pe omul respectiv cu ochii lui. Dar acum…

Mo Xi închise ochii, înghițind cu greu. După o lungă perioadă de timp, reuși să rostească doar două cuvinte. „Gu Mang…”

„Hm?”

Vocea lui Mo Xi era joasă, pe punctul de a tremura. „Deci chiar ai căzut atât de jos.”

Gu Mang râse în lumina aprinsă a focului, șuvițele de păr negru care îi încadrau fața fluturând ușor. Își întinse mâinile cu un aer aproape extravagant. „Ce-i rău în asta?”

Mo Xi nu spuse nimic.

„Mi se pare minunat. Regatul Liao prețuiește talentul. Deși nu este corect să practici magia neagră, toată lumea este tratată destul de echitabil.”

În timp ce Gu Mang vorbea, a arătat spre panglica albastră cu margini aurii de pe fruntea sa.

„Oricât de mult din viața mea aș fi dedicat onorabilei tale țări, oricâte merite aș fi dobândit, nu aș fi putut niciodată să visez că voi obține o astfel de panglică a nobililor de sânge pur — totul din cauza originii mele.” Gu Mang zâmbi. „Dar în Liao nu este așa.”

„Aceea este panglica de merit”, mârâi Mo Xi. „Aparține exclusiv descendenților eroilor martiri. Scoate-o!”

Gu Mang atinse cu interes panglica pătată de sânge. „Așa zici? A fost purtată de un cultivator care părea destul de tânăr. I-am tăiat capul și am văzut că panglica asta era destul de bine lucrată. Ar fi fost o risipă să rămână pe un cadavru, așa că am luat-o în glumă. Ce? Vrei și tu una?” Buzele i se curbară într-un zâmbet răutăcios. „Ar trebui să ai una a ta. De ce încerci să mi-o iei pe a mea?”

Mo Xi era practic înflăcărat de furie. „Dă-o jos!”

„Xihe-jun.” Vocea lui Gu Mang era dulce ca siropul, dar tonul său era presărat cu pericol. „Ești singur și înconjurat, așa că unde ți-s bunele maniere? Chiar crezi că n-aș avea inima să te omor doar din cauza trecutului nostru comun?”

Un pumnal negru învăluit în ceață întunecată îi apăru în mână.

„Aproape toți oamenii din avangarda onorabilei tale națiuni au murit astăzi la Lacul Dongting”, spuse Gu Mang. „Mo Xi, chiar dacă ești puternic, tot nu ești decât un general adjunct — n-ai reușit să-l convingi pe comandantul tău acela bătrân și prost. Chiar și după ce au murit atâția, el n-a venit aici să ceară milă, în timp ce tu ai venit să-ți pui viața în pericol.”

Gu Mang îi zâmbi. „Oare pentru că vrei să fii îngropat alături de soldații căzuți din Chonghua?”

Mo Xi nu răspunse. După un moment de tăcere, se îndreptă spre Gu Mang. Cizmele lui militare lăsau urme prin sângele proaspăt de pe punte. „Gu Mang”, spuse el în cele din urmă. „Știu că Chonghua îți este datoare, la fel ca și mine… Ai făcut prea multe pentru mine, așa că astăzi nu mă voi lupta cu tine.”

„Aș vrea să te văd încercând”, a râs disprețuitor Gu Mang.

„M-ai întrebat dacă vreau să fiu îngropat alături de soldații din Chonghua care au murit astăzi… Dacă moartea mea te va convinge să părăsești Regatul Liao”, a spus Mo Xi, apropiindu-se, „atunci da. Viața mea îți aparține.”

Gu Mang nu mai zâmbea. Îl privea fix, cu ochii întunecați. „Chiar o să te omor.”

Mo Xi rămase totuși impasibil; se limită să arunce o privire spre fruntea lui Gu Mang și spre panglica albastră și aurie pătată de sânge. Încet, își coborî privirea spre chipul lui Gu Mang. „Atunci omoară-mă. Și după aceea, nu uita să pleci.”

Aceasta a fost ultima dată când Mo Xi a încercat să-l aducă pe Gu Mang înapoi la țărm.

Un vultur alb s-a năpustit de pe catargul corabiei, iar din pumnal a strălucit o lumină.

S-a auzit un sunet înăbușit, ca de sfâșiere. Sângele țâșnea din rană în jeturi.

Lama rece îi străpunsese inima lui Mo Xi, sfâșiind-o cu sălbăticie.

„Ți-am spus că te voi ucide.”

Pumnalul era încă înfipt în pieptul lui Mo Xi. Gu Mang a râs disprețuitor brusc. „Cine te crezi? Ce drept ai să-mi ții predici? Crezi că, dacă mori, o să mă simt vinovat și o să mă întorc? Nu fi prost!”

Cu capul ridicat, el aruncă o privire disprețuitoare în jos și suspină. „Ca general, ca soldat și ca om, nu poți fi prea atașat de afecțiunile din trecut.”

În timp ce vorbea, îngenunche încet pe un genunchi, sprijinindu-și neglijent cotul pe piciorul ridicat, apoi apucă pumnalul din care picura sânge și îl scoase cu un zgomot de scârțâit. Sânge proaspăt țâșni în toate părțile.

Gu Mang îi ridică bărbia lui Mo Xi cu vârful pumnalului însângerat.

„Să nu crezi că nu știam ce plănuiai. Xihe-jun, de fapt nu erai deloc reticent să te lupți cu mine. Știai că nu ai nicio șansă de victorie, așa că ai ales să pariezi pe conștiința mea cu propria ta viață.”

Sângele îi îmbibă treptat hainele lui Mo Xi, dar în acel moment nu simțea nicio durere.

Doar frig.

Atât de frig…

Închise ochii.

Nu. Dacă aș fi avut de ales, nici măcar nu m-aș fi gândit vreodată să mă lupt cu tine.

Lumina a fost ceva ce mi-ai dăruit tu; căldura a fost ceva ce mi-ai adus tu. Tot sângele care îmi curge prin inimă se datorează ție.

Fără tine, n-aș fi ajuns până astăzi.

„Îmi pare rău că te dezamăgesc”, spuse Gu Mang cu indiferență. „Mo Xi. Dacă aș fi în locul tău și aș ajunge în situația ta, aș prefera să mizez pe capacitatea mea de a-mi trage dușmanul după mine, decât să încerc naiv să-mi conving adversarul să se întoarcă. Am fost frați odată — ăsta e ultimul lucru care pot să te învăț.”

Ultima scenă pe care Mo Xi și-a amintit-o înainte de a-și pierde cunoștința a fost un cultivator din Regatul Liao care s-a năpustit cu sabia, spunând îngrijorat: „Generale Gu, sosesc întăriri din nord-est. O armată de vindecători din Mengze, uite...”

Mo Xi nu a mai auzit restul. Incapabil să mai reziste, a căzut în față și s-a prăbușit pe puntea pătată de sânge.

După această bătălie sângeroasă, Chonghua a confirmat că generalul trădător Gu Mang trecuse de partea Regatului Liao și slujea cea mai întunecată țară din Cele Nouă Provincii. Bătrânul general comisese o greșeală gravă. Armata era devastată; dintr-o avangardă care număra zece mii de oameni, s-au întors mai puțin de o sută de cultivatori.

Mo Xi a zăcut inconștient săptămâni întregi înainte să-și revină. Gu Mang îi înfipsese un cuțit între coaste, dar asta nu fusese de ajuns să-l facă să se oprească și să se întoarcă.

Își amintea cuvintele pe care Gu Mang le spusese cu mult timp în urmă, înainte de a părăsi capitala…

„Mo Xi, pentru mine, calea spre vârf este o fundătură. Nu am unde să mă duc — nu pot decât să mă îndrept cu greutate spre iad.”

„Gu Mang…”

„Ajunge.” Gu Mang a comandat un ulcior de vin de la chelner. Rupând sigiliul de lut, a zâmbit în timp ce turna două cupe, una pentru el, una pentru Mo Xi. Ochii lui Gu Mang au sclipit când cupele s-au ciocnit, stropind cu vin. „Mai bea una din partea mea. De acum încolo, Gu Mang-gege al tău va fi un om rău.”

La momentul acela, Mo Xi clătinase din cap exasperat, găsindu-l insuportabil de superficial. Fiecare cuvânt care-i ieșea din gură suna atât de ironic.

Mo Xi îl cunoștea pe Gu Mang de foarte, foarte mulți ani; avea o inimă atât de blândă încât ezita să calce chiar și o furnică. Cum ar fi putut un copil atât de drăguț să devină un răufăcător?

Și ce s-a întâmplat până la urmă? Subordonații acestui „copil drăguț” îi uciseseră pe camarazii lui Mo Xi. Chiar acel „copil drăguț” era la un pas de a-l ucide pe Mo Xi.

„Din fericire, prințesa Mengze a sosit la timp să te salveze. Pumnalul acela era o armă sfântă din Regatul Liao, călit cu otravă demonică. Dacă ar fi venit puțin mai târziu, mă tem că ai fi murit. Rana ta va lăsa o cicatrice; va trebui să-ți petreci următoarele câteva luni odihnindu-te…”

Mo Xi nu a mai ascultat nimic din ce a spus vindecătorul. S-a uitat în jos la bandajele înfășurate în jurul pieptului său. Necroza fusese îndepărtată, dar parcă ceva altceva fusese smuls din inima lui odată cu țesutul mort. Se simțea gol și rănit, nemulțumit și plin de ură.

Abia mult mai târziu, când Gu Mang a suferit consecințele faptelor sale și a fost trimis înapoi în vechea sa capitală, Mo Xi a simțit că rana de pe pieptul său încetează în sfârșit să mai sângereze.

Dar încă îl durea.

Mulți ani mai târziu, în noaptea dinaintea întoarcerii Armatei de Frontieră de Nord în capitală, Mo Xi stătea singur și somnoros în cortul său, ștergându-și fără să-și dea seama ochii ușor umezi. Și-a întors fața într-o parte, iar lumina slabă a lumânării se strecura prin abajurul de muselină, iluminându-i profilul bine conturat. A închis ochii.

Fără îndoială, el era un supus loial, iar Gu Mang era un trădător. Mo Xi îl detesta și știa că era vinovat.

Dar, printre genele sale tremurânde, Mo Xi părea să-l vadă pe Gu Mang din trecut, când amândoi erau la academie, cu chipul acela zâmbitor, atât de dulce, cât și de ștrengar. Când era fericit, îi apărea un canin mic și ascuțit, iar ochii îi străluceau mai puternic decât orice stea pe care Mo Xi o văzuse vreodată. Pe atunci, soarele strălucea splendid, iar bătrânii vorbeau monoton, în timp ce Gu Mang se întindea pe bancă, scriind pe ascuns cărți ilustrate în care el era personajul principal masculin, îngâmfat și încântat pentru că toate tinerele domnișoare îl iubeau.

Niciunul dintre ei nu prevăzuse un viitor ca acesta.

Capitolul 4: Mo Xi joacă o scenă

A doua zi, armata s-a întors. Întregul oraș era plin de viață, iar locuitorii de toate vârstele se revărsau pe străzi cât vedeai cu ochii.

„Armata Frontierei de Nord, bine ați revenit!”

Pe măsură ce cortegiul intra în oraș, o atmosferă ciudată se răspândea de pe ambele părți ale drumului. Era ca și cum s-ar fi turnat apă într-o oală cu ulei încins, apoi s-ar fi acoperit repede cu un capac de lemn pentru a sigila toată acea emoție sfârâitoare de dedesubt.

Oamenii își plecau capetele cu respect, dar tot aruncau priviri furișe din colțul ochilor pentru a-i zări pe soldații de elită care treceau pe lângă ei.

Mo Xi purta o uniformă a armatei imperiale, cu cizmele militare cu vârf de oțel fixate în scărițe. În afară de centură și de armuri, care străluceau cu o argintie rece, era îmbrăcat în întregime în negru.

„Ahhh, Xihe-jun e atât de chipeș încât nu mai pot suporta!”

„Mor, mor.”

„Cred că tocmai s-a uitat la mine!”

„Ha, nu te mai amăgi! Cum ar putea să-și îndrepte privirea spre altcineva în afară de prințesa Mengze?”

„Dar încă nu s-a căsătorit cu prințesa… Împlinește treizeci de ani anul acesta și nu are nici soție, nici logodnică, nici măcar concubine! Nu pot măcar să visez? Serios!”

În ceea ce-i privea pe ofițeri și soldați, expresiile lor erau mult mai vesele decât a lui Mo Xi, în timp ce salutau fericiți civilii care se înghesuiau de-a lungul străzilor. Yue Chenqing a acceptat chiar cu încântare flori de la fete, pe care și le-a pus în păr. Abia după ce Mo Xi i-a aruncat o privire de avertisment, s-a resemnat morocănos să țină florile în mână și să le miroasă, arătând, în ansamblu, destul de jalnic.

Drumul de la porțile orașului era lung, iar până la palatul imperial mai era încă ceva vreme. Yue Chenqing nu s-a comportat cum trebuie prea mult timp, înainte de a începe din nou să-și învârtă florile. Le zâmbea flirtant spectatorilor și le striga pe măsură ce procesiunea înainta.

„Hei, doamnelor!”

„Ce drăguțe sunteți…”

„Umilul vostru caută concubine, cu mâncare și cazare incluse.”

„Yue Chenqing!” a răbufnit Mo Xi.

Yue Chenqing și-a acoperit gura.

În lumina soarelui, armele strălucitoare și armurile sclipitoare ale Armatei de Frontieră de Nord ofereau o priveliște magnifică pe măsură ce străbăteau capitala. Erau tot vechii soldați ai lui Gu Mang, dar nu mai puteau să se comporte așa cum o făceau odinioară. Pe vremuri, când Gu Mang se întorcea victorios, le făcea cu mâna și îi tachina de pe calul său, aflat în fruntea coloanei, în timp ce soldații fericiți și relaxați din spatele său râdeau în timp ce primeau vin și deserturi de la civili. Dar acum Xihe-jun era comandantul lor. Omul acesta nici măcar nu zâmbea, așa că nimeni altcineva nu îndrăznea să se relaxeze.

Marșul lent de la porțile orașului a durat în cele din urmă mai mult de o oră. La sosire, armata a fost întâmpinată cu o ceremonie de onorare lungă și plictisitoare, în cadrul căreia soldații au fost nevoiți să îngenuncheze, să se prosterneze și să mulțumească. Totul era extrem de iritant. Chiar și când Mo Xi a ajuns în sfârșit la festinul de seară, nu a avut parte nici de liniște, nici de pace.

Așa cum ar fi spus Yue Chenqing, s-a văzut obligat să se comporte cu acele tinere domnișoare într-un mod „cast, dar distant, rezervat, dar politicos”.

În acest sens, prima dată când Yue Chenqing a glumit pe seama „castității” lui Mo Xi, Xihe-jun l-a obligat să copieze de o sută de ori „Virtuțile fecioriei” ca pedeapsă. Fără să rostească un cuvânt cu voce tare, Xihe-jun îi spusese clar: Yue Chenqing, problema e că nu cunoști cuvântul „castitate”? Vino aici, o să te las să înveți cât poți de mult.

Dar, oricât de des ar fi suspinat Yue Chenqing citind cuvintele „virtuțile fecioarei sunt nemărginite; nemulțumirile femeii sunt nesfârșite”, gluma că Xihe-jun era „cast, dar distant, rezervat, dar politicos” tot s-a răspândit în secret în întreaga armată.

Toți ceilalți gândeau la fel. Xihe-jun avea deja treizeci de ani, dar încă refuza să se căsătorească, totul pentru a o aștepta pe prințesa Mengze. Acest lucru era evident din situația de la festin; o mulțime de domnișoare din familii nobile pălăvrăgeau în jurul lui Mo Xi, dar el nici măcar nu le arunca o privire.

„Xihe-jun, a trecut mult timp.”

„Xihe-jun, se pare că ai slăbit.”

„Xihe-jun, ce părere ai despre acest pandantiv pe care îl port astăzi?”

În acest grup de tinere de viță nobilă, cea mai provocatoare era prințesa Yanping, sora mai mică a prințesei Mengze. Avea o siluetă superbă, deși abia ajunsese la vârsta maturității, și privea în jur cu ochi care debordau de intenții amoroase.

Ea s-a îndreptat spre Mo Xi cu un zâmbet pe buze, buzele ei fiind la fel de delicate ca o boabă suculentă.

Când Yue Chenqing a zărit scena de la distanță, nici nu s-a mai obosit să-și înghită desertul înainte de a-l apuca pe un prieten pe care nu-l mai văzuse de ceva vreme. „Hei. Hei!”

„Ce vrei?”

„Haide, uită-te acolo!”, a spus Yue Chenqing entuziasmat.

„Nu sunt cumva prințesa Yanping și Xihe-jun…? Ce e interesant la asta? Prințesa Yanping n-are nicio șansă.”

„Nu, nu, nu. Vreau să-l vezi cu ochii tăi pe legendarul Xihe-jun, «cast, dar distant, rezervat, dar politicos»!”

„Nu te-ai săturat să copiezi Virtuțile Fecioarei?”, îl întrebă prietenul său.

Yue Chenqing era genul de om care nu învăța niciodată lecția. Zâmbind larg, își trase prietenul mai aproape ca să tragă cu urechea la conversația dintre general și prințesă.

„Cumnate.” Zâmbind în continuare, prințesa Yanping se opri în fața lui Mo Xi. Tonul ei era cochet încă din clipa în care deschise gura.

Mo Xi își coborî privirea, ezitând la această formă de adresare, apoi se întoarse cu modestie ca să plece.

Yanping îl opri în grabă. „Cumnate, ai stat aici fără nicio expresie tot acest timp, ignorându-le pe toate fetele. Ești supărat că sora mea nu e aici?”

El ezită înainte de a răspunde — distant. „Prințesă, te înșeli. Încă nu m-am căsătorit.”

„O spun doar în glumă.”

Stăpânindu-și furia, Mo Xi a răspuns cu reținere. „Nu e de glumit.”

„Bine, bine, nu te supăra. Sora mea nu s-a simțit prea bine în ultimii ani. A răcit aseară. Altfel, cu siguranță ar fi venit să te vadă.”

Mo Xi știa că starea precară de sănătate a prințesei Mengze era indisolubil legată de el însuși, așa că a întrebat politicos: „Cum se simte?”

„Ha!” Yue Chenqing a râs zgomotos. „Vezi? Ți-am spus eu!”

Prietenul lui Yue Chenqing a considerat că acesta râdea prea tare. Oricât de zgomotos ar fi fost banchetul, exista totuși riscul să atragă atenția lui Xihe-jun, și chiar dacă pe Yue Chenqing nu-l deranja să copieze acele pasaje banale despre comportamentul feminin, prietenul său nu ar fi putut suporta lovitura adusă mândriei sale. I-a acoperit gura lui Yue Chenqing cu o mână și l-a târât de acolo.

În ciuda plecării lor, conversația dintre prințesa Yanping și Mo Xi a continuat.

Yanping zâmbea în continuare. „După ce ai petrecut doi ani singur la frontieră, încă te gândești doar la sora mea? Nu-ți face griji, a avut doar o durere de cap și febră. E aceeași problemă, după cum știi bine. O să-și revină cu puțină odihnă.”

Mo Xi n-a spus nimic.

„Să fim sinceri. Având în vedere starea de sănătate a surorii mele, cum ar putea să se descurce cu tine, Xihe-jun, dacă nu-și revine mai întâi?” În timp ce Yanping vorbea, privirea ei admirativă a trecut cu poftă peste picioarele lungi ale lui Mo Xi, apoi s-a oprit asupra podului înalt al nasului său. Ea a suspinat. „Dacă sora mea nu se însănătoșește, nu va putea să se mărite niciodată. Chiar ai de gând să-ți petreci toată viața păstrându-te pentru ea?”

Mo Xi rămase tăcut.

„N-ar fi un mare păcat…”

Prințesa se lipi de Mo Xi, emanând o dulceață pudrată, cu părul ei negru împodobit cu bijuterii și un bujor roșu desenat între sprâncene. Zâmbind, se aplecă intenționat în față, sânii ei palizi ridicându-se și coborând.

„De ce nu mă încerci pe mine? Sunt adultă acum; nu sunt cu nimic mai prejos decât ea.” Yanping încercă să-și înfășoare brațele moi în jurul taliei lui. „E doar o noapte petrecută împreună — nu o lua prea în serios.” În timp ce chicotea, vârful pal-roz al limbii ei îi atinse buzele pentru o clipă. „O să-ți placă.”

Asta a fost tot.

Să nu o iei prea în serios. Această frază se afla în fruntea listei de expresii pe care Mo Xi le ura mai mult decât orice. Prințesa Yanping nu numai că nu reușise să-l atragă, ci îl lovise exact acolo unde îl durea cel mai tare.

Mo Xi o privi, se opri, apoi spuse rece: „Dă-te la o parte.”

„Hei! Tu…!”

Dar Mo Xi se îndepărtase deja de ea, cu o încruntare pe frunte.

În mijlocul ciucurilor fluturânde de pe Terasa Feiyao, Mo Xi luă o altă cupă de sticlă liuli de la un servitor. Conținutul acesteia strălucea într-o nuanță chihlimbarie. Picioarele lui îmbrăcate în piele nu se relaxară până când nu păși până la marginea terasei, unde se sprijini de balustrada lăcuită în roșu pentru a privi luminile orașului.

Eliberat de acea sală enervantă, își recăpătă suflul și luă o înghițitură din vinul de fructe de pădure din cupă, gâtul său proeminent mișcându-se ușor.

Mo Xi fusese supus timp de mulți ani „favorurilor” doamnelor, dar tot nu-i plăcea asta și nici nu se obișnuise cu ele.

În trecut, puțini oameni îl admirau pe Mo Xi. Când mergea pe străzi, aproape nimeni nu-i arunca priviri furișe. Pe atunci, era teribil de irascibil. Cât de rău, mai exact? În comparație, actualul Xihe-jun era absolut adorabil.

Mai târziu, avusese loc o revoltă masivă în cadrul familiei sale, iar toată lumea crezuse că acest tânăr stăpân al Clanului Mo era condamnat. Ceilalți cultivatori nobili îl ignorau, iar cultivatorii de origine modestă nu îndrăzneau să se apropie de el.

Doar Gu Mang, acel nebun care nu se temea de moarte, era dispus să-i fie tovarăș. El a fost singurul care a ales să-i țină companie acelui tânăr stăpân în derivă și să-i ofere alinare: „Nu-ți face griji, chiar dacă nu mai ești un tânăr stăpân nobil, vei rămâne întotdeauna tu însuți. În inima ta se află o scânteie, iar mai devreme sau mai târziu, aceasta va străluci. Eu o văd, și o vor vedea și ceilalți.”

În cele din urmă, Mo Xi a supraviețuit crizei și a scăpat din umbra Clanului Mo. A luptat pe toate fronturile, obținând mai multe merite militare decât chiar și strămoșii săi. Nimeni nu-l mai considera fiul unic al Clanului Mo — îl tratau doar ca pe veneratul Xihe-jun.

Tot mai multe fete au început să-l aprecieze.

După ce Gu Mang a dezertat, gusturile tinerelor s-au schimbat. Toate s-au înghesuit să-l admire pe Mo Xi, iar unele chiar au suspinat: „Ah, e bine ca bărbații să fie puțin rigizi — sunt mai sinceri așa. Cel puțin nu ne vor dezamăgi ca Gu Mang.”

„Chiar dacă Xihe-jun are un temperament dificil, spune lucrurile așa cum sunt. Dacă vrea să se descarce în legătură cu ceva, o spune fără ocolișuri. Nu se preface niciodată.”

O fată de la bordel a mers odată atât de departe încât a dat cu pumnul în masă și a proclamat eroic, cu o mână pe șold: „Xihe-jun este cel mai nevinovat bărbat pe care l-am văzut vreodată! Jur pe onoarea mea — dacă Xihe-jun ar veni să se culce cu mine, i-aș plăti eu înainte să-i iau banii!”

S-a dovedit că Xihe-jun chiar a venit a doua zi. Nu ca să se culce cu ea, ci ca să închidă bordelul, cu o privire ucigătoare pe chip.

„Să-l seduceți pe shenjun — ce nerușinare. Pedeapsa voastră este să deveniți femei din familii respectabile.” După ce Mo Xi a închis bordelul și le-a mustrat cu înverșunare, a plecat furios…

Și a lăsat în urmă o mulțime de fete de la bordel care plângeau că nu-și vor mai vinde niciodată trupurile, deoarece Xihe-jun le convinsese să renunțe la meseria aceea, mărturisind cu lacrimi în ochi bunătatea incomparabilă a caracterului lui Xihe-jun.

Nu avea niciun sens!

Oamenilor le plăcea să ia o persoană care părea decentă și bună și să o venereze în inimile lor, punând toate fanteziile lor frumoase pe umerii acelei persoane doar pentru a-și aduce puțină lumină în viață. Dar Mo Xi nu dorea să fie consacrat ca idolul lor sfânt și plictisitor — nu era atât de perfect pe cât credeau acele fete.

În trecutul său existau lucruri mizerabile și jalnice, lucruri despre care nu putea vorbi cu nimeni.

Dar nimeni nu înțelegea.

Așadar, ceea ce spusese Gu Mang era corect, dar era și greșit.

Mo Xi a reușit într-adevăr să scape de umbra Clanului Mo și să strălucească prin propriile merite în fața tuturor, dar știa foarte bine că această glorie îi aparținea exclusiv impecabilului Xihe-jun din imaginația lor. Nu avea nicio legătură cu acel tânăr izolat și singur de demult.

De la început până la sfârșit, doar Gu Mang se îndreptase vreodată spre acel tânăr stăpân asuprit, spre acel tânăr cu un viitor incert. Doar el fusese vreodată sincer fericit să se reîntâlnească cu micul său shidi de la academie, întinzându-i mâna cu bucurie, cu un mic dinte canin care se zărea din acel zâmbet strălucitor.

În fața căldurii unui foc de tabără, zâmbi și spuse: „A trecut mult timp, Mo-shidi. Pot să stau lângă tine?”

„A trecut mult timp. Pot să stau lângă tine?”

Dintr-odată, cineva din spatele lui Mo Xi a pus o întrebare foarte asemănătoare. Vârfurile degetelor lui Mo Xi au tremurat, vinul din cupa lui liuli fiind pe punctul de a se vărsa.

Și-a întors capul, ca într-un vis, și a văzut, sub florile luminate de lună ale copacilor de degetar, o siluetă familiară care îl privea calm de pe Terasa Feiyao.

Capitolul 5: Dar Gu Mang?

Dar nu era Gu Mang — bineînțeles că nu putea fi Gu Mang. Mo Xi se batjocori pe sine însuși în timp ce își reveni în fire. La ce se gândea?

Cel care vorbise era un bărbat cu trăsături blânde. Stătea într-un scaun cu rotile din lemn, cu un halat alb aruncat peste umeri și o pătură de culoarea rădăcinii de lotus așezată peste picioarele sale paralizate.

Mo Xi era destul de surprins. „Bătrân Qingxu?”

Bătrânul Qingxu, Jiang Yexue. Era fratele mai mare al lui Yue Chenqing.

Jiang Yexue era diferit de Yue Chenqing, acel puști fără griji și prostuț. El dusese o viață grea și austeră. Mama lui murise când era tânăr, iar mai târziu, pentru că insistase să se căsătorească cu fiica unui criminal, fusese dat afară din clanul Yue.

La vremea aceea, el și logodnica lui nu aveau prea mulți bani, așa că nunta lor fusese foarte simplă. Din cauza presiunii exercitate de clanul Yue, doar câteva persoane au avut răbdarea să participe — dintre care două erau Mo Xi și Gu Mang.

Mo Xi le-a dăruit o mică curte. Gu Mang s-a uitat fără cuvinte la actul de proprietate și i-a spus lui Jiang Yexue: „Frate, sunt complet falit, n-am cum să-mi permit să cumpăr așa ceva.” Toată lumea a râs, iar în mijlocul veseliei, Gu Mang și-a umflat obrajii și le-a cântat „Cântecul curteniei” la suona sa.

Dar vremurile bune nu au durat mult. Jiang Yexue și soția sa s-au înrolat amândoi în armată. Câmpul de luptă a fost nemilos, răpindu-i mai întâi soția, apoi picioarele.

Mo Xi nu știa cum a reușit acest bărbat să îndure toate acestea. Din fericire, Jiang Yexue era mai puternic decât părea. În cele din urmă, și-a revenit și și-a asigurat un post de bătrân la academia de cultivare, instruind elevii în practica artei meșteșugărești. Dar acest lucru l-a înfuriat pe tatăl său, întrucât Clanul Yue era cea mai puternică familie nobilă de meșteșugari din Chonghua. Yue Juntian a ordonat imediat academiei de cultivare să-l destituie pe Jiang Yexue din funcție.

„Acest fiu neascultător a fost renegat și nu mai poartă numele nostru de familie! Cum îndrăznește să-și câștige existența din munca clanului Yue?”

Directorul nu a reușit să-l convingă pe Yue Juntian să se răzgândească și n-a avut de ales decât să-l dea afară pe Jiang Yexue, cerându-și scuze.

După ce a asistat la aceste evenimente, Mo Xi a hotărât să-i găsească lui Jiang Yexue un post la Biroul de Afaceri Militare. Cu toate acestea, în mod neașteptat, chiar a doua zi — înainte ca Mo Xi să apuce să abordeze subiectul — directorul academiei de cultivare l-a implorat pe Jiang Yexue să se întoarcă. De data aceasta, oricât de mult s-ar fi plâns clanul Yue, nu a avut niciun rost; directorul a spus doar că „au urmat sfatul unui prieten drag”.

Până în ziua de azi, identitatea acelui prieten drag rămânea un mister în Chonghua.

Jiang Yexue și clanul Yue se detestau reciproc; el apărea foarte rar la aceste festinuri, motiv pentru care Mo Xi a fost atât de surprins să-l vadă.

„Ce faci aici?”

„Eu…” spuse Jiang Yexue. „Am venit să-l văd pe Chenqing.”

Yue Chenqing era încă tânăr când Jiang Yexue a plecat. Deși multe dintre amintirile sale se estompaseră între timp, acest frate mai mare nu renunțase niciodată cu adevărat la fratele său mai mic.

Yue Chenqing nu voia să-l recunoască pe Jiang Yexue ca frate, dar, în realitate, nu-i făcea probleme, spre deosebire de ceilalți frați ai săi.

„Și să te văd pe tine”, zâmbi Jiang Yexue. „Nu era niciun semn de tine nicăieri. M-am gândit că poate nu suportai zgomotul, așa că am venit pe terasă să te caut. Și, așa cum mă așteptam, ești aici, stând în vânt.”

„Dacă vrei să mă vezi, trimite pe cineva să-mi dea de știre. De ce ai venit tu însuți? E mai bine să nu-ți expui rănile de la picioare la frig. Te ajut să te întorci înăuntru.”

„Nu-i nevoie. Nu m-au mai durut de mult timp”, spuse Jiang Yexue. „Am venit aici să-ți mulțumesc. Chenqing e imatur, și îți sunt recunoscător că ai avut grijă de el în ultimii doi ani.”

Mo Xi a tăcut o vreme. „Fratele tău e încă tânăr”, a spus el. „Nu e nimic rău în a vrea să se distreze puțin. În plus, a făcut de fapt destul de multe progrese în acești doi ani la frontieră.”

„Așa să fie?”, zâmbi Jiang Yexue cu căldură. „Nu ți-a creat niciun fel de probleme?”

O pauză. „Doar foarte puțin. A fost mai mult de ajutor decât orice altceva.”

Jiang Yexue a suspinat și a dat din cap. „Bine, asta e bine.”

Au tăcut o clipă. Briza a foșnit printre ciucurii care atârnau deasupra Terasei Feiyao, făcându-i să se legene.

„Xihe-jun, ai lipsit mult timp”, spuse brusc Jiang Yexue. „Presupun că nu ai reușit să ții pasul cu multe dintre întâmplările din capitală.” Acest bărbat fusese întotdeauna isteț, atent și extrem de perspicace. „E prea mult zgomot în sală și nu vreau să mă întorc prea curând. Xihe-jun, dacă vrei să afli ceva, nu trebuie decât să întrebi.”

„Nu e nimic anume, sincer,” spuse Mo Xi după o pauză. Se întoarse să privească luna deasupra capitalei, luminile orașului de dedesubt sclipind ca stelele. „Nu am nicio familie aici.”

Jiang Yexue știa că Mo Xi era rezervat din fire. Nu se grăbea și se mulțumi să dea din cap în timp ce îl privea.

Așa cum se așteptase, Mo Xi își drese curând vocea pentru a pune o întrebare. „Cum ți-a mers în ultimii ani?”

Jiang Yexue zâmbi. „Nu prea rău.”

„Dar Majestatea Sa Imperială?”

„Totul a mers bine pentru el.”

„Prințesa Mengze?”

„Teafără și nevătămată.”

„Asta e bine”, spuse Mo Xi, ezitant.

Ochii lui Jiang Yexue sclipiră cu o lumină greu de descifrat. „Mai vrei să afli ceva?”

„Nu.” Dar, puțin mai târziu, Mo Xi a terminat ultima picătură de vin din cupă, a privit noaptea strălucitoare și, în cele din urmă, nu s-a putut abține să întrebe: „Dar Gu Mang…? Cum este?”

Privirea lui Jiang Yexue părea să spună: „Ah, după toate acele întorsături de situație, în sfârșit ai adus vorba de el.” El a răspuns: „Nu prea bine, desigur.”

Mo Xi nu spuse nimic pentru o clipă, dând ușor din cap. Avea gâtul puțin uscat. „Așa mă gândeam și eu.”

„Dacă vrei, ar trebui totuși să mergi să-l vizitezi. După ce a petrecut atâta timp într-un loc atât de abuziv, el… s-a schimbat foarte mult.”

Mo Xi clipi, nedumerit. Încruntându-se, întrebă: „Unde?”

Jiang Yexue nu se așteptase la această reacție. Își mări ochii, la rândul său uimit. „Nu știi?”

„Ce să știu?”

Se priviră unul pe celălalt în tăcere. Din sala palatului se auzi brusc un val puternic de râsete. Umbrele bărbaților și femeilor beți se proiectau pe ferestre, siluetele lor suprapunându-se haotic.

Mo Xi își dădu seama brusc, deschizând larg ochii. „Nu se poate să fi fost...”

„A petrecut doi ani la Pavilionul Luomei...” Jiang Yexue nu se așteptase ca Yue Chenqing să țină ascunsă o informație atât de importantă și se simți puțin neliniștit că trebuia să i-o spună chiar el lui Mo Xi.

Fața lui Mo Xi căpătase o paloare bolnăvicioasă.

Pavilionul Luomei...

Ce fel de loc era acesta? Era un tărâm al fericirii pentru nobili și un iad pe pământ pentru prizonierii săi. Oamenii prinși în pavilion erau secătuiti și devorați peste noapte. Cei blânzi erau transformați până la a deveni de nerecunoscut, iar cei feroce erau, la rândul lor, distruși. Era un loc care zdrobea demnitatea oricărui sclav, unde o singură nenorocire ducea la o viață întreagă de abuzuri. Viața acolo era de sute de ori mai rea decât moartea.

Chiar îl băgaseră pe Gu Mang acolo?

Chiar îl… băgaseră…

Mo Xi înghiți cu greu. Prima dată când încercă să vorbească, nu-i ieși niciun cuvânt. Abia la a doua încercare reuși să spună ceva coerent. „Din ordinul lui Wangshu-jun?”

Jiang Yexue se opri, apoi suspină și dădu din cap. „Wangshu-jun îl urăște. Știi asta.”

Mo Xi tăcu, întorcându-se brusc cu spatele și privind în noaptea nesfârșită. Nu a mai scos niciun sunet.

De când Gu Mang a fost trimis înapoi la Chonghua, în urmă cu doi ani, Mo Xi nu se gândise prea mult la ce se va întâmpla cu el.

Pe atunci, nu știa exact care urma să fie pedeapsa lui Gu Mang. Se gândise că, dacă Gu Mang ar fi fost închis, s-ar fi dus să-l vadă, sau poate l-ar fi privit cu dispreț și l-ar fi batjocorit puțin. Dacă Gu Mang ar fi devenit invalid, nu ar fi simțit nicio compasiune; ba chiar s-ar fi dus să-i facă viața și mai grea.

Trecuseră atâția ani. Chiar dacă odată împărtășiseră ceva tandru, ura acumulată era prea adâncă. Nu exista nicio șansă de împăcare.

Singura circumstanță în care Mo Xi își putea imagina că ar împărți amical un ulcior de vin cu Gu Mang era într-un cimitir, cu Gu Mang îngropat în pământ, iar el însuși stând deasupra lui. Atunci ar fi putut să-i vorbească bărbatului așa cum o făcuse odată și să așeze pe mormântul lui un buchet de bujori roșii formați din energie spirituală.

Cel puțin asta le-ar fi permis un ultim rămas-bun liniștit.

Dar Gu Mang reușise întotdeauna să-l surprindă pe Mo Xi. Mo Xi nu se așteptase ca, chiar și acum, lucrurile să fie la fel.

Pavilionul Luomei.

Acele cuvinte îl chinuiau pe Mo Xi. Le repeta în minte iar și iar, de parcă ar fi încercat să culeagă cea mai mică fărâmă de plăcere din ele.

Dar, în cele din urmă, și-a dat seama că era un efort inutil. Acestea nu-i aduceau nicio satisfacție. Dimpotrivă, simțea doar o repulsie și o furie extreme. Nu știa de unde proveneau aceste sentimente — oare răzbunarea karmică nu trebuia să fie un motiv de sărbătoare?

Mo Xi și-a sprijinit cotul de balustrada sculptată. Voia să-și miște degetele, dar le simțea mult prea înțepenite. S-a întors să privească chipul lui Jiang Yexue, dar acesta i se părea indescriptibil de neclar.

Valuri de amețeală îl cuprindeau, iar dureri chinuitoare îi răsuceau măruntaiele.

Gu Mang, trimis la Pavilionul Luomei.

Deja de doi ani.

Mo Xi s-a gândit că ar trebui să izbucnească într-un râs nebun. Asta ar fi fost ceea ce trebuia să facă; asta ar fi fost în concordanță cu ura adâncă pe care toată lumea o aștepta de la el. La acest gând, chiar și-a mișcat mecanic buzele, în încercarea de a scoate ceva bucurie din interior.

Dar tot ce i-a ieșit dintre dinți a fost un râs batjocoritor și gol.

I-a apărut o imagine a acelui chip frumos pe care îl văzuse la prima lor întâlnire. Acei ochi negri zâmbitori îl priveau în lumina soarelui. „Mă bucur să te cunosc, Mo-shidi.”

Apoi i s-a părut că zărește o imagine fulgerătoare a siluetei strălucitoare a lui Gu Mang, din perioada de după înrolare, când acesta se întorsese să-l privească pe Mo Xi, clipind, în mijlocul unui grup zgomotos de prieteni neastâmpărați. Ochii lui lungi și subțiri, ușor ridicați la colțuri, s-au curbat în semilune tandre în timp ce îi arunca un zâmbet sincer.

S-a gândit, de asemenea, la felul de lucruri pe care Gu Mang le spusese după ce devenise general.

Erau glume răutăcioase și cu limba ascuțită. „Vino aici, înrolează-te azi la Wangba, și anul viitor o să fii bogat din solda de soldat.”

Erau strigăte furioase printre munți de cadavre și mări de sânge. „Haide, dacă mai ai puls, ar fi bine să te grăbești și să te târăști naibii în picioare! Te duc acasă!”

Și apoi – momentul în care a îngenuncheat în sala tronului, implorându-l pe împărat să nu-i lase pe soldații săi într-o groapă comună:

„Vreau să rog vindecătorii să le identifice trupurile… Vă rog, asta nu e fără sens. Fiecare piatră funerară a unui soldat ar trebui să aibă numele lui inscripționat. Majestate Imperială, nu vreau ca frații mei să rătăcească pierduți.

„M-au recunoscut ca fiind comandantul lor. Fie că sunt oameni sau fantome, trebuie să-i aduc acasă. Le-am promis.

„Nu vor o înmormântare fastuoasă. Vor doar numele pe care le meritau încă de la început.”

Și acel ultim urlet disperat, plin de lacrimi, când și-a pierdut controlul în fața tronului...

„Deci sclavii merită să moară? Deci sclavii nu merită să fie îngropați?! Și ei și-au vărsat sângele la fel; au murit la fel! Deja nu mai aveau părinți, iar acum nici măcar nu mai au nume! Cum se face că morții din clanurile Yue, Mo și Murong sunt eroi, dar când mor frații mei, sunt aruncați într-o groapă?! Spuneți-mi de ce!”

Era prima dată când Gu Mang plângea în palat.

Nu stătea doar îngenuncheat. Era ghemuit, cocoșat, ghemuit în timp ce plângea.

Se întorsese direct de pe câmpul de luptă; nici măcar nu-și spălase murdăria și sângele. Fața îi era acoperită de urme de funingine, iar lacrimile îi lăsau dâre neregulate.

În sala tronului, acest zeu al războiului, care reprezentase întotdeauna speranța pe câmpul de luptă, fusese redus la forma sa umilă inițială, ca un cadavru neidentificat.

Sala palatului era plină de oficiali militari și civili îmbrăcați în ținute solemne și corespunzătoare. Mulți dintre ei îl priveau cu dispreț pe acest general de rând, ale cărui haine erau zdrențuite și insuportabil de murdare.

Gu Mang a urlat, înăbușindu-și suspinele, ca o fiară pe moarte. „Am spus că îi voi duce acasă… Aveți milă, lăsați-mă să-mi țin promisiunea…”

Dar știa că era inutil. În cele din urmă, a încetat să mai implore și a încetat să mai plângă. În schimb, murmura încontinuu, cu privirea pierdută, aproape ca și cum ar fi vorbit cu sufletele rătăcitoare. „Îmi pare rău, e vina mea. Nu sunt demn să fiu generalul vostru. Și eu sunt doar un sclav…”

Pe măsură ce aceste amintiri îi reveneau în minte bucată cu bucată, Mo Xi simți o durere sfâșietoare în cap. Și-a dus mâna la frunte, acoperindu-și fața cu umbra ei. Sub o întindere de frig glacial, inima îi era umedă și rece.

„Xihe-jun”, spuse Jiang Yexue. „Te simți bine?”

Nimeni nu răspunse. După o lungă perioadă de timp, o voce fără intonație se auzi în sfârșit, indiferentă, din umbră. „Da. De ce n-aș fi?”

Jiang Yexue îl privi și suspină. „De cât timp te cunosc? De ce te mai obosești să te prefaci în fața mea?”

Clopotele de cupru sunau de sub streșini, iar ciucurii lungi și galbeni dansau în vânt.

„Pe vremuri, numele lui Mo Xi și Gu Mang erau mereu menționate în același context. Ați învățat împreună arta cultivării la academie, ați pășit împreună pe câmpul de luptă și ați devenit generali împreună”, spuse Jiang Yexue. „Tu ești la fel de distins ca întotdeauna, dar el a căzut de mult în dizgrație. Ați avut atâția ani de faimă egală, ați fost numiți «Jadurile Gemene» ale națiunii, iar acum ai rămas doar tu. Mă îndoiesc că ești cu adevărat mulțumit.” Jiang Yexue făcu o pauză, întorcându-se să-l privească pe Mo Xi. „În plus, el a fost odată cel mai bun prieten al tău.”

Mo Xi își coborî genele lungi și dese. „Am fost orb în tinerețe”, răspunse el după o vreme.

„Dar după ce a dezertat, ai continuat să crezi că ascundea un secret. Ai crezut asta multă vreme.”

„Orbirea mea era destul de gravă”, spuse Mo Xi. Se uită la cupa din mâna lui. Mai rămăseseră câteva picături de vin, strălucind în culoarea amurgului. Nu mai voia să continue această conversație. „A început să bată vântul. Bătrâne Qingxu, să ne întoarcem în sală.”

Mo Xi și-a petrecut următoarele câteva zile, după ce a aflat unde se afla Gu Mang, într-o stare de profundă iritare. La început, a încercat să-și reprime această emoție nedorită, dar, pe măsură ce timpul trecea, frustrarea lui creștea.

Mo Xi știa că se îmbolnăvise în suflet, iar numai Pavilionul Luomei deținea leacul.

În cele din urmă, într-o seară, la amurg, o trăsură acoperită cu voal negru a pornit spre partea de nord a capitalei.

Mo Xi stătea în compartiment cu ochii închiși. Deși perdelele erau trase și el era singurul pasager, ținuta lui era impecabilă. Chipul acela ridicol de frumos era complet lipsit de expresie, terifiant de sever.

„Domnule, am ajuns.”

Mo Xi nu a coborât imediat, ci doar a dat perdelele la o parte și a privit afară din întuneric.

Acest moment marca apogeul petrecerii nocturne din capitala imperială. Luminați de energie spirituală, două rânduri de lumânări extravagante în formă de flori de prun ardeau pentru a vestii venirea primăverii, iluminând panoul cu inscripția stacojie suspendat sus în aer: PAVILIONUL LUOMEI.

Vântul zorilor sufla mai rece decât gheața, doar pentru a se transforma atât de repede în noroi și murdărie.

Spre deosebire de alte bordeluri, majoritatea celor de la Luomei erau prizonieri de război. Esența lor spirituală fusese distrusă, reducându-i la statutul de captivi și sclavi sexuali.

„Domnule, ai de gând să intri?”

Mo Xi aruncă o privire spre pavilion și recunoscu mulți dintre clienții acestuia, toți fiind tineri stăpâni răsfățați și bogați pe care îi disprețuia în mod special. Își încruntă sprâncenele. „La ușa din spate.”

Trăsura se opri în spatele Pavilionului Luomei. Era prima dată când Mo Xi venea într-un astfel de loc; deși fusese întotdeauna un om ferm și hotărât, o fărâmă de dispreț de sine îi pătrunse în inimă. Abia după ce își repetă de mai multe ori în interiorul trăsurii: „Acest general a venit să se răzbune”, coborî cu o expresie furtunoasă.

„Întoarce-te. Nu e nevoie să rămâi.”

După ce i-a dat aceste instrucțiuni vizitiului său, Mo Xi a rămas pe loc și a scrutat terenul pentru o vreme, înainte de a sări elegant pe acoperiș și de a se strecura fără zgomot, ascuns de întuneric.

Studiase planul Pavilionului Luomei înainte de a veni, așa că nu i-a fost greu să localizeze zona în care locuiau curtezanele. În scurt timp, a ajuns într-o curte interioară retrasă, cu grădină. Și-a tras gluga mantiei peste cap și a pășit prin intrarea principală ca un oaspete obișnuit, trecând pe lângă ușă după ușă, toate lăcuite în roșu vermilion.

Preoteasa Flăcărilor, Sha Xuerou din Wan Ku

Slujitoarea Flăcărilor, Qin Feng din Wan Ku

General adjunct al Batalionului Stâng, Tang Zhen din Regatul Liao

Oficial al Batalionului Stâng, Lin Huarong din Xueyu

Țara de origine, rangul și numele fiecărui ocupant erau inscripționate meticulos pe o mică plăcuță de lemn atârnată la ușa lor. Totul era etichetat clar, astfel încât clienții care nutreau ranchiună împotriva anumitor națiuni inamice să poată găsi o țintă potrivită pentru frustrările lor.

Dacă un oaspete venea să caute plăcere înăuntru, numele de pe plăcuță devenea roșu; în caz contrar, rămânea negru.

La Pavilionul Luomei, în afară de sinceritate, eternitate și cei deja morți, totul era de vânzare, așezat în tăcere pe rafturi intangibile, pentru ca domnii să-și aleagă după bunul plac. Cu suficienți bani, puteau face orice.

Zâmbetele, farmecul, trupurile și chiar fiecare dintre viețile acestor bărbați și femei aveau un preț clar stabilit.

Mo Xi aruncă o privire dincolo de uși, cu mânecile fluturându-i în timp ce străbătea rând după rând de coridoare. Izolarea fonică era slabă; strigătele și gemetele de pasiune care se auzeau din camere erau mult prea vii. Încruntarea i se adânci, iar bătăile inimii i se accelerară — unde era Gu Mang? Trecuse pe lângă zeci de camere, dar încă nu găsise acea placă.

Urcă la etajul al doilea pentru a-și continua căutarea.

În cele din urmă, Mo Xi se opri într-un colț retras. În fața lui se afla o placă din lemn închis la culoare, cu litere delicate:

Subiect trădător, Gu Mang din Chonghua

În întregul pavilion, aceasta era singura plăcuță pe care scria „Chonghua”.

Privirea lui Mo Xi s-a așezat asupra acelei mici plăcuțe cu o forță de parcă ar fi vrut să o spargă. În acel moment, o flacără întunecată părea să se aprindă în ochii aceia negri, dar lumina ei s-a stins repede.

A întins mâna, apoi s-a oprit, cu degetele înghețate la un inch de ușă.

Își dăduse seama că cuvintele de pe plăcuța lui Gu Mang erau roșii.

Înăuntru se afla un client.

Capitolul 6: Revederea

Furia și dezgustul lui Mo Xi au izbucnit din nou. Chipul îi rămânea impasibil, dar ochii lui întunecați ascundeau un infern de furie.

Simțea ură, dar nu știa pe cine ura. Desigur, știa că nu ar trebui să-i urască pe cei care veneau să se culce cu Gu Mang — ei nu făceau decât să plătească pentru o noapte de distracție. Nici pe Wangshu-jun nu ar fi trebuit să-l urască — el nu făcea decât să-l umilească pe un supus vinovat, așa cum i se ordonase.

Așa că nu putea decât să-l urască pe Gu Mang.

Mo Xi se uită fix la textul stacojiu de pe placă, roșeața acesta invadându-i rapid ochii ca o boală incurabilă. Cât de familiar îi era totul, ca și cum un coșmar s-ar fi întors.

Cu mulți ani în urmă, Mo Xi se întorsese după îndeplinirea unei misiuni și aflase că, după ce noul împărat îl deposedase de rang, Gu Mang nu mai reușise să-și revină. I se spusese că Gu Mang se ofilea, își îneca necazurile în bordeluri — dar el nu crezuse asta.

Totuși, când Mo Xi stătea gâfâind ca un prost în lumina slabă, când a pășit în mijlocul vocilor femeilor și a împins ușa grea din lemn de santal, a zărit acea siluetă familiară în adâncul camerei.

Trecuseră doar câteva luni. Fața lui Gu Mang nu se schimbase, dar nu mai părea aceeași persoană.

Gu Mang zăcea în pat, înconjurat de o opulență strălucitoare. Tămâia ardea încet în cădelnițele aurite în formă de animale, iar fâșii palide de fum se ridicau în spirale, aburul făcând totul să pară încețoșat și neclar. Când Gu Mang auzi ușa, deschise ochii negri și încețoșați pentru a-l privi pe Mo Xi. De parcă nu ar fi văzut deloc furia și tristețea de pe chipul vechiului său prieten, zâmbi.

Ceva din inima lui Mo Xi părea să se spargă la vederea acelui zâmbet nepăsător.

Gu Mang avea dreptate, se gândi el. Plăcerea era doar de suprafață.

E doar o chestiune de a face sex. Poți face asta cu oricine. De ce să o iei atât de în serios?, îi spusese Gu Mang.

Gu Mang nu fusese niciodată timid în privința acestor lucruri. Pe vremuri, obișnuia să-i cuprindă chipul neliniștit al lui Mo Xi în timp ce acesta zăcea sub el, zâmbind în timp ce gâfâia. Shidi, nu-ți face griji, nu trebuie să fii atât de blând. Gu Mang-gege al tău e dur — nu o să mă rupi.

În anii în care s-au încurcat într-o relație sălbatică, Gu Mang fusese violat până la lacrimi de mai multe ori, până în punctul în care murmurase fără să-și dea seama numele lui Mo Xi și spusese cu lacrimi în ochi: Te iubesc.

Dar poate că nu vorbise serios.

De aceea Gu Mang putea zâmbi în timp ce zăcea în bordel, fără nicio grijă pentru trecut.

Era vina lui Mo Xi că fusese prost. Ca un copil prostuț, crezuse cu adevărat că vorbele rostite între cearșafuri erau adevărate.

Nu e ca și cum ar fi ceva important.

După ce noul împărat l-a respins, Gu Mang a refuzat să-și revină. Poate că faptele împăratului și moartea soldaților săi îi zdrobiseră sufletul, așa că voia să trăiască în mizerie pentru tot restul vieții.

În fum, în vin, în femei.

Se scufunda în orice îi oferea iluzii cât mai vii, atâta timp cât, în acele iluzii, era încă acel tânăr general Gu, care încă îi avea pe frații săi și pasiunea sa.

În acel moment, în Pavilionul Luomei, se auzeau sunete indistincte de conversație din interiorul camerei din fața lui Mo Xi. Simțindu-se amețit, s-a îndreptat spre fereastra de la capătul coridorului și a tras aer în piept. Degetele lui subțiri s-au strâns atât de tare pe rama ferestrei, încât au lăsat o crăpătură în grilajul de lemn.

Târfă necredincioasă.

Conturul ochilor lui Mo Xi era roșu aprins în timp ce privea în noapte. Aceste cuvinte extrem de dure îi veniseră în minte fără să-și dea seama. Era pentru prima dată când se gândea să folosească un limbaj atât de răutăcios pentru a descrie pe cineva.

Gu Mang, târfa aia.

Mo Xi crezuse odată că îl înțelegea bine pe Gu Mang, că îl cunoștea mai bine decât oricine altcineva. Fusese atât de prost, păstrându-l pe Gu Mang în inima sa, tratându-l ca pe cel mai apropiat prieten.

Fusese atât de naiv. Gu Mang îi explicase clar: faptul că fac dragoste nu înseamnă nimic, iar a face dragoste de mai multe ori înseamnă doar că le plac trupurile unul altuia. Dar Mo Xi tot nu reușise să se abțină să-l trateze pe Gu Mang ca pe un iubit, pe care nu-l va trăda niciodată. Era de modă veche și încăpățânat când venea vorba de asta; nimeni nu-i putea schimba temperamentul obstinat.

De aceea crezuse odată atât de ferm în Gu Mang. Chiar și atunci când Gu Mang devenise ținta a o mie de nemulțumiri, Mo Xi stătuse în marea sală a palatului imperial din Chonghua și le spusese tuturor: „Eu, Mo Xi, pot jura pe viața mea că Gu Mang nu ar deveni niciodată trădător.”

Dar Gu Mang l-a mințit. Gu Mang l-a trădat. A trădat încrederea lui Mo Xi, iar și iar. I-a trădat speranța, zi după zi. În cele din urmă, Gu Mang l-a înjunghiat personal pe Mo Xi în piept și i-a spus că totul depășise cu mult punctul fără întoarcere.

Mo Xi crezuse odată că lucrurile nu puteau deveni mai rele de atât. Nu și-ar fi putut imagina niciodată că, chiar și acum, Gu Mang ar mai putea să-i zdrobească inima deja frântă.

Înainte de a ajunge la Pavilionul Luomei, Mo Xi nutrise o mică speranță în sufletul său. Sperase că Gu Mang era încă același om neclintit, a cărui conștiință nu l-ar fi lăsat niciodată să se încline în fața celor puternici. Dacă ar fi fost așa, inima lui Mo Xi, pe care Gu Mang o acoperise cu cicatrici, ar fi putut simți totuși o oarecare ușurare.

Dar Gu Mang nu i-a acordat nici măcar acea mică ușurare.

Mo Xi simțea cum oasele îi tremurau în trup, zguduite de ură.

Gu Mang își petrecuse de fapt acești ani în Pavilionul Luomei, unde sclavii erau tratați mai rău decât vitele…

Mo Xi nu știa dacă ar trebui să simtă satisfacție pentru pedeapsa unui trădător, în calitate de Xihe-jun, sau durere pentru ruinarea unui vechi prieten, în calitate de Mo Xi.

Ușa se deschise cu un zgomot surd.

Mo Xi se încordă instantaneu, ca un șoim care zărește prada. Fără să se întoarcă, era sigur că sunetul venise din direcția lui Gu Mang.

Un bărbat ieșea din camera lui Gu Mang, înjurând ca din puț. Scuipă flegmă pe pământ, continuând să înjure în timp ce cobora zgomotos scările. Mirosul înțepător de vin umplea holul — oaspetele care pleca era, evident, un bețiv.

Mo Xi rămase nemișcat pe loc. Abia după o lungă perioadă de timp, când mirosul de vin se risipise, ridică capul și închise ochii. Când îi deschise din nou încet, era cuprins de o liniște ciudată. Pășind în tăcere, se îndreptă înapoi spre ușa lui Gu Mang.

Se opri, apoi ridică o cizmă militară din piele neagră și împinse ușa sculptată și lăcuită pe care altcineva o închisese cu câteva clipe în urmă.

Camera era întunecată, luminată doar de o singură lampă cu ulei, și era încă plină de mirosul grețos de alcool. Mo Xi intră cu maxilarul încleștat și aruncă o privire în jur, doar pentru a constata că camera era goală.

La jumătatea celei de-a doua inspecții a camerei, auzi un zgomot de stropire din spatele unui paravan.

Sângele lui Mo Xi îi clocoti din nou de neliniște. Gu Mang făcea baie.

Această realizare i s-a părut ca o lovitură cu o prăjină, lovitura făcându-l să amețească. Își reprimase atâtea emoții — trădare, dezamăgire, dezgust, ură — până la nebunie, până când inima îi sângera, sângele urcând împotriva curentului pentru a-i vopsi ochii în roșu. Mușcându-și buza, s-a forțat să-și întoarcă privirea. Unghiile i se înfipseseră adânc în palme înainte să reușească, cu greu, să-și stăpânească furia care-l copleșea.

Nu își dăduse seama că va fi atât de furios chiar și acum; că furia lui nu făcuse decât să crească odată cu trecerea timpului.

Mo Xi se așeză la măsuța rotundă, închizând ochii pentru a nu-și pierde controlul. În timp ce îl aștepta pe Gu Mang să iasă, se gândi: Când Gu Mang îl va vedea, ce expresie va avea? Când îl va vedea pe Gu Mang, ce ar trebui să-i spună?

Mo Xi strânse din dinți și rămase tăcut multă vreme. Nici măcar nu observase când se oprise zgomotul apei; era prea ocupat să urască lipsa de demnitate a lui Gu Mang.

Abia când camera a fost luminată de o a doua lampă, Mo Xi și-a revenit în fire. Întorcându-se, a văzut un tânăr, îmbrăcat doar într-o robă albă, stând lângă sfeșnic și privindu-l în tăcere. Mo Xi nu știa de cât timp stătea acolo.

Chipul era același cu cel din amintirile sale. Era doar puțin mai slab.

Pentru o clipă, niciunul dintre ei nu a vorbit.

Tânărul stătea fără să scoată un sunet, o cătușă magică fiind vizibilă acolo unde roba îi atârna larg la guler. Era desculț, părul său negru ca cerneala era desfăcut și îi cădea obedient peste un umăr. Acest lucru îi punea în evidență subțirimea și paloarea feței, făcându-i ochii să pară extraordinar de strălucitori. Părul îi era încă ud de la baie, iar apa îi curgea pe ceafă până la clavicule, apoi pe piept… dispărând în umbrele de sub robă și lăsând urme vagi de umezeală.

Gu Mang.

Gu Mang…

În liniștea înfiorătoare, sunetele de plăcere din camera alăturată erau cu atât mai asurzitoare.

Mo Xi avea ochii înroșiți la margini, iar articulațiile strânse ale degetelor îi tremurau. Se uita fix la bărbatul din fața lui. Înghiți în sec, dorind să spună ceva, dar rămase fără cuvinte.

În sfârșit, se reîntâlniseră. În sfârșit, se reuniseră.

Mo Xi se gândise la atâtea întrebări, dar parcă nu-și mai amintea niciuna.

Tot ce-i trecea prin mintea încețoșată era acea scenă de acum mulți ani, de pe nava de război. Panglica albastră și aurie era strâmbă pe fruntea lui Gu Mang, în timp ce acesta îi ridica fața lui Mo Xi cu acel pumnal însângerat, cu o expresie de necitit pe chip, spunând: „Chiar o să te omor”.

Pe atunci, Mo Xi crezuse că acela ar putea fi sfârșitul poveștii lor.

Și totuși, acum drumurile lor se încrucișaseră din nou. Gu Mang stătea chiar în fața lui Mo Xi, cu o expresie senină, privindu-l în tăcere.

Sincer, era de râs. Exista atâta ură între ei, dar în acel moment, prima reacție a lui Mo Xi a fost de neliniște: nu îl văzuse pe Gu Mang intrând și, prin urmare, ratase privirea din ochii lui Gu Mang când acesta îl zărise pentru prima oară pe Mo Xi.

Acum, Gu Mang părea senin și imperturbabil, de parcă s-ar fi uitat la orice oaspete care îi trecuse pragul în ultimii doi ani. Era lipsit de orice emoție pe care Mo Xi să o recunoască.

Într-un fel, era o reîntâlnire pașnică.

Cei doi s-au privit un timp. Apoi, Gu Mang s-a apropiat și s-a așezat lângă Mo Xi.

Poate pentru că Mo Xi nu se așteptase niciodată ca Gu Mang să se miște atât de calm, s-a dat înapoi fără să-și dea seama, deși fața îi rămăsese impasibilă. „Ce…”

Gu Mang a luat de pe masă un mic sul de bambus și i l-a înmânat fără să spună nimic.

Mo Xi nu știa ce voia să spună Gu Mang prin asta, dar luă sulul și îl deschise sub lumina slabă a lămpii. Când îl răsfoi, sângele îi clocoti, apoi i se răci în vene.

În cele din urmă, închise ochii și trânti sulul pe masă.

Liniștea se spulberă.

„Gu Mang…” Mo Xi îl privi fix, încă stăpânindu-se — dar lava din ochii lui clocoti, iar articulațiile îi trosniră. „Ți-ai pierdut mințile?”

Gu Mang a spus: „Trebuie să alegi.” Vocea lui era fină ca satinul, ușor răgușită și foarte profundă. Din nou, a luat sulul și i l-a înmânat lui Mo Xi. „Alege ceva.”

„Ce crezi că am venit să fac aici?!”

Vocabularul lui Gu Mang părea să se fi redus la un singur cuvânt: „Alege”.

Mo Xi era atât de furios încât parcă ar fi putut să se înalțe la cer, pieptul îi tresărea, iar ochii lui negri și strălucitori erau plini de sălbăticie. Roșul din adâncul lor devenea din ce în ce mai intens; furia, dezamăgirea, ura și tristețea se reflectau toate în roșul sângeriu al ochilor săi.

A ținut mult timp în mână acel mic sul de bambus, înainte de a-l arunca înapoi pe masă. Sulul s-a deschis. Prețurile Pavilionului Luomei erau afișate meticulos în interior, de la conversație și băutură în companie, până la descărcarea furiei, abuz și… și…

Mo Xi și-a îndreptat privirea în altă parte.

„Dacă nu alegi, atunci ce ar trebui să fac?”

Mo Xi era pe punctul de a-și pierde mințile, dar totuși a rezistat. De fapt, temperamentul lui era îngrozitor de exploziv, dar devenise un maestru în a-l stăpâni. „Ce vrei să spui?”, a răbufnit el.

Gu Mang îl privea impasibil, cu ochii ca apele liniștite ale unui puț străvechi. „Nu ești aici ca să te culci cu curve?”

Expresia lui Mo Xi îngheță pe fața lui. Nu-i venea să creadă că cineva îi spusese cu adevărat aceste cuvinte. Simți un nod în stomac. „Gu Mang, tu…”

„Toată lumea vine aici să facă lucrurile astea”, spuse Gu Mang. „Dacă tu nu, de ce ai venit?”

A tras sulul mai aproape pentru a treia oară, ridicându-l și desfășurându-l pentru Mo Xi.

„Alege. Sau pleacă.”

Capitolul 7: Pierderea controlului

Dacă cineva s-ar fi întors în timp și i-ar fi spus lui Mo Xi acum trei zile: „Xihe-jun, îți voi dezvălui un secret: peste trei zile, te vei culca cu o prostituată”, Xihe-jun i-ar fi spart, fără îndoială, toți dinții și i-ar fi zdrobit fața.

Dar acum părea că nu mai avea altă alegere.

În cele din urmă, a apăsat cu degetele pe linia pe care scria „Conversație”. În timp ce făcea această alegere, expresia lui era sumbră, trăsăturile pline de umbre reprimate.

Mo Xi luase o decizie.

Gu Mang i-a întins mâna.

„Ce vrei?”

„Dă-mi bani.”

„Tu!” Mo Xi era furios, cu ochii roșii, atât de mult încât nici măcar nu-și putea exprima furia. „Eu...!”

Gu Mang nu scoase niciun sunet; doar își întinse degetele și așteptă. Acum vorbea foarte puțin, nu spunea nimic decât dacă era nevoit.

Dar generalul Gu din amintirile lui Xihe-jun vorbea des. Când se afla în fața soldaților pe terenul de instrucție, sub soarele dogoritor, mergea mereu cu pași mari, mândru și puternic, plimbându-se înainte și înapoi și strigând la ei, în timp ce pielea îi strălucea de transpirație ca picăturile de cristal de pe blana unei pantere. Zâmbea mereu strălucitor, cu ochii lui negri luminoși și strălucitori, din care se zărea un mic dinte canin.

Mo Xi i-a dat lui Gu Mang cea mai valoroasă monedă din Chonghua: o scoică de aur.

Gu Mang nu i-a mulțumit. S-a ridicat și s-a îndreptat spre un raft, a luat un borcan mic și a pus cu grijă cochilia de monede înăuntru. Apoi a pus borcanul la loc pe raft.

Mo Xi privea cu ochi reci, cu inima plină de sentimente contradictorii: mânie, ură, resentimente, vină — de toate. Privind silueta lui Gu Mang, a întrebat cu o voce glacială: „Câți bani ai strâns în borcanul ăla al tău? ”

Câți oameni ai lăsat să te înjure, să te umilească, să te calce în picioare…? Cu câți… Cu câți oameni te-ai culcat?

Gu Mang nu a spus nimic. A pus borcanul la loc și s-a întors să se așeze în fața lui Mo Xi. În lumina difuză, chipul lui Gu Mang era greu de distins clar. Mo Xi nu putea detecta nicio expresie subtilă pe acel chip — nimic din ce nu observase deja.

Gu Mang era prea calm, atât de calm încât părea nenatural. Oare cei doi ani de rușine îi șterseseră deja și ultima fărâmă de mândrie?

Dar Mo Xi încă nu-l făcuse să plătească, nici măcar nu-l auzise recunoscându-și greșelile… Cum de Gu Mang își abandonase trupul atât de ușor, lăsându-i lui Mo Xi nimic altceva decât o cochilie goală?

„Mi-ai dat o scoică de aur.”

„… Nu am nevoie de rest.”

„Nu-mi permit să dau rest”, spuse Gu Mang cu sinceritate. După ce spuse asta, deschise sulul de bambus și i-l înmână din nou lui Mo Xi. „Așa că poți alege încă câteva. Poți alege orice de aici.”

Mo Xi îl privi fix, fără cuvinte. Se uită la chipul lui Gu Mang, dar nu văzu nici cea mai mică urmă de durere provocată de umilință. Era doar calmul cu care îi cerea lui Mo Xi să aleagă mai multe servicii, de parcă acest lucru nu ar fi fost nimic ieșit din comun.

Mo Xi își întoarse capul, cu maxilarul strâns atât de tare încât era pe punctul de a-i crăpa. Ce ciudat. N-ar fi trebuit să se aștepte la asta? Mai întâi, fusese vorba de a se culca cu prostituate; mai târziu, fusese trădare, pe măsură ce Gu Mang depășea limitele lui Mo Xi fără să fie pedepsit, iar și iar. Gu Mang îi spusese deja cu mult timp în urmă: „Nu lua prea în serios faptul că ne culcăm împreună”. Acum își vindea trupul pentru a rămâne în viață. Tocmai trecuse de la a se culca cu alții la a fi cel cu care se culcau alții — ce era de mirat?

„Nu vreau să aleg.” Mo Xi devenea din ce în ce mai iritat, furia din pieptul său fiind pe punctul de a izbucni. Nu mai putea suporta nici o secundă — se ridică brusc, cu o expresie amară ca gheața. „Plec.”

Se părea că Gu Mang nu mai trăise niciodată o situație ca aceasta. În ochii lui se ivi în sfârșit o umbră de neputință; voia să spună ceva, dar nu știa ce.

Mo Xi se întorsese deja cu spatele când Gu Mang îl trase de mânecă ca să-l oprească.

Mo Xi ajunsese la limita absolută. Furia îi pâlpâia periculos, gata să izbucnească în flăcări în orice clipă. „Ce naiba vrei?”

Din nou, Gu Mang nu a putut răspunde. S-a întors spre raft, luând încă o dată borcanul cu bani. A scos cochilia de aur și i-a înapoiat-o în tăcere lui Mo Xi. „Atunci ți-o dau înapoi.”

Mo Xi l-a privit fix.

„La revedere.”

A urmat o tăcere de mormânt, care a durat câteva bătăi de inimă.

Cu un zgomot brusc, Mo Xi a apucat sulul acela de bambus. Scrâșnind din dinți, i l-a fluturat în fața ochilor lui Gu Mang. „Cum te-ai simțit petrecând ultimii doi ani aici, făcând lucruri atât de depravate și de nedescris? Ai fost vreodată mulțumit? Poți suporta genul ăsta de viață în care cineva te pălmuiește și îți aruncă niște bani ca să-ți compenseze necazurile?!”

Lava se eliberase în sfârșit din constrângerile sale, iar acele emoții nebunești au izbucnit din el toate odată.

Pupilele lui Mo Xi străluceau în roșu aprins în timp ce respira greu, dar ochii îi erau plini de lacrimi. „Să mă gândesc că te-ai oferi așa… mai ești același Gu Mang? Uită-te la tine acum… Nu-mi vine să cred că am fost prieten cu cineva ca tine, că m-am luptat cu alții pentru tine, că te-am tratat chiar ca pe… ca pe…”

Nu a putut continua. Arăta de parcă ar fi fost otrăvit de mânie, atât de furios încât buzele îi tremurau. Lămpile aprinse de energia spirituală pâlpâiau odată cu valul emoțiilor sale — străluceau puternic, apoi se estompau, conturând siluetele celor doi în timp ce stăteau și se priveau unul pe celălalt.

Mo Xi îl apucă pe Gu Mang de reverele hainei. Gu Mang nu avea unde să se ascundă; tot ce putea face era să-și lase hainele să se deterioreze și mai mult. Erau aproape nas în nas, ochii lor aproape atingându-se.

Pieptul lui Mo Xi se ridica și cobora violent. Îl privi pe Gu Mang astfel pentru o clipă, înainte ca privirea lui să cadă pe umărul gol al lui Gu Mang.

Era acoperit de vânătăi negre și albastre…

Capul lui Mo Xi zumzăia de parcă s-ar fi ars o siguranță. Furia stacojie din ochii lui a fost însoțită de o emoție pe care nu o putea descrie cu claritate. Această emoție l-a făcut să se năpustească și să-l apuce pe Gu Mang de bărbie, împingându-l cu putere de raft. Cealaltă mână a lovit cu putere peretele de lângă fața lui Gu Mang, iar el l-a imobilizat sub greutatea sa.

Lămpile care se luptaseră atât de curajos au cedat în cele din urmă în fața energiei spirituale care exploda din Mo Xi și s-au stins brusc.

În întuneric, Mo Xi se uita fix la fața lui Gu Mang de la câțiva centimetri distanță. Acele degete aspre și bătătorite se înfigeau fără milă în obrajii și buzele lui Gu Mang. Chiar și vocea lui era plină de ură, deși rămânea joasă și răgușită. Mo Xi era atât de furios încât nu observă culoarea ciudată a irisurilor lui Gu Mang, nici sclipirea de șoc de pe chipul acestuia. „Ca să trăiești, ca să câștigi niște bani, ai face orice, nu-i așa?”

Strânsoarea puternică a lui Mo Xi părea să-i provoace lui Gu Mang mai mult disconfort decât putea suporta. Obrajii i se înroșiră treptat, pe măsură ce reacționă în sfârșit și începu să se zbată în strânsoarea lui Mo Xi.

Dar Mo Xi își pierduse ultima fărâmă de rațiune. Nu putea vedea durerea lui Gu Mang. Erau înconjurați de atâta întuneric, un întuneric ca moartea. Camerele de o parte și de alta erau pline de gemetele femeilor și de respirația greoaie a bărbaților, amintindu-i constant lui Mo Xi unde se aflau, ce făcea Gu Mang aici — ce ar fi putut face ei doi.

Mo Xi a fost puțin surprins de impulsul care i-a străbătut mintea, simțind furnicături pe scalp.

Femeia de alături părea să-și atingă punctul culminant; respirația ei devenea tot mai rapidă și mai ascuțită, iar zgomotul loviturilor de carne se auzea atât de clar în întuneric, încât parcă ar fi fost chiar lângă urechea lui. Zgomotele înăbușite ale lui Gu Mang, care se zbătea sub Mo Xi, nu slăbeau deloc. Lui i se păreau încercări nerușinate de seducție.

Ochii lui Mo Xi se întunecară încet, fier topit clocotind în adâncurile lor, terifiant de fierbinte — din furie sau din altceva.

„Dă-mi… drumul…”

Mo Xi nu-i dădu drumul. Se mulțumi să râdă disprețuitor, un sunet lipsit de satisfacție, plin de dezamăgire extremă și de gelozie plină de ură.

Când a vorbit, a făcut-o cu o ostilitate amară — și poate cu o emoție cu totul diferită —, vocea lui scânteind de furie, atât de aspră încât chiar și lui i s-a părut ridicolă. S-a aplecat și a șuierat printre dinții strânși, direct în urechea lui Gu Mang: „Ce vrei să aleg? Vrei să te duc în pat, să te penetrez?”

I s-a răspuns cu tăcere.

„Nu te-am futut destul?!”

Vorbea prea impulsiv — sunetul cuvintelor îi șoca chiar și pe el însuși.

Mo Xi nu spunea aproape niciodată astfel de lucruri; era genul de om care se încrunta de îndată ce Yue Chenqing povestea glume obscene. Dar aici, în acel moment, fusese împins la limită, iar cuvintele care îi izbucniseră fără să se gândească… Erau sălbatice, amenințătoare, crude.

Rămăseseră ascunse până atunci.

Sunau a disperare.

Mo Xi înjură în șoaptă, lovind raftul fără avertisment. Micul borcan cu monede al lui Gu Mang se clătină și căzu pe podea, unde se sparse zgomotos.

Mo Xi se întoarse spre sunet, privirea lui nedumerită trecând peste dezordine. După o clipă, își dădu seama de ceva și îl lăsă pe Gu Mang. Se îndreptă și se întoarse să privească spre podea.

Lumina lunii se revărsa prin fereastră. Se pare că, în acel mic borcan de monede, nu era absolut nimic…

Gu Mang nu primise nici măcar o mică și subțire scoică albă. Borcanul era gol.

Capitolul 8: Gu Mang trece prin momente grele

Cum era posibil…? Cum de era gol?

Era ca și cum s-ar fi aruncat un polonic de gheață în apă clocotită — valurile învolburate s-au potolit pentru o clipă, dar ceața densă a rămas.

În această ceață tulbure, Mo Xi se întreba vag: E clar că au venit clienți în camera lui, așa că de ce nu este nici măcar o singură scoică albă în borcanul lui?

Xihe-jun era strict, sever și stăpân pe sine, ca o cetate fortificată de neînvins. Nimic nu putea face această fortăreață să aprindă semnalele de avertizare. Cu excepția lui Gu Mang.

Încă din vremurile de demult, ori de câte ori era implicat Gu Mang, Mo Xi tindea să-și piardă controlul, devenind ușor furios, nesăbuit și nerăbdător — chiar până la punctul de a-și pierde cumpătul și capacitatea de a gândi.

Mai târziu, când a devenit comandant, ani de război nemilos l-au ascuțit și l-au rafinat și mai mult. Dar tot nu reușise să-și controleze acest mic impuls egoist.

În fața lui Gu Mang, Mo Xi nu era cel mai înalt general al Chonghua. Nu era altceva decât un tânăr obișnuit — unul care era din ce în ce mai puțin capabil să se controleze și din ce în ce mai disperat să afle cum a fost Gu Mang în ultimii doi ani.

L-au dezonorat și nici măcar nu l-au plătit pentru asta?

Și… cum de devenise Gu Mang atât de calm, atât de calm încât era aproape apatic? În fața unei astfel de ascensiuni în favoare și a unei astfel de căderi în dizgrație, ar putea oare cineva să fie cu adevărat atât de calm?

„O risipă de bani!”

Un strigăt furios se auzi din exterior, întrerupându-i gândurile lui Mo Xi. Imediat se auziră pași, iar o femeie înjura în timp ce se îndrepta cu pași grei spre cameră.

„Nu e în stare să facă nimic cum trebuie și nu știe decât să-i supere pe clienți! Trădătorul ăla ar fi trebuit spânzurat de mult! Chiar nu înțeleg ce l-a determinat pe Wangshu-jun să-i cruțe viața aia de rahat!”

Mo Xi își încruntă sprâncenele.

Era conducătoarea Pavilionului Luomei, doamna Qin.

Cu mult timp în urmă, ca gest de prietenie, Wangshu-jun o rugase pe doamna Qin să aleagă o duzină de frumuseți diferite pe care să le trimită armatei lui Mo Xi. Dar, oricât ar fi încercat doamna Qin să-l convingă pe Mo Xi și oricât de extravagant ar fi descris ea aceste frumuseți, el refuzase să păstreze persoanele pe care ea le trimisese. Mai mult decât orice, Mo Xi reținuse acea voce ascuțită și stridentă, care era atât de iritantă încât îi provoca dureri de cap.

„Nu poate plânge sau zâmbi, nu poate flirta sau face sex. De fiecare dată când clienții părăsesc camera lui, ajung să mă înjure.” Femeia era furioasă, umbra ei fiind deja întunecată pe hârtia de la fereastră. „Ce risipă totală de bani!”

Cum putea Mo Xi să fie atât de ghinionist? Vestea că Xihe-jun frecventa bordelurile ar zgudui națiunea din temelii, iar zvonul că Xihe-jun se furișase pe ușa din spate pentru a vizita un bordel ar uimi și mai mult întreaga Chonghua.

Și dacă s-ar afla că Xihe-jun vizita în secret un bordel pentru a se culca cu dușmanul său de moarte? Asta ar arunca în aer capitala Chonghua.

Mo Xi îi întoarse brusc fața lui Gu Mang spre el, respirația lui aspră mângâindu-i obrajii lui Gu Mang. „Pe unde pot să plec?”, întrebă el, coborând vocea.

Gu Mang tuși, gâfâind după aer. „Cuvintele de afară își vor schimba culoarea când e un client aici. Ea nu va intra.”

„Eu nu sunt un client.”

Ochii lui Gu Mang se lărgiră. „Atunci…”

În timpul scurtei lor conversații, umbra tremurătoare a doamnei Qin ajunsese la ușă. Tocmai când era pe punctul de a împinge ușa, Mo Xi aruncă o privire în lateral. „Nu-i spune că sunt aici.”

Ușa se deschise. Aproape simultan, Mo Xi îl dădu drumul lui Gu Mang și se strecură în spatele paravanului decorativ.

Doamna Qin a intrat, cu o pipă în mână. A expirat prin buzele roșii, umplând camera cu mirosul grețos de fum. Gu Mang nu s-a putut abține să nu strănute încet.

„Tu tușești și te sufoci de fiecare dată când vin în camera ta. Tot sper că o să mori.” Doamna Qin și-a dat ochii peste cap. „Dar, deși te-am ținut lângă mine atâția ani, cu siguranță încă nu ești mort.”

Se așeză la masa rotundă, mai trăgând câteva fumuri din pipă. „Mare general Gu, mai sunt doar trei zile până la sfârșitul lunii”, spuse ea răutăcios. „Nu mă voi obosi să te compar cu cei care câștigă mii de monede, dar chiar și cei mai urâți și mai neplăcuți dintre confrații tăi știu să vorbească frumos și să întâmpine clienții cu un zâmbet suficient de bun încât să-și câștige traiul.” Ea îl privi. „Dar tu?”

„… Nu am niciun ban.”

„Știu că nu ai!” Doamna Qin își mușcă pipa. „Nu ești în stare să faci nimic cum trebuie. Fața ta e acceptabilă, dar nu ai alte abilități.”

Gu Mang strănută din nou încet.

„De ce te mai obosești să te prefaci fragil și demn de milă?” Doamna Qin devenea din ce în ce mai furioasă și ridică vocea ca să-l certe. „Uită-te la tine! Ce ai în borcanul ăla putred al tău? Dacă te țin pe lângă mine, nu fac decât să pierd bani tot anul!”

Gu Mang nu spuse nimic.

„Poate că Wangshu-jun mi-a interzis să pun mâna pe tine, dar dacă situația asta continuă, o să-l omor pe câinele ăla pe care-l ții în curte!”

Imediat ce Gu Mang a auzit „o să-l omor pe câinele ăla”, a intervenit: „Am făcut cum mi-ai spus.”

„Prostii. Crezi că sunt proastă?”

„Nu-mi dau bani. Îmi spun că sunt un…” Gu Mang făcu o pauză înainte de a rosti cuvântul cu voce tare, „…trădător.”

Mo Xi auzi asta din spatele paravanului. Deși nu-i putea vedea expresia lui Gu Mang, vocea acestuia era la fel de impasibilă ca înainte. Părea să exprime ceva cu totul nesemnificativ, fără niciun indiciu de vinovăție sau rușine. Pentru el, cuvântul „trădător” părea ușor ca o pană.

„Trădătorii n-ar trebui să câștige bani”, a continuat Gu Mang. „Ei spun că ceea ce fac pentru ei este datoria mea.”

Prin crăpătura din paravan, silueta lui Gu Mang părea singură și neajutorată.

„Este ceea ce le datorez.”

Doamna Qin a început să bolborosească. „Da, într-adevăr, ești un trădător”, a spus ea furioasă, „dar ce legătură are asta cu mine? Desigur că le ești dator, dar eu conduc un bordel, nu o organizație caritabilă. De ce ar trebui să pierd bani din cauza ta?! Mai mult, acei clienți nobili mă înjură de fiecare dată!”

„De câte ori ți-am spus să-i servești pe acei domni? Eu nu pot cere bani — voi sunteți cei care trebuie să-i convingeți să plătească. Cel puțin ceilalți reușesc să scoată niște bani de la clienții lor, dar tu? Mare General Gu, poți?”

Gu Mang tăcu. După un timp, vocea doamnei Qin deveni și mai ascuțită, atât de stridentă încât părea să străpungă cerul. „De ce te uiți așa la mine? Cum îndrăznești? Îngenunchează!”

Mo Xi presupuse că Gu Mang nu va îngenunchea — sau, cel puțin, nu imediat. Dar realitatea i-a contrazis încă o dată așteptările. Lui Gu Mang nu părea să-i pese; era ca și cum nu s-ar fi simțit deloc jignit. A îngenuncheat în fața femeii.

Mo Xi își sprijinise mâna de peretele rece de lângă el, iar sângele îi bubuia în urechi. Gu Mang chiar…

N-a apucat să-și termine gândul înainte să audă pocnetul unui bici. Mo Xi era, fără îndoială, un zeu al războiului care înfruntase bătălii mari, dar sunetul acela l-a șocat până la punctul în care a început să tremure. Pupilele i s-au micșorat, iar pe spate i-au apărut picături de sudoare rece.

Prin crăpăturile înguste ale paravanului, Mo Xi l-a văzut pe Gu Mang îngenuncheat în fața doamnei Qin. Acea femeie nebună s-a ridicat în picioare, și-a concentrat energia spirituală în palmă și l-a biciuit cu sălbăticie pe Gu Mang pe spate cu un bici stacojiu.

Femeia aceasta părea să-și verse toată furia reprimată pentru pierderile suferite asupra lui Gu Mang. L-a biciuit cu putere încă de douăzeci sau treizeci de ori înainte de a se opri, gâfâind.

Pe tot parcursul procesului, Gu Mang nu scoase niciun sunet, nici măcar un geamăt surd, de parcă nu-i păsa de umilință sau de durere.

Odată ce doamna Qin se sătură să-l bată, își retrase biciul spiritual. Își luă din nou pipa și trase câteva fumuri pentru a-și liniști pieptul care se ridica și cobora greu. „Știi că oamenii îi găsesc pe trădători chiar mai dezgustători decât pe dușmanii lor, nu-i așa? Așa că ar fi bine să te străduiești mai mult să-i lingușești și să-i faci să-ți dea banii de bunăvoie!”

„Să-i lingușesc…”, repetă Gu Mang, de parcă ar fi încercat să înțeleagă acest cuvânt.

„Dacă nu câștigi nimic luna viitoare, nu numai că clienții te vor bate, dar nici eu nu te voi lăsa să scapi așa ușor! Ar fi bine să te gândești la asta!”

Doamna Qin plecă furioasă.

Când Mo Xi a ieșit, Gu Mang era încă cu spatele la el, îngenuncheat pe podea. Silueta lui părea cu totul senină. Gulerul îi era larg deschis, pielea palidă fiind vizibilă deasupra tivului. Deasupra se afla gâtul său, îndoit ca un vârtej de fum; dedesubt era de un roșu aprins, asemănător cu cărbunii aprinși.

Prea multe lucruri la Gu Mang erau nenaturale. Părea prea mult un străin, prea tăcut, prea apatic față de viață sau moarte, umilință sau laude. Mo Xi avea atâtea întrebări pe care voia să le pună, dar, în timp ce se uita la sângele care încă picura pe spatele lui Gu Mang, ceea ce îi ieși din gură fu: „Toate rănile tale… sunt de la ea?”

„Nu toate.” Gu Mang se ridică în picioare. „Când veniți voi, majoritatea dintre voi mă bateți.”

Mo Xi rămase fără cuvinte.

„Ea mă bate mai mult decât oricine.” Gu Mang a răspuns fără să-i arunce lui Mo Xi nici măcar o privire, absorbit de treburile sale în timp ce se îndrepta spre ligheanul cu apă.

Mo Xi era pe punctul de a răspunde când l-a văzut pe Gu Mang scoțându-și roba. Gu Mang a aruncat hainele pătate de sânge deoparte și a ridicat ligheanul pentru a-și turna conținutul peste el, cu un stropit asurzitor.

Spatele acela al lui părea vrăjit — îl ținea pe invincibilul general Mo prins într-un coșmar.

În amintirile lui Xihe-jun, pe când Gu Mang era tânăr, spatele îi era foarte palid, iar pielea îi semăna cu un jad strălucitor scos dintr-un pârâu. Mai târziu, când Gu Mang a crescut, spatele i s-a făcut drept, lat și puternic musculos, ca o coardă de arc întinsă la maxim.

În cele din urmă, după ce au plecat la război, intemperiile aspre și soarele arzător i-au lustruit încet pielea lui Gu Mang, dându-i o nuanță de miere. Când se scălda în râu la apus, o mișcare a umerilor îi făcea picăturile de apă să se rostogolească pe spate, ca o mare armată care urmărea dunele de nisip în mișcare ale omoplaților săi. Acestea curgeau într-o linie sălbatică și accidentată — dar traseul se întrerupea brusc la talia lui îngustă, scufundându-se sub centura pantalonilor uniformei.

Pe atunci, pe spatele lui Gu Mang erau foarte puține cicatrici. Cele mai multe se aflau pe partea din față — de exemplu, pe piept sau pe abdomen.

Dar acum, în lumina galbenă și slabă a lămpii, spatele pe care Xihe-jun îl cunoștea atât de bine era de nerecunoscut, acoperit de cicatrici de bici, răni de cuțit și arsuri magice mutilante. Era greu să găsești măcar o porțiune de piele nevătămată, ca să nu mai vorbim de tăieturile însângerate de la bătaia de acum câteva clipe… Cât de mult trebuie să fi durut?

Dar lui Gu Mang părea să nu-i pese. Și-a turnat cu indiferență apă rece peste el pentru a spăla sângele.

Inima lui Mo Xi era în dezordine. Nu voia să spună nimic, dar, cumva, nu reușea să-și ia privirea de la el.

Se gândi la Gu Mang din vremea când erau la academie, stând cu spatele la Mo Xi și oftând exasperat. Shidi, muncești prea mult. Mai poți să-ți miști picioarele? Vino aici, urcă-te pe spatele meu. Te duc eu acasă.

Se gândi la Gu Mang pe câmpul de luptă, feroce și neclintit, cu spatele lipit de al lui. Shidi, nu te grăbi înainte. Rămâi lângă mine.

Mo Xi închise ochii în tăcere. În cele din urmă, întrebă: „Unde ți-e unguentul pentru răni?”

Privirea lui Gu Mang era oarecum abătută, de parcă nu înțelegea ce spunea Mo Xi. „Unguent… răni?”

„Dar bandaje?”

„Bandaje?”

Mo Xi nu știa dacă ceea ce simțea în acel moment era furie sau ură, resentiment sau o altă durere inexplicabilă. „Ar trebui să ai măcar un flacon de pudră pentru coagularea sângelui.”

Gu Mang se opri din mișcare și se întoarse să-l privească. După câteva secunde de gândire, înțelese în sfârșit, dar scutură din cap. „Nu e nevoie. Se vor vindeca.”

Continuă să-și stropească trupul cu apă rece, apoi se uscă la întâmplare cu un prosop. În cele din urmă, se îndreptă spre dulapul jos din lemn de camfor, scoase o robă șifonată și o îmbrăcă, pur și simplu.

Văzând cât de nepăsător se mișca, frustrarea lui Mo Xi a devenit și mai intensă.

Văzuse mulți prizonieri de război. Unii erau neclintiți, alții ascultători, alții doreau să moară, iar alții erau dispuși să-și schimbe loialitatea.

Dar Gu Mang nu semăna cu niciun prizonier pe care îl văzuse vreodată. Mo Xi nu știa exact cum era actualul Gu Mang; nu simțea nici cea mai mică urmă de familiaritate, nici cea mai mică fărâmă de emoție umană.

Gu Mang nu vărsa lacrimi, nu simțea rușine, nu arăta teroare și nu arunca vina asupra altora. Nici măcar nu părea să simtă durere.

După o lungă pauză, Mo Xi a întrebat: „Gu Mang, la ce te gândești mai exact?” Nu se aștepta ca Gu Mang să răspundă; a vorbit doar pentru că simțea o strângere insuportabilă în piept.

Dar, spre surprinderea lui, Gu Mang a răspuns, iar răspunsul său a fost foarte sincer: „Vreau o scoică de aur.”

Mo Xi a rămas fără cuvinte.

„Alții de aici le au, dar eu nu. Nimeni nu mi-a dat vreodată vreuna.”

Mo Xi îl privi fix, urmărind expresia lui Gu Mang în timp ce acesta vorbea. Acea senzație de ciudățenie se intensifică.

„Toată lumea spune că n-ar trebui să le vreau.” În timp ce Gu Mang vorbea, s-a uitat spre rămășițele sparte ale vasului său, apoi s-a aplecat să adune cioburile și să le pună pe masă. Părea la fel de calm ca întotdeauna, dar Mo Xi și-a dat seama treptat că expresia lui părea oarecum nedumerită, de parcă ar fi fost ceva ce Gu Mang nu înțelegea. Gu Mang s-a întors să-l privească. „Ești prima persoană care mi-a dat o scoică de aur.”

Mo Xi rămase tăcut pentru o clipă. „Știi foarte bine de ce ți-am dat-o”, răspunse el cu voce rigidă.

Gu Mang nu a răspuns imediat, ci a continuat să-l studieze pe Mo Xi. Era prima dată de când Mo Xi intrase în încăpere când Gu Mang îl privea cu atenție, fără acea indiferență inexpresivă pe care o folosea pentru a-și liniști clienții.

Apoi Gu Mang a întins o mână spre el.

„Încă o mai vrei?” Mo Xi s-a uitat în jos la el. „Nu voiai să mi-o dai înapoi mai devreme?”

„O vreau.”

Mo Xi simți un val de frustrare. Pentru a nu-și mai irosi cuvintele cu Gu Mang și pentru a evita să se înfurie și mai tare, scoase o altă scoică de aur și i-o întinse.

Gu Mang nu i-a mulțumit. A luat scoica, ținând-o cu ambele mâini, și a înclinat capul pentru a o examina. Apoi s-a întors să privească vasul spart de pe masă. După ce s-a gândit puțin, s-a îndreptat spre pat și a scormonit sub salteaua moale până când a găsit un săculeț din brocart.

Gu Mang era pe punctul de a deschide săculețul și de a pune scoica înăuntru când Mo Xi își dădu seama de ceva. Se ridică în picioare, simțind cum i se răcește inima.

„Stai așa.”

Gu Mang îngheță.

„Ce ai în mână?” Vocea lui Mo Xi era joasă și periculoasă, fiecare cuvânt picurând amenințare, de parcă ar fi fost gata să-l sfărâme între dinți la cea mai mică aplicare a forței. „Arată-mi-o.”

Capitolul 9: Prins în flagrant

Era un mic săculeț extrem de bine lucrat, brodat cu un peisaj de munți și râuri, precum și cu soarele și luna. Un răsărit rozaliu era brodat cu fir de aur, râurile șerpuitoare și munții cu fir de argint, iar de partea de jos atârna un pandantiv din agat roșu. Se vedea dintr-o privire că acest obiect era scump.

Mo Xi s-a uitat îndelung la săculețul din brocart, cu furia clocotind în inimă. Încet, a scuipat câteva cuvinte. „Cine ți-a dat asta?”

Gu Mang părea să fi observat ranchiuna din ochii lui și nu a răspuns imediat. A ascuns săculețul înapoi în veșmânt, lângă inimă. „E al meu”, a spus el, fără să răspundă la întrebare.

Al lui? Era absurd. Gu Mang ajunsese atât de jos, iar borcanul lui era complet gol — cum ar fi putut să-și permită un astfel de săculeț de brocart? Mo Xi era pe punctul de a râde de furie. „Cu ce bani?”

„L-am schimbat.”

O pauză. „Cu cine?”

„Am făcut un schimb”, repetă el, și asta fu tot.

Mo Xi își pierdu cumpătul. „Ce ai dat la schimb? Ce ai? Tu...”

Se opri.

Gu Mang locuia într-un bordel. Ce fel de oameni a întâlnit? Ce ar fi putut oferi în schimbul acestui săculeț? Răspunsul era evident, dar Mo Xi continua să-l interogheze ca un prost.

Inima îi era ca și cum ar fi fost frecată cu șmirghel, dureroasă și iritată. Mo Xi închise ochii, dorind să-și înmoaie vocea, dar chipul său palid și elegant nu putea ascunde felul în care își strângea maxilarul. În cele din urmă, parcă resemnat, deschise din nou ochii, cu vocea periculos de răgușită. „De ce ai vrea așa ceva?!”

Nici Gu Mang nu părea să știe la ce ar putea servi acest săculeț. Dar îl strânse cu putere, apoi se uită fix la Mo Xi, fără să scoată un sunet.

„Pentru că e drăguță?” întrebă Mo Xi. „Pentru că îți place? N-ar trebui să faci ceva atât de ridicol doar așa, fără un motiv.”

Probabil pentru că nu putea face față interogatoriului lui Xihe-jun, când Gu Mang începu în sfârșit să vorbească, o făcu încet. „Mi l-a dat cineva…”

„Nu ai spus că ai dat ceva în schimb? Chiar și acum, tot m-ai minți?”

„Cineva…” Gu Mang părea că vrea să continue, dar ceva l-a oprit. Și-a mușcat buza de jos și, în cele din urmă, a ales din nou tăcerea.

Această tăcere părea să fie picătura care a umplut paharul pentru Mo Xi. Privirea lui era ca un cuțit ascuțit care sfâșia o scoică, devenind brusc severă. „Continuă.”

Mo Xi se uită fix la fața lui Gu Mang. Poate din cauza furiei sale extreme, sau poate pentru că lumina din cameră era prea slabă, Mo Xi nu reuși din nou să observe că era ceva diferit în privirea lui Gu Mang.

„De ce te-ai oprit? Există oare ceva pe lume ce nu poți spune cu voce tare?” Mo Xi înghiți cu greu, fiecare cuvânt ieșindu-i cu greu printre dinții strânși. „Vorbește. Nu va fi nimic nou, oricât de absurd ar fi. Tu...”

„Cineva a fost bun cu mine”, îl întrerupse Gu Mang, nemișcat.

A fost ca o lovitură bruscă. De data aceasta, era rândul lui Mo Xi să rămână fără cuvinte. Gâtul i se uscase teribil.

Cineva fusese bun cu Gu Mang? Absurd... Cine ar trata un trădător cu bunătate?

Atunci Mo Xi și-a amintit: Așa e, ori de câte ori Gu Mang avea nevoie de el, recurgea mereu la vorbe dulci, la tachinări și la flirturi. Acum că Gu Mang trecea prin momente grele la Pavilionul Luomei, nu era ciudat să-l vadă folosind minciuni cu limbă de argint pentru a convinge pe altcineva să-l ajute în momentele de nevoie.

Dar… dar…

Mo Xi era atât de furios încât vederea i s-a întunecat. Multă vreme, mintea i s-a blocat la cuvântul „dar”, neputând continua.

„Foarte bine… Foarte bine…” Mo Xi se opri, cu ochii roșii de furie copleșitoare. Abia după o lungă pauză a continuat, aproape sufocându-se cu propriile cuvinte. „Gu Mang, Gu Mang… chiar mă impresionezi.”

Gu Mang nu scoase niciun sunet în timp ce se sprijinea de perete, privindu-l pe Mo Xi în față.

Mo Xi ridică capul; era ca și cum ar fi încercat să alunge orice urmă de umezeală din ochi. Rămase acolo, privind în sus o vreme, înainte de a-și duce brusc o mână la față și de a izbucni în râs. „Chiar nu știu de ce m-am agățat de asta în toți acești ani. Habar n-am de ce am venit să te văd în seara asta…”

Cu cât se gândea mai mult Mo Xi la asta, cu atât mai mult îl cuprindeau furia și tristețea. La final, vocea îi tremura. A lovit cu pumnul în peretele de lângă Gu Mang, zgâriindu-și degetele și lăsând în urmă pete de sânge îngrozitoare. În timp ce lumina lămpii pâlpâia între ei, Mo Xi l-a împins pe Gu Mang la perete, cu fața plină de ură, de parcă ar fi fost gata să-l sfâșie în bucăți.

Mo Xi strânse din dinți. „Generale Gu, trăiești cu adevărat o viață binecuvântată. Chiar și după ce ai ajuns să putrezești atât de mult, încă mai ai pe cineva care te tratează cu bunătate. Eu…”

„Gu Mang!” Strigătul doamnei Qin răsună ca un tunet, ecoul său venind de departe. „Zhou-gongzi a sosit! Grăbește-te! Schimbă-te în haine curate și asigură-i tânărului stăpân tot confortul necesar!”

Vocea ei îl aduse pe Mo Xi înapoi în prezent. Își reveni aproape imediat; deși pieptul i se ridica și cobora încă, furia incontrolabilă din ochii lui era acum stăpânită.

Mo Xi își coborî ușor capul, respirația lui sacadată urcând și coborând lângă urechea lui Gu Mang. Închise ochii. Când îi deschise din nou, acea fiară sălbatică care se zbătea în cușca sa dispăruse. Ochii aceia rămăseseră doar ușor umezi; în întuneric, străluceau ca stelele dimineții. „Zhou-gongzi? El ți-a dat săculețul?”

Gu Mang părea să nu înțeleagă ura lui Mo Xi. A continuat să-i privească chipul lui Mo Xi, la fel de senin ca întotdeauna, și a dat din cap.

Zhou-gongzi… Zhou-gongzi. Pe măsură ce Mo Xi repeta acest nume în sinea sa, și-a dat seama că acesta era probabil cel mai tânăr fiu al clanului Zhou. Mo Xi auzise de acest tânăr stăpân; printre nobilii din capitală, era considerat cel mai brutal gunoi. Ce îi lipsea în competență, compensa cu un șir nesfârșit de idei răuvoitoare.

Mo Xi se uită spre Gu Mang. Expresia lui Gu Mang nu se schimbase, dar își freca inconștient o cicatrice de pe braț.

După câteva secunde, Mo Xi râse din nou, de parcă s-ar fi chinuit singur. „Ce s-a întâmplat? Persoanei care a fost bună cu tine nu-i pasă?”

Fără să spună un cuvânt, Gu Mang ascunse săculețul.

Mo Xi nu se mișcă. „Și Zhou-gongzi este un oaspete frecvent?”, întrebă el.

Gu Mang încuviință.

Mo Xi îl privi fix, trăsăturile lui frumoase părând să ascundă o emoție de neînțeles. Un moment mai târziu, râse încă o dată. „Înainte, credeam că te-ai schimbat. Acum văd că ești la fel ca întotdeauna — știi cum să faci pe oricine fericit.” Întunericul din ochii lui se adânci, de parcă ar fi fost apăsat de trecut. „Ai grijă de tine.”

Ridicându-se de la masa rotundă, Mo Xi își puse mantia și se îndreptă cu pași mari spre ușă.

„Pleci?”

Mo Xi se întoarse pe jumătate. „Plec”, spuse el, rece ca gheața. „Nu voi sta în calea mijloacelor tale de trai.”

„Dar eu...”

Mo Xi se opri. „Ce?”

„Ți-am luat scoica de aur...”

Mo Xi se opri. „Consideră că îți înapoiez afecțiunea din trecut.”

Gu Mang își încruntă sprâncenele, nedumerit. „Afecțiunea din trecut…”

Mo Xi simți că Gu Mang se comporta foarte ciudat — dar timpul îi era pe sfârșite. Imediat ce Zhou-gongzi urca la etaj, nu ar mai fi putut pleca nici măcar dacă ar fi vrut. Mo Xi îl privi pe Gu Mang pentru ultima oară și se întoarse să împingă ușa.

Dar în acel moment, Gu Mang șopti: „Ești bogat. Ai bani. Vreau să știu cine ești.”

Mâna lui Mo Xi îngheță la câțiva centimetri de ușă. Rămase nemișcat o lungă clipă, apoi se întoarse brusc. „Ce?”

„Ești bogat.”

„A doua parte!”

„… Ai bani.”

„După asta!”

Gu Mang era nedumerit de această reacție. Cu voce ezitantă, repetă: „Vreau… să știu… cine ești?”

Un zgomot asurzitor răsună în urechile lui Mo Xi, ca o piatră uriașă care se prăbușea de pe o stâncă chiar în fața ochilor lui. Își ținu respirația și îl privi fix pe Gu Mang, pupilele lui de un negru-maroniu micșorându-se pe măsură ce o lumină strălucitoare îi aprindea privirea.

„Gu Mang.” Inima i se înghețase, dar își scoase cuvintele amenințător: „Te joci cu mine, la naiba?”

Gu Mang era nedumerit. „Tu ești clientul. Tu ai plătit, așa că nu ar trebui să te joci tu cu mine?”

Trăsăturile lui Mo Xi erau contorsionate aproape până la nerecunoaștere. Toate momentele ciudate din timpul conversației lor îi trecură prin minte ca niște valuri uriașe care îi loveau inima, lăsându-l atât de uimit încât, pentru o lungă perioadă de timp, nu putu reacționa.

Dar chiar în acel moment, ușa din spatele lor se deschise scârțâind.

O voce leneșă de bărbat se auzi din spatele ei. „Gu Mang, Zhou-ge al tău a venit să-ți susțină afacerea. De ce nu te-ai grăbit să îngenunchezi în semn de bun venit?”

Mo Xi se întoarse brusc, dar era prea târziu.

Nenorocitul ăla de Zhou intrase cu aer arogant chiar în timp ce vorbea. Se uită prin cameră cu ochii încețoșați, clipind în lumina slabă.

Bietul general Mo. Era un om atât de respectabil, iar acum, pentru a doua oară în doar câteva ore, se confrunta cu aceeași criză enervantă. Ultima rundă decursese bine, dar de data aceasta nu avea unde să se ducă, niciunde să se ascundă și era la câteva secunde distanță de a fi prins în flagrant de propriul său subaltern.

Mintea lui Mo Xi tocmai fusese dată peste cap de cuvintele lui Gu Mang: Ești bogat. Ai bani. Vreau să știu cine ești. Dar nu putea să se gândească prea mult la asta în acel moment, așa că, în schimb, a înjurat în sinea lui și l-a împins pe Gu Mang la perete. L-a imobilizat acolo cu corpul său înalt, apăsând o mână pe perete pentru a le ascunde cu grijă fețele amândurora.

Ochii lui Gu Mang se măriră în brațele lui. „Tu…”

„Taci.” Mo Xi își coborî capul și îi ridică bărbia lui Gu Mang. Degetele îi erau aspre și puternice în timp ce îi întoarse capul lui Gu Mang și se aplecă pentru a-i apropia.

Buzele reci și subțiri se apropiară de cele moi, respirațiile lor fierbinți suprapunându-se.

Mo Xi nu voia să-l mai atingă din nou pe acest trădător, așa că, desigur, nu avea de gând să-l sărute pe Gu Mang pe buze. Totuși, în efortul său de a crea o scenă convingătoare, s-a apropiat foarte mult, atât de mult încât erau aproape nas în nas, buzele lor aproape atingându-se. Spațiul îngust dintre ei a devenit o fâșie de salcie, fluturarea ei făcându-i pielea lui Mo Xi să furnice.

Când Mo Xi se ascunsese de doamna Qin, crezuse că norocul lui nu putea să fie mai prost de atât — nu era posibil să se întâmple ceva și mai enervant. Cât de naiv fusese.

Mo Xi îl ținea pe Gu Mang strâns în brațe. „Să nu scoți niciun sunet”, îi spuse el cu voce răgușită.

Gu Mang, prins sub el, nu dădea prea mare importanță acestei situații. Tot ce gândea era că Mo Xi era prea puternic; apăsa asupra lui Gu Mang ca un munte și îi îngreuna respirația. Nu voia să fie strivit și mai tare, așa că dădu din cap instinctiv.

„Apleacă-te mai aproape.”

Gu Mang a făcut cum i s-a spus.

Astfel, priviți de la ușă, cei doi păreau că se sărută cu o pasiune și o dorință copleșitoare; de parcă în clipa următoare s-ar fi rostogolit în pat, absolut inseparabili. Această priveliște sugestivă i-ar fi făcut pe majoritatea oamenilor normali să exclame șocați și să se întoarcă imediat pentru a pleca.

Dar perverșii nu sunt ca oamenii normali.

La început, Zhou-gongzi a rămas uimit. A făcut câțiva pași înapoi și s-a uitat la plăcuța atârnată pe ușa lui Gu Mang. Frecându-se la ochi, a murmurat: „Literele sunt negre. N-ar trebui să fie niciun client aici…”

Dar, după șocul inițial, acest Zhou-gongzi a devenit și mai interesat. A intrat în cameră, zâmbind. „Aiya, ce jenant. Se pare că vraja de pe plăcuță nu mai funcționează. Habar n-aveam că mai e cineva în cameră.”

Niciun răspuns.

„Hei, ești atât de priceput. Marele nostru General Gu este cea mai spinoasă problemă din tot Pavilionul Luomei, dar tu l-ai făcut să fie complet docil în brațele tale, lăsându-te să-l săruți cum vrei tu. De ce nu mă înveți și pe mine ceva din tehnica aceea impresionantă și să mă distrez și eu puțin?” Râse răutăcios. „Cu cât suntem mai mulți, cu atât mai bine, nu? Hai să împărțim.”

Capitolul 10: Focul inimii

Mo Xi își dorea din tot sufletul să-l omoare în bătaie pe Zhou-gongzi, dar trebuia să-și păstreze anonimatul. Tot ce putea face era să-și coboare vocea și să-i răspundă rece: „Pleacă de aici.”

„Hei, ce-i cu tonul ăsta?” Avansul prietenos al lui Zhou-gongzi fusese respins cu grosolănie, așa că, după un moment de șoc, acesta a devenit răutăcios. „Știi cine sunt eu?”

„Ce-mi pasă mie cine ești? Nu vezi ce fac? Grăbește-te și dispari!”

Gu Mang părea fascinat de comportamentul tiranic al lui Mo Xi și îl privea fix, fără să clipească. Erau atât de aproape unul de celălalt, încât privirea directă a lui Gu Mang îl făcea să se simtă neliniștit.

„Nu te mai uita așa la mine”, șopti Mo Xi.

Gu Mang era extrem de ascultător, așa că și-a coborât privirea pentru a se uita în schimb la buzele palide ale lui Mo Xi.

Mo Xi a rămas fără cuvinte.

Când Zhou-gongzi i-a văzut pe cei doi încă împletiți unul în celălalt, fără să-i acorde nici cea mai mică atenție, a ridicat vocea și a strigat furios: „Îmi spui să dispar? De ce nu te uiți mai întâi la tine!” A scrâșnit din dinți. „Zhou-ge al tău vrea ca acela să-i țină companie, așa că de ce nu-ți vii în fire și te dai la o parte din calea mea? Nu știi de unde sunt? De la Biroul Afacerilor Militare! Sunt prieten cu Xihe-jun, generalul Mo! Ți-e frică acum? Așteaptă doar până când o să te pârăsc — o să-ți rupă picioarele!”

Mo Xi clipi în tăcere.

Zhou-gongzi era deja prea înnebunit — și cu cât vorbea mai mult, cu atât se înrăutățea situația. „Iar tu, nemernicule de Gu, ticălosule, data trecută nu m-ai lăsat să te sărut indiferent ce-ți spuneam, dar acum nu ai nicio problemă cu asta doar pentru că e vorba de altcineva? Toată lumea spune că sufletele tale sunt rănite și mintea ta e distrusă — bah! Cum ai putea fi pretențios dacă mintea ta ar fi distrusă?”

Inima lui Mo Xi a tresărit.

Suflete distruse… Minte distrusă?

Se uită fix la chipul lui Gu Mang de aproape, toate ciudățeniile de mai devreme revenindu-i în minte. Îi țiuiau urechile; simțea că nu mai poate respira.

„Te prefaci doar ca să stârnești milă! Ce suflete îți lipsesc? Cum ți-e mintea distrusă? Ești doar un ticălos! Trădător!”

Gu Mang se încruntă, dorind să spună ceva.

„Nu te mișca.” Deși sângele încă îi bătea cu putere în urechi, Mo Xi reacționă la timp pentru a-l opri pe Gu Mang. Închise ochii, străduindu-se să-și păstreze calmul. „Nu te mișca…”

Gurile lor erau atât de aproape încât fiecare șoaptă a lui Mo Xi trimitea un val de căldură care îi mângâia buzele lui Gu Mang. Această senzație l-a surprins. A încercat instinctiv să se elibereze, dar forța formidabilă a lui Mo Xi îl ținea imobilizat cu o singură mână. „Ascultă-mă!”, a șuierat el.

Gu Mang nu voia să asculte, dar nici nu se putea mișca. Așa că căldura lui Mo Xi i s-a strecurat în plămâni, pentru a se risipi la următoarea expirație, respirațiile lor împletindu-se în căldura arzătoare dintre ei.

Ochii lui Gu Mang erau lipiți de chipul lui Mo Xi.

Mo Xi înghiți în sec, cu capul învârtindu-i-se pe măsură ce își revenea încet din șocul provocat de starea lui Gu Mang. Se adună cu efort și deschise ochii pentru a-l privi din nou pe Gu Mang. Temându-se că acesta ar putea face scandal, își alese cu grijă cuvintele. „Te-am lovit vreodată?”

Confuz pentru o clipă, Gu Mang scutură din cap.

„El te-a lovit vreodată?”

Gu Mang dădu din cap afirmativ.

„Atunci ascultă-mă și ignoră-l.”

Erau prea aproape unul de celălalt, iar aerul din adâncul plămânilor lor se împletea între corpurile lor. Mo Xi a evitat în mod deliberat privirea lui limpede. „Atâta timp cât mă asculți, o să-l fac să plece.”

Un alt semn de aprobare fără cuvinte.

Văzând că cei doi erau încă prinși în îmbrățișarea lor inseparabilă, Zhou-gongzi a început să simtă că într-adevăr le-a încălcat intimitatea. A devenit și mai grosolan și mai furios, excitat, dar și frustrat. „Ce s-a întâmplat, Gu Mang? Tot nu vrei să spui nimic? Ce miracol! Îi ignori pe toți ceilalți care vin în camera ta – deci bărbatul ăsta e deosebit de chipeș? Sau e deosebit de bun la pat? Sau poate că a încălcat înțelegerea noastră și te-a plătit pe ascuns, ticălos trădător ce ești?”

Zhou-gongzi se apropie, respirația lui sacadată mirosind a alcool. „Cum se face că o mică curvă ca tine își dorește atât de mult să ți-o tragă…?” mormăi el.

Oamenii beți vorbesc întotdeauna puțin incoerent, divagând încoace și încolo. După ce Zhou-gongzi termină cu batjocorirea lui Gu Mang, se hotărî să treacă la provocarea lui Mo Xi.

„Hei, tu, cine ești mai exact? De ce nu te întorci să-l lași pe fratele tău mai mare să te vadă? Judecând după comportamentul tău, probabil că vii des pe aici.” Zhou-gongzi îndrăzni să-l tragă nesigur de mânecă pe Mo Xi. „De câte ori te-ai culcat cu el? Cum ți se pare marele nostru general Gu? E sexy? E strâmt? Te face să te simți bine?”

Acest Zhou-gongzi reușise să-l dezguste complet pe Mo Xi.

Mâna lui Mo Xi s-a năpustit ca să-l pălmuiască pe nemernicul ăla de Zhou direct peste față. A fost o lovitură violentă; sângele a țâșnit din nasul lui Zhou-gongzi în timp ce acesta s-a prăbușit la pământ.

Înainte ca Zhou-gongzi să-și revină, Mo Xi l-a lovit cu piciorul, trântindu-l la pământ și asigurându-se că a căzut cu fața în jos, într-un unghi care să-l împiedice să se întoarcă.

„Ți-am spus să dispari.” Scântei îi ieșeau din ochi lui Mo Xi, care strângea din dinți cu putere. „Nu înțelegi naibii?”

„Îndrăznești să mă lovești! Chiar ai îndrăznit să mă lovești! Ce nesupunere!” se plângea Zhou-gongzi. „Cine ești?! O să raportez asta Majestății Sale Imperiale! Nu! O să raportez asta generalului Mo! O să-i spun tatălui meu, eu...”

Se auzi un zgomot metalic puternic.

Mo Xi aruncase ceva în fața lui. O singură privire încețoșată a fost de ajuns ca Zhou-gongzi să izbucnească într-un val de sudoare rece. S-a trezit brusc la realitate, zvârcolindu-se și scotând un scâncet înainte să rămână nemișcat.

Mo Xi era atât de dezgustat de grosolănia anterioară a lui Zhou-gongzi, încât expresia lui era încă strâmbă. „O vei face?”, întrebă el amenințător.

„N-nu.”

„Ai de gând să-l vizitezi din nou?”

„N-nu.”

Mo Xi îl lăsă să plece cu o ultimă lovitură de picior. „Dispari! Să nu te mai văd niciodată.”

Zhou-gongzi se ridică clătinându-se și se îndepărtă șovăind, prea speriat ca să se mai uite înapoi.

Mo Xi a rămas nemișcat acolo o vreme, lăsându-și furia să se risipească. Apoi s-a aplecat, a ridicat simbolul de comandă inscripționat cu „Biroul de Afaceri Militare Chonghua” și l-a pus la loc în compartimentul din mânecă. S-a întors să-l privească pe Gu Mang, care stătea lângă perete cu mâinile la spate, urmărind totul cu supunere, fără să scoată un sunet.

În haosul acela, uimirea lui inițială se estompase. Mo Xi ar fi vrut să-l interogheze mai departe pe Gu Mang, dar la vederea chipului liniștit al acestuia, nu simți decât o durere de parcă inima i-ar fi fost sfâșiată, o tulburare pe care nu o putea stăpâni.

Nu avea rost să-l mai întrebe pe Gu Mang nimic, iar Mo Xi habar n-avea ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi mai rămas acolo.

În această tăcere, Gu Mang a vorbit brusc. „Îi este frică de tine.”

Mo Xi n-a spus nimic.

„Și ție ți-e frică de el.”

Mo Xi părea profund jignit de aceste cuvinte, întorcându-se să-i arunce o privire furioasă. „De ce mi-ar fi frică de el?”

„Ți-era frică că te va recunoaște.”

Mo Xi se uită la el. Starea lui de spirit nu mai era atât de ostilă, deși expresia lui rămânea nemulțumită. „Ce legătură are asta cu tine?”

„Te-a recunoscut?”

„Nu.” Vocea lui Mo Xi era rece și rigidă.

Era ca și cum suflul fierbinte care îi mângâiase pielea lui Gu Mang mai devreme nu ar fi existat niciodată. „Dar ți-a văzut simbolul…”

„Nu are niciun nume pe el. Fiecare oficial de rang înalt de la Biroul Afacerilor Militare are unul.” Mo Xi i-a aruncat o privire în timp ce-și încheia buzunarul ascuns din mânecă. „Și tu aveai unul.”

Gu Mang era surprins. „Eu?”

Confuzia lui l-a supărat pe Mo Xi. Nu mai voia să vorbească cu Gu Mang și încă se temea de ce ar fi putut face acesta dacă ar fi rămas. A împins ușa și a ieșit fără să se uite înapoi.

Vântul înghețat al nopții îi bătea în față lui Mo Xi în timp ce pășea pe strada din față. Încercă să se calmeze, dar fără succes.

Suflete rănite… Minte distrusă… Ah ha ha… Minte distrusă?!

Vântul îi biciuia fața, colțurile ochilor îi ardeau de parcă ar fi fost jupuite. Tânjise atât de mult după o rezolvare, doar pentru a primi un final atât de deschis.

Cine a făcut-o? Cine?!

Oare Regatul Liao? Murong Lian? Sau… oare chiar Gu Mang însuși, incapabil să suporte umilința, care a ales să...

Imaginația lui Mo Xi o luase razna. În cele din urmă, dintre toate lucrurile, durerea a fost cea care l-a copleșit.

Mintea frântă.

De ce îi provoca asta o durere atât de mare în inimă…? Da, e adevărat, Gu Mang îi oferise prietenie și izbăvire, dar Mo Xi făcuse tot ce-i stătea în putință ca să-i răsplătească favoarea — aproape că își sacrificase viața ca să-l salveze pe Gu Mang de la marginea prăpastiei! Mai avea Mo Xi vreo datorie față de el? Îl dezamăgise cumva în vreun alt fel? Fie că sufletele lui Gu Mang erau întregi sau mintea lui sănătoasă, ce legătură avea asta cu Mo Xi?

Pe străzile goale, în miezul nopții, Mo Xi se opri din mers și inspiră adânc.

Atâția ani de obsesie, doar pentru a primi această goliciune…

Mâinile îi tremurau în ciuda voinței sale. Fără avertisment, flăcări izbucniră din palmele sale, contopindu-se într-o minge de foc care se izbi exploziv de suprafața râului îndepărtat. Fumul șuiera în sus din locul în care lovise.

Gu Mang îl trădase.

Numai cerurile știau cât de mult își dorea să-l audă pe Gu Mang spunând: Am regretat că te-am abandonat, că te-am părăsit și că te-am mințit. Țineam la tine. De ce nu putea avea măcar acel lucru mărunt? De ce nu primise nimic altceva decât un nebun cu tulburări mentale care îl uitase complet?! De ce?!

Mo Xi închise ochii, chinuit. După atâția ani, crezuse că se eliberase de această obsesie, dar, în realitate, se mințise singur. Gu Mang era prea important pentru el.

Acel bărbat îi luase prea multe „prima dată” lui Mo Xi: prima dată când exorcizase demoni, prima dată când vorbise ore în șir în jurul unui foc de tabără cald, prima dată când luptase umăr la umăr…

Și în acel an în care împlinise douăzeci de ani, în ziua în care devenise major, în acea noapte anume — poate că băuse prea mult, sau poate că nu fusese niciodată vorba de vin — aceea fusese prima dată când îl făcuse pe Gu Mang al său.

Își amintea încă expresia lui Gu Mang de atunci. Când venea vorba de astfel de chestiuni, lui Gu Mang îi păsa de mândria sa. Chiar dacă ochii îi erau plini de lacrimi și buzele îi erau mușcate până la sânge, a îndurat, insistând că nu va lăsa niciodată nicio floare neculeasă.

Ești bine! Suntem amândoi bărbați, așa că totul e în regulă atâta timp cât ne facem unul pe celălalt să ne simțim bine. Vino aici, vrei ca Gu Mang-gege al tău să te învețe cum să te miști?

Gu Mang n-ar fi trebuit să spună astfel de lucruri. La momentul respectiv, rațiunea lui Mo Xi atârna deja de un fir de ață. Inima îi ardea; nu știa dacă flacăra afecțiunii din pieptul său se va stinge vreodată. Știa că n-ar fi putut face așa ceva doar din cauza vinului. Nu — acțiunile sale izvorau dintr-o dorință arzătoare și pasională și dintr-o iubire profundă, de necontestat.

Din păcate, Gu Mang nu înțelegea. El voia doar să-și recâștige demnitatea și, astfel, a început să bolborosească tot felul de lucruri obscene. În cele din urmă, el însuși a distrus ce mai rămăsese din mintea rațională a lui Mo Xi.

Mai târziu în acea noapte, Gu Mang ajunsese la limita absolută. Întins pe burtă, începu să scuture din cap și să suspine, implorându-l pe Mo Xi să fie mai blând, plângându-se că — sincer — chiar dacă o făcuse cu multe fete, mințise când spusese că o făcuse și cu alți bărbați, și, mai ales, nu lăsase niciodată un alt bărbat să i-o facă. Dar indiferent ce mărturisea sau dezvăluia, sau cât de mult implora…

Mo Xi nu se mai putea opri.

În cele din urmă, când îl chinuise pe Gu Mang până la lacrimi — până când Gu Mang plângea atât de tare încât abia mai putea vorbi, cu ochii roșii la colțuri în timp ce se uita la Mo Xi — abia atunci dorința din privirea lui Mo Xi a început să se potolească.

I-a mângâiat obrazul lui Gu Mang și a spus: „Îmi pare rău, te doare?”

Genele lui Gu Mang erau încă umede de lacrimi, fața îi era înroșită în palmele lui Mo Xi, iar buzele îi tremurau. Mo Xi îl lăsase într-adevăr într-o stare jalnică. Și mai jalnic era faptul că cine ar fi crezut că un bătăuș grosolan din armată precum Gu Mang, de fapt, nu se culcase niciodată cu vreo fată până atunci?

Confruntat cu tăcerea lui Gu Mang, Mo Xi s-a aplecat să-l sărute din nou. În timp ce buzele lor umede s-au atins, lacrimile lui Gu Mang i-au curs în părul de la tâmple. Mo Xi i-a mângâiat părul, apoi l-a îmbrățișat din nou fără să spună nimic, sărutându-i ochii plini de lacrimi și simțind căldura bărbatului din brațele sale.

Un tânăr care gusta pentru prima oară din dorința carnală nu se putea abține niciodată, oricât de virtuos ar fi fost.

În plus, Mo Xi nu fusese niciodată cu adevărat virtuos. Doar că, înainte de Gu Mang, nu întâlnise pe nimeni care să-l facă să-și piardă controlul.

El se îndrăgostise primul de Gu Mang.

Așa că a pășit cu grijă tot acest timp. Nu îndrăznise niciodată să-i ceară lui Gu Mang să-și piardă virginitatea; se limitase doar, cu cea mai mare grijă, să-i încredințeze lui Gu Mang toate propriile sale „prime dăți”. Refuzase cu încăpățânare să spună cât de importante erau acestea pentru el, dar, în sufletul său, încă spera cu emoție că Gu Mang va prețui aceste momente.

Dar Gu Mang îi călcase inima în picioare.

Da, era adevărat că Mo Xi nu voise să împiedice Chonghua să-l judece pe Gu Mang — sau chiar să-l omoare. Mo Xi se gândise chiar că, dacă ar fi venit vreodată ziua în care Gu Mang ar fi trebuit să moară, ar fi vrut să fie el însuși judecătorul și torționarul final al lui Gu Mang, să-l apuce cu propriile mâini, să-l zdrobească până la sânge și să-i macine oasele până la praf.

Totul în numele răzbunării națiunii.

Dar dacă Mo Xi lăsa deoparte acea răzbunare, trebuia să recunoască că, de fapt, nu dorise niciodată să-l vadă pe Gu Mang mort. Dorise doar să obțină un cuvânt de adevăr din gura lui, să primească o singură frază dintr-o inimă sinceră.

După atâta timp… el… el voia, cu adevărat, doar să pună o singură întrebare: Gu Mang, când ai părăsit Chonghua, când m-ai părăsit… pe mine, ai regretat vreodată, măcar puțin?

Abia atunci acești ani de iubire și ură, de recunoștință și resentimente, ar fi ajuns la o concluzie care i-ar fi permis lui Mo Xi să respire, chiar dacă doar cu greu.

Apoi a auzit acele cuvinte: suflete rănite, minte distrusă.

Gu Mang uitase. El nu avea să sufere.

Dar Mo Xi era condamnat la o eternitate fără îndurare.

Nimeni nu știa că Mo Xi se dusese la Pavilionul Luomei pentru a-l vedea pe Gu Mang, dar în zilele următoare, cei de la Biroul Afacerilor Militare au simțit clar nemulțumirea generalului Mo.

Deși Mo Xi părea mereu nemulțumit și rareori avea o expresie prietenoasă când vorbea cu cineva, dispoziția lui capricioasă devenise și mai pronunțată. Nu-și pierdea concentrarea în timpul consiliilor militare, dar modul său de a se exprima devenise tot mai sec. Când ceilalți trăncăneau fără rost în timpul ședinței, Mo Xi le arunca imediat o privire sumbră, chiar dacă nu-i întrerupea — până când persoana vinovată își înghițea propriile vorbe fără sens.

Acest lucru nu era o problemă în sine, dar într-o zi, generalul Mo l-a mustrat inexplicabil pe tânărul stăpân al clanului Zhou timp de o oră întreagă, spunându-i că „și-a neglijat responsabilitățile militare” și că era „excesiv de depravat”, chiar dacă nimeni nu știa ce greșeală făcuse Zhou-gongzi.

„Copiază regulamentul Biroului Afacerilor Militare de o sută de ori și adu-mi-l mâine”, a spus Mo Xi. „Dacă mai comiți o abatere, poți să-l chemi pe tatăl tău să te târască înapoi acasă.”

Zhou-gongzi s-a supus cuprins de teroare și a plecat, tremurând din cap până în picioare.

Yue Chenqing s-a apropiat de Zhou-gongzi cu o privire curioasă. „Hei, ce ai făcut?”

„Nu știu…”

„Dacă n-ai făcut nimic rău, de ce s-ar fi enervat atât de tare tipul ăla cu fața de gheață?” Yue Chenqing aruncă o privire în jur, zâmbind șiret. „Fii sincer, ții ascunse niște portrete ale prințesei Mengze?”

Zhou-gongzi păli, parcă cerul era pe cale să-l lovească. „Frate, cruță-mă! Cum aș îndrăzni?!”

Yue Chenqing își frecă bărbia și se uită la Mo Xi, aflat în depărtare, care privea fix masa cu nisip, cu brațele încrucișate. „Ciudat. Atunci de ce e atât de irascibil acum…?”

În cele din urmă, Mo Xi, cel cu temperamentul acela exploziv, nu s-a mai putut stăpâni. S-a prefăcut că nu-i pasă timp de două zile, dar, în cele din urmă, l-a întrebat pe majordomul său șef cum a fost Gu Mang în ultimii doi ani.

În vremurile acelea, a fi majordom nu era o sarcină ușoară. Cei care ocupau această funcție trebuiau să exceleze atât în sarcinile de conducere, cât și în cele mărunte, să-l sfătuiască pe stăpân și să o aline pe stăpână, să le consoleze pe concubine și să se ocupe de disputele tinerilor stăpâni.

Majordomul conacului Xihe se numea Li Wei. Toți ceilalți majordomi ai altor nobili îl invidiau, știind că generalul Mo avea un personal redus și nu avea nici soție, nici copii, nici concubine. Părea o situație fericită și lipsită de griji. Numai Li Wei știa cât de greu era să lucrezi în slujba generalului Mo… pentru că acesta punea întrebări fără niciun avertisment prealabil.

Uneori, întrebările generalului Mo îi zăboveau în minte o veșnicie, până când nu le mai putea suporta. Până atunci, generalul Mo își epuiza propria răbdare, așa că voia să afle răspunsul imediat și se enerva dacă acesta întârzia chiar și puțin.

Lucrând pentru acest stăpân, majordomul Li trebuia să gândească cu trei pași înainte de a face ceva, apoi cu patru pași înainte după ce făcea ceva. După toți acești ani, se perfecționase mai mult sau mai puțin până devenise un adevărat geniu. Ori de câte ori Mo Xi se supăra în tăcere, majordomul Li îi examina limbajul corpului pentru a deduce ce reprima generalul Mo și aproximativ cât timp ar dura până când acesta ar exploda — precum și pentru a elabora o strategie privind modul în care ar trebui să răspundă odată ce generalul Mo ar ajunge în sfârșit la punctul de fierbere.

Nici de data aceasta nu a fost diferit.

Mo Xi și-a mușcat buza și a spus cu voce ușoară: „Gu Mang…”

Majordomul Li s-a grăbit să răspundă. „Da, stăpâne, Gu Mang este complet ruinat!”

„Asta era întrebarea mea?”, a spus Mo Xi.

Uneori, a fi prea isteț nu era un lucru bun, așa că majordomul Li își închise gura, ascultător.

Mo Xi se întoarse, privind cu indiferență ceainicul de pe sobă. Trecu mult timp până când mai spuse ceva. Cu o expresie impasibilă, întrebă: „Cum a ajuns ruinat?”

Capitolul 11: Colierul de sclav

În opinia lui Li Wei, a lucra ca majordom pentru un bărbat care nu-și spunea niciodată părerea, cum era generalul Mo, era cel mai obositor lucru din lume.

Dacă timpul ar fi putut curge înapoi, ar fi ales să lucreze în schimb pentru oficialul Liu, cu cele optsprezece concubine ale sale. Era foarte probabil ca gândurile generalului Mo, nemilos și rece, să fie mai complicate decât ale tuturor celor optsprezece concubine la un loc.

Dar timpul nu putea curge înapoi. Li Wei își drese vocea și începu din nou cu cea mai mare prudență, întrebând: „Stăpâne, l-ai vizitat pe Gu Mang?”

„…Nu.”

„Oh.” Li Wei oftă ușurat. „Atunci e mai bine să nu o faci.”

„De ce?”

„Păi… stăpâne, cum să-ți spun? În starea actuală a lui Gu Mang, probabil că nici măcar nu știe cine este el, darămite cine ești tu. Conform diagnosticelor vindecătorilor, în adâncul minții sale, el se consideră, mai mult sau mai puțin, un lup mascul puternic și măreț.”

Mo Xi rămase cu ochii căscați. „Se crede un… ce?”

„Un lup mascul puternic și impunător.”

Mo Xi rămase cu privirea fixă. Aceasta era, fără îndoială, cea mai nebunească frază pe care o auzise în tot anul.

Se frecă la tâmple și își reveni în fire înainte de a întreba cu precauție: „Care vindecător l-a examinat și a pus acest diagnostic? Ești sigur că nu are nimic în neregulă cu creierul?”

Era rar ca Li Wei să-l vadă pe Mo Xi reacționând cu atâta uimire, așa că nu s-a putut abține să nu chicotească. Dar, văzând expresia lui Mo Xi, și-a schimbat rapid și cu supunere expresia, adoptând una solemnă.

„Stăpâne, niciunul dintre noi nu a crezut când am auzit asta. De aceea, atât de mulți nobili s-au dus la închisoare să-și regleze conturile cu Gu Mang când s-a întors. Totuși, el nici măcar nu putea vorbi ca o persoană normală. Asta nu a făcut decât să-i înfurie și mai mult pe toți.” Li Wei a făcut o pauză înainte de a continua. „Apoi, Majestatea Sa Imperială l-a predat lui Wangshu-jun. Și Wangshu-jun a vrut să-i smulgă ceva din gură. A încercat totul, dar, oricât s-ar fi străduit, Gu Mang nu putea răspunde la întrebările lui.”

Li Wei a suspinat, scuturând din cap. „Chiar nu înțelegea că era om.”

Mo Xi a trebuit să digere această informație mult timp înainte de a ridica din nou privirea, privirea oprindu-se asupra micului ceainic de lut în care se infuza ceaiul fierbinte. Aburul se ridica în aer, acele șerpuiri de ceață plutind și împletindu-se între ele.

„Am auzit și eu… că sufletele lui erau afectate.” Mo Xi a făcut o pauză. „Ce s-a întâmplat acolo?”

Li Wei rămase uimit. Stăpânul său nu era, de obicei, genul care să întrebe despre astfel de vești, așa că oare cum aflase despre asta? Dar se grăbi să răspundă: „Într-adevăr sunt afectate, dar nu este clar ce s-a întâmplat exact. Știm doar că Gu Mang se afla deja în acea stare înainte de a se întoarce.”

„Se afla deja în acea stare înainte de a se întoarce…” repetă Mo Xi, încruntându-se.

„Mhm. Când Gu Mang a intrat în capitală, vindecătorii noștri i-au luat pulsul. Au spus că sufletele sale, vena inimii și miezul spiritual purtau toate urme de leziuni recente. Oamenii din Regatul Liao sunt cu siguranță responsabili — nu știm ce tehnici secrete și dubioase au folosit, dar, pe lângă faptul că l-au făcut să creadă că era o fiară, dintre cele trei suflete eterice și cele șapte suflete corporale ale sale, au reușit cumva să-i îndepărteze două dintre cele corporale.”

Mo Xi rămase nemișcat o vreme, apoi întrebă cu o indiferență prefăcută: „Cum ar afecta pe cineva pierderea a două suflete…?”

„Depinde de care două suflete lipsesc. Terasa Shennong a spus că, dintre cele două suflete pe care Gu Mang le-a pierdut, primul avea legătură cu memoria, iar al doilea cu mintea. Adică, el întâmpină probleme în aceste două domenii, dar absența lor nu afectează în mod semnificativ nimic altceva.”

Mo Xi își coborî privirea. „Înțeleg…”, murmură el.

„Da. Pentru că și-a pierdut o parte a sufletului legată de minte, la început își pierduse complet capacitatea de a vorbi. Wangshu-jun l-a trimis la Pavilionul Luomei, unde supraveghetorul l-a antrenat timp de doi ani întregi înainte ca el să poată înțelege ce spuneau oamenii sau să vorbească suficient cât să se descurce — chiar dacă abia.” În timp ce Li Wei vorbea, a scos un suspin din suflet. „Ah, îl numeau «Bestia Altarului», iar acum chiar nu se deosebește prea mult de o fiară sălbatică.”

De aceea toată lumea fusese uimită când Gu Mang fusese trimis înapoi acum doi ani.

Când porțile orașului s-au deschis și carul de închisoare care îl transporta pe trădătorul Gu Mang a intrat încet în Chonghua, civilii de pe ambele părți ale drumului au văzut că generalul Gu era închis alături de niște lupi. În carul de închisoare, alături de ei, se afla un cerb, pe care lupii au început să-l sfâșie, împrăștiind sânge peste tot. Gu Mang nu s-a obosit să se ferească de stropi, ci s-a ghemuit liniștit în mijlocul haitei. Lupii sălbatici păreau să-l trateze ca pe unul de-al lor — o lupoaică chiar a târât unul dintre picioarele cerbului spre Gu Mang pentru a-i câștiga favoarea.

Gu Mang întinsese mâna și o scufundase puțin în sânge. O linsese cu indiferență, dar nu-i plăcuse gustul, așa că își coborâse din nou mâna…

Mo Xi ascultă în tăcere.

În acel moment, Li Wei se scărpină pe cap. „Dar, stăpâne, e ceva ce nu înțeleg.”

Ochii căprui închiși ai lui Mo Xi se îndreptară spre el, impasibili. „Hm?”

„De ce s-ar fi străduit Regatul Liao să-i distrugă două dintre sufletele sale, dacă oricum aveau de gând să-l trimită înapoi?”

„Poate că știa prea multe”, spuse Mo Xi. „Extrăgând acele două suflete, puteau rezolva definitiv acea problemă nerezolvată.”

Li Wei rămase fără cuvinte. „Doamne, ce cruzime. Oare își va mai reveni vreodată?”

Mo Xi scutură din cap, de parcă multe gânduri îi apăsau mintea, și nu răspunse.

Două dintre sufletele lui Gu Mang fuseseră îndepărtate. Singurul leac era să le găsească și să le readucă în corp. Dar, în toate cele nouă provincii vaste, cine putea spune unde ajunseseră cele două suflete ale lui Gu Mang sau dacă mai existau?

„Am auzit că Wangshu-jun l-a ținut în viață ca să-l facă să sufere mai rău decât moartea”, spuse Li Wei. „Dar am auzit și că acum e extrem de calm și nu prea interesant. Se pare că Wangshu-jun a făcut o greșeală de calcul — oh, da.” Li Wei își aminti ceva și se întoarse către Mo Xi. „Stăpâne, l-ai văzut pe Wangshu-jun de când te-ai întors?”

Mo Xi clătină din cap. „Nu.”

Deși Wangshu-jun ocupa o funcție importantă în Biroul Afacerilor Militare, rolul său era, de fapt, unul pur formal și nu implica nicio obligație. Era de viță nobilă și arogant datorită statutului său; din cele trei sute șaizeci și cinci de zile ale anului, se considera un adevărat succes dacă se prezenta la serviciu în cincisprezece dintre ele.

Mo Xi ridică privirea. „De ce întrebi despre el dintr-odată?”

„Sincer, în ultimii ani, s-a înrăutățit din ce în ce mai mult”, spuse Li Wei. „Dacă vei da peste el, nu te obosi să te cobori la nivelul lui. Știi prea bine că mereu caută modalități să-ți facă probleme.”

Mo Xi nu găsi acest lucru deloc surprinzător.

În Chonghua trăiau trei domni remarcabili ale căror caractere exemplificau valorile budiste ale virtuții, minții și înțelepciunii. Serenitatea și indiferența lui Jiang Yexue față de favoarea publicului îi aduseseră titlul de „Minte”, în timp ce bunătatea și integritatea prințesei Mengze îi aduseseră titlul de „Virtute”.

Pe de altă parte, existau trei răufăcători infami care exemplificau perfect otrăvurile budiste ale lăcomiei, mâniei și ignoranței. Cel cu care Mo Xi trebuia să se confrunte cel mai des era Lăcomia. „Lăcomia”, desigur, se referea la cineva cu o avariție pentru tot ceea ce îi făcea plăcere, precum și cu o profundă nemulțumire atunci când acea foame nu era potolită: acesta era Wangshu-jun, despre care menționase Li Wei.

Numele lui Wangshu-jun era Murong Lian, iar el era fostul maestru al lui Gu Mang. La început, el fusese cel care îl alesese pe Gu Mang ca unul dintre asistenții de studiu care să-l însoțească și să se ocupe de nevoile tânărului lor stăpân la academia de cultivare.

Wangshu-jun nu și-ar fi putut imagina niciodată că acest mic sclav poseda un talent natural atât de incredibil. În doar câțiva ani, nivelul de cultivare al lui Gu Mang îl depășise cu mult pe cel al maestrului său. Gelozia îl făcea pe Murong Lian plin de ură, iar acesta îl hărțuia constant pe Gu Mang, bătându-l, înjurându-l și pedepsindu-l ori de câte ori simțea cea mai mică nemulțumire. Toată lumea știa că avea un temperament crud și că caracterul său era incredibil de nepotrivit cu „milostenia” pe care o sugera numele său, Lian.

Să ne amintim cel mai simplu exemplu:

Odată, când Gu Mang alunga demonii, a dat peste un sat mic. Sătenii erau chinuiți de boli, iar din compasiune, Gu Mang s-a folosit de numele lui Murong Lian pentru a-i convinge pe vindecătorii imperiali să le prescrie medicamente. Deși acest lucru era împotriva regulilor, a fost un act motivat în întregime de bunătate. Orice alt maestru l-ar fi certat doar puțin pe Gu Mang.

Murong Lian era altfel. După ce a aflat că Gu Mang îndrăznise să-i folosească numele pentru a cumpăra medicamente imperiale, a izbucnit într-o ploaie furioasă de blesteme. Mai întâi, i-a dat lui Gu Mang aproape optzeci de lovituri dure cu biciul, apoi l-a obligat să îngenuncheze lângă aleea academiei timp de douăzeci de zile la rând.

La acea vreme, Mo Xi nu-l cunoștea prea bine pe Gu Mang. Nu interacționaseră prea mult, iar el nu folosea de obicei acea alee, așa că știa foarte puține lucruri despre el.

Asta până într-o zi ploioasă, când Mo Xi a trecut întâmplător pe acolo și a zărit o siluetă. Când s-a apropiat să arunce o privire, s-a dovedit că persoana pe care o observase era chiar Gu Mang.

Gu Mang era complet ud, părul negru îi era lipit de obrajii înghețați, iar picăturile de ploaie îi curgeau pe bărbie. Stătea îngenuncheat, ascultător, în mijlocul mulțimii, ținând cu mâinile o placă de lemn pe care erau inscripționate cu cinabru șase cuvinte: „Sclavul se dă drept stăpân, nerușinare fără margini”.

Mo Xi se opri în fața lui. Picăturile cristaline de ploaie se izbeau de suprafața de hârtie a umbrelei sale și se adunau pentru a se scurge pe nervuri.

Cei din jur aruncau priviri curioase în direcția lor, dar când zăreau inscripția cu șarpele în zbor de pe veșmintele tânărului nobil, își coborau capetele și își continuau drumul, temându-se să se uite din nou.

„Tu…”

Se părea că Gu Mang începuse să amețească din cauza stării îndelungate în ploaie. Nici măcar nu-și dăduse seama când o umbrelă îi apăruse deasupra capului, nici nu observase că cineva se oprise în fața lui. Când auzi brusc pe cineva vorbindu-i de atât de aproape, tresări, ridicând privirea brusc, trezindu-se din amețeală.

O față confuză și udă până la piele i-a apărut lui Mo Xi în câmpul vizual. La colțul gurii tânărului îngenuncheat se vedeau pete de sânge, iar pe obraz avea urme de bici. Era înghețat până la tremur, ca un câine aruncat în noroi. Doar acei ochi negri încă străluceau, limpezi și neînnorați.

Această priveliște jalnică, alăturată panoului de lemn, era pe cât de ridicolă, pe atât de demnă de milă.

Poate că Mo Xi și Gu Mang nu erau apropiați, dar Mo Xi știa că Gu Mang comandase medicamente folosind o identitate falsă pentru că nu suporta să lase un sat întreg să sufere din cauza bolilor. Așa că Mo Xi s-a dus la reședința lui Murong Lian de la academie și i-a cerut îndurare.

Nu numai că Murong Lian a refuzat, dar a intrat într-o ceartă aprinsă cu Mo Xi. În cele din urmă, l-a chemat pe Gu Mang să se prezinte în fața lui. În fața lui Mo Xi, l-a întrebat: „Gu Mang, știi de ce insuportabilul și arogantul Mo-gongzi a venit astăzi la mine?”

Apa încă îi curgea pe față lui Gu Mang. A dat din cap, amorțit.

Murong Lian a făcut un semn cu degetul către Gu Mang, obligându-l să se apropie. I-a mângâiat obrazul ud leoarcă cu mâinile sale îngrozitor de palide. Zâmbind fals, și-a ridicat ochii senzuali, de culoarea florilor de piersic, cu albul ochilor vizibil sub iris. „A venit aici pentru tine.”

Pentru o clipă, Gu Mang rămase vizibil uimit. Se întoarse să arunce o privire către Mo Xi, cu chipul întunecat, apoi se uită din nou la Murong Lian. În cele din urmă, își șterse neglijent apa de ploaie de pe față și zâmbi. „Gongzi, glumești?”

Murong Lian încă zâmbea. „Tu ce crezi?”

Nimeni nu spuse nimic.

„Abilitățile tale cresc pe zi ce trece. Dacă Mo-gongzi n-ar fi venit în ploaie doar ca să ceară îndurare în numele tău, nici n-aș fi știut că ai început să te joci cu un tânăr stăpân dintr-o altă familie.”

„Murong Lian,” spuse Mo Xi cu voce aspră. „Eu doar îi iau apărarea în numele dreptății. Ține-ți insinuările alea murdare departe de gura ta.”

Gu Mang se întoarse cu privirea goală spre Mo Xi. Părea să existe o umbră de recunoștință în acei ochi strălucitori ca marea, dar, în timp ce atenția lui Murong Lian era îndreptată în altă parte, Gu Mang clătină ușor din cap către Mo Xi.

Murong Lian i-a aruncat lui Mo Xi o privire și a pufnit amenințător. Apoi s-a întors și i-a spus cu blândețe lui Gu Mang: „Îngenunchează.”

Gu Mang a făcut cum i s-a spus, coborându-se treptat până la pământ și plecându-și capul în fața lui Murong Lian.

„Scoate-ți mantia de deasupra.”

„Murong Lian!”

„Acestea sunt încăperile mele. Mo-gongzi, oricât de înalt ar fi rangul tău, n-ar trebui să încerci să mă mustri în propriile mele încăperi, nu-i așa?” Murong Lian îl privi încă o dată pe Gu Mang. „Scoate-o.”

Gu Mang făcu cum i se spusese. Își scoase mantia de deasupra, dezvăluindu-și fizicul puternic și tonifiat, coborându-și privirea și tăcând. Murong Lian îl privi încet de sus până jos, de la liniile mușchilor încordați până la pielea care strălucea ca mierea în lumina lămpii. Murong Lian era foarte zvelt, iar privirea lui se plimba peste trupul lui Gu Mang la fel cum un tânăr moștenitor mereu înghețat ar privi o blană fină — de parcă nu-și dorea nimic altceva decât să-i smulgă toată pielea lui Gu Mang și să se învelească cu ea, pentru a deveni mai puternic.

Servitorii s-au grăbit să intre și i-au adus lui Murong Lian ceai fierbinte de ghimbir. El a luat o înghițitură și a suspinat. „Gu Mang, nu e frumos să ai un miez spiritual? Nu te simți bine să ai atâta influență la academia de cultivare? Nu ești fericit că ai reușit să te împrietenești cu un demnitar precum Mo-gongzi?”

„Nu-mi pot imagina cine ți-a dat curajul să minți că ești Murong-gongzi doar pentru o rețetă — și totul ca să salvezi o mână de săteni de rang inferior.” Murong Lian chicoti. Puse ceșcuța de ceai jos cu mâinile sale delicate și ridică brusc privirea. „Ai uitat cum te-ai născut?!”

Gu Mang își coborî capul și mai mult. „N-aș îndrăzni.”

„Arma ta sfântă, hainele tale, miezul tău spiritual — tot ce ai astăzi ți-a fost dăruit de Clanul Murong. Nu ești nimic fără Conacul Wangshu!”

„Shaozhu, ai dreptate să mă mustri.”

După o lungă pauză, Murong Lian izbucni în râs. „Dar, din moment ce ești atât de puternic, evident că nu te pot trata rău, ca să nu devii independent și să ajungi să slujești pe altcineva.” El a dat un ordin aspru însoțitorilor săi. „Duceți-vă și aduceți-i tânărului stăpân...” A pronunțat fiecare silabă cu un ton extrem de batjocoritor, râzând de îndrăzneala lui Gu Mang de a pretinde că este fiul clanului Murong, „...cadoul pe care i l-am pregătit cu mult timp în urmă.”

Erau prezenți și ceilalți asistenți ai clanului Murong. Unul dintre ei, Lu Zhanxing, era cel mai bun prieten al lui Gu Mang. Când a auzit că Murong Lian voia să-i ofere lui Gu Mang acest „cadou” special, expresia lui s-a întunecat. L-a privit pe Murong Lian cu o privire care ar fi putut fi descrisă aproape ca o privire furioasă.

Murong Lian a ridicat o mână, poruncind însoțitorilor să deschidă cutia sub privirile tuturor.

Toți însoțitorii au pălit, iar unul dintre ei nu s-a putut abține să nu strige:

„E un colier de sclav!”

La auzul acestor cuvinte, Gu Mang și-a ridicat brusc capul, cu ochii larg deschiși. Se uita fix la tava din lemn de santal de deasupra capului său, părând amorțit.

Și Mo Xi se albise la față. Doar sclavii cei mai neascultători și neplăcuți erau echipați cu un colier de sclav, destinat încarcerării și pedepsei. Acesta nu putea fi îndepărtat niciodată fără permisiunea stăpânului sclavului — la fel ca un colier de câine. Deși a fi sclav era cea mai mare umilință, a fi legat cu un colier de sclav reprezenta un alt nivel de rușine, coborând un om la un nivel atât de jos încât chiar și ceilalți sclavi îl priveau de sus.

„De ce nu ți-l pui tu însuți?”, a spus Murong Lian, făcând un gest cu mâna. „Vrei să-ți spun «te rog», tinere stăpân Murong?”

Capitolul 12: Murong Lian

Mo Xi, care stătea deoparte, era furios. „Murong Lian, ai grijă ce spui. Fără permisiunea împăratului, un colier de sclav nu poate...”

În mijlocul frazei, Gu Mang îl întrerupse.

„Ce cadou prețios”, spuse Gu Mang cu voce tare, vorbind peste Mo Xi pe un ton care nu admitea replică. Își întinse mâna și luă tava. „Mulțumesc, Shaozhu!”

În mijlocul consternării celorlalți, Gu Mang descheie calm colierul negru ca smoala și ridică privirea, cu ochii strălucitori, spre locul unde stătea Murong Lian pe podium. Acei ochi frumoși nu arătau niciun pic de resentiment; dimpotrivă, păreau perfect liniștiți.

„Continuă”, spuse Murong Lian cu voce rece.

Menținându-i privirea, Gu Mang își duse mâinile la gât. Fără să clipească, își fixă colierul de sclav în jurul gâtului cu un clic.

„Hei.” Gu Mang își atinse gâtul cu interes, de parcă ar fi descoperit o nouă sursă de amuzament. „Nu e nici prea mare, nici prea mic. Se potrivește perfect.”

Mo Xi îl privea cu neîncredere, în timp ce, printre asistenții de studiu din apropiere, cei apropiați de Gu Mang erau pe punctul de a izbucni în lacrimi.

Acesta era felul lui Gu Mang. Schimbările uluitoare ale sorții păreau să nu însemne nimic pentru el. Dacă cerul s-ar fi prăbușit, probabil ar fi zâmbit și l-ar fi ridicat ca să-l folosească drept pătură.

„Cum arată?”

Lu Zhanxing îl privea fix.

Murong Lian își mângâie colțurile buzelor cu vârfurile degetelor palide și subțiri. „Minunat”, spuse el pe un ton batjocoritor.

„Îți mulțumesc, Shaozhu, pentru cadou”, răspunse Gu Mang cu sinceritate.

„Nu-i nimic.” Expresia lui Murong Lian era rece și detașată. După o clipă, făcu un gest cu mâna. O minge de lumină albastră a țâșnit din palma lui, iar Gu Mang s-a prăbușit la pământ.

Lu Zhanxing nu s-a putut abține să nu strige: „Gu Mang!”

Câteva funii negre ca smoala, împletite cu fulgere, au țâșnit din colierul de sclav, legându-i strâns brațele și trunchiul lui Gu Mang. Fulgerele l-au făcut să intre în convulsii; se zbătea pe pământ, tremurând incontrolabil.

Murong Lian părea să considere că asta nu era suficient. Încercă o altă vrajă, iar lumina din palma lui se făcu roșie. Din colier izbucniră mărăcini, înfășurându-se în jurul trupului bronzat al lui Gu Mang. Pe măsură ce spinii îl înțepau, sângele curgea în valuri…

„Ajunge!” Mo Xi nu mai putea suporta și strânse din dinți. „Murong Lian, cum poate fi asta rezonabil?!”

„Ce legătură are disciplinarea propriului meu sclav de casă cu tine, Mo-gongzi?”, spuse Murong Lian cu indiferență. „E doar un sclav de rang inferior. N-ar avea nicio importanță chiar dacă l-aș bate până la moarte. De ce ești, Mo-gongzi, atât de îngrijorat?”

„Ne aflăm în academia de cultivare. Prin faptul că ai pus în secret un colier de sclav unui discipol al academiei, încalci în mod evident regulile academiei. Încetează imediat!”

Murong Lian se întoarse și îi zâmbi lui Mo Xi. „N-ar fi teribil de jenant pentru mine să mă opresc doar pentru că mi-ai spus tu? Mo-gongzi, ești la fel de arogant ca întotdeauna, dar dacă îmi ceri ceva, nu pot fi fără milă.” Se opri o clipă. „Totuși, n-ar trebui să-mi oferi măcar un stimulent?”

În timp ce Murong Lian vorbea, enumera câteva pedepse diferite, zâmbind tot timpul. La acel moment, chinurile provocate de colierul de sclav îl lăsaseră pe Gu Mang într-o baltă de sânge.

Mo Xi îl apucă de mâna cu care Murong Lian forma sigiliile și își fixă privirea întunecată asupra lui. „Ce vrei?”

„Nimic prea important.” Murong Lian se uită la mâna care îi strângea încheietura și zâmbi disprețuitor. „E doar faptul că mama se plânge mereu că am fost leneș în studiile mele de cultivare, că nu mă pot compara cu ceilalți.”

Ochii aceia senzuali, ca florile de piersic, se îngustară. Murong Lian îl privi pe Mo Xi, cu o expresie impenetrabilă. „Îți voi face această favoare, dacă pierzi în fața mea la turneul de cultivare al academiei, în ajunul Anului Nou.”

Mo Xi se întoarse să-l privească pe Gu Mang, doar pentru a descoperi că acesta îl privea la rândul său. Gu Mang clătină ușor din cap, mușcându-și buza.

„Am auzit că acest sclav al meu ți-a fost de mare ajutor în misiunile de exorcizare.”

Niciunul dintre ei nu răspunse.

„Deci? Ești de acord?”

„Da,” spuse Mo Xi după o pauză. „Îți dau cuvântul meu.”

Murong Lian a râs în timp ce a făcut un gest cu mâna, ridicând vraja de pedeapsă de pe colierul de sclav. Gu Mang s-a prăbușit în băltoaca de sânge de pe podea. Buzele acelea mereu zâmbitoare nu mai puteau rosti niciun cuvânt.

Văzând asta, Murong Lian și-a exprimat o satisfacție pe măsură: „Ajunge.”

Lumina colierului de sclav s-a stins.

„Rămâi acolo până nu mai sângerezi”, i-a spus Murong Lian batjocoritor lui Gu Mang. „O să te scutească de spălatul rufelor în plus. Sper că acest cadou e suficient să-ți amintească în fiecare clipă cine ești cu adevărat.” Privirea lui era ca veninul unei viespi. „Amintește-ți mizeria care este sângele tău. Amintește-ți cui aparții, cui îi datorezi loialitatea ta.”

Murong Lian era mai mult decât josnic și mai mult decât nebun. Mo Xi era profund dezgustat de el de multă vreme.

Ceea ce Mo Xi nu putea înțelege niciodată era de ce Gu Mang era atât de hotărât să rămână alături de Murong Lian, în ciuda cruzimii acestuia. Trecuseră mai bine de douăzeci de ani fără ca el să dea vreun semn de rebeliune.

Gu Mang nu era deloc masochist. Era extrem de inteligent, neînfricat și hotărât, motiv pentru care Mo Xi considera această loialitate prostească ca fiind absurdă. Nici măcar nu putea să-și imagineze ce gândise Gu Mang, și nici nu știa ce anume se întâmplase între Murong Lian și Gu Mang. Rămânea un mister chiar și în ziua de azi.

Iar acum, când Li Wei readuse în discuție vechile lor certuri, Mo Xi nu putea să nu se gândească că această reamintire era destul de inutilă. Wangshu-jun fusese întotdeauna un om cu totul josnic. Cât de rău putea să mai devină?

Cu siguranță nu se aștepta ca, atunci când îl va revedea în sfârșit pe Murong Lian în persoană, să aibă o surpriză neplăcută.

Într-o zi, după ce s-au încheiat treburile de la curte, câțiva tineri stăpâni au propus să se ducă să se relaxeze la noua tavernă „Pitch-Pot” din partea de est a orașului. O nouă cultivatoare se alătura distracției.

„Xihe-jun, ce-ar fi să mergem împreună?”, a întrebat ea.

Mo Xi a răspuns: „Îmi cer scuze.”

„Iar un refuz?” Cultivatoarea își strânse buzele și mormăi: „Știu că o ai pe prințesa Mengze, dar ești atât de hotărât să rămâi cu ea încât nu vrei să dai nimănui altcuiva o șansă?”

Înainte ca Mo Xi să apuce să răspundă, Yue Chenqing apăru din spatele ei. „Hei, Xihe-jun, ce vrei să spui cu asta?” El o bătu ușor pe umăr pe cultivatoare. „Hai să ne distrăm împreună”, spuse el, dornic să ajute. „Să bem niște ceai, să jucăm o partidă de pitch-pot. Ce-i rău în asta?”

Și ceilalți începură să încerce să-l convingă, zâmbind.

„Exact, vino cu noi.”

„Pitch-pot-ul e foarte distractiv.”

În acel moment, o voce de bărbat se auzi din exterior. Suna ca a unei fantome, răgușită și tremurândă, fără nici cea mai mică urmă de căldură. Singura emoție pe care o conținea era disprețul. „Idioți care aruncă în oale. Distracția imbecililor.”

Odată cu aceste cuvinte se auzi foșnetul pașilor venind dinspre ușile sălii care se întunecau.

Mo Xi se întoarse și văzu un bărbat care ținea o umbrelă din tifon urcând încet treptele. Silueta lui era rece și distantă, ca un spectru singuratic rătăcind prin zăpada de seară. Bărbatul își strânse umbrela lângă corp, scuturând zăpada care se adunase pe suprafața ei. Își ridică privirea pentru a-i scruta pe cei prezenți în sală, apoi zâmbi fals și batjocoritor. „Sunteți toți aici?”

Toți subalternii Biroului de Afaceri Militare tresăriră, fiecare dintre ei făcând o plecăciune. „Wangshu-jun.”

„Acest subaltern îl salută pe Wangshu-shenjun.”

Era Murong Lian.

Leneșul desăvârșit apăruse în sfârșit.

Trecuseră mulți ani, dar când fostul stăpân al lui Gu Mang stătea din nou în fața lui Mo Xi, arăta la fel de delicat și grațios ca întotdeauna. Ochii aceia senzuali erau lungi și înguști, curbați la capete ca lăstarii de salcie. În farmecul său se ascundea cruzime, iar în fragilitatea sa se ascundea răceală, iar obrajii îi erau chiar mai ascuțiți și mai adânciți decât își amintea Mo Xi. Manierele sale arogante și mândria răutăcioasă deveniseră, de asemenea, mai pronunțate.

Privirea lui Murong Lian alunecă peste chipul lui Mo Xi, de parcă abia l-ar fi remarcat în mulțime. Își umezi buzele și zâmbi. „Oh, Xihe-jun e și el aici? Ce necioplit din partea mea — nu ne-am mai văzut de mult.”

Yue Chenqing era un guraliv fără minte care se înțelegea bine cu oricine, așa că i-a făcut cu mâna lui Murong Lian, zâmbind larg. „Murong-dage, nici eu nu te-am mai văzut de mult timp.”

Yue Chenqing ar fi putut la fel de bine să nu existe; Murong Lian nici măcar nu i-a aruncat o privire.

Yue Chenqing a tăcut.

După ce a așteptat câteva clipe fără să primească niciun răspuns din partea lui Mo Xi, Murong Lian a afișat din nou un zâmbet înghețat. „Xihe-jun, noi doi nu ne-am mai văzut de mult timp. De ce nu pari deloc bucuros să mă vezi? Caracterul tău mândru și distant nu s-a schimbat deloc.”

Mo Xi îl privi cu indiferență. „Totuși, Wangshu-jun, tu te-ai schimbat foarte mult. Presupun că treburile din capitală au fost o povară teribilă; te-au făcut să slăbești atât de mult.”

Murong Lian zâmbi. „Da. Spre deosebire de tine, fac parte din cercul restrâns al Majestății Sale Imperiale și, prin urmare, trebuie să-l ajut să-și poarte povara.”

„Cât de emoționant”, spuse Mo Xi cu răceală.

Xihe-jun împotriva lui Wangshu-jun era ca un tunet împotriva fulgerului sau ca piatra împotriva lamei, umplând atmosfera de tensiune.

Dintre toți cei prezenți în sala aceea, doar Yue Chenqing, un prostănac cu inima bună, a fost dispus să ia cuvântul. S-a uitat la ambele părți și a continuat cu hotărâre: „Wangshu-jun, e atât de târziu. Ce te-a determinat să faci o plimbare prin palat?”

„Tocmai treceam pe aici.” Murong Lian i-a răspuns în cele din urmă, după o scurtă pauză. „Se întâmplă să fiu liber și am vrut să vă invit pe toți la o petrecere la Conacul Wangshu…” Când a terminat, și-a îndreptat privirea, care aducea cu ea un ușor fior. „…să bem ceva și așa mai departe.”

Nimeni nu îndrăznea să respingă vreo sugestie a lui Murong Lian, cu atât mai puțin mulțimea de oameni care doreau să-i intre în grații.

„Deci așa stau lucrurile!”, au spus ei repede.

„Evident, ar fi nepoliticos să refuzăm o invitație din partea ta, Wangshu-jun.”

Murong Lian aruncă o privire spre chipul lui Mo Xi. „Xihe-jun, vii și tu?”

Mo Xi se uită spre Yue Chenqing. Deoarece Yue Chenqing era încă tânăr și ușor de influențat, se gândi că ar fi mai bine pentru el să păstreze distanța față de Murong Lian.

„Yue Chenqing și cu mine suntem ocupați”, spuse el. „Nu vom participa în seara aceasta.”

„O, nu se poate! E atât de târziu — cum am putea să fim ocupați?!” Yue Chenqing deschise larg ochii. „De parcă aș vrea să discut chestiuni militare cu tine! Vreau să mă duc să beau ceva la Conacul Wangshu…” Se ascunse în spatele lui Murong Lian, arătând de parcă ar prefera să fie bătut până la moarte decât să mai citească încă un memoriu militar imperial.

De vreme ce Yue Chenqing își arătase deschis poziția, Mo Xi nu-l putea forța. Tot ce putea face era să-și încrunte ușor sprâncenele.

Murong Lian se întoarse, cu brațele la spate, și privi zăpada care cădea în afara ușilor sălii. „Apropo, Xihe-jun”, spuse el, „nu l-ai mai văzut pe Gu Mang de mult timp, nu-i așa?”

Mo Xi nu spuse nimic.

„Știu că îl urăști. Pe vremea când Gu Mang a dezertat, ai tot încercat să-l protejezi, susținând că nu ar trăda niciodată Chonghua.” Murong Lian zâmbi brusc din nou. „Mai târziu, când l-ai întâlnit față în față pe câmpul de luptă și ai încercat să obții confirmarea din gura lui, el te-a rănit — și ai fost la un pas de moarte.”

„De ce te obosești să aduci în discuție trecutul?”, întrebă Mo Xi rece.

Un râs batjocoritor. „De parcă nu ți-ai aminti de asta atâta timp cât nu o menționez eu. Xihe-jun, poate că nu suntem prieteni, dar se întâmplă ca Gu Mang să ne fi înșelat, dezamăgit și trădat pe amândoi”, spuse Murong Lian cu voce leneșă. „Așa că, chiar dacă nu vrei să recunoști, mă tem că singurul om din întreaga lume care îmi poate înțelege ura și deznădejdea ești tu și nimeni altcineva.”

După aceea, Murong Lian și-a întors fața palidă ca a unui bolnav într-o parte, ochii lui sclipind cu o lumină greu de descifrat.

„A fost sclavul meu cu mulți ani în urmă, iar acum se află în Pavilionul Luomei, sub controlul meu.” Și-a înclinat capul, arătând plictisit. „Și ce dacă? De ce nu mergem să aruncăm o privire?”

Yue Chenqing își scoase naiv capul din lateral. „Hei, Pavilionul Luomei? Wangshu-jun, sper că glumești. Avem fete la Biroul Afacerilor Militare. Nu ar fi potrivit ca ele să se ducă să se distreze la Pavilionul Luomei.”

Cele câteva cultivatoare care au auzit asta au făcut repede un gest cu mâna. „Noi nu vom participa — sperăm ca Wangshu-jun să se distreze.”

Yue Chenqing se scărpină pe cap. „Păi, chiar dacă fetele nu merg, Xihe-jun urăște bordelurile mai mult decât orice. De ce ar merge el într-un loc ca ăla?”

„Oh. Așa e.” Murong Lian își strânse buzele. „Generalul Mo este cel mai bun comandant din Chonghua, mereu imaculat și onorabil, corect și neclintit. Nu se poate ca el să se înjosească intrând într-o casă de plăceri de neconceput. Ce murdar.”

Mo Xi nu răspunse.

„Atunci ce zici de asta?” Murong Lian își înclină gâtul și își întinse mușchii încordați înainte de a continua. „Pavilionul Luomei nu e departe de conacul meu. O să-l trimit pe Gu Mang acolo imediat, și o să-l lăsăm să ne înveselească seara asta. Generale Mo, va fi modul meu de a-ți oferi…” Buzele îi erau umede, cuvintele lui sinistre. „O primire călduroasă acasă.”

Capitolul 13: O invitație din partea lui Murong Lian

„Ah? Doar Gu Mang? Wangshu-jun, ar fi bine să mai aduci câțiva ca el”, interveni un tânăr stăpân.

Cei doi mari nobili, Xihe și Wangshu, aveau amândoi motive să-l urască pe Gu Mang. Așadar, tânărul nu ezită să râdă batjocoritor: „Având în vedere starea actuală a lui Gu Mang, ar fi impresionant dacă nu ar strica atmosfera.”

Murong Lian îl ignorase la început, cu privirea fixată asupra lui Mo Xi. Dar când auzi aceste ultime cuvinte, colțurile buzelor i se curbară într-un zâmbet. De îndată ce văzură acest semn, tinerii care se străduiau să-i intre în grații râseră și ei.

„Ha ha, ai dreptate. E adevărat că Gu Mang nu ar fi suficient de unul singur. El, atent? Mai degrabă enervant.”

„I-ai acordat protecția ta înainte?”

„Lăsând totul la o parte, era un afemeiat notoriu. Eram curios și voiam să mă distrez puțin, și știi, el...”

Înainte ca acest tânăr stăpân să apuce să termine, a simțit un fior brusc și pătrunzător în ceafă. Când s-a uitat în jur, a constatat că Mo Xi îl privea fix, cu ochii ca gheața. Privirea aceea era ca o lamă în noaptea înghețată, atât de înspăimântătoare încât tânărul stăpân a uitat ce era pe cale să spună. A înghițit în sec, izbucnind într-o transpirație rece.

A tremurat — ce spusese greșit? Dar înainte să apuce să se gândească mai mult la asta, Mo Xi s-a întors cu spatele. Profilul acela ascuțit se cufundase din nou într-o indiferență rece, fără nici cea mai mică urmă de tulburare.

Era ca și cum antipatia din privirea lui de acum un moment nu fusese decât o halucinație a tânărului stăpân.

„Ce amuzant ești”, îl întrerupse Murong Lian, întruchiparea lenei imperioase. „Cine crezi că este Gu Mang? A fost odată cel mai înalt general al Chonghua, fostul meu sclav și shixiong-ul generalului Mo.”

Mo Xi nu răspunse.

„Chiar dacă nu știe să servească pe nimeni cu atenție, cum am putea să ne permitem să-i simțim lipsa la banchetul din această seară?” În timp ce Murong Lian vorbea, privirea lui veninoasă se opri asupra lui Mo Xi. „Acum că generalul Mo s-a întors și vine la această mică adunare la conacul meu, cum aș putea să-mi neglijez datoria de gazdă… de a împărți?”

Ochii lui Mo Xi se întunecau cu fiecare cuvânt rostit de Murong Lian. În acel moment, ochii lui semănau cu nori negri care apăsau asupra zidurilor orașului — flăcările mâniei deveniseră o armată de mii de soldați, latente, dar ucigătoare, ascunse în spatele vălului genelor sale.

Nu voia să-l vadă pe Gu Mang arătând atât de mizerabil în fața acestor oameni.

Dar Murong Lian a insistat să țintească slăbiciunea fatală a lui Mo Xi, înfingându-i fiecare cuvânt în inimă.

După această ploaie de cuvinte, Murong Lian și-a strâns colțurile buzelor într-un zâmbet înfiorător. „Generale Mo, marele tău dușman — Gu-shixiong al tău — nu ești curios să afli cum am reușit să-l înving? Nu vrei să vezi cu ochii tăi?”

În cele din urmă, grupul a plecat.

Conacul Wangshu era un complex magnific situat în partea de est a orașului Chonghua. Emblema neamului Wangshu era un liliac, iar simboluri care îi semănau străluceau tot anul deasupra reședinței. În interiorul conacului, personalul purta în mare parte robe de un albastru intens, cu borduri aurii.

Așa cum era obiceiul în Chonghua, nobilii de sânge pur purtau haine cu borduri aurii, dar culorile de bază erau stabilite prin decret imperial. De exemplu, robele de la Conacul Xihe erau negre cu borduri aurii, în timp ce cele de la Conacul Yue erau albe cu borduri aurii.

În acel moment, opt mii de lămpi sacre rafinate luminau cerul, emanând o aură de hedonism extravagant. La jumătatea festinului, toată lumea se relaxase; tinerii care mai devreme fuseseră tensionați și reținuți deveniseră vioi și se plimbau de colo-colo, bând și jucând jocuri de ghicit cu degetele.

Murong Lian zăcea odihnindu-se pe șezlongul său din bambus xiangfei, cu mâna sa zveltă și palidă ca gheața înfășurată în jurul unui potir subțire de argint, în timp ce atingea fără grijă plantele aromatice din arzătorul de tămâie.

În interior se afla un fel de parfum narcotic provenit din Regatul Liao. Era inofensiv dacă era mirosit de la distanță, dar îi umplea pe cei din apropiere cu un val de extaz incredibil. Cu toate acestea, depresia care urma era de trei ori mai puternică decât acea bucurie. Pentru a continua să simtă extazul, tămâia trebuia inhalată în mod repetat și frecvent, ceea ce o transforma într-o dependență greu de abandonat. Răposatul împărat interzisese substanța aceasta în timpul domniei sale.

Priveliștea expresiei extaziate a lui Murong Lian, atât de încețoșată în mijlocul fumului încât părea o iluzie, îl umplea pe Mo Xi de iritare.

Yue Chenqing stătea lângă el. În timp ce privea fumul pe care îl inhala Murong Lian, a devenit curios. Voia să se uite mai de aproape, dar Mo Xi l-a oprit.

„Stai jos.”

„Ce e aia?”

„Ephemera”, răspunse Mo Xi sec.

Yue Chenqing rămase șocat. „Ah! Adică ephemera din Regatul Liao?” Se uită îngrijorat. „Se pare că dependența lui Wangshu-jun e gravă. Nu-i de mirare că e atât de obosit azi.”

„Dacă îndrăznești măcar să te gândești să atingi fumul ăla, tatăl tău te va închide pentru ani de zile.”

„Tatăl meu?” spuse Yu Chenqing. „Tatăl meu nu e atât de aspru. Cel mult m-ar amenința că mă va lega și mă va bate. Chestia asta cu închiderea cuiva este evident ideea ta, nu a lui, generale Mo.”

Înainte ca Mo Xi să apuce să se supere, Yue Chenqing zâmbi șmecher. „Dar nu trebuie să-ți faci griji. Nu mă interesează deloc genul ăla de plăcere iluzorie. Sunt atât de simpatic, încât nu am nevoie de chestiile alea efemere ca să fiu fericit. Nu există nimic de la care să nu-mi pot reveni.”

În mod neașteptat, aceste ultime cuvinte ajunseră cu o precizie perfectă la urechile lui Murong Lian.

Murong Lian se juca cu cenușa din cădelnița aurie, în formă de fiară. Un rânjet slab și rece i se strecură pe chip. Vocea îi era la fel de leneșă ca fumul, când spuse: „Să-mi revin? Pfft. Lucrurile efemere valorează cât greutatea lor în aur. Având la dispoziție doar averea Clanului Yue, n-ai putea să le fumezi nici măcar dacă ai vrea.”

Yue Chenqing nu voia să se certe cu el. „Da, neamul lui Wangshu-jun este înalt și nobil”, spuse el cu nonșalanță. „Averea ta rivalizează cu cea a națiunii înseși. Cum aș putea să mă compar cu tine?”

Mulțumit, Murong Lian se întoarse către Mo Xi. „Xihe-jun, ești sigur că nu vrei să iei parte?”

Expresia lui Mo Xi era rece, ceea ce l-a făcut pe Murong Lian să se lase pe spate și să râdă. „Aproape că uitasem. Generalul Mo are obiceiul austerității. Nu i-a păsat niciodată de extravaganță și risipă. Ah, se pare că acest lord este singura persoană din Chonghua care își poate permite să se bucure de această comoară a Regatului Liao.”

Mo Xi nu voia sub nicio formă să vorbească cu acest bărbat mai mult decât era absolut necesar. Murong Lian pe care și-l amintea era deja întruchiparea gunoiului uman. Cine ar fi putut să-și imagineze că, după toți acești ani, ar putea deveni și mai rău?

Murong Lian era mândru de rangul său de nobil de sânge pur, dar refuza să muncească din greu, scufundându-se în schimb tot mai adânc în mocirlă. Acum putea fi descris ca un risipitor fără minte, scufundat în vise de beție.

Li Wei avea dreptate: Murong Lian putrezise într-adevăr până în măduva oaselor.

„Stăpâne.” Chiar în acel moment, administratorul conacului Wangshu intră pentru a-i raporta lui Murong Lian. „Persoanele de la Pavilionul Luomei au fost aduse, așa cum ai poruncit.”

„Oh, excelent. Trimite-i înăuntru.”

Petrecerea devenea tot mai zgomotoasă, iar oaspeții erau cu toții puțin amețiți de băutură. După ce administratorul a primit instrucțiunile, a dat curs, desigur, bătând din palme pentru ca servitorii să aducă cele mai frumoase femei și cei mai chipeși bărbați de la Pavilionul Luomei, ca să înveselească atmosfera. Mo Xi s-a întors, ochii lui negri ca smoala privind cu privirea unui șoim spre ușă.

Vălul cu mărgele zornăi, iar mai multe rânduri de bărbați și femei fură conduși înăuntru de majordom. Fiecare dintre ei avea propriul său farmec — unii erau frumoși și veseli, alții inocenți și puri; umili sau mândri, reticenți sau dornici.

Doar Gu Mang nu se afla acolo.

„Acestea sunt prostituatele trimise de la Pavilionul Luomei. Dacă vreunul dintre voi, domnilor, se îndrăgostește de vreuna dintre ele, nu ezitați să le luați la o întâlnire”, spuse Murong Lian, făcând un gest leneș cu mâna. „Nu sunt altceva decât niște bastarzi, iar dacă mor, eu îmi asum responsabilitatea — în seara asta, eu vă fac cinste. Acum n-ar trebui să mă lăudați cu toții și să-mi mulțumiți cu lacrimi în ochi?”

Mulțimea s-a grăbit să-l lingușească.

„Wangshu-jun e o adevărată gură de aer proaspăt!”

„La urma urmei, e vărul împăratului. Tot ce-și dorește se îndeplinește la o simplă poruncă. Ce invidiabil!”

Mulțimea i-a lins cizmele lui Murong Lian și a început să-i târască zgomotos pe bieții nefericiți ca să-i însoțească la băutură și distracție. Dintr-odată, scena banchetului s-a transformat într-un haos de desfrâu.

„Frumoaso, cum te cheamă?”

„Vino aici, umple-i cupa lui Gege.”

Expresia lui Mo Xi se întunecă din ce în ce mai mult. Deși a îndurat asta multă vreme, în cele din urmă a ajuns la limita răbdării și nu mai putea asculta. Dar, când se pregătea să se ridice și să plece, l-a auzit pe Murong Lian vorbind, cu veselie în glas: „Xihe-jun, nu e nimeni aici care să-ți placă?”

„Ai băut prea mult vin.”

„Nu e așa”, a spus Murong Lian cu dispreț. „Iar Xihe-jun, n-ar trebui să te grăbești atât de tare să pleci. Persoana pe care vrei să o vezi se află aici — doar că, în ultima vreme, are un comportament destul de ciudat. Devine neliniștit când se îndepărtează de Pavilionul Luomei, așa că a stat afară tot acest timp, refuzând să intre.” În timp ce vorbea, își umplu propria cupă și o golise dintr-o singură înghițitură. „Dacă nu mă crezi, uită-te singur.”

Mo Xi se întoarse spre ușă. Exact așa cum spusese Murong Lian, legănarea dezordonată a vălului cu mărgele dezvăluia o siluetă în umbrele din spatele acestuia, de parcă o fiară precaută s-ar fi ascuns în adâncurile lor, privind cu precauție spre exterior.

„Vezi?”, spuse Murong Lian. „Ce-ar fi să-l aducem înăuntru să se distreze puțin cu tine?”

Când Mo Xi nu răspunse, Murong Lian zâmbi. Se întinse, cu obrajii înroșiți de băutură, și strigă: „Hei, oameni buni, așteptați o clipă!”

„Ce este, Wangshu-jun?”

Murong Lian își strânse ochii, disprețul și răutatea de pe chipul său intensificându-se instantaneu. „Vă purtați cu toții atât de urât”, spuse Murong Lian. „V-ați grăbit să le luați pe aceste frumuseți în brațe, dar niciunul dintre voi nu a observat că poala nobilului nostru Xihe-jun este încă goală?”

Mo Xi rămase fără cuvinte.

În circumstanțe normale, nimeni n-ar îndrăzni să facă astfel de glume pe seama lui. Dar acești tineri stăpâni erau, în mare parte, niște risipitori. O rană minoră îi făcea să refuze să pășească pe câmpul de luptă, iar o rană gravă îi făcea să refuze să părăsească patul de boală. Puțini dintre ei lucraseră vreodată direct cu Mo Xi. În plus, erau beți, așa că vorbeau fără niciun pic de decență.

„Xihe-jun, capitala nu seamănă cu armata”, a murmurat unul dintre ei cu un rânjet. „F-frumusețile sunt peste tot, iar cele care îi aparțin lui Wangshu-jun sunt cele mai bune dintre cele mai bune. De ce ai r-refuza oferta lui?”

„Chiar dacă se află în anii lui cei mai viguroși, Xihe-jun e mereu ocupat cu treburile militare. Ar trebui să te relaxezi din când în când.”

„Nu-i așa? Generalul Mo a fost pe nenumărate câmpuri de luptă, dar n-a pășit niciodată sub un baldachin de pat acoperit cu draperii. Viața e amară și scurtă, așa că ar trebui să te bucuri de prezent”, chicoti altul.

Yue Chenqing era încă relativ sobru. Când a văzut expresia lui Mo Xi, un sentiment de teamă i s-a stârnit în suflet. „Haideți acum”, s-a grăbit el să intervină. „De ce nu tăceți odată?!”

Mo Xi i-a aruncat o privire. Contrar tuturor așteptărilor, acest puști era cel care lua lucrurile în serios.

Dar următorul lucru pe care l-a auzit din gura lui Yue Chenqing a fost: „Dacă continuați să vorbiți așa, când generalul Mo va exploda și va începe să omoare oameni, eu voi fi primul care va fugi!”

Mo Xi s-a încruntat fără să spună nimic.

Toți se priveau unii pe alții, în starea lor confuză, pe jumătate beți, cu zâmbete prostești pe buze.

În această tăcere chinuitoare, Murong Lian aruncă o privire din colțul ochilor săi ca florile de piersic, privirea lui fiind amețită, dar ascuțită ca gheața. „Xihe-jun, chiar și cu toate aceste frumuseți fără egal în fața ta, nu vrei nici femeile, nici bărbații. Ah, cred că...” Zâmbi răutăcios. „Cel după care tânjești... este de fapt dușmanul tău, nu-i așa?”

Spunând acestea, strigă spre ușă: „Veniți! Aduceți-l pe comandantul trădător Gu Mang în fața generalului nostru Mo!”

Capitolul 14: Xihe-jun, mincinosul

Majordomul l-a condus pe Gu Mang mai departe. Lanțul de fier de la gâtul său zăngănea la fiecare pas pe care îl făcea desculț, ieșind din umbră.

Gu Mang părea extrem de calm la ultima lor întâlnire, de parcă nu simțea nici cea mai mică neliniște pe propriul său teritoriu. Dar acum, deși chipul lui Gu Mang era impasibil, mușchii îi erau încordați, iar privirea pătrunzătoare ascunsă în spatele genelor lungi era plină de precauție în timp ce trecea peste fiecare chip din mulțime.

Din întâmplare, acei ochi s-au întâlnit cu ai lui Mo Xi. Ceva s-a schimbat în inima lui Mo Xi.

Știa că situația sa actuală era incredibil de delicată. Dacă Gu Mang ar fi menționat întâmplător întâlnirea lor anterioară de la Pavilionul Luomei, deși Mo Xi nu ar fi avut de suferit consecințe grave, nimic bun nu ar fi putut rezulta din asta.

Dar, deși știa foarte bine acest lucru, un colț ascuns al inimii sale urla în tăcere, sperând că Gu Mang ar reacționa față de el altfel decât față de ceilalți, măcar într-o mică măsură.

Păcat — Gu Mang l-a dezamăgit din nou.

Gu Mang nu manifesta absolut niciun interes față de Mo Xi; fără îndoială, îl vedea pur și simplu ca pe încă unul dintre clienții săi ciudați. Privirea lui nu s-a oprit nici măcar o clipă asupra feței lui Mo Xi — l-a privit rapid și direct, apoi și-a îndreptat privirea în altă parte, cu indiferență.

Mo Xi s-a uitat cu o privire furtunoasă la cupa sa rafinată de jad de pe masă și a început să se joace cu ea, cu ochii în jos.

„Oh, ilustra fostă Bestie a Altarului”, spuse Murong Lian cu un zâmbet nesincer. „De ce ești atât de neliniștit, Gu Mang? Ai slujit familia mea încă de când erai tânăr — nu faci decât să vizitezi un loc familiar. De ce ți-ar fi frică? Vino.” Îi făcu semn lui Gu Mang să se apropie. „Vino aici.”

Gu Mang făcu încet un pas înainte, privirea lui oprindu-se asupra arzătorului de tămâie din fața lui Murong Lian. Strănută, aparent iritat de fumul efemer care ieșea din arzător, și se întoarse repede să o ia la fugă.

Murong Lian nu se așteptase ca acesta să reacționeze așa. Odată ce își reveni în fire, strigă sever: „Prindeți-l!”

Miezul spiritual al lui Gu Mang fusese distrus, dar puterea sa marțială era încă formidabilă. Picioarele i se răsuciră, lovind violent câțiva oameni din apropiere. Apoi, împingându-se cu mâna de podea, sări ca o panteră, ferindu-se de servitorii care încercau să-l prindă și aterizând cu siguranță pe pământ.

Mișcările lui erau la fel de fluide ca apa curgătoare; chiar și fără ajutorul magiei, erau de o putere uluitoare.

Gu Mang și-a trimis adversarii zburând cu o lovitură de picior. Aruncând o privire înapoi, s-a scărpinat pe obraz, apoi s-a întors pentru a continua să fugă.

„Ei bine, o cămilă flămândă e tot mai mare decât un cal. La fel, generalul Gu, chiar și în ruine, e tot mai puternic decât genul ăsta de oameni…” În timp ce Murong Lian vorbea, i-a aruncat o privire lui Mo Xi. „Nu ești de acord, Xihe-jun?”

Mo Xi stătea cu brațele încrucișate, sprijinindu-se de marginea scaunului și ignorându-l pe Murong Lian. În schimb, îl privea pe Gu Mang cum se ferea și se apleca în hol. Pregătirea marțială a lui Gu Mang era incredibil de bună; sclavilor de la Conacul Wangshu le-a luat mult efort să-l imobilizeze. La final, erau cu toții acoperiți de sudoare, cu nasurile învinețite și fețele umflate.

„Stăpâne, l-am legat.”

„Uitați-vă la voi, gâfâind ca niște boi. Dacă n-aș ști mai bine, aș crede că voi sunteți cei ale căror miezuri spirituale au fost distruse, nu el. Idioților!”

Servitorii au lăsat capetele în jos, înghițind în sec, plini de neliniște.

Din fericire, Murong Lian nu a continuat să-i certe. În schimb, și-a scuturat mânecile și a spus nerăbdător: „Aduceți-l înapoi.”

Gu Mang a fost condus din nou în centrul sălii. Deoarece încă refuza să se supună, au fost nevoiți să-l lege strâns cu vrăji în timp ce îl escortau în fața podiumului.

„Îngenunchează!”

Gu Mang nu voia să îngenuncheze, așa că cineva din grup l-a lovit brutal cu piciorul în spatele genunchilor, iar el s-a prăbușit la pământ.

Fața, gâtul, abdomenul și genunchii îi erau strâns legați cu frânghii negre pentru nemuritori. Expresia lui era confuză, dar furioasă, iar veșmintele lui, inițial largi, erau acum larg deschise, dezvăluind o porțiune largă din pieptul său palid.

Murong Lian coborî de pe patul de bambus, ținând în mână lingura de argint cu care răscolea cenușa parfumată. Aplecându-se, îl privi fix pe Gu Mang. „Întregul Chonghua se află sub stăpânirea neamului Murong… Generale, unde vei fugi? Unde poți să fugi?”

Spunând acestea, îl lovi pe Gu Mang peste față.

Sunetul loviturii răsună clar. Murong Lian nu se abținuse deloc, iar pe obrazul lui Gu Mang apărură imediat cinci urme roșii.

Capul i se întoarse brusc într-o parte. Gu Mang nu scoase niciun sunet — dar genele lui Mo Xi clipiră ușor.

„Am petrecut doi ani învățându-te regulile, dar încă nu le-ai asimilat.” Murong Lian se ridică drept, inspirând parfumul rămas pe lingură. Apoi se întoarse brusc să-l privească pe Mo Xi.

„Ah, Xihe-jun, am auzit că ți-ai condus bine armata. Când ai preluat pentru prima oară Armata Wangba pe care Gu Mang a lăsat-o în urmă, au fost destul de mulți soldați vechi care au vrut să se răzvrătească, dar au fost convinși de jurământul pe care l-ai depus în fața trupelor. Văzând că ești un astfel de expert, de ce nu-l instruiești și pe fostul general al Armatei Wangba pentru mine? Lasă-l și pe el să învețe ascultarea.”

Murong Lian făcu un gest cu mâna în timp ce vorbea, dând de înțeles servitorilor să-l târască pe Gu Mang în fața lui Mo Xi. „Apropo, odată l-a înjunghiat pe generalul Mo în piept. O scuză… trebuie prezentată generalului Mo, mai devreme sau mai târziu. Acum tu ești călăul, iar el se află pe butucul tău”, spuse Murong Lian fără grabă. „Poți alege să-l torturezi cum dorești. Dă-i drumul.”

Gu Mang nu cunoștea multe cuvinte complicate. Călău, patul de execuție — nu le înțelegea. Dar pentru el, cuvântul „tortură” suna ca un băț pentru un câine îngrozit de noi bătăi. Se cutremură, ochii i se măriră. Din locul în care zăcea pe pământ, câmpul său vizual era limitat; nu-l putea vedea pe Mo Xi, care stătea într-un unghi în spatele lui. Când cei doi servitori de lângă Gu Mang îl mișcară, el se strădui să se întoarcă, dar frânghiile care-l legau se strânseră în jurul capului său. Lanțurile de fier care îi astupau gura erau pe punctul de a i se înfige în carne, forțându-l să-și piardă respirația.

Pentru o clipă, toate privirile din încăpere erau îndreptate spre Mo Xi și Gu Mang.

Yue Chenqing își acoperi ochii cu mâinile și trase cu ochiul din spatele degetelor. „Generale Mo, în ciuda urii și resentimentelor pe care le împărtășiți, nu-l poți ucide în fața mea. Sunt doar un copil.”

Mo Xi nu spuse nimic. Încet, se aplecă pe un genunchi, cu cotul sprijinit pe rotulă. Cu cealaltă mână, înmănușată în negru, îl apucă pe Gu Mang de bărbie și îi întoarse fața în sus.

Gu Mang fusese legat la gură cu un lanț și nu putea să-l înjure. Nu putea decât să se zbată, făcând lanțul să zăngănească în timp ce îl privea cu o privire furioasă.

Un tremur inexplicabil i-a zguduit inima lui Mo Xi. Nu înțelegea de ce i s-a făcut pielea de găină pe spate la vederea lui Gu Mang legat în lanțuri, cu hainele în dezordine.

Era oare emoția de a-și călca în sfârșit prada în picioare, de a o vedea întinzându-și gâtul pentru execuție? Furia față de pasivitatea lui dezamăgitoare? Sau era vreo altă emoție?

Mo Xi nu știa și nici nu voia să știe.

Pupilele lui negre și reci priveau în jos cu dispreț. În lumina pâlpâitoare, câmpul său vizual era umplut de mizeria lui Gu Mang, feroce și totuși demnă de milă.

După câteva secunde lungi, Mo Xi închise ochii și se ridică în picioare. „Luați-l de aici.”

„Hm? Ce vrea să spună Xihe-jun cu asta?”

Mo Xi își întoarse fața. „Nu sunt interesat de el.”

Murong Lian zâmbi. „Deci așa stau lucrurile. Și eu care credeam că ceva a atins un punct sensibil al lui Xihe-jun, supărându-l.” În timp ce vorbea, adăugă puțin praf în pipa din mână. Strânse ochii și trase un fum adânc, privirea lui fluidă aruncându-se din nou pe furiș în lateral.

„Dar, Xihe-jun, ești cu adevărat admirabil. Chiar și după ce te-ai ocupat de treburile militare în toți acești ani, ești la fel de distant ca întotdeauna. Dintre toți acești bărbați și femei, aceste frumuseți nefericite, niciuna nu este demnă de atenția ta. Lasă-mă să te întreb, din curiozitate: ce fel de frumusețe divină ar fi nevoie pentru a-ți atrage privirea?”

Mo Xi nu scoase niciun sunet, iar expresia feței i se întunecă.

Dându-și seama că atmosfera dintre ei devenea din ce în ce mai tensionată, Yue Chenqing se scărpină pe cap și se trezi făcând un pas în direcția lor, dorind să intervină.

Mo Xi nici măcar nu se uită la el când spuse: „Nu te amesteca.”

O clipă de tăcere. „Oh…”

Drogurile i-au urcat lui Murong Lian la cap. El a râs batjocoritor. „Oare Xihe-jun crede că o adiere de fum îl va face pe tânărul Yue-gongzi dependent? Nu-ți face griji, asta e cu totul imposibil.”

„Ar fi bine să fie așa.” Privirea lui Mo Xi era ca o lamă cu cârlig într-o noapte rece, străpungând volute de ceață fumurie pentru a se fixa pe chipul lui Murong Lian.

Poate din cauza luptelor pentru putere dintre familiile aristocratice, lui Murong Lian nu-i păsa deloc de clanul Mo și îi făcuse viața grea lui Mo Xi încă din copilărie. Încerca mereu să afle ce-i plăcea și ce nu-i plăcea lui Mo Xi și să adune informații care ar putea fi folosite împotriva lui. Era departe de a fi prima dată când încerca să-i sondeze gândurile făcând astfel de insinuări.

Murong Lian râse și continuă cu încăpățânare să-l interogheze pe Mo Xi în stilul său obișnuit. „Încă nu mi-ai răspuns la întrebare. În Pavilionul meu Luomei se află tot felul de frumuseți, atât bărbați, cât și femei, în total peste o sută. Chiar nu-ți pasă de niciuna dintre ele, Xihe-jun?”

„Nu trebuie să-ți faci griji pentru treburile mele personale.”

Murong Lian trase încă o dată ușor din pipă, bătând ușor cu mâinile palide ca jadul în pipa neagră ca smoala, în timp ce expira un nor fin de fum. „Heh, Xihe-jun, de ce te reții atât de mult? Știu că ții la reputația ta, dar, după părerea mea, e mai bine să te bucuri de viață cât poți. Acele lucruri nesemnificative, precum dreptatea și caracterul, sunt asemănătoare cu fumul care se risipește…” Expiră un nor dens, iar un zâmbet indistinct străbătu ceața cenușie. Împrăștie acele fâșii de ceață, cu vocea leneșă. „Uite, se risipește într-o clipă.”

„Reputația?”, întrebă Mo Xi rece.

„Xihe-jun, păstrezi distanța față de bărbați și femei. Din ce alt motiv, dacă nu pentru reputația ta?”

„Sunt obsedat de curățenie”, răspunse Mo Xi indiferent.

Murong Lian nu răspunse imediat, coborându-și pleoapele și expirând un fir subțire de fum dintre buze.

Au rămas față în față o bună bucată de timp, până când Murong Lian s-a întors cu un rânjet disprețuitor și s-a lăsat din nou pe canapeaua sa xiangfei. „Puritanii… sunt atât de plictisitori.” În timp ce vorbea, a făcut un semn cu mâna, chemându-și oaspeții. „Haideți, toată lumea, distrați-vă din plin. Distrați-vă cât vreți; nu fiți modești. Dacă va rămâne măcar o singură fecioară care să nu fie beată criță în brațele cuiva după festinul de diseară, atunci va trebui să vă consider slabi și impotenți. De acum înainte, Pavilionul Luomei nu-și va mai permite să vă găzduiască.”

Un sclav al familiei se apropie de Murong Lian pentru a-l întreba, oarecum neputincios: „Stăpâne, să… să-l ducem înapoi pe Gu Mang sau să-l ținem aici?”

„Țineți-l aici. De ce să-l duceți de aici?” Murong Lian zâmbi. „Deci Xihe-jun nu e interesat; asta înseamnă că nimeni altcineva nu se va juca cu el?” În timp ce vorbea, aruncă o privire către Mo Xi. „Xihe-jun, chiar nu-ți pasă de el, nu-i așa? Dacă ești sigur că nu-l vrei, o să-i las pe frați să se distreze.”

Văzând că Mo Xi îl ignorase încă o dată, Murong Lian zâmbi, o lumină slabă sclipindu-i în ochi, ca niște solzi de șarpe strălucitori. „Bine.” Dădu din cap, arătând spre Gu Mang. „Ăsta e prea urât pentru gusturile lui Xihe-jun; el nu-l vrea. Luați-l și lăsați-i pe ceilalți să se distreze.”

Mulțimea era, firește, încântată. Publicul dezaproba umilirea curtezanelor obișnuite, dar discreditarea lui Gu Mang urma să fie întâmpinată cu laude și aplauze.

La urma urmei, nu era vina lor că Gu Mang hotărâse să devină un trădător al Chonghua.

Acei cultivatori beți l-au înconjurat într-o clipă, batjocorindu-l în timp ce își imaginau umilințele pe care urmau să i le provoace în curând.

Cineva a observat că lui Gu Mang părea să-i fie foame. I-a aruncat în față un ciolan de porc fiert. „Dacă vrei să mănânci, atunci mănâncă.”

Instinctele bestiale ale lui Gu Mang erau puternice. După ce a învârtit ciolanul de câteva ori, n-a mai putut rezista foamei și l-a apucat, ducându-l la nas. Mai întâi l-a mirosit cu atenție, apoi, nevăzând nimic în neregulă, a deschis gura să ia o mușcătură mică. În timp ce mesteca, se uita fix la tinerii stăpâni din fața lui, cu ochii precauți, dar concentrați fără ezitare.

Mo Xi privea scena aceasta din colțul ochiului. Simțea o strângere în inimă și nu se putea abține să-și întoarcă fața și mai departe. Dar, indiferent în ce direcție se uita, sunetele erau de neevitat, străpungându-i urechile cu un sunet ascuțit și strident.

„Ha ha ha! Generale Gu, se spunea că ești o fiară feroce, dar de fapt mănânci oase de pe podea?”

Tinerii stăpâni au izbucnit în hohote de râs.

„Nu erai tu obsedat de curățenie pe vremuri? Cum poți să vrei ceva ce a stat deja pe podea?”

„Generale Gu, unde ți-e mândria?”

Disprețul umplea camera până la refuz, dar Gu Mang nu-și dădea seama. El doar roadea cu înverșunare acea ciolan de porc câștigat cu greu. În câteva secunde, curățase osul de tot.

Și-a lins buzele și a ridicat din nou privirea, privind fețele acelea răuvoitoare și batjocoritoare, apoi ochii i s-au oprit asupra mesei de festin, încărcată cu farfurii. Pe ea se înălțau mici turnulețe de ciolan de porc fiert, mari, îngrijite și pătrate, cu carne slabă și grăsime în proporții egale. Fiecare bucată de porc fiert era acoperită cu un sos gros, bogat și aromat. Pentru o clipă, Gu Mang a privit fără să scoată un cuvânt. „Dă-mi”, a spus el brusc.

Acesta era primul cuvânt pe care îl rostea de când intrase în încăpere. Mulțimea îl privea de parcă ar fi asistat la miaunatul unei pisici obișnuită să tacă, iar fiecare dintre ei a început să se agite.

„Ce să-ți dau?”

Gu Mang nu s-a abținut. Arăta ca o fiară sălbatică care cerșea mâncare. „Dă-mi carne.”

Mulțimea a izbucnit în hohote de râs. „Uite, știe cum să ceară carne!”

„Nu înțelege nimic altceva, dar cu siguranță știe ce e carnea. Ce Bestie a Altarului pe cinste, ha ha!”

„Vrei să mănânci?”, l-a întrebat unul dintre tinerii stăpâni așezați pe podium.

Gu Mang dădu din cap.

Tânărul stăpân luă o bucățică cu bețișoarele de jad și i-o întinse. Gu Mang o luă, dar chiar când era pe punctul de a mușca, tânărul stăpân izbucni în râs. „Un câine trădător ca tine vrea să mănânce carne? Visează în continuare!”

În timp ce vorbea, energia spirituală îi pâlpâia la vârfurile degetelor, iar bucata de carne de porc înăbușită pe care o ținea Gu Mang s-a evaporat într-un nor de fum albastru-verzui.

Acest lucru părea să-l fi surprins pe Gu Mang. Pentru o clipă, s-a uitat fără să înțeleagă la mâinile sale, apoi, pentru încă o clipă, s-a uitat în stânga și în dreapta. În cele din urmă, a coborât capul să caute pe podea. După ce s-a asigurat în sfârșit, a înclinat capul, nedumerit. „Carnea a dispărut.”

Imediat, mulțimea din încăpere a început să se întreacă în a-l batjocori.

„Nu e ușor să faci rost de mâncare?”

Cineva a amestecat vin cu oțet, sos și grăsime într-o cupă de vin și i-a întins-o, chicotind. „Haide, gustă puțin din asta. E un vin de o calitate splendidă.”

Gu Mang fusese înfometat și însetat de atâta timp încât, deși nu avea încredere în acești oameni, a luat totuși cupa de vin și a mirosit-o. Găsind mirosul puțin ciudat, a lins-o cu prudență.

După un moment de liniște, a scuipat direct în fața acelei persoane.

Spectatorii își băteau cu palmele în coapse în timp ce râdeau în hohote, iar, în entuziasmul lor, unii au început să se gândească la alte modalități de a-l umili pe Gu Mang.

Tânărul stăpân care fusese stropit era furios din cauza acestei umilințe. A luat o batistă și s-a șters pe față, apoi l-a apucat pe Gu Mang de reverele hainei și l-a pălmuit cu ură. „Cerșetorii nu au de ales. Du-te și cerșește în iadul ăla nenorocit.”

Imediat ce Gu Mang a fost lovit, a vrut să riposteze. Dar, odată cu mintea lui, Regatul Liao îi distrusese energia spirituală vitează; nu era pe măsura acestui cultivator. Lanțurile acelea l-au imobilizat aproape instantaneu, zăngănind în timp ce se zbătea în zadar împotriva lor. Nu putea face altceva decât să arunce priviri ucigătoare către adversarul său.
Ochii lui chiar semănau cu ai unui lup.

„Dați-i o lecție! Bateți-l!”

„Da! Bateți-l!”

Cine nu-l ura pe Gu Mang? Atât Mo Xi, cât și Murong Lian erau prezenți în seara aceea, iar toți acești tineri stăpâni căutau să intre în grațiile celor doi nobili. Niciunul dintre ei nu-și reținea nici măcar o fărâmă din puterea magică. Vrăjile ofensive îl loveau pe Gu Mang ca ploaia — cât de violent puteau, fără însă a-l ucide pe loc.

Gu Mang a rămas curând fără suflare sub asaltul acesta. Nu înțelegea de ce acești oameni îl urau atât de mult. Voia să vorbească, dar avea gura plină de sânge.

Încă nemulțumiți, unii dintre tinerii stăpâni au luat cupa de vin de mai înainte, care nu era complet golită, și au scuipat în ea de câteva ori. Apoi l-au apucat pe Gu Mang de bărbie și au strigat:„Deschide gura! Ai face bine să înghiți!”

„Bea! Dacă nu bei tot, nu pleci în seara asta!”

Această mulțime de nobili bogați și puternici îl înconjuraseră pe Gu Mang pentru a-l umili. Pentru că voiau să-l impresioneze pe Xihe-jun, se străduiau cu atât mai mult să-l chinuiască.

Deodată, au auzit o bubuitură înăbușită venind din colț.

Întregul grup s-a întors brusc, doar pentru a vedea că Mo Xi se ridică brusc în picioare și aruncă cupa de jad pe masă. Până atunci se jucase în tăcere cu cupa de vin, dar acum ridică în sfârșit privirea, cu o expresie întunecată ca noaptea.

Capitolul 15: Un mic test

„Xi… Xihe-Jun, ce…?”

Furia lui Mo Xi, cu dinții strânși, se citea clar pe chipul său palid, frumos, dar înfricoșător. Privea în jos, peste mulțime, de la înălțimea sa impunătoare, dar chiar când acea privire ascuțită ca o lamă era pe punctul de a se opri asupra lui Gu Mang, își întoarse repede privirea.

„Xihe-jun…?”

Murong Lian îi aruncă și el o privire din colțul ochiului. „Oh, Xihe-jun, acum o secundă erai bine. De ce această izbucnire bruscă?”

Expresia lui Mo Xi rămase nemulțumită. Imaginea lui Gu Mang, înconjurat și umilit, îl umplu de o ură copleșitoare pe care nu reușea să o definească. Dacă ar fi scos din greșeală un ordin prin care să oprească mulțimea, s-ar fi pus într-o situație cu adevărat dificilă.

Din fericire, își stăpânise limba. Își luă un moment să-și revină, iar când vorbi, o făcu încet și cu maxilarul încleștat: „Demnitari ai curții… beți de vin și în căutare de plăceri, pierzând timpul în stare de ebrietate. Sunteți cu toții membri importanți ai Biroului Afacerilor Militare. Și totuși, tot ce știți să faceți sunt aceste trucuri josnice.” Fiecare cuvânt era rostit cu furie. „Unde vă este decența?!”

În mijlocul tăcerii mulțimii, Murong Lian a luat cuvântul. „Xihe-jun, ce vrei să spui?” S-a ridicat din poziția în care stătea întins. „Gu Mang este un trădător. Lorzii prezenți aici sunt nobili puternici. Acești nobili se joacă pur și simplu cu un trădător, așa că unde este lipsa de decență? Cum poate fi asta josnic?”

Murong Lian a mai tras un fum din pipa efemeră. „Xihe-jun, poate că ești un maniac al curățeniei, dar de ce ar trebui să-ți împiedici subordonații să se distreze? În plus, aici suntem la Conacul Wangshu; Gu Mang îmi aparține, iar toți cei prezenți astăzi sunt oaspeții mei. Indiferent cât de înalt ar fi rangul tău, înainte să lovești un câine, n-ar trebui măcar să te uiți la stăpânul lui?”

Acest discurs a fost picătura care a umplut paharul. Nu numai că Murong Lian îl insultase pe Gu Mang, dar îi coborâse pe toți ceilalți la nivelul unor câini.

Însă, întâmplător, mulțimea aceasta era complet beată, iar dacă ar fi fost trează, rămânea totuși faptul că Murong Lian era vărul împăratului. Chiar dacă le-ai fi dat de zece ori mai mult curaj, niciunul dintre ei n-ar fi îndrăznit să rostească un cuvânt de opoziție împotriva puternicului clan Murong.

Mo Xi, însă, era imun la astfel de considerente. Se ridică în picioare, cu brațele încrucișate, și răspunse cu răceală: „Murong Lian, persoana căreia membrii Biroului Afacerilor Militare i-au jurat loialitate este împăratul din Chonghua, nu tu. Nu vreau să te mai aud descriindu-i pe acești importanți oficiali militari și guvernamentali drept «câinii» tăi.” Îl privi fix în ochi pe Murong Lian. „Ai grijă cum te porți.”

„Tu...!”

Deși cuvintele lui Mo Xi erau scurte și simple, aveau o greutate extraordinară, ca două săbii îndreptate direct spre pieptul lui Murong Lian.

Prima sabie era un avertisment: numele de familie al celei mai utile și mai valoroase persoane din armata din Chonghua era Mo. Murong Lian era și el un ofițer militar, dar gradul său nu era la fel de înalt ca al lui Mo Xi. În Chonghua, legea marțială era supremă. Dacă cineva, chiar și un nobil, îl înfuria cu adevărat pe Mo Xi, risca o pedeapsă rapidă și imediată.

A doua sabie era o aluzie: comportamentul lui Murong Lian depășise limitele.

Acest lucru era și mai înfricoșător. Se spunea că, pe vremuri, tatăl lui Murong Lian participase la o luptă pentru putere între fiii „di” și cei „shu”. Din fericire pentru el, defunctul conducător permise cu mărinimie ca capetele fraților săi să rămână pe umeri, dar fiecare membru al acestei ramuri secundare a clanului Murong era încă neliniștit. Cuvintele „putere imperială” erau două pe care nu îndrăzneau să le rostească.

Așa cum era de așteptat, Murong Lian a pălit. Abia după o clipă a reușit să-și recâștige stăpânirea de sine.

„Bine. Bine.” Colțurile buzelor lui Murong Lian s-au mișcat, forțând un zâmbet lipsit de veselie. „Mo Xi, ai curaj.”

Se uită fix în ochii lui Mo Xi, privirea lui abătându-se pentru o clipă, apoi revenind. O clipă mai târziu, raze de lumină țâșniră din palmele lui cu un șuierat. Un bici stacojiu îi răspunse chemării, biciuind aerul și ridicând un nor de praf în urma sa.

„M-am exprimat greșit mai devreme.” Murong Lian se plimba în jurul lui Mo Xi, cu biciul în mână, ochii lui sclipind de gelozie. „Xihe-jun își disciplinează subordonații cu un control riguros. Consideră-mă, în sfârșit, iluminat. Așadar…”

Ochii lui străluceau cu lumina slabă și sclipitoare a biciului.

„O să încerc și eu să-i disciplinez pe acești sclavi proști!”

Vocea lui răsună în sală în timp ce biciul spiritual roșu ca sângele se năpusti ca un șarpe, lovind fără milă sclavii care stăteau îngrijorați în colț.

„Ah!”

„Stăpâne, stăpâne, te rog, calmează-te...”

Când Mo Xi a auzit aceste strigăte de milă, privirea i s-a schimbat ușor, apoi s-a întunecat. Deși era un nobil de rang înalt, Armata de Frontieră de Nord pe care o comanda era o unitate formată din oameni de rând pe care Gu Mang îi dusese la glorie cu sângele, sudoarea și lacrimile sale. Acei cultivatori erau săraci, iar majoritatea dintre ei se născuseră sclavi.

Mo Xi fusese prieten cu Gu Mang încă de la început, iar mai târziu legase legături mai profunde cu soldații săi prin focul războiului. Le înțelegea pe deplin greutățile. Acesta era motivul pentru care, în ciuda dreptului său din naștere de aristocrat, Mo Xi nu se culcase niciodată cu prostituate, nu luase sclavi și nu îi umilise pe cei umili.

După ce Gu Mang îl înjunghiase pe Mo Xi, împăratul încercase să împiedice odată pentru totdeauna apariția altor trădători. În acest scop, el a emis un ordin de execuție a celor treizeci de mii de soldați rămași din Armata Wangba și de interzicere, de acum înainte, a dreptului sclavilor de a practica cultivarea.

Mo Xi a fost cel care și-a târât trupul slăbit pentru a îngenunchea zile întregi în zăpadă, totul pentru a-l ruga pe împărat să nu condamne armata lăsată în urmă de Gu Mang, să nu-i omoare pe soldații rămași ai lui Gu Mang și să nu-i priveze pe sclavii din Chonghua de dreptul lor de a practica cultivarea.

„Niciunul dintre ceilalți sclavi din acea armată nu a încercat vreodată să comită trădare. De ce, atunci, Majestatea Ta Imperială, dorești să vezi treizeci de mii de capete tăiate?”

„Încă nu ne-au trădat, dar cum înseamnă asta că nu o vor face în viitor?!” exclamă împăratul furios. „Gu Mang i-a condus! Sunt o hoardă de trădători în devenire! Xihe-jun, ai uitat deja durerea de îndată ce ți s-a vindecat rana?!”

De fapt, rana lui Mo Xi nu se vindecase. Încă mai sângera sub bandajele înfășurate în jurul pieptului său.

Dar el își amintea încă ceva ce îi spusese Gu Mang când erau tineri. Gu Mang stătea așezat pe un morman de paie, mușcând dintr-un măr și zâmbindu-i lui Mo Xi.

„Dintre toate cele Nouă Provincii și cele Douăzeci și Opt de Națiuni, doar cele cinci conduse de Chonghua sunt dispuse să ne permită nouă, celor născuți ca sclavi, să ne cultivăm. Ar fi bine dacă, în viitor, și altele ne-ar permite acest lucru. Chiar dacă Chonghua nu a ridicat niciodată un sclav la rangul de ofițer, atâta timp cât împăratul este dispus să ne lase să ne cultivăm, va exista întotdeauna o șansă.

„Vreau să realizez ceva. Toți vrem să realizăm ceva. Sperăm doar ca persoana de pe tron să ne acorde o privire…”

Mo Xi a închis ochii în timp ce vorbea. „Îți cer, Maiestate Imperială, să-mi permiți să-mi asum responsabilitatea pentru acești treizeci de mii de soldați sclavi.”

Împăratul izbucni în râs. „Să te las pe tine, un nobil de sânge pur, să preiei comanda armatei de gunoaie a lui Gu Mang? Cum ai conduce-o? Te-ar accepta ei? Ca să nu mai vorbim de faptul că, cum ai putea să ne promiți că acele bestii nu vor ataca tronul din Chonghua, la fel ca fostul lor stăpân?!”

Mo Xi îl privi fix în ochi pe împărat. „Sunt dispus să depun Jurământul Calamității.”

Împăratul se sperie. „Ce ai spus?!”

„Voi depune Jurământul Calamității.”

Jurământul Calamității era un jurământ grav, de neclintit, care putea fi depus o singură dată. Numai contractul în sine lua zece ani din durata de viață a celui care depunea jurământul. Dacă era încălcat, cerurile îl loveau cu o calamitate, iar cel care depunea jurământul era anihilat, transformându-se în cenușă purtată de vânt. Dar chiar dacă își respectau jurământul toată viața, acei zece ani nu puteau fi niciodată recuperați.

Având în vedere cruzimea acestor condiții, foarte puțini oameni de pe pământ ar fi depus vreodată acel jurământ.

Dar Mo Xi a făcut-o.

El a depus un jurământ asupra a zece ani din viața sa, jurând să nu lase niciodată acei soldați născuți sclavi să se răzvrătească și jurând că va fi loial față de Chonghua și împăratul său pentru tot restul vieții.

Totul pentru ca trădarea lui Gu Mang să nu ducă la vărsarea de sânge nevinovat.

Totul pentru ca Chonghua să continue să le acorde sclavilor dreptul de a cultiva.

Aproape nimeni nu știa despre sacrificiul pe care îl făcuse. Tot ce știau era că împăratul fusese brusc cuprins de un capriciu ciudat și încredințase comanda Armatei Wangba, pe care Gu Mang o lăsase în urmă, unui nobil de sânge pur.

Când Mo Xi și-a preluat funcția, soldații Armatei Wangba îl numeau „tată vitreg” pe la spate. Îl blestemau pentru severitatea și indiferența lui, pentru că era un aristocrat care nu putea înțelege niciodată cum sufereau cei săraci.

Niciunul dintre ei nu știa ce sacrificiu făcuse în secret acest tânăr stăpân nobil care „nu le înțelegea suferința” pentru a-i ține în viață — pentru a se asigura că cei născuți cu același statut ca Gu Mang nu vor fi condamnați la o viață de neputință încă din ziua nașterii.

Un deceniu din viața sa, un jurământ pe viață.

Acest „tată vitreg”, a cărui inimă fusese străpunsă, era prizonierul circumstanțelor, incapabil să mulțumească niciuna dintre părți. Făcuse tot ce-i stătea în putință. Doar că nimeni nu știa.

Dar Murong Lian știa. Pentru că în acea zi fusese alături de împărat.

Văzuse cu ochii lui cum Mo Xi vorbise în numele sclavilor, auzise cu urechile lui când Mo Xi depusese jurământul și îngenunchiase pe pământ, cu fruntea în zăpadă. Știa că Mo Xi avea compasiune pentru acești sclavi.

Murong Lian nu putea să-și descarce furia asupra generalului imperiului, dar, acum că Mo Xi îl nemulțumise, s-a năpustit cu cruzime și fără rușine asupra acelor sclavi neajutorați, până când sângele a țâșnit prin aer și plânsetele au umplut încăperea.

Murong Lian își aruncă capul pe spate și râse, chipul său palid și frumos fiind distorsionat de ură și dependență. Se uită la Mo Xi și spuse cu subînțeles: „Sclavii vor rămâne mereu sclavi; sângele lor este destinat murdăriei încă de la naștere. Ce șansă ar putea avea ei să realizeze ceva?”

În apropiere, Yue Chenqing era îngrozit. „Ephemera nu e de glumă”, spuse el încet. „O să le spun tuturor prietenilor mei că ar fi bine să nu o fumeze. A fost doar o mică neînțelegere! De ce s-a înfuriat Wangshu-jun atât de tare?”

Totuși, biciuirea sclavilor nu-l satisfăcu pe Murong Lian. Cu colțul ochiului, îl zări pe Gu Mang stând într-o parte.

Murong Lian era fostul stăpân al lui Gu Mang. De ani de zile, observase fiecare detaliu al interacțiunilor acestuia cu Mo Xi. Deși nu avea dovezi, simțise întotdeauna că ceva în relația dintre Mo Xi și Gu Mang nu era în regulă.

La acest gând, o idee diabolică i-a încolțit în minte lui Murong Lian. Și-a îndreptat biciul spiritual și l-a trimis să-l lovească pe Gu Mang, care nu bănuia nimic.

Gu Mang n-a apucat să reacționeze înainte ca biciul să i se înfășoare în jurul taliei. Luat prin surprindere, a fost tras cu ușurință în fața lui Murong Lian.

Murong Lian l-a apucat pe Gu Mang de bărbie și i-a întors fața spre Mo Xi. Ochii aceia senzuali erau plini de răutate. „Vino aici, Gu Mang, uită-te la bărbatul ăsta din fața ta. Îl recunoști?”

Gu Mang clipi cu o prudență bestială.

„Nu-i nimic dacă l-ai uitat. Lasă-mă să-ți spun ceva: chiar dacă nu ai spus-o atunci, mi-am dat seama. Poate că mi-ai spus «stăpâne» cu voce tare, dar în inima ta voiai să renunți la familia Murong ca să te târăști în patru labe ca un câine pentru acest Mo-gongzi.”

Expresia lui Mo Xi se întunecă. „Murong Lian, ți-ai pierdut mințile?!”

„Cum adică mi-am pierdut mințile? Astăzi este ziua reîntâlnirii noastre mult așteptate, dar nu am pregătit un cadou. Ce zici de asta? O să-i testez din nou intențiile. Dacă încă mai vrea să te urmeze, atunci o să mă gândesc să-i dau voie și să renunț la el. Bine?” Murong Lian și-a trecut un braț peste umerii lui Gu Mang și s-a sprijinit de el.

„M-am gândit chiar și la cum să-l pun la încercare. Uite...”

„Murong Lian!”

Murong Lian era de mult timp complet amețit de vaporii efemerului. Și-a dus un deget la buze și l-a mișcat ușor. „Șșș, nu te supăra; lasă-mă să termin. Îți promit că e foarte interesant.”

În timp ce vorbea, și-a coborât capul. „Generale Gu”, a spus el, cu o voce dulce ca siropul. „O să-ți ofer două opțiuni. Ascultă-mă bine:

„Să fiu sincer, chipul tău mi-a stârnit întotdeauna dezgustul și îmi doresc din tot sufletul să ți-l tai în bucăți. Dar dacă mă poți ajuta…” Arătă cu degetul, în stare de ebrietate, spre Mo Xi. „Dacă mă poți ajuta să-i tai unul dintre brațe…” Zâmbind, îi spuse lui Gu Mang într-un șoaptă teatrală: „Te voi cruța.”

Aceste cuvinte i-au trezit o oarecare luciditate pe oaspeții beți. Ochii lor încețoșați s-au mărit de uimire în timp ce se holbau la trio-ul din fața lor.

„Ce a spus Wangshu-jun adineauri…?”

„Vrea brațul generalului Mo?”

Yue Chenqing s-a lovit cu palma peste frunte, mormăind: „N-ar fi trebuit să vin.” Apoi a strigat: „Wangshu-jun, Murong-dage! Ați băut prea mult! Sunteți amețiți! Unde vă țineți medicamentele care vă trezesc din beție? Mă duc să vă aduc niște medicamente!”

Dar Murong Lian nu i-a dat nicio atenție. S-a aplecat peste Gu Mang, care nu bănuia nimic, zâmbind. „Deci, Gu Mang? O să o faci?”

În clipa în care Murong Lian a terminat de vorbit, biciul spiritual din mâna lui s-a transformat într-un pumnal care strălucea cu o lumină rece. L-a apropiat de obrazul lui Gu Mang.

„Fie îi tai brațul, fie îți tai fața. Ai mintea tulburată, nu-i așa? Abia aștept să văd ce vei alege.”

Mo Xi simți un fior în inimă. Murong Lian nu era deloc beat.

Era evident că, având în vedere abilitățile actuale ale lui Gu Mang, chiar dacă ar fi luat pumnalul, nu ar fi putut să-i atingă nici măcar un fir de păr lui Mo Xi; nu exista absolut niciun pericol. Murong Lian doar îl testa pe Gu Mang pentru a vedea dacă își pierduse cu adevărat amintirile și, prin urmare, cât de mult conta Mo Xi în inima lui Gu Mang.

„O să număr până la trei.”

Pumnalul era chiar lângă fața lui Gu Mang. Încă un inch și ar fi curs sânge. Gu Mang nu scoase niciun sunet, întorcându-se să privească pumnalul lui Murong Lian aproape cu indiferență.

„Unu.”

Bătăile inimii lui Mo Xi s-au accelerat. Își dorea mai mult decât orice să-l oprească pe Murong Lian în acea clipă.

Dar, pe de altă parte… nu putea să nu se întrebe ce anume ar fi făcut Gu Mang.

De fapt, Mo Xi avea bănuielile lui. Și el luase în considerare posibilitatea ca aparenta deteriorare mentală a lui Gu Mang să fie doar o fațadă.

Dacă mintea lui Gu Mang ar fi fost într-adevăr distrusă, funcționând doar pe baza instinctului bestial, atunci nu ar fi ezitat nicio secundă. Dacă, așa cum spunea Li Wei, Gu Mang se credea cu adevărat un lup, având de ales între a-și face rău sieși și a face rău altcuiva, ar fi ales fără îndoială cea de-a doua opțiune.

Atunci de ce Gu Mang încă nu se mișcase să atace?

Atmosfera devenea din ce în ce mai tensionată.

Murong Lian zâmbea, Yue Chenqing striga, mulțimea implora. Fumul se învârtea prin încăpere, creând o scenă suprarealistă și ciudată. Amintirile chipului lui Gu Mang i-au apărut în fața ochilor lui Mo Xi: calm, radiant, îngrijorat, rece ca gheața.

Acestea treceau în fața ochilor ei sub forme fantastice, ca solzii sclipitori ai unui pește uriaș; lumina care se reflecta pe fiecare solz era o siluetă a lui Gu Mang din trecut, plutind în sus ca un vis:

Nu ne-am mai văzut de mult, Mo-shidi. Pot să stau lângă tine?

Vrei să putrezești alături de mine?

Chiar o să te omor…

Aceste amintiri au trecut în vâltoare, într-un torent care i-a inundat ochii lui Mo Xi. În cele din urmă, au fost întrerupte de vocea lui Murong Lian, iar Mo Xi a fost readus la realitate.

Rămăsese doar acest Gu Mang, încă oarecum calm, cu doar o ușoară încrețitură între sprâncene.

„Doi…”

Din nu se știe ce motiv, Gu Mang încă nu se mișcase.

De ce nu alegea să se apere?! Nu era oare o fiară, incapabil să-și amintească nimic? Și asta fără să mai vorbim de cruzimea de care dăduse dovadă până atunci față de Mo Xi. Gu Mang îl înjunghiase, așa că ar fi trebuit… Ar fi trebuit…

„Trei!”

„Oprește-te!” Mo Xi a reacționat instantaneu, scântei de lumină strălucind în mâinile sale, în timp ce un simbol talismanic a izbucnit din palma lui și s-a îndreptat spre pumnalul pe care Murong Lian îl ridicase.

Era prea târziu.

Pumnalul a străfulgerat spre obrazul lui Gu Mang, iar sângele a țâșnit.

Ochii lui Mo Xi s-au mărit.

Capitolul 16: Suspiciune

Sângele curgea în picături.

Murong Lian și-a apăsat mâna pe braț, dar hainele sale de mătase s-au îmbibat repede de sânge. Sângele roșu se scurgea printre degetele sale. Servitorii au pălit la vederea acestei scene, bâlbâindu-se: „D-domnul meu…”

Nimeni nu se așteptase ca Murong Lian să fie cel rănit. Mulțimea din Conacul Wangshu a izbucnit în agitație.

„Aduceți leacuri! Repede, aduceți pudra vindecătoare!”

„Grăbiți-vă! Garouri! Garouri!”

Fața lui Murong Lian era cenușie. Cumva, în clipa în care înjunghiase cu pumnalul, un sigiliu în formă de lotus roșu prinsese viață pe partea laterală a gâtului lui Gu Mang. Un flux exploziv de energie spirituală a urmat imediat, în timp ce o duzină de săbii de lumină s-au năpustit spre el. Nu numai că i-au smuls pumnalul din mână, dar l-au aruncat cu tot cu trupul câțiva metri înapoi.

Murong Lian a rămas pentru o clipă fără cuvinte. Și-a mușcat buza inferioară, fața lui alternând între roșeață și paloare. În cele din urmă, și-a revenit suficient cât să invoce o lumină albastră în palma sa și să oprească, mai mult sau mai puțin, sângerarea. „Gu Mang!”, a strigat el, vocea lui plină de jenă și furie.

În haosul creat, Gu Mang se ascunsese în spatele unei mese. Acum își freca picioarele goale unul de altul, scrâșnind din dinți în timp ce îl privea pe Murong Lian cu o expresie atât extrem de precaută, cât și extrem de inocentă. Acele săbii de lumină continuau să se învârtă fără încetare; îl înconjurau complet și îl protejau în inima formației.

Unul dintre tinerii stăpâni din mulțime fusese odată la Pavilionul Luomei să-l viziteze pe Gu Mang. După o clipă de gândire, își dădu seama ce se întâmplase. „Aiya! E formația aceea!”, exclamă el.

„Ce formație?”, spuse Murong Lian furios. „Dacă știi ceva despre ea, atunci grăbește-te și vorbește!”

„Această formație… Și eu am aflat din întâmplare… Mi-e puțin jenă să vorbesc despre asta…”

„Vorbește!”

De îndată ce tânărul stăpân a văzut cât de furios devenise Murong Lian, a răspuns cu toată graba cuvenită. „Wangshu-jun, îți răspund cu tot ce știu! Formația nu este declanșată de magie sau de arme de nivel înalt. Totuși, dacă invoci o armă obișnuită, sau dacă îl lovești cu piciorul sau cu pumnul pe Gu Mang, el se va speria, iar o mulțime de săbii de lumină vor țâșni din corpul său. Și asta înseamnă…” Ajuns în acest punct, se simțea oarecum jenat, dar și-a făcut curaj să termine. „De aceea, indiferent de cât timp se află Gu Mang la Pavilionul Luomei, nimeni nu poate să pună mâna pe el.”

Murong Lian era încă furios. Îl privea cu răutate pe Gu Mang de cealaltă parte a mesei. „Ce fel de formație idioată și ridicolă e asta?!”

Tânărul stăpân clătină din cap. „Gu Mang era un adevărat geniu al magiei. Cine știe câte vrăji a inventat pe vremuri? Multe dintre ele nu aveau alt scop decât să le facă pe fete să chicotească. Asta… s-ar putea să fie ceva ce a creat pe vremuri, doar pentru distracție.”

Când tânărul stăpân spuse asta, restul celor prezenți își amintiră.

Și în prezent, în bibliotecile academiei de cultivare se mai pot găsi suluri acoperite cu vrăji scrise la întâmplare de Gu Mang. Vrăjile erau toate pentru lucruri precum încălzirea instantanee a unei farfurii cu mâncare rece, transformarea în pisică pe durata arderii unui bețișor de tămâie și chiar conjurarea unei mingi de foc pe care să o ții în brațe pentru a te încălzi iarna. Cea mai cunoscută vrajă se numea „Sunt de acord cu generalul”. Se spunea că, atunci când Gu Mang s-a înrolat pentru prima oară, îi plăcea să chiulească de la acele ședințe militare plictisitoare. Pentru a-l împiedica pe general să afle, el a inventat o vrajă care transforma o bucată de lemn în copia sa fidelă. Această bucată de lemn stătea acolo și asculta aiurelile generalului, în timp ce omul care îi semăna scăpa fără urmă, plecând în vreo aventură veselă sau alta…

„Acum că mă gândesc la asta, pare destul de plauzibil.”

„Nu-i așa? Protejează împotriva pumniilor și loviturilor cu piciorul, dar nu blochează magia. E complet absurd, evident că nu e o formație de protecție serioasă.”

„Năzdrăvanului de Gu Mang pur și simplu îi plăcea să facă prostii. Dar trebuie să-i recunoști meritul — acea mică vrajă fără rost chiar a ajuns să-l protejeze”, râse cineva. „Fără ea, ar fi fost terminat de mult. La urma urmei, sunt o mulțime de oameni în Chonghua care vor să-l vadă la pământ. Păcat că nimeni nu poate străpunge această formație.”

Yue Chenqing se scărpină pe cap. „La naiba, ce fel de formație e asta?”, mormăi el. „Formația Florii de Neatins?”

„Fii serios, Gu Mang, floarea de neatins?” Un alt tânăr stăpân a început să râdă și i-a aruncat lui Yue Chenqing o glumă în șoaptă. „De ce nu faci din asta un cuplet?”

„«Gu Mang, floarea de neatins»”, a repetat Yue Chenqing, cu totul captivat. „Atunci care e al doilea vers?”

„«Generalul Mo, fustangiu fără credință».”

Yue Chenqing se lovi cu palma peste coapsă și izbucni în râs. „Nu e deloc corect, dar totuși e...”

„De ce râzi?!” îl întrerupse Murong Lian. „Ești atât de indisciplinat — să vezi dacă nu mă răzbun pe tatăl tău ca pedeapsă!”, izbucni el, cuprins de o furie umilitoare.

„Nu râd! Cum aș îndrăzni?” răspunse Yue Chenqing în grabă. „Lasă-mă doar să-ți spun că, atâta timp cât asta te face fericit, Wangshu-jun, poți să te răzbuni pe tata cum vrei — poți chiar să-l scoți pe tata la o întâlnire!”

Murong Lian îl privi cu o privire furioasă. Nu numai că nu reușise să se dea mare la festinul din seara aceea, dar suferise răni atât fizice, cât și la demnitate. Îi era foarte greu să accepte asta și se întoarse să strige: „Unde sunt servitorii?!”

„Așteaptă ordinele, domnule!”

Murong Lian a arătat spre Gu Mang cu o mișcare a mânecilor. „Luați-l pe porcul ăsta prost de aici. Nu vreau să-l mai văd niciodată. Și duceți-vă să aduceți niște oameni mai cumpătați și mai inteligenți de la Pavilionul Luomei. Cât despre pedeapsa lui…”

Murong Lian scrâșni din dinți, aruncându-i o privire cu colțul ochiului lui Mo Xi. Din nu știu ce motiv, de când Mo Xi văzuse formația, expresia lui fusese puțin ciudată. Privirea îi revenise de câteva ori spre partea laterală a gâtului lui Gu Mang.

„Generale Mo… Nu ai nimic de spus?”

Mo Xi își reveni în fire și își îndreptă privirea de la Gu Mang, încrucișându-și brațele. „Nu intenționai, Wangshu-jun, să cedezi și să-l încredințezi pe Gu Mang în grija mea?”, întrebă el cu indiferență.

Murong Lian rămase pentru o clipă surprins. Apoi spuse, fără niciun pic de rușine: „Nu am vorbit serios. Majestatea Sa Imperială a decretat că eu voi fi cel care îl va pedepsi. Cum ar putea să-și schimbe stăpânul atât de ușor?”

Mo Xi știa deja că Murong Lian nu-și ținea niciodată promisiunile. Zicala „cuvântul unui domn valorează cât greutatea lui în aur” era mai mult sau mai puțin o prostie când venea vorba de acest om. În plus, acea promisiune fusese o farsă încă de la început. Dacă împăratul nu-și retrăgea personal decretul, nimeni nu putea face nimic pentru a-l schimba.

Mo Xi ridică privirea și întâlni privirea arogantă a lui Murong Lian. „Dacă așa stau lucrurile”, spuse el, „Wangshu-jun, ar trebui să te ocupi de oamenii tăi. De ce te mai obosești să mă întrebi pe mine?”

„Cum spui tu.” Murong Lian zâmbi disprețuitor și se întoarse pentru a da instrucțiuni. „Luați-l de aici. Dați-i optzeci de lovituri de bici ca recompensă și reduceți-i porția de mâncare și băutură timp de o lună.” După o pauză, adăugă o altă frază răutăcioasă: „Dacă moare de foame, ei bine, a cui e vina?”

Gu Mang fu escortat afară, iar servitorii de la Conacul Wangshu se apucară să strângă masa care fusese răvășită. Așezară câteva platouri proaspete cu mâncare, permițând ca festinul să reînceapă.

În mijlocul murmururilor discuțiilor, doar Mo Xi tăcea. Când cupele de vin și jocurile de băut au reapărut în jurul lui, a ridicat din nou privirea, fixând cu o expresie complicată direcția în care fusese dus Gu Mang. În umbră, unde nimeni altcineva nu putea vedea, degetele i s-au strâns încet într-un pumn.

Lui Mo Xi nu-i plăcea să bea și ura mahmureala.

Dar, după ce s-a întors în acea zi de la Conacul Wangshu, s-a așezat în curtea goală a casei sale și a deschis un borcan cu vin bun, păstrat de mulți ani. A băut cupă după cupă, până când borcanul s-a golit. A privit spre cerul gol, unde norii se risipeau după ninsoare.

„Li Wei”, îi spuse el majordomului care stătea lângă el. „De câți ani ești alături de mine?”

„De șapte ani, stăpâne.”

„Șapte ani…”, murmură Mo Xi.

Cu șapte ani în urmă, Mo Xi îl urmărise pe trădătorul Gu Mang. După ce trecuse de liniile inamice, fusese înjunghiat în piept, iar viața îi atârna de un fir de ață. În timp ce Mo Xi zăcea inconștient în pat, împăratul îi poruncise lui Li Wei să se ducă la Conacul Xihe pentru a avea grijă de el.

Așadar, trecuseră deja șapte ani.

Nemulțumit, Mo Xi se întreba de ce nu putea să treacă peste asta. De ce nu putea să uite?

Consumul excesiv de vin duce inevitabil la o oarecare stare de ebrietate. Mo Xi voia să-și păstreze mintea limpede, așa că, atunci când Li Wei s-a aplecat să-i umple din nou cupa, a dat din cap. Li Wei s-a conformat. Cei care nu se lăsau intimidați de frumusețe și nu se lăsau îmbătați de vinul bun erau rari. Puțini bărbați puteau să se abțină cu ușurință în fața dorinței, dar Mo Xi era unul dintre ei.

„Ce părere ai despre mine și Gu Mang?”, întrebă brusc Mo Xi.

Li Wei se sperie. „Voi doi nu sunteți… o pereche potrivită?”, răspunse el ezitant.

„De ce vorbești despre perechi între doi bărbați? Se pare că și tu ai băut prea mult.” Mo Xi îi aruncă o privire aspră. „Mai încearcă o dată.”

Abia atunci Li Wei își reveni, zâmbind. „Oh, relația dintre voi? Toată lumea știe că e proastă.”

„Și cum era înainte?”

„Înainte…” Li Wei se gândi o vreme. „Pe vremea aceea, încă nu avusesem norocul să fiu repartizat lângă tine, stăpâne, dar am auzit că tu și generalul Gu erați frați de arme la academie, camarazi în armată și generalii gemeni ai imperiului, precum și… Oh, nu știu. Sincer să fiu, nu-mi vine nimic altceva în minte. Unii spuneau că erai destul de apropiat de generalul Gu, iar alții spuneau că doar părea așa pentru că generalul Gu era cald cu toată lumea, ca razele soarelui, așa că poate nu era chiar atât de apropiat de tine. Cam asta e tot.”

Mo Xi dădu din cap fără să comenteze.

Frați de arme, tovarăși de luptă, doi generali ai imperiului. Aceasta era impresia pe care majoritatea oamenilor o aveau despre relația dintre Mo Xi și Gu Mang. Nu părea să fie greșită.

„Atunci, cum stăteau lucrurile de fapt?”, întrebă Li Wei curios.

„Între el și mine?” În mod neașteptat, Mo Xi zâmbi foarte ușor și își coborî genele lungi. În acel zâmbet se ascundea ceva amar. „Greu de spus. Nu se poate spune.” Făcu o pauză. „Nici nu ar trebui spus”, încheie el încet.

Nimeni din Chonghua nu ar crede că Gu Mang fusese pentru Mo Xi ceea ce ar putea fi un izvor limpede pentru un călător însetat.

Înainte ca Mo Xi să-l cunoască pe Gu Mang, avea ambiție, simț al datoriei, o voință de fier și nu se temea de greutăți, dar sentimentul cel mai puternic din inima lui fusese, de fapt, ura.

În tinerețe, Mo Xi îi tratase pe toți cu sinceritate profundă, dar ce primise în schimb? Moartea tatălui său în luptă, trădarea mamei sale, uzurparea puterii de către unchiul său — și fiecare dintre servitori era mai priceput decât cel dinainte în a înțelege aluziile unchiului său. Îi spuneau lui Mo Xi „tinere stăpân” în față, dar toți acționau la ordinele unchiului său. Trebuia să fie mereu pe gardă; nu era nimeni în care să poată avea încredere.

Nu știa ce greșeală făcuse, de soarta îl trata atât de aspru.

Atunci l-a întâlnit pe Gu Mang.

În acele vremuri, Gu Mang era atât de bun, atât de drept. Deși era sclav, cu un statut mai jos decât țărâna, nu a purtat niciodată pică și nu a criticat nimic. Când el și Mo Xi au început să alunge împreună demonii și monștrii, Mo Xi era irascibil și adesea nepoliticos, dar Gu Mang ierta totul cu un zâmbet — întotdeauna se punea în locul celorlalți și le înțelegea greutățile, chiar dacă el însuși dusese o viață atât de grea.

Se străduia mereu să inspire fiecare fărâmă de bunătate din viață, apoi făcea tot ce-i stătea în putință pentru a face o mică floare să înflorească.

Atunci când Gu Mang s-a dat drept Murong Lian pentru a cumpăra medicamente, știa că va fi pedepsit — că ar putea chiar să-și piardă dreptul de a se cultiva la academie — dar totuși fusese hotărât să o facă. Iar după aceea, în timp ce îngenunchea în pavilionul de penitență al academiei de cultivare, Gu Mang nu s-a apărat deloc, ci a spus doar, fără rușine, că i s-a părut că ar fi distractiv.

Dar ce sclav ar renunța la o astfel de oportunitate de succes, câștigată cu atâta greutate, doar de dragul distracției?

Era clar că Gu Mang făcuse asta pentru că văzuse cu ochii lui că satul acesta era bântuit de boli pe tot parcursul anului.

Nu putuse suporta asta.

Dar Gu Mang era atât de neînsemnat încât, chiar dacă ar fi folosit cel mai amabil ton și cea mai blândă voce pentru a spune: „Am vrut să salvez oameni”, ar fi fost întâmpinat cu batjocură nemiloasă. Chiar dacă și-ar fi despicat pieptul pentru a dezvălui chinul insuportabil din inima sa, tot ar fi fost întâmpinat cu râsete disprețuitoare la adresa pasiunii sale, cu îndoieli privind bunătatea sa, cu batjocură la adresa curajului său și cu ridiculizarea sincerității sale tremurânde.

Gu Mang știa toate acestea, așa că nu a contrazis pe nimeni.

Se spunea că „În glorie, omul trebuie să se concentreze asupra oamenilor; în obscuritate, trebuie să se concentreze asupra sinelui.” Situația lui Gu Mang era fundamental sumbră și obscură; el nu era altceva decât un sclav de la Conacul Wangshu. Dar, în loc să-și facă griji de unde-și va procura următoarea masă sau cum să câștige favoarea stăpânului său, și-a asumat povara de a-i ajuta pe cei pe moarte și de a-i vindeca pe cei răniți — ce nebun îndrăzneț.

Dar tocmai această aroganță a sa, acea inimă sinceră debordând de pasiune arzătoare, a fost cea care l-a adus pe Mo Xi, care își pierduse credința în umanitate, înapoi pe calea cea dreaptă.

„Stăpâne.” Vocea îngrijorată a lui Li Wei l-a scos din starea de amețeală. „Noaptea e rece și umedă. Ar trebui să te duci să te odihnești.”

Mo Xi nu a răspuns imediat. Își ținea încă mâna peste frunte, acoperindu-și ochii. La auzul vocii majordomului său, s-a întors ușor și a dat o dată din degete, ca și cum ar fi vrut să șteargă ceva. După câteva secunde, vorbi, cu o voce foarte joasă și foarte blândă: „Li Wei.”

„Sunt aici.”

„Spune-mi…”, mormăi el. „Oare Gu Mang… nu și-a pierdut niciodată amintirile? Oare doar se preface?”

Capitolul 17: Frumusețea neîngrijită

Surprins, Li Wei întrebă: „Ce?”

Mo Xi avea încă capul plecat. Trăsăturile sale bine definite erau ascunse în umbra mâinii, iar vocea lui joasă era ușor nazală când vorbea. „Poate că încă își amintește unele lucruri. Poate că mintea lui nu a fost complet afectată. Poate că doar se preface.”

„Cum ar fi posibil așa ceva?” Ochii lui Li Wei se măriră. „Boala lui Gu Mang a fost diagnosticată la Terasa Shennong, iar cel mai renumit medic din Chonghua, Vindecătorul Imperial Jiang, a venit personal să-l examineze. Esența lui e distrusă, și-a pierdut două suflete, mintea îi e distrusă, crede că e un lup...”

„Ai văzut vreodată un lup care ar prefera să fie rănit decât să rănească pe altcineva?!”

Li Wei rămase împietrit de șoc. Oare halucina? Marginile ochilor lui Xihe-jun erau puțin roșii și umede. „Ce… ce te face, stăpâne, să spui asta…?”

Mo Xi închise ochii. Furia lui nu era îndreptată împotriva lui Li Wei; pur și simplu nu mai dorea să audă nimic despre cum Gu Mang „nu-și amintea nimic”.

„La Conacul Wangshu, Murong Lian i-a dat două opțiuni — să-mi taie unul dintre brațe sau să-și lase fața să fie tăiată.” Mo Xi se întoarse, privind umbrele copacilor care foșneau. După o lungă pauză, murmură: „A ales a doua opțiune.”

Li Wei rămase cu privirea fixă, fără cuvinte.

„Spune-mi. Ce fel de lup ar lua o astfel de decizie?”

Li Wei s-a gândit: Să-ți spun? Ce ar trebui să-ți spun? Ai văzut cum te enervezi?! Dacă aș fi spus că Gu Mang s-ar putea să nu fi înțeles întrebarea lui Wangshu-jun, te-ai fi ridicat în picioare și m-ai fi omorât cu lovituri!

Din acea zi încolo, Mo Xi putea fi descris doar ca fiind posedat.

Mai târziu, când Mo Xi era într-o dispoziție mai bună, Li Wei s-a apropiat de el și a încercat să-i explice cu tact: „Mintea lui Gu Mang s-a deteriorat cu adevărat. Sunt multe cuvinte pe care nu le înțelege, iar comunicarea cu el este ca și cum ai vorbi cu un copil de trei ani — orice propoziție poate fi necesar să fie repetată de mai multe ori.”

Cu toate acestea, Mo Xi nu putea renunța la această fărâmă de speranță.

În cele din urmă, Li Wei nu a avut altă alegere. „Atunci, stăpâne, de ce nu te duci să ceri confirmare la Terasa Shennong?”

Mo Xi nu a răspuns imediat. Mulți dintre cei de la Terasa Shennong îi raportau lui Murong Lian, așa că era reticent să-i facă o vizită.

Li Wei a venit cu o altă sugestie. „Atunci poți merge la vindecătorii imperiali și să-l întrebi pe Maestrul Jiang.”

Maestrul Jiang era distant și direct, iar impresia lui Mo Xi despre el nu era tocmai favorabilă. Dar, în cele din urmă, n-a mai putut suporta chinul din suflet și s-a dus să-i facă o vizită.

În fața streșinilor arcuite ale somptuoasei Reședințe a Vindecătorilor, însoțitorul i-a spus îngrijorat: „Xihe-jun, Maestrul Jiang a plecat să adune provizii medicinale.”

„Când se va întoarce?”

„Proprietarul nu-și stabilește date fixe pentru călătoriile sale, așa că poate dura câteva zile, sau poate câteva luni.”

„A spus unde s-a dus?”

„Când proprietarul pleacă să adune ingrediente pentru medicamente, cutreieră întreaga țară.”

Mo Xi a rămas fără cuvinte. În timp ce privea cum capul slujitorului se legăna înainte și înapoi, nu a putut decât să dea din cap, să-și întoarcă calul și să se întoarcă la conacul său.

Poate că obsesia lui era prea profundă. A fost preocupat de Gu Mang toată ziua, iar în acea noapte, în somn, Mo Xi a visat.

În acel vis încețoșat, s-a întors cumva la o zi de acum mulți ani, ziua în care și-a înțeles în sfârșit sentimentele și a trebuit să le mărturisească fără nicio întârziere.

Era o noapte liniștită în garnizoana de la frontieră.

Mo Xi era foarte tânăr, nu împlinise încă douăzeci de ani. Nu era încă indomabilul Xihe-jun, iar Gu Mang se afla încă sub controlul lui Murong Lian, nefiind încă cunoscut.

Duseseră o bătălie crâncenă împotriva Regatului Liao, iar mulți soldați muriseră. În timp ce Mo Xi strângea lucrurile camarazilor săi căzuți la datorie, dădu peste o scrisoare de dragoste. Strânse în mână acea scrisoare neexpediată, privind-o absent multă vreme.

Familia lui Mo Xi era bântuită de nenorociri. Încă din tinerețe, nu cunoscuse decât trădare și înșelăciune, trădare și manipulare.

Era pentru prima dată când era martorul unei iubiri sincere și pasionale.

Cultivatorul care murise în luptă era un om grosolan, căruia nici măcar nu-i plăcea să citească cărți. Dar, în mijlocul focurilor războiului, scrisese cu grijă și seriozitate această lungă scrisoare, cuvânt cu cuvânt. Scrisoarea nu menționa suferințele bătăliei sau meritele pe care le câștigase, ci mai degrabă alunița de la capătul sprâncenei fetei și răsadurile noi plantate într-o curte.

Când florile vor înflori splendid anul viitor, voi cânta la xiao în timp ce Xiao-Yan va cânta cu voce cristalină.

Poezia era stângace și lipsită de măiestrie, dar părea să emane tandrețe.

Și, cumva, tocmai acel bărbat aspru era cel care o compusese. Când a scris-o, își imaginase cu adevărat că va cânta și va face muzică alături de fata pe nume Xiao-Yan în pajiștea înflorită pe care o plantase cu propriile mâini, nu-i așa?

Dar, în cele din urmă, tot ce a mai rămas a fost această scrisoare acoperită de sânge uscat.

Mo Xi nu putea exprima ceea ce simțea în acel moment. A stat mult timp așezat pe marginea patului, ținând scrisoarea în mână.

Când florile vor înflori splendid anul viitor, voi cânta la xiao în timp ce Xiao-Yan va cânta cu voce cristalină.

Dacă Mo Xi ar fi fost cel care ar fi murit în acea zi, ar fi existat cineva pe care nu ar fi putut suporta să-l lase în urmă?

O siluetă familiară îi veni repede în minte, dar, la început, nu-i dădu importanță. Abia după mult timp își dădu seama la cine se gândea — și rămase instantaneu împietrit de șoc, în timp ce izbucni într-o transpirație rece. Un foc părea să se aprindă în pieptul său, luminând totul din interiorul său dintr-o dată. Dar, în același timp, părea că acest infern din inima sa îl luminase în secret, îl învăluise și îl chinuise tot timpul.

Doar că nu îl recunoscuse înainte și, prin urmare, nu înțelesese adevărul acelor sentimente reprimate.

Stătea acolo cu privirea pierdută, în timp ce focul sălbatic din inima lui ardea din ce în ce mai puternic. Ceva s-a prăbușit, iar, însoțit de un urlet, altceva a răsărit în locul său.

Din afara cortului se auzeau plânsetele îndurerate ale cultivatorilor care își pierduseră frații. Auzi sunetul slab al unui xun și suspinul ușor al vântului.

Acea foaie subțire de hârtie era încă în mâna lui. Mâine, cine altcineva va muri? Mâine, ale cui alte relicve ale iubirii vor sfârși pătate de sânge și murdărie?

Dintr-odată, Mo Xi nu a mai putut să-și stăpânească impulsul din inimă. A dat la o parte perdeaua și s-a ciocnit imediat de un vindecător care venise să-i trateze rănile. Cultivatorul a tresărit de spaimă. „Mo-gongzi?”

Mo Xi nu a răspuns. A ieșit cu pași mari din cort, ritmul pașilor accelerându-se cu fiecare pas, și a ascuns scrisoarea pătată de sânge în reverul mantiei. O va aduce înapoi și i-o va da lui „Xiao-Yan” menționată în ea, dar, în acel moment, trebuia să găsească pe cineva. Se simțea brusc atât de grăbit, de parcă, dacă nu ar fi vorbit astăzi, nu ar mai fi avut niciodată o altă șansă; de parcă moartea îl aștepta chiar în fața lui.

„Mo-gongzi! Mo-gongzi!” Vindecătorul îmbrăcat în alb a ieșit în fugă din barăci după el. „Mo-gongzi, rana de la brațul tău...”

Dar Mo Xi l-a ignorat — nu-i păsa de o rană nesemnificativă. A ieșit în fugă din tabără, apoi a invocat un cal spiritual și a galopat înainte.

Vântul înghețat și zăpada timpurie îi băteau în față, iar păsările din garnizoană ciripeau în spatele lui. A lăsat în urma sa toate acele sunete fragmentate. O explozie de pasiune îi creștea în inimă și voia să o verse în fața lui Gu Mang, care era de serviciu de noapte. Își simțea bătăile puternice ale inimii, emoțiile arzând într-un foc fumegând. Chiar și în mijlocul vântului glacial și al zăpezii înghețate, palmele îi erau umede.

„Unde e Gu Mang?”, îl întrebă el fără suflare pe cultivatorul din garnizoană de îndată ce ajunse la cazarma din nord, înainte chiar să coboare de pe cal. „Îl caut. Unde e?”

Cultivatorul se alarmă la apariția bruscă a lui Mo Xi. „Mo-gongzi, ai vreun raport urgent?”

„Raport urgent? Am nevoie de un raport urgent ca să-l vizitez?” Respirația îi ieșea sub formă de aburi fierbinți, iar tonul îi devenea din ce în ce mai nerăbdător.

„Atunci…” Cultivatorul se opri din vorbit, ezitând în timp ce privirea îi alunecă peste brațul rănit al lui Mo Xi. Mo Xi înțelese ce voia să spună: Atunci de ce nu te odihnești cum se cuvine ca să te vindeci? De ce alergi prin toată tabăra, prin zăpadă, ca să cauți un soldat necunoscut?

Mo Xi era prea neliniștit. Și prea impulsiv.

Tocmai își dăduse seama de ceva, ceva extrem de important, ceva care îl frământa de multă vreme. Trebuia să-l găsească pe Gu Mang. Dacă nu-l găsea pe Gu Mang chiar în clipa aceea, simțea că toată pasiunea din inima lui se va evapora și se va stinge.

Mo Xi avusese întotdeauna un temperament hotărât și ferm; în clipa în care era sigur de ceea ce voia, trebuia să aibă acel lucru în mâinile sale. Pe deasupra, era tânăr și nu cunoscuse niciodată amărăciunea iubirii.

Nici măcar nu se gândea la consecințe; nu-i trecea prin cap nimic legat de decență sau dreptate, nici măcar dacă urma să fie respins.

Nu știa absolut nimic. Cu sinceritatea din toată inima purtându-l fără grijă, Mo Xi ajunse în grabă în fața cortului lui Gu Mang. Stând în fața cortului, degetele îi tremurau ușor, sângele îi fierbea din ce în ce mai tare, iar inima îi bătea din ce în ce mai repede. În cele din urmă, a înghițit în sec, a respirat adânc și a dat la o parte perdeaua.

„Gu Mang...”

Un cultivator de luptă cu trăsături armonioase s-a întors. Era prietenul apropiat al lui Gu Mang, Lu Zhanxing.

Lu Zhanxing era, de asemenea, unul dintre asistenții de studiu ai lui Murong Lian la academie. Crescuse alături de Gu Mang și avea un temperament încăpățânat. Ronțăia un fruct și citea un manual de mânuire a sabiei când l-a zărit pe Mo Xi în pragul ușii. „Mo-gongzi?” A rămas uimit pentru o clipă. „Ce faci aici?”

„Unde e Gu Mang?”

„Oh, îl cauți.” Lu Zhanxing mai luă o mușcătură din para suculentă, apoi izbucni într-un râs încântat. „Cum se face că atâția oameni îl caută în seara asta?”

Mo Xi se opri. „Cine altcineva?”

„Oh, nimeni, serios. Câțiva dintre prietenii noștri, care îl duceau în satul din apropiere. Nu-i cunoști, Mo-gongzi. Voiam să mă alătur și eu, dar picioarele nu mi s-au vindecat încă complet, așa că n-am mai făcut efortul…”

Pe măsură ce Lu Zhanxing divaga, neliniștea din inima lui Mo Xi se intensifica. Își mușcă buza de jos. „Unde s-a dus?”, întrebă el.

Lu Zhanxing râse din nou, gata să-i răspundă la întrebare…

Dar tocmai când Mo Xi era pe punctul de a visa răspunsul pe care îl primise atunci, simți o înțepătură ascuțită — ca și cum inima lui ar fi încercat instinctiv să-l protejeze, împiedicându-l să simtă o durere și mai mare. Întunericul apăsător se lăsă cu o finalitate inexorabilă, zdrobind răspunsul lui Lu Zhanxing, iar peisajul oniric se risipi ca cel mai efemer praf purtat de vânt.

Umbrele deveniseră și mai adânci, visul și mai întunecat. Nu se mai auzea niciun sunet.

În cele din urmă, totul s-a transformat în neant. Totul a revenit la tăcere.

A doua zi, Mo Xi s-a trezit la sunetul cântecului păsărilor din curte. A clipit, revenindu-și treptat în fire, ca și cum ar fi ieșit la suprafață din ruinele unei frumoase iluzii.

„Gu Mang…”

Mo Xi era prins în strălucirea reziduală a peisajului de vis. Când și-a ridicat o mână, a simțit o căldură slabă în palme, precum și un strat subțire de transpirație. Era ca și cum încă își putea aminti clar acea emoție arzătoare, specifică tinereții, deși tot ce se întâmplase în visul său se estompase deja.

„Stăpâne.” Li Wei văzu că se trezise și se apropie cu pași mici și politicoși, făcând o plecăciune înainte de a vorbi. „Dimineața devreme, Changfeng-jun a trimis un mesager cu câteva daruri. Acestea sunt păstrate în prezent în pavilionul florilor. Stăpâne, dorești să le accepți?”

„Changfeng-jun?”

După ce s-a trezit dintr-un vis deprimant legat de trecut, chiar și strălucitul și extraordinarul Xihe-jun a avut nevoie de ceva timp să-și revină. Abia după o lungă perioadă de timp și-a frecat fruntea și a încruntat ușor sprâncenele, pe măsură ce își amintea.

Changfeng-jun era un vechi nobil căzut în dizgrație. În prezent, deși încă își păstra statutul, acesta era doar de formă. Mai mult, Changfeng-jun nu mai avusese contacte cu alte familii de rang înalt de foarte, foarte mulți ani.

Mo Xi era destul de morocănos la trezire. Își apăsă venele proeminente de la tâmple. „De ce îmi trimite cadouri dintr-odată?”, întrebă el.

„Nu a spus.”

Mo Xi era integru și incoruptibil până la extrem. După un moment de gândire, spuse: „Atunci, returnează-le. Poți spune că am acceptat intenția, dar, întrucât nu este nici sărbătoare, nici ocazie specială, nu pot accepta cadourile.”

„Da.”

După ce Mo Xi s-a spălat și s-a îmbrăcat, s-a îndreptat spre Pavilionul Florilor, unde a dat peste o scenă de adevărat exces: o livrare de opt cufere conținând comori de perle și jad, tifon mătăsos și brocart damascat, dispozitive magice și medicamente spirituale, precum și tot felul de alte cadouri. Văzând asta, s-a încruntat și l-a chemat pe Li Wei, care era ocupat.

„Changfeng-jun are vreo problemă?”

„Eh?” Li Wei l-a privit surprins. „Nu are.”

„Atunci ce vrea să spună cu asta?”

„Ei bine…” se gândi Li Wei în sinea sa. Se pare că Changfeng-jun jignise recent destul de mulți nobili de la academia de cultivare din cauza unei chestiuni legate de fiica sa. Câțiva dintre acești nobili proveneau din familii puternice și prospere. Trimiterea de cadouri către Xihe-jun era o încercare evidentă de a testa terenul și de a vedea dacă putea obține ajutorul acestui comandant redutabil, care se întorsese recent în oraș și nu era încă la curent cu evenimentele.

Dar administratorul Li era un om extrem de inteligent. Știa că cel mai bine era să evite să se implice în chestiuni care priveau mai multe clanuri. „Dacă stăpânul meu nu știe, atunci nici eu nu am cum să știu.”

Mo Xi aruncă încă câteva priviri solemne asupra cadourilor. Tot nu reușea să-și dea seama de intențiile expeditorului, așa că hotărî să nu mai piardă timpul cu asta. „Plec”, spuse el, aranjându-și mânecile. „Nu mă voi întoarce la prânz. Spune-le celor de la bucătărie că nu e nevoie să pregătească masa.”

„Oh…”, răspunse Li Wei, neputându-se abține să nu arunce o privire furișă către Mo Xi.

În ultimele câteva zile, comportamentul stăpânului său fusese puțin ciudat.

De când se întorsese de la Conacul Wangshu, se părea că, atâta timp cât nu erau treburi de la curte sau militare, ieșea în fiecare zi fără excepție. Uneori lipsea jumătate de zi, alteori toată ziua, iar uneori se întorcea abia în miezul nopții. Și nu-și lăsa niciodată însoțitorii să-l urmeze.

Având în vedere aceste indicii, oricum ai privi lucrurile, părea că avea o întâlnire secretă cu o frumoasă amantă…

De îndată ce acest gând i-a trecut prin minte, Li Wei aproape că a izbucnit în sudori reci.

Nu, nu, nu! Cum ar putea fi? Cum ar putea fi?

Mai întâi a fost Mengze, apoi Yanping — și asta fără a mai vorbi de toate frumusețile virtuoase și seducătoarele intrigante din alte case ilustre. Toate încercau să-l cucerească pe idolul masculin nobil, distant și rece care era Xihe-jun, dar niciuna nu reușise vreodată.

Li Wei se gândi că, dacă Xihe-jun se întâlnea într-adevăr în secret cu o fecioară, aceasta trebuia să fie o frumusețe de-a dreptul devastatoare, cu talente extraordinare.

Cu o expresie tulburată, Mo Xi s-a așezat la o terasă de ceai de la colțul străzii și a cerut un ceainic de ceai Yangxian. Ceaiul i-a fost adus imediat, împreună cu câteva fructe uscate și gem de miere. Mo Xi a băut încet. Din când în când, ochii lui cu contur elegant scrutau partea cealaltă a străzii.

Peste stradă se afla iazul cu lotuși din curtea din spate a Pavilionului Luomei. O anumită „frumusețe” neîngrijită nu mai apăruse acolo de ceva vreme.

Începând de acum mai bine de o săptămână, Gu Mang stătea cu privirea pierdută în fața acestui iaz aproape în fiecare zi. Stătea singur pe podul plutitor și nu făcea altceva decât să privească în tăcere peștii din iazul de dedesubt.

Fața lui era absentă, de parcă ar fi fost acoperită de zăpadă grea.

La început, Mo Xi nu înțelesese ce era atât de interesant la acești pești — până când, într-o zi, l-a văzut pe Gu Mang încercând să prindă unul. Evident, nu a reușit să-l prindă, așa că a rămas ghemuit pe mal, privind absent cum crapul ornamental strălucea în timp ce înota departe. Gâtul i se mișca în timp ce înghițea, iar privirea i se încețoșa treptat.

Abia atunci Mo Xi și-a dat seama că Gu Mang era flămând.

Trecuseră mai mult de zece zile de când Murong Lian anunțase că îi va reduce rațiile lui Gu Mang pentru o lună întreagă. Așa că bietul Gu Mang voia să prindă un pește ca să mănânce…

Dar, din nu se știe ce motiv, de la acea singură încercare eșuată, Gu Mang nu mai apăruse. Mo Xi venea în fiecare zi, dar nu l-a mai văzut niciodată ghemuit, încercând să prindă pește. Nici astăzi nu a fost altfel.

Încet, Mo Xi a ajuns la fundul ceainicului și i-a cerut negustorului să-i aducă unul proaspăt. A stat acolo mult timp, dar tot nu era niciun semn de la Gu Mang.

Trecuseră cinci zile de când nu mai ieșise. Oare se întâmplase ceva la Pavilionul Luomei?

În ciuda aparenței sale indiferente, pe măsură ce Mo Xi se gândea la asta, devenea din ce în ce mai neliniștit în sinea sa. A îndurat totul în tăcere, bând ultimele picături de ceai yangxian într-o încercare zadarnică de a stinge focul din inima sa. În cele din urmă, s-a ridicat în picioare și a traversat strada.

Loredana

editor

Total Posts: 580

Despre Loredana

Pasionată de Asia, susţinătoare a diversităţii sub toate formele ei.

Sunt doar un om simplu căruia îi place să împărtăşească pasiunile ei cu cei din jur, fie în viaţa de zi cu zi, fie în mediul online.

Comentarii

Fii parte din Comunitatea by UNIKA!

Ne dorim o comunitate deschisă, comunicativă și energică, unde discuțiile libere sunt încurajate și apreciate!

Scopul by UNIKA este să ne cunoaștem, să împărtășim cunoștințe, idei și impresii despre cinematografia, stilul de viață și cultura asiatică.
Nu le știm pe toate și tocmai de aceea vom încuraja discuțiile relevante, păreri și puncte de vedere, fie ele și contradictorii, atâta timp cât sunt spuse cu respect, constructive și utile comunității!

Comentariile sunt aprobate manual. Avem și câteva reguli simple ce trebuiesc urmate ca acestea să poată fi publicate.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comentarii

Cele mai Vechi

Cele mai Noi Cele mai Votate