RĂMĂȘITELE MIZERIEI: YUWU

Titlul Original:

Remnants of Filth: Yuwu (余污)

Genul Cărții: Boys Love, Danmei, Dramă, Fantezie

Limba Nativă: Chineză, Capitole: 34 primul volum (7 volume)

Rating Conținut: 15+ - Adolescenți de 15 ani+

Autor: Rou Bao Bu Chi Rou

Publicată în: 25 aprilie 2023

Traducere și adaptare: Loredana

Rezumat:

Mo Xi, de origine nobilă, este cel mai de seamă general al imperiului Chonghua, cunoscut pentru temperamentul său nemilos și aerul său ascetic. Odinioară, era unul dintre cei doi tineri comandanți promițători, stele gemene ale imperiului. Tovarășul său, Gu Mang, de origine umilă, era camaradul de arme al lui Mo Xi, cel mai bun prieten al său și — în secret — iubitul său, până în ziua în care Gu Mang a devenit trădător și s-a alăturat rândurilor celui mai mare dușman al națiunii lor.

Acum, Gu Mang s-a întors în imperiu ca un om distrus, o umbră a geniului militar care fusese odată. Poporul cere cu insistență moartea lui, iar nimeni nu tânjea după răzbunare mai mult decât Mo Xi. Sau cel puțin așa credea el — pentru că, confruntat din nou cu cel mai înverșunat dușman al său, Mo Xi rămâne cu mai multe întrebări decât răspunsuri. De ce l-a trădat bărbatul pe care l-a iubit? Și ce secrete se ascund în spatele ochilor chinuiți ai lui Gu Mang?

PROLOG

Chonghua a dat odată naștere la doi tineri generali promițători, la fel de diferiți precum Jing și Wei, la fel de diferiți precum apa de flacără.

Cel asemănător apei se numea Mo Xi. Celibatar pe tot parcursul vieții, avea un temperament rece ca gheața și un aer ascetic. În armată se organizaseră pariuri cu privire la momentul în care generalul Mo își va sacrifica castitatea, iar suma pariată crescuse de mult timp până la o avere care ar fi putut face orice cerșetor bogat peste noapte. Mo Xi a rămas o piatră de temelie a puterii din Chonghua.

Cel asemănător focului se numea Gu Mang. Un domn desăvârșit, avea o personalitate caldă și zâmbea des. Dacă ar fi datorat un sac de solde militare pentru fiecare fată pe care o sărutase, fără îndoială că ar fi pierdut tot ce deținea cu mult timp în urmă, până la hainele de pe el. Mai târziu, Gu Mang a întors spatele Chonghua și a devenit comandant al unei națiuni inamice.

Înainte ca Gu Mang să devină trădător, a fost o zi în care a fost brusc cuprins de un capriciu ciudat. Luând o mică broșură plină cu propriile sale scrieri, a alergat să-l roage pe Mo Xi să adauge câteva cuvinte.

Mâinile generalului Mo erau ocupate cu documente militare în acel moment, așa că l-a întrebat doar pe generalul Gu: „Ce e în asta?”

„Tot felul de lucruri”, spuse Gu Mang cu veselie. „Mâncare bună, experiențe interesante, însemnări de călătorie, cataloage de arme și mici detalii din viață.”

Mo Xi luă broșura, își luă pensula și o înmuie în cerneală pentru a-și scrie comentariile.

„Am scris și despre tine”, adăugă Gu Mang zâmbind.

Mâna lui Mo Xi se opri brusc, în timp ce îl privi pe Gu Mang. „…Ce anume despre mine?”

„Am scris puțin despre trecutul nostru”, răspunse Gu Mang cu sinceritate.

Mo Xi nu mai spuse nimic. După ce îl privi fix pe Gu Mang pentru o clipă, își coborî genele lungi și, fără nicio expresie, scrise două rânduri ascuțite și reci, cu caractere oficiale, pe prima pagină.

Capitolul 1: Pata

La apus, o ușoară ninsoare a început să cadă la granița orașului Chonghua, până când a acoperit treptat pământul cu un strat de alb imaculat. Roțile trăsurilor greoaie și pașii trecătorilor lăsau urme neregulate pe întinderea aceea.

Vânzătorul de plăcinte cu carne, Wang Er-mazi, striga din toate puterile, în timp ce respirația îi ieșea sub formă de nori denși. „Plăcinte cu carne, plăcinte cu carne! Proaspăt scoase din cuptor!” Lovea gongul de lângă cuptor în timp ce-și vindea marfa. „Nu există nimic mai gros decât plăcintele pe care le coc eu — în afară de fața lui Gu Mang! Veniți repede să vă luați porția!”

Toți cei care au auzit au râs în sinea lor.

Această tarabă de plăcinte funcționa de mai bine de un deceniu, iar cu câțiva ani în urmă, Wang Er-mazi cânta cu totul altfel. Pe atunci se lăuda: „Uitați-vă aici, uitați-vă aici! Plăcintele preferate ale generalului Gu! Dragi clienți, dacă le mâncați, veți avea același succes și veți fi la fel de invincibili ca generalul Gu – garantat!”

O trupă de cavalerie îmbrăcată impresionant se îndrepta încet spre el prin zăpada care se învârtea, condusă de un tânăr care părea să aibă vreo șaptesprezece ani. Îmbrăcat luxos în brocarturi și blănuri, era întruchiparea indolenței, cu chipul său frumos și ștrengar ascuns sub gulerul gros de blană.

Acest tânăr se numea Yue Chenqing și era adjunctul comandantului trupelor de garnizoană. Se remarca prin două calități cu adevărat remarcabile. Prima era faptul că era foarte blând — așa cum spunea și cântecul: „Ce rost are să te înfurii? Dacă m-aș îmbolnăvi, ar fi foarte rău. Nimeni nu e fericit când sunt supărat; e o adevărată pacoste și mă întristează.” Yue Chenqing înțelegea perfect acest concept și aproape niciodată nu-și pierdea cumpătul. Era cel mai binevoitor tânăr stăpân dintre toți.

Al doilea talent era acela de a se face cât mai confortabil – cât se poate de confortabil. Nu stătea niciodată în picioare dacă putea să stea jos, nici nu stătea drept dacă putea să se întindă. Fraza preferată a lui Yue Chenqing era: „O să beau tot vinul pe care îl am în seara asta și mâine o să trăiesc pe cheltuiala fraților mei.” Nu se priva niciodată când venea vorba de a se bucura de lucrurile frumoase: își bea toată băutura în ziua în care o primea și ducea femeile în pat fără să piardă timpul cu vorbăria.

Cât despre patrulare… se distra mai întâi, iar apoi patrula.

Fortăreața de frontieră de la trecătoarea nordică avea multe piețe de acest fel, majoritatea vânzând lucruri precum piei de animale, plante medicinale, pietre spirituale și sclavi. Locurile acestea nu erau deosebit de interesante, dar, în comparație cu plictiseala amară a vieții militare, reprezentau o modalitate decentă de a-și petrece timpul.

„O să iau pisica spirituală cu șapte cozi.”

„Du-te și cumpără-mi și penele alea de coadă de guhuo niao.”

„Planta uscată de la taraba aceea arată bine. Cu siguranță va fi un leac eficient. Adu-mi zece coșuri.”

Pe măsură ce Yue Chenqing mergea, le-a dat instrucțiuni membrilor alaiului care îl însoțeau să cumpere tot felul de bunuri. Deși membrii alaiului se simțeau neliniștiți văzându-l cum se eschiva de la responsabilități, nu puteau să-i spună prea multe unui general adjunct.

Pe parcursul plimbării, Yue Chenqing a început să simtă că îi este puțin foame și s-a uitat în jur după ceva de mâncare. Deodată, l-a auzit pe Wang Er-mazi strigând în depărtare, vocea lui răgușită răsunând prin zăpadă.

„Vând plăcinte cu carne! Plăcinte cu carne groase cât fața lui Gu Mang! Veniți să aruncați o privire!”

Auzind acest slogan de vânzare, un colț al buzei lui Yue Chenqing a tresărit. Aiya, tipul ăsta are curajul să-l folosească pe Gu Mang în interes propriu? Nu știe oare că Gu Mang este un subiect tabu pentru comandantul nostru, Mo Xi? Dacă l-ar auzi Mo Xi, am fi cu toții pierduți.

Yue Chenqing și-a îndreptat repede calul înainte și era pe punctul de a-l certa pe bărbat când aroma puternică și apetisantă a plăcintelor cu carne i-a lovit nasul. Chiar când mustrarea lui Yue Chenqing îi ajunsese pe vârful limbii, el a înghițit-o — împreună cu saliva care era pe punctul de a-i curge pe bărbie.

Vânzătorul Wang Er-mazi a ridicat privirea. „Domnule ofițer, dorești o plăcintă?”

„… O să iau una, cred.”

„Bine!” Wang Er-mazi a scos cu agilitate din cuptor o plăcintă aurie-maronie cu ajutorul cleștilor și a băgat-o într-o pungă de hârtie uleioasă, pe care i-a înmânat-o clientului din fața lui. „Poftim. Ai grijă să nu te arzi. Trebuie să mănânci plăcintele astea cât sunt calde!”

Yue Chenqing a acceptat plăcinta fierbinte și a luat o mușcătură din ea, care crea zgomote de crăpături. Sucul fierbinte curgea din aluatul crocant, de culoare maro-auriu, în timp ce aromele aluatului de grâu, ale cărnii tocate și ale boabelor de piper zdrobite îi înfloreau pe limbă. Mirosurile lor afumate au umplut aerul într-o clipă, iar el a înghițit cu poftă.

„Are un gust la fel de bun pe cât miroase”, nu s-a putut abține Yue Chenqing să exclame cu admirație.

„Nu-i așa? Toată lumea știe că plăcintele mele sunt cele mai bune”, se lăudă Wang Er-mazi încântat. „Oricât de faimos ar fi fost Gu Mang pe vremuri, venea întotdeauna la taraba mea și mânca o porție imediat ce se întorcea în oraș după o bătălie!”

După ce a terminat de lăudat, s-a asigurat să adauge, indignat: „Dar dacă aș fi știut că nemernicul ăla de Gu se va dovedi a fi un trădător cu două fețe, aș fi pus niște otravă în plăcintele alea și aș fi înăbușit problema din fașă, pentru binele poporului!”

„Ai grijă cum vorbești”, spuse Yue Chenqing în timp ce mesteca. „De asemenea, ar fi bine să-ți schimbi sloganul ăla al tău.”

Wang Er-mazi rămase cu ochii căscați. „De ce, domnule ofițer?”

„Nu contează, doar fii bun și ascultă ce spune ofițerul ăsta.” Yue Chenqing luă încă o mușcătură uriașă din plăcinta cu carne, cu obrajii umflați. „În curând vom intra în război cu Regatul Liao și mă tem că trupele noastre vor rămâne staționate aici pentru o bună bucată de vreme. Ai grijă. Dacă tot strigi toată ziua despre Gu Mang”, chicoti el, „s-ar putea să ajungi să-l lovești pe un anumit demnitar exact acolo unde doare.”

Demnitarul despre care vorbea Yue Chenqing era, desigur, comandantul lor: Mo Xi.

Mo Xi, căruia defunctul împărat îi acordase titlul de Xihe-jun, se născuse în prestigiosul clan Mo. Acest clan dăduse naștere la patru astfel de generali, inclusiv la ambii bunici ai lui Mo Xi și la tatăl său. Provenind dintr-o descendență atât de remarcabilă, puterea spirituală înnăscută a lui Mo Xi era, desigur, extrem de mare, iar după ce studiase sub îndrumarea celor mai severi bătrâni ai academiei de cultivare, ajunsese la cel mai înalt rang de general și comanda sute de mii de soldați.

Și avea doar douăzeci și șapte de ani.

Datorită circumstanțelor familiale, temperamentul lui Mo Xi era la fel de rece și ascuțit ca muchia unui cuțit, iar el era mereu hotărât și determinat. Tatăl său îl avertizase adesea: „Excesele îți vor toci lamele, așa că ocupă-te de treburile tale și ignoră servitoarele.” Astfel, Mo Xi era asiduu ascetic și autodisciplinat, complet lipsit de corupție. S-ar fi putut spune că trăise douăzeci și șapte de ani fără să comită vreodată o singură greșeală majoră.

Cu excepția lui Gu Mang.

Pentru Mo Xi, Gu Mang era ca cerneala pe hârtie sau noroiul în zăpadă, pata sugestivă de sânge lăsată pe albul imaculat al cearșafurilor unui domn.

El era pata din viața lui Mo Xi.

După căderea nopții, o melodie cristalină a străpuns cerul deasupra cazarmelor cetății de frontieră. Vocea cântăreței de operă era leneșă și lentă, plutind ca o fantomă prin îngheț.

„Ploaia cade ușor peste Pavilionul Yuchi; soarele strălucește asupra Sălii Jinni. Să curgă vinul și muzica pentru toți; oricât de mărunte ar părea viețile lor, treburile furnicilor nu sunt chiar atât de neînsemnate…”

Soldatul care păzea cortul generalului adjunct se uită în stânga și în dreapta, arătând exact ca o prepeliță speriată. La vederea unei siluete înalte, îmbrăcată în negru, care se apropia, nu putu să nu pălească și să ridice în panică zăvorul cortului. „Oh, nu! Vești proaste!”, strigă el.

„Ce s-a întâmplat?” În interiorul cortului, Yue Chenqing căscă așezat pe scaunul de onoare al generalului și deschise ochii, sprijinindu-și bărbia în mână.

„Aiya! Uite cât e ceasul! General adjunct, ar trebui să te grăbești și să pleci în patrulă — nu mai sta să te uiți la spectacolul ăsta.”

„Ce-i atâta grabă?”, spuse Yue Chenqing leneș. „O să am destul timp după ce termin.” Apoi se întoarse către artiștii din cort. „Nu stați așa, continuați să cântați.”

Muzica se înălța spre nori, vocea cântăreței asemănându-se cu o panglică subțire de mătase, care se întindea sus și departe. „În acea umbră se va ridica un regat, opera unei vieți întregi gravată în ochii lui. Învățăturile lui Qi Xuan au fost înțelese doar parțial; când mă va trezi vântul de est din acest vis?”

„Aiya, dragul meu general adjunct Yue, bunul meu general adjunct, te rog, oprește-i din cântat”, spuse garda personală îngrijorată. „Ce naiba e toată treaba asta?”

„Viața e crudă și scurtă, așa că ar trebui să ne găsim bucuriile acolo unde putem.” Yue Chenqing își roase fericit unghia. „Altfel, zilele noastre ar fi extrem de lipsite de savoare.”

„Dar dacă Xihe-jun vede o astfel de scenă, se va supăra din nou…”

„Xihe-jun nu e aici, așa că de ce îți faci griji?” Yue Chenqing chicoti. „În plus, Xihe-jun umblă toată ziua cu o față posomorâtă. Nu depune niciun efort să se înveselească. E un bărbat matur, dar tot face crize de nervi dacă mă aude spunând o glumă obscenă — cât de obositor ar fi să încerci să-l ții fericit?”

„Domnule general adjunct.” Paznicul părea pe punctul de a izbucni în lacrimi. „Vorbește mai încet… Te rog…”

„Hm? De ce?”

„Pentru că, pentru că…” Privirea paznicului se îndreptă spre crăpătura din deschizătura cortului. „P-pentru că…” se bâlbâi el.

Yue Chenqing se întinse pe scaunul generalului și chiar își puse pe cap haina de blană argintie a lui Xihe-jun. „Te-a speriat cumva Xihe-jun?”, râse el. „De ce te bâlbâi de îndată ce îi rostești numele?” Yue Chenqing oftă. „Pe de altă parte, Xihe-jun chiar e ceva de-a dreptul deosebit. El e cel care vrea să trăiască ca un călugăr, dar ne face pe toți să suferim de plictiseală alături de el. Uite, în toată compania noastră, nu există nici măcar o singură cățea.”

Era adevărat. Din toată armata din Chonghua, subunitatea condusă de Xihe-jun o ducea cel mai greu. Deși trupelor aflate sub comanda sa nu le lipseau nici mâncarea, nici hainele, omul însuși era plictisitor și strict, exact cum spunea Yue Chenqing. Ar fi fost în regulă dacă Xihe-jun ar fi insistat doar să evite personal plăcerile trupești, dar le interzicea și subordonaților săi să se distreze cu fetele.

Yue Chenqing găsea în mod evident situația hilară — își reținea râsul pentru a suspina cu o seriozitate complet prefăcută. „Are totul de partea lui, cu excepția faptului că e mult prea autoritar. Uite, e un maniac al curățeniei, obsesiv și care gândește prea mult, fără preocupări sau interese speciale. Ce risipă pentru chipul acela frumos.”

Paznicul părea că asistă la un dezastru care se desfășura sub ochii lui. „Tinere domn Yue, nu mai vorbi…”, a scos el pe gură.

Dar Yue Chenqing nu s-a oprit. De fapt, a devenit și mai entuziasmat. „Nu te simți cumva înăbușit, de parcă ai fi pe punctul de a exploda? Heh, cât timp el e plecat, o să profit de ocazie să-ți dau puțină libertate. În seara asta, hai să-i lăsăm pe frați să se distreze cât vor! O să deschidem porțile și o să organizăm un concurs de frumusețe lângă focul de tabără! Vreau să o încoronez pe cea mai frumoasă fată din satele din împrejurimi...”

„Pe cine vrei să încoronezi?”

O voce gravă de bărbat se auzi din exterior. Pânza cortului se ridică cu un foșnet, iar un bărbat înalt intră, îmbrăcat într-o armură argintie care strălucea ca gheața.

Uniforma îi stătea impecabil și îngrijit pe umerii largi și talia subțire, iar picioarele lui lungi erau încălțate cu cizme militare din piele neagră. Trăsăturile sale rafinate și elegante lăsau o impresie de neșters în timp ce ridica privirea cu ochi ascuțiți ca gheața. Acesta nu era altul decât Xihe-jun, pe care Yue Chenqing se distra batjocorindu-l — Mo Xi.

De ce se întorsese Mo Xi tocmai acum?!

La început, Yue Chenqing rămase fără cuvinte. Când își reveni în fire, se cutremură, înfășurându-se și mai strâns în blănuri. „Generale Mo.” Generalul adjunct Yue s-a prefăcut că era demn de milă. „De ce nu ne-ai spus că te vei întoarce mai devremeee… ahh!”

Acest „ahh” se datora lui Mo Xi, care, găsind plânsul lui insuportabil de dezgustător, a ales să invoce o sabie din energie spirituală și să o arunce la o distanță de un fir de păr de obrazul lui Yue Chenqing.

După ce a scăpat la mustață de decapitare, Yue Chenqing s-a ridicat în picioare de pe scaunul generalului. „Xihe-jun, de ce ești atât de violent?!” a întrebat el, dându-și părul la o parte de pe față.

„Mă interoghezi înainte să apuc eu să te interoghez? Spune-mi, de ce sunt femei printre trupele mele?” Mo Xi aruncă o privire către cântărețele înghețate de frică, apoi se întoarse să-l privească fix pe Yue Chenqing. „Tu le-ai adus aici?”

Yue Chenqing voia inițial să continue să se plângă, dar se înfricoșă în clipa în care se întâlni cu privirea lui Mo Xi. „…Nu fi așa. Doar ascultam un cântec, bine? Un cântec faimos din Lichun. Vrei și tu să-l auzi, Xihe-jun?”

Expresia lui Mo Xi era rece și iritată. „Muzică obscenă”, spuse el enervat. „Scoateți-le afară.”

Din fericire, nu a încheiat acea propoziție cu: „Și decapitați-le.”

Yue Chenqing a început din nou să se plângă, ghemuindu-se pe scaunul generalului, într-o postură care exprima suferință. „Ești atât de rece și fără inimă. O să-i spun tatei că ai fost rău cu mine.”

Mo Xi i-a aruncat o privire. „Poți să pleci și tu.”

Yue Chenqing a rămas fără cuvinte.

După ce Yue Chenqing a plecat în tăcere, cu o expresie posomorâtă, Mo Xi s-a așezat singur în cort. Scoțându-și mănușile negre din piele de dragon, și-a apăsat degetele palide și subțiri pe tâmple și a închis încet ochii. În lumina lămpii, părea aproape bolnav, cu tenul palid și fără vlagă. Acest lucru, împreună cu cruzimea stăpânită care îi rămânea mereu în privire, îl făcea să pară și mai epuizat. Părea că multe lucruri îi apăsau inima.

Nu cu mult timp în urmă, primise o scrisoare secretă de la capitala imperială a Chonghua, de o importanță urgentă — o misivă scrisă personal de actualul împărat al Chonghua și sigilată cu un sigiliu de sânge pe care numai Mo Xi îl putea deschide. După ce această scrisoare îi fusese înmânată, Mo Xi a trebuit să o citească de trei ori pentru a se asigura că nu înțelesese greșit.

Gu Mang se întorcea în Chonghua.

Chiar și acum, scrisoarea era ascunsă în haina lui Mo Xi, încălzită de căldura pieptului său, strânsă acolo unde inima îi bătea puternic și ritmic. Gu Mang se întorcea în Chonghua. Această veste era ca un spin înfipt în coastele lui și îl umplea de o durere înțepătoare.

Mo Xi își încruntă sprâncenele, străduindu-se să-și stăpânească starea de spirit sumbră, dar, în cele din urmă, furia aceea arzătoare tot izbucni. Ochii i se deschiseră brusc, în timp ce un picior lung, îmbrăcat în piele, se întinse și răsturnă masa din fața lui cu un zgomot puternic.

„Aiya, generale Mo!” Paznicul care stătea de veghe în fața cortului se aplecă prin deschizătura cortului, cuprins de teamă. „Te rog, calmează-te. E firesc să se joace la vârsta lui tânărul stăpân Yue! Eu, subordonatul tău, sunt cel care nu am gestionat corespunzător situația și am neglijat să-l opresc pe tânărul stăpân Yue să asculte acea operă. Dacă vrei să pedepsești sau să dai vina pe cineva, nu trebuie decât să spui, dar, te rog, nu-ți face rău…”

Mo Xi se întoarse brusc. În lumina slabă, ochii lui erau ca niște flăcări scânteietoare. „Ieși afară.”

Tăcere.

„Nimeni nu are voie să intre fără permisiunea mea expresă.”

„Da, domnule…”

Pânza cortului se lăsă din nou, lăsând în urmă o liniște înfiorătoare de ambele părți. Singurele sunete erau urletul vântului de iarnă din nord, mișcările soldaților în depărtare, scârțâitul ușor al zăpezii sub cizmele militare și nechezatul cailor de război din tabăra animalelor spirituale.

Mo Xi își întoarse capul pentru a privi boabele de dud care se rostogoleau pe podea. Era ca și cum acele boabe ar fi fost capetele pe care Gu Mang le-ar fi smuls personal în ultimii ani.

Se întreba cum această persoană — care comisese atâtea fapte crude, malefice și josnice; care își trădase țara, camarazii și prietenii; care își câștigase o reputație malefică, datorii de sânge și ură profundă — putea avea curajul să se întoarcă.

Cum putea Gu Mang să aibă îndrăzneala să se întoarcă?

Mo Xi și-a revenit. Abia după ce a depus un efort considerabil pentru a-și liniști mintea, a scos scrisoarea, uzată de atâtea lecturi. Împăratul scrisese cu scrisul său drept și elegant:

Regatul Liao dorește să declare un armistițiu. Pentru a-și demonstra sinceritatea, îl vor escorta pe generalul trădător Gu Mang înapoi la capitală.

Gu Mang este din Chonghua și s-a bucurat odată de încrederea noastră. În loc să răsplătească acea încredere cu loialitate, a devenit trădător pentru propriul său câștig. În ultimii cinci ani, și-a jefuit patria, a distrus pacea țării sale natale, și-a măcelărit foștii camarazi și și-a părăsit prietenii de odinioară. Astfel de crime nu pot fi iertate.

Peste zece zile, Gu Mang se va întoarce în oraș, acoperit de rușine. Având în vedere că dorința de răzbunare este atât de răspândită, nu putem lua o decizie singuri și le scriem de urgență fiecărui nobil pentru a le solicita părerea.

Generale Mo, deși străjuiești națiunea de la distanță, ești un colaborator de încredere al nostru. Prin urmare, îți solicităm cu sinceritate sfatul tău oportun.

Cu respect.

Mo Xi s-a uitat îndelung la scrisoarea secretă, apoi a izbucnit într-un râs batjocoritor. Pe chipul său au început să se contureze treptat urme de durere amară și ură profundă.

Ar trebui să fie ucis sau ținut în viață pentru alt scop?

În acel moment, lui Mo Xi nu-i mai păsa.

El și Gu Mang avuseseră certuri și ranchiună; vorbiseră despre visurile lor și băuseră vin din aceeași ulcior. De-a lungul celor peste zece ani de cunoștință, de la zilele tinereții lor până la schimbările de neînțeles de mai târziu, trecuseră împreună prin nenumărate greutăți. Gu Mang fusese tovarășul său, rivalul său, shixiong-ul său, camaradul său de arme — și, în cele din urmă, Gu Mang devenise un dușman pe care era destinat să-l măcelărească.

Relația lor fusese sortită fragilității încă de la început. După ce Gu Mang a devenit trădător, Mo Xi a rupt complet legăturile cu el, întorcându-i spatele fără ezitare după ani de prietenie. În prezent, când oamenii vorbeau despre ei, probabil că toți spuneau ceva de genul: „Generalul Mo și Gu Mang? Sunt la fel de incompatibili ca cerul și pământul, apa și focul, un sfânt și un sălbatic. Chiar și rivalii în dragoste s-ar enerva la vederea celuilalt, darămite aceștia doi care luptă în tabere opuse într-un război. Cu siguranță se vor lupta până la moarte pentru tot restul vieții!”

Profund tulburat, Mo Xi a refuzat să se mai gândească la această chestiune. A luat pensula și a ținut-o suspendată deasupra hârtiei. La jumătatea cuvântului „executa”, mâna i s-a tremurat. Cerneala a pătruns prin hârtia de mătase.

În afara cortului se auzi sunetul slab al unui xun din lut. Probabil că vreun puști se simțea nostalgic; umpluse întreaga tabără cu o dorință melancolică, în timp ce un îngheț pal acoperea pământul cu un strat subțire de gheață.

Mo Xi a rămas pentru o clipă în transă, ochii lui negri sclipind cu o lumină de neînțeles. În cele din urmă, a înjurat în șoaptă și a aruncat pensula la o parte pentru a apuca scrisoarea secretă. Flăcări au izbucnit din palma lui, reducând scrisoarea instantaneu la cenușă.

În timp ce cenușa dansa în aer, Mo Xi a expirat, transformând-o într-un fluture mesager capabil să călătorească o mie de mile.

„Subiectul acesta l-a protejat și l-a recomandat odată pe Gu Mang și, prin urmare, trebuie să-și asume vina pentru trădarea acestuia. În ceea ce privește procesul, subiectul acesta ar trebui să evite suspiciunile și să se abțină de la comentarii.” Continuă el pe un ton măsurat. „Mo Xi din Armata Frontierei de Nord îi dorește Majestății Sale tot binele.”

Ridică mâna, iar fluturele spiritual zbură repede.

Privi în direcția în care dispăruse, gândindu-se că, odată cu aceasta, încurcătura sa de zece ani cu Gu Mang era în sfârșit rezolvată. Gu Mang ucisese atât de mulți soldați din Chonghua și frânsese inimile poporului din Chonghua; acum că nu mai era de folos și regatul inamic îl trimitea înapoi, oficialii curții se vor grăbi, desigur, să se răzbune.

Dar Mo Xi trebuia să rămână la frontieră încă doi ani. Se părea că nu va putea asista la execuția lui Gu Mang.

Dușmani, rivali, adversari. Acestea erau concluziile finale pe care alții le-ar trage într-o bună zi din relația lor.

Cu chipul lipsit de orice expresie, Mo Xi se gândea că probabil nimeni altcineva nu va afla vreodată că el și Gu Mang, care păreau a fi dușmani incompatibili, ireconciliabili....

...se culcaseră, de fapt, unul cu celălalt.

Poate că nimeni nu l-ar fi crezut, chiar dacă ar fi spus-o cu voce tare. Generalul lor Mo, ascetic și disciplinat, îl imobilizase odată pe Gu Mang pe pat și îl luase fără milă. Acest sfânt imaculat își pierduse controlul deasupra lui Gu Mang, cu sudoarea curgându-i pe piept, în timp ce dorința îi aprindea privirea.

Cât despre temutul războinic Gu Mang, care părea să se fi născut din focurile războiului? Gu Mang fusese penetrat până la lacrimi în patul lui Xihe-jun, își deschisese buzele moi implorând sărutul lui Xihe-jun și îi permisese lui Mo Xi să-i lase urme de sânge pe corpul său aspru și musculos.

Erau dușmani, despărțiți de un abis de ură acumulată pe care numai moartea o putea rezolva. Dar înainte ca acest lucru să se întâmple, înainte ca drumurile lor să se despartă, acești doi tineri fuseseră odată împletiți cu pasiune — până când iubirea s-a contopit cu dorința. Până când le era greu să se despartă.

Capitolul 2: Gu Mang dezvăluie totul

La scurt timp după ce Mo Xi a primit mesajul secret din capitală, împăratul din Chonghua a anunțat în sfârșit vestea întoarcerii lui Gu Mang, precum și pedeapsa care i se va aplica: lui Wangshu-jun i se va acorda controlul deplin asupra lui.

Vestea s-a răspândit ca focul în toată Chonghua. Deși armata lui Mo Xi era staționată tocmai la frontiera de nord, soldații au aflat totuși vestea în doar trei zile.

Armata de la Frontiera de Nord a explodat. La suprafață, soldații erau la fel de solemni și calmi ca întotdeauna, dar în pauzele dintre patrule, aproape toți au început să-și spună părerea. Mo Xi a văzut totul și, pentru prima dată, nu i-a oprit.

I s-a părut perfect normal ca acești soldați să se simtă nemulțumiți — la urma urmei, Armata de la Frontiera de Nord fusese odată armata invincibilă a lui Gu. O majoritate semnificativă dintre soldați își riscaseră odată viața alături de Gu Mang. Sentimentele lor față de el erau extrem de complicate. Deși loialitatea lor rămânea de necontestat, îi juraseră odată din toată inima credință comandantului lor, Gu Mang — chiar dacă același Gu Mang îi numise odată „Armata Wangba”.

Serios — nu era o glumă. „Wangba” ca în „broască țestoasă” și „wangba” ca în „nemernic”. Înainte ca Mo Xi să preia comanda, lista efectivelor acestei armate arăta astfel:

Liu Dazhuang, soldat al Armatei Wangba.

Zhang Dayan, șef de pluton al Armatei Wangba.

…

Și așa mai departe, numai ticăloși până la capăt.

Primul pe listă fusese: Gu Mang, comandantul Armatei Wangba.

Din punct de vedere logic, nimeni n-ar fi vrut să se înroleze într-o armată cu un nume atât de vulgar, dar această îngrijorare nu se confirmase. La acea vreme, Gu Mang era cel mai ilustru general din Chonghua. Majoritatea generalilor renumiți erau constrânși de propriile provocări, obligații sau pretenții — dar Gu Mang era diferit. Se născuse sclav; nu avea tată sau mamă, nici griji, nici preocupări, nici un ego de pierdut, nici teamă de moarte.

Dacă toți tinerii stăpâni nobili din Chonghua și-ar fi dat jos hainele și ar fi stat aliniați, Gu Mang poate că nu ar fi fost cel mai musculos, dar cu siguranță ar fi avut cele mai multe cicatrici. Își merita pe deplin titlul de „Bestia Altarului” din Chonghua.

În acele vremuri, adjunctul lui Gu Mang îl mustra mereu când îi vedea rănile. „Tu ești comandantul — de ce te arunci mereu în prima linie? Nu știi să te ferești?”

Gu Mang zâmbea. Ochii lui întunecați străluceau, iar buzele îi păreau foarte moi. Vocea lui era naturală și fină ca mătasea, în timp ce își liniștea vesel prietenul supărat. „Picioarele mele sunt prea lungi; n-am de ales decât să alerg repede, n-am absolut nicio alegere.”

Simpla lui prezență părea să aducă râsete și dulceață pe câmpul de luptă, de parcă astfel de locuri ar putea fi altceva decât frig înghețat și sânge roșu.

Își amintea de fiecare zi de naștere a camarazilor săi, iar între bătălii îi ducea adesea pe soldații din tabăra sa să se distreze și să bea vin într-un sat mic. Uneori, dădeau peste săteni vicleani care le cereau prețuri exorbitante, dar generalul Gu nu se supăra niciodată; se limita să râdă și să arunce toți banii pe masă pentru a le cumpăra soldaților săi vin și carne.

La final, striga: „Mâncați, beți! Ar fi bine să vă îndopați cu toții și să mâncați până vă săturați! Sunteți dragii mei prețioși — dacă nu sunt destui bani, voi plăti în alte moduri!”

Gu Mang era un om de cuvânt. Schimba haine de blană pe vin și jaduri spirituale pe carne, iar odată chiar și-a scos toate veșmintele militare și armura și le-a aruncat pe bar în schimbul vinului de orez nü’erhong, moment în care bătăușii din armată au început să râdă și să-l tachineze: „Generale Gu, vrem și carne de vită. Mai ai ceva ce ai putea să-ți dai jos?”

Până atunci, rămăsese deja îmbrăcat doar cu o singură robă albă ca zăpada, dar tot a râs și a arătat spre ei. „Așteptați și o să vedeți.”

„Nu se poate! Generale Gu, doar nu o să-ți dai jos și lenjeria intimă!”

„Aia nu poate valora prea mult…”

Gu Mang nu avea de gând să-și dea jos lenjeria intimă, dar era adevărat că nu mai avea nimic de dat. Și-a mușcat buza, gândindu-se, și, sub privirile amuzate și șocate ale tuturor, s-a apropiat de frumoasa proprietară văduvă și i-a sărutat obrazul.

Toți soldații au încetat să mai vorbească și au rămas cu privirile fixate asupra lor. Chiar și văduva a rămas fără cuvinte, uimită, iar picături de vin îi cădeau din polonic. I-a luat un moment să-și revină în fire și să înceapă să-l urmărească pe Gu Mang, ținând polonicul ridicat deasupra capului.

„Nerușinatule! Afurisitule! Ce neînfrânat ești!”

Toată lumea a izbucnit în râs.

În mijlocul bătăilor pe coapse și al grimasei de compasiune, văduva l-a urmărit pe Gu Mang prin toată încăperea. „Vorbesc serios! Vorbesc serios!”, strigă Gu Mang, implorând milă în timp ce fugea. „Ești frumoasă! Ești frumoasă!”

„Știu că sunt frumoasă! Nici tu nu arăți rău, tinere! Dar ești al naibii de nerușinat! Nu puteai să te furișezi aici singur și să mă săruți noaptea? De ce a trebuit să o faci în fața atâtor oameni?! Perversule!”

Perversul ăsta alerga în haos total, dar se asigura să strige fără rușine: „Da, da, da, o să vin mâine seară — sau pot să rămân aici în seara asta, atâta timp cât ne mai dai două catty de carne de vită. Te rog, dragă domnișoară.”

„Pah! Mi-ai cerut deja carne de vită pe credit de trei ori de când ești staționat aici, iar asta e a patra oară! De fiecare dată, spui că o să vii «mâine seară»! Crezi că o să mă las păcălită de trucurile tale?!” a țipat văduva înapoi, lovind cu pumnișorii ei mici bara de lemn atât de tare încât aceasta a crăpat.

Bătăușii din armată râdeau atât de tare încât erau gata să cadă pe spate. Indiferent cât de indignată vorbea văduva, în cele din urmă, Gu Mang a reușit totuși să-și folosească chipul frumos și promisiunea că „va veni mâine” pentru a obține încă două catty de carne de vită marinată pentru frații săi.

„Generale Gu, chiar știi cum să câștigi simpatia oamenilor…”

„Bineînțeles că știu”, spuse Gu Mang cu mândrie, lăudându-se cu încântare. „Am trecut prin mii de flori frumoase — toată lumea știe de isprăvile mele.”

Cu un comandant ca acesta, nu era de mirare că un tânăr din acele vremuri declara cu emfază: „Cui îi pasă dacă se numesc Armata Wangba? Chiar dacă ar fi Armata Jiba, m-aș înrola în Armata Cocoșilor pentru generalul Gu!”

Prietenul său, care stătea lângă el, își strâmbă nasul. „Aiya, văd că ți-ai citit în zadar clasicii. Ce vulgar.”

„Tu cum ai face-o mai elegantă?”

„Dacă tot vrei să alegi Armata Jiba, de ce să nu-i spui Armata Ji Ba? Ji Ba, adică «încetați lupta».”

„Ce nume bun!”, exclamă tânărul plin de admirație. „Îmi place.”

„Nici vorbă — tocmai am inventat asta. Cui i-ar plăcea un nume ca Ji Ba? Nu ți s-ar părea jenant? Încearcă tu, dacă nu mă crezi. Chiar și un câine s-ar supăra pe tine dacă l-ai numi așa.”

Tânărul râse. „Niciodată să nu spui niciodată. Doar pentru că ceva nu există acum, nu înseamnă că nu va exista în viitor. Dacă chiar și o armată imperială poate fi numită Wangba, nu cred că e imposibil ca altceva să se numească Ji Ba în viitor.”

Din fericire, Gu Mang nu a auzit această discuție — altfel, ar fi putut să lovească masa cu un strigăt triumfător și să-și schimbe titlul în „Gu Mang, comandantul Armatei Ji Ba”, făcându-i astfel pe toți subordonații săi să sufere alături de el.

În mijlocul cruzimii războiului, doar un mic nebun ca Gu Mang ar fi inspirat să glumească. Pe lângă faptul că și-a numit trupele „Armata Wangba”, el a confecționat personal și steagul lor, decupând în mod creativ o broască țestoasă dintr-un steag verde-jad, completată cu o coadă mică foarte realistă. A aruncat o vrajă asupra steagului și, la fiecare timp de tămâie care trecea, broasca țestoasă răcnea: „Wangba, Wangba, mândria lui Chonghua, un nume puternic cunoscut în toată lumea!”

Pe scurt, era extrem de jenant.

Prima dată când Gu Mang a pornit la luptă cu acest steag, generalul inamic era gata să moară de râs. Cu toate acestea, înainte ca ziua să se sfârșească, Armata Wangba a lui Gu Mang înfrânse armata adversă de o sută de mii de soldați, reducând-o la o mulțime plângândă. Gu Mang a mai purtat multe alte bătălii după aceea, atât mari, cât și mici, și a ieșit victorios de fiecare dată.

Ca urmare, în anii în care Gu Mang a fost general, dușmanii din Chonghua păleau la vederea cozii unei broaște țestoase. Priveliștea de care se temeau cel mai mult era, probabil, aceea a unui mic steag în formă de broască țestoasă ridicat deasupra fumului câmpului de luptă, în timp ce generalul Gu ieșea călare, își limpezea gâtul și se prezenta cu o seriozitate absolută:

„Umilul vostru servitor este Gu Mang, general al Armatei Wangba. Am venit să învăț de la onorabilele voastre persoane.”

Faptul că nu reușeau să-l învingă pe acest tânăr cultivator era deja destul de rușinos. Și mai rău era să trebuiască să-și plângă în hohote raportul către împăratul lor: „Wahh, acest subordonat este cu adevărat incompetent și nu a reușit să învingă Armata Wangba!”

Era un adevărat coșmar.

În ceea ce privește soldații din Chonghua, deși Gu Mang era scandalos și năzdrăvan, carisma lui era de neegalat. Mulți oameni îl venerau pe vremea aceea, iar unii chiar luau ca pe un adevăr absolut mantra lui fără sens: „numele urâte te protejează”. În conformitate cu această tendință, mulți copii născuți în acea perioadă au avut ghinionul să primească „nume urâte”:

Chu „Rădăcină Puternică” Genzhuang.

Xue „Stâlpul de Fier” Tiezhu.

Jiang „Bile Dureroase” Dantong.

Când Mo Xi a preluat comanda Armatei Wangba, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-i schimbe numele ridicol. Nu ar fi permis niciodată ca înregistrarea sa în registrul militar să fie „Mo Xi, general al Armatei Wangba”. Absolut nu!

Astfel, Armata Wangba a fost redenumită Armata Frontierei de Nord și plasată sub comanda lui Mo Xi. Umorul negru care rezistase sângelui vărsat și fumului războiului s-a năruit, la fel ca și reputația glorioasă a lui Gu Mang.

Acele mici broaște țestoase care strigaseră și urlaseră „Wangba, Wangba, mândria lui Chonghua, un nume puternic cunoscut pretutindeni” erau ca o glumă absurdă și trecătoare. Nu au mai fost văzute niciodată pe vastele câmpuri de luptă.

Existența armatei a căpătat un caracter solemn. Nu mai erau flori sau nectar; nimeni nu se mai străduia să memoreze numele vreunui soldat de rând; nimeni nu-i mai scotea pe oameni la distracție; nimeni nu le mai cumpăra vin ieftin, chiar dacă trebuia să-și vândă hainele de pe el. Bătălia și-a recăpătat severitatea absolută și nemiloasă.

Sosise o iarnă eternă.

Deși majoritatea soldaților din Armata Frontierei de Nord îl urau pe Gu Mang în prezent, poate că acel trecut era motivul pentru care nu puteau simți același lucru ca civilii obișnuiți atunci când vorbeau despre el.

Acest lucru era valabil mai ales pentru acei soldați bătrâni care luptaseră în Armata Wangba alături de generalul Gu. De fiecare dată când îi rosteau numele, o umbră de ceva de neînțeles le apărea în ochi.

„Ah, chiar nu mă așteptam deloc ca el să ajungă așa.”

„Toată lumea știe de cruzimea lui Wangshu-jun. Mă tem că este un semn îngrozitor faptul că Majestatea Sa Imperială îl lasă pe Wangshu-jun să se ocupe de el.”

„Cu siguranță va avea o moarte groaznică…”

Un om ambițios nu era neapărat disprețuit, dar un trădător era cu siguranță blestemat de toată lumea. Abia când acești veterani ai Armatei Wangba se adunau, murmurau despre lucruri care nu aveau nicio legătură cu ura.

Pe măsură ce noaptea avansa, unii dintre cei mai în vârstă și-au pierdut în cele din urmă tot entuziasmul. „Ah, ce om bun era… Dacă doar anumite lucruri nu ar fi mers așa cum au mers, atunci el nu ar fi...”

„Șșș! Taci! Ce îndrăzneală, să aduci vorba de astfel de lucruri — vrei să mori?!”

Bătrânul soldat s-a trezit din reverie cu un strigăt. Când și-a dat seama ce era să-i scape, sclipirea de beție din ochii lui a dispărut și nu s-a putut abține să nu tremure.

Ceilalți soldați au continuat să-l mustre. „Acum lucrăm sub comanda generalului Mo, iar Gu Mang este persoana pe care o urăște cel mai mult pe lume. Nu e ca și cum n-ai ști cum e temperamentul lui — dacă te-ar auzi, niciunul dintre noi n-ar mai apuca dimineața!”

„Ah, ai dreptate, ce prost sunt, mă încurc de îndată ce încep să beau…”

Soldații așezați în jurul focului au tăcut și au privit în gol flăcările, fiecare pierdut în propriile gânduri. După mult timp, altcineva a suspinat și a spus: „Dar toată lumea se schimbă, presupun. Tot ce putem spune este că acesta este destinul generalului Gu.”

„Câți ani au trecut? De ce îi mai spui generalul Gu?”

„Oh, da, voiam să spun Gu Mang.”

Era o noapte liniștită la fortăreața de frontieră. Focul de tabără trosnea, aruncând un șuvoi de scântei aurii mai orbitoare decât stelele.

Bătrânul soldat, puțin amețit de băutură, zăcea pe pământ, cu capul sprijinit pe brațe. Privea cerul înstelat și steaua Ziwei care sclipea, iar gâtul i se mișca în timp ce murmura câteva cuvinte pe care nimeni altcineva nu le putea auzi. „Ah, să fiu sincer, m-am înrolat doar din cauza lui Gu Mang. Odată am băut chiar și cu el în jurul unui foc. Nici el nu se dădea mare. Pe atunci… pe atunci, când îl priveam râzând, mă gândeam: dacă într-o zi aș putea muri pentru el în luptă, ar fi un mod frumos de a-mi încheia viața. Cine ar fi putut ști că va ajunge să…”

Să aibă o astfel de soartă.

Păsările au zburat, arcul zace abandonat.

După ce s-a folosit de Gu Mang, națiunea inamică îl oferea ca parte a unui dar de pace și îl înapoia lui Chonghua. Acest om trecuse prin multe răsturnări de situație și văzuse mult din frumusețea lumii, dar o singură mișcare greșită îl transformase într-un trădător. Ce s-a făcut, s-a făcut; nu mai era cale de întoarcere.

Oare asta însemna să culegi ce ai semănat? Să fii arhitectul propriei tale distrugeri?

Revenind la subiectul în discuție — deși Gu Mang ajunsese să aibă un destin crud, nu putea da vina decât pe el însuși. Oamenii erau mulțumiți să-l vadă respins de ambele părți. O vreme, aproape toată lumea din Chonghua aștepta cu nerăbdare sfârșitul lui Gu Mang.

Fie că urma să fie decapitat, omorât prin o mie de tăieturi, fiert de viu, ciopârțit sau tras și tăiat în patru — chiar și o fetiță care abia învățase să vorbească putea să repete cu lingușire după adulți: „Nu putem să-l menajăm pe porcul ăla rușinos”.

Astfel, Gu Mang, generalul Gu, fostul comandant eroic al Chonghua, dușmanul de moarte al lui Mo Xi — omul legendar care fusese odată lăudat drept „Bestia Altarului” — devenise în mod atât de patetic un „porc rușinos”.

Capitolul 3: O ură veche

Într-o clipită, Armata de Frontieră din Nord petrecuse deja doi ani păzind granița.

O sută de mii de soldați și-au instalat tabăra pentru noapte lângă râul Fushui. După încă o zi lungă de călătorie, se vor întoarce acasă în glorie. Soldații își pregăteau mâncarea, își hrăneau caii și își spălau hainele, în timp ce un apus rozaliu strălucea pe suprafața râului. Lumina se revărsa asupra fiarelor spirituale culcate lângă râu și asupra bărbaților care se scăldau în apele puțin adânci.

„Hei, ajută-mă să mă frec pe spate. Mâine plecăm acasă, iar dacă mă prezint acoperit de noroi, mama o să mă blesteme de-o să mor.”

„Ge, trebuie să mă ajuți să mă bărbieresc mai târziu. Nu reușesc să o fac cum trebuie singur.”

„Copil vanitos și împuțit — trei ani de marșuri și nu te-am văzut niciodată să-ți pese de aspectul tău. Fii sincer, te grăbești să te întorci acasă să o vezi pe fata ta?”

Un grup stătea la poveste vesel în apele puțin adânci, tachinându-se unii pe alții în timp ce își aranjau înfățișarea, cu ochii plini de o dulceață de neoprit.

Îmbrăcați în haine croite de mâinile mamelor lor, subiecții acelor vise pline de dor — acești fii aflați departe se întorceau acasă. Își vor îndeplini îndatoririle așa cum se cuvine, fie că era vorba de a-și cinsti părinții sau de a se căsători; toți aveau un viitor de care să se bucure.

Mo Xi era probabil singura persoană din întreaga armată care nu nutrea astfel de speranțe. Părinții lui muriseră, iar el nu avea soții. Întreaga capitală Chonghua tânjea după întoarcerea lui, dar într-un oraș cuprins de lumini, nici măcar o singură lampă nu era aprinsă doar pentru el.
Astfel, atitudinea lui Mo Xi era la fel de distantă ca întotdeauna, buzele lui palide strânse sub nasul acela frumos conturat. Chiar dacă focurile de luptă din ultimii ani se stinseseră, tăciunii lor muribunzi rămăseseră în ochii lui întunecați. Acest lucru îl făcea să pară cu atât mai nemilos și reprimat, de parcă ar fi ieșit direct dintr-o noapte înzăpezită — de parcă ceea ce îl constrângea nu era centura lui argintie blindată sau cizmele lui militare din piele, ci mai degrabă regulile și regulamentele.

„Xihe-jun, odată ce ne întoarcem în oraș, o vei putea revedea pe prințesa Mengze.” Yue Chenqing terminase de făcut baie și urca de pe malul râului. Când îl văzu pe Mo Xi, zâmbi larg. „Știi ce se spune despre distanța care face să înflorească inima...”

„Dacă vrei să te arunc înapoi în râu, continuă să vorbești.”

Yue Chenqing tăcu și îi făcu lui Mo Xi o plecăciune plină de respect. „Generale Mo, am senzația că vei atinge iluminarea în această viață.”

Ignorându-l, Mo Xi stătea pe malul râului și privea munții îndepărtați. Știa că, chiar dincolo de aceste vârfuri, se afla capitala imperială a Chonghua, pe care nu o mai văzuse de mult timp. După un an de bătălii și încă doi petrecuți păzind frontiera, petrecuse o mie de zile și nopți departe de casă. Era adevărat că nu știa ce mai făcea prințesa Mengze.

Iar în ceea ce-l privește pe Gu Mang…

Ochii lui Mo Xi s-au întunecat.

Cu doi ani în urmă, Gu Mang fusese trimis înapoi în capitală ca dar din partea Regatului Liao, înaintea negocierilor de pace. Cumva, el provocase un scandal uriaș imediat ce ajunsese.

„Ha ha ha, după ce porțile orașului s-au deschis și cortegiul a intrat, ceea ce am văzut din renumitul general Gu ne-a lăsat cu gura căscată.”

„A fost cu adevărat ceva! Nu voi uita niciodată acea priveliște!”

Mo Xi încă nu înțelegea clar ce anume văzuseră ei. Deși auzise cu siguranță povestiri despre situația de la locul unde fusese staționat, toate fuseseră doar fragmente izolate din conversații trecătoare. În plus, soldații îl venerau atât de mult încât cei vorbăreți tăceau imediat ce apărea și îl salutau cu cea mai mare politețe, făcându-i plecăciuni și adresându-i-se cu „Generale Mo”.

Mo Xi nu a putut spune nimic în răspuns. Nu a putut decât să dea din cap, să rămână acolo o clipă și să plece cu indiferență. Desigur, când s-a întors în cortul său, ceea ce îl aștepta era o noapte albă, plină de melancolie, în care se uita la stâlpii cortului care se legănau zgomotos în vânt.

Yue Chenqing murmurase de câteva ori câteva lucruri la o distanță audibilă, dar nu se putea avea încredere în ceea ce spunea, deoarece poveștile lui se schimbau de fiecare dată când le repeta. Mo Xi era foarte rezervat și nu ar fi întrebat niciodată din proprie inițiativă, așa că nici acum nu știa ce se întâmplase exact cu Gu Mang.

Știa doar că Gu Mang era în viață.

Asta era suficient.

Toată lumea spunea că Gu Mang era dușmanul de moarte al lui Mo Xi. În Chonghua circula un zvon care spunea următoarele: dacă trădătorul Gu Mang ar fi învins într-o bună zi, cel mai bun sfârșit pentru el ar fi să-și pună o sabie la gât, pentru că, cel puțin, asta ar însemna că ar muri repede. A doua cea mai bună opțiune ar fi să fie capturat și adus înapoi în Chonghua, pentru că, cel puțin atunci, ar muri cu succes. Cel mai rău deznodământ posibil pentru el ar fi să ajungă în mâinile lui Mo Xi în toiul bătăliei — pentru că acela era un sfârșit pe care nici nu-l puteai imagina.

Se spunea că Mo Xi pregătise trei sute șaizeci și cinci de metode de tortură, astfel încât să poată încerca una nouă pe Gu Mang în fiecare zi, timp de un an întreg; acestea ar fi asigurat că Gu Mang ar fi suferit o viață mai rea decât moartea care i-ar fi fost refuzată.

Yue Chenqing îi povestise zâmbind acest zvon chiar lui Xihe-jun, sperând să-l facă să râdă. Spre surprinderea sa, Mo Xi nu a găsit deloc amuzant. În schimb, a închis ochii pentru o clipă, apoi a râs disprețuitor. „Crezi că l-aș trata așa?”

„Păi, era doar o glumă…”

Dar Mo Xi a ignorat complet explicația lui Yue Chenqing. Fusese lovit acolo unde îl durea cel mai tare. În acel cort fără străini, în mijlocul acelei nebunii și obsesii copleșitoare, a izbucnit furios: „Nu fi prost. El a ales acest sfârșit, dar acum spun că eu l-am forțat să o facă, că mi-aș vărsa furia pe el, că l-aș face să ducă o viață mai rea decât moartea…”

Ochii lui Mo Xi s-au aprins în roșu în timp ce a răbufnit: „Care dintre noi a fost obligat să sufere o viață mai rea decât moartea — oare nu știe?!”

Yue Chenqing a rămas fără cuvinte și a jurat să nu mai aducă vorba despre asta. Se părea că avusese dreptate. Xihe-jun fusese trădat de cel mai bun prieten al său, așa că, deși în exterior părea încă calm și stăpân pe sine, în interior fusese împins la limită. Încă un pas și și-ar fi pierdut mințile.

Era adevărat că Mo Xi îl disprețuia pe Gu Mang, atât de mult încât voia să-i sfâșie personal pieptul și să vadă cu ochii lui dacă sângele lui Gu Mang era rece, dacă inima lui era neagră — nu putea spune cu certitudine dacă simțea și altceva, în afară de acea ură adâncă, care îi pătrundea până în măduva oaselor.

Îl cunoștea pe Gu Mang de jumătate din viața lui. Se întâmplaseră mult prea multe în tot acest timp.

Gu Mang fusese odată sclav. Nu era crud din fire. Era doar prea concentrat pe a-și face un nume și prea devotat, în mod orb, respectării codului frăției. Din păcate, în toate cele Nouă Provincii, descendența era prețuită mai presus de orice. Chiar dacă bătrânul împărat avusese milă de Gu Mang datorită talentelor sale și făcuse o excepție acordându-i rangul de general, după moartea acelui împărat, succesorul său nu l-a privit cu ochi buni pe Gu Mang, care provenea dintr-o familie de rang inferior.

A devenit gelos pe Gu Mang, s-a îndoit de el și l-a lipsit de autoritate.

A depășit chiar o limită pe care Gu Mang nu o putea suporta.

Mo Xi îl văzuse cu ochii lui pe Gu Mang prăbușindu-se în abis.

Mo Xi a încercat să-l convingă pe Gu Mang ca prieten apropiat, apoi s-a certat cu el ca tovarăș. Amândoi erau repartizați la Biroul Afacerilor Militare la acea vreme, iar Gu Mang era abătut și venea rar la serviciu.

Odată, când Mo Xi l-a găsit, acesta asculta muzică și bea vin într-un bordel, cu capul sprijinit pe coapsele moi ale unei dansatoare. La vederea lui Mo Xi, a închis ochii aceia în care sclipeau stele și i-a aruncat un zâmbet lipsit de veselie. „Xihe-jun, ai venit.”

Aproape înnebunit de furie, Mo Xi a deschis ușa cu putere și a pășit în cameră. În mijlocul strigătelor de uimire, l-a pălmuit pe Gu Mang peste față. „Vrei să putrezești așa pentru tot restul vieții tale de rahat?”

Gu Mang era beat. A zâmbit larg în timp ce-și înfășura brațele în jurul gâtului lui Mo Xi și a murmurat: „Da, nobile Mo-gongzi; ai vrea să putrezești alături de mine?”

„Du-te dracului!”

Gu Mang izbucni în râs. „Nu contează. La urma urmei, tu ești un nobil, iar eu sunt un sclav. Știu că mă consideri un gunoi. Știu că, oricât de mult s-ar strădui armata mea, oricât sânge s-ar vărsa sau oricâți dintre noi ar muri, tot nu avem nicio importanță în ochii Majestății Sale Imperiale. E vina noastră că nu am fost demni să învățăm cultivarea de la bun început, și totuși, cumva, în ciuda originii noastre, am îndrăznit să încercăm.”

După aceea, împăratul l-a trimis pe Gu Mang din capitală, dar Gu Mang nu s-a mai întors niciodată să raporteze despre misiunea sa. Oamenii credeau că probabil murise într-un accident; multe dintre admiratoarele sale necăsătorite chiar au plâns pentru el.

Multă vreme, nicio veste despre moartea lui nu a ajuns la Chonghua — până când, într-o zi, un raport militar a sosit rapid de pe front, spunând că Gu Mang fusese văzut în formațiunile de luptă ale Regatului Liao.

Gu Mang dezertase.

Scandalul s-a răspândit prin Chonghua ca focul de pădure, aprinzând spiritele tuturor. Doar inima lui Mo Xi părea să fi înghețat.

Nu crezuse.

Nu până când a văzut cu ochii lui, deasupra apelor încețoșate ale lacului Dongting, unde corăbiile și demonii apei se ciocneau într-o luptă pe viață și pe moarte. Tactica Regatului Liao îi părea atât de familiară, încât i-a zdruncinat lui Mo Xi calmul. Văzuse aceste strategii monstruos de îndrăznețe de nenumărate ori înainte — pe mesele de nisip pe care Gu Mang le studiase odată cu atenție și în timpul fiecăreia dintre glorioasele bătălii ale Armatei Wangba.

Mo Xi i-a spus comandantului responsabil de atac că trebuiau să-i cheme pe maeștrii barierelor și să treacă la tactici defensive. Trebuiau să se angajeze într-o retragere totală și să înceteze lupta; dacă nu o făceau, întreaga avangardă urma să fie îngropată pe fundul lacului până la sfârșitul zilei.

„Știu cum luptă el.”

Dar comandantul l-a ignorat. „Cine se crede Gu Mang? Ar putea un puști născut din sclavi să învingă un descendent de sânge pur al zeilor, cum sunt eu?!”

Expresia nobilului cărunt, cu barbă albă, era plină de aroganță; nu-l băga deloc în seamă pe Gu Mang.

Și astfel, focurile războiului au continuat să ardă fără încetare.

Armata imperială, care sub comanda lui Gu Mang trecuse nevătămată prin o sută de bătălii, a suferit prima sa înfrângere completă și zdrobitoare în fața navelor de război ale Regatului Liao. Ambarcațiunile propulsate de energie spirituală au explodat una după alta, în timp ce demonii apei au țâșnit din lac pentru a-i sfâșia pe cultivatori. Focul a înroșit cerul; sângele a vopsit apa. În mijlocul gemetelor provocate de înfrângerea zdrobitoare, Mo Xi s-a urcat singur pe o sabie și a zburat spre nava de comandă a Regatului Liao.

Infernul continua să facă ravagii, fumul negru învăluind cerul într-o spirală nesfârșită. Regatul Liao era o țară care practica magia demonică, iar vrăjile folosite de cultivatorii săi erau sălbatice și crude. O mulțime de sute de oameni s-a năpustit înainte pentru a-l ucide pe Mo Xi...

„Stați așa.”

O voce familiară se auzi, iar o siluetă ieși cu pași leneși din cabina întunecată.

Se întâlniseră din nou.

Gu Mang se bronzase mai mult, iar fizicul îi era mai tonifiat, dar ochii aceia ai lui nu se schimbaseră: negri și strălucitori, de parcă ar fi putut vedea dincolo de toate intrigile lumii. Bustul lui era gol, talia lui subțire și bine musculoasă era înfășurată în straturi de bandaje, iar pe umeri purta o haină neagră, cu o panglică pătată de sânge legată în jurul frunții — o smulsese de pe cadavrul unui soldat imperial din Chonghua.

Gu Mang se sprijini neglijent de balustrada navei, strângând ochii în timp ce-l privea pe Mo Xi. Apoi zâmbi larg. „Xihe-jun, a trecut mult timp.”

Vântul sufla în rafale cu miros de cupru.

Rapoartele de război furnizate de iscoade și strategia pusă în aplicare în bătălia de la Lacul Dongting sugerau amândouă că cel mai nou general al Regatului Liao nu era altul decât fosta Bestie a Altarului din Chonghua. Deși Mo Xi nu spusese nimic, totuși refuzase să creadă asta.

Se gândea că, cu siguranță, Gu Mang nu putea fi atât de îngrozitor. În ciuda a tot ce se întâmplase, Regatul Liao era malefic, o națiune profund crudă care venera doar războiul. Gu Mang ar fi putut părăsi Chonghua, dar, indiferent de situație, nu ar fi plecat pe teritoriul Regatului Liao. Mo Xi credea că natura unei persoane nu se schimbă niciodată, așa că refuzase să creadă ceva înainte de a-l vedea pe omul respectiv cu ochii lui. Dar acum…

Mo Xi închise ochii, înghițind cu greu. După o lungă perioadă de timp, reuși să rostească doar două cuvinte. „Gu Mang…”

„Hm?”

Vocea lui Mo Xi era joasă, pe punctul de a tremura. „Deci chiar ai căzut atât de jos.”

Gu Mang râse în lumina aprinsă a focului, șuvițele de păr negru care îi încadrau fața fluturând ușor. Își întinse mâinile cu un aer aproape extravagant. „Ce-i rău în asta?”

Mo Xi nu spuse nimic.

„Mi se pare minunat. Regatul Liao prețuiește talentul. Deși nu este corect să practici magia neagră, toată lumea este tratată destul de echitabil.”

În timp ce Gu Mang vorbea, a arătat spre panglica albastră cu margini aurii de pe fruntea sa.

„Oricât de mult din viața mea aș fi dedicat onorabilei tale țări, oricâte merite aș fi dobândit, nu aș fi putut niciodată să visez că voi obține o astfel de panglică a nobililor de sânge pur — totul din cauza originii mele.” Gu Mang zâmbi. „Dar în Liao nu este așa.”

„Aceea este panglica de merit”, mârâi Mo Xi. „Aparține exclusiv descendenților eroilor martiri. Scoate-o!”

Gu Mang atinse cu interes panglica pătată de sânge. „Așa zici? A fost purtată de un cultivator care părea destul de tânăr. I-am tăiat capul și am văzut că panglica asta era destul de bine lucrată. Ar fi fost o risipă să rămână pe un cadavru, așa că am luat-o în glumă. Ce? Vrei și tu una?” Buzele i se curbară într-un zâmbet răutăcios. „Ar trebui să ai una a ta. De ce încerci să mi-o iei pe a mea?”

Mo Xi era practic înflăcărat de furie. „Dă-o jos!”

„Xihe-jun.” Vocea lui Gu Mang era dulce ca siropul, dar tonul său era presărat cu pericol. „Ești singur și înconjurat, așa că unde ți-s bunele maniere? Chiar crezi că n-aș avea inima să te omor doar din cauza trecutului nostru comun?”

Un pumnal negru învăluit în ceață întunecată îi apăru în mână.

„Aproape toți oamenii din avangarda onorabilei tale națiuni au murit astăzi la Lacul Dongting”, spuse Gu Mang. „Mo Xi, chiar dacă ești puternic, tot nu ești decât un general adjunct — n-ai reușit să-l convingi pe comandantul tău acela bătrân și prost. Chiar și după ce au murit atâția, el n-a venit aici să ceară milă, în timp ce tu ai venit să-ți pui viața în pericol.”

Gu Mang îi zâmbi. „Oare pentru că vrei să fii îngropat alături de soldații căzuți din Chonghua?”

Mo Xi nu răspunse. După un moment de tăcere, se îndreptă spre Gu Mang. Cizmele lui militare lăsau urme prin sângele proaspăt de pe punte. „Gu Mang”, spuse el în cele din urmă. „Știu că Chonghua îți este datoare, la fel ca și mine… Ai făcut prea multe pentru mine, așa că astăzi nu mă voi lupta cu tine.”

„Aș vrea să te văd încercând”, a râs disprețuitor Gu Mang.

„M-ai întrebat dacă vreau să fiu îngropat alături de soldații din Chonghua care au murit astăzi… Dacă moartea mea te va convinge să părăsești Regatul Liao”, a spus Mo Xi, apropiindu-se, „atunci da. Viața mea îți aparține.”

Gu Mang nu mai zâmbea. Îl privea fix, cu ochii întunecați. „Chiar o să te omor.”

Mo Xi rămase totuși impasibil; se limită să arunce o privire spre fruntea lui Gu Mang și spre panglica albastră și aurie pătată de sânge. Încet, își coborî privirea spre chipul lui Gu Mang. „Atunci omoară-mă. Și după aceea, nu uita să pleci.”

Aceasta a fost ultima dată când Mo Xi a încercat să-l aducă pe Gu Mang înapoi la țărm.

Un vultur alb s-a năpustit de pe catargul corabiei, iar din pumnal a strălucit o lumină.

S-a auzit un sunet înăbușit, ca de sfâșiere. Sângele țâșnea din rană în jeturi.

Lama rece îi străpunsese inima lui Mo Xi, sfâșiind-o cu sălbăticie.

„Ți-am spus că te voi ucide.”

Pumnalul era încă înfipt în pieptul lui Mo Xi. Gu Mang a râs disprețuitor brusc. „Cine te crezi? Ce drept ai să-mi ții predici? Crezi că, dacă mori, o să mă simt vinovat și o să mă întorc? Nu fi prost!”

Cu capul ridicat, el aruncă o privire disprețuitoare în jos și suspină. „Ca general, ca soldat și ca om, nu poți fi prea atașat de afecțiunile din trecut.”

În timp ce vorbea, îngenunche încet pe un genunchi, sprijinindu-și neglijent cotul pe piciorul ridicat, apoi apucă pumnalul din care picura sânge și îl scoase cu un zgomot de scârțâit. Sânge proaspăt țâșni în toate părțile.

Gu Mang îi ridică bărbia lui Mo Xi cu vârful pumnalului însângerat.

„Să nu crezi că nu știam ce plănuiai. Xihe-jun, de fapt nu erai deloc reticent să te lupți cu mine. Știai că nu ai nicio șansă de victorie, așa că ai ales să pariezi pe conștiința mea cu propria ta viață.”

Sângele îi îmbibă treptat hainele lui Mo Xi, dar în acel moment nu simțea nicio durere.

Doar frig.

Atât de frig…

Închise ochii.

Nu. Dacă aș fi avut de ales, nici măcar nu m-aș fi gândit vreodată să mă lupt cu tine.

Lumina a fost ceva ce mi-ai dăruit tu; căldura a fost ceva ce mi-ai adus tu. Tot sângele care îmi curge prin inimă se datorează ție.

Fără tine, n-aș fi ajuns până astăzi.

„Îmi pare rău că te dezamăgesc”, spuse Gu Mang cu indiferență. „Mo Xi. Dacă aș fi în locul tău și aș ajunge în situația ta, aș prefera să mizez pe capacitatea mea de a-mi trage dușmanul după mine, decât să încerc naiv să-mi conving adversarul să se întoarcă. Am fost frați odată — ăsta e ultimul lucru care pot să te învăț.”

Ultima scenă pe care Mo Xi și-a amintit-o înainte de a-și pierde cunoștința a fost un cultivator din Regatul Liao care s-a năpustit cu sabia, spunând îngrijorat: „Generale Gu, sosesc întăriri din nord-est. O armată de vindecători din Mengze, uite...”

Mo Xi nu a mai auzit restul. Incapabil să mai reziste, a căzut în față și s-a prăbușit pe puntea pătată de sânge.

După această bătălie sângeroasă, Chonghua a confirmat că generalul trădător Gu Mang trecuse de partea Regatului Liao și slujea cea mai întunecată țară din Cele Nouă Provincii. Bătrânul general comisese o greșeală gravă. Armata era devastată; dintr-o avangardă care număra zece mii de oameni, s-au întors mai puțin de o sută de cultivatori.

Mo Xi a zăcut inconștient săptămâni întregi înainte să-și revină. Gu Mang îi înfipsese un cuțit între coaste, dar asta nu fusese de ajuns să-l facă să se oprească și să se întoarcă.

Își amintea cuvintele pe care Gu Mang le spusese cu mult timp în urmă, înainte de a părăsi capitala…

„Mo Xi, pentru mine, calea spre vârf este o fundătură. Nu am unde să mă duc — nu pot decât să mă îndrept cu greutate spre iad.”

„Gu Mang…”

„Ajunge.” Gu Mang a comandat un ulcior de vin de la chelner. Rupând sigiliul de lut, a zâmbit în timp ce turna două cupe, una pentru el, una pentru Mo Xi. Ochii lui Gu Mang au sclipit când cupele s-au ciocnit, stropind cu vin. „Mai bea una din partea mea. De acum încolo, Gu Mang-gege al tău va fi un om rău.”

La momentul acela, Mo Xi clătinase din cap exasperat, găsindu-l insuportabil de superficial. Fiecare cuvânt care-i ieșea din gură suna atât de ironic.

Mo Xi îl cunoștea pe Gu Mang de foarte, foarte mulți ani; avea o inimă atât de blândă încât ezita să calce chiar și o furnică. Cum ar fi putut un copil atât de drăguț să devină un răufăcător?

Și ce s-a întâmplat până la urmă? Subordonații acestui „copil drăguț” îi uciseseră pe camarazii lui Mo Xi. Chiar acel „copil drăguț” era la un pas de a-l ucide pe Mo Xi.

„Din fericire, prințesa Mengze a sosit la timp să te salveze. Pumnalul acela era o armă sfântă din Regatul Liao, călit cu otravă demonică. Dacă ar fi venit puțin mai târziu, mă tem că ai fi murit. Rana ta va lăsa o cicatrice; va trebui să-ți petreci următoarele câteva luni odihnindu-te…”

Mo Xi nu a mai ascultat nimic din ce a spus vindecătorul. S-a uitat în jos la bandajele înfășurate în jurul pieptului său. Necroza fusese îndepărtată, dar parcă ceva altceva fusese smuls din inima lui odată cu țesutul mort. Se simțea gol și rănit, nemulțumit și plin de ură.

Abia mult mai târziu, când Gu Mang a suferit consecințele faptelor sale și a fost trimis înapoi în vechea sa capitală, Mo Xi a simțit că rana de pe pieptul său încetează în sfârșit să mai sângereze.

Dar încă îl durea.

Mulți ani mai târziu, în noaptea dinaintea întoarcerii Armatei de Frontieră de Nord în capitală, Mo Xi stătea singur și somnoros în cortul său, ștergându-și fără să-și dea seama ochii ușor umezi. Și-a întors fața într-o parte, iar lumina slabă a lumânării se strecura prin abajurul de muselină, iluminându-i profilul bine conturat. A închis ochii.

Fără îndoială, el era un supus loial, iar Gu Mang era un trădător. Mo Xi îl detesta și știa că era vinovat.

Dar, printre genele sale tremurânde, Mo Xi părea să-l vadă pe Gu Mang din trecut, când amândoi erau la academie, cu chipul acela zâmbitor, atât de dulce, cât și de ștrengar. Când era fericit, îi apărea un canin mic și ascuțit, iar ochii îi străluceau mai puternic decât orice stea pe care Mo Xi o văzuse vreodată. Pe atunci, soarele strălucea splendid, iar bătrânii vorbeau monoton, în timp ce Gu Mang se întindea pe bancă, scriind pe ascuns cărți ilustrate în care el era personajul principal masculin, îngâmfat și încântat pentru că toate tinerele domnișoare îl iubeau.

Niciunul dintre ei nu prevăzuse un viitor ca acesta.

Capitolul 4: Mo Xi joacă o scenă

A doua zi, armata s-a întors. Întregul oraș era plin de viață, iar locuitorii de toate vârstele se revărsau pe străzi cât vedeai cu ochii.

„Armata Frontierei de Nord, bine ați revenit!”

Pe măsură ce cortegiul intra în oraș, o atmosferă ciudată se răspândea de pe ambele părți ale drumului. Era ca și cum s-ar fi turnat apă într-o oală cu ulei încins, apoi s-ar fi acoperit repede cu un capac de lemn pentru a sigila toată acea emoție sfârâitoare de dedesubt.

Oamenii își plecau capetele cu respect, dar tot aruncau priviri furișe din colțul ochilor pentru a-i zări pe soldații de elită care treceau pe lângă ei.

Mo Xi purta o uniformă a armatei imperiale, cu cizmele militare cu vârf de oțel fixate în scărițe. În afară de centură și de armuri, care străluceau cu o argintie rece, era îmbrăcat în întregime în negru.

„Ahhh, Xihe-jun e atât de chipeș încât nu mai pot suporta!”

„Mor, mor.”

„Cred că tocmai s-a uitat la mine!”

„Ha, nu te mai amăgi! Cum ar putea să-și îndrepte privirea spre altcineva în afară de prințesa Mengze?”

„Dar încă nu s-a căsătorit cu prințesa… Împlinește treizeci de ani anul acesta și nu are nici soție, nici logodnică, nici măcar concubine! Nu pot măcar să visez? Serios!”

În ceea ce-i privea pe ofițeri și soldați, expresiile lor erau mult mai vesele decât a lui Mo Xi, în timp ce salutau fericiți civilii care se înghesuiau de-a lungul străzilor. Yue Chenqing a acceptat chiar cu încântare flori de la fete, pe care și le-a pus în păr. Abia după ce Mo Xi i-a aruncat o privire de avertisment, s-a resemnat morocănos să țină florile în mână și să le miroasă, arătând, în ansamblu, destul de jalnic.

Drumul de la porțile orașului era lung, iar până la palatul imperial mai era încă ceva vreme. Yue Chenqing nu s-a comportat cum trebuie prea mult timp, înainte de a începe din nou să-și învârtă florile. Le zâmbea flirtant spectatorilor și le striga pe măsură ce procesiunea înainta.

„Hei, doamnelor!”

„Ce drăguțe sunteți…”

„Umilul vostru caută concubine, cu mâncare și cazare incluse.”

„Yue Chenqing!” a răbufnit Mo Xi.

Yue Chenqing și-a acoperit gura.

În lumina soarelui, armele strălucitoare și armurile sclipitoare ale Armatei de Frontieră de Nord ofereau o priveliște magnifică pe măsură ce străbăteau capitala. Erau tot vechii soldați ai lui Gu Mang, dar nu mai puteau să se comporte așa cum o făceau odinioară. Pe vremuri, când Gu Mang se întorcea victorios, le făcea cu mâna și îi tachina de pe calul său, aflat în fruntea coloanei, în timp ce soldații fericiți și relaxați din spatele său râdeau în timp ce primeau vin și deserturi de la civili. Dar acum Xihe-jun era comandantul lor. Omul acesta nici măcar nu zâmbea, așa că nimeni altcineva nu îndrăznea să se relaxeze.

Marșul lent de la porțile orașului a durat în cele din urmă mai mult de o oră. La sosire, armata a fost întâmpinată cu o ceremonie de onorare lungă și plictisitoare, în cadrul căreia soldații au fost nevoiți să îngenuncheze, să se prosterneze și să mulțumească. Totul era extrem de iritant. Chiar și când Mo Xi a ajuns în sfârșit la festinul de seară, nu a avut parte nici de liniște, nici de pace.

Așa cum ar fi spus Yue Chenqing, s-a văzut obligat să se comporte cu acele tinere domnișoare într-un mod „cast, dar distant, rezervat, dar politicos”.

În acest sens, prima dată când Yue Chenqing a glumit pe seama „castității” lui Mo Xi, Xihe-jun l-a obligat să copieze de o sută de ori „Virtuțile fecioriei” ca pedeapsă. Fără să rostească un cuvânt cu voce tare, Xihe-jun îi spusese clar: Yue Chenqing, problema e că nu cunoști cuvântul „castitate”? Vino aici, o să te las să înveți cât poți de mult.

Dar, oricât de des ar fi suspinat Yue Chenqing citind cuvintele „virtuțile fecioarei sunt nemărginite; nemulțumirile femeii sunt nesfârșite”, gluma că Xihe-jun era „cast, dar distant, rezervat, dar politicos” tot s-a răspândit în secret în întreaga armată.

Toți ceilalți gândeau la fel. Xihe-jun avea deja treizeci de ani, dar încă refuza să se căsătorească, totul pentru a o aștepta pe prințesa Mengze. Acest lucru era evident din situația de la festin; o mulțime de domnișoare din familii nobile pălăvrăgeau în jurul lui Mo Xi, dar el nici măcar nu le arunca o privire.

„Xihe-jun, a trecut mult timp.”

„Xihe-jun, se pare că ai slăbit.”

„Xihe-jun, ce părere ai despre acest pandantiv pe care îl port astăzi?”

În acest grup de tinere de viță nobilă, cea mai provocatoare era prințesa Yanping, sora mai mică a prințesei Mengze. Avea o siluetă superbă, deși abia ajunsese la vârsta maturității, și privea în jur cu ochi care debordau de intenții amoroase.

Ea s-a îndreptat spre Mo Xi cu un zâmbet pe buze, buzele ei fiind la fel de delicate ca o boabă suculentă.

Când Yue Chenqing a zărit scena de la distanță, nici nu s-a mai obosit să-și înghită desertul înainte de a-l apuca pe un prieten pe care nu-l mai văzuse de ceva vreme. „Hei. Hei!”

„Ce vrei?”

„Haide, uită-te acolo!”, a spus Yue Chenqing entuziasmat.

„Nu sunt cumva prințesa Yanping și Xihe-jun…? Ce e interesant la asta? Prințesa Yanping n-are nicio șansă.”

„Nu, nu, nu. Vreau să-l vezi cu ochii tăi pe legendarul Xihe-jun, «cast, dar distant, rezervat, dar politicos»!”

„Nu te-ai săturat să copiezi Virtuțile Fecioarei?”, îl întrebă prietenul său.

Yue Chenqing era genul de om care nu învăța niciodată lecția. Zâmbind larg, își trase prietenul mai aproape ca să tragă cu urechea la conversația dintre general și prințesă.

„Cumnate.” Zâmbind în continuare, prințesa Yanping se opri în fața lui Mo Xi. Tonul ei era cochet încă din clipa în care deschise gura.

Mo Xi își coborî privirea, ezitând la această formă de adresare, apoi se întoarse cu modestie ca să plece.

Yanping îl opri în grabă. „Cumnate, ai stat aici fără nicio expresie tot acest timp, ignorându-le pe toate fetele. Ești supărat că sora mea nu e aici?”

El ezită înainte de a răspunde — distant. „Prințesă, te înșeli. Încă nu m-am căsătorit.”

„O spun doar în glumă.”

Stăpânindu-și furia, Mo Xi a răspuns cu reținere. „Nu e de glumit.”

„Bine, bine, nu te supăra. Sora mea nu s-a simțit prea bine în ultimii ani. A răcit aseară. Altfel, cu siguranță ar fi venit să te vadă.”

Mo Xi știa că starea precară de sănătate a prințesei Mengze era indisolubil legată de el însuși, așa că a întrebat politicos: „Cum se simte?”

„Ha!” Yue Chenqing a râs zgomotos. „Vezi? Ți-am spus eu!”

Prietenul lui Yue Chenqing a considerat că acesta râdea prea tare. Oricât de zgomotos ar fi fost banchetul, exista totuși riscul să atragă atenția lui Xihe-jun, și chiar dacă pe Yue Chenqing nu-l deranja să copieze acele pasaje banale despre comportamentul feminin, prietenul său nu ar fi putut suporta lovitura adusă mândriei sale. I-a acoperit gura lui Yue Chenqing cu o mână și l-a târât de acolo.

În ciuda plecării lor, conversația dintre prințesa Yanping și Mo Xi a continuat.

Yanping zâmbea în continuare. „După ce ai petrecut doi ani singur la frontieră, încă te gândești doar la sora mea? Nu-ți face griji, a avut doar o durere de cap și febră. E aceeași problemă, după cum știi bine. O să-și revină cu puțină odihnă.”

Mo Xi n-a spus nimic.

„Să fim sinceri. Având în vedere starea de sănătate a surorii mele, cum ar putea să se descurce cu tine, Xihe-jun, dacă nu-și revine mai întâi?” În timp ce Yanping vorbea, privirea ei admirativă a trecut cu poftă peste picioarele lungi ale lui Mo Xi, apoi s-a oprit asupra podului înalt al nasului său. Ea a suspinat. „Dacă sora mea nu se însănătoșește, nu va putea să se mărite niciodată. Chiar ai de gând să-ți petreci toată viața păstrându-te pentru ea?”

Mo Xi rămase tăcut.

„N-ar fi un mare păcat…”

Prințesa se lipi de Mo Xi, emanând o dulceață pudrată, cu părul ei negru împodobit cu bijuterii și un bujor roșu desenat între sprâncene. Zâmbind, se aplecă intenționat în față, sânii ei palizi ridicându-se și coborând.

„De ce nu mă încerci pe mine? Sunt adultă acum; nu sunt cu nimic mai prejos decât ea.” Yanping încercă să-și înfășoare brațele moi în jurul taliei lui. „E doar o noapte petrecută împreună — nu o lua prea în serios.” În timp ce chicotea, vârful pal-roz al limbii ei îi atinse buzele pentru o clipă. „O să-ți placă.”

Asta a fost tot.

Să nu o iei prea în serios. Această frază se afla în fruntea listei de expresii pe care Mo Xi le ura mai mult decât orice. Prințesa Yanping nu numai că nu reușise să-l atragă, ci îl lovise exact acolo unde îl durea cel mai tare.

Mo Xi o privi, se opri, apoi spuse rece: „Dă-te la o parte.”

„Hei! Tu…!”

Dar Mo Xi se îndepărtase deja de ea, cu o încruntare pe frunte.

În mijlocul ciucurilor fluturânde de pe Terasa Feiyao, Mo Xi luă o altă cupă de sticlă liuli de la un servitor. Conținutul acesteia strălucea într-o nuanță chihlimbarie. Picioarele lui îmbrăcate în piele nu se relaxară până când nu păși până la marginea terasei, unde se sprijini de balustrada lăcuită în roșu pentru a privi luminile orașului.

Eliberat de acea sală enervantă, își recăpătă suflul și luă o înghițitură din vinul de fructe de pădure din cupă, gâtul său proeminent mișcându-se ușor.

Mo Xi fusese supus timp de mulți ani „favorurilor” doamnelor, dar tot nu-i plăcea asta și nici nu se obișnuise cu ele.

În trecut, puțini oameni îl admirau pe Mo Xi. Când mergea pe străzi, aproape nimeni nu-i arunca priviri furișe. Pe atunci, era teribil de irascibil. Cât de rău, mai exact? În comparație, actualul Xihe-jun era absolut adorabil.

Mai târziu, avusese loc o revoltă masivă în cadrul familiei sale, iar toată lumea crezuse că acest tânăr stăpân al Clanului Mo era condamnat. Ceilalți cultivatori nobili îl ignorau, iar cultivatorii de origine modestă nu îndrăzneau să se apropie de el.

Doar Gu Mang, acel nebun care nu se temea de moarte, era dispus să-i fie tovarăș. El a fost singurul care a ales să-i țină companie acelui tânăr stăpân în derivă și să-i ofere alinare: „Nu-ți face griji, chiar dacă nu mai ești un tânăr stăpân nobil, vei rămâne întotdeauna tu însuți. În inima ta se află o scânteie, iar mai devreme sau mai târziu, aceasta va străluci. Eu o văd, și o vor vedea și ceilalți.”

În cele din urmă, Mo Xi a supraviețuit crizei și a scăpat din umbra Clanului Mo. A luptat pe toate fronturile, obținând mai multe merite militare decât chiar și strămoșii săi. Nimeni nu-l mai considera fiul unic al Clanului Mo — îl tratau doar ca pe veneratul Xihe-jun.

Tot mai multe fete au început să-l aprecieze.

După ce Gu Mang a dezertat, gusturile tinerelor s-au schimbat. Toate s-au înghesuit să-l admire pe Mo Xi, iar unele chiar au suspinat: „Ah, e bine ca bărbații să fie puțin rigizi — sunt mai sinceri așa. Cel puțin nu ne vor dezamăgi ca Gu Mang.”

„Chiar dacă Xihe-jun are un temperament dificil, spune lucrurile așa cum sunt. Dacă vrea să se descarce în legătură cu ceva, o spune fără ocolișuri. Nu se preface niciodată.”

O fată de la bordel a mers odată atât de departe încât a dat cu pumnul în masă și a proclamat eroic, cu o mână pe șold: „Xihe-jun este cel mai nevinovat bărbat pe care l-am văzut vreodată! Jur pe onoarea mea — dacă Xihe-jun ar veni să se culce cu mine, i-aș plăti eu înainte să-i iau banii!”

S-a dovedit că Xihe-jun chiar a venit a doua zi. Nu ca să se culce cu ea, ci ca să închidă bordelul, cu o privire ucigătoare pe chip.

„Să-l seduceți pe shenjun — ce nerușinare. Pedeapsa voastră este să deveniți femei din familii respectabile.” După ce Mo Xi a închis bordelul și le-a mustrat cu înverșunare, a plecat furios…

Și a lăsat în urmă o mulțime de fete de la bordel care plângeau că nu-și vor mai vinde niciodată trupurile, deoarece Xihe-jun le convinsese să renunțe la meseria aceea, mărturisind cu lacrimi în ochi bunătatea incomparabilă a caracterului lui Xihe-jun.

Nu avea niciun sens!

Oamenilor le plăcea să ia o persoană care părea decentă și bună și să o venereze în inimile lor, punând toate fanteziile lor frumoase pe umerii acelei persoane doar pentru a-și aduce puțină lumină în viață. Dar Mo Xi nu dorea să fie consacrat ca idolul lor sfânt și plictisitor — nu era atât de perfect pe cât credeau acele fete.

În trecutul său existau lucruri mizerabile și jalnice, lucruri despre care nu putea vorbi cu nimeni.

Dar nimeni nu înțelegea.

Așadar, ceea ce spusese Gu Mang era corect, dar era și greșit.

Mo Xi a reușit într-adevăr să scape de umbra Clanului Mo și să strălucească prin propriile merite în fața tuturor, dar știa foarte bine că această glorie îi aparținea exclusiv impecabilului Xihe-jun din imaginația lor. Nu avea nicio legătură cu acel tânăr izolat și singur de demult.

De la început până la sfârșit, doar Gu Mang se îndreptase vreodată spre acel tânăr stăpân asuprit, spre acel tânăr cu un viitor incert. Doar el fusese vreodată sincer fericit să se reîntâlnească cu micul său shidi de la academie, întinzându-i mâna cu bucurie, cu un mic dinte canin care se zărea din acel zâmbet strălucitor.

În fața căldurii unui foc de tabără, zâmbi și spuse: „A trecut mult timp, Mo-shidi. Pot să stau lângă tine?”

„A trecut mult timp. Pot să stau lângă tine?”

Dintr-odată, cineva din spatele lui Mo Xi a pus o întrebare foarte asemănătoare. Vârfurile degetelor lui Mo Xi au tremurat, vinul din cupa lui liuli fiind pe punctul de a se vărsa.

Și-a întors capul, ca într-un vis, și a văzut, sub florile luminate de lună ale copacilor de degetar, o siluetă familiară care îl privea calm de pe Terasa Feiyao.

Capitolul 5: Dar Gu Mang?

Dar nu era Gu Mang — bineînțeles că nu putea fi Gu Mang. Mo Xi se batjocori pe sine însuși în timp ce își reveni în fire. La ce se gândea?

Cel care vorbise era un bărbat cu trăsături blânde. Stătea într-un scaun cu rotile din lemn, cu un halat alb aruncat peste umeri și o pătură de culoarea rădăcinii de lotus așezată peste picioarele sale paralizate.

Mo Xi era destul de surprins. „Bătrân Qingxu?”

Bătrânul Qingxu, Jiang Yexue. Era fratele mai mare al lui Yue Chenqing.

Jiang Yexue era diferit de Yue Chenqing, acel puști fără griji și prostuț. El dusese o viață grea și austeră. Mama lui murise când era tânăr, iar mai târziu, pentru că insistase să se căsătorească cu fiica unui criminal, fusese dat afară din clanul Yue.

La vremea aceea, el și logodnica lui nu aveau prea mulți bani, așa că nunta lor fusese foarte simplă. Din cauza presiunii exercitate de clanul Yue, doar câteva persoane au avut răbdarea să participe — dintre care două erau Mo Xi și Gu Mang.

Mo Xi le-a dăruit o mică curte. Gu Mang s-a uitat fără cuvinte la actul de proprietate și i-a spus lui Jiang Yexue: „Frate, sunt complet falit, n-am cum să-mi permit să cumpăr așa ceva.” Toată lumea a râs, iar în mijlocul veseliei, Gu Mang și-a umflat obrajii și le-a cântat „Cântecul curteniei” la suona sa.

Dar vremurile bune nu au durat mult. Jiang Yexue și soția sa s-au înrolat amândoi în armată. Câmpul de luptă a fost nemilos, răpindu-i mai întâi soția, apoi picioarele.

Mo Xi nu știa cum a reușit acest bărbat să îndure toate acestea. Din fericire, Jiang Yexue era mai puternic decât părea. În cele din urmă, și-a revenit și și-a asigurat un post de bătrân la academia de cultivare, instruind elevii în practica artei meșteșugărești. Dar acest lucru l-a înfuriat pe tatăl său, întrucât Clanul Yue era cea mai puternică familie nobilă de meșteșugari din Chonghua. Yue Juntian a ordonat imediat academiei de cultivare să-l destituie pe Jiang Yexue din funcție.

„Acest fiu neascultător a fost renegat și nu mai poartă numele nostru de familie! Cum îndrăznește să-și câștige existența din munca clanului Yue?”

Directorul nu a reușit să-l convingă pe Yue Juntian să se răzgândească și n-a avut de ales decât să-l dea afară pe Jiang Yexue, cerându-și scuze.

După ce a asistat la aceste evenimente, Mo Xi a hotărât să-i găsească lui Jiang Yexue un post la Biroul de Afaceri Militare. Cu toate acestea, în mod neașteptat, chiar a doua zi — înainte ca Mo Xi să apuce să abordeze subiectul — directorul academiei de cultivare l-a implorat pe Jiang Yexue să se întoarcă. De data aceasta, oricât de mult s-ar fi plâns clanul Yue, nu a avut niciun rost; directorul a spus doar că „au urmat sfatul unui prieten drag”.

Până în ziua de azi, identitatea acelui prieten drag rămânea un mister în Chonghua.

Jiang Yexue și clanul Yue se detestau reciproc; el apărea foarte rar la aceste festinuri, motiv pentru care Mo Xi a fost atât de surprins să-l vadă.

„Ce faci aici?”

„Eu…” spuse Jiang Yexue. „Am venit să-l văd pe Chenqing.”

Yue Chenqing era încă tânăr când Jiang Yexue a plecat. Deși multe dintre amintirile sale se estompaseră între timp, acest frate mai mare nu renunțase niciodată cu adevărat la fratele său mai mic.

Yue Chenqing nu voia să-l recunoască pe Jiang Yexue ca frate, dar, în realitate, nu-i făcea probleme, spre deosebire de ceilalți frați ai săi.

„Și să te văd pe tine”, zâmbi Jiang Yexue. „Nu era niciun semn de tine nicăieri. M-am gândit că poate nu suportai zgomotul, așa că am venit pe terasă să te caut. Și, așa cum mă așteptam, ești aici, stând în vânt.”

„Dacă vrei să mă vezi, trimite pe cineva să-mi dea de știre. De ce ai venit tu însuți? E mai bine să nu-ți expui rănile de la picioare la frig. Te ajut să te întorci înăuntru.”

„Nu-i nevoie. Nu m-au mai durut de mult timp”, spuse Jiang Yexue. „Am venit aici să-ți mulțumesc. Chenqing e imatur, și îți sunt recunoscător că ai avut grijă de el în ultimii doi ani.”

Mo Xi a tăcut o vreme. „Fratele tău e încă tânăr”, a spus el. „Nu e nimic rău în a vrea să se distreze puțin. În plus, a făcut de fapt destul de multe progrese în acești doi ani la frontieră.”

„Așa să fie?”, zâmbi Jiang Yexue cu căldură. „Nu ți-a creat niciun fel de probleme?”

O pauză. „Doar foarte puțin. A fost mai mult de ajutor decât orice altceva.”

Jiang Yexue a suspinat și a dat din cap. „Bine, asta e bine.”

Au tăcut o clipă. Briza a foșnit printre ciucurii care atârnau deasupra Terasei Feiyao, făcându-i să se legene.

„Xihe-jun, ai lipsit mult timp”, spuse brusc Jiang Yexue. „Presupun că nu ai reușit să ții pasul cu multe dintre întâmplările din capitală.” Acest bărbat fusese întotdeauna isteț, atent și extrem de perspicace. „E prea mult zgomot în sală și nu vreau să mă întorc prea curând. Xihe-jun, dacă vrei să afli ceva, nu trebuie decât să întrebi.”

„Nu e nimic anume, sincer,” spuse Mo Xi după o pauză. Se întoarse să privească luna deasupra capitalei, luminile orașului de dedesubt sclipind ca stelele. „Nu am nicio familie aici.”

Jiang Yexue știa că Mo Xi era rezervat din fire. Nu se grăbea și se mulțumi să dea din cap în timp ce îl privea.

Așa cum se așteptase, Mo Xi își drese curând vocea pentru a pune o întrebare. „Cum ți-a mers în ultimii ani?”

Jiang Yexue zâmbi. „Nu prea rău.”

„Dar Majestatea Sa Imperială?”

„Totul a mers bine pentru el.”

„Prințesa Mengze?”

„Teafără și nevătămată.”

„Asta e bine”, spuse Mo Xi, ezitant.

Ochii lui Jiang Yexue sclipiră cu o lumină greu de descifrat. „Mai vrei să afli ceva?”

„Nu.” Dar, puțin mai târziu, Mo Xi a terminat ultima picătură de vin din cupă, a privit noaptea strălucitoare și, în cele din urmă, nu s-a putut abține să întrebe: „Dar Gu Mang…? Cum este?”

Privirea lui Jiang Yexue părea să spună: „Ah, după toate acele întorsături de situație, în sfârșit ai adus vorba de el.” El a răspuns: „Nu prea bine, desigur.”

Mo Xi nu spuse nimic pentru o clipă, dând ușor din cap. Avea gâtul puțin uscat. „Așa mă gândeam și eu.”

„Dacă vrei, ar trebui totuși să mergi să-l vizitezi. După ce a petrecut atâta timp într-un loc atât de abuziv, el… s-a schimbat foarte mult.”

Mo Xi clipi, nedumerit. Încruntându-se, întrebă: „Unde?”

Jiang Yexue nu se așteptase la această reacție. Își mări ochii, la rândul său uimit. „Nu știi?”

„Ce să știu?”

Se priviră unul pe celălalt în tăcere. Din sala palatului se auzi brusc un val puternic de râsete. Umbrele bărbaților și femeilor beți se proiectau pe ferestre, siluetele lor suprapunându-se haotic.

Mo Xi își dădu seama brusc, deschizând larg ochii. „Nu se poate să fi fost...”

„A petrecut doi ani la Pavilionul Luomei...” Jiang Yexue nu se așteptase ca Yue Chenqing să țină ascunsă o informație atât de importantă și se simți puțin neliniștit că trebuia să i-o spună chiar el lui Mo Xi.

Fața lui Mo Xi căpătase o paloare bolnăvicioasă.

Pavilionul Luomei...

Ce fel de loc era acesta? Era un tărâm al fericirii pentru nobili și un iad pe pământ pentru prizonierii săi. Oamenii prinși în pavilion erau secătuiti și devorați peste noapte. Cei blânzi erau transformați până la a deveni de nerecunoscut, iar cei feroce erau, la rândul lor, distruși. Era un loc care zdrobea demnitatea oricărui sclav, unde o singură nenorocire ducea la o viață întreagă de abuzuri. Viața acolo era de sute de ori mai rea decât moartea.

Chiar îl băgaseră pe Gu Mang acolo?

Chiar îl… băgaseră…

Mo Xi înghiți cu greu. Prima dată când încercă să vorbească, nu-i ieși niciun cuvânt. Abia la a doua încercare reuși să spună ceva coerent. „Din ordinul lui Wangshu-jun?”

Jiang Yexue se opri, apoi suspină și dădu din cap. „Wangshu-jun îl urăște. Știi asta.”

Mo Xi tăcu, întorcându-se brusc cu spatele și privind în noaptea nesfârșită. Nu a mai scos niciun sunet.

De când Gu Mang a fost trimis înapoi la Chonghua, în urmă cu doi ani, Mo Xi nu se gândise prea mult la ce se va întâmpla cu el.

Pe atunci, nu știa exact care urma să fie pedeapsa lui Gu Mang. Se gândise că, dacă Gu Mang ar fi fost închis, s-ar fi dus să-l vadă, sau poate l-ar fi privit cu dispreț și l-ar fi batjocorit puțin. Dacă Gu Mang ar fi devenit invalid, nu ar fi simțit nicio compasiune; ba chiar s-ar fi dus să-i facă viața și mai grea.

Trecuseră atâția ani. Chiar dacă odată împărtășiseră ceva tandru, ura acumulată era prea adâncă. Nu exista nicio șansă de împăcare.

Singura circumstanță în care Mo Xi își putea imagina că ar împărți amical un ulcior de vin cu Gu Mang era într-un cimitir, cu Gu Mang îngropat în pământ, iar el însuși stând deasupra lui. Atunci ar fi putut să-i vorbească bărbatului așa cum o făcuse odată și să așeze pe mormântul lui un buchet de bujori roșii formați din energie spirituală.

Cel puțin asta le-ar fi permis un ultim rămas-bun liniștit.

Dar Gu Mang reușise întotdeauna să-l surprindă pe Mo Xi. Mo Xi nu se așteptase ca, chiar și acum, lucrurile să fie la fel.

Pavilionul Luomei.

Acele cuvinte îl chinuiau pe Mo Xi. Le repeta în minte iar și iar, de parcă ar fi încercat să culeagă cea mai mică fărâmă de plăcere din ele.

Dar, în cele din urmă, și-a dat seama că era un efort inutil. Acestea nu-i aduceau nicio satisfacție. Dimpotrivă, simțea doar o repulsie și o furie extreme. Nu știa de unde proveneau aceste sentimente — oare răzbunarea karmică nu trebuia să fie un motiv de sărbătoare?

Mo Xi și-a sprijinit cotul de balustrada sculptată. Voia să-și miște degetele, dar le simțea mult prea înțepenite. S-a întors să privească chipul lui Jiang Yexue, dar acesta i se părea indescriptibil de neclar.

Valuri de amețeală îl cuprindeau, iar dureri chinuitoare îi răsuceau măruntaiele.

Gu Mang, trimis la Pavilionul Luomei.

Deja de doi ani.

Mo Xi s-a gândit că ar trebui să izbucnească într-un râs nebun. Asta ar fi fost ceea ce trebuia să facă; asta ar fi fost în concordanță cu ura adâncă pe care toată lumea o aștepta de la el. La acest gând, chiar și-a mișcat mecanic buzele, în încercarea de a scoate ceva bucurie din interior.

Dar tot ce i-a ieșit dintre dinți a fost un râs batjocoritor și gol.

I-a apărut o imagine a acelui chip frumos pe care îl văzuse la prima lor întâlnire. Acei ochi negri zâmbitori îl priveau în lumina soarelui. „Mă bucur să te cunosc, Mo-shidi.”

Apoi i s-a părut că zărește o imagine fulgerătoare a siluetei strălucitoare a lui Gu Mang, din perioada de după înrolare, când acesta se întorsese să-l privească pe Mo Xi, clipind, în mijlocul unui grup zgomotos de prieteni neastâmpărați. Ochii lui lungi și subțiri, ușor ridicați la colțuri, s-au curbat în semilune tandre în timp ce îi arunca un zâmbet sincer.

S-a gândit, de asemenea, la felul de lucruri pe care Gu Mang le spusese după ce devenise general.

Erau glume răutăcioase și cu limba ascuțită. „Vino aici, înrolează-te azi la Wangba, și anul viitor o să fii bogat din solda de soldat.”

Erau strigăte furioase printre munți de cadavre și mări de sânge. „Haide, dacă mai ai puls, ar fi bine să te grăbești și să te târăști naibii în picioare! Te duc acasă!”

Și apoi – momentul în care a îngenuncheat în sala tronului, implorându-l pe împărat să nu-i lase pe soldații săi într-o groapă comună:

„Vreau să rog vindecătorii să le identifice trupurile… Vă rog, asta nu e fără sens. Fiecare piatră funerară a unui soldat ar trebui să aibă numele lui inscripționat. Majestate Imperială, nu vreau ca frații mei să rătăcească pierduți.

„M-au recunoscut ca fiind comandantul lor. Fie că sunt oameni sau fantome, trebuie să-i aduc acasă. Le-am promis.

„Nu vor o înmormântare fastuoasă. Vor doar numele pe care le meritau încă de la început.”

Și acel ultim urlet disperat, plin de lacrimi, când și-a pierdut controlul în fața tronului...

„Deci sclavii merită să moară? Deci sclavii nu merită să fie îngropați?! Și ei și-au vărsat sângele la fel; au murit la fel! Deja nu mai aveau părinți, iar acum nici măcar nu mai au nume! Cum se face că morții din clanurile Yue, Mo și Murong sunt eroi, dar când mor frații mei, sunt aruncați într-o groapă?! Spuneți-mi de ce!”

Era prima dată când Gu Mang plângea în palat.

Nu stătea doar îngenuncheat. Era ghemuit, cocoșat, ghemuit în timp ce plângea.

Se întorsese direct de pe câmpul de luptă; nici măcar nu-și spălase murdăria și sângele. Fața îi era acoperită de urme de funingine, iar lacrimile îi lăsau dâre neregulate.

În sala tronului, acest zeu al războiului, care reprezentase întotdeauna speranța pe câmpul de luptă, fusese redus la forma sa umilă inițială, ca un cadavru neidentificat.

Sala palatului era plină de oficiali militari și civili îmbrăcați în ținute solemne și corespunzătoare. Mulți dintre ei îl priveau cu dispreț pe acest general de rând, ale cărui haine erau zdrențuite și insuportabil de murdare.

Gu Mang a urlat, înăbușindu-și suspinele, ca o fiară pe moarte. „Am spus că îi voi duce acasă… Aveți milă, lăsați-mă să-mi țin promisiunea…”

Dar știa că era inutil. În cele din urmă, a încetat să mai implore și a încetat să mai plângă. În schimb, murmura încontinuu, cu privirea pierdută, aproape ca și cum ar fi vorbit cu sufletele rătăcitoare. „Îmi pare rău, e vina mea. Nu sunt demn să fiu generalul vostru. Și eu sunt doar un sclav…”

Pe măsură ce aceste amintiri îi reveneau în minte bucată cu bucată, Mo Xi simți o durere sfâșietoare în cap. Și-a dus mâna la frunte, acoperindu-și fața cu umbra ei. Sub o întindere de frig glacial, inima îi era umedă și rece.

„Xihe-jun”, spuse Jiang Yexue. „Te simți bine?”

Nimeni nu răspunse. După o lungă perioadă de timp, o voce fără intonație se auzi în sfârșit, indiferentă, din umbră. „Da. De ce n-aș fi?”

Jiang Yexue îl privi și suspină. „De cât timp te cunosc? De ce te mai obosești să te prefaci în fața mea?”

Clopotele de cupru sunau de sub streșini, iar ciucurii lungi și galbeni dansau în vânt.

„Pe vremuri, numele lui Mo Xi și Gu Mang erau mereu menționate în același context. Ați învățat împreună arta cultivării la academie, ați pășit împreună pe câmpul de luptă și ați devenit generali împreună”, spuse Jiang Yexue. „Tu ești la fel de distins ca întotdeauna, dar el a căzut de mult în dizgrație. Ați avut atâția ani de faimă egală, ați fost numiți «Jadurile Gemene» ale națiunii, iar acum ai rămas doar tu. Mă îndoiesc că ești cu adevărat mulțumit.” Jiang Yexue făcu o pauză, întorcându-se să-l privească pe Mo Xi. „În plus, el a fost odată cel mai bun prieten al tău.”

Mo Xi își coborî genele lungi și dese. „Am fost orb în tinerețe”, răspunse el după o vreme.

„Dar după ce a dezertat, ai continuat să crezi că ascundea un secret. Ai crezut asta multă vreme.”

„Orbirea mea era destul de gravă”, spuse Mo Xi. Se uită la cupa din mâna lui. Mai rămăseseră câteva picături de vin, strălucind în culoarea amurgului. Nu mai voia să continue această conversație. „A început să bată vântul. Bătrâne Qingxu, să ne întoarcem în sală.”

Mo Xi și-a petrecut următoarele câteva zile, după ce a aflat unde se afla Gu Mang, într-o stare de profundă iritare. La început, a încercat să-și reprime această emoție nedorită, dar, pe măsură ce timpul trecea, frustrarea lui creștea.

Mo Xi știa că se îmbolnăvise în suflet, iar numai Pavilionul Luomei deținea leacul.

În cele din urmă, într-o seară, la amurg, o trăsură acoperită cu voal negru a pornit spre partea de nord a capitalei.

Mo Xi stătea în compartiment cu ochii închiși. Deși perdelele erau trase și el era singurul pasager, ținuta lui era impecabilă. Chipul acela ridicol de frumos era complet lipsit de expresie, terifiant de sever.

„Domnule, am ajuns.”

Mo Xi nu a coborât imediat, ci doar a dat perdelele la o parte și a privit afară din întuneric.

Acest moment marca apogeul petrecerii nocturne din capitala imperială. Luminați de energie spirituală, două rânduri de lumânări extravagante în formă de flori de prun ardeau pentru a vestii venirea primăverii, iluminând panoul cu inscripția stacojie suspendat sus în aer: PAVILIONUL LUOMEI.

Vântul zorilor sufla mai rece decât gheața, doar pentru a se transforma atât de repede în noroi și murdărie.

Spre deosebire de alte bordeluri, majoritatea celor de la Luomei erau prizonieri de război. Esența lor spirituală fusese distrusă, reducându-i la statutul de captivi și sclavi sexuali.

„Domnule, ai de gând să intri?”

Mo Xi aruncă o privire spre pavilion și recunoscu mulți dintre clienții acestuia, toți fiind tineri stăpâni răsfățați și bogați pe care îi disprețuia în mod special. Își încruntă sprâncenele. „La ușa din spate.”

Trăsura se opri în spatele Pavilionului Luomei. Era prima dată când Mo Xi venea într-un astfel de loc; deși fusese întotdeauna un om ferm și hotărât, o fărâmă de dispreț de sine îi pătrunse în inimă. Abia după ce își repetă de mai multe ori în interiorul trăsurii: „Acest general a venit să se răzbune”, coborî cu o expresie furtunoasă.

„Întoarce-te. Nu e nevoie să rămâi.”

După ce i-a dat aceste instrucțiuni vizitiului său, Mo Xi a rămas pe loc și a scrutat terenul pentru o vreme, înainte de a sări elegant pe acoperiș și de a se strecura fără zgomot, ascuns de întuneric.

Studiase planul Pavilionului Luomei înainte de a veni, așa că nu i-a fost greu să localizeze zona în care locuiau curtezanele. În scurt timp, a ajuns într-o curte interioară retrasă, cu grădină. Și-a tras gluga mantiei peste cap și a pășit prin intrarea principală ca un oaspete obișnuit, trecând pe lângă ușă după ușă, toate lăcuite în roșu vermilion.

Preoteasa Flăcărilor, Sha Xuerou din Wan Ku

Slujitoarea Flăcărilor, Qin Feng din Wan Ku

General adjunct al Batalionului Stâng, Tang Zhen din Regatul Liao

Oficial al Batalionului Stâng, Lin Huarong din Xueyu

Țara de origine, rangul și numele fiecărui ocupant erau inscripționate meticulos pe o mică plăcuță de lemn atârnată la ușa lor. Totul era etichetat clar, astfel încât clienții care nutreau ranchiună împotriva anumitor națiuni inamice să poată găsi o țintă potrivită pentru frustrările lor.

Dacă un oaspete venea să caute plăcere înăuntru, numele de pe plăcuță devenea roșu; în caz contrar, rămânea negru.

La Pavilionul Luomei, în afară de sinceritate, eternitate și cei deja morți, totul era de vânzare, așezat în tăcere pe rafturi intangibile, pentru ca domnii să-și aleagă după bunul plac. Cu suficienți bani, puteau face orice.

Zâmbetele, farmecul, trupurile și chiar fiecare dintre viețile acestor bărbați și femei aveau un preț clar stabilit.

Mo Xi aruncă o privire dincolo de uși, cu mânecile fluturându-i în timp ce străbătea rând după rând de coridoare. Izolarea fonică era slabă; strigătele și gemetele de pasiune care se auzeau din camere erau mult prea vii. Încruntarea i se adânci, iar bătăile inimii i se accelerară — unde era Gu Mang? Trecuse pe lângă zeci de camere, dar încă nu găsise acea placă.

Urcă la etajul al doilea pentru a-și continua căutarea.

În cele din urmă, Mo Xi se opri într-un colț retras. În fața lui se afla o placă din lemn închis la culoare, cu litere delicate:

Subiect trădător, Gu Mang din Chonghua

În întregul pavilion, aceasta era singura plăcuță pe care scria „Chonghua”.

Privirea lui Mo Xi s-a așezat asupra acelei mici plăcuțe cu o forță de parcă ar fi vrut să o spargă. În acel moment, o flacără întunecată părea să se aprindă în ochii aceia negri, dar lumina ei s-a stins repede.

A întins mâna, apoi s-a oprit, cu degetele înghețate la un inch de ușă.

Își dăduse seama că cuvintele de pe plăcuța lui Gu Mang erau roșii.

Înăuntru se afla un client.

Capitolul 6: Revederea

Furia și dezgustul lui Mo Xi au izbucnit din nou. Chipul îi rămânea impasibil, dar ochii lui întunecați ascundeau un infern de furie.

Simțea ură, dar nu știa pe cine ura. Desigur, știa că nu ar trebui să-i urască pe cei care veneau să se culce cu Gu Mang — ei nu făceau decât să plătească pentru o noapte de distracție. Nici pe Wangshu-jun nu ar fi trebuit să-l urască — el nu făcea decât să-l umilească pe un supus vinovat, așa cum i se ordonase.

Așa că nu putea decât să-l urască pe Gu Mang.

Mo Xi se uită fix la textul stacojiu de pe placă, roșeața acesta invadându-i rapid ochii ca o boală incurabilă. Cât de familiar îi era totul, ca și cum un coșmar s-ar fi întors.

Cu mulți ani în urmă, Mo Xi se întorsese după îndeplinirea unei misiuni și aflase că, după ce noul împărat îl deposedase de rang, Gu Mang nu mai reușise să-și revină. I se spusese că Gu Mang se ofilea, își îneca necazurile în bordeluri — dar el nu crezuse asta.

Totuși, când Mo Xi stătea gâfâind ca un prost în lumina slabă, când a pășit în mijlocul vocilor femeilor și a împins ușa grea din lemn de santal, a zărit acea siluetă familiară în adâncul camerei.

Trecuseră doar câteva luni. Fața lui Gu Mang nu se schimbase, dar nu mai părea aceeași persoană.

Gu Mang zăcea în pat, înconjurat de o opulență strălucitoare. Tămâia ardea încet în cădelnițele aurite în formă de animale, iar fâșii palide de fum se ridicau în spirale, aburul făcând totul să pară încețoșat și neclar. Când Gu Mang auzi ușa, deschise ochii negri și încețoșați pentru a-l privi pe Mo Xi. De parcă nu ar fi văzut deloc furia și tristețea de pe chipul vechiului său prieten, zâmbi.

Ceva din inima lui Mo Xi părea să se spargă la vederea acelui zâmbet nepăsător.

Gu Mang avea dreptate, se gândi el. Plăcerea era doar de suprafață.

E doar o chestiune de a face sex. Poți face asta cu oricine. De ce să o iei atât de în serios?, îi spusese Gu Mang.

Gu Mang nu fusese niciodată timid în privința acestor lucruri. Pe vremuri, obișnuia să-i cuprindă chipul neliniștit al lui Mo Xi în timp ce acesta zăcea sub el, zâmbind în timp ce gâfâia. Shidi, nu-ți face griji, nu trebuie să fii atât de blând. Gu Mang-gege al tău e dur — nu o să mă rupi.

În anii în care s-au încurcat într-o relație sălbatică, Gu Mang fusese violat până la lacrimi de mai multe ori, până în punctul în care murmurase fără să-și dea seama numele lui Mo Xi și spusese cu lacrimi în ochi: Te iubesc.

Dar poate că nu vorbise serios.

De aceea Gu Mang putea zâmbi în timp ce zăcea în bordel, fără nicio grijă pentru trecut.

Era vina lui Mo Xi că fusese prost. Ca un copil prostuț, crezuse cu adevărat că vorbele rostite între cearșafuri erau adevărate.

Nu e ca și cum ar fi ceva important.

După ce noul împărat l-a respins, Gu Mang a refuzat să-și revină. Poate că faptele împăratului și moartea soldaților săi îi zdrobiseră sufletul, așa că voia să trăiască în mizerie pentru tot restul vieții.

În fum, în vin, în femei.

Se scufunda în orice îi oferea iluzii cât mai vii, atâta timp cât, în acele iluzii, era încă acel tânăr general Gu, care încă îi avea pe frații săi și pasiunea sa.

În acel moment, în Pavilionul Luomei, se auzeau sunete indistincte de conversație din interiorul camerei din fața lui Mo Xi. Simțindu-se amețit, s-a îndreptat spre fereastra de la capătul coridorului și a tras aer în piept. Degetele lui subțiri s-au strâns atât de tare pe rama ferestrei, încât au lăsat o crăpătură în grilajul de lemn.

Târfă necredincioasă.

Conturul ochilor lui Mo Xi era roșu aprins în timp ce privea în noapte. Aceste cuvinte extrem de dure îi veniseră în minte fără să-și dea seama. Era pentru prima dată când se gândea să folosească un limbaj atât de răutăcios pentru a descrie pe cineva.

Gu Mang, târfa aia.

Mo Xi crezuse odată că îl înțelegea bine pe Gu Mang, că îl cunoștea mai bine decât oricine altcineva. Fusese atât de prost, păstrându-l pe Gu Mang în inima sa, tratându-l ca pe cel mai apropiat prieten.

Fusese atât de naiv. Gu Mang îi explicase clar: faptul că fac dragoste nu înseamnă nimic, iar a face dragoste de mai multe ori înseamnă doar că le plac trupurile unul altuia. Dar Mo Xi tot nu reușise să se abțină să-l trateze pe Gu Mang ca pe un iubit, pe care nu-l va trăda niciodată. Era de modă veche și încăpățânat când venea vorba de asta; nimeni nu-i putea schimba temperamentul obstinat.

De aceea crezuse odată atât de ferm în Gu Mang. Chiar și atunci când Gu Mang devenise ținta a o mie de nemulțumiri, Mo Xi stătuse în marea sală a palatului imperial din Chonghua și le spusese tuturor: „Eu, Mo Xi, pot jura pe viața mea că Gu Mang nu ar deveni niciodată trădător.”

Dar Gu Mang l-a mințit. Gu Mang l-a trădat. A trădat încrederea lui Mo Xi, iar și iar. I-a trădat speranța, zi după zi. În cele din urmă, Gu Mang l-a înjunghiat personal pe Mo Xi în piept și i-a spus că totul depășise cu mult punctul fără întoarcere.

Mo Xi crezuse odată că lucrurile nu puteau deveni mai rele de atât. Nu și-ar fi putut imagina niciodată că, chiar și acum, Gu Mang ar mai putea să-i zdrobească inima deja frântă.

Înainte de a ajunge la Pavilionul Luomei, Mo Xi nutrise o mică speranță în sufletul său. Sperase că Gu Mang era încă același om neclintit, a cărui conștiință nu l-ar fi lăsat niciodată să se încline în fața celor puternici. Dacă ar fi fost așa, inima lui Mo Xi, pe care Gu Mang o acoperise cu cicatrici, ar fi putut simți totuși o oarecare ușurare.

Dar Gu Mang nu i-a acordat nici măcar acea mică ușurare.

Mo Xi simțea cum oasele îi tremurau în trup, zguduite de ură.

Gu Mang își petrecuse de fapt acești ani în Pavilionul Luomei, unde sclavii erau tratați mai rău decât vitele…

Mo Xi nu știa dacă ar trebui să simtă satisfacție pentru pedeapsa unui trădător, în calitate de Xihe-jun, sau durere pentru ruinarea unui vechi prieten, în calitate de Mo Xi.

Ușa se deschise cu un zgomot surd.

Mo Xi se încordă instantaneu, ca un șoim care zărește prada. Fără să se întoarcă, era sigur că sunetul venise din direcția lui Gu Mang.

Un bărbat ieșea din camera lui Gu Mang, înjurând ca din puț. Scuipă flegmă pe pământ, continuând să înjure în timp ce cobora zgomotos scările. Mirosul înțepător de vin umplea holul — oaspetele care pleca era, evident, un bețiv.

Mo Xi rămase nemișcat pe loc. Abia după o lungă perioadă de timp, când mirosul de vin se risipise, ridică capul și închise ochii. Când îi deschise din nou încet, era cuprins de o liniște ciudată. Pășind în tăcere, se îndreptă înapoi spre ușa lui Gu Mang.

Se opri, apoi ridică o cizmă militară din piele neagră și împinse ușa sculptată și lăcuită pe care altcineva o închisese cu câteva clipe în urmă.

Camera era întunecată, luminată doar de o singură lampă cu ulei, și era încă plină de mirosul grețos de alcool. Mo Xi intră cu maxilarul încleștat și aruncă o privire în jur, doar pentru a constata că camera era goală.

La jumătatea celei de-a doua inspecții a camerei, auzi un zgomot de stropire din spatele unui paravan.

Sângele lui Mo Xi îi clocoti din nou de neliniște. Gu Mang făcea baie.

Această realizare i s-a părut ca o lovitură cu o prăjină, lovitura făcându-l să amețească. Își reprimase atâtea emoții — trădare, dezamăgire, dezgust, ură — până la nebunie, până când inima îi sângera, sângele urcând împotriva curentului pentru a-i vopsi ochii în roșu. Mușcându-și buza, s-a forțat să-și întoarcă privirea. Unghiile i se înfipseseră adânc în palme înainte să reușească, cu greu, să-și stăpânească furia care-l copleșea.

Nu își dăduse seama că va fi atât de furios chiar și acum; că furia lui nu făcuse decât să crească odată cu trecerea timpului.

Mo Xi se așeză la măsuța rotundă, închizând ochii pentru a nu-și pierde controlul. În timp ce îl aștepta pe Gu Mang să iasă, se gândi: Când Gu Mang îl va vedea, ce expresie va avea? Când îl va vedea pe Gu Mang, ce ar trebui să-i spună?

Mo Xi strânse din dinți și rămase tăcut multă vreme. Nici măcar nu observase când se oprise zgomotul apei; era prea ocupat să urască lipsa de demnitate a lui Gu Mang.

Abia când camera a fost luminată de o a doua lampă, Mo Xi și-a revenit în fire. Întorcându-se, a văzut un tânăr, îmbrăcat doar într-o robă albă, stând lângă sfeșnic și privindu-l în tăcere. Mo Xi nu știa de cât timp stătea acolo.

Chipul era același cu cel din amintirile sale. Era doar puțin mai slab.

Pentru o clipă, niciunul dintre ei nu a vorbit.

Tânărul stătea fără să scoată un sunet, o cătușă magică fiind vizibilă acolo unde roba îi atârna larg la guler. Era desculț, părul său negru ca cerneala era desfăcut și îi cădea obedient peste un umăr. Acest lucru îi punea în evidență subțirimea și paloarea feței, făcându-i ochii să pară extraordinar de strălucitori. Părul îi era încă ud de la baie, iar apa îi curgea pe ceafă până la clavicule, apoi pe piept… dispărând în umbrele de sub robă și lăsând urme vagi de umezeală.

Gu Mang.

Gu Mang…

În liniștea înfiorătoare, sunetele de plăcere din camera alăturată erau cu atât mai asurzitoare.

Mo Xi avea ochii înroșiți la margini, iar articulațiile strânse ale degetelor îi tremurau. Se uita fix la bărbatul din fața lui. Înghiți în sec, dorind să spună ceva, dar rămase fără cuvinte.

În sfârșit, se reîntâlniseră. În sfârșit, se reuniseră.

Mo Xi se gândise la atâtea întrebări, dar parcă nu-și mai amintea niciuna.

Tot ce-i trecea prin mintea încețoșată era acea scenă de acum mulți ani, de pe nava de război. Panglica albastră și aurie era strâmbă pe fruntea lui Gu Mang, în timp ce acesta îi ridica fața lui Mo Xi cu acel pumnal însângerat, cu o expresie de necitit pe chip, spunând: „Chiar o să te omor”.

Pe atunci, Mo Xi crezuse că acela ar putea fi sfârșitul poveștii lor.

Și totuși, acum drumurile lor se încrucișaseră din nou. Gu Mang stătea chiar în fața lui Mo Xi, cu o expresie senină, privindu-l în tăcere.

Sincer, era de râs. Exista atâta ură între ei, dar în acel moment, prima reacție a lui Mo Xi a fost de neliniște: nu îl văzuse pe Gu Mang intrând și, prin urmare, ratase privirea din ochii lui Gu Mang când acesta îl zărise pentru prima oară pe Mo Xi.

Acum, Gu Mang părea senin și imperturbabil, de parcă s-ar fi uitat la orice oaspete care îi trecuse pragul în ultimii doi ani. Era lipsit de orice emoție pe care Mo Xi să o recunoască.

Într-un fel, era o reîntâlnire pașnică.

Cei doi s-au privit un timp. Apoi, Gu Mang s-a apropiat și s-a așezat lângă Mo Xi.

Poate pentru că Mo Xi nu se așteptase niciodată ca Gu Mang să se miște atât de calm, s-a dat înapoi fără să-și dea seama, deși fața îi rămăsese impasibilă. „Ce…”

Gu Mang a luat de pe masă un mic sul de bambus și i l-a înmânat fără să spună nimic.

Mo Xi nu știa ce voia să spună Gu Mang prin asta, dar luă sulul și îl deschise sub lumina slabă a lămpii. Când îl răsfoi, sângele îi clocoti, apoi i se răci în vene.

În cele din urmă, închise ochii și trânti sulul pe masă.

Liniștea se spulberă.

„Gu Mang…” Mo Xi îl privi fix, încă stăpânindu-se — dar lava din ochii lui clocoti, iar articulațiile îi trosniră. „Ți-ai pierdut mințile?”

Gu Mang a spus: „Trebuie să alegi.” Vocea lui era fină ca satinul, ușor răgușită și foarte profundă. Din nou, a luat sulul și i l-a înmânat lui Mo Xi. „Alege ceva.”

„Ce crezi că am venit să fac aici?!”

Vocabularul lui Gu Mang părea să se fi redus la un singur cuvânt: „Alege”.

Mo Xi era atât de furios încât parcă ar fi putut să se înalțe la cer, pieptul îi tresărea, iar ochii lui negri și strălucitori erau plini de sălbăticie. Roșul din adâncul lor devenea din ce în ce mai intens; furia, dezamăgirea, ura și tristețea se reflectau toate în roșul sângeriu al ochilor săi.

A ținut mult timp în mână acel mic sul de bambus, înainte de a-l arunca înapoi pe masă. Sulul s-a deschis. Prețurile Pavilionului Luomei erau afișate meticulos în interior, de la conversație și băutură în companie, până la descărcarea furiei, abuz și… și…

Mo Xi și-a îndreptat privirea în altă parte.

„Dacă nu alegi, atunci ce ar trebui să fac?”

Mo Xi era pe punctul de a-și pierde mințile, dar totuși a rezistat. De fapt, temperamentul lui era îngrozitor de exploziv, dar devenise un maestru în a-l stăpâni. „Ce vrei să spui?”, a răbufnit el.

Gu Mang îl privea impasibil, cu ochii ca apele liniștite ale unui puț străvechi. „Nu ești aici ca să te culci cu curve?”

Expresia lui Mo Xi îngheță pe fața lui. Nu-i venea să creadă că cineva îi spusese cu adevărat aceste cuvinte. Simți un nod în stomac. „Gu Mang, tu…”

„Toată lumea vine aici să facă lucrurile astea”, spuse Gu Mang. „Dacă tu nu, de ce ai venit?”

A tras sulul mai aproape pentru a treia oară, ridicându-l și desfășurându-l pentru Mo Xi.

„Alege. Sau pleacă.”

Capitolul 7: Pierderea controlului

Dacă cineva s-ar fi întors în timp și i-ar fi spus lui Mo Xi acum trei zile: „Xihe-jun, îți voi dezvălui un secret: peste trei zile, te vei culca cu o prostituată”, Xihe-jun i-ar fi spart, fără îndoială, toți dinții și i-ar fi zdrobit fața.

Dar acum părea că nu mai avea altă alegere.

În cele din urmă, a apăsat cu degetele pe linia pe care scria „Conversație”. În timp ce făcea această alegere, expresia lui era sumbră, trăsăturile pline de umbre reprimate.

Mo Xi luase o decizie.

Gu Mang i-a întins mâna.

„Ce vrei?”

„Dă-mi bani.”

„Tu!” Mo Xi era furios, cu ochii roșii, atât de mult încât nici măcar nu-și putea exprima furia. „Eu...!”

Gu Mang nu scoase niciun sunet; doar își întinse degetele și așteptă. Acum vorbea foarte puțin, nu spunea nimic decât dacă era nevoit.

Dar generalul Gu din amintirile lui Xihe-jun vorbea des. Când se afla în fața soldaților pe terenul de instrucție, sub soarele dogoritor, mergea mereu cu pași mari, mândru și puternic, plimbându-se înainte și înapoi și strigând la ei, în timp ce pielea îi strălucea de transpirație ca picăturile de cristal de pe blana unei pantere. Zâmbea mereu strălucitor, cu ochii lui negri luminoși și strălucitori, din care se zărea un mic dinte canin.

Mo Xi i-a dat lui Gu Mang cea mai valoroasă monedă din Chonghua: o scoică de aur.

Gu Mang nu i-a mulțumit. S-a ridicat și s-a îndreptat spre un raft, a luat un borcan mic și a pus cu grijă cochilia de monede înăuntru. Apoi a pus borcanul la loc pe raft.

Mo Xi privea cu ochi reci, cu inima plină de sentimente contradictorii: mânie, ură, resentimente, vină — de toate. Privind silueta lui Gu Mang, a întrebat cu o voce glacială: „Câți bani ai strâns în borcanul ăla al tău? ”

Câți oameni ai lăsat să te înjure, să te umilească, să te calce în picioare…? Cu câți… Cu câți oameni te-ai culcat?

Gu Mang nu a spus nimic. A pus borcanul la loc și s-a întors să se așeze în fața lui Mo Xi. În lumina difuză, chipul lui Gu Mang era greu de distins clar. Mo Xi nu putea detecta nicio expresie subtilă pe acel chip — nimic din ce nu observase deja.

Gu Mang era prea calm, atât de calm încât părea nenatural. Oare cei doi ani de rușine îi șterseseră deja și ultima fărâmă de mândrie?

Dar Mo Xi încă nu-l făcuse să plătească, nici măcar nu-l auzise recunoscându-și greșelile… Cum de Gu Mang își abandonase trupul atât de ușor, lăsându-i lui Mo Xi nimic altceva decât o cochilie goală?

„Mi-ai dat o scoică de aur.”

„… Nu am nevoie de rest.”

„Nu-mi permit să dau rest”, spuse Gu Mang cu sinceritate. După ce spuse asta, deschise sulul de bambus și i-l înmână din nou lui Mo Xi. „Așa că poți alege încă câteva. Poți alege orice de aici.”

Mo Xi îl privi fix, fără cuvinte. Se uită la chipul lui Gu Mang, dar nu văzu nici cea mai mică urmă de durere provocată de umilință. Era doar calmul cu care îi cerea lui Mo Xi să aleagă mai multe servicii, de parcă acest lucru nu ar fi fost nimic ieșit din comun.

Mo Xi își întoarse capul, cu maxilarul strâns atât de tare încât era pe punctul de a-i crăpa. Ce ciudat. N-ar fi trebuit să se aștepte la asta? Mai întâi, fusese vorba de a se culca cu prostituate; mai târziu, fusese trădare, pe măsură ce Gu Mang depășea limitele lui Mo Xi fără să fie pedepsit, iar și iar. Gu Mang îi spusese deja cu mult timp în urmă: „Nu lua prea în serios faptul că ne culcăm împreună”. Acum își vindea trupul pentru a rămâne în viață. Tocmai trecuse de la a se culca cu alții la a fi cel cu care se culcau alții — ce era de mirat?

„Nu vreau să aleg.” Mo Xi devenea din ce în ce mai iritat, furia din pieptul său fiind pe punctul de a izbucni. Nu mai putea suporta nici o secundă — se ridică brusc, cu o expresie amară ca gheața. „Plec.”

Se părea că Gu Mang nu mai trăise niciodată o situație ca aceasta. În ochii lui se ivi în sfârșit o umbră de neputință; voia să spună ceva, dar nu știa ce.

Mo Xi se întorsese deja cu spatele când Gu Mang îl trase de mânecă ca să-l oprească.

Mo Xi ajunsese la limita absolută. Furia îi pâlpâia periculos, gata să izbucnească în flăcări în orice clipă. „Ce naiba vrei?”

Din nou, Gu Mang nu a putut răspunde. S-a întors spre raft, luând încă o dată borcanul cu bani. A scos cochilia de aur și i-a înapoiat-o în tăcere lui Mo Xi. „Atunci ți-o dau înapoi.”

Mo Xi l-a privit fix.

„La revedere.”

A urmat o tăcere de mormânt, care a durat câteva bătăi de inimă.

Cu un zgomot brusc, Mo Xi a apucat sulul acela de bambus. Scrâșnind din dinți, i l-a fluturat în fața ochilor lui Gu Mang. „Cum te-ai simțit petrecând ultimii doi ani aici, făcând lucruri atât de depravate și de nedescris? Ai fost vreodată mulțumit? Poți suporta genul ăsta de viață în care cineva te pălmuiește și îți aruncă niște bani ca să-ți compenseze necazurile?!”

Lava se eliberase în sfârșit din constrângerile sale, iar acele emoții nebunești au izbucnit din el toate odată.

Pupilele lui Mo Xi străluceau în roșu aprins în timp ce respira greu, dar ochii îi erau plini de lacrimi. „Să mă gândesc că te-ai oferi așa… mai ești același Gu Mang? Uită-te la tine acum… Nu-mi vine să cred că am fost prieten cu cineva ca tine, că m-am luptat cu alții pentru tine, că te-am tratat chiar ca pe… ca pe…”

Nu a putut continua. Arăta de parcă ar fi fost otrăvit de mânie, atât de furios încât buzele îi tremurau. Lămpile aprinse de energia spirituală pâlpâiau odată cu valul emoțiilor sale — străluceau puternic, apoi se estompau, conturând siluetele celor doi în timp ce stăteau și se priveau unul pe celălalt.

Mo Xi îl apucă pe Gu Mang de reverele hainei. Gu Mang nu avea unde să se ascundă; tot ce putea face era să-și lase hainele să se deterioreze și mai mult. Erau aproape nas în nas, ochii lor aproape atingându-se.

Pieptul lui Mo Xi se ridica și cobora violent. Îl privi pe Gu Mang astfel pentru o clipă, înainte ca privirea lui să cadă pe umărul gol al lui Gu Mang.

Era acoperit de vânătăi negre și albastre…

Capul lui Mo Xi zumzăia de parcă s-ar fi ars o siguranță. Furia stacojie din ochii lui a fost însoțită de o emoție pe care nu o putea descrie cu claritate. Această emoție l-a făcut să se năpustească și să-l apuce pe Gu Mang de bărbie, împingându-l cu putere de raft. Cealaltă mână a lovit cu putere peretele de lângă fața lui Gu Mang, iar el l-a imobilizat sub greutatea sa.

Lămpile care se luptaseră atât de curajos au cedat în cele din urmă în fața energiei spirituale care exploda din Mo Xi și s-au stins brusc.

În întuneric, Mo Xi se uita fix la fața lui Gu Mang de la câțiva centimetri distanță. Acele degete aspre și bătătorite se înfigeau fără milă în obrajii și buzele lui Gu Mang. Chiar și vocea lui era plină de ură, deși rămânea joasă și răgușită. Mo Xi era atât de furios încât nu observă culoarea ciudată a irisurilor lui Gu Mang, nici sclipirea de șoc de pe chipul acestuia. „Ca să trăiești, ca să câștigi niște bani, ai face orice, nu-i așa?”

Strânsoarea puternică a lui Mo Xi părea să-i provoace lui Gu Mang mai mult disconfort decât putea suporta. Obrajii i se înroșiră treptat, pe măsură ce reacționă în sfârșit și începu să se zbată în strânsoarea lui Mo Xi.

Dar Mo Xi își pierduse ultima fărâmă de rațiune. Nu putea vedea durerea lui Gu Mang. Erau înconjurați de atâta întuneric, un întuneric ca moartea. Camerele de o parte și de alta erau pline de gemetele femeilor și de respirația greoaie a bărbaților, amintindu-i constant lui Mo Xi unde se aflau, ce făcea Gu Mang aici — ce ar fi putut face ei doi.

Mo Xi a fost puțin surprins de impulsul care i-a străbătut mintea, simțind furnicături pe scalp.

Femeia de alături părea să-și atingă punctul culminant; respirația ei devenea tot mai rapidă și mai ascuțită, iar zgomotul loviturilor de carne se auzea atât de clar în întuneric, încât parcă ar fi fost chiar lângă urechea lui. Zgomotele înăbușite ale lui Gu Mang, care se zbătea sub Mo Xi, nu slăbeau deloc. Lui i se păreau încercări nerușinate de seducție.

Ochii lui Mo Xi se întunecară încet, fier topit clocotind în adâncurile lor, terifiant de fierbinte — din furie sau din altceva.

„Dă-mi… drumul…”

Mo Xi nu-i dădu drumul. Se mulțumi să râdă disprețuitor, un sunet lipsit de satisfacție, plin de dezamăgire extremă și de gelozie plină de ură.

Când a vorbit, a făcut-o cu o ostilitate amară — și poate cu o emoție cu totul diferită —, vocea lui scânteind de furie, atât de aspră încât chiar și lui i s-a părut ridicolă. S-a aplecat și a șuierat printre dinții strânși, direct în urechea lui Gu Mang: „Ce vrei să aleg? Vrei să te duc în pat, să te penetrez?”

I s-a răspuns cu tăcere.

„Nu te-am futut destul?!”

Vorbea prea impulsiv — sunetul cuvintelor îi șoca chiar și pe el însuși.

Mo Xi nu spunea aproape niciodată astfel de lucruri; era genul de om care se încrunta de îndată ce Yue Chenqing povestea glume obscene. Dar aici, în acel moment, fusese împins la limită, iar cuvintele care îi izbucniseră fără să se gândească… Erau sălbatice, amenințătoare, crude.

Rămăseseră ascunse până atunci.

Sunau a disperare.

Mo Xi înjură în șoaptă, lovind raftul fără avertisment. Micul borcan cu monede al lui Gu Mang se clătină și căzu pe podea, unde se sparse zgomotos.

Mo Xi se întoarse spre sunet, privirea lui nedumerită trecând peste dezordine. După o clipă, își dădu seama de ceva și îl lăsă pe Gu Mang. Se îndreptă și se întoarse să privească spre podea.

Lumina lunii se revărsa prin fereastră. Se pare că, în acel mic borcan de monede, nu era absolut nimic…

Gu Mang nu primise nici măcar o mică și subțire scoică albă. Borcanul era gol.

Capitolul 8: Gu Mang trece prin momente grele

Cum era posibil…? Cum de era gol?

Era ca și cum s-ar fi aruncat un polonic de gheață în apă clocotită — valurile învolburate s-au potolit pentru o clipă, dar ceața densă a rămas.

În această ceață tulbure, Mo Xi se întreba vag: E clar că au venit clienți în camera lui, așa că de ce nu este nici măcar o singură scoică albă în borcanul lui?

Xihe-jun era strict, sever și stăpân pe sine, ca o cetate fortificată de neînvins. Nimic nu putea face această fortăreață să aprindă semnalele de avertizare. Cu excepția lui Gu Mang.

Încă din vremurile de demult, ori de câte ori era implicat Gu Mang, Mo Xi tindea să-și piardă controlul, devenind ușor furios, nesăbuit și nerăbdător — chiar până la punctul de a-și pierde cumpătul și capacitatea de a gândi.

Mai târziu, când a devenit comandant, ani de război nemilos l-au ascuțit și l-au rafinat și mai mult. Dar tot nu reușise să-și controleze acest mic impuls egoist.

În fața lui Gu Mang, Mo Xi nu era cel mai înalt general al Chonghua. Nu era altceva decât un tânăr obișnuit — unul care era din ce în ce mai puțin capabil să se controleze și din ce în ce mai disperat să afle cum a fost Gu Mang în ultimii doi ani.

L-au dezonorat și nici măcar nu l-au plătit pentru asta?

Și… cum de devenise Gu Mang atât de calm, atât de calm încât era aproape apatic? În fața unei astfel de ascensiuni în favoare și a unei astfel de căderi în dizgrație, ar putea oare cineva să fie cu adevărat atât de calm?

„O risipă de bani!”

Un strigăt furios se auzi din exterior, întrerupându-i gândurile lui Mo Xi. Imediat se auziră pași, iar o femeie înjura în timp ce se îndrepta cu pași grei spre cameră.

„Nu e în stare să facă nimic cum trebuie și nu știe decât să-i supere pe clienți! Trădătorul ăla ar fi trebuit spânzurat de mult! Chiar nu înțeleg ce l-a determinat pe Wangshu-jun să-i cruțe viața aia de rahat!”

Mo Xi își încruntă sprâncenele.

Era conducătoarea Pavilionului Luomei, doamna Qin.

Cu mult timp în urmă, ca gest de prietenie, Wangshu-jun o rugase pe doamna Qin să aleagă o duzină de frumuseți diferite pe care să le trimită armatei lui Mo Xi. Dar, oricât ar fi încercat doamna Qin să-l convingă pe Mo Xi și oricât de extravagant ar fi descris ea aceste frumuseți, el refuzase să păstreze persoanele pe care ea le trimisese. Mai mult decât orice, Mo Xi reținuse acea voce ascuțită și stridentă, care era atât de iritantă încât îi provoca dureri de cap.

„Nu poate plânge sau zâmbi, nu poate flirta sau face sex. De fiecare dată când clienții părăsesc camera lui, ajung să mă înjure.” Femeia era furioasă, umbra ei fiind deja întunecată pe hârtia de la fereastră. „Ce risipă totală de bani!”

Cum putea Mo Xi să fie atât de ghinionist? Vestea că Xihe-jun frecventa bordelurile ar zgudui națiunea din temelii, iar zvonul că Xihe-jun se furișase pe ușa din spate pentru a vizita un bordel ar uimi și mai mult întreaga Chonghua.

Și dacă s-ar afla că Xihe-jun vizita în secret un bordel pentru a se culca cu dușmanul său de moarte? Asta ar arunca în aer capitala Chonghua.

Mo Xi îi întoarse brusc fața lui Gu Mang spre el, respirația lui aspră mângâindu-i obrajii lui Gu Mang. „Pe unde pot să plec?”, întrebă el, coborând vocea.

Gu Mang tuși, gâfâind după aer. „Cuvintele de afară își vor schimba culoarea când e un client aici. Ea nu va intra.”

„Eu nu sunt un client.”

Ochii lui Gu Mang se lărgiră. „Atunci…”

În timpul scurtei lor conversații, umbra tremurătoare a doamnei Qin ajunsese la ușă. Tocmai când era pe punctul de a împinge ușa, Mo Xi aruncă o privire în lateral. „Nu-i spune că sunt aici.”

Ușa se deschise. Aproape simultan, Mo Xi îl dădu drumul lui Gu Mang și se strecură în spatele paravanului decorativ.

Doamna Qin a intrat, cu o pipă în mână. A expirat prin buzele roșii, umplând camera cu mirosul grețos de fum. Gu Mang nu s-a putut abține să nu strănute încet.

„Tu tușești și te sufoci de fiecare dată când vin în camera ta. Tot sper că o să mori.” Doamna Qin și-a dat ochii peste cap. „Dar, deși te-am ținut lângă mine atâția ani, cu siguranță încă nu ești mort.”

Se așeză la masa rotundă, mai trăgând câteva fumuri din pipă. „Mare general Gu, mai sunt doar trei zile până la sfârșitul lunii”, spuse ea răutăcios. „Nu mă voi obosi să te compar cu cei care câștigă mii de monede, dar chiar și cei mai urâți și mai neplăcuți dintre confrații tăi știu să vorbească frumos și să întâmpine clienții cu un zâmbet suficient de bun încât să-și câștige traiul.” Ea îl privi. „Dar tu?”

„… Nu am niciun ban.”

„Știu că nu ai!” Doamna Qin își mușcă pipa. „Nu ești în stare să faci nimic cum trebuie. Fața ta e acceptabilă, dar nu ai alte abilități.”

Gu Mang strănută din nou încet.

„De ce te mai obosești să te prefaci fragil și demn de milă?” Doamna Qin devenea din ce în ce mai furioasă și ridică vocea ca să-l certe. „Uită-te la tine! Ce ai în borcanul ăla putred al tău? Dacă te țin pe lângă mine, nu fac decât să pierd bani tot anul!”

Gu Mang nu spuse nimic.

„Poate că Wangshu-jun mi-a interzis să pun mâna pe tine, dar dacă situația asta continuă, o să-l omor pe câinele ăla pe care-l ții în curte!”

Imediat ce Gu Mang a auzit „o să-l omor pe câinele ăla”, a intervenit: „Am făcut cum mi-ai spus.”

„Prostii. Crezi că sunt proastă?”

„Nu-mi dau bani. Îmi spun că sunt un…” Gu Mang făcu o pauză înainte de a rosti cuvântul cu voce tare, „…trădător.”

Mo Xi auzi asta din spatele paravanului. Deși nu-i putea vedea expresia lui Gu Mang, vocea acestuia era la fel de impasibilă ca înainte. Părea să exprime ceva cu totul nesemnificativ, fără niciun indiciu de vinovăție sau rușine. Pentru el, cuvântul „trădător” părea ușor ca o pană.

„Trădătorii n-ar trebui să câștige bani”, a continuat Gu Mang. „Ei spun că ceea ce fac pentru ei este datoria mea.”

Prin crăpătura din paravan, silueta lui Gu Mang părea singură și neajutorată.

„Este ceea ce le datorez.”

Doamna Qin a început să bolborosească. „Da, într-adevăr, ești un trădător”, a spus ea furioasă, „dar ce legătură are asta cu mine? Desigur că le ești dator, dar eu conduc un bordel, nu o organizație caritabilă. De ce ar trebui să pierd bani din cauza ta?! Mai mult, acei clienți nobili mă înjură de fiecare dată!”

„De câte ori ți-am spus să-i servești pe acei domni? Eu nu pot cere bani — voi sunteți cei care trebuie să-i convingeți să plătească. Cel puțin ceilalți reușesc să scoată niște bani de la clienții lor, dar tu? Mare General Gu, poți?”

Gu Mang tăcu. După un timp, vocea doamnei Qin deveni și mai ascuțită, atât de stridentă încât părea să străpungă cerul. „De ce te uiți așa la mine? Cum îndrăznești? Îngenunchează!”

Mo Xi presupuse că Gu Mang nu va îngenunchea — sau, cel puțin, nu imediat. Dar realitatea i-a contrazis încă o dată așteptările. Lui Gu Mang nu părea să-i pese; era ca și cum nu s-ar fi simțit deloc jignit. A îngenuncheat în fața femeii.

Mo Xi își sprijinise mâna de peretele rece de lângă el, iar sângele îi bubuia în urechi. Gu Mang chiar…

N-a apucat să-și termine gândul înainte să audă pocnetul unui bici. Mo Xi era, fără îndoială, un zeu al războiului care înfruntase bătălii mari, dar sunetul acela l-a șocat până la punctul în care a început să tremure. Pupilele i s-au micșorat, iar pe spate i-au apărut picături de sudoare rece.

Prin crăpăturile înguste ale paravanului, Mo Xi l-a văzut pe Gu Mang îngenuncheat în fața doamnei Qin. Acea femeie nebună s-a ridicat în picioare, și-a concentrat energia spirituală în palmă și l-a biciuit cu sălbăticie pe Gu Mang pe spate cu un bici stacojiu.

Femeia aceasta părea să-și verse toată furia reprimată pentru pierderile suferite asupra lui Gu Mang. L-a biciuit cu putere încă de douăzeci sau treizeci de ori înainte de a se opri, gâfâind.

Pe tot parcursul procesului, Gu Mang nu scoase niciun sunet, nici măcar un geamăt surd, de parcă nu-i păsa de umilință sau de durere.

Odată ce doamna Qin se sătură să-l bată, își retrase biciul spiritual. Își luă din nou pipa și trase câteva fumuri pentru a-și liniști pieptul care se ridica și cobora greu. „Știi că oamenii îi găsesc pe trădători chiar mai dezgustători decât pe dușmanii lor, nu-i așa? Așa că ar fi bine să te străduiești mai mult să-i lingușești și să-i faci să-ți dea banii de bunăvoie!”

„Să-i lingușesc…”, repetă Gu Mang, de parcă ar fi încercat să înțeleagă acest cuvânt.

„Dacă nu câștigi nimic luna viitoare, nu numai că clienții te vor bate, dar nici eu nu te voi lăsa să scapi așa ușor! Ar fi bine să te gândești la asta!”

Doamna Qin plecă furioasă.

Când Mo Xi a ieșit, Gu Mang era încă cu spatele la el, îngenuncheat pe podea. Silueta lui părea cu totul senină. Gulerul îi era larg deschis, pielea palidă fiind vizibilă deasupra tivului. Deasupra se afla gâtul său, îndoit ca un vârtej de fum; dedesubt era de un roșu aprins, asemănător cu cărbunii aprinși.

Prea multe lucruri la Gu Mang erau nenaturale. Părea prea mult un străin, prea tăcut, prea apatic față de viață sau moarte, umilință sau laude. Mo Xi avea atâtea întrebări pe care voia să le pună, dar, în timp ce se uita la sângele care încă picura pe spatele lui Gu Mang, ceea ce îi ieși din gură fu: „Toate rănile tale… sunt de la ea?”

„Nu toate.” Gu Mang se ridică în picioare. „Când veniți voi, majoritatea dintre voi mă bateți.”

Mo Xi rămase fără cuvinte.

„Ea mă bate mai mult decât oricine.” Gu Mang a răspuns fără să-i arunce lui Mo Xi nici măcar o privire, absorbit de treburile sale în timp ce se îndrepta spre ligheanul cu apă.

Mo Xi era pe punctul de a răspunde când l-a văzut pe Gu Mang scoțându-și roba. Gu Mang a aruncat hainele pătate de sânge deoparte și a ridicat ligheanul pentru a-și turna conținutul peste el, cu un stropit asurzitor.

Spatele acela al lui părea vrăjit — îl ținea pe invincibilul general Mo prins într-un coșmar.

În amintirile lui Xihe-jun, pe când Gu Mang era tânăr, spatele îi era foarte palid, iar pielea îi semăna cu un jad strălucitor scos dintr-un pârâu. Mai târziu, când Gu Mang a crescut, spatele i s-a făcut drept, lat și puternic musculos, ca o coardă de arc întinsă la maxim.

În cele din urmă, după ce au plecat la război, intemperiile aspre și soarele arzător i-au lustruit încet pielea lui Gu Mang, dându-i o nuanță de miere. Când se scălda în râu la apus, o mișcare a umerilor îi făcea picăturile de apă să se rostogolească pe spate, ca o mare armată care urmărea dunele de nisip în mișcare ale omoplaților săi. Acestea curgeau într-o linie sălbatică și accidentată — dar traseul se întrerupea brusc la talia lui îngustă, scufundându-se sub centura pantalonilor uniformei.

Pe atunci, pe spatele lui Gu Mang erau foarte puține cicatrici. Cele mai multe se aflau pe partea din față — de exemplu, pe piept sau pe abdomen.

Dar acum, în lumina galbenă și slabă a lămpii, spatele pe care Xihe-jun îl cunoștea atât de bine era de nerecunoscut, acoperit de cicatrici de bici, răni de cuțit și arsuri magice mutilante. Era greu să găsești măcar o porțiune de piele nevătămată, ca să nu mai vorbim de tăieturile însângerate de la bătaia de acum câteva clipe… Cât de mult trebuie să fi durut?

Dar lui Gu Mang părea să nu-i pese. Și-a turnat cu indiferență apă rece peste el pentru a spăla sângele.

Inima lui Mo Xi era în dezordine. Nu voia să spună nimic, dar, cumva, nu reușea să-și ia privirea de la el.

Se gândi la Gu Mang din vremea când erau la academie, stând cu spatele la Mo Xi și oftând exasperat. Shidi, muncești prea mult. Mai poți să-ți miști picioarele? Vino aici, urcă-te pe spatele meu. Te duc eu acasă.

Se gândi la Gu Mang pe câmpul de luptă, feroce și neclintit, cu spatele lipit de al lui. Shidi, nu te grăbi înainte. Rămâi lângă mine.

Mo Xi închise ochii în tăcere. În cele din urmă, întrebă: „Unde ți-e unguentul pentru răni?”

Privirea lui Gu Mang era oarecum abătută, de parcă nu înțelegea ce spunea Mo Xi. „Unguent… răni?”

„Dar bandaje?”

„Bandaje?”

Mo Xi nu știa dacă ceea ce simțea în acel moment era furie sau ură, resentiment sau o altă durere inexplicabilă. „Ar trebui să ai măcar un flacon de pudră pentru coagularea sângelui.”

Gu Mang se opri din mișcare și se întoarse să-l privească. După câteva secunde de gândire, înțelese în sfârșit, dar scutură din cap. „Nu e nevoie. Se vor vindeca.”

Continuă să-și stropească trupul cu apă rece, apoi se uscă la întâmplare cu un prosop. În cele din urmă, se îndreptă spre dulapul jos din lemn de camfor, scoase o robă șifonată și o îmbrăcă, pur și simplu.

Văzând cât de nepăsător se mișca, frustrarea lui Mo Xi a devenit și mai intensă.

Văzuse mulți prizonieri de război. Unii erau neclintiți, alții ascultători, alții doreau să moară, iar alții erau dispuși să-și schimbe loialitatea.

Dar Gu Mang nu semăna cu niciun prizonier pe care îl văzuse vreodată. Mo Xi nu știa exact cum era actualul Gu Mang; nu simțea nici cea mai mică urmă de familiaritate, nici cea mai mică fărâmă de emoție umană.

Gu Mang nu vărsa lacrimi, nu simțea rușine, nu arăta teroare și nu arunca vina asupra altora. Nici măcar nu părea să simtă durere.

După o lungă pauză, Mo Xi a întrebat: „Gu Mang, la ce te gândești mai exact?” Nu se aștepta ca Gu Mang să răspundă; a vorbit doar pentru că simțea o strângere insuportabilă în piept.

Dar, spre surprinderea lui, Gu Mang a răspuns, iar răspunsul său a fost foarte sincer: „Vreau o scoică de aur.”

Mo Xi a rămas fără cuvinte.

„Alții de aici le au, dar eu nu. Nimeni nu mi-a dat vreodată vreuna.”

Mo Xi îl privi fix, urmărind expresia lui Gu Mang în timp ce acesta vorbea. Acea senzație de ciudățenie se intensifică.

„Toată lumea spune că n-ar trebui să le vreau.” În timp ce Gu Mang vorbea, s-a uitat spre rămășițele sparte ale vasului său, apoi s-a aplecat să adune cioburile și să le pună pe masă. Părea la fel de calm ca întotdeauna, dar Mo Xi și-a dat seama treptat că expresia lui părea oarecum nedumerită, de parcă ar fi fost ceva ce Gu Mang nu înțelegea. Gu Mang s-a întors să-l privească. „Ești prima persoană care mi-a dat o scoică de aur.”

Mo Xi rămase tăcut pentru o clipă. „Știi foarte bine de ce ți-am dat-o”, răspunse el cu voce rigidă.

Gu Mang nu a răspuns imediat, ci a continuat să-l studieze pe Mo Xi. Era prima dată de când Mo Xi intrase în încăpere când Gu Mang îl privea cu atenție, fără acea indiferență inexpresivă pe care o folosea pentru a-și liniști clienții.

Apoi Gu Mang a întins o mână spre el.

„Încă o mai vrei?” Mo Xi s-a uitat în jos la el. „Nu voiai să mi-o dai înapoi mai devreme?”

„O vreau.”

Mo Xi simți un val de frustrare. Pentru a nu-și mai irosi cuvintele cu Gu Mang și pentru a evita să se înfurie și mai tare, scoase o altă scoică de aur și i-o întinse.

Gu Mang nu i-a mulțumit. A luat scoica, ținând-o cu ambele mâini, și a înclinat capul pentru a o examina. Apoi s-a întors să privească vasul spart de pe masă. După ce s-a gândit puțin, s-a îndreptat spre pat și a scormonit sub salteaua moale până când a găsit un săculeț din brocart.

Gu Mang era pe punctul de a deschide săculețul și de a pune scoica înăuntru când Mo Xi își dădu seama de ceva. Se ridică în picioare, simțind cum i se răcește inima.

„Stai așa.”

Gu Mang îngheță.

„Ce ai în mână?” Vocea lui Mo Xi era joasă și periculoasă, fiecare cuvânt picurând amenințare, de parcă ar fi fost gata să-l sfărâme între dinți la cea mai mică aplicare a forței. „Arată-mi-o.”

Capitolul 9: Prins în flagrant

Era un mic săculeț extrem de bine lucrat, brodat cu un peisaj de munți și râuri, precum și cu soarele și luna. Un răsărit rozaliu era brodat cu fir de aur, râurile șerpuitoare și munții cu fir de argint, iar de partea de jos atârna un pandantiv din agat roșu. Se vedea dintr-o privire că acest obiect era scump.

Mo Xi s-a uitat îndelung la săculețul din brocart, cu furia clocotind în inimă. Încet, a scuipat câteva cuvinte. „Cine ți-a dat asta?”

Gu Mang părea să fi observat ranchiuna din ochii lui și nu a răspuns imediat. A ascuns săculețul înapoi în veșmânt, lângă inimă. „E al meu”, a spus el, fără să răspundă la întrebare.

Al lui? Era absurd. Gu Mang ajunsese atât de jos, iar borcanul lui era complet gol — cum ar fi putut să-și permită un astfel de săculeț de brocart? Mo Xi era pe punctul de a râde de furie. „Cu ce bani?”

„L-am schimbat.”

O pauză. „Cu cine?”

„Am făcut un schimb”, repetă el, și asta fu tot.

Mo Xi își pierdu cumpătul. „Ce ai dat la schimb? Ce ai? Tu...”

Se opri.

Gu Mang locuia într-un bordel. Ce fel de oameni a întâlnit? Ce ar fi putut oferi în schimbul acestui săculeț? Răspunsul era evident, dar Mo Xi continua să-l interogheze ca un prost.

Inima îi era ca și cum ar fi fost frecată cu șmirghel, dureroasă și iritată. Mo Xi închise ochii, dorind să-și înmoaie vocea, dar chipul său palid și elegant nu putea ascunde felul în care își strângea maxilarul. În cele din urmă, parcă resemnat, deschise din nou ochii, cu vocea periculos de răgușită. „De ce ai vrea așa ceva?!”

Nici Gu Mang nu părea să știe la ce ar putea servi acest săculeț. Dar îl strânse cu putere, apoi se uită fix la Mo Xi, fără să scoată un sunet.

„Pentru că e drăguță?” întrebă Mo Xi. „Pentru că îți place? N-ar trebui să faci ceva atât de ridicol doar așa, fără un motiv.”

Probabil pentru că nu putea face față interogatoriului lui Xihe-jun, când Gu Mang începu în sfârșit să vorbească, o făcu încet. „Mi l-a dat cineva…”

„Nu ai spus că ai dat ceva în schimb? Chiar și acum, tot m-ai minți?”

„Cineva…” Gu Mang părea că vrea să continue, dar ceva l-a oprit. Și-a mușcat buza de jos și, în cele din urmă, a ales din nou tăcerea.

Această tăcere părea să fie picătura care a umplut paharul pentru Mo Xi. Privirea lui era ca un cuțit ascuțit care sfâșia o scoică, devenind brusc severă. „Continuă.”

Mo Xi se uită fix la fața lui Gu Mang. Poate din cauza furiei sale extreme, sau poate pentru că lumina din cameră era prea slabă, Mo Xi nu reuși din nou să observe că era ceva diferit în privirea lui Gu Mang.

„De ce te-ai oprit? Există oare ceva pe lume ce nu poți spune cu voce tare?” Mo Xi înghiți cu greu, fiecare cuvânt ieșindu-i cu greu printre dinții strânși. „Vorbește. Nu va fi nimic nou, oricât de absurd ar fi. Tu...”

„Cineva a fost bun cu mine”, îl întrerupse Gu Mang, nemișcat.

A fost ca o lovitură bruscă. De data aceasta, era rândul lui Mo Xi să rămână fără cuvinte. Gâtul i se uscase teribil.

Cineva fusese bun cu Gu Mang? Absurd... Cine ar trata un trădător cu bunătate?

Atunci Mo Xi și-a amintit: Așa e, ori de câte ori Gu Mang avea nevoie de el, recurgea mereu la vorbe dulci, la tachinări și la flirturi. Acum că Gu Mang trecea prin momente grele la Pavilionul Luomei, nu era ciudat să-l vadă folosind minciuni cu limbă de argint pentru a convinge pe altcineva să-l ajute în momentele de nevoie.

Dar… dar…

Mo Xi era atât de furios încât vederea i s-a întunecat. Multă vreme, mintea i s-a blocat la cuvântul „dar”, neputând continua.

„Foarte bine… Foarte bine…” Mo Xi se opri, cu ochii roșii de furie copleșitoare. Abia după o lungă pauză a continuat, aproape sufocându-se cu propriile cuvinte. „Gu Mang, Gu Mang… chiar mă impresionezi.”

Gu Mang nu scoase niciun sunet în timp ce se sprijinea de perete, privindu-l pe Mo Xi în față.

Mo Xi ridică capul; era ca și cum ar fi încercat să alunge orice urmă de umezeală din ochi. Rămase acolo, privind în sus o vreme, înainte de a-și duce brusc o mână la față și de a izbucni în râs. „Chiar nu știu de ce m-am agățat de asta în toți acești ani. Habar n-am de ce am venit să te văd în seara asta…”

Cu cât se gândea mai mult Mo Xi la asta, cu atât mai mult îl cuprindeau furia și tristețea. La final, vocea îi tremura. A lovit cu pumnul în peretele de lângă Gu Mang, zgâriindu-și degetele și lăsând în urmă pete de sânge îngrozitoare. În timp ce lumina lămpii pâlpâia între ei, Mo Xi l-a împins pe Gu Mang la perete, cu fața plină de ură, de parcă ar fi fost gata să-l sfâșie în bucăți.

Mo Xi strânse din dinți. „Generale Gu, trăiești cu adevărat o viață binecuvântată. Chiar și după ce ai ajuns să putrezești atât de mult, încă mai ai pe cineva care te tratează cu bunătate. Eu…”

„Gu Mang!” Strigătul doamnei Qin răsună ca un tunet, ecoul său venind de departe. „Zhou-gongzi a sosit! Grăbește-te! Schimbă-te în haine curate și asigură-i tânărului stăpân tot confortul necesar!”

Vocea ei îl aduse pe Mo Xi înapoi în prezent. Își reveni aproape imediat; deși pieptul i se ridica și cobora încă, furia incontrolabilă din ochii lui era acum stăpânită.

Mo Xi își coborî ușor capul, respirația lui sacadată urcând și coborând lângă urechea lui Gu Mang. Închise ochii. Când îi deschise din nou, acea fiară sălbatică care se zbătea în cușca sa dispăruse. Ochii aceia rămăseseră doar ușor umezi; în întuneric, străluceau ca stelele dimineții. „Zhou-gongzi? El ți-a dat săculețul?”

Gu Mang părea să nu înțeleagă ura lui Mo Xi. A continuat să-i privească chipul lui Mo Xi, la fel de senin ca întotdeauna, și a dat din cap.

Zhou-gongzi… Zhou-gongzi. Pe măsură ce Mo Xi repeta acest nume în sinea sa, și-a dat seama că acesta era probabil cel mai tânăr fiu al clanului Zhou. Mo Xi auzise de acest tânăr stăpân; printre nobilii din capitală, era considerat cel mai brutal gunoi. Ce îi lipsea în competență, compensa cu un șir nesfârșit de idei răuvoitoare.

Mo Xi se uită spre Gu Mang. Expresia lui Gu Mang nu se schimbase, dar își freca inconștient o cicatrice de pe braț.

După câteva secunde, Mo Xi râse din nou, de parcă s-ar fi chinuit singur. „Ce s-a întâmplat? Persoanei care a fost bună cu tine nu-i pasă?”

Fără să spună un cuvânt, Gu Mang ascunse săculețul.

Mo Xi nu se mișcă. „Și Zhou-gongzi este un oaspete frecvent?”, întrebă el.

Gu Mang încuviință.

Mo Xi îl privi fix, trăsăturile lui frumoase părând să ascundă o emoție de neînțeles. Un moment mai târziu, râse încă o dată. „Înainte, credeam că te-ai schimbat. Acum văd că ești la fel ca întotdeauna — știi cum să faci pe oricine fericit.” Întunericul din ochii lui se adânci, de parcă ar fi fost apăsat de trecut. „Ai grijă de tine.”

Ridicându-se de la masa rotundă, Mo Xi își puse mantia și se îndreptă cu pași mari spre ușă.

„Pleci?”

Mo Xi se întoarse pe jumătate. „Plec”, spuse el, rece ca gheața. „Nu voi sta în calea mijloacelor tale de trai.”

„Dar eu...”

Mo Xi se opri. „Ce?”

„Ți-am luat scoica de aur...”

Mo Xi se opri. „Consideră că îți înapoiez afecțiunea din trecut.”

Gu Mang își încruntă sprâncenele, nedumerit. „Afecțiunea din trecut…”

Mo Xi simți că Gu Mang se comporta foarte ciudat — dar timpul îi era pe sfârșite. Imediat ce Zhou-gongzi urca la etaj, nu ar mai fi putut pleca nici măcar dacă ar fi vrut. Mo Xi îl privi pe Gu Mang pentru ultima oară și se întoarse să împingă ușa.

Dar în acel moment, Gu Mang șopti: „Ești bogat. Ai bani. Vreau să știu cine ești.”

Mâna lui Mo Xi îngheță la câțiva centimetri de ușă. Rămase nemișcat o lungă clipă, apoi se întoarse brusc. „Ce?”

„Ești bogat.”

„A doua parte!”

„… Ai bani.”

„După asta!”

Gu Mang era nedumerit de această reacție. Cu voce ezitantă, repetă: „Vreau… să știu… cine ești?”

Un zgomot asurzitor răsună în urechile lui Mo Xi, ca o piatră uriașă care se prăbușea de pe o stâncă chiar în fața ochilor lui. Își ținu respirația și îl privi fix pe Gu Mang, pupilele lui de un negru-maroniu micșorându-se pe măsură ce o lumină strălucitoare îi aprindea privirea.

„Gu Mang.” Inima i se înghețase, dar își scoase cuvintele amenințător: „Te joci cu mine, la naiba?”

Gu Mang era nedumerit. „Tu ești clientul. Tu ai plătit, așa că nu ar trebui să te joci tu cu mine?”

Trăsăturile lui Mo Xi erau contorsionate aproape până la nerecunoaștere. Toate momentele ciudate din timpul conversației lor îi trecură prin minte ca niște valuri uriașe care îi loveau inima, lăsându-l atât de uimit încât, pentru o lungă perioadă de timp, nu putu reacționa.

Dar chiar în acel moment, ușa din spatele lor se deschise scârțâind.

O voce leneșă de bărbat se auzi din spatele ei. „Gu Mang, Zhou-ge al tău a venit să-ți susțină afacerea. De ce nu te-ai grăbit să îngenunchezi în semn de bun venit?”

Mo Xi se întoarse brusc, dar era prea târziu.

Nenorocitul ăla de Zhou intrase cu aer arogant chiar în timp ce vorbea. Se uită prin cameră cu ochii încețoșați, clipind în lumina slabă.

Bietul general Mo. Era un om atât de respectabil, iar acum, pentru a doua oară în doar câteva ore, se confrunta cu aceeași criză enervantă. Ultima rundă decursese bine, dar de data aceasta nu avea unde să se ducă, niciunde să se ascundă și era la câteva secunde distanță de a fi prins în flagrant de propriul său subaltern.

Mintea lui Mo Xi tocmai fusese dată peste cap de cuvintele lui Gu Mang: Ești bogat. Ai bani. Vreau să știu cine ești. Dar nu putea să se gândească prea mult la asta în acel moment, așa că, în schimb, a înjurat în sinea lui și l-a împins pe Gu Mang la perete. L-a imobilizat acolo cu corpul său înalt, apăsând o mână pe perete pentru a le ascunde cu grijă fețele amândurora.

Ochii lui Gu Mang se măriră în brațele lui. „Tu…”

„Taci.” Mo Xi își coborî capul și îi ridică bărbia lui Gu Mang. Degetele îi erau aspre și puternice în timp ce îi întoarse capul lui Gu Mang și se aplecă pentru a-i apropia.

Buzele reci și subțiri se apropiară de cele moi, respirațiile lor fierbinți suprapunându-se.

Mo Xi nu voia să-l mai atingă din nou pe acest trădător, așa că, desigur, nu avea de gând să-l sărute pe Gu Mang pe buze. Totuși, în efortul său de a crea o scenă convingătoare, s-a apropiat foarte mult, atât de mult încât erau aproape nas în nas, buzele lor aproape atingându-se. Spațiul îngust dintre ei a devenit o fâșie de salcie, fluturarea ei făcându-i pielea lui Mo Xi să furnice.

Când Mo Xi se ascunsese de doamna Qin, crezuse că norocul lui nu putea să fie mai prost de atât — nu era posibil să se întâmple ceva și mai enervant. Cât de naiv fusese.

Mo Xi îl ținea pe Gu Mang strâns în brațe. „Să nu scoți niciun sunet”, îi spuse el cu voce răgușită.

Gu Mang, prins sub el, nu dădea prea mare importanță acestei situații. Tot ce gândea era că Mo Xi era prea puternic; apăsa asupra lui Gu Mang ca un munte și îi îngreuna respirația. Nu voia să fie strivit și mai tare, așa că dădu din cap instinctiv.

„Apleacă-te mai aproape.”

Gu Mang a făcut cum i s-a spus.

Astfel, priviți de la ușă, cei doi păreau că se sărută cu o pasiune și o dorință copleșitoare; de parcă în clipa următoare s-ar fi rostogolit în pat, absolut inseparabili. Această priveliște sugestivă i-ar fi făcut pe majoritatea oamenilor normali să exclame șocați și să se întoarcă imediat pentru a pleca.

Dar perverșii nu sunt ca oamenii normali.

La început, Zhou-gongzi a rămas uimit. A făcut câțiva pași înapoi și s-a uitat la plăcuța atârnată pe ușa lui Gu Mang. Frecându-se la ochi, a murmurat: „Literele sunt negre. N-ar trebui să fie niciun client aici…”

Dar, după șocul inițial, acest Zhou-gongzi a devenit și mai interesat. A intrat în cameră, zâmbind. „Aiya, ce jenant. Se pare că vraja de pe plăcuță nu mai funcționează. Habar n-aveam că mai e cineva în cameră.”

Niciun răspuns.

„Hei, ești atât de priceput. Marele nostru General Gu este cea mai spinoasă problemă din tot Pavilionul Luomei, dar tu l-ai făcut să fie complet docil în brațele tale, lăsându-te să-l săruți cum vrei tu. De ce nu mă înveți și pe mine ceva din tehnica aceea impresionantă și să mă distrez și eu puțin?” Râse răutăcios. „Cu cât suntem mai mulți, cu atât mai bine, nu? Hai să împărțim.”

Capitolul 10: Focul inimii

Mo Xi își dorea din tot sufletul să-l omoare în bătaie pe Zhou-gongzi, dar trebuia să-și păstreze anonimatul. Tot ce putea face era să-și coboare vocea și să-i răspundă rece: „Pleacă de aici.”

„Hei, ce-i cu tonul ăsta?” Avansul prietenos al lui Zhou-gongzi fusese respins cu grosolănie, așa că, după un moment de șoc, acesta a devenit răutăcios. „Știi cine sunt eu?”

„Ce-mi pasă mie cine ești? Nu vezi ce fac? Grăbește-te și dispari!”

Gu Mang părea fascinat de comportamentul tiranic al lui Mo Xi și îl privea fix, fără să clipească. Erau atât de aproape unul de celălalt, încât privirea directă a lui Gu Mang îl făcea să se simtă neliniștit.

„Nu te mai uita așa la mine”, șopti Mo Xi.

Gu Mang era extrem de ascultător, așa că și-a coborât privirea pentru a se uita în schimb la buzele palide ale lui Mo Xi.

Mo Xi a rămas fără cuvinte.

Când Zhou-gongzi i-a văzut pe cei doi încă împletiți unul în celălalt, fără să-i acorde nici cea mai mică atenție, a ridicat vocea și a strigat furios: „Îmi spui să dispar? De ce nu te uiți mai întâi la tine!” A scrâșnit din dinți. „Zhou-ge al tău vrea ca acela să-i țină companie, așa că de ce nu-ți vii în fire și te dai la o parte din calea mea? Nu știi de unde sunt? De la Biroul Afacerilor Militare! Sunt prieten cu Xihe-jun, generalul Mo! Ți-e frică acum? Așteaptă doar până când o să te pârăsc — o să-ți rupă picioarele!”

Mo Xi clipi în tăcere.

Zhou-gongzi era deja prea înnebunit — și cu cât vorbea mai mult, cu atât se înrăutățea situația. „Iar tu, nemernicule de Gu, ticălosule, data trecută nu m-ai lăsat să te sărut indiferent ce-ți spuneam, dar acum nu ai nicio problemă cu asta doar pentru că e vorba de altcineva? Toată lumea spune că sufletele tale sunt rănite și mintea ta e distrusă — bah! Cum ai putea fi pretențios dacă mintea ta ar fi distrusă?”

Inima lui Mo Xi a tresărit.

Suflete distruse… Minte distrusă?

Se uită fix la chipul lui Gu Mang de aproape, toate ciudățeniile de mai devreme revenindu-i în minte. Îi țiuiau urechile; simțea că nu mai poate respira.

„Te prefaci doar ca să stârnești milă! Ce suflete îți lipsesc? Cum ți-e mintea distrusă? Ești doar un ticălos! Trădător!”

Gu Mang se încruntă, dorind să spună ceva.

„Nu te mișca.” Deși sângele încă îi bătea cu putere în urechi, Mo Xi reacționă la timp pentru a-l opri pe Gu Mang. Închise ochii, străduindu-se să-și păstreze calmul. „Nu te mișca…”

Gurile lor erau atât de aproape încât fiecare șoaptă a lui Mo Xi trimitea un val de căldură care îi mângâia buzele lui Gu Mang. Această senzație l-a surprins. A încercat instinctiv să se elibereze, dar forța formidabilă a lui Mo Xi îl ținea imobilizat cu o singură mână. „Ascultă-mă!”, a șuierat el.

Gu Mang nu voia să asculte, dar nici nu se putea mișca. Așa că căldura lui Mo Xi i s-a strecurat în plămâni, pentru a se risipi la următoarea expirație, respirațiile lor împletindu-se în căldura arzătoare dintre ei.

Ochii lui Gu Mang erau lipiți de chipul lui Mo Xi.

Mo Xi înghiți în sec, cu capul învârtindu-i-se pe măsură ce își revenea încet din șocul provocat de starea lui Gu Mang. Se adună cu efort și deschise ochii pentru a-l privi din nou pe Gu Mang. Temându-se că acesta ar putea face scandal, își alese cu grijă cuvintele. „Te-am lovit vreodată?”

Confuz pentru o clipă, Gu Mang scutură din cap.

„El te-a lovit vreodată?”

Gu Mang dădu din cap afirmativ.

„Atunci ascultă-mă și ignoră-l.”

Erau prea aproape unul de celălalt, iar aerul din adâncul plămânilor lor se împletea între corpurile lor. Mo Xi a evitat în mod deliberat privirea lui limpede. „Atâta timp cât mă asculți, o să-l fac să plece.”

Un alt semn de aprobare fără cuvinte.

Văzând că cei doi erau încă prinși în îmbrățișarea lor inseparabilă, Zhou-gongzi a început să simtă că într-adevăr le-a încălcat intimitatea. A devenit și mai grosolan și mai furios, excitat, dar și frustrat. „Ce s-a întâmplat, Gu Mang? Tot nu vrei să spui nimic? Ce miracol! Îi ignori pe toți ceilalți care vin în camera ta – deci bărbatul ăsta e deosebit de chipeș? Sau e deosebit de bun la pat? Sau poate că a încălcat înțelegerea noastră și te-a plătit pe ascuns, ticălos trădător ce ești?”

Zhou-gongzi se apropie, respirația lui sacadată mirosind a alcool. „Cum se face că o mică curvă ca tine își dorește atât de mult să ți-o tragă…?” mormăi el.

Oamenii beți vorbesc întotdeauna puțin incoerent, divagând încoace și încolo. După ce Zhou-gongzi termină cu batjocorirea lui Gu Mang, se hotărî să treacă la provocarea lui Mo Xi.

„Hei, tu, cine ești mai exact? De ce nu te întorci să-l lași pe fratele tău mai mare să te vadă? Judecând după comportamentul tău, probabil că vii des pe aici.” Zhou-gongzi îndrăzni să-l tragă nesigur de mânecă pe Mo Xi. „De câte ori te-ai culcat cu el? Cum ți se pare marele nostru general Gu? E sexy? E strâmt? Te face să te simți bine?”

Acest Zhou-gongzi reușise să-l dezguste complet pe Mo Xi.

Mâna lui Mo Xi s-a năpustit ca să-l pălmuiască pe nemernicul ăla de Zhou direct peste față. A fost o lovitură violentă; sângele a țâșnit din nasul lui Zhou-gongzi în timp ce acesta s-a prăbușit la pământ.

Înainte ca Zhou-gongzi să-și revină, Mo Xi l-a lovit cu piciorul, trântindu-l la pământ și asigurându-se că a căzut cu fața în jos, într-un unghi care să-l împiedice să se întoarcă.

„Ți-am spus să dispari.” Scântei îi ieșeau din ochi lui Mo Xi, care strângea din dinți cu putere. „Nu înțelegi naibii?”

„Îndrăznești să mă lovești! Chiar ai îndrăznit să mă lovești! Ce nesupunere!” se plângea Zhou-gongzi. „Cine ești?! O să raportez asta Majestății Sale Imperiale! Nu! O să raportez asta generalului Mo! O să-i spun tatălui meu, eu...”

Se auzi un zgomot metalic puternic.

Mo Xi aruncase ceva în fața lui. O singură privire încețoșată a fost de ajuns ca Zhou-gongzi să izbucnească într-un val de sudoare rece. S-a trezit brusc la realitate, zvârcolindu-se și scotând un scâncet înainte să rămână nemișcat.

Mo Xi era atât de dezgustat de grosolănia anterioară a lui Zhou-gongzi, încât expresia lui era încă strâmbă. „O vei face?”, întrebă el amenințător.

„N-nu.”

„Ai de gând să-l vizitezi din nou?”

„N-nu.”

Mo Xi îl lăsă să plece cu o ultimă lovitură de picior. „Dispari! Să nu te mai văd niciodată.”

Zhou-gongzi se ridică clătinându-se și se îndepărtă șovăind, prea speriat ca să se mai uite înapoi.

Mo Xi a rămas nemișcat acolo o vreme, lăsându-și furia să se risipească. Apoi s-a aplecat, a ridicat simbolul de comandă inscripționat cu „Biroul de Afaceri Militare Chonghua” și l-a pus la loc în compartimentul din mânecă. S-a întors să-l privească pe Gu Mang, care stătea lângă perete cu mâinile la spate, urmărind totul cu supunere, fără să scoată un sunet.

În haosul acela, uimirea lui inițială se estompase. Mo Xi ar fi vrut să-l interogheze mai departe pe Gu Mang, dar la vederea chipului liniștit al acestuia, nu simți decât o durere de parcă inima i-ar fi fost sfâșiată, o tulburare pe care nu o putea stăpâni.

Nu avea rost să-l mai întrebe pe Gu Mang nimic, iar Mo Xi habar n-avea ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi mai rămas acolo.

În această tăcere, Gu Mang a vorbit brusc. „Îi este frică de tine.”

Mo Xi n-a spus nimic.

„Și ție ți-e frică de el.”

Mo Xi părea profund jignit de aceste cuvinte, întorcându-se să-i arunce o privire furioasă. „De ce mi-ar fi frică de el?”

„Ți-era frică că te va recunoaște.”

Mo Xi se uită la el. Starea lui de spirit nu mai era atât de ostilă, deși expresia lui rămânea nemulțumită. „Ce legătură are asta cu tine?”

„Te-a recunoscut?”

„Nu.” Vocea lui Mo Xi era rece și rigidă.

Era ca și cum suflul fierbinte care îi mângâiase pielea lui Gu Mang mai devreme nu ar fi existat niciodată. „Dar ți-a văzut simbolul…”

„Nu are niciun nume pe el. Fiecare oficial de rang înalt de la Biroul Afacerilor Militare are unul.” Mo Xi i-a aruncat o privire în timp ce-și încheia buzunarul ascuns din mânecă. „Și tu aveai unul.”

Gu Mang era surprins. „Eu?”

Confuzia lui l-a supărat pe Mo Xi. Nu mai voia să vorbească cu Gu Mang și încă se temea de ce ar fi putut face acesta dacă ar fi rămas. A împins ușa și a ieșit fără să se uite înapoi.

Vântul înghețat al nopții îi bătea în față lui Mo Xi în timp ce pășea pe strada din față. Încercă să se calmeze, dar fără succes.

Suflete rănite… Minte distrusă… Ah ha ha… Minte distrusă?!

Vântul îi biciuia fața, colțurile ochilor îi ardeau de parcă ar fi fost jupuite. Tânjise atât de mult după o rezolvare, doar pentru a primi un final atât de deschis.

Cine a făcut-o? Cine?!

Oare Regatul Liao? Murong Lian? Sau… oare chiar Gu Mang însuși, incapabil să suporte umilința, care a ales să...

Imaginația lui Mo Xi o luase razna. În cele din urmă, dintre toate lucrurile, durerea a fost cea care l-a copleșit.

Mintea frântă.

De ce îi provoca asta o durere atât de mare în inimă…? Da, e adevărat, Gu Mang îi oferise prietenie și izbăvire, dar Mo Xi făcuse tot ce-i stătea în putință ca să-i răsplătească favoarea — aproape că își sacrificase viața ca să-l salveze pe Gu Mang de la marginea prăpastiei! Mai avea Mo Xi vreo datorie față de el? Îl dezamăgise cumva în vreun alt fel? Fie că sufletele lui Gu Mang erau întregi sau mintea lui sănătoasă, ce legătură avea asta cu Mo Xi?

Pe străzile goale, în miezul nopții, Mo Xi se opri din mers și inspiră adânc.

Atâția ani de obsesie, doar pentru a primi această goliciune…

Mâinile îi tremurau în ciuda voinței sale. Fără avertisment, flăcări izbucniră din palmele sale, contopindu-se într-o minge de foc care se izbi exploziv de suprafața râului îndepărtat. Fumul șuiera în sus din locul în care lovise.

Gu Mang îl trădase.

Numai cerurile știau cât de mult își dorea să-l audă pe Gu Mang spunând: Am regretat că te-am abandonat, că te-am părăsit și că te-am mințit. Țineam la tine. De ce nu putea avea măcar acel lucru mărunt? De ce nu primise nimic altceva decât un nebun cu tulburări mentale care îl uitase complet?! De ce?!

Mo Xi închise ochii, chinuit. După atâția ani, crezuse că se eliberase de această obsesie, dar, în realitate, se mințise singur. Gu Mang era prea important pentru el.

Acel bărbat îi luase prea multe „prima dată” lui Mo Xi: prima dată când exorcizase demoni, prima dată când vorbise ore în șir în jurul unui foc de tabără cald, prima dată când luptase umăr la umăr…

Și în acel an în care împlinise douăzeci de ani, în ziua în care devenise major, în acea noapte anume — poate că băuse prea mult, sau poate că nu fusese niciodată vorba de vin — aceea fusese prima dată când îl făcuse pe Gu Mang al său.

Își amintea încă expresia lui Gu Mang de atunci. Când venea vorba de astfel de chestiuni, lui Gu Mang îi păsa de mândria sa. Chiar dacă ochii îi erau plini de lacrimi și buzele îi erau mușcate până la sânge, a îndurat, insistând că nu va lăsa niciodată nicio floare neculeasă.

Ești bine! Suntem amândoi bărbați, așa că totul e în regulă atâta timp cât ne facem unul pe celălalt să ne simțim bine. Vino aici, vrei ca Gu Mang-gege al tău să te învețe cum să te miști?

Gu Mang n-ar fi trebuit să spună astfel de lucruri. La momentul respectiv, rațiunea lui Mo Xi atârna deja de un fir de ață. Inima îi ardea; nu știa dacă flacăra afecțiunii din pieptul său se va stinge vreodată. Știa că n-ar fi putut face așa ceva doar din cauza vinului. Nu — acțiunile sale izvorau dintr-o dorință arzătoare și pasională și dintr-o iubire profundă, de necontestat.

Din păcate, Gu Mang nu înțelegea. El voia doar să-și recâștige demnitatea și, astfel, a început să bolborosească tot felul de lucruri obscene. În cele din urmă, el însuși a distrus ce mai rămăsese din mintea rațională a lui Mo Xi.

Mai târziu în acea noapte, Gu Mang ajunsese la limita absolută. Întins pe burtă, începu să scuture din cap și să suspine, implorându-l pe Mo Xi să fie mai blând, plângându-se că — sincer — chiar dacă o făcuse cu multe fete, mințise când spusese că o făcuse și cu alți bărbați, și, mai ales, nu lăsase niciodată un alt bărbat să i-o facă. Dar indiferent ce mărturisea sau dezvăluia, sau cât de mult implora…

Mo Xi nu se mai putea opri.

În cele din urmă, când îl chinuise pe Gu Mang până la lacrimi — până când Gu Mang plângea atât de tare încât abia mai putea vorbi, cu ochii roșii la colțuri în timp ce se uita la Mo Xi — abia atunci dorința din privirea lui Mo Xi a început să se potolească.

I-a mângâiat obrazul lui Gu Mang și a spus: „Îmi pare rău, te doare?”

Genele lui Gu Mang erau încă umede de lacrimi, fața îi era înroșită în palmele lui Mo Xi, iar buzele îi tremurau. Mo Xi îl lăsase într-adevăr într-o stare jalnică. Și mai jalnic era faptul că cine ar fi crezut că un bătăuș grosolan din armată precum Gu Mang, de fapt, nu se culcase niciodată cu vreo fată până atunci?

Confruntat cu tăcerea lui Gu Mang, Mo Xi s-a aplecat să-l sărute din nou. În timp ce buzele lor umede s-au atins, lacrimile lui Gu Mang i-au curs în părul de la tâmple. Mo Xi i-a mângâiat părul, apoi l-a îmbrățișat din nou fără să spună nimic, sărutându-i ochii plini de lacrimi și simțind căldura bărbatului din brațele sale.

Un tânăr care gusta pentru prima oară din dorința carnală nu se putea abține niciodată, oricât de virtuos ar fi fost.

În plus, Mo Xi nu fusese niciodată cu adevărat virtuos. Doar că, înainte de Gu Mang, nu întâlnise pe nimeni care să-l facă să-și piardă controlul.

El se îndrăgostise primul de Gu Mang.

Așa că a pășit cu grijă tot acest timp. Nu îndrăznise niciodată să-i ceară lui Gu Mang să-și piardă virginitatea; se limitase doar, cu cea mai mare grijă, să-i încredințeze lui Gu Mang toate propriile sale „prime dăți”. Refuzase cu încăpățânare să spună cât de importante erau acestea pentru el, dar, în sufletul său, încă spera cu emoție că Gu Mang va prețui aceste momente.

Dar Gu Mang îi călcase inima în picioare.

Da, era adevărat că Mo Xi nu voise să împiedice Chonghua să-l judece pe Gu Mang — sau chiar să-l omoare. Mo Xi se gândise chiar că, dacă ar fi venit vreodată ziua în care Gu Mang ar fi trebuit să moară, ar fi vrut să fie el însuși judecătorul și torționarul final al lui Gu Mang, să-l apuce cu propriile mâini, să-l zdrobească până la sânge și să-i macine oasele până la praf.

Totul în numele răzbunării națiunii.

Dar dacă Mo Xi lăsa deoparte acea răzbunare, trebuia să recunoască că, de fapt, nu dorise niciodată să-l vadă pe Gu Mang mort. Dorise doar să obțină un cuvânt de adevăr din gura lui, să primească o singură frază dintr-o inimă sinceră.

După atâta timp… el… el voia, cu adevărat, doar să pună o singură întrebare: Gu Mang, când ai părăsit Chonghua, când m-ai părăsit… pe mine, ai regretat vreodată, măcar puțin?

Abia atunci acești ani de iubire și ură, de recunoștință și resentimente, ar fi ajuns la o concluzie care i-ar fi permis lui Mo Xi să respire, chiar dacă doar cu greu.

Apoi a auzit acele cuvinte: suflete rănite, minte distrusă.

Gu Mang uitase. El nu avea să sufere.

Dar Mo Xi era condamnat la o eternitate fără îndurare.

Nimeni nu știa că Mo Xi se dusese la Pavilionul Luomei pentru a-l vedea pe Gu Mang, dar în zilele următoare, cei de la Biroul Afacerilor Militare au simțit clar nemulțumirea generalului Mo.

Deși Mo Xi părea mereu nemulțumit și rareori avea o expresie prietenoasă când vorbea cu cineva, dispoziția lui capricioasă devenise și mai pronunțată. Nu-și pierdea concentrarea în timpul consiliilor militare, dar modul său de a se exprima devenise tot mai sec. Când ceilalți trăncăneau fără rost în timpul ședinței, Mo Xi le arunca imediat o privire sumbră, chiar dacă nu-i întrerupea — până când persoana vinovată își înghițea propriile vorbe fără sens.

Acest lucru nu era o problemă în sine, dar într-o zi, generalul Mo l-a mustrat inexplicabil pe tânărul stăpân al clanului Zhou timp de o oră întreagă, spunându-i că „și-a neglijat responsabilitățile militare” și că era „excesiv de depravat”, chiar dacă nimeni nu știa ce greșeală făcuse Zhou-gongzi.

„Copiază regulamentul Biroului Afacerilor Militare de o sută de ori și adu-mi-l mâine”, a spus Mo Xi. „Dacă mai comiți o abatere, poți să-l chemi pe tatăl tău să te târască înapoi acasă.”

Zhou-gongzi s-a supus cuprins de teroare și a plecat, tremurând din cap până în picioare.

Yue Chenqing s-a apropiat de Zhou-gongzi cu o privire curioasă. „Hei, ce ai făcut?”

„Nu știu…”

„Dacă n-ai făcut nimic rău, de ce s-ar fi enervat atât de tare tipul ăla cu fața de gheață?” Yue Chenqing aruncă o privire în jur, zâmbind șiret. „Fii sincer, ții ascunse niște portrete ale prințesei Mengze?”

Zhou-gongzi păli, parcă cerul era pe cale să-l lovească. „Frate, cruță-mă! Cum aș îndrăzni?!”

Yue Chenqing își frecă bărbia și se uită la Mo Xi, aflat în depărtare, care privea fix masa cu nisip, cu brațele încrucișate. „Ciudat. Atunci de ce e atât de irascibil acum…?”

În cele din urmă, Mo Xi, cel cu temperamentul acela exploziv, nu s-a mai putut stăpâni. S-a prefăcut că nu-i pasă timp de două zile, dar, în cele din urmă, l-a întrebat pe majordomul său șef cum a fost Gu Mang în ultimii doi ani.

În vremurile acelea, a fi majordom nu era o sarcină ușoară. Cei care ocupau această funcție trebuiau să exceleze atât în sarcinile de conducere, cât și în cele mărunte, să-l sfătuiască pe stăpân și să o aline pe stăpână, să le consoleze pe concubine și să se ocupe de disputele tinerilor stăpâni.

Majordomul conacului Xihe se numea Li Wei. Toți ceilalți majordomi ai altor nobili îl invidiau, știind că generalul Mo avea un personal redus și nu avea nici soție, nici copii, nici concubine. Părea o situație fericită și lipsită de griji. Numai Li Wei știa cât de greu era să lucrezi în slujba generalului Mo… pentru că acesta punea întrebări fără niciun avertisment prealabil.

Uneori, întrebările generalului Mo îi zăboveau în minte o veșnicie, până când nu le mai putea suporta. Până atunci, generalul Mo își epuiza propria răbdare, așa că voia să afle răspunsul imediat și se enerva dacă acesta întârzia chiar și puțin.

Lucrând pentru acest stăpân, majordomul Li trebuia să gândească cu trei pași înainte de a face ceva, apoi cu patru pași înainte după ce făcea ceva. După toți acești ani, se perfecționase mai mult sau mai puțin până devenise un adevărat geniu. Ori de câte ori Mo Xi se supăra în tăcere, majordomul Li îi examina limbajul corpului pentru a deduce ce reprima generalul Mo și aproximativ cât timp ar dura până când acesta ar exploda — precum și pentru a elabora o strategie privind modul în care ar trebui să răspundă odată ce generalul Mo ar ajunge în sfârșit la punctul de fierbere.

Nici de data aceasta nu a fost diferit.

Mo Xi și-a mușcat buza și a spus cu voce ușoară: „Gu Mang…”

Majordomul Li s-a grăbit să răspundă. „Da, stăpâne, Gu Mang este complet ruinat!”

„Asta era întrebarea mea?”, a spus Mo Xi.

Uneori, a fi prea isteț nu era un lucru bun, așa că majordomul Li își închise gura, ascultător.

Mo Xi se întoarse, privind cu indiferență ceainicul de pe sobă. Trecu mult timp până când mai spuse ceva. Cu o expresie impasibilă, întrebă: „Cum a ajuns ruinat?”

Capitolul 11: Colierul de sclav

În opinia lui Li Wei, a lucra ca majordom pentru un bărbat care nu-și spunea niciodată părerea, cum era generalul Mo, era cel mai obositor lucru din lume.

Dacă timpul ar fi putut curge înapoi, ar fi ales să lucreze în schimb pentru oficialul Liu, cu cele optsprezece concubine ale sale. Era foarte probabil ca gândurile generalului Mo, nemilos și rece, să fie mai complicate decât ale tuturor celor optsprezece concubine la un loc.

Dar timpul nu putea curge înapoi. Li Wei își drese vocea și începu din nou cu cea mai mare prudență, întrebând: „Stăpâne, l-ai vizitat pe Gu Mang?”

„…Nu.”

„Oh.” Li Wei oftă ușurat. „Atunci e mai bine să nu o faci.”

„De ce?”

„Păi… stăpâne, cum să-ți spun? În starea actuală a lui Gu Mang, probabil că nici măcar nu știe cine este el, darămite cine ești tu. Conform diagnosticelor vindecătorilor, în adâncul minții sale, el se consideră, mai mult sau mai puțin, un lup mascul puternic și măreț.”

Mo Xi rămase cu ochii căscați. „Se crede un… ce?”

„Un lup mascul puternic și impunător.”

Mo Xi rămase cu privirea fixă. Aceasta era, fără îndoială, cea mai nebunească frază pe care o auzise în tot anul.

Se frecă la tâmple și își reveni în fire înainte de a întreba cu precauție: „Care vindecător l-a examinat și a pus acest diagnostic? Ești sigur că nu are nimic în neregulă cu creierul?”

Era rar ca Li Wei să-l vadă pe Mo Xi reacționând cu atâta uimire, așa că nu s-a putut abține să nu chicotească. Dar, văzând expresia lui Mo Xi, și-a schimbat rapid și cu supunere expresia, adoptând una solemnă.

„Stăpâne, niciunul dintre noi nu a crezut când am auzit asta. De aceea, atât de mulți nobili s-au dus la închisoare să-și regleze conturile cu Gu Mang când s-a întors. Totuși, el nici măcar nu putea vorbi ca o persoană normală. Asta nu a făcut decât să-i înfurie și mai mult pe toți.” Li Wei a făcut o pauză înainte de a continua. „Apoi, Majestatea Sa Imperială l-a predat lui Wangshu-jun. Și Wangshu-jun a vrut să-i smulgă ceva din gură. A încercat totul, dar, oricât s-ar fi străduit, Gu Mang nu putea răspunde la întrebările lui.”

Li Wei a suspinat, scuturând din cap. „Chiar nu înțelegea că era om.”

Mo Xi a trebuit să digere această informație mult timp înainte de a ridica din nou privirea, privirea oprindu-se asupra micului ceainic de lut în care se infuza ceaiul fierbinte. Aburul se ridica în aer, acele șerpuiri de ceață plutind și împletindu-se între ele.

„Am auzit și eu… că sufletele lui erau afectate.” Mo Xi a făcut o pauză. „Ce s-a întâmplat acolo?”

Li Wei rămase uimit. Stăpânul său nu era, de obicei, genul care să întrebe despre astfel de vești, așa că oare cum aflase despre asta? Dar se grăbi să răspundă: „Într-adevăr sunt afectate, dar nu este clar ce s-a întâmplat exact. Știm doar că Gu Mang se afla deja în acea stare înainte de a se întoarce.”

„Se afla deja în acea stare înainte de a se întoarce…” repetă Mo Xi, încruntându-se.

„Mhm. Când Gu Mang a intrat în capitală, vindecătorii noștri i-au luat pulsul. Au spus că sufletele sale, vena inimii și miezul spiritual purtau toate urme de leziuni recente. Oamenii din Regatul Liao sunt cu siguranță responsabili — nu știm ce tehnici secrete și dubioase au folosit, dar, pe lângă faptul că l-au făcut să creadă că era o fiară, dintre cele trei suflete eterice și cele șapte suflete corporale ale sale, au reușit cumva să-i îndepărteze două dintre cele corporale.”

Mo Xi rămase nemișcat o vreme, apoi întrebă cu o indiferență prefăcută: „Cum ar afecta pe cineva pierderea a două suflete…?”

„Depinde de care două suflete lipsesc. Terasa Shennong a spus că, dintre cele două suflete pe care Gu Mang le-a pierdut, primul avea legătură cu memoria, iar al doilea cu mintea. Adică, el întâmpină probleme în aceste două domenii, dar absența lor nu afectează în mod semnificativ nimic altceva.”

Mo Xi își coborî privirea. „Înțeleg…”, murmură el.

„Da. Pentru că și-a pierdut o parte a sufletului legată de minte, la început își pierduse complet capacitatea de a vorbi. Wangshu-jun l-a trimis la Pavilionul Luomei, unde supraveghetorul l-a antrenat timp de doi ani întregi înainte ca el să poată înțelege ce spuneau oamenii sau să vorbească suficient cât să se descurce — chiar dacă abia.” În timp ce Li Wei vorbea, a scos un suspin din suflet. „Ah, îl numeau «Bestia Altarului», iar acum chiar nu se deosebește prea mult de o fiară sălbatică.”

De aceea toată lumea fusese uimită când Gu Mang fusese trimis înapoi acum doi ani.

Când porțile orașului s-au deschis și carul de închisoare care îl transporta pe trădătorul Gu Mang a intrat încet în Chonghua, civilii de pe ambele părți ale drumului au văzut că generalul Gu era închis alături de niște lupi. În carul de închisoare, alături de ei, se afla un cerb, pe care lupii au început să-l sfâșie, împrăștiind sânge peste tot. Gu Mang nu s-a obosit să se ferească de stropi, ci s-a ghemuit liniștit în mijlocul haitei. Lupii sălbatici păreau să-l trateze ca pe unul de-al lor — o lupoaică chiar a târât unul dintre picioarele cerbului spre Gu Mang pentru a-i câștiga favoarea.

Gu Mang întinsese mâna și o scufundase puțin în sânge. O linsese cu indiferență, dar nu-i plăcuse gustul, așa că își coborâse din nou mâna…

Mo Xi ascultă în tăcere.

În acel moment, Li Wei se scărpină pe cap. „Dar, stăpâne, e ceva ce nu înțeleg.”

Ochii căprui închiși ai lui Mo Xi se îndreptară spre el, impasibili. „Hm?”

„De ce s-ar fi străduit Regatul Liao să-i distrugă două dintre sufletele sale, dacă oricum aveau de gând să-l trimită înapoi?”

„Poate că știa prea multe”, spuse Mo Xi. „Extrăgând acele două suflete, puteau rezolva definitiv acea problemă nerezolvată.”

Li Wei rămase fără cuvinte. „Doamne, ce cruzime. Oare își va mai reveni vreodată?”

Mo Xi scutură din cap, de parcă multe gânduri îi apăsau mintea, și nu răspunse.

Două dintre sufletele lui Gu Mang fuseseră îndepărtate. Singurul leac era să le găsească și să le readucă în corp. Dar, în toate cele nouă provincii vaste, cine putea spune unde ajunseseră cele două suflete ale lui Gu Mang sau dacă mai existau?

„Am auzit că Wangshu-jun l-a ținut în viață ca să-l facă să sufere mai rău decât moartea”, spuse Li Wei. „Dar am auzit și că acum e extrem de calm și nu prea interesant. Se pare că Wangshu-jun a făcut o greșeală de calcul — oh, da.” Li Wei își aminti ceva și se întoarse către Mo Xi. „Stăpâne, l-ai văzut pe Wangshu-jun de când te-ai întors?”

Mo Xi clătină din cap. „Nu.”

Deși Wangshu-jun ocupa o funcție importantă în Biroul Afacerilor Militare, rolul său era, de fapt, unul pur formal și nu implica nicio obligație. Era de viță nobilă și arogant datorită statutului său; din cele trei sute șaizeci și cinci de zile ale anului, se considera un adevărat succes dacă se prezenta la serviciu în cincisprezece dintre ele.

Mo Xi ridică privirea. „De ce întrebi despre el dintr-odată?”

„Sincer, în ultimii ani, s-a înrăutățit din ce în ce mai mult”, spuse Li Wei. „Dacă vei da peste el, nu te obosi să te cobori la nivelul lui. Știi prea bine că mereu caută modalități să-ți facă probleme.”

Mo Xi nu găsi acest lucru deloc surprinzător.

În Chonghua trăiau trei domni remarcabili ale căror caractere exemplificau valorile budiste ale virtuții, minții și înțelepciunii. Serenitatea și indiferența lui Jiang Yexue față de favoarea publicului îi aduseseră titlul de „Minte”, în timp ce bunătatea și integritatea prințesei Mengze îi aduseseră titlul de „Virtute”.

Pe de altă parte, existau trei răufăcători infami care exemplificau perfect otrăvurile budiste ale lăcomiei, mâniei și ignoranței. Cel cu care Mo Xi trebuia să se confrunte cel mai des era Lăcomia. „Lăcomia”, desigur, se referea la cineva cu o avariție pentru tot ceea ce îi făcea plăcere, precum și cu o profundă nemulțumire atunci când acea foame nu era potolită: acesta era Wangshu-jun, despre care menționase Li Wei.

Numele lui Wangshu-jun era Murong Lian, iar el era fostul maestru al lui Gu Mang. La început, el fusese cel care îl alesese pe Gu Mang ca unul dintre asistenții de studiu care să-l însoțească și să se ocupe de nevoile tânărului lor stăpân la academia de cultivare.

Wangshu-jun nu și-ar fi putut imagina niciodată că acest mic sclav poseda un talent natural atât de incredibil. În doar câțiva ani, nivelul de cultivare al lui Gu Mang îl depășise cu mult pe cel al maestrului său. Gelozia îl făcea pe Murong Lian plin de ură, iar acesta îl hărțuia constant pe Gu Mang, bătându-l, înjurându-l și pedepsindu-l ori de câte ori simțea cea mai mică nemulțumire. Toată lumea știa că avea un temperament crud și că caracterul său era incredibil de nepotrivit cu „milostenia” pe care o sugera numele său, Lian.

Să ne amintim cel mai simplu exemplu:

Odată, când Gu Mang alunga demonii, a dat peste un sat mic. Sătenii erau chinuiți de boli, iar din compasiune, Gu Mang s-a folosit de numele lui Murong Lian pentru a-i convinge pe vindecătorii imperiali să le prescrie medicamente. Deși acest lucru era împotriva regulilor, a fost un act motivat în întregime de bunătate. Orice alt maestru l-ar fi certat doar puțin pe Gu Mang.

Murong Lian era altfel. După ce a aflat că Gu Mang îndrăznise să-i folosească numele pentru a cumpăra medicamente imperiale, a izbucnit într-o ploaie furioasă de blesteme. Mai întâi, i-a dat lui Gu Mang aproape optzeci de lovituri dure cu biciul, apoi l-a obligat să îngenuncheze lângă aleea academiei timp de douăzeci de zile la rând.

La acea vreme, Mo Xi nu-l cunoștea prea bine pe Gu Mang. Nu interacționaseră prea mult, iar el nu folosea de obicei acea alee, așa că știa foarte puține lucruri despre el.

Asta până într-o zi ploioasă, când Mo Xi a trecut întâmplător pe acolo și a zărit o siluetă. Când s-a apropiat să arunce o privire, s-a dovedit că persoana pe care o observase era chiar Gu Mang.

Gu Mang era complet ud, părul negru îi era lipit de obrajii înghețați, iar picăturile de ploaie îi curgeau pe bărbie. Stătea îngenuncheat, ascultător, în mijlocul mulțimii, ținând cu mâinile o placă de lemn pe care erau inscripționate cu cinabru șase cuvinte: „Sclavul se dă drept stăpân, nerușinare fără margini”.

Mo Xi se opri în fața lui. Picăturile cristaline de ploaie se izbeau de suprafața de hârtie a umbrelei sale și se adunau pentru a se scurge pe nervuri.

Cei din jur aruncau priviri curioase în direcția lor, dar când zăreau inscripția cu șarpele în zbor de pe veșmintele tânărului nobil, își coborau capetele și își continuau drumul, temându-se să se uite din nou.

„Tu…”

Se părea că Gu Mang începuse să amețească din cauza stării îndelungate în ploaie. Nici măcar nu-și dăduse seama când o umbrelă îi apăruse deasupra capului, nici nu observase că cineva se oprise în fața lui. Când auzi brusc pe cineva vorbindu-i de atât de aproape, tresări, ridicând privirea brusc, trezindu-se din amețeală.

O față confuză și udă până la piele i-a apărut lui Mo Xi în câmpul vizual. La colțul gurii tânărului îngenuncheat se vedeau pete de sânge, iar pe obraz avea urme de bici. Era înghețat până la tremur, ca un câine aruncat în noroi. Doar acei ochi negri încă străluceau, limpezi și neînnorați.

Această priveliște jalnică, alăturată panoului de lemn, era pe cât de ridicolă, pe atât de demnă de milă.

Poate că Mo Xi și Gu Mang nu erau apropiați, dar Mo Xi știa că Gu Mang comandase medicamente folosind o identitate falsă pentru că nu suporta să lase un sat întreg să sufere din cauza bolilor. Așa că Mo Xi s-a dus la reședința lui Murong Lian de la academie și i-a cerut îndurare.

Nu numai că Murong Lian a refuzat, dar a intrat într-o ceartă aprinsă cu Mo Xi. În cele din urmă, l-a chemat pe Gu Mang să se prezinte în fața lui. În fața lui Mo Xi, l-a întrebat: „Gu Mang, știi de ce insuportabilul și arogantul Mo-gongzi a venit astăzi la mine?”

Apa încă îi curgea pe față lui Gu Mang. A dat din cap, amorțit.

Murong Lian a făcut un semn cu degetul către Gu Mang, obligându-l să se apropie. I-a mângâiat obrazul ud leoarcă cu mâinile sale îngrozitor de palide. Zâmbind fals, și-a ridicat ochii senzuali, de culoarea florilor de piersic, cu albul ochilor vizibil sub iris. „A venit aici pentru tine.”

Pentru o clipă, Gu Mang rămase vizibil uimit. Se întoarse să arunce o privire către Mo Xi, cu chipul întunecat, apoi se uită din nou la Murong Lian. În cele din urmă, își șterse neglijent apa de ploaie de pe față și zâmbi. „Gongzi, glumești?”

Murong Lian încă zâmbea. „Tu ce crezi?”

Nimeni nu spuse nimic.

„Abilitățile tale cresc pe zi ce trece. Dacă Mo-gongzi n-ar fi venit în ploaie doar ca să ceară îndurare în numele tău, nici n-aș fi știut că ai început să te joci cu un tânăr stăpân dintr-o altă familie.”

„Murong Lian,” spuse Mo Xi cu voce aspră. „Eu doar îi iau apărarea în numele dreptății. Ține-ți insinuările alea murdare departe de gura ta.”

Gu Mang se întoarse cu privirea goală spre Mo Xi. Părea să existe o umbră de recunoștință în acei ochi strălucitori ca marea, dar, în timp ce atenția lui Murong Lian era îndreptată în altă parte, Gu Mang clătină ușor din cap către Mo Xi.

Murong Lian i-a aruncat lui Mo Xi o privire și a pufnit amenințător. Apoi s-a întors și i-a spus cu blândețe lui Gu Mang: „Îngenunchează.”

Gu Mang a făcut cum i s-a spus, coborându-se treptat până la pământ și plecându-și capul în fața lui Murong Lian.

„Scoate-ți mantia de deasupra.”

„Murong Lian!”

„Acestea sunt încăperile mele. Mo-gongzi, oricât de înalt ar fi rangul tău, n-ar trebui să încerci să mă mustri în propriile mele încăperi, nu-i așa?” Murong Lian îl privi încă o dată pe Gu Mang. „Scoate-o.”

Gu Mang făcu cum i se spusese. Își scoase mantia de deasupra, dezvăluindu-și fizicul puternic și tonifiat, coborându-și privirea și tăcând. Murong Lian îl privi încet de sus până jos, de la liniile mușchilor încordați până la pielea care strălucea ca mierea în lumina lămpii. Murong Lian era foarte zvelt, iar privirea lui se plimba peste trupul lui Gu Mang la fel cum un tânăr moștenitor mereu înghețat ar privi o blană fină — de parcă nu-și dorea nimic altceva decât să-i smulgă toată pielea lui Gu Mang și să se învelească cu ea, pentru a deveni mai puternic.

Servitorii s-au grăbit să intre și i-au adus lui Murong Lian ceai fierbinte de ghimbir. El a luat o înghițitură și a suspinat. „Gu Mang, nu e frumos să ai un miez spiritual? Nu te simți bine să ai atâta influență la academia de cultivare? Nu ești fericit că ai reușit să te împrietenești cu un demnitar precum Mo-gongzi?”

„Nu-mi pot imagina cine ți-a dat curajul să minți că ești Murong-gongzi doar pentru o rețetă — și totul ca să salvezi o mână de săteni de rang inferior.” Murong Lian chicoti. Puse ceșcuța de ceai jos cu mâinile sale delicate și ridică brusc privirea. „Ai uitat cum te-ai născut?!”

Gu Mang își coborî capul și mai mult. „N-aș îndrăzni.”

„Arma ta sfântă, hainele tale, miezul tău spiritual — tot ce ai astăzi ți-a fost dăruit de Clanul Murong. Nu ești nimic fără Conacul Wangshu!”

„Shaozhu, ai dreptate să mă mustri.”

După o lungă pauză, Murong Lian izbucni în râs. „Dar, din moment ce ești atât de puternic, evident că nu te pot trata rău, ca să nu devii independent și să ajungi să slujești pe altcineva.” El a dat un ordin aspru însoțitorilor săi. „Duceți-vă și aduceți-i tânărului stăpân...” A pronunțat fiecare silabă cu un ton extrem de batjocoritor, râzând de îndrăzneala lui Gu Mang de a pretinde că este fiul clanului Murong, „...cadoul pe care i l-am pregătit cu mult timp în urmă.”

Erau prezenți și ceilalți asistenți ai clanului Murong. Unul dintre ei, Lu Zhanxing, era cel mai bun prieten al lui Gu Mang. Când a auzit că Murong Lian voia să-i ofere lui Gu Mang acest „cadou” special, expresia lui s-a întunecat. L-a privit pe Murong Lian cu o privire care ar fi putut fi descrisă aproape ca o privire furioasă.

Murong Lian a ridicat o mână, poruncind însoțitorilor să deschidă cutia sub privirile tuturor.

Toți însoțitorii au pălit, iar unul dintre ei nu s-a putut abține să nu strige:

„E un colier de sclav!”

La auzul acestor cuvinte, Gu Mang și-a ridicat brusc capul, cu ochii larg deschiși. Se uita fix la tava din lemn de santal de deasupra capului său, părând amorțit.

Și Mo Xi se albise la față. Doar sclavii cei mai neascultători și neplăcuți erau echipați cu un colier de sclav, destinat încarcerării și pedepsei. Acesta nu putea fi îndepărtat niciodată fără permisiunea stăpânului sclavului — la fel ca un colier de câine. Deși a fi sclav era cea mai mare umilință, a fi legat cu un colier de sclav reprezenta un alt nivel de rușine, coborând un om la un nivel atât de jos încât chiar și ceilalți sclavi îl priveau de sus.

„De ce nu ți-l pui tu însuți?”, a spus Murong Lian, făcând un gest cu mâna. „Vrei să-ți spun «te rog», tinere stăpân Murong?”

Capitolul 12: Murong Lian

Mo Xi, care stătea deoparte, era furios. „Murong Lian, ai grijă ce spui. Fără permisiunea împăratului, un colier de sclav nu poate...”

În mijlocul frazei, Gu Mang îl întrerupse.

„Ce cadou prețios”, spuse Gu Mang cu voce tare, vorbind peste Mo Xi pe un ton care nu admitea replică. Își întinse mâna și luă tava. „Mulțumesc, Shaozhu!”

În mijlocul consternării celorlalți, Gu Mang descheie calm colierul negru ca smoala și ridică privirea, cu ochii strălucitori, spre locul unde stătea Murong Lian pe podium. Acei ochi frumoși nu arătau niciun pic de resentiment; dimpotrivă, păreau perfect liniștiți.

„Continuă”, spuse Murong Lian cu voce rece.

Menținându-i privirea, Gu Mang își duse mâinile la gât. Fără să clipească, își fixă colierul de sclav în jurul gâtului cu un clic.

„Hei.” Gu Mang își atinse gâtul cu interes, de parcă ar fi descoperit o nouă sursă de amuzament. „Nu e nici prea mare, nici prea mic. Se potrivește perfect.”

Mo Xi îl privea cu neîncredere, în timp ce, printre asistenții de studiu din apropiere, cei apropiați de Gu Mang erau pe punctul de a izbucni în lacrimi.

Acesta era felul lui Gu Mang. Schimbările uluitoare ale sorții păreau să nu însemne nimic pentru el. Dacă cerul s-ar fi prăbușit, probabil ar fi zâmbit și l-ar fi ridicat ca să-l folosească drept pătură.

„Cum arată?”

Lu Zhanxing îl privea fix.

Murong Lian își mângâie colțurile buzelor cu vârfurile degetelor palide și subțiri. „Minunat”, spuse el pe un ton batjocoritor.

„Îți mulțumesc, Shaozhu, pentru cadou”, răspunse Gu Mang cu sinceritate.

„Nu-i nimic.” Expresia lui Murong Lian era rece și detașată. După o clipă, făcu un gest cu mâna. O minge de lumină albastră a țâșnit din palma lui, iar Gu Mang s-a prăbușit la pământ.

Lu Zhanxing nu s-a putut abține să nu strige: „Gu Mang!”

Câteva funii negre ca smoala, împletite cu fulgere, au țâșnit din colierul de sclav, legându-i strâns brațele și trunchiul lui Gu Mang. Fulgerele l-au făcut să intre în convulsii; se zbătea pe pământ, tremurând incontrolabil.

Murong Lian părea să considere că asta nu era suficient. Încercă o altă vrajă, iar lumina din palma lui se făcu roșie. Din colier izbucniră mărăcini, înfășurându-se în jurul trupului bronzat al lui Gu Mang. Pe măsură ce spinii îl înțepau, sângele curgea în valuri…

„Ajunge!” Mo Xi nu mai putea suporta și strânse din dinți. „Murong Lian, cum poate fi asta rezonabil?!”

„Ce legătură are disciplinarea propriului meu sclav de casă cu tine, Mo-gongzi?”, spuse Murong Lian cu indiferență. „E doar un sclav de rang inferior. N-ar avea nicio importanță chiar dacă l-aș bate până la moarte. De ce ești, Mo-gongzi, atât de îngrijorat?”

„Ne aflăm în academia de cultivare. Prin faptul că ai pus în secret un colier de sclav unui discipol al academiei, încalci în mod evident regulile academiei. Încetează imediat!”

Murong Lian se întoarse și îi zâmbi lui Mo Xi. „N-ar fi teribil de jenant pentru mine să mă opresc doar pentru că mi-ai spus tu? Mo-gongzi, ești la fel de arogant ca întotdeauna, dar dacă îmi ceri ceva, nu pot fi fără milă.” Se opri o clipă. „Totuși, n-ar trebui să-mi oferi măcar un stimulent?”

În timp ce Murong Lian vorbea, enumera câteva pedepse diferite, zâmbind tot timpul. La acel moment, chinurile provocate de colierul de sclav îl lăsaseră pe Gu Mang într-o baltă de sânge.

Mo Xi îl apucă de mâna cu care Murong Lian forma sigiliile și își fixă privirea întunecată asupra lui. „Ce vrei?”

„Nimic prea important.” Murong Lian se uită la mâna care îi strângea încheietura și zâmbi disprețuitor. „E doar faptul că mama se plânge mereu că am fost leneș în studiile mele de cultivare, că nu mă pot compara cu ceilalți.”

Ochii aceia senzuali, ca florile de piersic, se îngustară. Murong Lian îl privi pe Mo Xi, cu o expresie impenetrabilă. „Îți voi face această favoare, dacă pierzi în fața mea la turneul de cultivare al academiei, în ajunul Anului Nou.”

Mo Xi se întoarse să-l privească pe Gu Mang, doar pentru a descoperi că acesta îl privea la rândul său. Gu Mang clătină ușor din cap, mușcându-și buza.

„Am auzit că acest sclav al meu ți-a fost de mare ajutor în misiunile de exorcizare.”

Niciunul dintre ei nu răspunse.

„Deci? Ești de acord?”

„Da,” spuse Mo Xi după o pauză. „Îți dau cuvântul meu.”

Murong Lian a râs în timp ce a făcut un gest cu mâna, ridicând vraja de pedeapsă de pe colierul de sclav. Gu Mang s-a prăbușit în băltoaca de sânge de pe podea. Buzele acelea mereu zâmbitoare nu mai puteau rosti niciun cuvânt.

Văzând asta, Murong Lian și-a exprimat o satisfacție pe măsură: „Ajunge.”

Lumina colierului de sclav s-a stins.

„Rămâi acolo până nu mai sângerezi”, i-a spus Murong Lian batjocoritor lui Gu Mang. „O să te scutească de spălatul rufelor în plus. Sper că acest cadou e suficient să-ți amintească în fiecare clipă cine ești cu adevărat.” Privirea lui era ca veninul unei viespi. „Amintește-ți mizeria care este sângele tău. Amintește-ți cui aparții, cui îi datorezi loialitatea ta.”

Murong Lian era mai mult decât josnic și mai mult decât nebun. Mo Xi era profund dezgustat de el de multă vreme.

Ceea ce Mo Xi nu putea înțelege niciodată era de ce Gu Mang era atât de hotărât să rămână alături de Murong Lian, în ciuda cruzimii acestuia. Trecuseră mai bine de douăzeci de ani fără ca el să dea vreun semn de rebeliune.

Gu Mang nu era deloc masochist. Era extrem de inteligent, neînfricat și hotărât, motiv pentru care Mo Xi considera această loialitate prostească ca fiind absurdă. Nici măcar nu putea să-și imagineze ce gândise Gu Mang, și nici nu știa ce anume se întâmplase între Murong Lian și Gu Mang. Rămânea un mister chiar și în ziua de azi.

Iar acum, când Li Wei readuse în discuție vechile lor certuri, Mo Xi nu putea să nu se gândească că această reamintire era destul de inutilă. Wangshu-jun fusese întotdeauna un om cu totul josnic. Cât de rău putea să mai devină?

Cu siguranță nu se aștepta ca, atunci când îl va revedea în sfârșit pe Murong Lian în persoană, să aibă o surpriză neplăcută.

Într-o zi, după ce s-au încheiat treburile de la curte, câțiva tineri stăpâni au propus să se ducă să se relaxeze la noua tavernă „Pitch-Pot” din partea de est a orașului. O nouă cultivatoare se alătura distracției.

„Xihe-jun, ce-ar fi să mergem împreună?”, a întrebat ea.

Mo Xi a răspuns: „Îmi cer scuze.”

„Iar un refuz?” Cultivatoarea își strânse buzele și mormăi: „Știu că o ai pe prințesa Mengze, dar ești atât de hotărât să rămâi cu ea încât nu vrei să dai nimănui altcuiva o șansă?”

Înainte ca Mo Xi să apuce să răspundă, Yue Chenqing apăru din spatele ei. „Hei, Xihe-jun, ce vrei să spui cu asta?” El o bătu ușor pe umăr pe cultivatoare. „Hai să ne distrăm împreună”, spuse el, dornic să ajute. „Să bem niște ceai, să jucăm o partidă de pitch-pot. Ce-i rău în asta?”

Și ceilalți începură să încerce să-l convingă, zâmbind.

„Exact, vino cu noi.”

„Pitch-pot-ul e foarte distractiv.”

În acel moment, o voce de bărbat se auzi din exterior. Suna ca a unei fantome, răgușită și tremurândă, fără nici cea mai mică urmă de căldură. Singura emoție pe care o conținea era disprețul. „Idioți care aruncă în oale. Distracția imbecililor.”

Odată cu aceste cuvinte se auzi foșnetul pașilor venind dinspre ușile sălii care se întunecau.

Mo Xi se întoarse și văzu un bărbat care ținea o umbrelă din tifon urcând încet treptele. Silueta lui era rece și distantă, ca un spectru singuratic rătăcind prin zăpada de seară. Bărbatul își strânse umbrela lângă corp, scuturând zăpada care se adunase pe suprafața ei. Își ridică privirea pentru a-i scruta pe cei prezenți în sală, apoi zâmbi fals și batjocoritor. „Sunteți toți aici?”

Toți subalternii Biroului de Afaceri Militare tresăriră, fiecare dintre ei făcând o plecăciune. „Wangshu-jun.”

„Acest subaltern îl salută pe Wangshu-shenjun.”

Era Murong Lian.

Leneșul desăvârșit apăruse în sfârșit.

Trecuseră mulți ani, dar când fostul stăpân al lui Gu Mang stătea din nou în fața lui Mo Xi, arăta la fel de delicat și grațios ca întotdeauna. Ochii aceia senzuali erau lungi și înguști, curbați la capete ca lăstarii de salcie. În farmecul său se ascundea cruzime, iar în fragilitatea sa se ascundea răceală, iar obrajii îi erau chiar mai ascuțiți și mai adânciți decât își amintea Mo Xi. Manierele sale arogante și mândria răutăcioasă deveniseră, de asemenea, mai pronunțate.

Privirea lui Murong Lian alunecă peste chipul lui Mo Xi, de parcă abia l-ar fi remarcat în mulțime. Își umezi buzele și zâmbi. „Oh, Xihe-jun e și el aici? Ce necioplit din partea mea — nu ne-am mai văzut de mult.”

Yue Chenqing era un guraliv fără minte care se înțelegea bine cu oricine, așa că i-a făcut cu mâna lui Murong Lian, zâmbind larg. „Murong-dage, nici eu nu te-am mai văzut de mult timp.”

Yue Chenqing ar fi putut la fel de bine să nu existe; Murong Lian nici măcar nu i-a aruncat o privire.

Yue Chenqing a tăcut.

După ce a așteptat câteva clipe fără să primească niciun răspuns din partea lui Mo Xi, Murong Lian a afișat din nou un zâmbet înghețat. „Xihe-jun, noi doi nu ne-am mai văzut de mult timp. De ce nu pari deloc bucuros să mă vezi? Caracterul tău mândru și distant nu s-a schimbat deloc.”

Mo Xi îl privi cu indiferență. „Totuși, Wangshu-jun, tu te-ai schimbat foarte mult. Presupun că treburile din capitală au fost o povară teribilă; te-au făcut să slăbești atât de mult.”

Murong Lian zâmbi. „Da. Spre deosebire de tine, fac parte din cercul restrâns al Majestății Sale Imperiale și, prin urmare, trebuie să-l ajut să-și poarte povara.”

„Cât de emoționant”, spuse Mo Xi cu răceală.

Xihe-jun împotriva lui Wangshu-jun era ca un tunet împotriva fulgerului sau ca piatra împotriva lamei, umplând atmosfera de tensiune.

Dintre toți cei prezenți în sala aceea, doar Yue Chenqing, un prostănac cu inima bună, a fost dispus să ia cuvântul. S-a uitat la ambele părți și a continuat cu hotărâre: „Wangshu-jun, e atât de târziu. Ce te-a determinat să faci o plimbare prin palat?”

„Tocmai treceam pe aici.” Murong Lian i-a răspuns în cele din urmă, după o scurtă pauză. „Se întâmplă să fiu liber și am vrut să vă invit pe toți la o petrecere la Conacul Wangshu…” Când a terminat, și-a îndreptat privirea, care aducea cu ea un ușor fior. „…să bem ceva și așa mai departe.”

Nimeni nu îndrăznea să respingă vreo sugestie a lui Murong Lian, cu atât mai puțin mulțimea de oameni care doreau să-i intre în grații.

„Deci așa stau lucrurile!”, au spus ei repede.

„Evident, ar fi nepoliticos să refuzăm o invitație din partea ta, Wangshu-jun.”

Murong Lian aruncă o privire spre chipul lui Mo Xi. „Xihe-jun, vii și tu?”

Mo Xi se uită spre Yue Chenqing. Deoarece Yue Chenqing era încă tânăr și ușor de influențat, se gândi că ar fi mai bine pentru el să păstreze distanța față de Murong Lian.

„Yue Chenqing și cu mine suntem ocupați”, spuse el. „Nu vom participa în seara aceasta.”

„O, nu se poate! E atât de târziu — cum am putea să fim ocupați?!” Yue Chenqing deschise larg ochii. „De parcă aș vrea să discut chestiuni militare cu tine! Vreau să mă duc să beau ceva la Conacul Wangshu…” Se ascunse în spatele lui Murong Lian, arătând de parcă ar prefera să fie bătut până la moarte decât să mai citească încă un memoriu militar imperial.

De vreme ce Yue Chenqing își arătase deschis poziția, Mo Xi nu-l putea forța. Tot ce putea face era să-și încrunte ușor sprâncenele.

Murong Lian se întoarse, cu brațele la spate, și privi zăpada care cădea în afara ușilor sălii. „Apropo, Xihe-jun”, spuse el, „nu l-ai mai văzut pe Gu Mang de mult timp, nu-i așa?”

Mo Xi nu spuse nimic.

„Știu că îl urăști. Pe vremea când Gu Mang a dezertat, ai tot încercat să-l protejezi, susținând că nu ar trăda niciodată Chonghua.” Murong Lian zâmbi brusc din nou. „Mai târziu, când l-ai întâlnit față în față pe câmpul de luptă și ai încercat să obții confirmarea din gura lui, el te-a rănit — și ai fost la un pas de moarte.”

„De ce te obosești să aduci în discuție trecutul?”, întrebă Mo Xi rece.

Un râs batjocoritor. „De parcă nu ți-ai aminti de asta atâta timp cât nu o menționez eu. Xihe-jun, poate că nu suntem prieteni, dar se întâmplă ca Gu Mang să ne fi înșelat, dezamăgit și trădat pe amândoi”, spuse Murong Lian cu voce leneșă. „Așa că, chiar dacă nu vrei să recunoști, mă tem că singurul om din întreaga lume care îmi poate înțelege ura și deznădejdea ești tu și nimeni altcineva.”

După aceea, Murong Lian și-a întors fața palidă ca a unui bolnav într-o parte, ochii lui sclipind cu o lumină greu de descifrat.

„A fost sclavul meu cu mulți ani în urmă, iar acum se află în Pavilionul Luomei, sub controlul meu.” Și-a înclinat capul, arătând plictisit. „Și ce dacă? De ce nu mergem să aruncăm o privire?”

Yue Chenqing își scoase naiv capul din lateral. „Hei, Pavilionul Luomei? Wangshu-jun, sper că glumești. Avem fete la Biroul Afacerilor Militare. Nu ar fi potrivit ca ele să se ducă să se distreze la Pavilionul Luomei.”

Cele câteva cultivatoare care au auzit asta au făcut repede un gest cu mâna. „Noi nu vom participa — sperăm ca Wangshu-jun să se distreze.”

Yue Chenqing se scărpină pe cap. „Păi, chiar dacă fetele nu merg, Xihe-jun urăște bordelurile mai mult decât orice. De ce ar merge el într-un loc ca ăla?”

„Oh. Așa e.” Murong Lian își strânse buzele. „Generalul Mo este cel mai bun comandant din Chonghua, mereu imaculat și onorabil, corect și neclintit. Nu se poate ca el să se înjosească intrând într-o casă de plăceri de neconceput. Ce murdar.”

Mo Xi nu răspunse.

„Atunci ce zici de asta?” Murong Lian își înclină gâtul și își întinse mușchii încordați înainte de a continua. „Pavilionul Luomei nu e departe de conacul meu. O să-l trimit pe Gu Mang acolo imediat, și o să-l lăsăm să ne înveselească seara asta. Generale Mo, va fi modul meu de a-ți oferi…” Buzele îi erau umede, cuvintele lui sinistre. „O primire călduroasă acasă.”

Capitolul 13: O invitație din partea lui Murong Lian

„Ah? Doar Gu Mang? Wangshu-jun, ar fi bine să mai aduci câțiva ca el”, interveni un tânăr stăpân.

Cei doi mari nobili, Xihe și Wangshu, aveau amândoi motive să-l urască pe Gu Mang. Așadar, tânărul nu ezită să râdă batjocoritor: „Având în vedere starea actuală a lui Gu Mang, ar fi impresionant dacă nu ar strica atmosfera.”

Murong Lian îl ignorase la început, cu privirea fixată asupra lui Mo Xi. Dar când auzi aceste ultime cuvinte, colțurile buzelor i se curbară într-un zâmbet. De îndată ce văzură acest semn, tinerii care se străduiau să-i intre în grații râseră și ei.

„Ha ha, ai dreptate. E adevărat că Gu Mang nu ar fi suficient de unul singur. El, atent? Mai degrabă enervant.”

„I-ai acordat protecția ta înainte?”

„Lăsând totul la o parte, era un afemeiat notoriu. Eram curios și voiam să mă distrez puțin, și știi, el...”

Înainte ca acest tânăr stăpân să apuce să termine, a simțit un fior brusc și pătrunzător în ceafă. Când s-a uitat în jur, a constatat că Mo Xi îl privea fix, cu ochii ca gheața. Privirea aceea era ca o lamă în noaptea înghețată, atât de înspăimântătoare încât tânărul stăpân a uitat ce era pe cale să spună. A înghițit în sec, izbucnind într-o transpirație rece.

A tremurat — ce spusese greșit? Dar înainte să apuce să se gândească mai mult la asta, Mo Xi s-a întors cu spatele. Profilul acela ascuțit se cufundase din nou într-o indiferență rece, fără nici cea mai mică urmă de tulburare.

Era ca și cum antipatia din privirea lui de acum un moment nu fusese decât o halucinație a tânărului stăpân.

„Ce amuzant ești”, îl întrerupse Murong Lian, întruchiparea lenei imperioase. „Cine crezi că este Gu Mang? A fost odată cel mai înalt general al Chonghua, fostul meu sclav și shixiong-ul generalului Mo.”

Mo Xi nu răspunse.

„Chiar dacă nu știe să servească pe nimeni cu atenție, cum am putea să ne permitem să-i simțim lipsa la banchetul din această seară?” În timp ce Murong Lian vorbea, privirea lui veninoasă se opri asupra lui Mo Xi. „Acum că generalul Mo s-a întors și vine la această mică adunare la conacul meu, cum aș putea să-mi neglijez datoria de gazdă… de a împărți?”

Ochii lui Mo Xi se întunecau cu fiecare cuvânt rostit de Murong Lian. În acel moment, ochii lui semănau cu nori negri care apăsau asupra zidurilor orașului — flăcările mâniei deveniseră o armată de mii de soldați, latente, dar ucigătoare, ascunse în spatele vălului genelor sale.

Nu voia să-l vadă pe Gu Mang arătând atât de mizerabil în fața acestor oameni.

Dar Murong Lian a insistat să țintească slăbiciunea fatală a lui Mo Xi, înfingându-i fiecare cuvânt în inimă.

După această ploaie de cuvinte, Murong Lian și-a strâns colțurile buzelor într-un zâmbet înfiorător. „Generale Mo, marele tău dușman — Gu-shixiong al tău — nu ești curios să afli cum am reușit să-l înving? Nu vrei să vezi cu ochii tăi?”

În cele din urmă, grupul a plecat.

Conacul Wangshu era un complex magnific situat în partea de est a orașului Chonghua. Emblema neamului Wangshu era un liliac, iar simboluri care îi semănau străluceau tot anul deasupra reședinței. În interiorul conacului, personalul purta în mare parte robe de un albastru intens, cu borduri aurii.

Așa cum era obiceiul în Chonghua, nobilii de sânge pur purtau haine cu borduri aurii, dar culorile de bază erau stabilite prin decret imperial. De exemplu, robele de la Conacul Xihe erau negre cu borduri aurii, în timp ce cele de la Conacul Yue erau albe cu borduri aurii.

În acel moment, opt mii de lămpi sacre rafinate luminau cerul, emanând o aură de hedonism extravagant. La jumătatea festinului, toată lumea se relaxase; tinerii care mai devreme fuseseră tensionați și reținuți deveniseră vioi și se plimbau de colo-colo, bând și jucând jocuri de ghicit cu degetele.

Murong Lian zăcea odihnindu-se pe șezlongul său din bambus xiangfei, cu mâna sa zveltă și palidă ca gheața înfășurată în jurul unui potir subțire de argint, în timp ce atingea fără grijă plantele aromatice din arzătorul de tămâie.

În interior se afla un fel de parfum narcotic provenit din Regatul Liao. Era inofensiv dacă era mirosit de la distanță, dar îi umplea pe cei din apropiere cu un val de extaz incredibil. Cu toate acestea, depresia care urma era de trei ori mai puternică decât acea bucurie. Pentru a continua să simtă extazul, tămâia trebuia inhalată în mod repetat și frecvent, ceea ce o transforma într-o dependență greu de abandonat. Răposatul împărat interzisese substanța aceasta în timpul domniei sale.

Priveliștea expresiei extaziate a lui Murong Lian, atât de încețoșată în mijlocul fumului încât părea o iluzie, îl umplea pe Mo Xi de iritare.

Yue Chenqing stătea lângă el. În timp ce privea fumul pe care îl inhala Murong Lian, a devenit curios. Voia să se uite mai de aproape, dar Mo Xi l-a oprit.

„Stai jos.”

„Ce e aia?”

„Ephemera”, răspunse Mo Xi sec.

Yue Chenqing rămase șocat. „Ah! Adică ephemera din Regatul Liao?” Se uită îngrijorat. „Se pare că dependența lui Wangshu-jun e gravă. Nu-i de mirare că e atât de obosit azi.”

„Dacă îndrăznești măcar să te gândești să atingi fumul ăla, tatăl tău te va închide pentru ani de zile.”

„Tatăl meu?” spuse Yu Chenqing. „Tatăl meu nu e atât de aspru. Cel mult m-ar amenința că mă va lega și mă va bate. Chestia asta cu închiderea cuiva este evident ideea ta, nu a lui, generale Mo.”

Înainte ca Mo Xi să apuce să se supere, Yue Chenqing zâmbi șmecher. „Dar nu trebuie să-ți faci griji. Nu mă interesează deloc genul ăla de plăcere iluzorie. Sunt atât de simpatic, încât nu am nevoie de chestiile alea efemere ca să fiu fericit. Nu există nimic de la care să nu-mi pot reveni.”

În mod neașteptat, aceste ultime cuvinte ajunseră cu o precizie perfectă la urechile lui Murong Lian.

Murong Lian se juca cu cenușa din cădelnița aurie, în formă de fiară. Un rânjet slab și rece i se strecură pe chip. Vocea îi era la fel de leneșă ca fumul, când spuse: „Să-mi revin? Pfft. Lucrurile efemere valorează cât greutatea lor în aur. Având la dispoziție doar averea Clanului Yue, n-ai putea să le fumezi nici măcar dacă ai vrea.”

Yue Chenqing nu voia să se certe cu el. „Da, neamul lui Wangshu-jun este înalt și nobil”, spuse el cu nonșalanță. „Averea ta rivalizează cu cea a națiunii înseși. Cum aș putea să mă compar cu tine?”

Mulțumit, Murong Lian se întoarse către Mo Xi. „Xihe-jun, ești sigur că nu vrei să iei parte?”

Expresia lui Mo Xi era rece, ceea ce l-a făcut pe Murong Lian să se lase pe spate și să râdă. „Aproape că uitasem. Generalul Mo are obiceiul austerității. Nu i-a păsat niciodată de extravaganță și risipă. Ah, se pare că acest lord este singura persoană din Chonghua care își poate permite să se bucure de această comoară a Regatului Liao.”

Mo Xi nu voia sub nicio formă să vorbească cu acest bărbat mai mult decât era absolut necesar. Murong Lian pe care și-l amintea era deja întruchiparea gunoiului uman. Cine ar fi putut să-și imagineze că, după toți acești ani, ar putea deveni și mai rău?

Murong Lian era mândru de rangul său de nobil de sânge pur, dar refuza să muncească din greu, scufundându-se în schimb tot mai adânc în mocirlă. Acum putea fi descris ca un risipitor fără minte, scufundat în vise de beție.

Li Wei avea dreptate: Murong Lian putrezise într-adevăr până în măduva oaselor.

„Stăpâne.” Chiar în acel moment, administratorul conacului Wangshu intră pentru a-i raporta lui Murong Lian. „Persoanele de la Pavilionul Luomei au fost aduse, așa cum ai poruncit.”

„Oh, excelent. Trimite-i înăuntru.”

Petrecerea devenea tot mai zgomotoasă, iar oaspeții erau cu toții puțin amețiți de băutură. După ce administratorul a primit instrucțiunile, a dat curs, desigur, bătând din palme pentru ca servitorii să aducă cele mai frumoase femei și cei mai chipeși bărbați de la Pavilionul Luomei, ca să înveselească atmosfera. Mo Xi s-a întors, ochii lui negri ca smoala privind cu privirea unui șoim spre ușă.

Vălul cu mărgele zornăi, iar mai multe rânduri de bărbați și femei fură conduși înăuntru de majordom. Fiecare dintre ei avea propriul său farmec — unii erau frumoși și veseli, alții inocenți și puri; umili sau mândri, reticenți sau dornici.

Doar Gu Mang nu se afla acolo.

„Acestea sunt prostituatele trimise de la Pavilionul Luomei. Dacă vreunul dintre voi, domnilor, se îndrăgostește de vreuna dintre ele, nu ezitați să le luați la o întâlnire”, spuse Murong Lian, făcând un gest leneș cu mâna. „Nu sunt altceva decât niște bastarzi, iar dacă mor, eu îmi asum responsabilitatea — în seara asta, eu vă fac cinste. Acum n-ar trebui să mă lăudați cu toții și să-mi mulțumiți cu lacrimi în ochi?”

Mulțimea s-a grăbit să-l lingușească.

„Wangshu-jun e o adevărată gură de aer proaspăt!”

„La urma urmei, e vărul împăratului. Tot ce-și dorește se îndeplinește la o simplă poruncă. Ce invidiabil!”

Mulțimea i-a lins cizmele lui Murong Lian și a început să-i târască zgomotos pe bieții nefericiți ca să-i însoțească la băutură și distracție. Dintr-odată, scena banchetului s-a transformat într-un haos de desfrâu.

„Frumoaso, cum te cheamă?”

„Vino aici, umple-i cupa lui Gege.”

Expresia lui Mo Xi se întunecă din ce în ce mai mult. Deși a îndurat asta multă vreme, în cele din urmă a ajuns la limita răbdării și nu mai putea asculta. Dar, când se pregătea să se ridice și să plece, l-a auzit pe Murong Lian vorbind, cu veselie în glas: „Xihe-jun, nu e nimeni aici care să-ți placă?”

„Ai băut prea mult vin.”

„Nu e așa”, a spus Murong Lian cu dispreț. „Iar Xihe-jun, n-ar trebui să te grăbești atât de tare să pleci. Persoana pe care vrei să o vezi se află aici — doar că, în ultima vreme, are un comportament destul de ciudat. Devine neliniștit când se îndepărtează de Pavilionul Luomei, așa că a stat afară tot acest timp, refuzând să intre.” În timp ce vorbea, își umplu propria cupă și o golise dintr-o singură înghițitură. „Dacă nu mă crezi, uită-te singur.”

Mo Xi se întoarse spre ușă. Exact așa cum spusese Murong Lian, legănarea dezordonată a vălului cu mărgele dezvăluia o siluetă în umbrele din spatele acestuia, de parcă o fiară precaută s-ar fi ascuns în adâncurile lor, privind cu precauție spre exterior.

„Vezi?”, spuse Murong Lian. „Ce-ar fi să-l aducem înăuntru să se distreze puțin cu tine?”

Când Mo Xi nu răspunse, Murong Lian zâmbi. Se întinse, cu obrajii înroșiți de băutură, și strigă: „Hei, oameni buni, așteptați o clipă!”

„Ce este, Wangshu-jun?”

Murong Lian își strânse ochii, disprețul și răutatea de pe chipul său intensificându-se instantaneu. „Vă purtați cu toții atât de urât”, spuse Murong Lian. „V-ați grăbit să le luați pe aceste frumuseți în brațe, dar niciunul dintre voi nu a observat că poala nobilului nostru Xihe-jun este încă goală?”

Mo Xi rămase fără cuvinte.

În circumstanțe normale, nimeni n-ar îndrăzni să facă astfel de glume pe seama lui. Dar acești tineri stăpâni erau, în mare parte, niște risipitori. O rană minoră îi făcea să refuze să pășească pe câmpul de luptă, iar o rană gravă îi făcea să refuze să părăsească patul de boală. Puțini dintre ei lucraseră vreodată direct cu Mo Xi. În plus, erau beți, așa că vorbeau fără niciun pic de decență.

„Xihe-jun, capitala nu seamănă cu armata”, a murmurat unul dintre ei cu un rânjet. „F-frumusețile sunt peste tot, iar cele care îi aparțin lui Wangshu-jun sunt cele mai bune dintre cele mai bune. De ce ai r-refuza oferta lui?”

„Chiar dacă se află în anii lui cei mai viguroși, Xihe-jun e mereu ocupat cu treburile militare. Ar trebui să te relaxezi din când în când.”

„Nu-i așa? Generalul Mo a fost pe nenumărate câmpuri de luptă, dar n-a pășit niciodată sub un baldachin de pat acoperit cu draperii. Viața e amară și scurtă, așa că ar trebui să te bucuri de prezent”, chicoti altul.

Yue Chenqing era încă relativ sobru. Când a văzut expresia lui Mo Xi, un sentiment de teamă i s-a stârnit în suflet. „Haideți acum”, s-a grăbit el să intervină. „De ce nu tăceți odată?!”

Mo Xi i-a aruncat o privire. Contrar tuturor așteptărilor, acest puști era cel care lua lucrurile în serios.

Dar următorul lucru pe care l-a auzit din gura lui Yue Chenqing a fost: „Dacă continuați să vorbiți așa, când generalul Mo va exploda și va începe să omoare oameni, eu voi fi primul care va fugi!”

Mo Xi s-a încruntat fără să spună nimic.

Toți se priveau unii pe alții, în starea lor confuză, pe jumătate beți, cu zâmbete prostești pe buze.

În această tăcere chinuitoare, Murong Lian aruncă o privire din colțul ochilor săi ca florile de piersic, privirea lui fiind amețită, dar ascuțită ca gheața. „Xihe-jun, chiar și cu toate aceste frumuseți fără egal în fața ta, nu vrei nici femeile, nici bărbații. Ah, cred că...” Zâmbi răutăcios. „Cel după care tânjești... este de fapt dușmanul tău, nu-i așa?”

Spunând acestea, strigă spre ușă: „Veniți! Aduceți-l pe comandantul trădător Gu Mang în fața generalului nostru Mo!”

Capitolul 14: Xihe-jun, mincinosul

Majordomul l-a condus pe Gu Mang mai departe. Lanțul de fier de la gâtul său zăngănea la fiecare pas pe care îl făcea desculț, ieșind din umbră.

Gu Mang părea extrem de calm la ultima lor întâlnire, de parcă nu simțea nici cea mai mică neliniște pe propriul său teritoriu. Dar acum, deși chipul lui Gu Mang era impasibil, mușchii îi erau încordați, iar privirea pătrunzătoare ascunsă în spatele genelor lungi era plină de precauție în timp ce trecea peste fiecare chip din mulțime.

Din întâmplare, acei ochi s-au întâlnit cu ai lui Mo Xi. Ceva s-a schimbat în inima lui Mo Xi.

Știa că situația sa actuală era incredibil de delicată. Dacă Gu Mang ar fi menționat întâmplător întâlnirea lor anterioară de la Pavilionul Luomei, deși Mo Xi nu ar fi avut de suferit consecințe grave, nimic bun nu ar fi putut rezulta din asta.

Dar, deși știa foarte bine acest lucru, un colț ascuns al inimii sale urla în tăcere, sperând că Gu Mang ar reacționa față de el altfel decât față de ceilalți, măcar într-o mică măsură.

Păcat — Gu Mang l-a dezamăgit din nou.

Gu Mang nu manifesta absolut niciun interes față de Mo Xi; fără îndoială, îl vedea pur și simplu ca pe încă unul dintre clienții săi ciudați. Privirea lui nu s-a oprit nici măcar o clipă asupra feței lui Mo Xi — l-a privit rapid și direct, apoi și-a îndreptat privirea în altă parte, cu indiferență.

Mo Xi s-a uitat cu o privire furtunoasă la cupa sa rafinată de jad de pe masă și a început să se joace cu ea, cu ochii în jos.

„Oh, ilustra fostă Bestie a Altarului”, spuse Murong Lian cu un zâmbet nesincer. „De ce ești atât de neliniștit, Gu Mang? Ai slujit familia mea încă de când erai tânăr — nu faci decât să vizitezi un loc familiar. De ce ți-ar fi frică? Vino.” Îi făcu semn lui Gu Mang să se apropie. „Vino aici.”

Gu Mang făcu încet un pas înainte, privirea lui oprindu-se asupra arzătorului de tămâie din fața lui Murong Lian. Strănută, aparent iritat de fumul efemer care ieșea din arzător, și se întoarse repede să o ia la fugă.

Murong Lian nu se așteptase ca acesta să reacționeze așa. Odată ce își reveni în fire, strigă sever: „Prindeți-l!”

Miezul spiritual al lui Gu Mang fusese distrus, dar puterea sa marțială era încă formidabilă. Picioarele i se răsuciră, lovind violent câțiva oameni din apropiere. Apoi, împingându-se cu mâna de podea, sări ca o panteră, ferindu-se de servitorii care încercau să-l prindă și aterizând cu siguranță pe pământ.

Mișcările lui erau la fel de fluide ca apa curgătoare; chiar și fără ajutorul magiei, erau de o putere uluitoare.

Gu Mang și-a trimis adversarii zburând cu o lovitură de picior. Aruncând o privire înapoi, s-a scărpinat pe obraz, apoi s-a întors pentru a continua să fugă.

„Ei bine, o cămilă flămândă e tot mai mare decât un cal. La fel, generalul Gu, chiar și în ruine, e tot mai puternic decât genul ăsta de oameni…” În timp ce Murong Lian vorbea, i-a aruncat o privire lui Mo Xi. „Nu ești de acord, Xihe-jun?”

Mo Xi stătea cu brațele încrucișate, sprijinindu-se de marginea scaunului și ignorându-l pe Murong Lian. În schimb, îl privea pe Gu Mang cum se ferea și se apleca în hol. Pregătirea marțială a lui Gu Mang era incredibil de bună; sclavilor de la Conacul Wangshu le-a luat mult efort să-l imobilizeze. La final, erau cu toții acoperiți de sudoare, cu nasurile învinețite și fețele umflate.

„Stăpâne, l-am legat.”

„Uitați-vă la voi, gâfâind ca niște boi. Dacă n-aș ști mai bine, aș crede că voi sunteți cei ale căror miezuri spirituale au fost distruse, nu el. Idioților!”

Servitorii au lăsat capetele în jos, înghițind în sec, plini de neliniște.

Din fericire, Murong Lian nu a continuat să-i certe. În schimb, și-a scuturat mânecile și a spus nerăbdător: „Aduceți-l înapoi.”

Gu Mang a fost condus din nou în centrul sălii. Deoarece încă refuza să se supună, au fost nevoiți să-l lege strâns cu vrăji în timp ce îl escortau în fața podiumului.

„Îngenunchează!”

Gu Mang nu voia să îngenuncheze, așa că cineva din grup l-a lovit brutal cu piciorul în spatele genunchilor, iar el s-a prăbușit la pământ.

Fața, gâtul, abdomenul și genunchii îi erau strâns legați cu frânghii negre pentru nemuritori. Expresia lui era confuză, dar furioasă, iar veșmintele lui, inițial largi, erau acum larg deschise, dezvăluind o porțiune largă din pieptul său palid.

Murong Lian coborî de pe patul de bambus, ținând în mână lingura de argint cu care răscolea cenușa parfumată. Aplecându-se, îl privi fix pe Gu Mang. „Întregul Chonghua se află sub stăpânirea neamului Murong… Generale, unde vei fugi? Unde poți să fugi?”

Spunând acestea, îl lovi pe Gu Mang peste față.

Sunetul loviturii răsună clar. Murong Lian nu se abținuse deloc, iar pe obrazul lui Gu Mang apărură imediat cinci urme roșii.

Capul i se întoarse brusc într-o parte. Gu Mang nu scoase niciun sunet — dar genele lui Mo Xi clipiră ușor.

„Am petrecut doi ani învățându-te regulile, dar încă nu le-ai asimilat.” Murong Lian se ridică drept, inspirând parfumul rămas pe lingură. Apoi se întoarse brusc să-l privească pe Mo Xi.

„Ah, Xihe-jun, am auzit că ți-ai condus bine armata. Când ai preluat pentru prima oară Armata Wangba pe care Gu Mang a lăsat-o în urmă, au fost destul de mulți soldați vechi care au vrut să se răzvrătească, dar au fost convinși de jurământul pe care l-ai depus în fața trupelor. Văzând că ești un astfel de expert, de ce nu-l instruiești și pe fostul general al Armatei Wangba pentru mine? Lasă-l și pe el să învețe ascultarea.”

Murong Lian făcu un gest cu mâna în timp ce vorbea, dând de înțeles servitorilor să-l târască pe Gu Mang în fața lui Mo Xi. „Apropo, odată l-a înjunghiat pe generalul Mo în piept. O scuză… trebuie prezentată generalului Mo, mai devreme sau mai târziu. Acum tu ești călăul, iar el se află pe butucul tău”, spuse Murong Lian fără grabă. „Poți alege să-l torturezi cum dorești. Dă-i drumul.”

Gu Mang nu cunoștea multe cuvinte complicate. Călău, patul de execuție — nu le înțelegea. Dar pentru el, cuvântul „tortură” suna ca un băț pentru un câine îngrozit de noi bătăi. Se cutremură, ochii i se măriră. Din locul în care zăcea pe pământ, câmpul său vizual era limitat; nu-l putea vedea pe Mo Xi, care stătea într-un unghi în spatele lui. Când cei doi servitori de lângă Gu Mang îl mișcară, el se strădui să se întoarcă, dar frânghiile care-l legau se strânseră în jurul capului său. Lanțurile de fier care îi astupau gura erau pe punctul de a i se înfige în carne, forțându-l să-și piardă respirația.

Pentru o clipă, toate privirile din încăpere erau îndreptate spre Mo Xi și Gu Mang.

Yue Chenqing își acoperi ochii cu mâinile și trase cu ochiul din spatele degetelor. „Generale Mo, în ciuda urii și resentimentelor pe care le împărtășiți, nu-l poți ucide în fața mea. Sunt doar un copil.”

Mo Xi nu spuse nimic. Încet, se aplecă pe un genunchi, cu cotul sprijinit pe rotulă. Cu cealaltă mână, înmănușată în negru, îl apucă pe Gu Mang de bărbie și îi întoarse fața în sus.

Gu Mang fusese legat la gură cu un lanț și nu putea să-l înjure. Nu putea decât să se zbată, făcând lanțul să zăngănească în timp ce îl privea cu o privire furioasă.

Un tremur inexplicabil i-a zguduit inima lui Mo Xi. Nu înțelegea de ce i s-a făcut pielea de găină pe spate la vederea lui Gu Mang legat în lanțuri, cu hainele în dezordine.

Era oare emoția de a-și călca în sfârșit prada în picioare, de a o vedea întinzându-și gâtul pentru execuție? Furia față de pasivitatea lui dezamăgitoare? Sau era vreo altă emoție?

Mo Xi nu știa și nici nu voia să știe.

Pupilele lui negre și reci priveau în jos cu dispreț. În lumina pâlpâitoare, câmpul său vizual era umplut de mizeria lui Gu Mang, feroce și totuși demnă de milă.

După câteva secunde lungi, Mo Xi închise ochii și se ridică în picioare. „Luați-l de aici.”

„Hm? Ce vrea să spună Xihe-jun cu asta?”

Mo Xi își întoarse fața. „Nu sunt interesat de el.”

Murong Lian zâmbi. „Deci așa stau lucrurile. Și eu care credeam că ceva a atins un punct sensibil al lui Xihe-jun, supărându-l.” În timp ce vorbea, adăugă puțin praf în pipa din mână. Strânse ochii și trase un fum adânc, privirea lui fluidă aruncându-se din nou pe furiș în lateral.

„Dar, Xihe-jun, ești cu adevărat admirabil. Chiar și după ce te-ai ocupat de treburile militare în toți acești ani, ești la fel de distant ca întotdeauna. Dintre toți acești bărbați și femei, aceste frumuseți nefericite, niciuna nu este demnă de atenția ta. Lasă-mă să te întreb, din curiozitate: ce fel de frumusețe divină ar fi nevoie pentru a-ți atrage privirea?”

Mo Xi nu scoase niciun sunet, iar expresia feței i se întunecă.

Dându-și seama că atmosfera dintre ei devenea din ce în ce mai tensionată, Yue Chenqing se scărpină pe cap și se trezi făcând un pas în direcția lor, dorind să intervină.

Mo Xi nici măcar nu se uită la el când spuse: „Nu te amesteca.”

O clipă de tăcere. „Oh…”

Drogurile i-au urcat lui Murong Lian la cap. El a râs batjocoritor. „Oare Xihe-jun crede că o adiere de fum îl va face pe tânărul Yue-gongzi dependent? Nu-ți face griji, asta e cu totul imposibil.”

„Ar fi bine să fie așa.” Privirea lui Mo Xi era ca o lamă cu cârlig într-o noapte rece, străpungând volute de ceață fumurie pentru a se fixa pe chipul lui Murong Lian.

Poate din cauza luptelor pentru putere dintre familiile aristocratice, lui Murong Lian nu-i păsa deloc de clanul Mo și îi făcuse viața grea lui Mo Xi încă din copilărie. Încerca mereu să afle ce-i plăcea și ce nu-i plăcea lui Mo Xi și să adune informații care ar putea fi folosite împotriva lui. Era departe de a fi prima dată când încerca să-i sondeze gândurile făcând astfel de insinuări.

Murong Lian râse și continuă cu încăpățânare să-l interogheze pe Mo Xi în stilul său obișnuit. „Încă nu mi-ai răspuns la întrebare. În Pavilionul meu Luomei se află tot felul de frumuseți, atât bărbați, cât și femei, în total peste o sută. Chiar nu-ți pasă de niciuna dintre ele, Xihe-jun?”

„Nu trebuie să-ți faci griji pentru treburile mele personale.”

Murong Lian trase încă o dată ușor din pipă, bătând ușor cu mâinile palide ca jadul în pipa neagră ca smoala, în timp ce expira un nor fin de fum. „Heh, Xihe-jun, de ce te reții atât de mult? Știu că ții la reputația ta, dar, după părerea mea, e mai bine să te bucuri de viață cât poți. Acele lucruri nesemnificative, precum dreptatea și caracterul, sunt asemănătoare cu fumul care se risipește…” Expiră un nor dens, iar un zâmbet indistinct străbătu ceața cenușie. Împrăștie acele fâșii de ceață, cu vocea leneșă. „Uite, se risipește într-o clipă.”

„Reputația?”, întrebă Mo Xi rece.

„Xihe-jun, păstrezi distanța față de bărbați și femei. Din ce alt motiv, dacă nu pentru reputația ta?”

„Sunt obsedat de curățenie”, răspunse Mo Xi indiferent.

Murong Lian nu răspunse imediat, coborându-și pleoapele și expirând un fir subțire de fum dintre buze.

Au rămas față în față o bună bucată de timp, până când Murong Lian s-a întors cu un rânjet disprețuitor și s-a lăsat din nou pe canapeaua sa xiangfei. „Puritanii… sunt atât de plictisitori.” În timp ce vorbea, a făcut un semn cu mâna, chemându-și oaspeții. „Haideți, toată lumea, distrați-vă din plin. Distrați-vă cât vreți; nu fiți modești. Dacă va rămâne măcar o singură fecioară care să nu fie beată criță în brațele cuiva după festinul de diseară, atunci va trebui să vă consider slabi și impotenți. De acum înainte, Pavilionul Luomei nu-și va mai permite să vă găzduiască.”

Un sclav al familiei se apropie de Murong Lian pentru a-l întreba, oarecum neputincios: „Stăpâne, să… să-l ducem înapoi pe Gu Mang sau să-l ținem aici?”

„Țineți-l aici. De ce să-l duceți de aici?” Murong Lian zâmbi. „Deci Xihe-jun nu e interesat; asta înseamnă că nimeni altcineva nu se va juca cu el?” În timp ce vorbea, aruncă o privire către Mo Xi. „Xihe-jun, chiar nu-ți pasă de el, nu-i așa? Dacă ești sigur că nu-l vrei, o să-i las pe frați să se distreze.”

Văzând că Mo Xi îl ignorase încă o dată, Murong Lian zâmbi, o lumină slabă sclipindu-i în ochi, ca niște solzi de șarpe strălucitori. „Bine.” Dădu din cap, arătând spre Gu Mang. „Ăsta e prea urât pentru gusturile lui Xihe-jun; el nu-l vrea. Luați-l și lăsați-i pe ceilalți să se distreze.”

Mulțimea era, firește, încântată. Publicul dezaproba umilirea curtezanelor obișnuite, dar discreditarea lui Gu Mang urma să fie întâmpinată cu laude și aplauze.

La urma urmei, nu era vina lor că Gu Mang hotărâse să devină un trădător al Chonghua.

Acei cultivatori beți l-au înconjurat într-o clipă, batjocorindu-l în timp ce își imaginau umilințele pe care urmau să i le provoace în curând.

Cineva a observat că lui Gu Mang părea să-i fie foame. I-a aruncat în față un ciolan de porc fiert. „Dacă vrei să mănânci, atunci mănâncă.”

Instinctele bestiale ale lui Gu Mang erau puternice. După ce a învârtit ciolanul de câteva ori, n-a mai putut rezista foamei și l-a apucat, ducându-l la nas. Mai întâi l-a mirosit cu atenție, apoi, nevăzând nimic în neregulă, a deschis gura să ia o mușcătură mică. În timp ce mesteca, se uita fix la tinerii stăpâni din fața lui, cu ochii precauți, dar concentrați fără ezitare.

Mo Xi privea scena aceasta din colțul ochiului. Simțea o strângere în inimă și nu se putea abține să-și întoarcă fața și mai departe. Dar, indiferent în ce direcție se uita, sunetele erau de neevitat, străpungându-i urechile cu un sunet ascuțit și strident.

„Ha ha ha! Generale Gu, se spunea că ești o fiară feroce, dar de fapt mănânci oase de pe podea?”

Tinerii stăpâni au izbucnit în hohote de râs.

„Nu erai tu obsedat de curățenie pe vremuri? Cum poți să vrei ceva ce a stat deja pe podea?”

„Generale Gu, unde ți-e mândria?”

Disprețul umplea camera până la refuz, dar Gu Mang nu-și dădea seama. El doar roadea cu înverșunare acea ciolan de porc câștigat cu greu. În câteva secunde, curățase osul de tot.

Și-a lins buzele și a ridicat din nou privirea, privind fețele acelea răuvoitoare și batjocoritoare, apoi ochii i s-au oprit asupra mesei de festin, încărcată cu farfurii. Pe ea se înălțau mici turnulețe de ciolan de porc fiert, mari, îngrijite și pătrate, cu carne slabă și grăsime în proporții egale. Fiecare bucată de porc fiert era acoperită cu un sos gros, bogat și aromat. Pentru o clipă, Gu Mang a privit fără să scoată un cuvânt. „Dă-mi”, a spus el brusc.

Acesta era primul cuvânt pe care îl rostea de când intrase în încăpere. Mulțimea îl privea de parcă ar fi asistat la miaunatul unei pisici obișnuită să tacă, iar fiecare dintre ei a început să se agite.

„Ce să-ți dau?”

Gu Mang nu s-a abținut. Arăta ca o fiară sălbatică care cerșea mâncare. „Dă-mi carne.”

Mulțimea a izbucnit în hohote de râs. „Uite, știe cum să ceară carne!”

„Nu înțelege nimic altceva, dar cu siguranță știe ce e carnea. Ce Bestie a Altarului pe cinste, ha ha!”

„Vrei să mănânci?”, l-a întrebat unul dintre tinerii stăpâni așezați pe podium.

Gu Mang dădu din cap.

Tânărul stăpân luă o bucățică cu bețișoarele de jad și i-o întinse. Gu Mang o luă, dar chiar când era pe punctul de a mușca, tânărul stăpân izbucni în râs. „Un câine trădător ca tine vrea să mănânce carne? Visează în continuare!”

În timp ce vorbea, energia spirituală îi pâlpâia la vârfurile degetelor, iar bucata de carne de porc înăbușită pe care o ținea Gu Mang s-a evaporat într-un nor de fum albastru-verzui.

Acest lucru părea să-l fi surprins pe Gu Mang. Pentru o clipă, s-a uitat fără să înțeleagă la mâinile sale, apoi, pentru încă o clipă, s-a uitat în stânga și în dreapta. În cele din urmă, a coborât capul să caute pe podea. După ce s-a asigurat în sfârșit, a înclinat capul, nedumerit. „Carnea a dispărut.”

Imediat, mulțimea din încăpere a început să se întreacă în a-l batjocori.

„Nu e ușor să faci rost de mâncare?”

Cineva a amestecat vin cu oțet, sos și grăsime într-o cupă de vin și i-a întins-o, chicotind. „Haide, gustă puțin din asta. E un vin de o calitate splendidă.”

Gu Mang fusese înfometat și însetat de atâta timp încât, deși nu avea încredere în acești oameni, a luat totuși cupa de vin și a mirosit-o. Găsind mirosul puțin ciudat, a lins-o cu prudență.

După un moment de liniște, a scuipat direct în fața acelei persoane.

Spectatorii își băteau cu palmele în coapse în timp ce râdeau în hohote, iar, în entuziasmul lor, unii au început să se gândească la alte modalități de a-l umili pe Gu Mang.

Tânărul stăpân care fusese stropit era furios din cauza acestei umilințe. A luat o batistă și s-a șters pe față, apoi l-a apucat pe Gu Mang de reverele hainei și l-a pălmuit cu ură. „Cerșetorii nu au de ales. Du-te și cerșește în iadul ăla nenorocit.”

Imediat ce Gu Mang a fost lovit, a vrut să riposteze. Dar, odată cu mintea lui, Regatul Liao îi distrusese energia spirituală vitează; nu era pe măsura acestui cultivator. Lanțurile acelea l-au imobilizat aproape instantaneu, zăngănind în timp ce se zbătea în zadar împotriva lor. Nu putea face altceva decât să arunce priviri ucigătoare către adversarul său.
Ochii lui chiar semănau cu ai unui lup.

„Dați-i o lecție! Bateți-l!”

„Da! Bateți-l!”

Cine nu-l ura pe Gu Mang? Atât Mo Xi, cât și Murong Lian erau prezenți în seara aceea, iar toți acești tineri stăpâni căutau să intre în grațiile celor doi nobili. Niciunul dintre ei nu-și reținea nici măcar o fărâmă din puterea magică. Vrăjile ofensive îl loveau pe Gu Mang ca ploaia — cât de violent puteau, fără însă a-l ucide pe loc.

Gu Mang a rămas curând fără suflare sub asaltul acesta. Nu înțelegea de ce acești oameni îl urau atât de mult. Voia să vorbească, dar avea gura plină de sânge.

Încă nemulțumiți, unii dintre tinerii stăpâni au luat cupa de vin de mai înainte, care nu era complet golită, și au scuipat în ea de câteva ori. Apoi l-au apucat pe Gu Mang de bărbie și au strigat:„Deschide gura! Ai face bine să înghiți!”

„Bea! Dacă nu bei tot, nu pleci în seara asta!”

Această mulțime de nobili bogați și puternici îl înconjuraseră pe Gu Mang pentru a-l umili. Pentru că voiau să-l impresioneze pe Xihe-jun, se străduiau cu atât mai mult să-l chinuiască.

Deodată, au auzit o bubuitură înăbușită venind din colț.

Întregul grup s-a întors brusc, doar pentru a vedea că Mo Xi se ridică brusc în picioare și aruncă cupa de jad pe masă. Până atunci se jucase în tăcere cu cupa de vin, dar acum ridică în sfârșit privirea, cu o expresie întunecată ca noaptea.

Capitolul 15: Un mic test

„Xi… Xihe-Jun, ce…?”

Furia lui Mo Xi, cu dinții strânși, se citea clar pe chipul său palid, frumos, dar înfricoșător. Privea în jos, peste mulțime, de la înălțimea sa impunătoare, dar chiar când acea privire ascuțită ca o lamă era pe punctul de a se opri asupra lui Gu Mang, își întoarse repede privirea.

„Xihe-jun…?”

Murong Lian îi aruncă și el o privire din colțul ochiului. „Oh, Xihe-jun, acum o secundă erai bine. De ce această izbucnire bruscă?”

Expresia lui Mo Xi rămase nemulțumită. Imaginea lui Gu Mang, înconjurat și umilit, îl umplu de o ură copleșitoare pe care nu reușea să o definească. Dacă ar fi scos din greșeală un ordin prin care să oprească mulțimea, s-ar fi pus într-o situație cu adevărat dificilă.

Din fericire, își stăpânise limba. Își luă un moment să-și revină, iar când vorbi, o făcu încet și cu maxilarul încleștat: „Demnitari ai curții… beți de vin și în căutare de plăceri, pierzând timpul în stare de ebrietate. Sunteți cu toții membri importanți ai Biroului Afacerilor Militare. Și totuși, tot ce știți să faceți sunt aceste trucuri josnice.” Fiecare cuvânt era rostit cu furie. „Unde vă este decența?!”

În mijlocul tăcerii mulțimii, Murong Lian a luat cuvântul. „Xihe-jun, ce vrei să spui?” S-a ridicat din poziția în care stătea întins. „Gu Mang este un trădător. Lorzii prezenți aici sunt nobili puternici. Acești nobili se joacă pur și simplu cu un trădător, așa că unde este lipsa de decență? Cum poate fi asta josnic?”

Murong Lian a mai tras un fum din pipa efemeră. „Xihe-jun, poate că ești un maniac al curățeniei, dar de ce ar trebui să-ți împiedici subordonații să se distreze? În plus, aici suntem la Conacul Wangshu; Gu Mang îmi aparține, iar toți cei prezenți astăzi sunt oaspeții mei. Indiferent cât de înalt ar fi rangul tău, înainte să lovești un câine, n-ar trebui măcar să te uiți la stăpânul lui?”

Acest discurs a fost picătura care a umplut paharul. Nu numai că Murong Lian îl insultase pe Gu Mang, dar îi coborâse pe toți ceilalți la nivelul unor câini.

Însă, întâmplător, mulțimea aceasta era complet beată, iar dacă ar fi fost trează, rămânea totuși faptul că Murong Lian era vărul împăratului. Chiar dacă le-ai fi dat de zece ori mai mult curaj, niciunul dintre ei n-ar fi îndrăznit să rostească un cuvânt de opoziție împotriva puternicului clan Murong.

Mo Xi, însă, era imun la astfel de considerente. Se ridică în picioare, cu brațele încrucișate, și răspunse cu răceală: „Murong Lian, persoana căreia membrii Biroului Afacerilor Militare i-au jurat loialitate este împăratul din Chonghua, nu tu. Nu vreau să te mai aud descriindu-i pe acești importanți oficiali militari și guvernamentali drept «câinii» tăi.” Îl privi fix în ochi pe Murong Lian. „Ai grijă cum te porți.”

„Tu...!”

Deși cuvintele lui Mo Xi erau scurte și simple, aveau o greutate extraordinară, ca două săbii îndreptate direct spre pieptul lui Murong Lian.

Prima sabie era un avertisment: numele de familie al celei mai utile și mai valoroase persoane din armata din Chonghua era Mo. Murong Lian era și el un ofițer militar, dar gradul său nu era la fel de înalt ca al lui Mo Xi. În Chonghua, legea marțială era supremă. Dacă cineva, chiar și un nobil, îl înfuria cu adevărat pe Mo Xi, risca o pedeapsă rapidă și imediată.

A doua sabie era o aluzie: comportamentul lui Murong Lian depășise limitele.

Acest lucru era și mai înfricoșător. Se spunea că, pe vremuri, tatăl lui Murong Lian participase la o luptă pentru putere între fiii „di” și cei „shu”. Din fericire pentru el, defunctul conducător permise cu mărinimie ca capetele fraților săi să rămână pe umeri, dar fiecare membru al acestei ramuri secundare a clanului Murong era încă neliniștit. Cuvintele „putere imperială” erau două pe care nu îndrăzneau să le rostească.

Așa cum era de așteptat, Murong Lian a pălit. Abia după o clipă a reușit să-și recâștige stăpânirea de sine.

„Bine. Bine.” Colțurile buzelor lui Murong Lian s-au mișcat, forțând un zâmbet lipsit de veselie. „Mo Xi, ai curaj.”

Se uită fix în ochii lui Mo Xi, privirea lui abătându-se pentru o clipă, apoi revenind. O clipă mai târziu, raze de lumină țâșniră din palmele lui cu un șuierat. Un bici stacojiu îi răspunse chemării, biciuind aerul și ridicând un nor de praf în urma sa.

„M-am exprimat greșit mai devreme.” Murong Lian se plimba în jurul lui Mo Xi, cu biciul în mână, ochii lui sclipind de gelozie. „Xihe-jun își disciplinează subordonații cu un control riguros. Consideră-mă, în sfârșit, iluminat. Așadar…”

Ochii lui străluceau cu lumina slabă și sclipitoare a biciului.

„O să încerc și eu să-i disciplinez pe acești sclavi proști!”

Vocea lui răsună în sală în timp ce biciul spiritual roșu ca sângele se năpusti ca un șarpe, lovind fără milă sclavii care stăteau îngrijorați în colț.

„Ah!”

„Stăpâne, stăpâne, te rog, calmează-te...”

Când Mo Xi a auzit aceste strigăte de milă, privirea i s-a schimbat ușor, apoi s-a întunecat. Deși era un nobil de rang înalt, Armata de Frontieră de Nord pe care o comanda era o unitate formată din oameni de rând pe care Gu Mang îi dusese la glorie cu sângele, sudoarea și lacrimile sale. Acei cultivatori erau săraci, iar majoritatea dintre ei se născuseră sclavi.

Mo Xi fusese prieten cu Gu Mang încă de la început, iar mai târziu legase legături mai profunde cu soldații săi prin focul războiului. Le înțelegea pe deplin greutățile. Acesta era motivul pentru care, în ciuda dreptului său din naștere de aristocrat, Mo Xi nu se culcase niciodată cu prostituate, nu luase sclavi și nu îi umilise pe cei umili.

După ce Gu Mang îl înjunghiase pe Mo Xi, împăratul încercase să împiedice odată pentru totdeauna apariția altor trădători. În acest scop, el a emis un ordin de execuție a celor treizeci de mii de soldați rămași din Armata Wangba și de interzicere, de acum înainte, a dreptului sclavilor de a practica cultivarea.

Mo Xi a fost cel care și-a târât trupul slăbit pentru a îngenunchea zile întregi în zăpadă, totul pentru a-l ruga pe împărat să nu condamne armata lăsată în urmă de Gu Mang, să nu-i omoare pe soldații rămași ai lui Gu Mang și să nu-i priveze pe sclavii din Chonghua de dreptul lor de a practica cultivarea.

„Niciunul dintre ceilalți sclavi din acea armată nu a încercat vreodată să comită trădare. De ce, atunci, Majestatea Ta Imperială, dorești să vezi treizeci de mii de capete tăiate?”

„Încă nu ne-au trădat, dar cum înseamnă asta că nu o vor face în viitor?!” exclamă împăratul furios. „Gu Mang i-a condus! Sunt o hoardă de trădători în devenire! Xihe-jun, ai uitat deja durerea de îndată ce ți s-a vindecat rana?!”

De fapt, rana lui Mo Xi nu se vindecase. Încă mai sângera sub bandajele înfășurate în jurul pieptului său.

Dar el își amintea încă ceva ce îi spusese Gu Mang când erau tineri. Gu Mang stătea așezat pe un morman de paie, mușcând dintr-un măr și zâmbindu-i lui Mo Xi.

„Dintre toate cele Nouă Provincii și cele Douăzeci și Opt de Națiuni, doar cele cinci conduse de Chonghua sunt dispuse să ne permită nouă, celor născuți ca sclavi, să ne cultivăm. Ar fi bine dacă, în viitor, și altele ne-ar permite acest lucru. Chiar dacă Chonghua nu a ridicat niciodată un sclav la rangul de ofițer, atâta timp cât împăratul este dispus să ne lase să ne cultivăm, va exista întotdeauna o șansă.

„Vreau să realizez ceva. Toți vrem să realizăm ceva. Sperăm doar ca persoana de pe tron să ne acorde o privire…”

Mo Xi a închis ochii în timp ce vorbea. „Îți cer, Maiestate Imperială, să-mi permiți să-mi asum responsabilitatea pentru acești treizeci de mii de soldați sclavi.”

Împăratul izbucni în râs. „Să te las pe tine, un nobil de sânge pur, să preiei comanda armatei de gunoaie a lui Gu Mang? Cum ai conduce-o? Te-ar accepta ei? Ca să nu mai vorbim de faptul că, cum ai putea să ne promiți că acele bestii nu vor ataca tronul din Chonghua, la fel ca fostul lor stăpân?!”

Mo Xi îl privi fix în ochi pe împărat. „Sunt dispus să depun Jurământul Calamității.”

Împăratul se sperie. „Ce ai spus?!”

„Voi depune Jurământul Calamității.”

Jurământul Calamității era un jurământ grav, de neclintit, care putea fi depus o singură dată. Numai contractul în sine lua zece ani din durata de viață a celui care depunea jurământul. Dacă era încălcat, cerurile îl loveau cu o calamitate, iar cel care depunea jurământul era anihilat, transformându-se în cenușă purtată de vânt. Dar chiar dacă își respectau jurământul toată viața, acei zece ani nu puteau fi niciodată recuperați.

Având în vedere cruzimea acestor condiții, foarte puțini oameni de pe pământ ar fi depus vreodată acel jurământ.

Dar Mo Xi a făcut-o.

El a depus un jurământ asupra a zece ani din viața sa, jurând să nu lase niciodată acei soldați născuți sclavi să se răzvrătească și jurând că va fi loial față de Chonghua și împăratul său pentru tot restul vieții.

Totul pentru ca trădarea lui Gu Mang să nu ducă la vărsarea de sânge nevinovat.

Totul pentru ca Chonghua să continue să le acorde sclavilor dreptul de a cultiva.

Aproape nimeni nu știa despre sacrificiul pe care îl făcuse. Tot ce știau era că împăratul fusese brusc cuprins de un capriciu ciudat și încredințase comanda Armatei Wangba, pe care Gu Mang o lăsase în urmă, unui nobil de sânge pur.

Când Mo Xi și-a preluat funcția, soldații Armatei Wangba îl numeau „tată vitreg” pe la spate. Îl blestemau pentru severitatea și indiferența lui, pentru că era un aristocrat care nu putea înțelege niciodată cum sufereau cei săraci.

Niciunul dintre ei nu știa ce sacrificiu făcuse în secret acest tânăr stăpân nobil care „nu le înțelegea suferința” pentru a-i ține în viață — pentru a se asigura că cei născuți cu același statut ca Gu Mang nu vor fi condamnați la o viață de neputință încă din ziua nașterii.

Un deceniu din viața sa, un jurământ pe viață.

Acest „tată vitreg”, a cărui inimă fusese străpunsă, era prizonierul circumstanțelor, incapabil să mulțumească niciuna dintre părți. Făcuse tot ce-i stătea în putință. Doar că nimeni nu știa.

Dar Murong Lian știa. Pentru că în acea zi fusese alături de împărat.

Văzuse cu ochii lui cum Mo Xi vorbise în numele sclavilor, auzise cu urechile lui când Mo Xi depusese jurământul și îngenunchiase pe pământ, cu fruntea în zăpadă. Știa că Mo Xi avea compasiune pentru acești sclavi.

Murong Lian nu putea să-și descarce furia asupra generalului imperiului, dar, acum că Mo Xi îl nemulțumise, s-a năpustit cu cruzime și fără rușine asupra acelor sclavi neajutorați, până când sângele a țâșnit prin aer și plânsetele au umplut încăperea.

Murong Lian își aruncă capul pe spate și râse, chipul său palid și frumos fiind distorsionat de ură și dependență. Se uită la Mo Xi și spuse cu subînțeles: „Sclavii vor rămâne mereu sclavi; sângele lor este destinat murdăriei încă de la naștere. Ce șansă ar putea avea ei să realizeze ceva?”

În apropiere, Yue Chenqing era îngrozit. „Ephemera nu e de glumă”, spuse el încet. „O să le spun tuturor prietenilor mei că ar fi bine să nu o fumeze. A fost doar o mică neînțelegere! De ce s-a înfuriat Wangshu-jun atât de tare?”

Totuși, biciuirea sclavilor nu-l satisfăcu pe Murong Lian. Cu colțul ochiului, îl zări pe Gu Mang stând într-o parte.

Murong Lian era fostul stăpân al lui Gu Mang. De ani de zile, observase fiecare detaliu al interacțiunilor acestuia cu Mo Xi. Deși nu avea dovezi, simțise întotdeauna că ceva în relația dintre Mo Xi și Gu Mang nu era în regulă.

La acest gând, o idee diabolică i-a încolțit în minte lui Murong Lian. Și-a îndreptat biciul spiritual și l-a trimis să-l lovească pe Gu Mang, care nu bănuia nimic.

Gu Mang n-a apucat să reacționeze înainte ca biciul să i se înfășoare în jurul taliei. Luat prin surprindere, a fost tras cu ușurință în fața lui Murong Lian.

Murong Lian l-a apucat pe Gu Mang de bărbie și i-a întors fața spre Mo Xi. Ochii aceia senzuali erau plini de răutate. „Vino aici, Gu Mang, uită-te la bărbatul ăsta din fața ta. Îl recunoști?”

Gu Mang clipi cu o prudență bestială.

„Nu-i nimic dacă l-ai uitat. Lasă-mă să-ți spun ceva: chiar dacă nu ai spus-o atunci, mi-am dat seama. Poate că mi-ai spus «stăpâne» cu voce tare, dar în inima ta voiai să renunți la familia Murong ca să te târăști în patru labe ca un câine pentru acest Mo-gongzi.”

Expresia lui Mo Xi se întunecă. „Murong Lian, ți-ai pierdut mințile?!”

„Cum adică mi-am pierdut mințile? Astăzi este ziua reîntâlnirii noastre mult așteptate, dar nu am pregătit un cadou. Ce zici de asta? O să-i testez din nou intențiile. Dacă încă mai vrea să te urmeze, atunci o să mă gândesc să-i dau voie și să renunț la el. Bine?” Murong Lian și-a trecut un braț peste umerii lui Gu Mang și s-a sprijinit de el.

„M-am gândit chiar și la cum să-l pun la încercare. Uite...”

„Murong Lian!”

Murong Lian era de mult timp complet amețit de vaporii efemerului. Și-a dus un deget la buze și l-a mișcat ușor. „Șșș, nu te supăra; lasă-mă să termin. Îți promit că e foarte interesant.”

În timp ce vorbea, și-a coborât capul. „Generale Gu”, a spus el, cu o voce dulce ca siropul. „O să-ți ofer două opțiuni. Ascultă-mă bine:

„Să fiu sincer, chipul tău mi-a stârnit întotdeauna dezgustul și îmi doresc din tot sufletul să ți-l tai în bucăți. Dar dacă mă poți ajuta…” Arătă cu degetul, în stare de ebrietate, spre Mo Xi. „Dacă mă poți ajuta să-i tai unul dintre brațe…” Zâmbind, îi spuse lui Gu Mang într-un șoaptă teatrală: „Te voi cruța.”

Aceste cuvinte i-au trezit o oarecare luciditate pe oaspeții beți. Ochii lor încețoșați s-au mărit de uimire în timp ce se holbau la trio-ul din fața lor.

„Ce a spus Wangshu-jun adineauri…?”

„Vrea brațul generalului Mo?”

Yue Chenqing s-a lovit cu palma peste frunte, mormăind: „N-ar fi trebuit să vin.” Apoi a strigat: „Wangshu-jun, Murong-dage! Ați băut prea mult! Sunteți amețiți! Unde vă țineți medicamentele care vă trezesc din beție? Mă duc să vă aduc niște medicamente!”

Dar Murong Lian nu i-a dat nicio atenție. S-a aplecat peste Gu Mang, care nu bănuia nimic, zâmbind. „Deci, Gu Mang? O să o faci?”

În clipa în care Murong Lian a terminat de vorbit, biciul spiritual din mâna lui s-a transformat într-un pumnal care strălucea cu o lumină rece. L-a apropiat de obrazul lui Gu Mang.

„Fie îi tai brațul, fie îți tai fața. Ai mintea tulburată, nu-i așa? Abia aștept să văd ce vei alege.”

Mo Xi simți un fior în inimă. Murong Lian nu era deloc beat.

Era evident că, având în vedere abilitățile actuale ale lui Gu Mang, chiar dacă ar fi luat pumnalul, nu ar fi putut să-i atingă nici măcar un fir de păr lui Mo Xi; nu exista absolut niciun pericol. Murong Lian doar îl testa pe Gu Mang pentru a vedea dacă își pierduse cu adevărat amintirile și, prin urmare, cât de mult conta Mo Xi în inima lui Gu Mang.

„O să număr până la trei.”

Pumnalul era chiar lângă fața lui Gu Mang. Încă un inch și ar fi curs sânge. Gu Mang nu scoase niciun sunet, întorcându-se să privească pumnalul lui Murong Lian aproape cu indiferență.

„Unu.”

Bătăile inimii lui Mo Xi s-au accelerat. Își dorea mai mult decât orice să-l oprească pe Murong Lian în acea clipă.

Dar, pe de altă parte… nu putea să nu se întrebe ce anume ar fi făcut Gu Mang.

De fapt, Mo Xi avea bănuielile lui. Și el luase în considerare posibilitatea ca aparenta deteriorare mentală a lui Gu Mang să fie doar o fațadă.

Dacă mintea lui Gu Mang ar fi fost într-adevăr distrusă, funcționând doar pe baza instinctului bestial, atunci nu ar fi ezitat nicio secundă. Dacă, așa cum spunea Li Wei, Gu Mang se credea cu adevărat un lup, având de ales între a-și face rău sieși și a face rău altcuiva, ar fi ales fără îndoială cea de-a doua opțiune.

Atunci de ce Gu Mang încă nu se mișcase să atace?

Atmosfera devenea din ce în ce mai tensionată.

Murong Lian zâmbea, Yue Chenqing striga, mulțimea implora. Fumul se învârtea prin încăpere, creând o scenă suprarealistă și ciudată. Amintirile chipului lui Gu Mang i-au apărut în fața ochilor lui Mo Xi: calm, radiant, îngrijorat, rece ca gheața.

Acestea treceau în fața ochilor ei sub forme fantastice, ca solzii sclipitori ai unui pește uriaș; lumina care se reflecta pe fiecare solz era o siluetă a lui Gu Mang din trecut, plutind în sus ca un vis:

Nu ne-am mai văzut de mult, Mo-shidi. Pot să stau lângă tine?

Vrei să putrezești alături de mine?

Chiar o să te omor…

Aceste amintiri au trecut în vâltoare, într-un torent care i-a inundat ochii lui Mo Xi. În cele din urmă, au fost întrerupte de vocea lui Murong Lian, iar Mo Xi a fost readus la realitate.

Rămăsese doar acest Gu Mang, încă oarecum calm, cu doar o ușoară încrețitură între sprâncene.

„Doi…”

Din nu se știe ce motiv, Gu Mang încă nu se mișcase.

De ce nu alegea să se apere?! Nu era oare o fiară, incapabil să-și amintească nimic? Și asta fără să mai vorbim de cruzimea de care dăduse dovadă până atunci față de Mo Xi. Gu Mang îl înjunghiase, așa că ar fi trebuit… Ar fi trebuit…

„Trei!”

„Oprește-te!” Mo Xi a reacționat instantaneu, scântei de lumină strălucind în mâinile sale, în timp ce un simbol talismanic a izbucnit din palma lui și s-a îndreptat spre pumnalul pe care Murong Lian îl ridicase.

Era prea târziu.

Pumnalul a străfulgerat spre obrazul lui Gu Mang, iar sângele a țâșnit.

Ochii lui Mo Xi s-au mărit.

Capitolul 16: Suspiciune

Sângele curgea în picături.

Murong Lian și-a apăsat mâna pe braț, dar hainele sale de mătase s-au îmbibat repede de sânge. Sângele roșu se scurgea printre degetele sale. Servitorii au pălit la vederea acestei scene, bâlbâindu-se: „D-domnul meu…”

Nimeni nu se așteptase ca Murong Lian să fie cel rănit. Mulțimea din Conacul Wangshu a izbucnit în agitație.

„Aduceți leacuri! Repede, aduceți pudra vindecătoare!”

„Grăbiți-vă! Garouri! Garouri!”

Fața lui Murong Lian era cenușie. Cumva, în clipa în care înjunghiase cu pumnalul, un sigiliu în formă de lotus roșu prinsese viață pe partea laterală a gâtului lui Gu Mang. Un flux exploziv de energie spirituală a urmat imediat, în timp ce o duzină de săbii de lumină s-au năpustit spre el. Nu numai că i-au smuls pumnalul din mână, dar l-au aruncat cu tot cu trupul câțiva metri înapoi.

Murong Lian a rămas pentru o clipă fără cuvinte. Și-a mușcat buza inferioară, fața lui alternând între roșeață și paloare. În cele din urmă, și-a revenit suficient cât să invoce o lumină albastră în palma sa și să oprească, mai mult sau mai puțin, sângerarea. „Gu Mang!”, a strigat el, vocea lui plină de jenă și furie.

În haosul creat, Gu Mang se ascunsese în spatele unei mese. Acum își freca picioarele goale unul de altul, scrâșnind din dinți în timp ce îl privea pe Murong Lian cu o expresie atât extrem de precaută, cât și extrem de inocentă. Acele săbii de lumină continuau să se învârtă fără încetare; îl înconjurau complet și îl protejau în inima formației.

Unul dintre tinerii stăpâni din mulțime fusese odată la Pavilionul Luomei să-l viziteze pe Gu Mang. După o clipă de gândire, își dădu seama ce se întâmplase. „Aiya! E formația aceea!”, exclamă el.

„Ce formație?”, spuse Murong Lian furios. „Dacă știi ceva despre ea, atunci grăbește-te și vorbește!”

„Această formație… Și eu am aflat din întâmplare… Mi-e puțin jenă să vorbesc despre asta…”

„Vorbește!”

De îndată ce tânărul stăpân a văzut cât de furios devenise Murong Lian, a răspuns cu toată graba cuvenită. „Wangshu-jun, îți răspund cu tot ce știu! Formația nu este declanșată de magie sau de arme de nivel înalt. Totuși, dacă invoci o armă obișnuită, sau dacă îl lovești cu piciorul sau cu pumnul pe Gu Mang, el se va speria, iar o mulțime de săbii de lumină vor țâșni din corpul său. Și asta înseamnă…” Ajuns în acest punct, se simțea oarecum jenat, dar și-a făcut curaj să termine. „De aceea, indiferent de cât timp se află Gu Mang la Pavilionul Luomei, nimeni nu poate să pună mâna pe el.”

Murong Lian era încă furios. Îl privea cu răutate pe Gu Mang de cealaltă parte a mesei. „Ce fel de formație idioată și ridicolă e asta?!”

Tânărul stăpân clătină din cap. „Gu Mang era un adevărat geniu al magiei. Cine știe câte vrăji a inventat pe vremuri? Multe dintre ele nu aveau alt scop decât să le facă pe fete să chicotească. Asta… s-ar putea să fie ceva ce a creat pe vremuri, doar pentru distracție.”

Când tânărul stăpân spuse asta, restul celor prezenți își amintiră.

Și în prezent, în bibliotecile academiei de cultivare se mai pot găsi suluri acoperite cu vrăji scrise la întâmplare de Gu Mang. Vrăjile erau toate pentru lucruri precum încălzirea instantanee a unei farfurii cu mâncare rece, transformarea în pisică pe durata arderii unui bețișor de tămâie și chiar conjurarea unei mingi de foc pe care să o ții în brațe pentru a te încălzi iarna. Cea mai cunoscută vrajă se numea „Sunt de acord cu generalul”. Se spunea că, atunci când Gu Mang s-a înrolat pentru prima oară, îi plăcea să chiulească de la acele ședințe militare plictisitoare. Pentru a-l împiedica pe general să afle, el a inventat o vrajă care transforma o bucată de lemn în copia sa fidelă. Această bucată de lemn stătea acolo și asculta aiurelile generalului, în timp ce omul care îi semăna scăpa fără urmă, plecând în vreo aventură veselă sau alta…

„Acum că mă gândesc la asta, pare destul de plauzibil.”

„Nu-i așa? Protejează împotriva pumniilor și loviturilor cu piciorul, dar nu blochează magia. E complet absurd, evident că nu e o formație de protecție serioasă.”

„Năzdrăvanului de Gu Mang pur și simplu îi plăcea să facă prostii. Dar trebuie să-i recunoști meritul — acea mică vrajă fără rost chiar a ajuns să-l protejeze”, râse cineva. „Fără ea, ar fi fost terminat de mult. La urma urmei, sunt o mulțime de oameni în Chonghua care vor să-l vadă la pământ. Păcat că nimeni nu poate străpunge această formație.”

Yue Chenqing se scărpină pe cap. „La naiba, ce fel de formație e asta?”, mormăi el. „Formația Florii de Neatins?”

„Fii serios, Gu Mang, floarea de neatins?” Un alt tânăr stăpân a început să râdă și i-a aruncat lui Yue Chenqing o glumă în șoaptă. „De ce nu faci din asta un cuplet?”

„«Gu Mang, floarea de neatins»”, a repetat Yue Chenqing, cu totul captivat. „Atunci care e al doilea vers?”

„«Generalul Mo, fustangiu fără credință».”

Yue Chenqing se lovi cu palma peste coapsă și izbucni în râs. „Nu e deloc corect, dar totuși e...”

„De ce râzi?!” îl întrerupse Murong Lian. „Ești atât de indisciplinat — să vezi dacă nu mă răzbun pe tatăl tău ca pedeapsă!”, izbucni el, cuprins de o furie umilitoare.

„Nu râd! Cum aș îndrăzni?” răspunse Yue Chenqing în grabă. „Lasă-mă doar să-ți spun că, atâta timp cât asta te face fericit, Wangshu-jun, poți să te răzbuni pe tata cum vrei — poți chiar să-l scoți pe tata la o întâlnire!”

Murong Lian îl privi cu o privire furioasă. Nu numai că nu reușise să se dea mare la festinul din seara aceea, dar suferise răni atât fizice, cât și la demnitate. Îi era foarte greu să accepte asta și se întoarse să strige: „Unde sunt servitorii?!”

„Așteaptă ordinele, domnule!”

Murong Lian a arătat spre Gu Mang cu o mișcare a mânecilor. „Luați-l pe porcul ăsta prost de aici. Nu vreau să-l mai văd niciodată. Și duceți-vă să aduceți niște oameni mai cumpătați și mai inteligenți de la Pavilionul Luomei. Cât despre pedeapsa lui…”

Murong Lian scrâșni din dinți, aruncându-i o privire cu colțul ochiului lui Mo Xi. Din nu știu ce motiv, de când Mo Xi văzuse formația, expresia lui fusese puțin ciudată. Privirea îi revenise de câteva ori spre partea laterală a gâtului lui Gu Mang.

„Generale Mo… Nu ai nimic de spus?”

Mo Xi își reveni în fire și își îndreptă privirea de la Gu Mang, încrucișându-și brațele. „Nu intenționai, Wangshu-jun, să cedezi și să-l încredințezi pe Gu Mang în grija mea?”, întrebă el cu indiferență.

Murong Lian rămase pentru o clipă surprins. Apoi spuse, fără niciun pic de rușine: „Nu am vorbit serios. Majestatea Sa Imperială a decretat că eu voi fi cel care îl va pedepsi. Cum ar putea să-și schimbe stăpânul atât de ușor?”

Mo Xi știa deja că Murong Lian nu-și ținea niciodată promisiunile. Zicala „cuvântul unui domn valorează cât greutatea lui în aur” era mai mult sau mai puțin o prostie când venea vorba de acest om. În plus, acea promisiune fusese o farsă încă de la început. Dacă împăratul nu-și retrăgea personal decretul, nimeni nu putea face nimic pentru a-l schimba.

Mo Xi ridică privirea și întâlni privirea arogantă a lui Murong Lian. „Dacă așa stau lucrurile”, spuse el, „Wangshu-jun, ar trebui să te ocupi de oamenii tăi. De ce te mai obosești să mă întrebi pe mine?”

„Cum spui tu.” Murong Lian zâmbi disprețuitor și se întoarse pentru a da instrucțiuni. „Luați-l de aici. Dați-i optzeci de lovituri de bici ca recompensă și reduceți-i porția de mâncare și băutură timp de o lună.” După o pauză, adăugă o altă frază răutăcioasă: „Dacă moare de foame, ei bine, a cui e vina?”

Gu Mang fu escortat afară, iar servitorii de la Conacul Wangshu se apucară să strângă masa care fusese răvășită. Așezară câteva platouri proaspete cu mâncare, permițând ca festinul să reînceapă.

În mijlocul murmururilor discuțiilor, doar Mo Xi tăcea. Când cupele de vin și jocurile de băut au reapărut în jurul lui, a ridicat din nou privirea, fixând cu o expresie complicată direcția în care fusese dus Gu Mang. În umbră, unde nimeni altcineva nu putea vedea, degetele i s-au strâns încet într-un pumn.

Lui Mo Xi nu-i plăcea să bea și ura mahmureala.

Dar, după ce s-a întors în acea zi de la Conacul Wangshu, s-a așezat în curtea goală a casei sale și a deschis un borcan cu vin bun, păstrat de mulți ani. A băut cupă după cupă, până când borcanul s-a golit. A privit spre cerul gol, unde norii se risipeau după ninsoare.

„Li Wei”, îi spuse el majordomului care stătea lângă el. „De câți ani ești alături de mine?”

„De șapte ani, stăpâne.”

„Șapte ani…”, murmură Mo Xi.

Cu șapte ani în urmă, Mo Xi îl urmărise pe trădătorul Gu Mang. După ce trecuse de liniile inamice, fusese înjunghiat în piept, iar viața îi atârna de un fir de ață. În timp ce Mo Xi zăcea inconștient în pat, împăratul îi poruncise lui Li Wei să se ducă la Conacul Xihe pentru a avea grijă de el.

Așadar, trecuseră deja șapte ani.

Nemulțumit, Mo Xi se întreba de ce nu putea să treacă peste asta. De ce nu putea să uite?

Consumul excesiv de vin duce inevitabil la o oarecare stare de ebrietate. Mo Xi voia să-și păstreze mintea limpede, așa că, atunci când Li Wei s-a aplecat să-i umple din nou cupa, a dat din cap. Li Wei s-a conformat. Cei care nu se lăsau intimidați de frumusețe și nu se lăsau îmbătați de vinul bun erau rari. Puțini bărbați puteau să se abțină cu ușurință în fața dorinței, dar Mo Xi era unul dintre ei.

„Ce părere ai despre mine și Gu Mang?”, întrebă brusc Mo Xi.

Li Wei se sperie. „Voi doi nu sunteți… o pereche potrivită?”, răspunse el ezitant.

„De ce vorbești despre perechi între doi bărbați? Se pare că și tu ai băut prea mult.” Mo Xi îi aruncă o privire aspră. „Mai încearcă o dată.”

Abia atunci Li Wei își reveni, zâmbind. „Oh, relația dintre voi? Toată lumea știe că e proastă.”

„Și cum era înainte?”

„Înainte…” Li Wei se gândi o vreme. „Pe vremea aceea, încă nu avusesem norocul să fiu repartizat lângă tine, stăpâne, dar am auzit că tu și generalul Gu erați frați de arme la academie, camarazi în armată și generalii gemeni ai imperiului, precum și… Oh, nu știu. Sincer să fiu, nu-mi vine nimic altceva în minte. Unii spuneau că erai destul de apropiat de generalul Gu, iar alții spuneau că doar părea așa pentru că generalul Gu era cald cu toată lumea, ca razele soarelui, așa că poate nu era chiar atât de apropiat de tine. Cam asta e tot.”

Mo Xi dădu din cap fără să comenteze.

Frați de arme, tovarăși de luptă, doi generali ai imperiului. Aceasta era impresia pe care majoritatea oamenilor o aveau despre relația dintre Mo Xi și Gu Mang. Nu părea să fie greșită.

„Atunci, cum stăteau lucrurile de fapt?”, întrebă Li Wei curios.

„Între el și mine?” În mod neașteptat, Mo Xi zâmbi foarte ușor și își coborî genele lungi. În acel zâmbet se ascundea ceva amar. „Greu de spus. Nu se poate spune.” Făcu o pauză. „Nici nu ar trebui spus”, încheie el încet.

Nimeni din Chonghua nu ar crede că Gu Mang fusese pentru Mo Xi ceea ce ar putea fi un izvor limpede pentru un călător însetat.

Înainte ca Mo Xi să-l cunoască pe Gu Mang, avea ambiție, simț al datoriei, o voință de fier și nu se temea de greutăți, dar sentimentul cel mai puternic din inima lui fusese, de fapt, ura.

În tinerețe, Mo Xi îi tratase pe toți cu sinceritate profundă, dar ce primise în schimb? Moartea tatălui său în luptă, trădarea mamei sale, uzurparea puterii de către unchiul său — și fiecare dintre servitori era mai priceput decât cel dinainte în a înțelege aluziile unchiului său. Îi spuneau lui Mo Xi „tinere stăpân” în față, dar toți acționau la ordinele unchiului său. Trebuia să fie mereu pe gardă; nu era nimeni în care să poată avea încredere.

Nu știa ce greșeală făcuse, de soarta îl trata atât de aspru.

Atunci l-a întâlnit pe Gu Mang.

În acele vremuri, Gu Mang era atât de bun, atât de drept. Deși era sclav, cu un statut mai jos decât țărâna, nu a purtat niciodată pică și nu a criticat nimic. Când el și Mo Xi au început să alunge împreună demonii și monștrii, Mo Xi era irascibil și adesea nepoliticos, dar Gu Mang ierta totul cu un zâmbet — întotdeauna se punea în locul celorlalți și le înțelegea greutățile, chiar dacă el însuși dusese o viață atât de grea.

Se străduia mereu să inspire fiecare fărâmă de bunătate din viață, apoi făcea tot ce-i stătea în putință pentru a face o mică floare să înflorească.

Atunci când Gu Mang s-a dat drept Murong Lian pentru a cumpăra medicamente, știa că va fi pedepsit — că ar putea chiar să-și piardă dreptul de a se cultiva la academie — dar totuși fusese hotărât să o facă. Iar după aceea, în timp ce îngenunchea în pavilionul de penitență al academiei de cultivare, Gu Mang nu s-a apărat deloc, ci a spus doar, fără rușine, că i s-a părut că ar fi distractiv.

Dar ce sclav ar renunța la o astfel de oportunitate de succes, câștigată cu atâta greutate, doar de dragul distracției?

Era clar că Gu Mang făcuse asta pentru că văzuse cu ochii lui că satul acesta era bântuit de boli pe tot parcursul anului.

Nu putuse suporta asta.

Dar Gu Mang era atât de neînsemnat încât, chiar dacă ar fi folosit cel mai amabil ton și cea mai blândă voce pentru a spune: „Am vrut să salvez oameni”, ar fi fost întâmpinat cu batjocură nemiloasă. Chiar dacă și-ar fi despicat pieptul pentru a dezvălui chinul insuportabil din inima sa, tot ar fi fost întâmpinat cu râsete disprețuitoare la adresa pasiunii sale, cu îndoieli privind bunătatea sa, cu batjocură la adresa curajului său și cu ridiculizarea sincerității sale tremurânde.

Gu Mang știa toate acestea, așa că nu a contrazis pe nimeni.

Se spunea că „În glorie, omul trebuie să se concentreze asupra oamenilor; în obscuritate, trebuie să se concentreze asupra sinelui.” Situația lui Gu Mang era fundamental sumbră și obscură; el nu era altceva decât un sclav de la Conacul Wangshu. Dar, în loc să-și facă griji de unde-și va procura următoarea masă sau cum să câștige favoarea stăpânului său, și-a asumat povara de a-i ajuta pe cei pe moarte și de a-i vindeca pe cei răniți — ce nebun îndrăzneț.

Dar tocmai această aroganță a sa, acea inimă sinceră debordând de pasiune arzătoare, a fost cea care l-a adus pe Mo Xi, care își pierduse credința în umanitate, înapoi pe calea cea dreaptă.

„Stăpâne.” Vocea îngrijorată a lui Li Wei l-a scos din starea de amețeală. „Noaptea e rece și umedă. Ar trebui să te duci să te odihnești.”

Mo Xi nu a răspuns imediat. Își ținea încă mâna peste frunte, acoperindu-și ochii. La auzul vocii majordomului său, s-a întors ușor și a dat o dată din degete, ca și cum ar fi vrut să șteargă ceva. După câteva secunde, vorbi, cu o voce foarte joasă și foarte blândă: „Li Wei.”

„Sunt aici.”

„Spune-mi…”, mormăi el. „Oare Gu Mang… nu și-a pierdut niciodată amintirile? Oare doar se preface?”

Capitolul 17: Frumusețea neîngrijită

Surprins, Li Wei întrebă: „Ce?”

Mo Xi avea încă capul plecat. Trăsăturile sale bine definite erau ascunse în umbra mâinii, iar vocea lui joasă era ușor nazală când vorbea. „Poate că încă își amintește unele lucruri. Poate că mintea lui nu a fost complet afectată. Poate că doar se preface.”

„Cum ar fi posibil așa ceva?” Ochii lui Li Wei se măriră. „Boala lui Gu Mang a fost diagnosticată la Terasa Shennong, iar cel mai renumit medic din Chonghua, Vindecătorul Imperial Jiang, a venit personal să-l examineze. Esența lui e distrusă, și-a pierdut două suflete, mintea îi e distrusă, crede că e un lup...”

„Ai văzut vreodată un lup care ar prefera să fie rănit decât să rănească pe altcineva?!”

Li Wei rămase împietrit de șoc. Oare halucina? Marginile ochilor lui Xihe-jun erau puțin roșii și umede. „Ce… ce te face, stăpâne, să spui asta…?”

Mo Xi închise ochii. Furia lui nu era îndreptată împotriva lui Li Wei; pur și simplu nu mai dorea să audă nimic despre cum Gu Mang „nu-și amintea nimic”.

„La Conacul Wangshu, Murong Lian i-a dat două opțiuni — să-mi taie unul dintre brațe sau să-și lase fața să fie tăiată.” Mo Xi se întoarse, privind umbrele copacilor care foșneau. După o lungă pauză, murmură: „A ales a doua opțiune.”

Li Wei rămase cu privirea fixă, fără cuvinte.

„Spune-mi. Ce fel de lup ar lua o astfel de decizie?”

Li Wei s-a gândit: Să-ți spun? Ce ar trebui să-ți spun? Ai văzut cum te enervezi?! Dacă aș fi spus că Gu Mang s-ar putea să nu fi înțeles întrebarea lui Wangshu-jun, te-ai fi ridicat în picioare și m-ai fi omorât cu lovituri!

Din acea zi încolo, Mo Xi putea fi descris doar ca fiind posedat.

Mai târziu, când Mo Xi era într-o dispoziție mai bună, Li Wei s-a apropiat de el și a încercat să-i explice cu tact: „Mintea lui Gu Mang s-a deteriorat cu adevărat. Sunt multe cuvinte pe care nu le înțelege, iar comunicarea cu el este ca și cum ai vorbi cu un copil de trei ani — orice propoziție poate fi necesar să fie repetată de mai multe ori.”

Cu toate acestea, Mo Xi nu putea renunța la această fărâmă de speranță.

În cele din urmă, Li Wei nu a avut altă alegere. „Atunci, stăpâne, de ce nu te duci să ceri confirmare la Terasa Shennong?”

Mo Xi nu a răspuns imediat. Mulți dintre cei de la Terasa Shennong îi raportau lui Murong Lian, așa că era reticent să-i facă o vizită.

Li Wei a venit cu o altă sugestie. „Atunci poți merge la vindecătorii imperiali și să-l întrebi pe Maestrul Jiang.”

Maestrul Jiang era distant și direct, iar impresia lui Mo Xi despre el nu era tocmai favorabilă. Dar, în cele din urmă, n-a mai putut suporta chinul din suflet și s-a dus să-i facă o vizită.

În fața streșinilor arcuite ale somptuoasei Reședințe a Vindecătorilor, însoțitorul i-a spus îngrijorat: „Xihe-jun, Maestrul Jiang a plecat să adune provizii medicinale.”

„Când se va întoarce?”

„Proprietarul nu-și stabilește date fixe pentru călătoriile sale, așa că poate dura câteva zile, sau poate câteva luni.”

„A spus unde s-a dus?”

„Când proprietarul pleacă să adune ingrediente pentru medicamente, cutreieră întreaga țară.”

Mo Xi a rămas fără cuvinte. În timp ce privea cum capul slujitorului se legăna înainte și înapoi, nu a putut decât să dea din cap, să-și întoarcă calul și să se întoarcă la conacul său.

Poate că obsesia lui era prea profundă. A fost preocupat de Gu Mang toată ziua, iar în acea noapte, în somn, Mo Xi a visat.

În acel vis încețoșat, s-a întors cumva la o zi de acum mulți ani, ziua în care și-a înțeles în sfârșit sentimentele și a trebuit să le mărturisească fără nicio întârziere.

Era o noapte liniștită în garnizoana de la frontieră.

Mo Xi era foarte tânăr, nu împlinise încă douăzeci de ani. Nu era încă indomabilul Xihe-jun, iar Gu Mang se afla încă sub controlul lui Murong Lian, nefiind încă cunoscut.

Duseseră o bătălie crâncenă împotriva Regatului Liao, iar mulți soldați muriseră. În timp ce Mo Xi strângea lucrurile camarazilor săi căzuți la datorie, dădu peste o scrisoare de dragoste. Strânse în mână acea scrisoare neexpediată, privind-o absent multă vreme.

Familia lui Mo Xi era bântuită de nenorociri. Încă din tinerețe, nu cunoscuse decât trădare și înșelăciune, trădare și manipulare.

Era pentru prima dată când era martorul unei iubiri sincere și pasionale.

Cultivatorul care murise în luptă era un om grosolan, căruia nici măcar nu-i plăcea să citească cărți. Dar, în mijlocul focurilor războiului, scrisese cu grijă și seriozitate această lungă scrisoare, cuvânt cu cuvânt. Scrisoarea nu menționa suferințele bătăliei sau meritele pe care le câștigase, ci mai degrabă alunița de la capătul sprâncenei fetei și răsadurile noi plantate într-o curte.

Când florile vor înflori splendid anul viitor, voi cânta la xiao în timp ce Xiao-Yan va cânta cu voce cristalină.

Poezia era stângace și lipsită de măiestrie, dar părea să emane tandrețe.

Și, cumva, tocmai acel bărbat aspru era cel care o compusese. Când a scris-o, își imaginase cu adevărat că va cânta și va face muzică alături de fata pe nume Xiao-Yan în pajiștea înflorită pe care o plantase cu propriile mâini, nu-i așa?

Dar, în cele din urmă, tot ce a mai rămas a fost această scrisoare acoperită de sânge uscat.

Mo Xi nu putea exprima ceea ce simțea în acel moment. A stat mult timp așezat pe marginea patului, ținând scrisoarea în mână.

Când florile vor înflori splendid anul viitor, voi cânta la xiao în timp ce Xiao-Yan va cânta cu voce cristalină.

Dacă Mo Xi ar fi fost cel care ar fi murit în acea zi, ar fi existat cineva pe care nu ar fi putut suporta să-l lase în urmă?

O siluetă familiară îi veni repede în minte, dar, la început, nu-i dădu importanță. Abia după mult timp își dădu seama la cine se gândea — și rămase instantaneu împietrit de șoc, în timp ce izbucni într-o transpirație rece. Un foc părea să se aprindă în pieptul său, luminând totul din interiorul său dintr-o dată. Dar, în același timp, părea că acest infern din inima sa îl luminase în secret, îl învăluise și îl chinuise tot timpul.

Doar că nu îl recunoscuse înainte și, prin urmare, nu înțelesese adevărul acelor sentimente reprimate.

Stătea acolo cu privirea pierdută, în timp ce focul sălbatic din inima lui ardea din ce în ce mai puternic. Ceva s-a prăbușit, iar, însoțit de un urlet, altceva a răsărit în locul său.

Din afara cortului se auzeau plânsetele îndurerate ale cultivatorilor care își pierduseră frații. Auzi sunetul slab al unui xun și suspinul ușor al vântului.

Acea foaie subțire de hârtie era încă în mâna lui. Mâine, cine altcineva va muri? Mâine, ale cui alte relicve ale iubirii vor sfârși pătate de sânge și murdărie?

Dintr-odată, Mo Xi nu a mai putut să-și stăpânească impulsul din inimă. A dat la o parte perdeaua și s-a ciocnit imediat de un vindecător care venise să-i trateze rănile. Cultivatorul a tresărit de spaimă. „Mo-gongzi?”

Mo Xi nu a răspuns. A ieșit cu pași mari din cort, ritmul pașilor accelerându-se cu fiecare pas, și a ascuns scrisoarea pătată de sânge în reverul mantiei. O va aduce înapoi și i-o va da lui „Xiao-Yan” menționată în ea, dar, în acel moment, trebuia să găsească pe cineva. Se simțea brusc atât de grăbit, de parcă, dacă nu ar fi vorbit astăzi, nu ar mai fi avut niciodată o altă șansă; de parcă moartea îl aștepta chiar în fața lui.

„Mo-gongzi! Mo-gongzi!” Vindecătorul îmbrăcat în alb a ieșit în fugă din barăci după el. „Mo-gongzi, rana de la brațul tău...”

Dar Mo Xi l-a ignorat — nu-i păsa de o rană nesemnificativă. A ieșit în fugă din tabără, apoi a invocat un cal spiritual și a galopat înainte.

Vântul înghețat și zăpada timpurie îi băteau în față, iar păsările din garnizoană ciripeau în spatele lui. A lăsat în urma sa toate acele sunete fragmentate. O explozie de pasiune îi creștea în inimă și voia să o verse în fața lui Gu Mang, care era de serviciu de noapte. Își simțea bătăile puternice ale inimii, emoțiile arzând într-un foc fumegând. Chiar și în mijlocul vântului glacial și al zăpezii înghețate, palmele îi erau umede.

„Unde e Gu Mang?”, îl întrebă el fără suflare pe cultivatorul din garnizoană de îndată ce ajunse la cazarma din nord, înainte chiar să coboare de pe cal. „Îl caut. Unde e?”

Cultivatorul se alarmă la apariția bruscă a lui Mo Xi. „Mo-gongzi, ai vreun raport urgent?”

„Raport urgent? Am nevoie de un raport urgent ca să-l vizitez?” Respirația îi ieșea sub formă de aburi fierbinți, iar tonul îi devenea din ce în ce mai nerăbdător.

„Atunci…” Cultivatorul se opri din vorbit, ezitând în timp ce privirea îi alunecă peste brațul rănit al lui Mo Xi. Mo Xi înțelese ce voia să spună: Atunci de ce nu te odihnești cum se cuvine ca să te vindeci? De ce alergi prin toată tabăra, prin zăpadă, ca să cauți un soldat necunoscut?

Mo Xi era prea neliniștit. Și prea impulsiv.

Tocmai își dăduse seama de ceva, ceva extrem de important, ceva care îl frământa de multă vreme. Trebuia să-l găsească pe Gu Mang. Dacă nu-l găsea pe Gu Mang chiar în clipa aceea, simțea că toată pasiunea din inima lui se va evapora și se va stinge.

Mo Xi avusese întotdeauna un temperament hotărât și ferm; în clipa în care era sigur de ceea ce voia, trebuia să aibă acel lucru în mâinile sale. Pe deasupra, era tânăr și nu cunoscuse niciodată amărăciunea iubirii.

Nici măcar nu se gândea la consecințe; nu-i trecea prin cap nimic legat de decență sau dreptate, nici măcar dacă urma să fie respins.

Nu știa absolut nimic. Cu sinceritatea din toată inima purtându-l fără grijă, Mo Xi ajunse în grabă în fața cortului lui Gu Mang. Stând în fața cortului, degetele îi tremurau ușor, sângele îi fierbea din ce în ce mai tare, iar inima îi bătea din ce în ce mai repede. În cele din urmă, a înghițit în sec, a respirat adânc și a dat la o parte perdeaua.

„Gu Mang...”

Un cultivator de luptă cu trăsături armonioase s-a întors. Era prietenul apropiat al lui Gu Mang, Lu Zhanxing.

Lu Zhanxing era, de asemenea, unul dintre asistenții de studiu ai lui Murong Lian la academie. Crescuse alături de Gu Mang și avea un temperament încăpățânat. Ronțăia un fruct și citea un manual de mânuire a sabiei când l-a zărit pe Mo Xi în pragul ușii. „Mo-gongzi?” A rămas uimit pentru o clipă. „Ce faci aici?”

„Unde e Gu Mang?”

„Oh, îl cauți.” Lu Zhanxing mai luă o mușcătură din para suculentă, apoi izbucni într-un râs încântat. „Cum se face că atâția oameni îl caută în seara asta?”

Mo Xi se opri. „Cine altcineva?”

„Oh, nimeni, serios. Câțiva dintre prietenii noștri, care îl duceau în satul din apropiere. Nu-i cunoști, Mo-gongzi. Voiam să mă alătur și eu, dar picioarele nu mi s-au vindecat încă complet, așa că n-am mai făcut efortul…”

Pe măsură ce Lu Zhanxing divaga, neliniștea din inima lui Mo Xi se intensifica. Își mușcă buza de jos. „Unde s-a dus?”, întrebă el.

Lu Zhanxing râse din nou, gata să-i răspundă la întrebare…

Dar tocmai când Mo Xi era pe punctul de a visa răspunsul pe care îl primise atunci, simți o înțepătură ascuțită — ca și cum inima lui ar fi încercat instinctiv să-l protejeze, împiedicându-l să simtă o durere și mai mare. Întunericul apăsător se lăsă cu o finalitate inexorabilă, zdrobind răspunsul lui Lu Zhanxing, iar peisajul oniric se risipi ca cel mai efemer praf purtat de vânt.

Umbrele deveniseră și mai adânci, visul și mai întunecat. Nu se mai auzea niciun sunet.

În cele din urmă, totul s-a transformat în neant. Totul a revenit la tăcere.

A doua zi, Mo Xi s-a trezit la sunetul cântecului păsărilor din curte. A clipit, revenindu-și treptat în fire, ca și cum ar fi ieșit la suprafață din ruinele unei frumoase iluzii.

„Gu Mang…”

Mo Xi era prins în strălucirea reziduală a peisajului de vis. Când și-a ridicat o mână, a simțit o căldură slabă în palme, precum și un strat subțire de transpirație. Era ca și cum încă își putea aminti clar acea emoție arzătoare, specifică tinereții, deși tot ce se întâmplase în visul său se estompase deja.

„Stăpâne.” Li Wei văzu că se trezise și se apropie cu pași mici și politicoși, făcând o plecăciune înainte de a vorbi. „Dimineața devreme, Changfeng-jun a trimis un mesager cu câteva daruri. Acestea sunt păstrate în prezent în pavilionul florilor. Stăpâne, dorești să le accepți?”

„Changfeng-jun?”

După ce s-a trezit dintr-un vis deprimant legat de trecut, chiar și strălucitul și extraordinarul Xihe-jun a avut nevoie de ceva timp să-și revină. Abia după o lungă perioadă de timp și-a frecat fruntea și a încruntat ușor sprâncenele, pe măsură ce își amintea.

Changfeng-jun era un vechi nobil căzut în dizgrație. În prezent, deși încă își păstra statutul, acesta era doar de formă. Mai mult, Changfeng-jun nu mai avusese contacte cu alte familii de rang înalt de foarte, foarte mulți ani.

Mo Xi era destul de morocănos la trezire. Își apăsă venele proeminente de la tâmple. „De ce îmi trimite cadouri dintr-odată?”, întrebă el.

„Nu a spus.”

Mo Xi era integru și incoruptibil până la extrem. După un moment de gândire, spuse: „Atunci, returnează-le. Poți spune că am acceptat intenția, dar, întrucât nu este nici sărbătoare, nici ocazie specială, nu pot accepta cadourile.”

„Da.”

După ce Mo Xi s-a spălat și s-a îmbrăcat, s-a îndreptat spre Pavilionul Florilor, unde a dat peste o scenă de adevărat exces: o livrare de opt cufere conținând comori de perle și jad, tifon mătăsos și brocart damascat, dispozitive magice și medicamente spirituale, precum și tot felul de alte cadouri. Văzând asta, s-a încruntat și l-a chemat pe Li Wei, care era ocupat.

„Changfeng-jun are vreo problemă?”

„Eh?” Li Wei l-a privit surprins. „Nu are.”

„Atunci ce vrea să spună cu asta?”

„Ei bine…” se gândi Li Wei în sinea sa. Se pare că Changfeng-jun jignise recent destul de mulți nobili de la academia de cultivare din cauza unei chestiuni legate de fiica sa. Câțiva dintre acești nobili proveneau din familii puternice și prospere. Trimiterea de cadouri către Xihe-jun era o încercare evidentă de a testa terenul și de a vedea dacă putea obține ajutorul acestui comandant redutabil, care se întorsese recent în oraș și nu era încă la curent cu evenimentele.

Dar administratorul Li era un om extrem de inteligent. Știa că cel mai bine era să evite să se implice în chestiuni care priveau mai multe clanuri. „Dacă stăpânul meu nu știe, atunci nici eu nu am cum să știu.”

Mo Xi aruncă încă câteva priviri solemne asupra cadourilor. Tot nu reușea să-și dea seama de intențiile expeditorului, așa că hotărî să nu mai piardă timpul cu asta. „Plec”, spuse el, aranjându-și mânecile. „Nu mă voi întoarce la prânz. Spune-le celor de la bucătărie că nu e nevoie să pregătească masa.”

„Oh…”, răspunse Li Wei, neputându-se abține să nu arunce o privire furișă către Mo Xi.

În ultimele câteva zile, comportamentul stăpânului său fusese puțin ciudat.

De când se întorsese de la Conacul Wangshu, se părea că, atâta timp cât nu erau treburi de la curte sau militare, ieșea în fiecare zi fără excepție. Uneori lipsea jumătate de zi, alteori toată ziua, iar uneori se întorcea abia în miezul nopții. Și nu-și lăsa niciodată însoțitorii să-l urmeze.

Având în vedere aceste indicii, oricum ai privi lucrurile, părea că avea o întâlnire secretă cu o frumoasă amantă…

De îndată ce acest gând i-a trecut prin minte, Li Wei aproape că a izbucnit în sudori reci.

Nu, nu, nu! Cum ar putea fi? Cum ar putea fi?

Mai întâi a fost Mengze, apoi Yanping — și asta fără a mai vorbi de toate frumusețile virtuoase și seducătoarele intrigante din alte case ilustre. Toate încercau să-l cucerească pe idolul masculin nobil, distant și rece care era Xihe-jun, dar niciuna nu reușise vreodată.

Li Wei se gândi că, dacă Xihe-jun se întâlnea într-adevăr în secret cu o fecioară, aceasta trebuia să fie o frumusețe de-a dreptul devastatoare, cu talente extraordinare.

Cu o expresie tulburată, Mo Xi s-a așezat la o terasă de ceai de la colțul străzii și a cerut un ceainic de ceai Yangxian. Ceaiul i-a fost adus imediat, împreună cu câteva fructe uscate și gem de miere. Mo Xi a băut încet. Din când în când, ochii lui cu contur elegant scrutau partea cealaltă a străzii.

Peste stradă se afla iazul cu lotuși din curtea din spate a Pavilionului Luomei. O anumită „frumusețe” neîngrijită nu mai apăruse acolo de ceva vreme.

Începând de acum mai bine de o săptămână, Gu Mang stătea cu privirea pierdută în fața acestui iaz aproape în fiecare zi. Stătea singur pe podul plutitor și nu făcea altceva decât să privească în tăcere peștii din iazul de dedesubt.

Fața lui era absentă, de parcă ar fi fost acoperită de zăpadă grea.

La început, Mo Xi nu înțelesese ce era atât de interesant la acești pești — până când, într-o zi, l-a văzut pe Gu Mang încercând să prindă unul. Evident, nu a reușit să-l prindă, așa că a rămas ghemuit pe mal, privind absent cum crapul ornamental strălucea în timp ce înota departe. Gâtul i se mișca în timp ce înghițea, iar privirea i se încețoșa treptat.

Abia atunci Mo Xi și-a dat seama că Gu Mang era flămând.

Trecuseră mai mult de zece zile de când Murong Lian anunțase că îi va reduce rațiile lui Gu Mang pentru o lună întreagă. Așa că bietul Gu Mang voia să prindă un pește ca să mănânce…

Dar, din nu se știe ce motiv, de la acea singură încercare eșuată, Gu Mang nu mai apăruse. Mo Xi venea în fiecare zi, dar nu l-a mai văzut niciodată ghemuit, încercând să prindă pește. Nici astăzi nu a fost altfel.

Încet, Mo Xi a ajuns la fundul ceainicului și i-a cerut negustorului să-i aducă unul proaspăt. A stat acolo mult timp, dar tot nu era niciun semn de la Gu Mang.

Trecuseră cinci zile de când nu mai ieșise. Oare se întâmplase ceva la Pavilionul Luomei?

În ciuda aparenței sale indiferente, pe măsură ce Mo Xi se gândea la asta, devenea din ce în ce mai neliniștit în sinea sa. A îndurat totul în tăcere, bând ultimele picături de ceai yangxian într-o încercare zadarnică de a stinge focul din inima sa. În cele din urmă, s-a ridicat în picioare și a traversat strada.

Capitolul 18: Sigiliul

În fața Pavilionului Luomei, un cultivator de rang inferior mătura frunzele căzute de pe copacii de degetar de pe pavajul de calcar alb de jad, mătura foșnind peste pietrele de pavaj.

Dintr-odată, o pereche de cizme militare din piele neagră îi intră în câmpul vizual. Cultivatorul se opri, apoi ridică privirea cu un zâmbet, pentru a-l îndepărta cu tact pe vizitator. „Stimate client, încă nu s-a întunecat. Pavilionul nostru se deschide la ora xu. Ce-ar fi să te întorci mai târziu...”

Încă mai vorbea când a zărit clar chipul acestui client. Ochii i s-au deschis larg, iar din pură teroare a scăpat mătura din mână.

„Xi… Xihe-jun?!” a bâlbâit cultivatorul, uluit.

Uniforma militară a lui Mo Xi era îngrijită și corectă, reverele lui erau perfect așezate, iar gulerul îi era aranjat meticulos. Era imaginea unui domn onorabil. „Caut pe cineva”, spuse el.

Cultivatorului de rang inferior era gata să-i cadă falca pe podea.

Acesta era Pavilionul Luomei, iar Xihe-jun era cunoscut pentru abstinența sa. Venea de bunăvoie într-un bordel în căutarea cuiva? Oare soarele era pe cale să răsară din vest?!

Fața lui Mo Xi era ca gheața, iar expresia lui devenea și mai înfricoșătoare. „La ce te uiți? Nu am voie să intru?”

„N-n-nu. Intră, intră.” Bâlbâindu-se, cultivatorul îi făcu semn în grabă să intre. „Pe cine cauți, Xihe-jun?”

Mo Xi ezită, apoi își întoarse privirea. „Pe Gu Mang”, spuse el fără nicio expresie.

„Oh! Deci pe el îl cauți…” Cultivatorul răsuflă imediat ușurat.

Deși ideea că Xihe-jun ar fi vizitat bordeluri era complet absurdă, cea că îl căuta pe Gu Mang era plauzibilă. Având în vedere intensitatea urii reciproce dintre ei, ar fi fost perfect normal ca Xihe-jun să-și descarce furia asupra lui Gu Mang dacă era într-o dispoziție proastă.

Mo Xi l-a urmat pe cultivator în Pavilionul Luomei fără nicio problemă. În timp ce mergeau, cultivatorul i-a spus lui Mo Xi: „Xihe-jun, Gu Mang se află în coliba aia murdară din curtea din spate. Când intri, ai grijă la haine — nu trebuie să le murdărești.”

Mo Xi își încruntă sprâncenele. „De ce ar fi acolo?”

„Eh, e o poveste lungă. Wangshu-jun l-a pedepsit acum ceva vreme, nu-i așa? Așa că l-am pus pe Gu Mang să facă muncă grea în curte, să spargă lemne și chestii de genul ăsta. Dar acum câteva zile, probabil că era înfometat, pentru că s-a furișat în sala de mese în miezul nopții și a furat niște chifle cu carne.”

„Și apoi?”

„Nimeni n-ar fi observat dacă ar fi luat una sau două, dar a trebuit să se poarte ca o fantomă înfometată și să mănânce patru coșuri întregi dintr-o singură dată. Încă mesteca cu o chiflă în mână când bucătarul a venit să verifice ce se întâmplă. Desigur, bucătarul a fost nemulțumit, așa că s-a repezit să-l pedepsească. Dar apoi…”

Mo Xi aruncă o privire spre chipul înspăimântat al cultivatorului. „Bucătarul a încercat să-l bată și a declanșat formația de săbii?”

„Ah! Așa e, Xihe-jun, ai mai văzut formația aceea înainte?”

Mo Xi nu răspunse, o umbră vagă trecând prin adâncurile privirii sale. Genele îi tremurară, apoi căzură, ascunzându-i ochii.

„Bucătarul ăla a exagerat cu pumnii și cu certurile, așa că Gu Mang a reacționat violent. Iar când s-a declanșat formația de săbii, bucătarul n-a avut timp să se ferească, așa că a ajuns tăiat și acoperit de sânge.” Micul cultivator și-a frecat pielea de pe dosul mâinilor, care i se făcuse de găină. „Aiyo, a suferit câteva sute de răni — e îngrozitor.”

Mo Xi a tăcut o clipă. „E bine?”, întrebă el.

„Perfect bine. Formația aceea de săbii nu e prea periculoasă. Chiar dacă îți lasă o mulțime de tăieturi, rănile sunt superficiale.” Trase aer în piept. „Sincer să fiu, Xihe-jun, nu ai de ce să-ți faci griji. Bucătarul ăla e încă un bastard care a fost capturat din Regatul Liao. Dacă se luptă cu Gu Mang, ei bine, e doar o bătaie între câini pe care și-o merită din plin.”

Mo Xi nu spuse nimic.

„După aceea, doamna s-a înfuriat și l-a încuiat pe Gu Mang în magazia de lemne. Obișnuiam să-i dăm câte o chiflă de făină de porumb în fiecare zi, dar doamna a spus că trebuie să fim mai aspri. Acum primește doar un bol de terci, ca să afle ce înseamnă suferința.” Cultivatorul ezită. „Xihe-jun, ce-ar fi să pun niște oameni să-l lege înainte de a ți-l aduce? Formația aceea e prea periculoasă. Bucătarul e încă la pat, bandajat ca un zongzi. Probabil că nu va putea să se ridice din pat câteva luni.”

„Nu e nevoie.” Fața lui Mo Xi era impasibilă. „O să trec eu însumi să văd ce face.”

Deoarece nu primea oaspeți pe durata pedepsei, Gu Mang stătea în cea mai rușinoasă colibă din Pavilionul Luomei.

Se spunea că „un lup singuratic trăiește în pericol”. Gu Mang fusese format în așa fel încât prezenta o mare asemănare cu lupii sălbatici — îi era frică să fie singur și adesea murmura singur. Acest lucru îi speria pe ceilalți locuitori ai Pavilionului Luomei, așa că hotărâseră să-i ofere un câine negru ca tovarăș.

Acest câine negru stătea acum în fața ușii colibei. De îndată ce a văzut un străin apropiindu-se, a început să latre ca un nebun. Privirea ascuțită ca un pumnal a lui Mo Xi l-a potolit într-o clipă.

„Xihe-jun, câinele acela se teme de tine.”

Firește. Ucise atâția oameni — cum ar putea un câine să spere să-i facă față? Urcând treptele de piatră în cizmele sale, Mo Xi a dat la o parte perdeaua grea de la ușă dintr-o singură mișcare. Privirea i-a străbătut încăperea întunecată și îngustă.

Spre deosebire de restul zonelor din pavilion, decorate extravagant, această încăpere era goală și spartană; conținea doar o grămadă de lemne de foc și câteva oale sparte.

Într-un colț întunecat, ghemuit ca o fiară sălbatică, se afla Gu Mang. Când a auzit că sosește cineva, i s-au mișcat urechile și a ridicat capul să privească fără să scoată un cuvânt.

„Xihe-jun, ai grijă”, se grăbi cultivatorul să-l avertizeze. „În momentul de față, e ostil față de toată lumea și se luptă cu înverșunare.”

Dar lui Mo Xi nu părea să-i pese, dând din cap cu indiferență totală. „Poți să te retragi.”

Cultivatorul ezită. Deși Wangshu-jun spusese că nu-i pasă dacă Gu Mang moare, toată lumea știa că nu vorbea serios. Dacă Gu Mang ar fi murit cu adevărat, consecințele ar fi fost mai mari decât ar fi putut suporta oricare dintre ei.

Având în vedere cât de mult îl ura generalul Mo pe Gu Mang, era posibil ca generalul să aștepte până în miezul nopții pentru a-l tăia în bucăți…

„Vreau să rămân singur cu el o vreme”, spuse Mo Xi.

Cultivatorul nu îndrăzni să mai spună nimic în fața expresiei sale sumbre și își plecă capul. „Desigur.”

După ce cultivatorul plecă, Mo Xi dădu drumul perdelei. Pânza groasă și murdară căzu în spatele lui, iar camera fu cufundată imediat în întuneric; nici măcar o singură lumânare nu era aprinsă.

În acel întuneric, doar ochii limpezi ai lui Gu Mang mai străluceau.

Mo Xi se încruntă, observând brusc că ceva nu era în regulă. Ce se întâmplase cu ochii lui Gu Mang?

Cu o mișcare a mâinii, Mo Xi aprinse o flacără în palma sa. Ținu mingea de foc ridicată și se îndreptă spre cele două puncte de lumină sclipitoare.

Gu Mang fusese închis timp de cinci zile. Mintea lui era deja oarecum instabilă, ca să nu mai vorbim de cât timp trecuse de când nu mai văzuse o lumină atât de orbitoare. Un mârâit jos îi ieși din gât, dar când acesta nu reuși să-l oprească pe intrus, încercă să fugă ca un animal rănit. Însă era prea slăbit; nu reuși să facă decât câțiva pași înainte să se clatine și să cadă la pământ.

Mo Xi stătea în fața lui Gu Mang, în timp ce lumina focului îi inunda în sfârșit silueta jalnică. Dându-și seama că fuga era imposibilă, Gu Mang se întoarse și îl privi cu o privire furioasă.

Așa cum se aștepta, ceva nu era în regulă.

În timpul celor două întâlniri anterioare, între lumina difuză a lumânărilor și emoțiile sale tumultoase, Mo Xi nu apucase să-i observe cu atenție chipul lui Gu Mang. Abia acum își dădu seama că ochii lui Gu Mang nu mai erau la fel ca înainte.

Ochii negri, mereu zâmbitori, pe care și-i amintea, dispăruseră. În locul lor se aflau o pereche de iriși albaștri, strălucind cu sclipiri de lumină în întuneric. Erau, fără îndoială, ochii unui lup alb.

Mo Xi știa că Regatul Liao îi aplicase lui Gu Mang o fuziune bestială și o călire. Dar când Mo Xi a văzut cu propriii ochi trăsăturile lupine care înlocuiseră ceea ce cunoștea odată atât de bine, mâinile au început să-i tremure.

L-a apucat pe Gu Mang de bărbie și l-a privit cu furie în acei ochi de un albastru marin.

Cine? Cine era acesta?!

Răspunzând la mânia vrăjitorului său, flacăra din cealaltă mână a lui Mo Xi a izbucnit din ce în ce mai violent. Lumina ei ardea aproape albă, scoțând în relief trăsăturile lui Gu Mang, în timp ce ochii lui Mo Xi îi scrutau fără milă trupul.

Poate pentru că această privire era prea arzătoare, prea dureroasă, Gu Mang a reușit cumva să-și adune o explozie de energie și a scuturat mâna lui Mo Xi. S-a clătinat câțiva pași înapoi.

„Oprește-te!”, a răbufnit Mo Xi.

Mo Xi a lăsat mingea de foc să plutească în aer în timp ce i-a strâns încheietura lui Gu Mang cu o mână.

Se mișcase prea agresiv. De data aceasta, Gu Mang era cu adevărat speriat, iar în întuneric străluceau raze albastre orbitoare. Formația fusese declanșată din nou, iar zeci de săbii intangibile de lumină au explodat din corpul lui Gu Mang, fiecare lamă răsucindu-se și năpustindu-se spre Mo Xi. Sângele era pe punctul de a țâșni.

Totuși, în acea clipă fugară, s-a întâmplat ceva ciudat.

De îndată ce strălucirile săbiilor l-au atins pe Mo Xi, s-au transformat în pene sclipitoare. Încet, au plutit spre podea…

Gu Mang a rămas imediat stupefiat, dar se părea că Mo Xi știa deja că formația de săbii nu-i va fi de folos împotriva lui. Cu o smucitură, l-a tras pe bărbatul uluit înapoi spre el și l-a cuprins în brațe.

După încă un moment de uimire, Gu Mang își dădu seama că era din nou ținut în strânsoarea neclintită a cuiva. Începu să dea din picioare și să se zbată.

„Stai nemișcat!”, răcni Mo Xi.

Acel glas atât de aproape îl făcu pe Gu Mang să-și ridice brusc capul, doar pentru a intra și mai mult în panică. Știa evident că formația de săbii era ultima lui linie de apărare. Pentru Gu Mang, pierderea acesteia era ca și cum un lup singuratic și-ar fi pierdut singurele arme, dinții și ghearele; acum era la mila altora. Nu avea nici cea mai mică capacitate de a-i rezista acestui bărbat, care era plin de furie reprimată.

„Nu…”, spuse în cele din urmă Gu Mang, tremurând.

Cu pieptul ridicându-se și coborând, Mo Xi se uită în jos la bărbatul din brațele sale și scrâșni din dinți plin de ură. „Să nu ce?”

„Nu…” Gu Mang rămăsese odată fără capacitatea de a vorbi, iar acum, cuprins de frică, vorbea încet și cu voce tremurândă. „Nu mă ucide…” O sclipire bestială străluci în acei ochi azurii. Se ruga atât de stângaci, atât de chinuitor. „Eu…” Își deschise buzele. „Eu… vreau să trăiesc…”

Inima lui Mo Xi bătea cu putere. Când a întâlnit acei ochi plini de disperare, cicatricea de pe pieptul său părea să-i pulseze ascuțit.

Chiar vreau să trăiesc! Ce e rău în a vrea să trăiesc cu conștiința curată?! Mo Xi, mă înțelegi? Nu suport să trăiesc așa! Nu pot suporta! Visele mele sunt pline de chipurile unor oameni morți! Nu pot continua așa dacă sunt treaz! Știi cum e durerea asta? Genul care te face să-ți dorești să mori zi și noapte?! Habar n-ai!

Înainte ca Gu Mang să cadă în dizgrație, îi strigase odată lui Mo Xi, frenetic și distrus, cu ochii plini de furie, în timp ce spărgea cupe de vin și își lăsa sângele să-i curgă pe mâini.

Mo Xi îi înțelesese durerea.

Dar ce ar fi putut face…? Pe atunci, nu putea face altceva decât să-l lase pe Gu Mang să plângă, să țipe și să urle în stare de beție. Nimic altceva decât să-i țină companie, așteptând ca el să-și revină încet, așteptând ca rănile să se vindece treptat.

După ce Gu Mang s-a trezit din beție, a încetat să mai țipe. Totuși, din nu știu ce motiv, Mo Xi avea mereu senzația că, deși Gu Mang zâmbea, se ascundea ceva în spatele acelui zâmbet — ceva ce nu putea vedea clar.

Mai târziu, împăratul l-a trimis pe Mo Xi departe de capitală. Înainte să plece, Gu Mang l-a scos din nou la băut și i-a zâmbit șmecherește – atunci a spus că va deveni un tip rău. La momentul respectiv, Mo Xi nu l-a crezut.

Cu toate acestea, când s-a întors, Gu Mang căzuse într-o stare de stupoare, îmbătat de iluziile oferite de bordeluri, până când a devenit complet de nerecunoscut.

La scurt timp după aceea, a dezertat.

Rănile lui Gu Mang nu se vindecaseră niciodată cu adevărat. În inima lui, fiecare tăietură se suprapunea peste alta, rănile noi acoperind cicatricile vechi. Voia să trăiască. Dar în fiecare zi și în fiecare noapte, voia și să moară. Zi de zi, condamnat la o eternitate fără răgaz.

Împins de un instinct bestial de supraviețuire, Gu Mang, cel cu ochii albaștri, șopti cu tristețe: „Vreau să trăiesc…”

Mo Xi închise ochii. „Nu-ți voi face nimic.”

Persoana din brațele lui tremura. Fusese grav înfometat, până în punctul în care obrajii îi erau scobiți și părul îi atârna fără vlagă. Se uită fix la chipul lui Mo Xi. Mo Xi îl lăsă să se uite mult timp, până când tremurul lui Gu Mang încetă.

Dar de îndată ce Mo Xi își mișcă brațele, ochii lui Gu Mang se măriră din nou, privind în jur cu neliniște. Era ca și cum ar fi dorit să fugă, dar știa totodată că acea dorință era fără speranță.

Mo Xi spuse: „Sunt eu.”

Înainte, Mo Xi fusese dezamăgit, plin de ură, sfâșiat de conflicte interioare și tulburat. Dar acum, văzându-l pe Gu Mang speriat și neajutorat, agitația din inima lui părea să se potolească, ca o pauză de o clipă într-o furtună torențială. Nu l-a apucat și nu l-a interogat pe Gu Mang, nici nu l-a chinuit și umilit, așa cum își imaginase că o va face.

„Îți amintești de mine?”, a continuat Mo Xi după o secundă. Apoi, de parcă nu ar fi fost sigur de ce insista: „…Nu-i nimic dacă nu-ți amintești de mine.”

Gu Mang nu scosese niciun sunet. Tocmai când Mo Xi începea să devină nerăbdător, Gu Mang spuse: „Am fost târfa ta.”

Liniște de mormânt.

„Ascultă-mă bine”, spuse Mo Xi pe un ton sec, cu nervii la pământ. „Nu rosti cuvântul ăla în fața mea. Am venit să te văd în ziua aceea ca să discutăm anumite chestiuni. Nu… nu ca să…” Indiferent de situație, „târfă” era un cuvânt pe care Mo Xi nu-l putea rosti cu voce tare. Mo Xi își întoarse furios privirea și spuse sec, cu voce rigidă: „Ține minte, era ca să discutăm anumite chestiuni.”

„Să discutăm anumite chestiuni…” murmură Gu Mang, relaxându-se în sfârșit foarte ușor. Ochii aceia, însă, rămăseseră lipiți de fața lui Mo Xi, hotărâți să surprindă fiecare urmă de emoție. Întrebă încet: „…‌Dar de ce?”

„Cum adică, de ce?”

„De ce…“ Gu Mang nu se liniștise complet; nu vorbea la fel de senin și de fluent ca în noaptea în care se reîntâlniseră. Bătăile și foamea își făcuseră efectul. Nu putea vorbi decât ezitant, cuvânt cu cuvânt. „Săbiile mele… au dispărut. Nu pot… să te lovesc?”

Mo Xi nu a răspuns imediat, expresia lui devenind tot mai sumbră și mai rece.

„De ce?”, a întrebat din nou Gu Mang.

De ce?

În acea zi, la banchetul lui Murong Lian, cineva se plânsese că, în ciuda complexității formației, nu mai rămăsese nimeni care să-i înțeleagă secretele. Omul acela se înșelase.

În acea zi, la acel banchet, unul dintre cei prezenți nu numai că cunoștea toate secretele formației de săbii, ci și motivul pentru care fusese creată de la bun început: Mo Xi, care păstrase tăcerea.

Mo Xi se uită fix la chipul lui Gu Mang în timp ce îl ținea cu un braț, nepermițându-i să se miște. Dar cealaltă mână îi dădu drumul bărbiei lui Gu Mang și alunecă încet pe partea laterală a gâtului său.

Degetele aspre se opriră deasupra sigiliului în formă de lotus.

În timp ce Mo Xi îl privea în tăcere pe Gu Mang, mângâindu-i gâtul, ochii îi erau foarte ușor înroșiți. De parcă, în secunda următoare, ar fi mușcat cu sălbăticie acel sigiliu în formă de lotus, sfâșiind pielea, carnea și venele, astfel încât Gu Mang să moară în brațele lui. De parcă asta ar fi fost necesar pentru a se asigura că acest bărbat nu-l va mai minți, nu-l va mai trăda și nu-l va mai dezamăgi niciodată. Abia atunci s-ar fi comportat cum trebuie.

Poate pentru că expresia lui Mo Xi era atât de impasibilă, iar emoțiile lui reprimate atât de dezlănțuite, Gu Mang a devenit îngrijorat. Privirea i s-a pierdut, iar buzele i s-au despărțit, de parcă ar fi murmurat ceva în șoaptă.

Mo Xi a vorbit în cele din urmă, cu voce lentă și profundă. „Poți să încetezi să mai reciti incantația.”

Gu Mang a tresărit.

„Indiferent ce ai încerca, nu se va întâmpla nimic.”

Șocat, Gu Mang întrebă: „Tu… știi?”

„Da.” Mo Xi își îndreptă privirea de la lotus, fixându-l încet și profund pe Gu Mang, în ochii lui albaștri și limpezi. „În afara declanșatorului său, dacă ai fi vrut cu adevărat să apară, l-ai fi putut invoca doar cerându-i.”

Fața lui Gu Mang păli și mai mult, iar ochii i se măriră.

Expresia lui Mo Xi era de nedescifrat, de parcă o ură fără fund s-ar fi scufundat într-o fixație la fel de profundă și l-ar fi prins acolo, în interior. Gu Mang nu știa ce ar trebui să facă.

„Dar, dacă nu-i permit să răspundă, nu o va face.” Mo Xi făcu o pauză, adâncurile ochilor lui întunecându-se, buzele lui palide despărțindu-se în timp ce explica încet. „Pentru că nu te ascultă doar pe tine. Mă ascultă și pe mine — tu nu ești singurul său stăpân.”

Fața lui Gu Mang devenea din ce în ce mai palidă cu fiecare cuvânt rostit de Mo Xi, până când a ajuns să semene cu o foaie de hârtie subțire. Se uita cu privirea pierdută la fața lui Mo Xi, de la doar câțiva inci distanță. „De-de ce…”

Mo Xi îl privi de sus, cu respirația sacadată. În ciuda tuturor eforturilor sale de a-și ascunde emoțiile, durerea din ochii lui nu mai putea fi mascată. Genele îi tremurau în timp ce înghițea în sec. „Gu Mang.” Închise ochii. „Chiar ai uitat totul?”

Ochii lui Gu Mang se lărgiră, irișii aceia limpezi și albaștri ca apa mării reflectând chipul frumos al lui Mo Xi. „Tu… Nu mă poate apăra împotriva… ta”, mormăi el, cu o prudență bestială pe chip. „De ce… îți ascultă poruncile?”

Nu era clar dacă expresia lui Mo Xi era rece ca gheața sau chinuită. „Desigur că îmi ascultă poruncile”, spuse el, fiecare cuvânt ca gheața.

În liniștea care a urmat, Mo Xi a închis ochii. Când i s-au deschis brusc, era ca și cum lava ar fi străpuns în sfârșit pământul, pupilele lui fiind de un roșu aprins.

„Desigur că îmi ascultă ordinele”, a spus el cu o furie abia stăpânită. „Pentru că sigiliul tău a folosit sângele meu, iar sigiliul tău a fost desenat de mâna mea, pentru că… cel care a creat această formație nu ai fost niciodată tu — am fost eu!”

Gu Mang nu înțelegea deloc ce spunea Mo Xi, dar putea să perceapă furia și durerea de pe chipul celui din fața lui. Se uită fix la acest străin cu ochii larg deschiși.

Expresia acestui bărbat era de-a dreptul copleșitoare, de parcă ar fi acumulat mai mult de un deceniu de iubire și ură, ar fi reprimat mai mult de un deceniu de suferință și, în cele din urmă, ar fi explodat cu mai mult de un deceniu de disperare.

Mo Xi a ridicat brusc o mână și a sfâșiat cu cruzime straturile îngrijite și ordonate ale propriului guler, pentru a-și expune partea laterală a gâtului gol și zvelt. Privirea lui Mo Xi era temperată de o lumină rece și învelită într-un foc înghețat. Fiecare cuvânt ieșea dintre dinții strânși.

„Vezi asta?” Lumina din ochii lui era ascuțită, dar era și plină de lacrimi. „Acest sigiliu, identic cu al tău… În sângele tău! De mâna ta! A fost făcut pentru…”

În timp ce Mo Xi vorbea, îl împinse brusc pe Gu Mang, de parcă nu mai voia să-l atingă sau să-l privească.

Mo Xi își duse o mână la frunte, sfârșitul frazei rămânând blocat în gât.

Capitolul 19: Te aștept

Gu Mang se uita fix la cel care se plimba nervos în fața lui, ezitant și precaut, pierdut și confuz. În cele din urmă, făcu un pas înainte și îi atinse cu grijă partea laterală a gâtului lui Mo Xi.

Mo Xi își ridică brusc capul, aruncându-i o privire furioasă prin ochii ușor înroșiți. Respirația îi era greoaie din cauza emoției intense, iar reverele îi erau ușor desfăcute. Sigiliul de lotus de pe gâtul său se ridica și cobora, pulsând intens la nivelul arterei. Deși era evident că nu fusese supus unei temperări demonice, în starea sa actuală, nu se deosebea cu nimic de o fiară.

„Ce faci?”

„Eu…” spuse Gu Mang, confuz. „Dar eu… nu te cunosc… De ce ai avea și tu unul…?”

Pentru Mo Xi, această întrebare a fost ca o lovitură violentă; ura și mândria îl făceau crud. Îi dădu la o parte mâna lui Gu Mang, răspunzând aspru: „N-am avut niciodată nevoie de așa ceva. Tu ești cel care m-a forțat.”

Gu Mang îl privi pe acest bărbat, care era la un pas de a ceda nervos. În acea magazie de lemne întunecată, unde nimeni altcineva nu-l putea vedea, în fața lui Gu Mang, Xihe-jun, acum adult, era la fel de instabil ca tânărul care fusese odată.

„Nu ai fost tu mereu de vină?” Pieptul lui Mo Xi îi palpita, iar chiar și colțurile ochilor îi erau roșii. „Tu ai fost cel care m-a provocat, tu ai venit să mă cauți…”

La bine și la rău.

În bogăție și în sărăcie, indiferent ce ne-ar fi rezervat viitorul.

Tu ai fost cel care mi-ai stat alături zâmbind.

„Tu ai fost cel care m-a făcut să cred…”

Că ar putea exista o prietenie liberă de orice alte presiuni, că cineva ar putea fi bun cu o altă persoană, indiferent dacă acea bunătate ar fi răsplătită sau nu.

Că bunătatea, sinceritatea și loialitatea necondiționată existau cu adevărat.

„Tu ai fost cel care m-a tras înapoi de la marginea prăpastiei.”

Mo Xi își pierduse cu adevărat mințile. Se abținuse și așteptase atât de mult, așteptând această zi, doar pentru a-l întreba pe Gu Mang care era adevărul. Nu-și dorise nimic mai mult decât să vadă ce se afla, mai exact, în inima lui Gu Mang…

Așa că de ce i se refuzase chiar și cea mai mică alinare?

Fusese înșelat, abandonat și trădat.

„Te plac” – o minciună; „Sunt dispus” – o minciună; „Nu te voi părăsi” – o minciună.

Nu mai rămăsese nimic în afară de aceste tatuaje cu lotus de pe gâturile lor, dovada lucrurilor pe care le împărtășiseră în trecut, dovada cât de naivă, fără rezerve, neînfricată și fără ezitare fusese odată sinceritatea lui Mo Xi.

Dovada că odată existase un tânăr care nu cunoștea capcana numită iubire.

Atât de prost încât voia să-și scoată și să-și ofere propria inimă. Atât de prost încât credea că toate acele promisiuni se puteau împlini. Atât de prost… Atât de prost încât încă îl durea, chiar și acum.

Aceste emoții copleșitoare și intense răsunau în urechile lui Mo Xi, iar lumea se învârtea în fața ochilor lui.

În timp ce Mo Xi îl privea pe Gu Mang din fața sa, amețit, vederea i se întuneca treptat la margini și devenea tot mai încețoșată.

I se părea că îl vede pe tânărul care stătuse odată pe puntea unei corăbii. Atât de aproape, și totuși atât de departe; atât de familiar, și totuși atât de necunoscut. Stând cu spatele la vântul mării, cu o mantie neagră aruncată peste umeri, cu bandaje înfășurate în jurul taliei și cu o panglică strâmbă legată peste frunte. El zâmbi disprețuitor: Chiar o să te omor.

Mo Xi îl apucă pe Gu Mang și îl împinse cu putere de perete, pierdut între trecut și prezent. „Da… știam că o să mă omori. Nu m-ai înjunghiat deja o dată?” Inspiră adânc. „De ce nu m-ai înjunghiat a doua oară la Conacul Wangshu?!”

Știa că înnebunise; știa că se comporta absurd. Dar cum ar putea cineva care se controlase mereu cu strictețe să se abțină odată ce explodase?

Tot ce își dorise Mo Xi era o singură privire înapoi. Un răspuns, nimic mai mult.

„Tu ai fost cel care mi-a dat încredere… și, în cele din urmă, tu ai fost motivul pentru care am pierdut acea încredere… Ai spus că nu-mi păsa de nimic, că nu aveam nimic de pierdut, așa că nu conta…” Vocea lui Mo Xi se înmuie pe măsură ce se sufoca de emoție. „Dar când ai pășit pe acea cale, știi ce am pierdut eu?!”

Știi ce am pierdut…? Mo Xi s-a întors repede cu spatele, lăsând capul în jos. Abia după ce și-a revenit, după câteva secunde, a vorbit din nou, cuvintele lui fiind pline de ură. „N-am fost niciodată cel căruia nu-i păsa. Tu ai fost acela. Aș vrea să pot…”

S-a oprit.

Gu Mang întinsese mâna, cuprinzându-i cu grijă și ezitare fața lui Mo Xi. „Nu… Nu fi atât de trist”, a spus el.

Mo Xi se întoarse brusc, întâlnind acei ochi albaștri limpezi care păreau spălați cu apă de mare. „Nu știu despre ce vorbești.”

„Dar poți… să nu fii atât de trist?”, spuse Gu Mang încet și cu dificultate, făcând pauze stângace între fiecare cuvânt. „Nu fi trist.”

Era ca și cum o sabie topită ar fi fost scufundată în apă. Aburul șuiera pe măsură ce apa clocotea, dar acea căldură nebunească a fost stinsă instantaneu. Sângele lui Mo Xi s-a răcit treptat, iar rațiunea și-a făcut din nou loc.

Gu Mang îl privi. „Nu ești o persoană rea…”, spuse el încet, cu prudență, cu genele tremurând. „Nu te cunosc, dar ești… nu ești rău… Așa că… nu fi trist…”

Mo Xi se simți profund neliniștit. Ura, frustrarea, mânia și ceva ce nu putea identifica — toate acestea îi străbăteau inima. Se uită la trăsăturile familiare ale lui Gu Mang și la acei ochi albaștri necunoscuți.

Același bărbat îl privise odată cu ochi negri și adânci, zâmbind, și îl strigase.

Mo Xi. E în regulă, nu fi trist.

Indiferent ce s-ar întâmpla, vom fi mereu împreună. Indiferent cât de greu va fi, voi reuși să trec peste.

Haide, să mergem acasă.

Mo Xi a fost brusc copleșit de oboseală. A închis ochii, aproape epuizat, ca un vultur pe moarte care își folosește ultimele puteri pentru a se preface puternic. „Nu sunt trist.”

Era evident că Mo Xi îl ura profund pe Gu Mang, ura faptul că nu-l putea sufoca cu propriile mâini — să vadă dacă ar mai fi putut să scape, să mintă în continuare, să-l părăsească și atunci. Ura faptul că nu putea să vadă cu ochii lui cum craniul lui Gu Mang se spărgea și sângele îi țâșnea, punând în sfârșit capăt tuturor acestor speranțe și disperări.

În schimb, în timp ce Gu Mang încerca cu grijă să-l consoleze, în timp ce Gu Mang îi cerea să nu fie trist, Mo Xi se trezi gândindu-se la o scenă de acum mulți, mulți ani, când Gu Mang stătuse lângă un șanț împroșcat cu sânge și își invocase ridicola sa mică armă sfântă — suona pe care, după ce dezertase, nu o mai folosise niciodată — și cântase o melodie cu adevărat enervantă.

Fusese un cântec atât de prost. Toți cei care îl auziseră își acoperiseră urechile și înjuraseră, cerând să știe ce naiba cânta — era cumva un cântăreț de la o înmormântare? Gu Mang își aruncase pur și simplu capul pe spate și râsese, apoi continuase să-și umfle obrajii și să cânte „Omagiu Phoenixului”. Cântase atât de plin de suflet, atât de serios.

Dar când Mo Xi l-a privit pe Gu Mang cu colțul ochiului, a văzut că avea ochii umezi.

Lui Gu Mang îi păsa. Mințise și se prefăcuse atâția ani, dar Mo Xi știa că îi păsa. Așa că Mo Xi voia să-l creadă — să creadă că lucrurile acelea din trecutul lor nu erau toate minciuni.

Pentru această posibilitate, era dispus să aștepte.

„Nu mai contează”, spuse Mo Xi după un timp. „Dacă nu-ți amintești, atunci nu mai contează.” Și, în cele din urmă, cu vocea înecată de emoție: „M-am exprimat greșit.”

După o altă pauză, Mo Xi se ridică în picioare și își aranjă cu grijă gulerul, netezind până și cea mai mică cută pentru a ascunde tatuajul cu lotus de pe gât. „Indiferent dacă ai uitat cu adevărat sau te prefaci, o să aștept. O să aștept o concluzie. O să aștept să-mi spui adevărul.”

Marginile ochilor și vârful nasului îi erau încă roșii.

„O să… mă aștepți…?” întrebă Gu Mang cu privirea pierdută.

„Da, o să te aștept. Indiferent ce s-ar întâmpla, o să te aștept. O să continui să aștept, indiferent cât va dura. Dar ține minte asta: dacă mă minți din nou — dacă aflu că încă mă minți — nu o să fiu înjunghiat de două ori în același loc. O să te fac să duci o viață mai rea decât moartea.”

Era foarte liniște în șopron.

Gu Mang își coborî capul ca să se gândească o clipă înainte de a vorbi din nou, confuz. „Ce înseamnă… o viață mai rea decât moartea?”

Acel ton nedumerit și inocent atrase privirea rece ca gheața a lui Mo Xi, dar, cu umezeala roșie care îi rămăsese la colțurile ochilor, privirea lui părea mai puțin ascuțită decât de obicei.

Gu Mang simți acea privire și ridică ochii spre el. Știa că acest bărbat îi spărsese formația de săbii și îl lipsise de ghearele ascuțite; totuși, spre deosebire de toți ceilalți, nu-i mușcase gâtul lui Gu Mang și nici nu-l umilise. Așa că întrebă, cu prudență: „O viață mai rea decât moartea… înseamnă… că mă vei cruța?”

Tăcere. „Nu.”

„Dar nu m-ai ucis și nici nu m-ai bătut.”

„Nu-i bat pe imbecili.”

Gu Mang nu a spus nimic, dar a continuat să-l privească. Apoi s-a apropiat, mirosind.

Mo Xi și-a ridicat palma la vârful nasului lui Gu Mang pentru a-l opri. „Ce faci?”

Gu Mang și-a lins buzele uscate. „Îmi amintesc de tine”, a spus el încet.

Își amintea de el? Ce anume? Fața lui? Mirosul lui? Sau faptul că era cineva care nu bătea imbecilii?

Dar Gu Mang nu a dat nicio explicație. Își lăsase mai mult sau mai puțin garda jos — sau poate că nu era atât faptul că voia să o lase jos, cât faptul că lunga perioadă de înfometare îl lăsase fără puteri. Nu-i mai păsa de Mo Xi. În orice caz, colții ascuțiți, care erau ultimele lui mijloace de apărare, erau inutili împotriva acestui adversar.

Gu Mang și-a aplecat încet capul și s-a ghemuit în colțul său. Ochii aceia de lup sclipeau în întuneric și clipeau obosiți. „Mulțumesc”, a spus el. „Ești singurul dispus să-mi oferi o viață mai rea decât moartea.”

Aceste cuvinte i-au pătruns adânc în suflet lui Mo Xi; luat prin surprindere, simți o durere în piept. Rămase acolo o vreme, uitându-se în jur prin micuța baracă dărăpănată, privind micuța saltea cu umplutura de bumbac la vedere și silueta ghemuită în colț.

Mo Xi închise ochii strâns, genele lungi fluturându-i ușor.

În cele din urmă, a plecat și a adus niște lipii și supă fierbinte. I le-a întins bărbatului care era pe punctul de a muri de foame. „Mănâncă.”

Gu Mang s-a apropiat repede să miroasă mâncarea. A înghițit în sec la miros, apoi a ezitat. „Dar tu nu te-ai culcat cu...”

În clipa în care a rostit cuvântul „culcat”, expresia lui Mo Xi s-a transformat într-una furioasă, iar el, fără să spună nimic, i-a aruncat o lipie direct în fața lui Gu Mang.

Când Mo Xi s-a întors la conacul său, era deja miezul nopții.

„Stăpâne, te-ai întors… ah! Ce ți s-a întâmplat?”

„Sunt bine.”

„Dar de ce ai ochii…” Roșii?

„Nisipul care zbura.” Mo Xi i-a întors spatele lui Li Wei și s-a îndreptat spre dormitorul său fără să se uite înapoi.

Petrecuse ore întregi la Pavilionul Luomei, dar nu îi era deloc somn. După ce s-a tot întors de pe o parte pe alta în pat fără niciun rezultat, și-a aruncat o haină de blană neagră peste umeri și a ieșit în claustrele din curte, privind lumina lunii care pătrundea din sală. Chipul palid al lui Gu Mang încă îi apărea în fața ochilor, imposibil de alungat.

Oare mintea lui era într-adevăr tulburată…? Când Regatul Liao l-a trimis înapoi, oare a fost într-adevăr pentru negocieri de pace, sau aveau vreun alt motiv?

Mo Xi își frământa mintea, încercând să pună cap la cap toate piesele, dar, oricât s-ar fi străduit, firul gândurilor sale se oprea mereu la acei ochi albastru-lup.

Mulțumesc. Ești singurul dispus să-mi oferi o viață mai rea decât moartea.

Mo Xi închise ochii.

A trecut mult timp până când s-a dus din nou la Pavilionul Luomei să-l vadă pe Gu Mang.

În primul rând, munca începuse să i se adune, iar în al doilea rând, Pavilionul Luomei rămânea teritoriul lui Murong Lian. Ar fi fost nechibzuit să se ducă acolo des.

O singură dată, când Mo Xi conducea garda imperială într-o patrulă prin oraș, a aruncat o privire spre curtea Pavilionului Luomei. Gu Mang stătea din nou ghemuit acolo, privind peștii, cu acel câine negru și murdar lângă el. Totul era exact cum fusese.

Într-o clipită, a sosit sfârșitul lunii. În fața Biroului Afacerilor Militare, a căzut prima ninsoare abundentă a anului.

Era o seară neobișnuit de rece, iar majoritatea membrilor biroului plecaseră devreme pentru a se bucura de timpul petrecut acasă. Unii tineri cultivatori profitaseră de ocazie pentru a se întoarce în oraș să bea și să petreacă înainte de căderea nopții.

Mo Xi se pregătea să se întoarcă la propria sa reședință când a auzit o voce timidă vorbind în fața biroului său. „Xihe-jun, pot… Pot să-ți cer o favoare?”

Capitolul 20: Gu Mang își pierde cumpătul

Femeia care stătea în fața lui era o cultivatoare de rang foarte scăzut din cadrul Biroului, de vreo patruzeci de ani și, de obicei, de natură tăcută.

Oarecum surprins, Mo Xi întrebă: „Ce s-a întâmplat?”

„Eu… Am primit un mesaj de la academie acum câteva clipe, în care se spunea că fiica lui Changfeng-jun a lovit-o pe fiica mea și a rănit-o. Sunt îngrijorată și aș vrea să mă duc să văd ce face, dar mai am încă o serie de dosare de sortat…” În timp ce vorbea, nu-și putea ascunde jena și neliniștea de pe chip. „Am… am întrebat deja mulți dintre colegii mei, dar toți sunt ocupați. Chiar și Yue-gongzi are de gând să meargă să bea ceva la piața de est cu prietenii lui… Așa că m-am gândit să… te rog dacă poți să mă ajuți…”

Mo Xi încruntă ușor sprâncenele. Nu l-ar deranja să o ajute — dar acest Changfeng-jun, care se ținuse departe de ochii lumii mulți ani, părea să-și facă apariția puțin prea des în ultima vreme. „E rănită grav?”

„Au spus că e o luxație la braț”, spuse cultivatoarea. „Chiar dacă nu e grav, plânge fără încetare. Bătrânii nu știu ce să facă.”

„Atunci poți pleca. Ai grijă pe drum.”

Cultivatoarea nu își pusese mari speranțe în acest comandant rece. Cu siguranță nu se așteptase ca, după ce întrebase atâția oameni, tocmai el să fie cel care o va ajuta. Nu se putu abține să nu-și mărească ochii, iar pe chipul ei apăru o roșeață de bucurie.

„Mulțumesc mult, Xihe-jun. Coșurile pentru dosare s-sunt toate acolo…” Pe măsură ce devenea tot mai emoționată, începu să se bâlbâie. „D-deja le-am sortat pe cele mai multe. Îmi pare teribil de rău că te-am deranjat cu ceva atât de banal…”

„Nu e nicio problemă. Fiica ta este pe primul loc.”

Cultivatoarea i-a mulțumit încă de câteva ori înainte de a pleca în grabă, lăsându-l pe Mo Xi singur în Biroul Afacerilor Militare să organizeze acele pergamente vechi.

Mo Xi era un oficial de rang înalt și puternic, așa că nu se ocupase niciodată de sarcini banale ca acestea. Abia după ce a început a constatat că nu era atât de ușor. Erau multe dosare, toate trebuind să fie organizate după an și nivel. Cele importante trebuiau sigilate cu un talisman, în timp ce cele inutile urmau să fie distruse. Fiind un novice în această sarcină, lucra foarte încet. Când dosarele erau în mare parte sortate, era deja destul de târziu.

Mai rămăsese o singură cutie. Lada prăfuită conținea dosarele unui fost cultivator al biroului. Când Mo Xi aruncă o privire asupra ei, zări un nume familiar pe lateral. Rămase nemișcat o clipă, cu privirea în jos, dar nu se putu abține să nu scoată dosarul lui Gu Mang. Îndepărtă praful acumulat și desfăcu paginile cu grijă.

Documentele conțineau o mulțime de informații: trecutul familiei lui Gu Mang, registrul sclavilor, arma sacră și metodele preferate de atac.

Mo Xi le-a citit, răsfoind pagină după pagină în timp ce stătea nemișcat, până când a terminat de parcurs întregul teanc de la cap la coadă. O foaie de hârtie de mătase a căzut din restul dosarelor.

Mătasea îngălbenită era inscripționată cu cuvintele solemne: Examenul de etică al Academiei de Cultivare, Anul al treizeci și treilea.

Mo Xi rămase uimit. Oare acesta era examenul final al lui Gu Mang de la academia de cultivare?

Într-adevăr, privi mai jos și văzu acel scris de mână familiar, îngrozitor de dezordonat. Conținutul îl lăsă pe Mo Xi fără cuvinte.

EXAMENUL DE ETICĂ AL ACADEMIEI DE CULTIVARE,

ANUL AL TREIZECI ȘI TREI

CULTIVATORUL CARE RĂSPUNDE: Gu Mang

Î: „Ar trebui să reflectăm asupra noastră în fiecare zi.” Discipolul este rugat să reflecteze asupra deficiențelor sale și să răspundă sincer.

R: Personal, am o deficiență legată de bani.

Î: Când cultivatorii din Chonghua alungă demonii, care sunt cele trei lucruri pe care trebuie să le evite? Cum ar trebui evitate acestea?

R: Unu, ferește-te de un client care nu are bani. Doi, ferește-te de un client care fuge. Trei, ferește-te de un client care fuge cu banii. Cum să le eviți: Cel mai bine este să ceri un avans înainte de a alunga demonii. Niciodată să nu lucrezi pe credit.

Î: Te rog să enumeri cei trei bătrâni cei mai buni și mai binevoitori pe care i-a cunoscut Chonghua de la înființare.

R: Habar n-am. Dar cei trei cei mai nerușinați sunt...

Un examinator furios făcuse trei găuri în ceea ce urma, astfel încât Mo Xi nu avea să afle niciodată exact ce nume scrisese Gu Mang.

Mo Xi examină foaia de răspuns, zărind tinerețea în fiecare tușă de pensulă. Era amuzat și deprimat în același timp și rămase cu privirea fixată asupra ei, în stare de amețeală, pentru o lungă perioadă de timp, până când se auzi un vacarm afară.

„Nu!”

„Ajutor! S-a întâmplat ceva la Pavilionul Luomei!”

Pavilionul Luomei? Mo Xi se alarmă. Gu Mang?!

Agitația fusese bruscă, iar când se repezi afară, ajunseseră doar două duzini de soldați aflați în patrulă de noapte. Se așezaseră într-o formație de vânătoare de demoni și priveau acum poarta principală a Pavilionului Luomei, care era pe punctul de a se prăbuși. Soldații erau acoperiți de tăieturi și vânătăi, iar calcarul de sub picioarele lor fusese zdrobit în moloz. Străzile din jur nu arătau deloc mai bine; o serie de magazine se prăbușiseră, țiglele și cărămizile lor erau împrăștiate, iar lemnul sfărâmat fumega.

Cultivatorul din fruntea formației strigă când îl zări pe Mo Xi. „Generale Mo!”

„Ce s-a întâmplat?”

„Este Gu Mang! O explozie de qi malefic extrem de puternic a țâșnit din corpul său. A înnebunit!”

„Unde este?”

„L-am rănit doar. A fugit și s-a ascuns în Pavilionul Luomei. Nu îndrăznește să iasă afară să lupte din nou, dar nici noi nu o facem. Așteptăm întăriri!”

Mo Xi își îndreptă privirea spre poarta care scârțâia. Exact așa cum i se spusese, o siluetă stătea ascunsă în umbră, cu ochii strălucind slab în întuneric.

Gu Mang urmărea cu siguranță fiecare mișcare de pe strada din față.

Mo Xi se uită fix la acei ochi de lup. „Nu i-a fost distrus miezul spiritual?”, întrebă el. „Cum a putut să atace așa dintr-odată?”

„Nu știm!” Maestrul cultivator părea că e pe punctul de a plânge. „Abilitățile lui marțiale nu au niciun sens. Ah, ne-ar fi fost mult mai bine dacă i-am fi tăiat capul de la început, în loc să-l lăsăm să-și aștepte momentul în Pavilionul Luomei!”

„Cu siguranță se preface!” spuse furios un alt cultivator. „Cum ar putea să-i fie distrus miezul și mintea afectată? Ți s-a părut slăbit și neajutorat omul pe care l-am văzut?”

„Exact! Dacă într-adevăr nu are energie spirituală, atunci cine mi-a făcut tăietura asta pe față?”

„De ce a lăsat Majestatea Sa Imperială acest câine în viață?!”

Încă își exprimau obiecțiile aprinse când au auzit zgomotul copitelor care se apropiau. Mo Xi s-a întors și a văzut o procesiune de doisprezece cultivatori de elită călare, galopând prin zăpada ușoară, escortând o trăsură gravată cu aur.

„Wangshu-jun a sosit!”

Perdeaua din trăsura aurită a fost dată la o parte, în timp ce servitorii pregăteau un scăunel, o umbrelă din tifon și un arzător de tămâie. Abia după ce s-a întins îndelung, o față slabă și bolnăvicioasă a apărut din interior.

„Ooh, ce animat.” Murong Lian l-a remarcat imediat pe Mo Xi. „Și Xihe-jun e aici.”

Mo Xi nu avea de gând să-și irosească mai multă energie decât era necesar cu el. „S-a întâmplat ceva cu Gu Mang.”

Murong Lian râse disprețuitor. „Desigur că știu. Tocmai de aceea am venit.”

În timp ce vorbea, făcu câțiva pași hotărâți înainte și se opri lângă ușa lăcuită în roșu a pavilionului. Recită încet o incantație, iar o lumină albastră îi străluci din mâna stângă. „Du-te. Prinde bestia.”

La comanda lui, lumina albastră s-a transformat în lanțuri și a țâșnit spre ușă. Ușa, groasă de cinci inci, a fost străpunsă în întregime și a căzut cu un zgomot asurzitor. Gu Mang a fost prins pe nepregătite în ascunzătoarea sa din spatele ușii și a fost imobilizat instantaneu de lanțurile de lumină albastră.

„Întoarce-te”, a strigat Murong Lian.

Lanțurile s-au strâns fără milă. Gu Mang a căzut în genunchi în mijlocul zgomotului metalic și a fost târât rapid în fața lui Murong Lian.

„Nu e altceva decât un câine turbat care caută belele.” Un papuc de satin brodat cu motive lunare s-a întins și a călcat pe fața lui Gu Mang. „Ce nevoie mai avem acum de generalul Mo?”, a întrebat Murong Lian.

Ochii lui Gu Mang erau plini de disperare în timp ce se zbătea să scape de legături; întregul său corp deborda de energie spirituală, iar el scrâșnea din dinți. „Dă-mi drumul…”

„Să-ți dau drumul?” Murong Lian își strânse buzele. „De când îmi dai tu ordine?” În timp ce vorbea, își strânse pumnul. Lanțurile se retrăseseră în mâna lui cu un zgomot metalic, ridicându-l și pe Gu Mang de la pământ. Murong Lian îl apucă de păr, forțându-l pe Gu Mang să-l privească.

Două fețe neobișnuit de palide se întâlni, nasurile lor aproape atingându-se.

„Eu sunt stăpânul, iar tu ești sclavul”, spuse Murong Lian. „Generale Gu, de ce o lună de înfometare încă nu te-a învățat lecția?”

„Dă-mi drumul…” se înecă Gu Mang.

O privire aproape nebunească îi străbătu chipul elegant al lui Murong Lian. Tocmai când era pe punctul de a vorbi, îl văzu pe Gu Mang strângându-și ochii. Inima lui Murong Lian bătu cu putere; reacționând cu prudența instinctivă a unui cultivator, îl eliberă imediat pe Gu Mang și se retrase.

Aproape în același timp, strălucitoarea formație de săbii a explodat încă o dată din corpul lui Gu Mang. De data aceasta, formația era mult mai uimitoare decât înainte. Fiecare sabie de lumină era mai înaltă decât un om. Cea mai apropiată de Murong Lian s-a desprins rapid din formație și a zburat direct spre inima lui Murong Lian.

„Stăpâne, ai grijă!”

„Wangshu-jun, ai grijă!”

Însoțitorii au strigat șocați. Dar, deși Murong Lian nu era un maestru al artelor marțiale, era vigilent. A ridicat brusc o mână, iar în fața lui a apărut un zid de gheață. Sabia a lovit zidul, spărgând gheața în cristale fine ca praful, în timp ce Murong Lian s-a ferit într-o parte. A fost suficient pentru a atenua forța loviturii — sabia de lumină i-a făcut o gaură în robă, nu în carne.

Murong Lian ateriză pe pământ, privindu-l fix pe Gu Mang.

Gu Mang gâfâia în timp ce smulse lanțurile lui Murong Lian de la gât și le aruncă zgomotos pe pământ. Apoi ridică capul, înghițind în sec în timp ce-și strânse mâinile în pumni. Un flux torențial și neîncetat de energie spirituală izbucni de sub picioarele sale, atât de puternic încât cultivatorii mai slabi din formație căzură imediat în genunchi, tușind sânge.

Maestrul cultivator a pălit. „E pe cale să o ia din nou razna! Repede — opriți-l! Înapoi în formație! Pregătiți-vă de luptă!”

Dar energia spirituală care îl înconjura pe Gu Mang era deja prea puternică. Nu numai că cultivatorii erau fizic incapabili să se apropie, dar nici vrăjile lor nu puteau străpunge apărarea ridicată de acele săbii de lumină.

Chiar când Gu Mang era pe punctul de a-și pierde din nou controlul, un talisman albastru strălucitor a apărut în mâna lui Murong Lian. El l-a aruncat cu un strigăt: „Demon al Apei, ridică-te!”

Un vânt rece a suflat, iar siluetele a peste o duzină de demoni albaștri s-au ridicat târându-se de pe pământ, țipând în timp ce se năpusteau asupra formației de săbii a lui Gu Mang. Un demon al apei a fost tăiat în bucăți de săbiile de lumină, doar pentru a fi înlocuit de altul, care se năpustea unul după altul, fără sfârșit. În acest fel, deși se luptau cu înverșunare, se apropiau încet, dar sigur, de Gu Mang.

„Doborâți-l!”, a strigat aspru Murong Lian.

Demonii de apă s-au ridicat țipând, ridicând vântul și zăpada în timp ce se năpusteau spre Gu Mang. Totuși, cu un singur gest, Gu Mang a trimis o strălucire de sabie care a explodat din vârfurile degetelor sale, distrugând o duzină de apariții deodată.

A ridicat capul, ochii aceia albaștri privindu-l amenințător pe Murong Lian. Apoi s-a năpustit spre el prin zăpada care cădea.

Șocat, Murong Lian făcu instinctiv un jumătate de pas înapoi. „Ce faci?!” întrebă el.

Gu Mang nu răspunse — dar imaginea fantomatică, de un albastru electric, a unui lup singuratic se înălță brusc din spatele său.

La vederea acelui lup, Mo Xi răcni: „Murong Lian, dă-te înapoi!”

Murong Lian își dorea tocmai asta, dar o energie malefică pe care nu o simțise niciodată înainte îl ținea pe loc, făcându-l incapabil să se miște. Gu Mang se apropia tot mai mult, pas cu pas, prin zăpadă. În timp ce Murong Lian îl privea fix, se trezi gândindu-se că Gu Mang era ca un rege al lupilor pe punctul de a da o lovitură mortală. Părul i se ridică în cap în fața acelei aure de frig brutal.

„Gu Mang! Cum îndrăznești? Ce crezi că faci?! Cum îndrăznești?”

Desigur că Gu Mang îndrăznea. Ridică o mână, iar câteva bile de foc se aprinseră în palma lui, năpustindu-se direct spre Murong Lian.

O serie de explozii zguduiră strada pe măsură ce fiecare bilă de foc săpa găuri adânci în pământ. Cărămizi sparte zburau în toate direcțiile, lăsându-i pe cultivatori fără altă alegere decât să se lase purtați de vânt și să se arunce în aer pentru a scăpa de atacul său.

Expresia lui Murong Lian a devenit și mai sinistră. Fața lui, de obicei atât de palidă și bolnăvicioasă din cauza dependenței de efemeră, s-a înroșit într-un roșu pal, dar furios. Stătea în aer, cu maxilarul încleștat. „Nenorocit fără remușcări…”

Gu Mang nu a reacționat deloc la cuvintele lui Murong Lian. Cu o mișcare a mâinii, au apărut flăcări la vârfurile tuturor celor cinci degete. „Te-am lovit prima dată pentru că m-ai călcat pe cap.”

Murong Lian îl privea fix.

„Te lovesc acum… pentru că mi-e foame.”

„Pentru că ce?”, întrebă Murong Lian încremenit.

„Nu m-ai lăsat să mănânc”, spuse Gu Mang încet, fiecare cuvânt răsunând puternic. „Mi-e. Foame!”

Flăcările izbucniră în timp ce Gu Mang făcu un gest cu mâna pentru a lansa o vrajă. Pupilele lui Murong Lian se micșorară.

În acel moment critic, mai repede decât ar fi putut cineva să rostească un cuvânt, o barieră de nisip țâșni din pământul drumului. Vântul care se dezlănțui îl doborî pe Murong Lian, în timp ce bariera bloca atacul focului lui Gu Mang.

Murong Lian se ridică cu greu în picioare și tuși, ștergându-și cu furie praful de pe față. Se întoarse și îl văzu pe Mo Xi stând în apropiere, controlând bariera protectoare.

Murong Lian se uită fix la el și își scutură murdăria de pe haine. „M-ai doborât intenționat?”, mârâi el.

„Treci în spatele meu. Nu ești pe măsura lui.”

Buzele subțiri ale lui Murong Lian s-au deschis. Era pe punctul de a răspunde când a auzit o pocnitură de rău augur — acel zid gros de protecție se prăbușea. În mijlocul pământului și nisipului care cădeau, un pumnal învăluit în ceață neagră a străpuns ultima margine translucidă a barierei și s-a îndreptat direct spre Murong Lian.

Pumnalul acela.

Sângele lui Mo Xi i-a înghețat în vene.

Aceea era… aceea era aceeași armă demonică pe care Gu Mang o invocase pe nava de război de la Dongting — pumnalul Regatului Liao pe care i-l înfipsese lui Mo Xi între coaste.

Dar armele demonice și armele sfinte aveau o asemănare crucială: amândouă necesitau o incantație pentru a fi invocate. Gu Mang își pierduse amintirile, așa că ar fi trebuit să-și fi pierdut și capacitatea de a invoca această lamă vicioasă; și, în plus, miezul său spiritual fusese distrus. Atunci cum —?!

Mo Xi n-a avut timp să-și termine gândul. Pumnalul i-a străpuns bariera ca un fulger.

Dar Mo Xi cunoștea manevrele lui Gu Mang. S-a întors să-i strige lui Murong Lian: „Ferește-te la stânga!”

Luat prin surprindere, Murong Lian a ezitat. Pumnalul era îndreptat spre stânga lui, așa că tot raționamentul îi spunea să se ferească la dreapta. De ce îi spunea Mo Xi să se ferească la stânga?

Această ezitare de o clipă i-a costat șansa. Pumnalul se îndrepta într-adevăr spre stânga lui, dar în ultima secundă a țâșnit spre dreapta ca un șarpe viclean. În clipa dinainte ca pumnalul să-i străpungă trupul lui Murong Lian, Mo Xi s-a aruncat înainte și l-a împins din cale.

Pumnalul i s-a înfipt în abdomen. Sângele a țâșnit în aer.

Mulțimea a pălit.

„Xihe-jun!”

„Xihe-jun, ești bine?!”

Mo Xi nu auzea nimic din ce spuneau. Respira greu, iar mâna i se așeză pe mânerul pumnalului. Îl smulse dintr-o singură mișcare puternică, iar sângele roșu-aprins se împrăștie pe pământ.

Mo Xi privea în depărtare, cu ochii întunecați. În mijlocul nisipului care zbura și al pietrelor care cădeau, Gu Mang încă emana o energie spirituală puternică. Între expresia însetată de sânge a lui Gu Mang și lama plină de sânge din mâna lui, un vânt de acum mulți ani părea să sufle din nou în urechile lui Mo Xi.

Pe atunci, Gu Mang îi spusese:

Ca general, ca soldat și ca om, nu poți fi prea atașat de afecțiunile din trecut.

Am fost frați odată — acesta este ultimul lucru care te pot învăța.

Mo Xi nu și-a mai putut stăpâni brusc dorința de a râde. În cele din urmă, ura lui nu făcuse decât să se adâncească. Ha ha ha! Deja își riscase viața în mâinile lui Gu Mang — ce era această rană măruntă în comparație cu asta?! Mo Xi a strâns din dinți și s-a ridicat la toată înălțimea sa. Un val de energie roșie clocotitoare i-a țâșnit din palme în timp ce se îndrepta amenințător spre Gu Mang.

Gu Mang a simțit cu siguranță răutatea care se degaja din el. Pe măsură ce Mo Xi se apropia, energia spirituală care se învârtea în jurul lui Gu Mang a explodat încă o dată. Dar Mo Xi a îndepărtat pur și simplu bariera de lumină a lui Gu Mang cu o mișcare a palmei, spulberând-o cu un zgomot asurzitor.

Cultivatorii care luptau alături de el erau uimiți.

„Ah! A-asta e mai mult decât înspăimântător…”

„Linia de sânge a Clanului Mo e cu adevărat nebunească…”

Unul dintre ei a început chiar să mormăie: „Dacă Xihe-jun e un luptător atât de bun, cum a reușit Gu Mang să-l înjunghie în inimă?”

Murong Lian nu s-a putut abține să nu-și strângă ochii când a auzit ultima frază. I-a privit pe cei doi bărbați care se înfruntau cu aceeași ostilitate, cu o privire calculată.

Gu Mang se pregăti să atace din nou, dar înainte să apuce să formeze un alt sigiliu, îl auzi pe Mo Xi strigând aspru: „Shuairan! Vino!”

Un bici în formă de șarpe roșu țipă prin aer, răspunzând chemării sale.

Mo Xi își încruntă sprâncenele, cu o expresie de prădător. „Gu Mang!”, strigă el. „Chiar credeai că nu voi ridica niciodată mâna asupra ta?!”

În clipa în care vocea lui Mo Xi răsună, Shuairan se năpusti asupra lui Gu Mang ca un fulger în mijlocul unei furtuni. Biciul în formă de șarpe străbătu zăpada, împrăștiind scântei în toate direcțiile în timp ce lovea fără milă. Gu Mang nu reuși să se ferească la timp. Biciul îi mușcă umărul și îi provocă o sângerare încă de la prima atingere.

Mintea lui Gu Mang, tulburată de violență, părea să se limpezească la vederea rănii sale. Scutură din cap și făcu involuntar un pas înapoi.

„Oprește-te! Unde ai putea să fugi?”, răsună o voce răgușită, iar Shuairan îl legă bine pe Gu Mang. Mo Xi își luă palma de pe propria rană și își înfășură degetele însângerate în jurul gâtului lui Gu Mang. „Mintea ta nu e deloc distrusă!”, spuse Mo Xi furios. „Încă poți invoca arma aceea demonică! Îți amintești incantația ei și te lupți ca pe vremuri — îți amintești clar totul!”

Sufocându-se, Gu Mang nu a putut răspunde. Fața lui palidă s-a înroșit treptat, iar degetele i s-au agățat cu disperare de mâna lui Mo Xi.

Mo Xi a scrâșnit din dinți. „Vorbește! De ce te-ai întors la Chonghua?!”

Gu Mang își ridică brațele, cu mâinile tremurând în timp ce acoperea degetele pe care Mo Xi le înfășurase în jurul gâtului său. Ochii albaștri se întâlni cu cei negri. Acei ochi negri ascundeau flăcări nesfârșite, dar cei albaștri erau umezi. Gu Mang nu putea respira. Era ca și cum ar fi fost strangulat până la moarte chiar așa. „Eu…”

Mo Xi era furios. „Vorbește!”

Cultivatorii care îi înconjurau erau prea îngroziți ca să intervină, frica fiindu-le scrisă clar pe fețe.

În acel moment, zgomotul copitelor se auzi pe stradă. „Xihe-jun! Ai milă!”, strigă cineva. „Ho!”

O funcționară de la palat se grăbise să ajungă la fața locului. Își ținu în frâu calul spiritual și sări de pe spatele acestuia pentru a îngenunchea în zăpadă, respirația ei formând un nor alb în aerul înghețat.

„Xihe-jun, te rog, ai milă!” Ea s-a înclinat în semn de respect atât în fața lui Mo Xi, cât și a lui Murong Lian. „Wangshu-jun, Xihe-jun, Majestatea Sa Imperială a aflat despre această chestiune și m-a trimis pe mine, subordonata sa, să-l arestez pe criminalul Gu Mang!”

În acel moment, Mo Xi era orb și surd la tot ce se întâmpla în jurul lui. Așadar, Murong Lian a fost cel care s-a întors și a întrebat: „Ce vrei să spui? Unde l-ai duce?”

„Wangshu-jun, Majestatea Sa Imperială mi-a poruncit să-l duc pe Gu Mang la palat. Auzind de acest incident, Majestatea Sa Imperială a chemat cei mai buni medici din țară. În acest moment, aceștia așteaptă în palat pentru a-l examina din nou pe Gu Mang.”

Ea aruncă o privire spre mâna lui Mo Xi, înfășurată în jurul gâtului lui Gu Mang, și adăugă în grabă: „Această chestiune este de o importanță capitală. Nu poți să-l execuți fără permisiunea împăratului!”

Capitolul 21: Ai milă

Mo Xi nici măcar nu i-a aruncat o privire. A continuat să privească cu o privire ucigătoare în ochii lui Gu Mang.

Funcționara știa că Mo Xi avea un temperament aprig și că era imprevizibil de impulsiv, așa că nu și-a putut reține un strigăt de avertisment. „Xihe-jun!”

Totuși, Mo Xi nu spuse nimic, de parcă ar fi îndurat ceva cu toată puterea sa. Abia după câteva clipe lungi își slăbi strânsoarea, lăsându-l pe Gu Mang să cadă în genunchi în zăpadă. Se întoarse să privească fulgii purtați de vânt, iar vederea i se încețoșă treptat.

Funcționara răsuflă ușurată și făcu din nou o plecăciune. „Mulțumesc mult pentru înțelegere, Xihe-jun.”

Mo Xi stătea tăcut în zăpada abundentă, cu spatele la mulțime și cu mâinile împreunate la spate.

Dar, în timp ce funcționara se îndreptă să-l ajute pe Gu Mang să se ridice de unde căzuse în zăpadă, Mo Xi își întoarse fața, cu vocea joasă și înăbușită. „Stai.”

„Care este porunca ta, Xihe-jun?”

„Voi merge și eu”, spuse Mo Xi.

Surprinsă, funcționara răspunse: „Cultivatorii puternici nu pot fi prezenți în număr mare în timpul examenului de la Terasa Shennong, pentru a evita fluctuațiile în fluxul de energie spirituală. Chiar dacă vii, va trebui să aștepți în afara sălii…”

„Foarte bine.” Mo Xi încă nu se întorsese. Tonul lui era îngrozitor de rece, fiecare silabă fiind rostită cu greu. „Atunci voi aștepta afară!”

Orice altă încercare de a-l convinge să renunțe ar fi fost nepotrivită pentru cineva de rangul ei. Astfel, funcționara l-a condus pe Gu Mang spre palatul Chonghua, Mo Xi fiind în urma lor.

Aproximativ două ore mai târziu, din palat au fost trimise bufnițe de zăpadă, chemând urgent toți oficialii importanți să se prezinte pentru o consultare.

Era miezul nopții, iar acest ordin imperial îi smulsese din pat pe aproape toți membrii de rang înalt ai curții. Bătrânul Yu de la Terasa Chengtian a avut cel mai mare ghinion: acest nemernic se bucura tocmai de plăcerile unui bordel din cartierul de nord al orașului, iar exact în momentul crucial, o pasăre grasă a spart plasa de la fereastră.

„Hoot! Un ordin de la Majestatea Sa Imperială! Un ordin de la Majestatea Sa Imperială!”, țipă pasărea. „Toți oficialii de rang înalt sunt rugați să se prezinte imediat în sala tronului pentru a discuta cazul lui Gu Mang!”

Bătrânul Yu se ofili imediat. „Nu fusese cazul lui rezolvat cu mult timp în urmă?!” înjură el în timp ce se îmbrăca. „Cum de a apărut ceva din senin?!”

„Aiya, Excelență, nu te supăra.” O femeie îmbrăcată în haine sumare și senzuale se ridică din pat pentru a-l ajuta să se îmbrace. „Dacă Majestatea Sa Imperială a trimis o convocare urgentă, trebuie să aibă motivele sale.”

„Motive, pe naiba! E atât de târziu — nu ne lasă niciun moment de odihnă!”

Femeia își lipi degetele suple de buzele bătrânului, zâmbind obosită. „Excelența Ta, n-ar trebui să spui astfel de lucruri. Pereții au urechi.”

„De ce să-mi fie frică? Îți spun astea doar ție.” Bătrânul Yu ridică ochii la cer. „Împăratul actual face ce vrea, când vrea. Nu e prima oară când ne scoate afară în miezul nopții. E tânăr și plin de vigoare, dar nu se oprește să se gândească la oasele noastre bătrâne. Nu putem face față la genul ăsta de agitație!”

„Excelență, ce spui?”, îl mustră femeia cu blândețe. „Ești mereu atât de feroce cu mine — e mai mult decât pot suporta. Hei hei, dacă oasele tale sunt bătrâne, ale mele ce sunt atunci?”

Aceste cuvinte nu puteau fi mai nesincere – era evident că bătrânul Yu tocmai se ofilise. Dar el i-a înghițit cuvintele, chicotind în timp ce îi ciupea obrazul pudrat și îi săruta încă o dată ceafa. „Plec”, spuse el. „Iubito, o să vin să te văd din nou mâine.”

Femeia chicoti ca o fetiță și îl conduse la ușă, făcând, firește, un mare spectacol din faptul că nu voia să-l lase să plece. În clipa în care ușa s-a închis, însă, expresia ei s-a întunecat. „Bătrânul ăsta de nimic”, a scuipat ea. „Nu i se ridică și arată ca o broască afurisită care a făcut baie în bălegar. Cu siguranță că nu te-aș servi dacă n-ai fi atât de bogat.”

S-a îndreptat repede în spatele unui paravan ca să se spele și să se schimbe în haine curate, apoi s-a așezat la masa de toaletă ca să-și refacă machiajul.

Femeia se afla la acest bordel de mulți ani și își pierduse de mult frumusețea tinereții, dar era pricepută în pat și dispusă să suporte multe. Întotdeauna făcea tot ce-i stătea în putință pentru a-și servi clienții, oricât de respingători i s-ar fi părut aceștia, fără a lăsa niciodată oaspeții ei de seamă să observe vreo urmă de disconfort. De aceea, numeroși clienți mai în vârstă, care îmbătrâniseră, continuau să se înghesuie la ea.

Tinerele acelea sunt atât de nestatornice. Nu spun nimic, dar se vede în ochii lor. Tu ești cea mai bună, Yu-niang, cinstită și sinceră.

De fiecare dată când bătrânul Yu și cei de teapa lui îi spuneau astfel de lucruri, ea râdea în sinea ei.

Yu-niang nu era nici cinstită, nici sinceră. După ce a lucrat într-un astfel de loc mai bine de un deceniu, fața îi era acoperită de un strat gros de machiaj pe care nu-l putea îndepărta niciodată, iar abilitățile ei se perfecționaseră până la desăvârșire. Cu fiecare ridicare a sprâncenelor și fiecare privire zâmbitoare, ascundea orice urmă a adevăratelor sale sentimente, chiar și atunci când era pe punctul de a muri de dezgust.

Cum altfel ar fi putut să concureze cu acele trupuri tinere, delicate și suple?

Yu-niang stătea în fața oglinzii de bronz și își contura cu grijă buzele pe care bătrânul Yu le sărutase, urmând conturul lor. Luă o hârtie pentru buze și își strânse buzele peste mica foaie de mătase de un roșu închis, așezându-se să aștepte ca al doilea client al nopții să împingă ușa.

Nu așteptă mult până când ușa din lemn de trandafir se deschise scârțâind.

Yu-niang și-a afișat în grabă cea mai caldă expresie, zâmbind în timp ce ridica privirea pentru a-și saluta oaspetele. „Gongzi, tu…” Când a zărit chipul nou-venitului, parcă și-a pierdut glasul. După câteva clipe de tăcere, buzele ei roșii ca vermilionul s-au deschis într-un țipăt îngrozitor.

Bărbatul de la ușa ei era îmbibat de sânge.

Acest bărbat era acoperit de bandaje, iar ochii îi erau complet înroșiți. Sângele îi îmbiba mâinile, iar un glob ocular lipicios era înfipt pe un deget al mâinii stângi. El o privi. „Nu țipa”, îi spuse el cu voce răgușită.

Apoi intră încet, ridică mâna ca să-și bage globul ocular în gură, îl mestecă puțin înainte de a-l înghiți.

Se părea că, pentru el, a mânca un glob ocular era ca și cum ar fi înghițit un leac sfânt: o expresie de fericire i-a inundat chipul. Și-a lins buzele și s-a întors încet să o privească pe Yu-niang.

„Adu-mi un ceainic cu ceai”, a spus el. Când Yu-niang n-a făcut nicio mișcare, tonul lui a devenit nerăbdător. „Du-te și adu-mi un ceainic cu ceai!”

Ceai? Ce ceai?

Speriată de moarte, Yu-niang alunecă de pe banca brodată cu un zgomot surd, corpul ei convulsionând incontrolabil. Voia să se ridice, dar mâinile și picioarele îi erau reci ca gheața, complet neascultătoare, incapabile de altceva decât să tremure.

A tremurat o clipă, apoi a scos un țipăt nebunesc, de înghețat sângele în vene, și s-a clătinat spre ușă. „Ajutor! Ajutați-mă — e o fantomă… O fantomă!”

Bătrânul Yu tocmai plecase, iar acum, când se gândea la el, i se părea într-adevăr înalt, puternic și fioros. A început să țipe isteric. „Bătrâne! Bătrâne Yu!”

Yu-niang a dat buzna prin ușă cu un zgomot asurzitor, împiedicându-se în timp ce încerca să fugă afară.

Ciudat, bărbatul mâncător de ochi nu s-a clintit nici măcar cu un fir de păr, de parcă nu-i păsa încotro fugea ea. Buzele pătate de sânge s-au despărțit, dezvăluind o gură plină de dinți strălucitori, iar el a zâmbit cu răutate.

„Bătrâne…! Ahhhh!”

Yu-niang ajunse la scară. Când văzu scena de jos, picioarele îi cedară. Se prăbuși greu, fără puterea de a se ridica.

La un moment dat, întregul parter… până la scările de lemn… fusese… acoperit de cadavre…

Singura excepție era centrul sălii bordelului, unde o mână de prostituate se înghesuiseră una lângă alta, îngrozite până la extrem, fețele lor frumoase inundate de lacrimi.

Un oficial important — Bătrânul Yu de la Terasa Chengtian — zăcea mort pe una dintre mese, cu două găuri însângerate în locul ochilor.

Yu-niang clătină din cap iar și iar. „Nu… nu…”

De ce nu observaseră gărzile imperiale un eveniment atât de îngrozitor? De ce — de ce nu auzise Yu-niang niciun țipăt, când se afla la doar un perete distanță?

O voce liniștită se auzi din spatele ei, de parcă proprietarul ei i-ar fi citit gândurile. „Nu e ca și cum națiunea Chonghua ar fi singura care deține tehnici secrete. Dacă nu vreau ca cineva să mă audă, am destule metode la îndemână.”

Se auziră pași.

Bărbatul înfășurat în bandaje ieși din umbră, ținând în mână un ceainic decorat cu bujori. Înclinându-și capul pe spate, își turnă aproape jumătate din conținutul ceainicului pe gât. Gâlgâi și înghiți, apoi aruncă neglijent ceainicul.

Ceainicul s-a izbit de podea și s-a spart în bucăți.

„Nu trebuie să te temi. Nu te voi ucide încă.” Bărbatul a făcut un pas înainte și a apucat-o pe Yu-niang de păr, trăgând-o în jos pe scările de lemn pentru a o arunca lângă celelalte supraviețuitoare norocoase. Apoi a tras un scaun, fără grabă, s-a așezat în fața lor și le-a privit pe rând cu ochii injectați de sânge.

După o lungă pauză, a spus: „Vreau ca toate să vă priviți reciproc în față. Vă dau timp cât se arde un băț de tămâie.”

Cu aceste cuvinte, a făcut un gest cu mâna de unde stătea, iar ușile bordelului s-au trântit. Cu un alt gest, trei dintre cadavre s-au ridicat de la pământ, inclusiv cel al Bătrânului Yu. Se îndreptau șchiopătând, cocoșați și nesiguri, spre mijlocul sălii.

Dintre femei, Yu-niang era singura care mai putea vorbi. Se părea că celelalte erau atât de îngrozite încât sufletele le părăsiseră trupurile. „Ce… ce… ce vrei…”

„Vrei să întrebi ce vreau de la voi?” Bărbatul luă cuvântul, apoi râse batjocoritor. „Nu ți-am spus deja? Vă dau timp cât un bețișor de tămâie să vă priviți în ochi.”

„Dar apoi, apoi… ce?”

„Apoi ce?” Bărbatul își mângâie neglijent bărbia, luându-și un moment să se gândească. Era ca și cum această întrebare extrem de simplă l-ar fi pus în încurcătură.

În acel moment, cele trei cadavre se apropiaseră de femei, iar Bătrânul Yu, cel fără ochi, întinse mâna să o apuce pe Yu-niang de braț.

„Nu!” țipă Yu-niang îngrozită. „Nu mă atinge! Nu mă atinge!”

„Te sperie?” întrebă bărbatul leneș, întorcându-se să-l privească pe Bătrânul Yu. „Bătrânule, ești deja mort. Cum de nu te-ai oprit din a pipăi oamenii?”

Bătrânul Yu ridică privirea și scoase un sunet gâlgâit, de parcă ar fi încercat cu disperare să-i explice ceva bărbatului.

Bărbatul pufni de două ori. Cu o mișcare a mâinii, o rafală de qi negru se năpusti asupra lui Yu, lovindu-l în frunte. Bătrânul se înmuie și căzu la pământ, având spasme și convulsii înainte de a se topi, în cele din urmă, într-o baltă de sânge.

„Atâta gălăgie, ce enervant.”

Celelalte două cadavre păreau să simtă ceva în acest gest; pașii lor au devenit și mai rigizi, mișcările lor mai prudente. În cele din urmă, au târât încet șase scaune și le-au așezat cu grijă lângă fetele de la bordel, înainte de a face o plecăciune.

„Vă rog, luați loc”, a spus bărbatul. Dacă nu ar fi fost faptul că era acoperit de sânge și tocmai pusese la cale întreaga scenă malefică, tonul său ar fi putut fi considerat politicos. „Ce, aveți nevoie de ajutor?”

Deși fetele erau îngrozite până la extrem, au auzit ce a spus el — și totuși păreau înghețate pe loc. Abia după o lungă perioadă de timp au reușit să-și adune puterile pentru a se ridica în picioare, tremurând de frică. Fiecare dintre ele s-a așezat pe un scaun, nefiind dispuse să lase nici bărbatul bandajat, nici cele două cadavre să le atingă.

„C-cine… ești?”, a spus Yu-niang, cu vocea înecată de emoție.

„Nu e nevoie să te grăbești”, spuse bărbatul. „Odată ce vei face ce-ți spun și vei răspunde la câteva întrebări, îți voi spune, desigur.” Se gândi o clipă. „Ah, da. Ca să-ți reamintesc — nu-ți face speranțe că va veni cineva să te salveze. Am aruncat o barieră asupra ușii. Nimeni nu va afla despre asta prea curând.”

Își întoarse încet capul, privind spre ușile bine închise ale bordelului. Își lingea buzele, roșul din ochii lui intensificându-se, și râse. „Să începem?”

Poate că Pavilionul Luomei distrăsese atenția gărzii imperiale, sau poate că tehnicile secrete ale bărbatului bandajat erau la fel de puternice pe cât pretindea el. Deocamdată, așa cum spusese el, nimeni nu știa ce se întâmpla în cartierul de nord al orașului.

Capitala imperială Chonghua era încă liniștită.

Cultivatori de nivel înalt, fiecare ocupând o funcție cheie în cadrul ministerelor, soseau unul după altul pe treptele imperiale. Mo Xi aștepta deja de mult timp în fața sălii tronului; odată ce Murong Lian a sosit, acesta a refuzat să stea în altă parte, insistând să rămână chiar lângă Mo Xi.

În vânt și zăpadă, profilul lui Mo Xi părea și mai ascuțit și mai sobru. Murong Lian i-a aruncat o privire, apoi și-a îndreptat din nou privirea înainte.

„Xihe-jun, chiar ai așteptat în această zăpadă abundentă tot acest timp?”, a murmurat el batjocoritor.

Mo Xi nu scoase niciun sunet, lăsând în tăcere zăpada să-i acopere umerii. Murong Lian îl privi o vreme, dar când îi fu clar că Mo Xi nu avea de gând să răspundă, vorbi din nou.

„Apropo, lasă-mă să te întreb ceva: când ți-ai pierdut cumpătul în fața Pavilionului Luomei, a fost pentru că ți-ai dat seama că mintea lui Gu Mang s-ar putea să nu fie chiar afectată?”

Mo Xi închise ochii, o umbră vagă strecurându-se pe chipul său.

Dar Murong Lian nu avea pic de tact. A continuat fără rețineri: „Chiar l-ai fi sufocat până la moarte dacă nu ar fi intervenit nimeni? Din câte știu despre tine, mă îndoiesc.”

Mo Xi a rămas tăcut.

„Voi doi...”

În cele din urmă, Mo Xi s-a întors brusc și a răbufnit: „Murong Lian, ai terminat?!”

Noaptea înzăpezită era liniștită, iar atmosfera din fața sălii era solemnă. Izbucnirea lui Xihe-jun îi speriase pe toți cultivatorii prezenți la fața locului. Își întindeau gâturile pentru a privi spre sursa zgomotului.

Mândria lui Murong Lian fusese zguduită, iar fața i se făcea pe rând verde, apoi palidă. Chiar când deschise gura să spună ceva, ușile lăcuite în roșu se deschiseră și un mesager ieși pentru a se înclina în fața acestor demnitari importanți.

„Onorabili shenjun, Majestatea Sa Imperială vă invită să intrați.”

Murong Lian scrâșni din dinți. „Tu! Așteaptă numai să vezi!”, mârâi el.

Mo Xi se năpusti furios înainte, pumnalul de la brâu strălucind în timp ce îl lăsa pe Murong Lian în urmă.

Capitolul 22: Lupta pentru el

Sala Palatului era luminată de lumina lumânărilor, iar brazierul robust cu cărbuni din mijloc ardea cu putere. De o parte și de alta a brazierului se aflau două statui ale unor animale de bun augur, care fuseseră vrăjite să se miște. Una dintre ele funcționa ca un burduf, deschizându-și gura pentru a striga: „Majestatea Sa Imperială uimește cele Nouă Provincii!”, în timp ce făcea focul să ardă și mai puternic. Cealaltă striga: „Norocul Majestății Sale Imperiale inundă cerurile!”, în timp ce-și deschidea larg gura pentru a inhala fumul care se ridica în burta sa.

Murong Lian îi dăruise împăratului aceste două fiare de aur lingărețe, pe care acesta le iubea profund, dar Mo Xi era de părere că doar cei cu deficiențe mentale puteau găsi bucurie în astfel de porcării. În acel moment, aceste două creaturi lingușitoare tocmai își terminaseră rutina de inhalare și expirare și scoaseră două râgâieli metalice identice, înainte de a se ghemui lângă brazier și de a rămâne nemișcate.

Mo Xi aruncă o privire de-a lungul sălii palatului. Aproape toți vindecătorii de la Terasa Shennong erau prezenți. Gu Mang era imobilizat în mijlocul sălii, păzit de cultivatorii de elită ai palatului. Cineva îl pusese sub o vrajă de hipnoză, iar el era în acel moment inconștient.

Împăratul stătea întins pe pernele de un galben pal ale tronului imperial, îmbrăcat în robe negre și purtând coroana imperială împodobită cu mărgele. Fața lui era de o frumusețe asemănătoare jadului, trăsăturile sale emanând o voință clară. Se odihnea cu ochii închiși, dar, auzind foșnetul robelor și pașii grăbiți, i-a deschis și a aruncat o privire în jos.

„Sunt toți prezenți?”

„Maiestate Imperială, Bătrânul Yu de la Terasa Chengtian încă nu a sosit”, răspunse un oficial.

Împăratul râse disprețuitor. „Bătrânul ăla e deja în vârstă — nici măcar un mesager sub forma unei bufnițe de zăpadă nu-l poate trezi. Credem că e timpul ca conducerea Terasei Chengtian să revină cuiva mai vrednic.”

„Maiestate, te rog să te liniștești…”

„Crezi că nu suntem liniștiți?” Împăratul a dat ochii peste cap și s-a așezat drept. Făcând un gest cu mânecile sale de un galben pal, a spus: „Domnilor, luați loc.”

„Mulțumim, Maiestate Imperială” – a rostit în cor întreaga sală.

„Înțelegem că sunteți nemulțumiți că ați fost chemați la palat în miezul nopții. Poate că chiar ne blestemați în secret.”

Unul dintre bătrânii nobili abia se așezase când această afirmație l-a făcut să cadă în genunchi în grabă. „Ce spui, Maiestate Imperială?”

„Bine, bine, ridică-te. Nu începe cu prostiile alea că împărații trebuie să dea un exemplu supușilor lor — e atât de enervant. Dacă vrei să ne blestemi, atunci blestemă-ne. Atâta timp cât nu ne lași să auzim, poți să blestemi cât vrei.”

Câțiva nobili în vârstă s-au privit unii pe alții. Acest împărat tânăr al lor avea un temperament ciudat și încăpățânat, pe care toți îl găseau de neînțeles.

Deși împărtășea în mod evident sentimentele nobililor conservatori de rang înalt — până la punctul în care îl înlăturase pe cel mai mare general de origine sclavă din Chonghua la scurt timp după urcarea sa pe tron —, comportamentul său era mereu neortodox, iar el aborda fiecare situație ca și cum ar fi fost hotărât să instaureze o nouă ordine mondială.

„Știu că vreți să plecați de aici ca să vă întoarceți la somn, să vă liniștiți femeile și să vă vizitați prostituatele”, spuse împăratul obosit. „Voi fi direct.”

Au rămas fără cuvinte.

Era pur și simplu absurd. Se mai comporta vreun alt împărat din Cele Nouă Provincii și Cele Douăzeci și Opt de Națiuni în felul acesta?

„Bătrâne de la Terasa Shennong.”

„Subiectul se află aici!”

„Raportează starea lui Gu Mang din această seară, precum și rezultatele examinării.”

„Am înțeles!” Liderul Terasei Shennong a pășit în față, a făcut o plecăciune și a relatat cum energia spirituală a lui Gu Mang a luat brusc o întorsătură nebunească. Apoi a spus: „Miezul spiritual din interiorul lui Gu Mang a fost într-adevăr distrus. Nu mai are energie spirituală, dar…”

„Dar ce?”, a întrebat împăratul.

Vindecătorul a lăsat capul în jos. „Am găsit un qi malefic puternic în pieptul său.”

Împăratul s-a gândit la asta. „Qi malefic…”

„Da. Subsemnatul a stabilit că Gu Mang a intrat în frenezie din cauza acestui qi malefic. Din păcate, Chonghua a urmat întotdeauna calea dreaptă și nu are nicio legătură cu practicile demonice imorale, așa că cunoștințele Terasei Shennong despre astfel de lucruri sunt limitate. Tot ce putem spune cu certitudine este că Regatul Liao trebuie să fi făcut ceva inimii lui Gu Mang; dar pentru a afla mai multe detalii, mă tem că ar trebui să…” Expresia lui era chinuită, iar vocea i se stinse treptat.

„Nu trebuie să-ți fie teamă”, spuse împăratul. „Spune doar, nu e nimic rău în asta.”

Vindecătorul făcu o nouă plecăciune. „Mă tem că ar trebui să așteptăm ca Gu Mang să moară pentru a-i diseca inima”, spuse el.

„Vrei să spui că, dacă am vrea să aflăm imediat ce se întâmplă cu el, ar trebui să-l omorâm chiar acum?”

Vindecătorul ezită. „Da.”

„Gunoi inutil!”, scuipă împăratul.

Bătrânul de pe Terasa Shennong căzu în genunchi, cuprins de teroare. „Maiestate Imperială, acest slujitor este incompetent…”

„Chiar că ești! La ce ne-ar folosi un cadavru? E plin de urme ale magiei Regatului Liao! Atâta timp cât e în viață, îl putem studia. La ce ne folosește mort? Ca să-l îngropăm doar de dragul distracției?”

„M-Majestatea Ta Imperială…”

„Găsește altă cale!”

„D-dar mintea lui Gu Mang este distrusă”, spuse bătrânul de la Terasa Shennong. „Aproape că nu mai există urme ale acelor tehnici magice, și mă tem că...”

Atunci Murong Lian își ridică leneș vocea. „Bătrâne, rămâne de văzut dacă Gu Mang este într-adevăr distrus mental.” Își îndreptă privirea spre Mo Xi, aruncându-i o privire plină de semnificație. „Nu-i așa, Xihe-jun?”

Mo Xi nu spuse nimic.

Bătrânul înghiți cu greu. Era deja îngrozitor să fii numit „gunoi inutil” de către împărat, dar acum Wangshu-jun îl întrerupea, iar ucigașul nemilos Xihe-jun se implicase și el. Se simțea de parcă era pe punctul de a leșina.

Abia după ce s-a bâlbâit câteva secunde, bătrânul a reușit să vorbească. „D-dar acest oficial l-a examinat de mai multe ori. Gu Mang chiar… chiar nu-și amintește nimic. Natura lui este complet bestială. De ce… de ce ar sugera Xihe-jun că mintea lui este intactă?”

Mo Xi a răspuns: „Gu Mang a fost capabil să invoce o armă demonică.”

Bătrânul de la Terasa Shennong a răsuflat ușurat. „Xihe-jun, ai înțeles greșit”, spuse el în grabă. „Deși se spune adesea că invocarea armelor, fie ele sfinte sau demonice, necesită recitarea unei incantații, asta nu este neapărat adevărat. Când emoțiile proprietarului sunt extrem de puternice sau dacă acesta se află într-o situație foarte periculoasă, arma poate fi totuși invocată, chiar și fără incantație. Așa că… asta nu dovedește nimic.”

Mo Xi asculta fără să scoată un cuvânt. Expresia lui era rece, dar ochii îi erau ațintiți, fără să clipească, asupra lui Gu Mang, care era inconștient. Mo Xi părea absolut imperturbabil — nimeni nu observase că strânsoarea lui asupra cotierii din lemn de santal lăsase o crăpătură subțire în lemn.

Un alt nobil a luat cuvântul din mijlocul grupului. „Maiestate Imperială, indiferent de orice altceva, Gu Mang este pur și simplu prea periculos. Dacă nu ar fi fost sosirea la timp a gărzilor astăzi, mă tem că ar fi ucis mult mai mulți oameni!”

„Așa este! Gândește-te la păcatele pe care le-a comis. De ce ai continuat, Maiestate Imperială, să-i acorzi milă?! De ce nu-l omori odată și gata?!”

Cei de teapa lui Murong Lian, care credeau că era mai interesant să țină oamenii în viață pentru a-i tortura, erau în minoritate. Majoritatea încă se ținea de regulile primitive: ochi pentru ochi, viață pentru viață. Mulți nobili aveau dușmănii de sânge cu Gu Mang și nu puteau lăsa să le scape o ocazie precum cea care se ivise astăzi.

Strigătele de „Executați-l pe Gu Mang imediat!” au umplut sala.

Împăratul a învârtit un șir de mărgele de jad în mână — apoi l-a izbit cu putere de masa din lemn de santal. „Ce tot trăncăniți acolo?”, a răcnit el.

Mulțimea a amuțit imediat.

„Ce gălăgie. Mai întâi haremul nu tace din gură, iar acum e rândul curții. O să ne ia durerea de cap!” Împăratul l-a arătat cu degetul pe bătrânul de la Terasa Shennong. „Nu ești altceva decât un gunoi inutil! Dacă Jiang Fuli nu ar fi refuzat să-ți preia funcția, te-am fi alungat de o mie de ori!”

Bătrânul de la Terasa Shennong era gata să plângă. Poziția lui era una dificilă și neplăcută încă de la început; dacă nu ar fi fost refuzul lui Jiang Fuli de a-i prelua funcția, și el ar fi implorat să fie demis de o mie de ori.

Împăratul s-a calmat oarecum și s-a întors brusc către un alt oficial. „Când se întoarce Jiang Fuli?”, a întrebat el.

Oficialul a căzut în genunchi. „Maiestate, și acest slujitor este un gunoi inutil. Nu știu unde s-a dus Maestrul Medic Jiang…”

„Ajunge. Poți să te ridici.” Împăratul a făcut un gest cu mâna, nerăbdător. „Măcar tu nu ești un gunoi inutil. Jiang Fuli e greu de urmărit. Dacă nu știi, las-o baltă.”

Oficialul era pe punctul de a izbucni în lacrimi. „Mulțumesc mult, Majestate Imperială.”

Împăratul își îndreptă privirea spre mulțimea de supuși. „Dacă am fi vrut să-l ucidem pe trădătorul Gu Mang, am fi putut s-o facem acum doi ani. Evident, avem propriile noastre motive pentru a-l ține în viață până acum.”

Era evident că unii nobili doreau încă să ia cuvântul. „Tăceți din gură”, îi avertiză împăratul cu iritare. „Lăsați-mă să termin. Știu că mulți dintre prietenii și rudele voastre au avut ghinionul să cadă victime ale lui Gu Mang și că doriți să-l eliminați odată pentru totdeauna. Astfel, ura voastră va fi răzbunată.

„Totuși, în afară de răzbunare, Chonghua nu ar obține nici cel mai mic avantaj din acea răzbunare. Așadar, îl vom ține pe Gu Mang în viață. Deși urmele lăsate pe el sunt prea slabe pentru ca Terasa Shennong să poată extrage vreo informație utilă, Jiang Fuli ar putea fi capabil să realizeze ceea ce Terasa Shennong nu poate. Dacă există ceva ce Jiang Fuli nu poate realiza acum, s-ar putea să fie capabil să o facă în viitor. Putem aștepta.”

După o clipă, a continuat, cu un ton sever. „Amintirile pe care Gu Mang le-a pierdut… sunt utile. Vrăjile de pe trupul lui Gu Mang… sunt utile. Gu Mang însuși… este mult mai util viu decât mort.

„Chonghua nu a cultivat niciodată calea demonică și folosește doar tehnici adecvate pentru a ne susține cultivarea. Totuși — dacă nici măcar nu încercăm să le înțelegem, dacă refuzăm să facem progrese sau să obținem informații despre Regatul Liao…” El a râs disprețuitor. „Atunci cred că, mai devreme sau mai târziu, Chonghua nu va mai fi pe măsura Regatului Liao!”

Împăratul voia să studieze calea demonică a Regatului Liao? O serie de expresii diferite au trecut pe fețele celor adunați.

„Dar…”

„Cum ar putea Chonghua să se ocupe de magia neagră? Chiar dacă o facem pentru a ne cunoaște inamicul, rămâne totuși extrem de periculos.”

Unul dintre nobilii prezenți era fratele mai mare al concubinei preferate a împăratului. Fiind extrem de prost, nu s-a putut abține să întrebe: „Maiestate, dacă dorești să înțelegi magia neagră a Regatului Liao, nu poți pur și simplu să mai iei câțiva prizonieri? De ce trebuie să fie tocmai acesta?”

Împăratul a dat ochii peste cap. „Pentru că Regatul Liao a investit deja atât de mult efort în el. El este unic. Cum de prostia ta chioră nu te-a omorât încă?”

La auzul acestor cuvinte, toată lumea a tăcut.

După o clipă, Murong Lian s-a ridicat și s-a înclinat în fața tronului. „De vreme ce Majestatea Ta ne-a explicat raționamentul”, a spus el, „subiectul tău nu va obiecta, desigur. Doar că…”

„Vorbește.”

„Evenimentele de astăzi au demonstrat că energia malefică din corpul lui Gu Mang este extrem de puternică, capabilă să străpungă bariera protectoare din jurul Pavilionului Luomei. Nu mai este sigur să-l ținem acolo.” Se opri. „Dacă ai încredere în acest supus, de ce să nu mă lași să-l iau pe Gu Mang în custodia conacului meu? Acest supus îl va supraveghea cu strictețe, ca ispășire pentru că a permis ca dezastrul de astăzi să se producă.”

Împăratul se gândi la asta, arătând obosit. „Mm… asta ar putea fi o soluție…”

„Mulțumesc mult, Majestate Imperială”, spuse Murong Lian. „Atunci...”

Înainte să apuce să termine, o voce joasă îl întrerupse.

„Nu.” Mo Xi, care stătuse tăcut cu ochii închiși tot acest timp, a luat în sfârșit cuvântul din scaunul său din lemn de santal. A ridicat privirea spre Wangshu-jun și și-a repetat obiecția. „Nu. Nu-l poți lua.”

La început, împăratul a fost luat prin surprindere. Apoi și-a mângâiat bărbia cu uimire și interes, privind alternativ spre Wangshu-jun și Xihe-jun.

Murong Lian se înțepeni, colțurile gurii lui curburându-se într-un rânjet batjocoritor. „Ce intuiție specială ai, Xihe-jun? Nu tu erai cel care credea că Gu Mang ar putea să-și fi păstrat încă amintirile?”

„Am spus asta.” Mo Xi se ridică, înălțimea și expresia feței sale fiind deopotrivă intimidante. „Așa că îl voi lua în custodie.”

Privirea lui Murong Lian se ascuți. „De ce, mai exact?”

Mo Xi fu laconic. „Pentru că tu nu-l poți învinge.”

„Tu...”

Mo Xi se întoarse spre tron. „Maiestate Imperială, deși Gu Mang a fost lipsit de o mare parte din puterea sa, dacă ar deveni din nou nebun de legat, s-ar dovedi la fel de impunător ca astăzi.”

„Pare rezonabil…”

„Cunoști priceperea lui în artele marțiale. În ceea ce privește lupta unu la unu, puțini din Chonghua l-ar putea învinge”, spuse Mo Xi, cu un ton calm și ferm. „Te rog, Majestate Imperială, să-l trimiți pe Gu Mang la Conacul Xihe. Îl voi ține sub control total și îl voi împiedica să-ți facă vreodată rău ție, Majestate Imperială, sau oricărei alte persoane din Chonghua.”

După o clipă, Murong Lian zâmbi disprețuitor. „Xihe-jun, vorbești frumos, dar chiar ar trebui să credem că intenția ta este să protejezi Chonghua și pe Majestatea Sa Imperială?”

„Ce vrei să insinuezi?”, întrebă Mo Xi.

„Ce insinuez?”, Murong Lian își înclină fața palidă, strângând ochii. „Chiar nu înțelegi, Xihe-jun, ce vreau să spun?” Își coborî bărbia și făcu un gest în direcția lui Gu Mang. „Prin faptul că îl primești, nu încerci oare doar să-l protejezi?”

„Ce prostii sunt astea?” Fața lui Mo Xi se întunecă instantaneu. „Gu Mang era să moară de mâna mea acum câteva ore — crezi că îl protejez?”

„Ce-ai spus? «Aproape»?” Murong Lian îi aruncă o privire rece și fluidă. „E încă în viață, nu-i așa? În plus, chiar în fața acestei săli, când te-am întrebat dacă chiar voiai să-l sugrumi pe Gu Mang cu propriile mâini, mi-ai răspuns?”

Mo Xi răspunse cu o furie abia stăpânită: „De ce ar trebui să-ți spun?!”

„Dacă ai vrut, dacă ești dispus… da, de ce ar trebui să-mi spui mie? Relația ta cu el, treburile tale private, de ce ar trebui să le împărtășești cu altcineva? Heh, domnii mei sunt destul de uituci, așa că de ce să nu vă reamintesc tuturor?” Ochii lui Murong Lian sclipiră. „Cu mulți ani în urmă, prietenia dintre Xihe-jun și generalul Gu nu a depășit oare barierele de clasă?”

Această afirmație nu a șocat atât de mult mulțimea, cât a lăsat-o fără cuvinte.

Mo Xi și Gu Mang fuseseră nedespărțiți; toată lumea știa asta. Cu toate acestea, era de asemenea de notorietate faptul că Gu Mang aproape îl înjunghiase mortal pe Mo Xi după ce dezertase. De la acea înjunghiere, relația lor depășise de mult punctul de cotitură.

Toată lumea era jenată. Unii râdeau stânjenit, fără să fie de acord. Cineva a spus chiar: „Wangshu-jun, asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Ce mai e de spus…?”

Dar Murong Lian părea să se fi așteptat la acest răspuns. A pufnit indolent, colțurile gurii lui curbându-se periculos. „Bine, atunci nu voi mai vorbi despre asta.” A întâlnit din nou privirea lui Mo Xi, zâmbind ironic. „Lasă-mă să-ți pun o întrebare, Xihe-jun: ai fost întotdeauna ascetic și respectabil, nepătat de casele de plăceri… așa că, îndrăznesc să întreb, ce căutai când ai vizitat în secret Pavilionul Luomei în căutarea lui Gu Mang?”

Inima lui Mo Xi bătea cu putere. Deci acel servitor îi raportase într-adevăr vizita sa la Pavilionul Luomei pentru a-l vedea pe Gu Mang. Dar el nu avea de gând să nege. Își întoarse privirea cu ochii lui negri și spuse: „Pentru răzbunare. Ce altceva?”

„Dacă a fost pentru răzbunare, de ce i-ai oferit personal apă să bea și mâncare să mănânce?” Murong Lian savura fiecare cuvânt în timp ce le șuiera ca un șarpe veninos. „Oare faptul că l-ai văzut pe Gu Mang-gege al tău suferind… te-a rănit?”

Dacă nu s-ar fi aflat în palatul Chonghua, cu împăratul privindu-i de la doar câțiva pași distanță, Mo Xi l-ar fi bombardat pe Murong Lian cu o ploaie de bile de foc. Era foarte posibil ca capul lui Murong Lian să fi fost smuls pe loc.

„Ce naiba e în neregulă cu tine?” spuse Mo Xi furios. „M-ai urmărit?”

Murong Lian râse disprețuitor. „De parcă aș avea nevoie să te urmăresc. Pavilionul Luomei îmi aparține, nu-i așa? Mai mult, nu ai decât să te învinovățești pe tine însuți — oare ți-a fost teamă că oamenii vor afla?”

Pe măsură ce cearta lor se încingea, unul dintre nobili a încercat să intervină. „Las-o baltă. Xihe-jun a fost întotdeauna rece la față, dar bun la suflet. El doar îi dădea puțină apă cuiva care murea de sete. Wangshu-jun, de ce ești atât de agresiv…?”

„Doar niște apă?” Ochii lui Murong Lian s-au aprins cu o lumină înghețată. „Ridicol. În chestiuni de răzbunare, ar fi destul de rar ca cineva să se abțină să-l lovească pe un adversar deja căzut, iar Xihe-jun i-a oferit ajutor într-un moment de nevoie. O astfel de profunzime a dreptății morale mi-a deschis cu adevărat ochii.”

Se aplecă spre tron. „Maiestate, poți refuza solicitarea mea de a-l lua în custodie pe Gu Mang, dar nu trebuie să-i permiți lui Xihe-jun să-l ducă la conacul său.”

Era rar ca împăratul să-i vadă pe Mo Xi și Murong Lian certându-se atât de aprins la curte. Uitând de durerea de cap, privea cu interes captivant. După ce a primit această solicitare de la Murong Lian, s-a trezit indecis. „Ei bine…”, mormăi el.

Ezitarea împăratului l-a determinat pe Murong Lian să continue. „Xihe-jun i-a dat apă lui Gu Mang chiar și atunci când acesta era închis la Pavilionul Luomei. Dacă Xihe-jun l-ar lua pe Gu Mang în casa sa, cine știe ce altceva i-ar mai da?”

Aceste cuvinte conțineau o aluzie vicleană ascunsă în batjocura lor. Unii dintre nobili considerau că Murong Lian mergea prea departe și îi aruncau priviri semnificative, în încercarea de a-l face să tacă.

Faptul de a apela la serviciile unor bărbați prostituate nu stârnea mirare în Chonghua, dar relațiile propriu-zise între bărbați erau complet interzise. Acest lucru era valabil mai ales pentru nobilii de sânge pur precum Mo Xi — energia spirituală din neamul lor era mult prea prețioasă pentru a fi irosită. Alegerea corectă pentru astfel de bărbați era să-și continue linia genealogică, așa că Chonghua le interzicea să se implice în aventuri nepotrivite.

Mai mult, cum ar putea o persoană distinsă și nobilă precum Xihe-jun să se asocieze în felul acesta cu un gunoi murdar și de rang inferior precum Gu Mang? Nobilii simțeau această convingere forțată; considerau că Murong Lian se lăsase purtat de val în dorința sa de a-și calomnia rivalul.

Doar Mo Xi, el însuși victima calomniei, știa că lovitura își atinsese ținta.

„Xihe-jun, nu ai vrea să ridici semne de întrebare cu privire la loialitatea ta”, spuse Murong Lian cu voce leneșă. „Ar fi mai bine să nu te mai amesteci.”

După o clipă, Mo Xi se întoarse, cu o expresie ostilă. Îl privi fix pe Murong Lian și îl întrebă: „Și dacă refuz?”

Capitolul 23: Premiul

Murong Lian a oftat leneș. Fără măcar să se întoarcă să privească, a zâmbit disprețuitor și a spus: „Atunci, Xihe-jun, poți să te aștepți la noi conflicte cu acest stăpân.”

Schimbarea modului în care Murong Lian se adresa lui însuși era o încercare evidentă de a-l intimida pe Mo Xi prin referirea la descendența imperială a „acestui stăpân”.

Mo Xi era pe deplin conștient de acest lucru. Expresia lui deveni și mai rece, iar aura lui, și mai înfricoșătoare. În sala palatului se lăsă câteva clipe de tăcere, o liniște care fu întreruptă când Mo Xi vorbi din nou:

„Ține minte asta: Gu Mang ascunde nenumărate secrete și are nenumărate datorii de sânge, dar din cauza egoismului tău, acest incident a avut loc în timp ce se afla în custodia ta.” Mo Xi făcu o pauză, privirea lui întunecându-se ca gheața care se sparge. „Nu-ți voi permite să-l iei. Dacă, Wangshu-jun, mai ai ceva de spus, aștept cu sufletul la gură.”

„Tu…”

Dintre acești doi oameni, unul era un prinț al aristocrației, iar celălalt era un general al armatei. Privirile pe care și le-au aruncat au strălucit ca fulgerul și au dispărut la fel de repede.

Fața lui Murong Lian era aproape translucidă de atât de palidă, iar strângerea maxilarului său se detașa extrem de puternic pe pielea lui. A scrâșnit din dinți o lungă clipă, înainte de a izbucni într-un râs zgomotos.

„Foarte bine! Încă îndrăznești să pretinzi că nu-l protejezi? Îndrăznești să pretinzi că-l urăști?” Ochii lui Murong Lian sclipeau ca vinul cu pene otrăvitoare, iar zâmbetul i se întări pe chip. „Mo Xi, n-ai observat? Ceea ce îi spui acestui stăpân chiar acum este exact ceea ce a spus Gu Mang atunci când tu te zbăteai, iar el te apăra!”

Mo Xi îl privi calm pe Murong Lian, cu o expresie subtilă pe chip.

„Să pretinzi că îl urăști pe Gu Mang este absolut ridicol. Dacă ți-ar fi predat astăzi, mai devreme sau mai târziu, nenorocirea se va abate asupra Chonghua!”

În mod neașteptat, Mo Xi începu și el să zâmbească. Zâmbetul lui era aproape deranjant de frumos, dar ochii îi erau teribil de reci. „Cum m-a protejat vreodată Gu Mang? Știu doar că mi-a lăsat o cicatrice pe piept care nu se va estompa niciodată. Îmi amintesc doar că a încercat să mă omoare. Îl urăsc.” Mo Xi vorbi cu voce calmă, ochii lui fiind la fel de limpezi ca zăpada proaspăt căzută. „Spui că m-a protejat odată. Îmi cer scuze, Wangshu-jun, dar asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Acest general nu-și mai amintește.”

Se întoarse, îngenunche în fața tronului imperial și își coborî privirea.

„Maiestate Imperială, nimeni din Chonghua nu cunoaște vrăjile lui Gu Mang mai bine decât mine. În plus, Wangshu-jun și-a neglijat îndatoririle de supraveghere, ceea ce a dus la dezastrul de astăzi. Solicit permisiunea de a-l reține pe Gu Mang și de a-l supune unei supravegheri mai stricte în conacul meu.”

Murong Lian se întoarse. „Mo Xi, ai muncit fără încetare pentru a-l proteja încă din momentul în care te-ai întors!”, izbucni el. „Ce ai de gând, mai exact?!”

Mo Xi a ales să nu-i acorde lui Murong Lian onoarea unui răspuns suplimentar.

Împăratul s-a gândit puțin.

Tocmai când era pe punctul de a vorbi, un gardian imperial a alergat spre ușă și i-a șoptit îngrijorat eunucului. Expresia eunucului s-a schimbat instantaneu, în timp ce se grăbea cu respect spre tron. „Maiestate, un raport urgent din capitală!”

Împăratul era gata să dea cu piciorul în masă. „E a doua oară în seara asta! Ce s-a mai întâmplat?”

Fața eunucului era palidă. „A avut loc un masacru la Reședința Frumuseților din cartierul de nord. Aproape toată lumea a fost ucisă — inclusiv oficialul Yu de la Terasa Chengtian…”

„Ce?!”

Mulțimea era șocată.

Chiar și împăratul s-a ridicat brusc de pe tron, cu ochii larg deschiși. „Cine este vinovatul?!”

„Nimeni nu știe… Până când garda imperială a descoperit ce se întâmplase la conac, criminalul fugise deja. A lăsat chiar și un mesaj pe perete…”

„Ce mesaj?!”

Oficialul era încă îngrozit și a răspuns bâlbâindu-se. „«Acest umil servitor se simte singur; caută cu sinceritate soții.» ”

„«Acest umil om se simte singur; caută cu sinceritate soții»?” Împăratul repetă de două ori, cu furia în creștere. „Ce prostii! Ce burlac bătrân și nebun ar scrie așa ceva și ar ucide o mulțime de oameni? Vrea să ucidă sau vrea femei?” Se opri, iar când vorbi din nou, o făcu pe un ton și mai iritat. „Nu există alte indicii?!”

„Încă nu.”

Împăratul a recurs încă o dată la expresia lui preferată: „Gunoi inutil!”

S-a lăsat pe spătarul tronului și și-a recăpătat cumpătul pentru o clipă. Genele i s-au mișcat ușor când atenția i s-a îndreptat din nou spre Mo Xi și Murong Lian. Îi venise o idee în minte.

„Chestiunea legată de Gu Mang va fi lăsată temporar deoparte.” Împăratul s-a ridicat încet în timp ce vorbea.

Incidentul de la „Conacul Frumuseților” survenise într-un moment nepotrivit, dar poate că se va dovedi util. Dintre cei doi bărbați care se luptau în fața sălii pentru controlul asupra lui Gu Mang, unul era o rudă de sânge, iar celălalt un supus important. Nu putea ieși nimic bun din refuzul oricăruia dintre ei. Acest caz era ocazia perfectă — putea arunca responsabilitatea deciziei asupra unei terțe părți.

„O atrocitate ca aceasta, în capitala imperială, este o insultă de nesuportat. Vă poruncesc amândurora să plecați și să investigați imediat. Cine îl prinde primul pe vinovat poate să se întoarcă să-l ceară pe Gu Mang.”

„Maiestate Imperială, intenționezi să-l transformi într-un premiu?”, întrebă Murong Lian.

Împăratul îi aruncă o privire. „Voi doi sunteți deja la cuțite doar pentru a regla o ranchiună personală. Sau el nu va fi de ajuns?”

Murong Lian zâmbi. „Va fi. Totuși, în timp ce eu fac asta din răzbunare, motivele lui Xihe-jun sunt încă necunoscute.”

Mo Xi nu spuse nimic.

„Ajunge, Murong Lian. Xihe-jun a fost întotdeauna un domn. Nu mai arunca acuzații din cauza unor nemulțumiri mărunte.” Împăratul făcu un gest nerăbdător cu mâna pentru a-l întrerupe, apoi arătă spre Gu Mang, care dormea în interiorul formației de scuturi de pe Terasa Shennong. „Xihe-jun, vrem și noi să vedem care dintre voi are mai multă îndemânare”, spuse el. „Dacă nu ai obiecții, atunci să se facă așa.”

„Accept”, spuse Mo Xi.

„Atunci ar trebui să treceți la treabă.” Împăratul învârtea mărgelele în mână. „Cine câștigă, îl poate lua cu el.”

Astfel, Gu Mang, care era încă inconștient, a devenit motivația celor doi nobili pentru a rezolva cazul. Murong Lian voia ca el să sufere, în timp ce Mo Xi voia…

Mai bine uită. Nici el nu știa ce ar trebui să facă după ce îl va aduce pe Gu Mang înapoi la conacul său. Și, în momentul de față, nici nu era ceva la care ar fi trebuit să se gândească.

În interiorul Conacului Frumuseților, Mo Xi, îmbrăcat într-un set de veșminte negre de comandant imperial, stătea cu mâinile încrucișate la spate, privind cuvintele scrise pe perete cu sânge proaspăt.

La porunca împăratului, vindecătorii de la Terasa Shennong se ocupau de cadavrele celor care muriseră în mod tragic în bordel, în timp ce Mo Xi și Murong Lian îi însoțiseră pentru a investiga cazul și a-l prinde pe ucigaș.

„Printre morți se află paisprezece prostituate, treizeci și șapte de clienți și șapte angajați ai conacului.” Unul dintre vindecători îi prezenta lui Mo Xi raportul privind victimele. „După ce am verificat lista de evidență, am stabilit că cinci prostituate sunt dispărute.”

Murong Lian se încruntă. „Dispărute?”

„Da.”

„Având în vedere că toți cei din bordel au fost uciși și că nici măcar oficialul Yu nu a reușit să scape… acele cinci prostituate nu au putut să fugă singure. E probabil ca ucigașul să le fi luat cu el”, spuse Murong Lian gânditoare. „De ce le-a luat ucigașul pe cele cinci? Chiar le ia pe femei captive ca să le facă soții?”

Mo Xi se îndreptă spre scara pătată de sânge, unde câțiva vindecători se ocupau de cadavrul bătrânului Yu. Pe măsură ce se apropia, toți îi făcură o plecăciune. „Xihe-jun.”

„Mhm. Ce urme de magie au mai rămas pe corpul bătrânului Yu?”

„Xihe-jun, sunt similare, dar nu identice cu vrăjile de magie neagră ale Regatului Liao. Te rog, vino să arunci o privire.” În timp ce vindecătorul vorbea, ridică un colț al pânzei care acoperea cadavrul. „Ochii oficialului Yu au fost scoși, iar inima i-a fost smulsă. Carnea din jurul rănilor s-a infectat cu o viteză nefirească, mai rapid decât în cazul rănilor provocate de arme obișnuite. De fapt, pare ca…”

„O fantomă canibală răzbunătoare”, încheie Mo Xi, încruntându-se.

„Da. Chiar pare opera unei fantome răzbunătoare.”

Privirea lui Mo Xi a căutat dovezi ale morții violente a bătrânului Yu. Din cele două orbite goale și din gaura din piept începuse să se scurgă un lichid negru. Dar fantomele răzbunătoare erau rareori lucide. A scrie ceva de genul „Umilul acesta se simte singur; caută cu sinceritate soții” nu părea a fi comportamentul unei fantome răzbunătoare.

În timp ce se gândea, privirea i se îndreptă încet în jos, oprindu-se asupra pieptului mutilat al Bătrânului Yu. „Și celelalte cadavre sunt în aceeași stare?”

Vindecătorul răsfoi registrele și scutură din cap. „Nu, doar șaptesprezece persoane au avut ochii și inimile scoase.”

„Arată-mi numele.”

Primul care murise în acest fel fusese Bătrânul Yu. Mo Xi nu cunoștea toate numele care urmau, dar pe cele pe care le cunoștea erau tineri stăpâni din familii influente.

„Cei care și-au pierdut inimile erau toți cultivatori?”

„Nu putem fi încă siguri, dar se pare că așa stau lucrurile.”

Inima unui cultivator era locul în care se afla miezul său spiritual, iar după inimă, ochii erau cea mai puternică sursă de energie spirituală. Când erau devorate de fantome răzbunătoare și demoni, aceste organe puteau servi drept amplificatori puternici ai cultivării.

Mo Xi își coborî capul, murmurând gânditor.

În acel moment, un gardian imperial împinse ușa. Alergase cu putere și, în ciuda frigului de afară, sudoarea îi picura pe frunte. „Xihe-jun! Wang-Wang-Wang...”

Murong Lian își îndreptă ochii ca florile de piersic spre lateral, zâmbind cu un interes viu. „Wang wang? De ce lătrai? Îl numești pe Xihe-jun al nostru câine?”

Garda înghiți în sec. „Wangshu-jun!”

Zâmbetul lui Murong Lian dispăru. „Trage-ți naibii sufletul înainte să vorbești!”

„Da, domnule!”, răspunse în grabă gardianul imperial. „A apărut o nouă situație. După ce Gu Mang a înnebunit, bariera de avertizare de la Pavilionul Luomei a fost spartă. Chiar acum, când administratorul făcea inventarul ocupanților pavilionului, au… au descoperit că lipsește cineva!”

Murong Lian se înfurie și îl apucă pe gardian de rever. „Ce s-a întâmplat? Au verificat de trei ori și au spus că, în ciuda haosului, nimeni nu a fugit! Cum de lipsește cineva acum?!”

Garda n-a apucat să răspundă înainte ca o altă echipă să se năpustească călare prin noaptea înzăpezită. După cum s-a dovedit, o escortau pe doamna Qin, administratoarea Pavilionului Luomei. Ea a căzut în genunchi imediat ce a descălecat, tremurând pe pământ. „Wangshu-jun, această servitoare merită moartea! Această servitoare merită moartea!”

Murong Lian era pe punctul de a leșina de furie. „Dacă vrei atât de mult să mori, fă-o mai târziu! Mai întâi, spune-mi clar: ești oarbă sau proastă? Când ai făcut prezența de primele trei ori, ai spus că nu lipsește nimeni — așa că cum se face că acum nu mai e așa?! Explică-mi!”

„Wangshu-jun, te rog să mă ierți”, suspină ea, „servitoarea ta a numărat doar prostituatele și curtezanele și le-a verificat cu atenție de atâtea ori. Toate erau prezente și înregistrate, dar… dar servitoarea ta a uitat…”

„Ce ai uitat?!”

Doamna Qin a izbucnit în plâns. „Slujitoarea aceasta a uitat că în camera alăturată bucătăriei se afla un bucătar imobilizat la pat!”

„Un bucătar?” Murong Lian a rămas perplex.

„Da — acum o lună, când l-ai pedepsit pe Gu Mang cu izolare și reflecție și i-ai redus porțiile de mâncare, el n-a mai putut suporta foamea și s-a dus în bucătărie să fure mâncare”, a plâns doamna Qin. „Bucătarul acela s-a ciocnit de el, l-a lovit și l-a înjurat. Dar el a declanșat formația de săbii a lui Gu Mang și a fost tăiat în fâșii.”

Toată lumea tăcu.

„Doctorul a spus că rănile acelea necesitau cel puțin câteva luni de repaus la pat, așa că… așa că, la început, nu mă așteptam ca el să poată face ceva. Cum aș fi putut ghici că se va furișa afară când Gu Mang a spart ba-bariera…”

„Gunoi inutil!”

Murong Lian era furios. A lovit-o pe doamna Qin cu piciorul în piept și a aruncat-o zburând în zăpada care se învârtea. Arătând cu degetul spre ea, a urlat: „Știi ce fel de dezastru ai declanșat?!”

Toți servitorii și prostituatele din Pavilionul Luomei erau prizonieri care nutreau o ură profundă față de Chonghua. Deși miezurile lor fuseseră distruse când au intrat în pavilion, fiecare țară avea propriile secrete arcane. Se spunea că odată existase un practicant de magie neagră din Regatul Liao care putea chiar să repare miezurile distruse, așa că în jurul Pavilionului Luomei fuseseră așezate în straturi numeroase bariere.

Nimeni nu ar fi putut prevedea că furia lui Gu Mang îl va face să străpungă fiecare dintre acele bariere. Mai mult, una era ca acestea să fie sparte, dar apoi un bărbat „imobilizat la pat” sări brusc în picioare și profită de ocazie pentru a evada, iar administratoarea abia își dăduse seama de asta. Mai rău încă, la scurt timp după dispariția acestui bucătar, avusese loc un masacru sângeros în care aproape o sută de cetățeni ai capitalei își pierduseră viața...

Dacă împăratul ar examina mai atent această situație, pe cine ar învinovăți?

Pe nimeni altul decât pe Murong Lian.

În ciuda voinței sale, o roșeață îi înroși fața palidă a lui Murong Lian. Se simți pe punctul de a leșina. „Gu Mang… Gu Mang…”, răcni el furios. „Din nou, e numai vina ta!” Se întoarse pe călcâie. „Du-te și adu-mi dosarul acelui bucătar ca să-l examinez! De unde vine?! Câți ani are, care e trecutul lui? Trebuie să știu fiecare detaliu, până și cu câte femei s-a culcat! Grăbește-te!”

„Da! Da!” Ridicându-se cu greu în picioare, doamna s-a urcat pe cal și a galopat în goană, cuprinsă de panică.

Scuturându-și mânecile, Murong Lian s-a întors la Conacul Frumuseților cuprins de o furie plină de neliniște. A înclinat capul și a privit, gâfâind, cuvintele scrise pe perete: Umilul se simte singur; caut sincer soții.

Unul dintre însoțitorii personali ai lui Murong Lian s-a simțit obligat să-i ofere o sugestie. „Stăpâne…”

„Ce vrei?!” a răbufnit Murong Lian, irascibil ca întotdeauna.

„Asta nu e în regulă.”

Cu mintea încurcată, Murong Lian rămase pentru o clipă dezorientat. „Ce nu e în regulă?”

„Gu Mang l-a rănit pe bucătarul acela acum o lună, iar acum Gu Mang a înnebunit și bucătarul a profitat de ocazie ca să fugă…” Vocea însoțitorului se înăbuși în timp ce îl privea cu precauție pe Murong Lian. „Nu crezi că e o coincidență cam prea mare?”

Murong Lian se gândi la asta, strângând ochii. „Vrei să spui că bucătarul a plănuit asta? Că s-a folosit de Gu Mang?”

„Sau… dacă nu Gu Mang era cel folosit? Dacă ne uităm la toate dovezile, stăpâne, n-ar trebui să ne gândim la ce e mai rău? Nu e posibil ca Gu Mang și bucătarul acela să fi plănuit totul împreună?”

Inima lui Murong Lian se strânse. „Din ce țară a fost capturat bucătarul acela rănit?”

Însoțitorul era îngrijorat tocmai din acest motiv. Își plecă capul. „Din Regatul Liao.”

Deci bucătarul acela era încă un ticălos din Regatul Liao?! Spatele lui Murong Lian era ud de sudoare rece. În acest moment… în acest moment, Gu Mang se afla încă în palat!

Mai bine să fii precaut decât să regreți. Dacă Gu Mang chiar pusese la cale vreun plan necunoscut împreună cu bucătarul acela și dacă cei doi colaborau pentru a crea o diversiune și a ademeni tigrul din munte, atunci…

Sângele i s-a scurs din fața lui Murong Lian. După o clipă, a ieșit cu pași mari în zăpadă. „Chemați-mi pegasul de zăpadă cu aripi aurii! Trebuie să mă duc imediat la palat să-l văd pe Majestatea Sa Imperială!”

Capitolul 24: Și culegătorii de flori sunt oameni

Murong Lian s-a grăbit spre palat, dar împăratul a primit această dezvăluire cu o atitudine de pură indiferență. În timp ce se juca cu cele două fiare de aur de lângă brazier — ascultându-le cum îi cântau laude în duete alternante: „Majestatea Sa Imperială este chipeș și fără griji” și „Majestatea Sa Imperială este glorios de maiestuoasă” — l-a liniștit pe Murong Lian cu câteva platitudini neglijente, apoi i-a spus să se concentreze pe rezolvarea cazului în loc să-și facă griji pentru alte chestiuni.

„Palatul imperial este păzit cu strictețe. Chiar dacă Gu Mang s-ar fi înțeles cu bucătarul acela, ce ar putea face? Să dărâme cerul?”

„Maiestate, trebuie să rămâi vigilent”, spuse Murong Lian îngrijorat. „La urma urmei, acest incident este rezultatul neglijenței acestui supus. Dacă, Maiestate, ți s-ar întâmpla ceva rău…”

Împăratul încetă să se mai joace cu bețișoarele sale de tămâie aurite și le lăsă jos. „Ajunge. Crezi că nu te cunoaștem? Gu Mang a fugit din pavilionul tău. Ești atât de îngrijorat doar pentru că ți-e teamă că ne vom mânia și te vom considera responsabil.” Îi aruncă o privire lui Murong Lian cu un zâmbet care nu-i ajungea până la ochi. „Oh, A-Lian, ești fratele nostru de sânge. Stai liniștit. Te-am pedepsi oare pentru așa ceva?”

Odată ce împăratul a urcat pe tron, conform obiceiului, trebuia să se adreseze fraților și verișorilor săi folosind titlurile lor oficiale. Cu toate acestea, în particular, îi spunea uneori lui Murong Lian „A-Lian” — atunci când voia să-l liniștească, trebuia să sublinieze strânse legături familiale.

„Cât despre Gu Mang, dacă încă te simți neliniștit, îl vom trimite la închisoare. Ar fi o adevărată încercare pentru el să evadeze de acolo, chiar dacă i-ar crește aripi.”

Cu mare efort, Murong Lian s-a calmat și a acceptat. „Maiestate, ar putea acest supus să primească permisiunea de a efectua un interogatoriu, în cazul în care situația o va impune?”

„Dă-i drumul. De ce nu ți s-ar permite să interoghezi pe cineva?”

„Atunci, folosirea torturii de către acest supus...”

Împăratul îl privi zâmbind, apoi oftă disprețuitor. „Se spune că sunteți Xihe cel Nemilos și Wangshu cel Crud. Văd că acest lucru este într-adevăr adevărat. Oare nu poți face oamenii să spună adevărul fără tortură?”

Murong Lian își drese vocea. „Gu Mang este un caz special, desigur.”

„Ajunge. Interoghează-l cum dorești, dar nu exagera. Cred că Xihe-jun are o anumită obsesie față de el. M-a amuzat prima dată când v-ați certat în sală, dar o a doua rundă m-ar enerva.”

Împăratul se juca cu mărgelele de jad din mână și a continuat, pe un ton ușor: „Păstrează-ți stăpânirea de sine. Să nu aud vreo acuzație oficială împotriva ta.” Își dădu ochii peste cap. „Unul dintre voi este un important ofițer militar, iar celălalt un descendent imperial, și totuși, din cauza ranchiunilor voastre personale, vă comportați ca niște copii de trei ani care se ceartă pe o jucărie. Chiar credeți că nu ne dăm seama?”

Murong Lian nu reuși să răspundă.

Soarele răsărea în est. Pe măsură ce lumina zilei străpungea întunericul, cetățenii se trezeau și se ridicau din paturi, vorbind și bârfind. Vestea crimelor din Conacul Frumuseților din noaptea precedentă s-a răspândit imediat în capitala imperială, devenind cel mai fierbinte subiect de conversație pentru toți locuitorii orașului.

Cumva, toată lumea, de la bătrânii cu părul cărunt până la copii și tineri, avea un comentariu concis de împărtășit.

„Aproape toată lumea din bordel a fost ucisă peste noapte! Ce tragedie!”

„Aiya, aiya! Doamne sfinte! A fost prins ucigașul?”

„A fugit de mult! Înainte să fugă, a lăsat chiar și un mesaj scris pe pereți: «Aurul și comorile se văd din belșug, dar rari sunt bărbații care pot rezista toată noaptea»!”

„Versiunea pe care am auzit-o eu era: «Acest umil om se simte singur; caută cu sinceritate soții.»”

„Păi… Cine știe? În orice caz, Conacul Frumuseților e acum complet izolat. Nimeni nu poate intra, în afară de oficialii care anchetează cazul. Dar, după părerea mea, fie că a fost vorba de «o priveliște plină de aur și comori», fie de «acest umil om se simte singur», pare mai degrabă un caz de răpire de femei decât de bogății.”

„Oare ar putea fi un violator care culege flori, cu o înclinație spre crimă?”

Cu cât povestea se răspândea mai mult, cu atât devenea mai absurdă, iar în cele din urmă, un anumit povestitor a inventat această poveste: „Era atât de mult qi necurat la Conacul Frumuseților, încât a atras o fantomă sexuală răzbunătoare. Într-o noapte întunecată și fără lună, s-a furișat în conac — heh heh — și i-a ucis pe bărbați înainte de a-i pângări, apoi le-a pângărit pe femei înainte de a le ucide! Fantoma aceea răzbunătoare era neobișnuit de virilă. A pângărit și a ucis peste șaptezeci de persoane în Conacul Frumuseților înainte de răsăritul soarelui, și atât de fără discernământ încât l-a ucis chiar și pe bătrânul oficial Yu!”

Clienții care beau ceai stăteau cu ochii căscați și fără cuvinte.

„Nu e cam nebunesc?” Unul dintre clienți nu s-a putut abține și a izbucnit într-un râs zgomotos.

„Tinere Yue-gongzi? Ce-a... ce a provocat asta?”

„Ha ha ha ha!” Cel care se prăpădea de râs era Yue Chenqing, un tip atât de leneș încât nu avea nimic mai bun de făcut decât să adune zvonuri. El chicoti: „Am auzit atâtea versiuni, dar a ta e cu siguranță cea mai amuzantă. Să violeze și să omoare peste șaptezeci de oameni într-o singură noapte! Frate, mi-e teamă că violatorul ăla nu e viril — e un fraier care rezistă doar două pompe!”

Asta a spulberat atmosfera de teroare. Toată lumea a râs și a dat din cap. Chiar și fetele și-au acoperit gura și chicoteau pe ascuns. Povestitorul era teribil de jenat, dar când și-a dat seama că cel care îl întrerupea era tânărul stăpân al clanului Yue, nu putea să-l alunge supărat. Nu a putut decât să zâmbească și el și să spună: „Da, da, Yue-gongzi are dreptate.”

Astfel, povestea „Violatorul viril face sex cu șaptezeci de femei într-o singură noapte” a fost revizuită de singularul Yue Chenqing în „Culegătorul de flori cu două mișcări ucide clienții bordelului într-un acces de furie”.

Probabil că singurii oameni din oraș care nu aveau chef să asculte această bârfă erau prietenii și familiile clienților uciși, gărzile imperiale hărțuite, toți cei de la Terasa Shennong și cei doi stăpâni nobili, Xihe și Wangshu.

În conacul Wangshu, un servitor vorbi cu capul plecat. „Stăpâne. Servitorul pe care l-ai solicitat de la Pavilionul Luomei a sosit.”

Murong Lian tocmai fumase două pipe de efemeră. Era într-adevăr într-o dispoziție bună. „Bine, lasă-l să intre.”

Servitorul a intrat în grabă în sală, îngenunchind în fața lui Murong Lian pentru a-i prezenta raportul. „Acest sclav îl salută pe Wangshu-shenjun, fie ca acesta să primească zece mii de binecuvântări...”

„Ajunge, ajunge, nu te mai obosi. Ai împărțit camera cu bucătarul acela fugar, nu-i așa?”

„Da.”

„Haide, spune-mi despre el. Ce fel de om este?”

„Păi… a fost adus la Pavilionul Luomei acum cinci ani”, răspunse servitorul. „Nu-i place să vorbească prea mult, e cam ciudat, stă adesea singur.”

„S-a întâmplat ceva care l-ar fi putut face să nutrească ranchiună împotriva fetelor din bordel?” întrebă Murong Lian.

„Nimic de genul ăsta, nu chiar”, răspunse servitorul. „Dar am auzit că era un desfrânat în Regatul Liao, care voia mereu să ia fete frumoase doar pentru el. Se pare că s-a culcat chiar și cu soția fratelui său de jurământ.”

Murong Lian suspină. „Deci e un pervers.”

Se gândi în sinea lui că zvonurile care circulau printre oameni s-ar putea să nu fie prea departe de adevăr. Bucătarul ar putea fi într-adevăr un violator libidinos, cu un fel de poftă nebunească. Altfel, de ce ar ține acele cinci femei lângă el?

„Dar el și Gu Mang?”, întrebă Murong Lian. „Au interacționat cumva?”

„Nu cred că au fost vreodată apropiați.”

Murong Lian murmură în barbă, apoi spuse: „Înțeleg, poți să pleci.”

După ce servitorul plecă, Murong Lian îi vorbi însoțitorului său. „Adu-mi haina mea de blană de vulpe argintie, cea mai călduroasă. Mă duc la închisoare să-l interoghez pe Gu Mang.”

Dacă Murong Lian se concentra pe „interogatoriu”, atunci Mo Xi era pe deplin dedicat „anchetei”. El analiza fiecare detaliu al scenei crimei.

Cazul „Conacului Frumuseților” era cu adevărat bizar. Dacă făptașul era un spirit răzbunător, cum reușise să scrie ceva? Dacă era o persoană în viață, de ce s-ar fi obosit să scoată inimile victimelor?

Mo Xi a ordonat Terasei Shennong să continue examinarea rănilor de pe cadavre, în speranța de a găsi mai multe indicii. După ce au examinat fiecare cadavru în parte, vindecătorii au descoperit urme de răni ascunse provocate de sabie. Dar și acele urme erau destul de ciudate, ceea ce nu făcea decât să complice și mai mult întregul caz.

„Ce e ciudat la rănile astea?”

Vindecătorul a ezitat înainte de a răspunde. „Sabia care despică apa.”

Mo Xi a ridicat imediat privirea. „Sabia care despică apa, Li Qingqian?”

„Exact așa.”

„Cum ar putea fi…?” murmură Mo Xi.

Maestrul spadasin Li Qingqian era un cultivator născut în Lichun.

Era sărac în bani, dar bogat la suflet. A cutreierat țările timp de mai bine de un deceniu, alungând și învingând nenumărați demoni, dar a fost, de asemenea, neajutorat de naiv. De multe ori, el era cel care își risca viața pentru a îndepărta nenorocirile, dar cultivatorii rău intenționați ajungeau întotdeauna să-i fure gloria. Astfel, chiar și după zece ani de muncă asiduă, el rămăsese în umbră.

Până în anul în care a luptat în bătălia de la Muntele Plângerii Fecioarei.

Muntele Plângerii Fecioarei se afla pe teritoriul Regatului Liao. Odată fusese cunoscut sub numele de Muntele Penei de Phoenix, dar armata Regatului Liao adunase la un moment dat vreo sută de femei de cine știe de unde, le îmbrăcase pe toate în rochii de nuntă roșii și le îngropase de vii în mijlocul sunetelor plânsetelor lor de durere.

Explicația dată de guoshi-ul Regatului Liao fusese: „Stelele spun că acest zeu al muntelui cere sacrificii.”

După ce acele femei nedreptățite au fost îngropate, ura lor s-a înălțat neîncetat spre ceruri. Mulți cultivatori rătăcitori s-au oferit să încerce să le exorcizeze, dar toți au murit în mâinile fantomelor fecioarelor. Prin urmare, sătenii îngroziți de la poalele Muntelui Pene de Phoenix l-au redenumit „Muntele Plângerii Fecioarei”.

Mireasa muntelui a plâns toată noaptea;

Mai întâi își urăște soarta neputincioasă,

Apoi își urăște chipul ghinionist,

Iar în al treilea rând urăște despărțirea lor, o iubire pierdută prea târziu.

Îmbrăcată în stacojiu, încununată cu aur;

O dată râde, cu chipul deformat de ură;

De două ori râde, sângele îi brăzdează chipul;

De trei ori râde, iar cu acel ultim râs îți pecetluiește soarta pentru totdeauna.

Aceste versuri povesteau despre cadavrele nenumăratelor frumuseți care fuseseră îngropate de vii pe munte. Orice traversare trebuia să se încheie într-o singură zi, când energia yang era la apogeu, iar grupul nu putea include femei, copii, bolnavi sau bătrâni. Orice abatere de la aceste reguli ar fi stârnit furia sutelor de fantome răzbunătoare de pe munte. La sunetul a trei râsete, fantomele apăreau în spatele victimelor lor, iar toți călătorii mureau pe versantul muntelui.

După ce Li Qingqian a auzit de asta, s-a dus pe Muntele Plângerii Fecioarei pentru a înfrânge fantomele. La acea vreme, deși învinsese nenumărați demoni, nu se preocupase niciodată să-și clădească o reputație, așa că puțini oameni îi cunoșteau numele.

Când magistratul l-a văzut pe acest tânăr cultivator îmbrăcat în haine peticite, arătând ca un necunoscut, nu a putut rămâne cu mâinile în sân. „Chiar dacă recompensa este mare, pe muntele acela se află sute de fantome, fiecare dintre ele fiind un demon teribil. Xianzhang, nu-ți pune viața în pericol.”

Dar Li Qingqian a răspuns doar că nu căuta bogății. Apoi a pornit spre munte, însoțit doar de sabia de la centură.

Călătoria lui a durat trei zile. Tocmai când toată lumea începea să suspine că încă un cultivator murise pe versantul muntelui, urletele de durere ale a sute de femei au răsunat din Muntele Plângerii Fecioarei, împreună cu o rază de lumină de culoarea jadului care putea fi văzută de la mile distanță.

Mai târziu, când oamenii descriau acea sabie, privirile lor deveneau visătoare și suspinau, fascinați de trecut. „Formele Sabiei care Desparte Apele”, spuneau ei, „pot ajunge cât vede ochiul, străpungând chiar și cele Nouă Ceruri”.

Nu tot ce strălucește este aur, dar aurul adevărat strălucește întotdeauna. Li Qingqian fusese îngropat în obscuritate timp de mulți ani, dar această bătălie i-a adus în sfârșit faima. Până în ziua de azi, nenumărați povestitori încă mai relatează cu pasiune despre forța sa de caracter austeră — acele veșminte de un verde de jad fluturând în vânt, o sabie într-o mână și un felinar al sufletului în cealaltă, în timp ce cobora plutind de pe poteca de munte.

Mai mult decât atât, Li Qingqian a sigilat sufletele a sute de fantome răzbunătoare în timpul acestei bătălii. Aceste suflete nu puteau fi mai potrivite pentru rafinarea armelor — orice artizan ar fi plătit un preț atât de mare pentru ele, încât Li Qingqian nu ar mai fi trebuit să-și facă griji pentru mâncare sau haine pentru tot restul vieții.

Dar Li Qingqian nu a avut inima să le vândă.

„Fiecare dintre ele este o fecioară dintr-o familie nefericită, îngropată de vie ca sacrificiu pentru munte la o vârstă atât de fragedă și transformată într-un spirit răzbunător pentru a face rău. Aceasta nu a fost intenția lor. Ar fi mult prea crud să le transform în unelte magice; nu ar mai putea să se reîncarneze niciodată.”

Așadar, Li Qingqian s-a hotărât să călătorească pe o insulă cu o energie spirituală puternică din Marea de Est și să ajute aceste sute de suflete să-și găsească liniștea. Deoarece ura lor era atât de profundă și numărul lor atât de mare, era foarte posibil ca îndeplinirea acestei sarcini să dureze mai mult de un deceniu. Înainte de a pleca, Li Qingqian i-a înmânat fratelui său mai mic „Manualul Sabiei care Desparte Apele”, reamintindu-i tânărului să se străduiască în cultivare și să folosească aceste tehnici de sabie pentru a face cât mai mult bine cu putință.

Cât despre el însuși, Li Qingqian a dispărut fără urmă în vasta lume a muritorilor.

Vindecătorul de la Terasa Shennong a vorbit cu prudență. „Chiar dacă se spune că Li-zongshi este un om drept, aceste cadavre poartă urmele Sabiei care Desparte Apa. Oare zvonurile să fie false?”

„Imposibil.” Mo Xi închise ochii. „Înainte ca Li Qingqian să devină faimos, am avut norocul să-l întâlnesc. Era într-adevăr un om drept; nu ar fi făcut niciodată un lucru atât de josnic.”

„Atunci ar putea fi fratele său mai mic?”

Mo Xi clătină din cap. „Sabia care Desparte Apele este foarte greu de stăpânit. Ar fi imposibil să o folosești fără zece, ba chiar douăzeci de ani de muncă asiduă, iar Li Houde deține manualul de sabie al fratelui său mai mare doar de câțiva ani. Cronologia nu se potrivește.”

După ce vindecătorul de la Terasa Shennong și-a încheiat raportul, Mo Xi stătea în curte, cu ochii închiși și sprâncenele încruntate, analizând cu atenție legăturile dintre aceste evenimente.

Li Wei întrebă curios: „Stăpâne, toți cei de la tarabele de pe stradă spun că făptașul este un violator. O obsesie ciudată l-a determinat să ucidă o mulțime de oameni într-un bordel, dar a păstrat cinci frumuseți pe care să le răpească. Nu așa vezi și tu lucrurile?”

„Nu.”

Li Wei nu se așteptase ca Mo Xi să respingă atât de direct cea mai răspândită teorie din oraș. Clipi din ochi, luat prin surprindere. „De-de ce?”

Mo Xi desfăcu un sul de jad spiritual pe masă. Numele și înfățișările celor decedați, precum și ale celor cinci femei dispărute, se materializară pe suprafața acestuia.

„Vino să te uiți la asta.”

Li Wei se apropie și se uită atent la el o bună bucată de timp. Nu găsi nicio problemă, așa că răspunse cu umilință: „Subordonatul tău este prea prost ca să înțeleagă lucrările cerului.”

„Alege-le pe cele mai frumoase cinci”, spuse Mo Xi.

Lui Li Wei îi plăcea să facă lucruri precum compararea și clasificarea oamenilor, așa că arătă cu toată viteza spre câteva dintre frumusețile bordelului. „Ea, și ea… ah, nu, ea nu e la fel de frumoasă ca cea de lângă ea…”

În timp ce își făcea selecția cu bucurie, Xihe-jun spuse: „Ai observat că niciuna dintre fecioarele pe care le-ai ales nu a fost luată de acest «violator»?”

„Huh…” Li Wei rămase fără cuvinte pentru o secundă, iar ochii i se măriră. „E exact cum spui…”

„A ignorat-o pe celebra cântăreață și a decapitat multe dintre cele mai frumoase curtezane pentru a le păstra pe aceste cinci.” Mo Xi se uită la micile portrete de pe sulul de jad și își încrucișă brațele, murmurând parcă i-ar fi dat explicații lui Li Wei sau parcă s-ar fi cufundat din nou în gândurile sale. „Nu a făcut asta pentru femei. «Umilul vostru se simte singur; caută cu sinceritate soții», probabil că nu reflectă adevăratele sale intenții.”

În acel moment, un servitor de la Conacul Xihe se grăbi spre el. „Stăpâne, stăpâne...”

„Ce este?” Mo Xi se întoarse, încruntându-se. „S-a întâmplat ceva?”

„L-ai pus pe Xiao-Lizi să supravegheze mișcările lui Gu Mang din închisoare. Tocmai acum, Xiao-Lizi a trimis un mesaj: Wangshu-jun bănuiește că Gu Mang ar avea vreo legătură cu cazul de crimă de la Conacul Frumuseților, a-așa că…”

Expresia lui Mo Xi se schimbă instantaneu. „Și?”

„Așa că s-a dus să-l interogheze pe Gu Mang singur în Camera de Gheață. Camera aceea… camera aceea nu are ferestre, așa că Xiao-Lizi nu avea habar ce se întâmpla înăuntru și nu a îndrăznit să te alerteze fără un motiv întemeiat, așa că a așteptat până când Wangshu-jun a ieșit… Dar apoi a văzut… Gu Mang era deja… era deja…”

Înghiți patetic, adunându-și curajul să continue.

Dar Mo Xi nu a așteptat să termine. Aruncase deja sulurile de jad și se repezise direct spre închisoare, fără să se uite înapoi.

Capitolul 25: Vreau un cămin

Camera de gheață din închisoare era lipsită de lumină și de aer. Interiorul ei nu era mai mare decât un grajd, dar pereții aveau o grosime de un picior și era închisă cu trei rânduri de porți. Fiecare caz grav care implica închisoarea și interogarea unor criminali de neiertat se desfășura între zidurile ei.

Niciun zeu deasupra, nicio scăpare dedesubt. O celulă sumbră, plină de plânsetele de la miezul nopții ale a zece mii de fantome.

Cine știa câți prizonieri muriseră pe patul de piatră care îngheța oasele din Camera de Gheață și câți ani de sânge coagulat se infiltraseră în crăpăturile cărămizilor grele, înconjurate de gheață?

„Tratați-l repede. Opriți sângerarea. Este porunca Majestății Sale Imperiale ca această persoană să nu moară.”

În închisoarea întunecată, directorul dădea instrucțiuni cu iritare. Vindecătorii care îi erau subordonați alergau încoace și încolo prin celulă, căutând în grabă leacuri spirituale și instrumente magice, în timp ce discipolii mai tineri se grăbeau să golească apa însângerată ștersă de pe răni.

Directorul își acoperi fruntea cu o mână, oftând. „Doamne, Wangshu-jun a fost prea crud. Ce s-a întâmplat aici, oare…?”

În graba lor dezordonată, au auzit brusc pe cineva anunțând din afară: „Xihe-jun a sosit!”

Directorul aproape că și-a mușcat limba.

Wangshu vine, Wangshu pleacă, Xihe vine după ce Wangshu pleacă; oare erau ei soarele și luna, care se alternau în a răsări la est și a apune la vest, fără să se oprească până nu-l ucideau pe Gu Mang?

Dacă ar fi fost doar un simplu trădător, l-ar fi putut ucide și nimănui nu i-ar fi păsat. Câți oameni au ieșit vreodată în viață dintr-un interogatoriu în Camera de Gheață? Dar Majestatea Sa Imperială a insistat ca această persoană să rămână în viață, așa că, dacă acești doi nobili stăpâni continuau să se distreze, cel care va trebui să curețe mizeria după aceea va fi el!

Înjurând în sinea sa, temnicerul afișă totuși un zâmbet cald și entuziast pentru a-și întâmpina vizitatorul. „Aiyo, Xihe-jun e aici. Subordonatul tău a fost prea ocupat ca să te întâmpine. Am neglijat îndatoririle și îți cer, Xihe-jun, să mă ierți și să nu găsești vină la cineva atât de...”

...de josnic ca subordonatul tău — nu apucase să termine fraza că Mo Xi ridică o mână pentru a-l întrerupe. Nu-i aruncă directorului nici măcar o privire, îndreptându-se direct spre Camera de Gheață.

Directorul s-a repezit după el. „Xihe-jun, nu poți. Gu Mang e plin de răni — nici măcar nu e conștient. Chiar dacă ai vrea să-l interoghezi...”

„Vreau să-l văd.”

„Dar, Xihe-jun...”

„Am spus că vreau să-l văd”, a spus Mo Xi furios. „Nu înțelegi?!”

Directorul rămase uluit.

„Dă-te la o parte!”

Cum ar fi îndrăznit directorul să-l oprească? Se dădu repede la o parte pentru a-l lăsa pe Mo Xi să treacă, apoi îl urmă imediat.

Camera de Gheață era cuprinsă de un frig pătrunzător. Singura sursă de lumină era o flacără albastră palidă care pâlpâia într-o lampă în formă de craniu. Gu Mang zăcea pe un pat de piatră, veșmântul său alb de prizonier fiind pătat de roșu aprins, iar apă roșie ca sângele picura din canelurile din piatră. Fața îi era îngrozitor de palidă, iar ochii îi erau larg deschiși, fără să vadă nimic.

Mo Xi se apropie în tăcere de el, fără să trădeze vreo reacție vizibilă.

„Wangshu-jun bănuia că are vreo legătură cu crimele de la Conacul Frumuseților”, explică gardianul cu prudență. „Așa că i-a administrat lui Gu Mang Lichidul Mărturisirii și a încercat Vraja de Înregistrare a Sufletului pentru a-i extrage amintirile din minte, dar nimic n-a funcționat.”

Mo Xi nu scoase niciun sunet. Se uită la trupul întins pe patul de piatră. Vindecătorii din jur îi tratau în grabă rănile provocate de blestem, dar rănile lui Gu Mang erau numeroase și adânci. În starea aceea, nici măcar nu puteau încetini sângerarea…

„Vezi, Xihe-jun?”, întrebă directorul, strâmbându-se. „Așa cum am spus, e pe moarte. Chiar dacă ai vrea să-l interoghezi chiar acum, n-ar putea răspunde la nicio întrebare. Mai devreme, Wangshu-jun a folosit tot felul de metode și totuși a plecat furios, așa că probabil nici el n-a reușit. De ce nu te întorci într-o altă zi…?”

„Ieși afară.”

Directorul a clipit.

„Ieși afară!”

Directorul s-a repezit spre ușă, cu fața contorsionată. L-a privit pe Mo Xi alungându-i pe vindecători unul câte unul și i-a trebuit tot curajul de care dispunea pentru a striga în urma lui Mo Xi, care se îndepărta. „Xihe-jun, Majestatea Sa Imperială îl vrea pe Gu Mang viu! Nu uita să ai puțină milă!”

Xihe-jun coborâse deja toate cele trei porți cu o simplă mișcare a mâinii.

Directorul și-a înăbușit dorința de a plânge în timp ce le dădea instrucțiuni discipolilor săi. „Ăăă, duceți-vă și aduceți Tinctura Divină a Vieții pe care o țin în fundul acelui cufăr. Odată ce Xihe-jun va ieși, bănuiesc că doar Tinctura Divină a Vieții îl va ține în viață pe micul ăla trădător…”

Camera era acum goală, cu excepția a două persoane. Această lume îngustă și izolată era exact așa cum spuneau cântecele populare: fără zei deasupra, fără scăpare dedesubt. Pereții aveau un picior grosime, separându-i pe cei dinăuntru de restul lumii — rămânând doar Gu Mang și Mo Xi.

Mo Xi se îndreptă spre marginea patului, coborându-și privirea pentru a-l privi pe Gu Mang în față. După câteva clipe de liniște, întinse brusc mâna și îl ridică, așezându-l în poziție șezândă.

„Gu Mang.” Gura lui Mo Xi se deschise și se închise ușor. Fața lui era nemișcată ca apa stătătoare, dar mâinile îi tremurau. „Ar fi bine să te trezești.”

Singurul răspuns al lui Gu Mang fu să-l privească fix cu ochii aceia neconcentrați.

Atât „Poțiunea Mărturisirii”, cât și „Vraja de Înregistrare a Sufletului” devastau mintea țintei. Nu era atât de rău dacă aceștia mărturiseau fără să opună rezistență, dar dacă se întâmpla să se opună, aveau senzația că le ard organele și că le sunt sfâșiate măruntaiele. Mulți indivizi puternici și neclintiți puteau rezista bătăilor și torturii, dar aceste două tehnici de forțare a adevărului îi înnebuneau oricum.

Mai mult, Mo Xi știa că Regatul Liao arunca adesea vrăji interzise de păstrare a secretelor asupra trupurilor soldaților și generalilor săi, pentru a împiedica divulgarea secretelor militare. Dacă astfel de tehnici interzise ale Regatului Liao s-ar fi ciocnit cu „Vraja de Înregistrare a Sufletului” a lui Murong Lian, ar fi dus, fără îndoială, la o agonie dublă.

Mo Xi înghiți cu greu. Era prima dată când vedea cu ochii lui ce efect avea un interogatoriu asupra lui Gu Mang.

Durea. Durea atât de tare.

Gu Mang îl trădase, încercase să-l omoare. Mâinile îi erau pătate de sânge, iar crimele sale nu puteau fi iertate niciodată. Dar…

Acesta era, de asemenea, omul care, odată, renunțase la tot în fața tronului, fără să-i pese de viața sa, de rangul său sau de perspectivele sale de viitor, strigând fără teamă la împărat doar pentru ca soldații săi să poată fi îngropați cum se cuvine.

Acesta era, de asemenea, omul care îi ținuse odată companie lui Mo Xi lângă un foc de tabără, prăjind carne și vorbind cu el, zâmbindu-i și tachinându-l, în timp ce Mo Xi stătea tăcut lângă el.

Acesta era, de asemenea, omul care îi șoptise odată lui Mo Xi, în pat, că îl iubește.

Trupul acelui zeu al războiului, plin de vigoare și vitejie, părea că nu se va răci niciodată. Acel tânăr strălucitor părea că va arde cu pasiune toată viața. Și totuși, tot ce mai rămăsese era această ruină plină de cicatrici și răni, chiar în fața ochilor lui Mo Xi…

În acel moment, lui Mo Xi i-a venit un gând, clar ca lumina zilei. Fusese plecat din capitală timp de doi ani întregi. În tot acest timp, câte interogatorii de acest fel avuseseră loc? Atât de mulți oameni doreau să smulgă cuvinte din gura lui Gu Mang și să afle secretele Regatului Liao. De câte ori fusese el torturat dincolo de durerile morții? De câte ori urletele agonizante ale lui Gu Mang rămăseseră neauzite?

Pe măsură ce durerea lui Mo Xi se adâncea, rațiunea îi dispărea rapid.

Noi doi vom fi mereu împreună; oricât de greu ar fi, voi rezista până la capăt.

Shidi…

Mo Xi închise ochii cu putere, neputând brusc să mai suporte. Strângând din dinți, îl trase pe Gu Mang în brațe. O strălucire se adună în palmele sale pe măsură ce le apăsă pe spatele lui Gu Mang și îi transmise acelui corp pătat de sânge cea mai pură și mai puternică energie spirituală pe care o deținea.

Mo Xi știa că nu ar fi trebuit să facă asta — urma să fie descoperit și nu avea cum să explice de ce s-a repezit să-i vindece personal rănile lui Gu Mang.

Înțelegea că ar fi trebuit să-l predea pe Gu Mang vindecătorilor închisorii. Aceștia nu ar fi încălcat ordinele împăratului și nu l-ar fi lăsat pe Gu Mang să sufere și mai mult, iar rănile provocate de Murong Lian s-ar fi putut să nu fie fatale.

Dar… Mo Xi nu s-a putut abține. Inima lui părea să-i fi fost smulsă și sfâșiată, chinuită așa cum fusese de mai bine de un deceniu de iubire și ură, de dorințe neîmplinite și de atașament încăpățânat.

Era ca și cum, dacă nu ar fi pus mâna pe trupul din fața lui — dacă nu i-ar fi transmis personal energie spirituală — el ar fi fost cel care ar fi murit în această Cameră de Gheață.

Cele mai multe dintre rănile de pe trupul lui Gu Mang fuseseră provocate de arma sfântă a lui Murong Lian și se vindecau cu o încetineală îngrozitoare. În timp ce oprea sângerarea și îi îngrijea rănile lui Gu Mang, veșmintele militare ale lui Mo Xi se umeziseră aproape în întregime. Pe măsură ce membrele lui Gu Mang începeau treptat să-și revină, acesta a început să tremure inconștient, mâinile lui însângerate tremurând neîncetat.

După o lungă perioadă de timp, Gu Mang a început să mormăie. „Eu… nu știu… nu știu… nimic…”

Mo Xi rămăsese tăcut tot acest timp, fără să scoată un singur cuvânt în timp ce îl ținea pe Gu Mang. Nu îndrăznea să fie prea intim, de parcă orice apropiere ar fi fost un păcat colosal. Dar refuza să-i dea drumul; simțea că inima lui s-ar opri dacă ar fi făcut-o. Închise ochii, trimițând încet energie spirituală viguroasă în corpul lui Gu Mang.

În afară de mormăitul pe jumătate conștient al lui Gu Mang, nu se auzea niciun alt sunet în Camera de Gheață. În cele din urmă, în mijlocul acestei liniști, Mo Xi l-a auzit murmurând ceva nou:

„Eu… vreau, vreau… un…”

Mo Xi a rămas uimit. „Ce?”

Vocea lui Gu Mang s-a înmuiat și mai mult, devenind aproape la fel de slabă ca zumzetul unui țânțar. Plângând, tremurând, zguduit: „cămin…”

Acest ultim cuvânt s-a lăsat încet, ușor ca puful de salcie, dar a răsunat în urechile lui Mo Xi ca un tunet.

Mo Xi s-a uitat la chipul lui Gu Mang și a observat că acesta avea ochii strâns închiși. Genele lui lungi și întunecate, așezate peste umbrele violacee de sub ochi, erau umede. Gu Mang rostise acele cuvinte cu voce sufocată, în somn.

Cu mulți ani în urmă, Mo Xi îi sărutase odată degetele lui Gu Mang, cuprins de iubire și dorință, și îi spusese cu sinceritate: „Împăratul mi-a dat numele de Xihe-jun. În viitor, nu va mai trebui să mă supun niciodată capriciilor unchiului meu. Nimeni nu mă poate obliga să fac nimic. Nimeni nu mă poate opri să fac nimic. Voi realiza tot ce ți-am promis. Așteaptă-mă. Vorbesc serios.”

Până în acel moment, Mo Xi nu îndrăznise niciodată să-i vorbească lui Gu Mang despre „seriozitate” sau despre „viitor” — pentru că Gu Mang părea mereu că nu-i pasă și că nu-l crede.

Dar în acea zi, Mo Xi a devenit Xihe-jun. Nu mai era doar tânărul Mo-gongzi aflat sub controlul unchiului său. În sfârșit, a avut curajul să-i promită un viitor celui iubit, de parcă ar fi economisit destul de mult timp pentru a-și permite o comoară demnă de prezentat și i-o oferea cu grijă și prudență celui pe care îl iubea, cu o bucurie din toată inima, în speranța că va fi acceptată.

Mo Xi voia să-și scoată inima din piept. Voia să depună toate jurămintele din lume, doar pentru un cuvânt de recunoaștere din partea lui Gu Mang.

Mo Xi spusese atâtea lucruri în acea zi, în patul lor. Gu Mang zâmbise în timp ce îi mângâia părul lui Mo Xi și îl lăsase pe acesta să-l fută fără milă, fără oprire. Părea să asculte și să înțeleagă totul, dar, în același timp, părea să-l găsească pe micul său shidi pur și simplu adorabil — un mic prostuț. Indiferent cât de aprig devenea Mo Xi, indiferent dacă era sau nu Xihe-jun, Gu Mang-gege al său îl va prețui și îl va răsfăța toată viața.

„Ce-ți place? Ce vrei?”, l-a întrebat Mo Xi.

Gu Mang n-a spus nimic, n-a cerut nimic. În cele din urmă, după ce Mo Xi nu mai putea număra de câte ori intrase în Gu Mang, după ce îl futuse pe Gu Mang până la un delir plin de lacrimi, Gu Mang a vorbit. Fie pentru că gândurile îi erau împrăștiate, fie pentru că era complet epuizat, Gu Mang și-a înclinat capul pe spate pentru a privi vârtejurile negre ca cerneala ale baldachinului cu model hui și a murmurat: „Eu… eu vreau… un cămin…”

Mo Xi rămase uimit. Bănuia că nu va uita niciodată în viața lui expresia lui Gu Mang când a rostit aceste cuvinte. Gu Mang fusese întotdeauna un bărbat atât de zâmbitor și de lipsit de griji, dar când a spus asta, n-a îndrăznit să-l privească pe Mo Xi în ochi. Era o persoană atât de încrezătoare, dar în acel moment nu mai rămăseseră decât ezitarea și frica.

Era ca și cum Gu Mang ar fi cerșit ceva de o prețiozitate de nedescris, implorând o fantezie pe care nu putea spera niciodată să o atingă.

După ce a spus asta, Gu Mang a închis ochii, iar lacrimile îi curgeau pe obrajii înroșiți. Mo Xi nu era prea sigur dacă erau lacrimile pe care Gu Mang le vărsa de obicei când se culcau.

Mo Xi își dădu seama atunci, cu o claritate de necrezut, că invincibilul general Gu era, până la urmă, tot un sclav orfan. Fusese bătut și înjurat timp de mai bine de douăzeci de ani, fără un cămin adevărat pe care să-l poată numi al său, fără nici măcar o singură persoană pe care să o poată numi familie.

Mo Xi simți o presiune dureroasă în inimă, o durere insuportabilă. Se aplecă, lipindu-și buzele de gura umedă și tremurătoare a lui Gu Mang. Între respirațiile lor sacadate, îi mângâie părul lui Gu Mang și îi șopti: „Bine. Ți-l voi da.”

Ți-l voi oferi. Îți voi oferi un cămin.

Este prima dată când îmi ceri ceva. Chiar dacă e o glumă, chiar dacă e o prostie, o voi lua în serios.

Știu că viața ta a fost îngrozitor de grea. Atât de mulți oameni te-au hărțuit, s-au jucat cu tine… încât nu îndrăznești să accepți ce-ți oferă alții. Nu îndrăznești să crezi ce-ți promit ceilalți. Dar eu nu te-aș minți niciodată. Așteaptă-mă.

Așteaptă-mă. Voi face tot ce-mi stă în putință — pe câmpurile de luptă însângerate, îmi voi face un nume, îmi voi folosi toate meritele câștigate în război pentru dreptul de a fi alături de tine. Așteaptă-mă.

Îți voi oferi un cămin.

Mo Xi din trecut își făcuse cu fervoare — și cu naivitate — această promisiune în sufletul său.

Nu va dura prea mulți ani; nu va fi prea mult timp. Îți voi oferi un cămin. Vreau să rămân cu tine, pentru totdeauna.

Cu inima îndurerată, tânărul Mo Xi îi mângâiase fața lui Gu Mang-gege, implorându-l cu o nevoie atât de stăruitoare.

Gu Mang, mai așteaptă-mă puțin… bine…?

Capitolul 26: Te veghez în secret

Când Mo Xi a ieșit din Camera de Gheață, temnicerul a simțit că sufletul îi era pe cale să se evapore.

După ce Wangshu-jun cel Crud venise mai devreme să-l interogheze pe Gu Mang, acesta ieșise îmbrăcat într-un set de veșminte imaculate, de un albastru safir. Chiar și pandantivul din piatră de lună de la pieptul său era perfect aliniat. Dar, odată ce gardianul intrase să arunce o privire, Doamne, Gu Mang era îmbibat de sânge.

Wangshu-jun îl lăsase pe Gu Mang în acea stare îngrozitoare fără să-și păteze hainele cu vreo picătură de sânge, așa că, dacă veșmintele de luptă ale lui Xihe-jun erau complet îmbibate, asta nu însemna oare că Gu Mang era...

La acest gând, genunchii gardianului i s-au înmuiat și era să cadă la pământ. Din fericire, un discipol din apropiere s-a apropiat la timp să-l sprijine, așa că a reușit să rămână în picioare, deși cu greu, în timp ce i s-a înclinat tremurând în fața lui Mo Xi. „Xihe-jun, drum bun.”

Mo Xi a ieșit fără să scoată un cuvânt din acel coridor rece și înfiorător al închisorii, cu fața palidă și buzele strânse. Nu s-a uitat înapoi. Cizmele acelea militare, încrustate cu plăci de fier, pocneau sec pe cărămida înghețată.

„Tinctura Divină a Vieții, Tinctura Divină a Vieții! Grăbește-te, grăbește-te, grăbește-te!”

Mâinile directorului închisorii tremurau în timp ce strângea acest medicament spiritual capabil să regenereze țesutul și să inverseze necroza. Conducând un grup numeros de vindecători, se repezi în Camera de Gheață. Înainte să-și poată reveni, se opri brusc, șocat.

Gu Mang zăcea pe patul de piatră, acoperit de o haină caldă din blană, în culori de negru și auriu. Chipul subțire care se zărea din adâncul blănii… era curat.

Discipolul era șocat. „Shifu, ce-s-a întâmplat…?”

Directorul a aruncat o privire asupra hainei, iar privirea i s-a oprit asupra totemului complex în formă de șarpe auriu de pe mâneci. Inima îi bătea cu putere. Nu era acel simbol al Armatei de Frontieră de Nord?

Dacă stătea să se gândească bine, Mo Xi purtase în mod evident o haină groasă când intrase în închisoare, dar când plecase, purta un set practic de veșminte negre, bine croite. Așadar, era oare posibil ca această haină… să fie…

Înghițind în sec, directorul făcu câțiva pași înainte și ridică timid un colț al hainei. Gu Mang era ghemuit și adormit dedesubt, respirația îi era regulată, iar rănile nu mai sângerau. Gardianul era uimit. Avea o vagă senzație că ceva nu era în regulă…

Dar când s-a gândit la atitudinea obișnuită a lui Mo Xi, plină de mândrie glacială, și apoi la felul în care Gu Mang îl înjunghiase odată fără milă pe Mo Xi, această presupunere îndrăzneață s-a stins rapid.

Discipolul și-a întins gâtul ca să vadă mai bine. După ce s-a uitat fix câteva secunde, s-a dat înapoi brusc, surprins. „Aiya! Aia nu e mantaua lui Xihe-jun?”

Directorul nu a răspuns imediat.

„Shifu, Shifu, nu se spune că Xihe-jun e un maniac al curățeniei? Că nu lasă pe nimeni să-i atingă lucrurile?”

Directorul s-a întors, rămânând fără cuvinte. „Nu-mi spune că crezi că vrea mantaua asta înapoi?”

„Oh…” Discipolul se scărpină pe cap, jenat. „Desigur că nu.” După o secundă, curiozitatea îi cuprinse din nou mintea. „Dar Xihe-jun nu a venit să-l interogheze pe Gu Mang? De ce ar trata un prizonier atât de bine?”

„Nu e genul de oficial care are o înclinație spre tortură.” Deși directorul închisorii era încă îngrijorat, înțelegea foarte bine ce ar trebui și ce nu ar trebui să fie speculat. Bătându-l ușor pe umăr pe micul discipol, îi spuse cu subînțeles: „Nu toată lumea e la fel de pasionată de vărsarea de sânge ca Wangshu-jun.”

„Oh…”

Directorul se întoarse pentru a da instrucțiuni celorlalți. „În ceea ce privește ceea ce s-a întâmplat astăzi: trebuie să fiți cu toții atenți; nu răspândiți vestea printre cei din afară.” Aruncă încă o privire către șarpele zburător care strălucea auriu pe haina de blană și își coborî vocea. „Amintiți-vă, prea multe vorbe aduc necazuri.”

Mo Xi mergea pe drumul principal acoperit de zăpadă. Vântul de vest îi bătea în față. Nu avea haină, dar, cumva, nu simțea frigul. Privirea lui pătrunzătoare era în flăcări, iar inima îi bătea ca un tambur, în timp ce murmurul slab al lui Gu Mang îi răsuna fără încetare în urechi.

Vreau… un cămin…

O scânteie părea să fi căzut pe grămada de lemne de foc care îi era inima. Flăcările au izbucnit din pieptul lui și au ars atât de aprig încât chiar și marginile ochilor i s-au înroșit ușor.

Convingerea lui Mo Xi că mintea lui Gu Mang s-ar putea să nu fi fost afectată se adânci și mai mult. De ce altfel ar fi murmurat acele cuvinte în delirul său?

Flăcările care dansau în pieptul său erau atât chin, cât și speranță. Era atât de absorbit de gândurile sale, încât nu observă că hainele sale îmbibate de sânge atrăgeau privirile furișe ale trecătorilor.

Zăpada cădea tot mai repede, dar lumina din ochii lui Mo Xi devenea tot mai strălucitoare. Se hotărî că, indiferent ce s-ar întâmpla, odată ce acest caz se va încheia, trebuia să-l smulgă pe Gu Mang din mâinile lui Murong Lian. Abia atunci îl va putea observa pe Gu Mang de la răsărit până la apus; abia atunci va putea stabili dacă Gu Mang se prefăcea cu adevărat prost sau dacă era cu adevărat nebun.

În timp ce mergea, copleșit de aceste gânduri, un țipăt ascuțit se auzi brusc în depărtare.

Mo Xi se opri și ridică privirea, căutând sursa sunetului.

Capitala se afla în stare de alertă maximă, așa că se grăbi în direcția țipătului. Era o tavernă. Scaunele și mesele erau sfărâmate și rupte, iar o bună parte din ulcioarele de vin îngrămădite în colț erau sparte. Vin alb vechi, cu aromă de floare de păr, se scurgea pe podea, iar mirosul înțepător al alcoolului invada încăperea.

Clienții se înghesuiau și se împingeau unii pe alții pentru a ieși în fugă. Doar câțiva practicanți, care se aflau întâmplător acolo să bea ceva, mai rămăseseră în local. Se aflau într-o sală privată de la etajul al doilea, iar printre ei se număra și Yue Chenqing.

Yue Chenqing își ținea o mână apăsată peste o rană de la braț care încă sângera și înjura furios. Era ceva cu adevărat rar; avea un temperament blând și nu se enerva ușor. Dar în acel moment, Yue Chenqing fumega de furie, cu gura plină de frustrări. „Fricosule! Broască țestoasă mică! Nu ești deloc un prieten!”

Fiind o persoană simplă și veselă, care înjură foarte rar, el repeta la nesfârșit singurele înjurături pe care le știa, printre care chiar și „broască țestoasă mică” se număra printre blasfemii.

„Doamne, ce doare!”

Mo Xi a ajuns în viteză la etajul al doilea, unde s-a ciocnit direct de Yue Chenqing, care încă striga de furie. „Câine mare și rău!”

Când tânărul a ridicat capul, a constatat că, din întâmplare, îl înjurase direct pe Mo Xi.

Mo Xi s-a uitat fix la el.

Yue Chenqing s-a speriat, ochii lui rotunzi mărindu-se și mai mult. „Xihe-jun? Cum de ești aici? Păi, nu mă refeream la tine…”

„Ce s-a întâmplat?” Privirea lui Mo Xi l-a măturat pe Yue Chenqing. „Ești rănit?”

„Da, da! Acum o secundă a fost aici un tip formidabil îmbrăcat în negru, care a intrat pe fereastră ca să o răpească pe Xiao-Cui-jiejie de la tavernă”, spuse Yue Chenqing în grabă. „Xiao-Cui-jiejie e mereu atât de drăguță; de fiecare dată când cumpărăm vin, le dă băieților ceva în plus. Uneori ne dă chiar și alune și prăjituri cu fasole, chiar dacă prăjiturile cu fasole nu sunt chiar atât de gustoase, dar totuși...”

„Treci la subiect.”

„Oh, da, subiectul.” Yue Chenqing se gândi puțin, încă furios. „Ideea e că, de îndată ce mi-am dat seama că ceva nu era în regulă, m-am repezit să-l opresc pe omul în negru împreună cu câțiva dintre prietenii mei. Dar ticălosul ăla a folosit niște tehnici demonice ciudate — nici măcar n-am apucat să-i ating mâneca că m-a tăiat cu sabia. Ce prieteni am eu! De îndată ce m-au văzut rănit, au fugit cu toții! Îți vine să crezi? Sunt niște broaște țestoase mici!”

Cu cât vorbea mai mult, cu atât se înfuria mai tare, până când părea că e pe cale să scuipe sânge.

„Se pare că Societatea Tineretului Chonghua e o bandă de ipocriți — serios, sunt atât de superficiali!”

Mo Xi a rămas fără cuvinte.

Societatea Tineretului Chonghua era un grup mic format din Yue Chenqing și o gașcă de tineri juniori — o gașcă de „gongzi” ale căror hobby-uri erau să se dea mari și să fie aroganți, și care își petreceau zilele făcând paradă împreună. Își dădeau chiar și porecle secrete din lumea jianghu, precum „Dragonul Mândru” și „Tigrul de Brocart”.

Mo Xi considerase întotdeauna că acest lucru era o mare prostie, iar când l-a auzit pe Yue Chenqing criticându-i, a adăugat, firește, propria mustrare severă. „Ți-am spus să nu te încurci cu oamenii ăia, dar n-ai vrut să mă asculți. Rana ta e gravă?”

„E în regulă, e în regulă.” Yue Chenqing avea o expresie lipsită de viață. „Doar că simt o dezamăgire atât de amară din cauza trădării fraților mei. Acum pot în sfârșit să experimentez ce ai simțit tu, Xihe-jun, pe vremea când tu…”

Își dădu seama în mijlocul frazei că se îndrepta într-o direcție periculoasă și își închise repede gura, privindu-l cu ochii larg deschiși pe Mo Xi.

Mo Xi se gândi o clipă, apoi întrebă: „Unde s-a dus bărbatul în negru?”

„Nu știu. S-a mișcat prea repede. Nici măcar nu părea om. S-a auzit doar un șuierat, iar chiar și umbra lui dispăruse. Oh, biata mea Xiao-Cui-jiejie… Xihe-jun, crezi că era tipul ăla prost cu cele două…?”

Mo Xi se încruntă. „Ce?”

Abia atunci Yue Chenqing și-a dat seama că, având în vedere cât de ocupat fusese Mo Xi, acesta cu siguranță nu auzise versiunea înfrumusețată a acelui povestitor despre cazul crimei de la bordel. „Mă refeream la ucigașul de la Conacul Frumuseților”, a explicat el.

„Lasă-mă să mă uit la rana ta.”

Cuprins de autocompătimire, Yue Chenqing i-a arătat-o.

Mo Xi examină rana lui Yue Chenqing, sprâncenele lui ascuțite încruntându-se și mai mult. „E Sabia care Desparte Apele…”

Yue Chenqing tresări. „Sabia care Desparte Apele, zongshi, Li Qingqian?”, întrebă el uimit.

Mo Xi scutură din cap, fără să confirme și nici să nege. Tot ce spuse fu: „Du-te acasă deocamdată. Capitala a fost deosebit de haotică în ultima vreme. Dacă nu ai ceva urgent de rezolvat, nu te plimba pe afară.”

„Tatăl meu s-a dus pe Muntele Rongliu să se retragă în izolare, iar unchiul meu al patrulea e atât de distant încât mă ignoră complet. Nu pot rămâne singur în conacul acela.”

„Atunci du-te la fratele tău.”

Yue Chenqing ezită, apoi mormăi: „El nu e fratele meu…”

Yue Chenqing fusese influențat de clanul Yue încă din copilărie, așa că impresia pe care i-o lăsa Jiang Yexue nu era tocmai bună. Îl considera un bun de nimic care adusese rușine clanului Yue. Dar nu putea spune asta în fața lui Mo Xi, așa că a fost nevoit să schimbe subiectul. „Da, Xihe-jun, de unde vii? De ce ai hainele pline de sânge?”

Mo Xi își coborî privirea. După o lungă pauză, spuse: „M-am ocupat de cineva.”

„Te-ai ocupat de cineva?” Judecând după acele haine îmbibate de sânge, Xihe-jun probabil că bătuse acea persoană până la moarte.

„Gata cu întrebările”, spuse Mo Xi. „Poți să desenezi un portret al fetei care a fost răpită, acea domnișoară Xiao-Cui?”

„Da, lasă-mă să încerc!”

Yue Chenqing i-a cerut proprietarei tavernei hârtie și o pensulă. Imediat, trăsăturile unei fete tinere au apărut cu detalii vii pe hârtie. Mo Xi privea deoparte, dar chiar și până la ultima tușă de pensulă, nu a putut identifica ce era special la această fecioară. Tocmai când se gândea să o întrebe pe proprietara tavernei despre trecutul ei, Yue Chenqing apucă pensula pe care o lăsase jos.

„Stai puțin! Lipsește ceva!” Adăugă în grabă o aluniță la colțul ochiului lui Xiao-Cui. Abia atunci se declară mulțumit. „Da, acum e perfect.”

Mo Xi își mări ușor ochii. „Și ea are o aluniță lângă ochi?”

„Huh? Cum adică «și ea»? Cine mai are una?”

„Dintre cele cinci însoțitoare luate de la Conacul Frumuseților”, spuse Mo Xi, „una dintre ele avea o aluniță similară.”

În timp ce îi explica lui Yue Chenqing, i-a trecut un gând prin minte: în ceea ce-l privea pe „violator”, această aluniță de lângă ochi ar putea fi o trăsătură extrem de importantă. Poate chiar că aceasta i-a asigurat supraviețuirea acelei prostituate.

Încă se gândea la asta când îl auzi pe Yue Chenqing vorbind din nou, ezitant. „De fapt, Xihe-jun, mai e ceva ce voiam să-ți spun.”

„Spune.”

„Păi… hm, s-ar putea să mă înșel, dar când mă luptam cu bărbatul în negru, nu-i puteam vedea fața, dar aveam senzația că avea un anumit miros, ceva cu care sunt foarte familiarizat.”

„Ce miros?” întrebă Mo Xi. „Unde l-ai mai simțit înainte?”

„Nu e chiar un miros. E mai degrabă un fel de… ăă… nu știu cum să-l descriu. Un fel de aură. Mi s-a părut că am mai simțit-o undeva înainte, dar luptam prea intens, iar el a plecat prea repede, așa că n-am avut timp să o analizez cu atenție înainte să dispară.” Yue Chenqing a suspinat. „Xihe-jun, crezi că el este într-adevăr ucigașul de la Conacul Frumuseților?”

„Nu pot fi sigur.” Mo Xi s-a gândit mai bine și a spus: „Ce zici de asta? Yue Chenqing, du-te la Terasa Shennong să-ți tratezi rănile, apoi treci pe la Biroul de Siguranță Publică și transmite un mesaj.”

„Ce mesaj?”

„Dacă presupunerea mea este corectă, acel violator caută femei cu anumite trăsături”, spuse Mo Xi, studiind portretul lui Xiao-Cui. „Alunița de lângă ochi ar trebui să fie una dintre ele. Pune Biroul de Siguranță Publică să informeze orașul și să le ceară tinerelor care prezintă aceste trăsături să se prezinte la birou pentru protecție temporară.”

„Oh, bine, bine”, a fost de acord Yue Chenqing. Era pe punctul de a pleca când i-a venit ceva în minte și s-a întors pe călcâie. „Așa e, Xihe-jun, am auzit că Murong-dage a primit autorizația Majestății Sale Imperiale de a-l interoga pe Gu Mang oricând dorește. Știai despre asta?”

„…Mm.”

„Se pare că Gu Mang încă îți este de folos, Xihe-jun, dar dacă Murong-dage se duce să-l interogheze, mă tem că o să-l interogheze până aproape de moarte. Vrei să…”

„Nu are nicio importanță.” Mo Xi clătină din cap, mângâind inconștient un inel de argint negru pe degetul mare, în timp ce privirea i se întunecă încet.

Când îi îngrijise rănile lui Gu Mang mai devreme, îi implantase în corp un talisman de urmărire specific clanului Mo. Atâta timp cât acesta era activ, ori de câte ori se întâmpla ceva neobișnuit cu Gu Mang, inelul acela de argint se încălzea și îi indica lui Mo Xi unde se afla Gu Mang, precum și starea lui.

Chiar nu dorea deloc să-l mai vadă pe Gu Mang după o astfel de tortură.

„Am făcut deja pregătirile”, spuse Mo Xi. „Orice ar face Murong Lian în continuare, voi ști. Nu trebuie să-ți faci griji.”

După ce s-a despărțit de Yue Chenqing, Mo Xi s-a întors la conacul său, unde a scos din nou sulul de jad cu chipurile celor cinci prostituate. A așezat portretul lui Xiao-Cui lângă cel al cântăreței cu alunița deasupra ochiului și s-a uitat atent la celelalte patru chipuri.

Niciuna dintre celelalte patru nu avea trăsături deosebite. Nu era posibil să se distingă detalii suplimentare din aceste picturi.

Dar situația nu a rămas așa mult timp. Pe măsură ce numărul femeilor dispărute din oraș creștea constant, Conacul Xihe primea tot mai multe portrete. Odată sortate, asemănările dintre ele au devenit evidente — de exemplu, buzele lor aveau aceeași formă, sau nasurile lor erau identice.

Pe baza acestor tipare, Mo Xi a pus gărzile imperiale să invite fiecare femeie cu aceste trăsături la Biroul de Siguranță Publică, pentru a fi protejate.

La scurt timp după aceea, femeile au încetat să mai dispară. Doar câteva fete care nu fuseseră încă luate în custodie de birou au fost răpite din când în când de „violator”. În schimb, cultivatorii au început să-și facă griji.

„Dacă Bătrânul Yu de la Terasa Chengtian nu a fost pe măsura acelui ticălos, ce ne-am face dacă ar încerca să ne scoată inimile?”

„Ah, mi-e prea frică să mai cultiv singur în pădure.”

Pe măsură ce anul se apropia de sfârșit, agitația obișnuită din orașul Chonghua s-a oprit brusc. Oamenii ieșeau doar în grupuri și se grăbeau să se întoarcă acasă înainte de căderea nopții, iar talismanele de protecție ale clanului Yue se vindeau mai repede ca niciodată. Mulți dintre cei care nu reușiseră să pună mâna la timp pe un talisman refuzau să doarmă despărțiți de armele lor.

Cât despre cei care nu-și puteau permite talismanele, nu puteau decât să plângă, să strige și să implore milă la porțile Conacului Yue, rugându-i să le permită să cumpere pe credit și să plătească mai târziu.

Yue Chenqing nu avea dreptul să ia decizii în privința acestor lucruri. Tatăl său era plecat, așa că unchiul său paternal a ieșit să-i alunge furios pe toți micii cultivatori fără un ban. „Ce naiba e asta?!” i-a blestemat el. „Cine vă credeți, să vă comportați așa în fața conacului unui cultivator de elită? Talismanele Conacului Yue sunt indestructibile. Valorează cât cerem noi și niciun ban mai puțin! Nu vă permiteți? Duceți-vă și împrumutați bani de la frații și prietenii voștri!”

Povestitorii erau prea speriați ca să mai spună povești. În plus, situația se înrăutățea din ce în ce mai mult, așa că cine ar mai îndrăzni să vină să asculte și să râdă?

Afișul roșu lipit pe peretele exterior al Ceainăriei Yuelai, pe care scria „Un client furios al bordelului ucide șaptezeci de oameni”, s-a dezintegrat treptat în vânt și zăpadă. Apa de ploaie a pătruns în tușele de pensulă, făcând cuvintele ilizibile pentru totdeauna…

Apoi, într-o noapte, a încetat să mai ningă. Capitala era o întindere de lumină lunară pură.

Mo Xi stătea în curtea Conacului Xihe, citind rapoartele de informații care se adunaseră în ultimele câteva zile, în timp ce, fără să-și dea seama, învârtea și mângâia inelul de argint în formă de șarpe zburător de pe degetul mare.

În ultima vreme, se trezea adesea făcând asta. Inelul de urmărire îi părea o legătură secretă și egoistă care îl unea de Gu Mang, iar el se simțea liniștit doar când acesta era în siguranță.

Cu toate acestea, în acea noapte tăcută, tocmai când era pe punctul de a înfășura un sul și de a se retrage, inelul a început să ardă cu o căldură înțepătoare.

Mo Xi și-a îndreptat imediat privirea în jos și a văzut cum emblema șarpelui de pe inel a început să se răsucească și să se învârtă, transformându-se încet într-o săgeată care indica spre sud-vestul capitalei. Corpul șarpelui de argint a început să-și schimbe culoarea, pâlpâind și strălucind până când fiecare dintre solzii săi a strălucit în cele din urmă de un verde de jad.

Faptul că solzii deveniseră verzi însemna că cel urmărit fusese drogat. Acest lucru nu era neașteptat; Murong Lian le administra adesea prizonierilor pe care îi interoga diverse medicamente care induceau iluzii.

Problema era direcția. Închisoarea nu se afla în sud-vestul capitalei; dimpotrivă, acolo se afla locul de odihnă al eroilor din Chonghua: Muntele Sufletului Războinic.

De ce ar fi fost Gu Mang luat din închisoare și trimis spre Muntele Sufletului Războinic?

Practic simultan cu acest gând, Mo Xi a văzut o lumină aurie izbucnind din fiecare barieră de pază din capitală, în timp ce clopotul de avertizare din orașul imperial răsuna. Clang, clang, clang. Un sunet după altul, treisprezece în total, înainte să se oprească.

Un criminal periculos evadase din închisoare.

Gu Mang evadase?

Capitolul 27: Visul Dorinței

Situația era prea urgentă pentru ca Mo Xi să-l informeze personal pe împărat. A trimis un fluture mesager spre palat și a luat inițiativa să se grăbească spre poalele Muntelui Sufletului Războinic.

La intrare, a constatat că cei doi cultivatori care păzeau muntele erau deja morți. Le fuseseră scoși ochii, iar inimile le fuseseră luate.

Muriseră în același mod ca și Bătrânul Yu.

Inelul de pe mâna lui Mo Xi devenea din ce în ce mai fierbinte și indica direct spre acea potecă de munte împroșcată cu sânge. Mo Xi s-a uitat fix la inel pentru o clipă, strângând din dinți. „Gu Mang… chiar tu ești?”

S-a îndreptat direct spre vârful muntelui, simțind cum i se face sângele rece.

Relieful Muntelui Sufletului Războinic era greu de străbătut. Vârful său înconjurat de nori era locul de odihnă al generațiilor și dinastiilor de eroi din Chonghua. Se spunea că, în miezul nopții, nechezatul cailor de război și sunetul clopotelor de aramă încă se auzeau de pe munte, ca și cum ar fi vrut să dea credibilitate legendei conform căreia, atâta timp cât focurile războiului ardeau în cele Nouă Provincii, sufletele eroilor din Chonghua nu ar cunoaște pacea.

Multe dispozitive magice de navigație erau derutate de fluxul de energie spirituală al muntelui și nu reușeau să indice direcția corectă. Chiar și inelul de argint al lui Mo Xi a fost afectat, recalibrându-se de multe ori înainte de a se roti din nou.

Mo Xi a ajuns la poalele Muntelui Sufletului Războinic și s-a oprit, privind fix ceața subțire care învăluia pădurea deasă. „Visul Dorinței…”, a murmurat el.

Într-adevăr, aceasta nu era o ceață obișnuită de munte, ci tehnica „Visul Dorinței”, pe care numai cultivatorii de elită din Regatul Liao o puteau folosi.

Această iluzie putea transforma împrejurimile reale ale cuiva într-o lume cu totul nouă. Dacă tehnica îți detecta dorințele și te cufundai în ele, mintea ta rămânea vulnerabilă la distrugere. Mo Xi, însă, se luptase cu mulți vrăjitori din Regatul Liao care foloseau „Visul Dorinței” pe câmpurile de luptă; a-i rezista nu era deosebit de dificil pentru el.

Vârful ascuțit al inelului indica chiar în mijlocul ceții, ceea ce putea însemna doar că Gu Mang se afla în acel moment în ceața iluzorie creată de „Visul Dorinței”.

Mo Xi trebuia să intre. S-a gândit o clipă la asta, apoi a ridicat capul și a rostit cu voce gravă: „Fluture al Iluziei”.

Un fluture mesager a apărut ca răspuns la chemarea sa.

„Raportează locația și situația Majestății Sale Imperiale”, a spus Mo Xi. „Mă voi duce să investighez. Spune-i să trimită ajutoare.”

Fluturele își flutură aripile și, într-o clipită, dispăru în adâncurile pădurii montane. Mo Xi păși în ceața densă și implacabilă.

Era înconjurat de o ceață albă atât de densă încât îi era greu să-și vadă propriile degete.

„Gu Mang!”, strigă el. „Gu Mang, ieși afară!”

Vocea lui Mo Xi răsună în ceață.

După o clipă, un râs ușor s-a auzit din întunericul umed și rece. „Xihe-jun?” Cel care vorbea nu era Gu Mang. El a suspinat. „Ah, ce interesant. Am simțit într-adevăr un flux spiritual străin în Bestia Altarului pe care o țin captivă. Se pare că i-ai pus un talisman de urmărire.”

„Cine ești, domnule?”, a întrebat Mo Xi cu prudență.

„Xihe-jun, investighezi cazul bordelului de atâta timp. Nu ai nici cea mai mică bănuială despre cine sunt eu?” Acea siluetă întunecată era vag conturată în ceață, apărând pentru o clipă, apoi dispărând imediat după aceea.

Dar în acea scurtă clipă, Mo Xi lovise. O ploaie de bile de foc aprinse se năpusti înainte cu un bubuit răsunător.

„Aiyo.” Un murmur se auzi din ceața densă. După câteva clipe, vocea suspină. „Xihe-jun, nemilosul zeu al războiului… chiar se ridică la înălțimea numelui său.” El scoase un râs înfiorător și amenințător. „Chiar ai un temperament teribil.”

Un mușchi de la maxilarul lui Mo Xi se contractă. „Unde e Gu Mang? Ce relație ai cu el?!”

„Nu am nicio relație cu el. Cât despre cine sunt eu, nu circulă toate acele povești prin orașul Chonghua?” Persoana vorbi cu plăcere, de parcă ar fi descris ceva pe care îl găsea incomparabil de interesant. „Se spune că violez fete din bordeluri sau că sunt un bucătar fugar de la Pavilionul Luomei…” Râse cu voce tare, sunetul răsunând în ceața care devenea din ce în ce mai densă. „Sunt într-adevăr fascinante. Am auzit foarte multe — și chiar am povestit una eu însumi.”

El însuși povestise una?!

„Așa este”, a continuat bărbatul cu un ton leneș, de parcă i-ar fi putut vedea ochii ușor măriți ai lui Mo Xi. „M-am plictisit să lenevesc, așa că m-am deghizat în povestitor și m-am strecurat într-o ceainărie ca să spun povești. Am spus că am călărit șaptezeci de victime într-o singură noapte, dar prietenul tău, tânărul Yue-gongzi, nu s-a bucurat deloc de spectacolul meu. Voia să bârfească despre un fraier care nu ține decât două ture. Ce copil obraznic.”

„Deci tu erai de fapt… Atunci povestitorul adevărat…”

„L-am ucis, desigur”, spuse bărbatul cu nonșalanță. „Cred că l-am aruncat într-o fântână uscată după aceea? Sau poate într-un tumul funerar? Îmi pare rău, am ucis atâția oameni. Mi s-a cam estompat memoria.”

Râse din nou. „Apropo, ești cu siguranță mai de încredere decât acel Wangshu-jun. El nu știe decât să-și lase imaginația să zburde. Odată ce a ajuns la propria concluzie, s-a grăbit să smulgă dovada din gura prizonierului. Tu ai fost mai isteț — ai analizat cum trebuie acele câteva urme de sabie pe care le-am lăsat pe cadavre.”

Bărbatul făcu o pauză, apoi întrebă, aproape încântat: „Deci, ți-ai dat seama?”

„Chiar ești Li Qingqian?” Vocea lui Mo Xi era joasă și aprinsă.

Bărbatul rămase nemișcat câteva clipe, în timp ce ceața densă se învârtea, înainte de a izbucni, pe neașteptate, în chicoteli. Râsul lui deveni tot mai puternic și mai înfiorător, răsunând fără încetare în jurul lor, sursa lui fiind imposibil de localizat.

„Li Qingqian… Li Qingqian, ha ha, ha ha ha ha…” Acest nume părea să-i fi atins un punct sensibil în inimă. Râsul care i se smulse din gât era ca niște vulturi care se învârteau fără încetare.

„Nu sunt!” Vocea i se strânse brusc, ascuțită în mijlocul ecourilor care se prelungeau. „Primul capitol din Manualul Sabiei care Desparte Apele spune: «Sabia binevoitoare desparte apa, sabia dreaptă taie durerea; compasiune în ciuda umilinței, rezistență împotriva a o mie de greutăți…» Ce ridicol, ce mizerabil, ce patetic! Cine e acest «Li-zongshi»? Nu e altceva decât un zgârcit fără un ban, un bun de nimic, un pedant patetic!”

A continuat să înjure și să se înfurie multă vreme, până când s-a calmat treptat. În ceața înghețată și tăcută, a izbucnit: „M-am săturat de voi, ipocriților. Sunteți fără îndoială corupți de toate cele trei otrăvuri — lăcomia, mânia și ignoranța —, dar rămâneți prinși în capcana indeciziei lașe, totul de dragul prețioasei voastre reputații.”

Pericolul îi umpluse vocea.

Mo Xi nu putea fi mai sensibil la intenția ucigașă, iar privirea i se făcu instantaneu precaută. „Shuairan! Vino!”

O rază de lumină roșie străluci, iar biciul sfânt în formă de șarpe șuieră în mâna lui.

„Oh, Shuairan”, mormăi bărbatul. „Atât de puternic. Puterea lui zguduie pământul. Din păcate, cred că nu vei avea nevoie de el aici.”

Mo Xi nu spuse nimic.

„Nu te pot învinge într-o luptă, așa că nici nu mă voi obosi să încerc. Totuși, am avut norocul să aud din întâmplare câteva dintre secretele tale. Nu-mi lipsesc modalitățile de a te prinde în capcană. De exemplu…” Bărbatul făcu o pauză, apoi întrebă pe un ton plin de curiozitate: „Pe vremea când Gu Mang era închis la Pavilionul Luomei, i-ai spus sau nu… că tatuajul cu lotus de pe gâtul lui… era opera ta? ”

Sângele lui Mo Xi i s-a răcit în vene. A scrâșnit din dinți. „Ce ești tu, mai exact?!”

„Nu te grăbi să întrebi asta. Ce-ar fi să te întreb eu primul?” Vocea încă vorbea cu interes. „Lasă-mă să-ți pun o întrebare — cel mai bun general din Chonghua, imaculatul Xihe-jun, distant față de toți ceilalți, stăpân pe sine și cumpătat timp de treizeci de ani. Un om atât de insensibil încât nici grija atentă a prințesei Mengze nu-l poate dezgheța.”

Vocea bărbatului se ridica și cobora, apropiindu-se brusc și îndepărtându-se brusc. De data aceasta, părea să se apropie chiar lângă urechea lui Mo Xi, cu respirația umedă.

„Tu și acel general Gu — ce relație aveți?”

Cu un fluierat, Shuairan lovi, furia aprinsă făcând scântei să țâșnească din bici.

Fantoma părea să se fi așteptat la asta. Nu a fost lovită și s-a risipit cine știe unde.

„Ești atât de rău, ofițerule. Se pare că presupunerea mea nu era prea departe de adevăr?”

Mo Xi nu a răspuns. „Predă-l pe Gu Mang!”, a răbufnit el.

„Să-l predau? Nu sunt prost. A fost cel mai redutabil general al Regatului Liao. Chiar dacă esența lui a fost distrusă, am totuși metode prin care să-l controlez și să-i reînviu puterea de luptă.” Fantoma aceea zâmbea. „De ce aș preda un soldat atât de puternic?”

Se opri, iar zâmbetul i se lărgi. „În tot Chonghua, tu ești singura persoană care-l poate înfrunta unul la unul, Xihe-jun. Atâta timp cât îl am pe el să mă păzească, nimeni altcineva care vine aici nu ar putea spera să-i facă față. Cât despre tine, Xihe-jun…”

Tonul sugestiv al acelei voci deveni mai pronunțat.

„Am alte planuri.”

Pe măsură ce bărbatul vorbea, sunetul care se întârziase se îndepărta în depărtare, de parcă ar fi fost pe cale să se estompeze cu totul.

„Din moment ce ai avut curajul să vii singur și să intri în această lume de vis de dragul lui, trebuie, desigur, să fiu o gazdă bună și să-l las să te servească cum se cuvine.” Râse încet. „Xihe-jun, momentele plăcute petrecute cu iubitul tău sunt întotdeauna scurte, așa că bucură-te de ele cât poți.”

„Tu...!”

De parcă i s-ar fi îndeplinit dorința, o explozie de roșu i-a luminat calea, însoțită de o voce ascuțită și tremurătoare. Cineva cânta.

Mo Xi știa că, odată ce cineva pătrundea în viziunea „Visului Dorinței”, nu mai putea ieși din interiorul acesteia. Va trebui să aștepte sosirea întăririlor trimise de împărat. Până atunci, nu va putea evita niciuna dintre scenele iluzorii care se desfășurau în fața lui. Totuși, atâta timp cât își putea păstra luciditatea minții, nu va fi o încercare greu de suportat.

Dar chiar în acel moment, vocea fantomei se strecură încă o dată din adâncurile peisajului oniric: „Xihe-jun, știu la ce te gândești. Intenționezi să reziști doar prin forța voinței, nu-i așa?” Râse batjocoritor. „Păcat. Chiar dacă tu poți rezista, s-ar putea ca Gu Mang să nu reușească.”

Mo Xi se încordă. „Ce vrei să spui?”

„Toată lumea spune că Xihe-jun are o stăpânire de sine uimitoare, că concentrarea lui nu se clatină niciodată. Bineînțeles, n-aș fi atât de prost încât să mă bazez pe forța brută. Dar acum că Gu Mang și-a pierdut sufletele, nu e altceva decât o creatură jalnică, fragilă din punct de vedere mental — desigur că îmi e mai ușor să mă folosesc de el.” Cuvintele îi ieșeau slab, încet. „Când inelul tău ți-a arătat drumul, ți-a spus că fusese drogat?”

Un fior rece îi străbătu sângele lui Mo Xi. „Ești…!” mârâi el.

„Ce sunt? Sunt josnic?” Fantoma zâmbi. „I-am dat doar niște medicamente ca să-i trezesc puterea, astfel încât să mă poată păzi mai bine. Dragă domnule Xihe-jun, la ce te gândeai?” Vocea fantomei era din nou plină de încântare. „Dar nu ești departe de adevăr — chiar sunt fără rușine. Pentru că următorul medicament pe care i-l voi da… va fi altceva.”

Mo Xi nu spuse nimic.

„Nu ești singurul pe care l-am aruncat în această iluzie. Și el e aici.” Vocea fantomei era insidioasă. „Tu poți rezista cu nobilul tău autocontrol, dar poți suporta să-l vezi pe el… Heh heh, ajunge, ajunge.”

Mo Xi era atât de furios încât voia să scoată un șir de înjurături. Cine era, de fapt, acest violator? Li Qingqian? Bucătarul Regatului Liao? Sau vreo fantomă nebună și răzbunătoare?

„Oamenii nu sunt altceva decât dorințe întrupate. Unii se dedau plăcerilor senzuale, alții urmăresc culmile faimei. Dar oare dorințele pasionale și dorințele de faimă nu sunt amândouă dorințe?” Fantoma râse încet. „Ce diferență există?”

Mo Xi nu răspunse.

„Du-te. Gu Mang-gege al tău… te așteaptă.”

Vocea fantomei dispăru, în timp ce sunetele muzicii deveneau din ce în ce mai puternice. Vocea trilantă a cântăreței de operă era pe cale să ajungă la nori, șerpuind ca un șarpe veninos.

„În acea umbră se va ridica un regat, opera unei vieți întregi gravată în ochii lui. Învățăturile lui Qi Xuan doar parțial înțelese; când mă va trezi vântul de est din acest vis...!”

Odată cu acea ultimă silabă, ceața care îl înconjura pe Mo Xi s-a risipit. A descoperit că se afla în mijlocul unei întinderi de felinare strălucitoare. Era seară, iar oamenii veneau și plecau, trecând înainte și înapoi ca o suveică de țesut prin întunericul orbitor, fără noapte.

Doi paznici stăteau în fața ușilor somptuoase, văruite în alb și acoperite cu țigle negre, purtând robe albastre de vrăjitori cu motive de furtună și borduri aurii. Opt felinare strălucitoare luminau calea spre conac, iar totemul albastru în formă de liliac de deasupra pragului strălucea intens de energie spirituală.

Emblema clanului lui Murong Lian.

De ce se afla el la… Conacul Wangshu?

Lumea iluzorie creată de „Visul Dorinței” era de obicei legată de amintirile de care cineva nu dorea să se despartă.

Gu Mang se afla, de asemenea, în peisajul oniric alături de Mo Xi. Era probabil ca această scenă să nu fi luat naștere din demonii interiori ai lui Mo Xi, ci mai degrabă din cei ai celuilalt bărbat din vis — cel căruia i se administraseră droguri halucinogene…

Gu Mang.

Chiar dacă amintirile lui Gu Mang nu erau complete, iluzia putea să se alimenteze din orice obsesie din inima lui. Dar de ce ar fi manifestat Conacul Wangshu?

Conacul Wangshu. Droguri. Dorință. Trecut. Aceste cuvinte îi treceau prin minte lui Mo Xi. Când se gândi din nou la asta, își aminti ceva, iar chipul său elegant păli instantaneu.

Era oare posibil ca peisajul din vis să fi absorbit acea parte anume din trecutul lui Gu Mang?

Mo Xi înjură în gând. Umbra lui se strecură peste streșinile arcuite, îndreptându-se spre un anumit colț al Conacului Wangshu.

Capitolul 28: Locul întâlnirii - 18+

Aceasta era într-adevăr direcția corectă. Acul argintiu strălucea tot mai puternic cu fiecare pas pe care îl făcea Mo Xi.

Mo Xi se opri în fața camerei înghesuite a unui servitor și își liniști respirația accelerată. Ridică degetele palide și subțiri și constată că acul inelului revenise din nou la modelul șarpelui care se înălța. Gu Mang era înăuntru.

Dacă Gu Mang era drogat, atunci cea mai puternică dorință din inima lui în acel moment ar fi fost, inevitabil, pofta trupească, iar această cameră…

Mo Xi înghiți în sec. Această cameră… era locul în care el și Gu Mang își petrecuseră majoritatea întâlnirilor amoroase.

În acele zile, Murong Lian fusese rușinos de josnic. După prima lor mare bătălie, el își însușise meritul pentru toate realizările lui Gu Mang de pe câmpul de luptă, iar împăratul îl răsplătise cu generozitate, în timp ce Gu Mang rămăsese un mic sclav necunoscut în Conacul Wangshu.

Având în vedere întinderea vastă a domeniilor nobililor, Mo Xi și Gu Mang nu reușiseră să se întâlnească nici măcar o dată de când se întorseseră de pe câmpul de luptă. Mo Xi s-a abținut și a îndurat în tăcere pe măsură ce trecea o lună, apoi două… Până când, în cele din urmă, nu a mai putut suporta. Se părea că Gu Mang nu putea veni să-l viziteze, așa că Mo-gongzi a afișat o expresie sumbră și s-a învrednicit să facă o vizită la Conacul Wangshu.

La început, intenționa să folosească pretextul discuțiilor despre chestiuni militare cu Murong Lian pentru a-l zări pe Gu Mang. Cu toate acestea, administratorul i-a spus că Murong Lian se antrena în izolare pe terenul de antrenament; nu urma să iasă de acolo încă o vreme.

„Dacă nu te deranjează, Mo-gongzi, ce-ar fi să faci o plimbare prin grădinile din spate? Putem aranja ca un însoțitor să te însoțească.”

„Atunci te rog să-l rogi pe Gu Mang să vină cu mine”, a răspuns Mo Xi cu un calm desăvârșit. „Suntem, mai mult sau mai puțin, cunoștințe.”

Această cerere nu era deloc nerezonabilă. Gu Mang se întâmpla să fie liber, așa că majordomul a trimis după el. Când Gu Mang a intrat în sala mare și l-a zărit pe Mo Xi, a rămas oarecum fără cuvinte.

Mo-gongzi și Murong-gongzi se înțelegeau la fel de prost precum apa cu focul. Faptul că Mo Xi onora Conacul Wangshu cu prezența sa era mai șocant decât o vizită a Înălțimii Sale, împăratul însuși.

„Shaozhu nu va ieși încă două ore. Trebuie să-l însoțești pe Mo-gongzi la o plimbare prin grădinile conacului”, îi porunci administratorul lui Gu Mang.

O pauză. „Desigur…”, răspunse el.

Mo Xi îl privi, apoi își întoarse ușor privirea.

Conacul Wangshu era alcătuit din șapte incinte; primele cinci erau pline de viață, în timp ce ultimele două erau rezervate grădinăritului și cultivării ierburilor spirituale. Rar se întâmpla ca vreun servitor să se ducă acolo.

Gu Mang îl urmă pe Mo Xi în timp ce se îndreptau din curtea din față spre cea din spate. Pe parcurs, el a jucat rolul de ghid turistic pentru peisajul conacului Wangshu și a descris dispunerea terenurilor.

Se purtau excesiv de distanți și politicoși unul cu celălalt, până la punctul în care niciun paznic sau servitor care trecea pe lângă ei nu a observat nimic neobișnuit în comportamentul lor. Doar Mo Xi își cunoștea propria nerăbdare.

Își dorea foarte mult să vorbească cu Gu Mang între patru ochi. Voia să-l privească în ochi și să-l devoreze pe acest bărbat — care încă îi aparținea lui Murong Lian — cu mâinile goale, fără să lase nici o picătură de sânge și nici o fărâmă de os.

Dar trebuia să se abțină.

„În stânga se află camera qin-ului, unde tânărul stăpân cântă în timpul liber. Acolo se află un qin jiaowei cu cinci corzi, făcut din lemnul unui copac de degetar, lăsat de bătrânul stăpân…”

Pe măsură ce se adânceau tot mai mult în grădini și trecătorii deveneau tot mai rari, inima lui Mo Xi a început să ardă tot mai tare, de parcă chiar și sângele i s-ar fi aprins.

Când au pășit într-o grădină medicinală, au rămas în sfârșit complet singuri.

„În grădină se află șapte sute șaizeci și cinci de tipuri de plante medicinale”, a spus Gu Mang, „inclusiv...”

Ce anume includeau acestea urma să rămână un mister, pentru că tânărul stăpân Mo, care se afla în fața lui Gu Mang, s-a oprit brusc din mers. Gu Mang nu a observat și a continuat să meargă, lovindu-se direct de spatele lui lat.

Mo Xi s-a întors să-l privească fără să spună nimic.

„Ce s-a întâmplat?”, întrebă Gu Mang ezitant.

„Nu ai...”, expresia lui Mo Xi era impasibilă. Era evident că îl dorea și îl adora pe Gu Mang dincolo de orice măsură, dar când Mo Xi stătea în fața lui Gu Mang și a privirii sale nonșalante, se simțea extrem de nesigur. Incapabil să suporte lovitura adusă mândriei sale, încheie rigid: „Nu ai nimic să-mi spui?”

Gu Mang mormăi ceva pentru sine, apoi își frecă nasul și zâmbi. „Nu ne-am mai văzut de mult, Gongzi?”

Mo Xi nu spuse nimic.

„Hei, nu te uita așa la mine. Știi că sunt destul de ocupat. Trebuie să șterg mesele, să tai lemne de foc și să prind dăunătorii din grădină. Toate lucrurile astea sunt extrem de importante…”

Expresia de pe fața lui Mo Xi s-a înrăutățit; părea de parcă ar fi fost otrăvit de propria lui furie.

Dar, la momentul respectiv, Gu Mang nu confirmase că între ei exista vreo relație reală. Pe câmp, Gu Mang spusese fără rușine că acest gen de lucruri era normal — ca tineri, nu ar trebui să ia prea în serios faptul că se culcau împreună.

Acum, inima acestui tânăr era pe punctul de a ceda, datorită acestui ticălos. Și, cumva, ticălosul acela încă mai divaga pe aici și pe acolo despre „responsabilitățile sale importante” de la Conacul Wangshu — de parcă domnia sa, tânărul stăpân al Clanului Mo, ar fi fost mai puțin important decât una dintre blestematele de mese ale lui Murong-gongzi. Asta l-a făcut pe Mo Xi să-și dorească să arunce o minge de foc în biroul lui Murong Lian. Atunci ar fi văzut ce putea șterge Gu Mang!

Gu Mang tot vorbea fără încetare despre standardele înalte ale lui Murong-gongzi în ceea ce privește biroul său — cum trebuia să-ți poți vedea reflexia în suprafața din lemn de santal. La jumătatea următoarei fraze, lumea s-a învârtit, iar când și-a revenit, Mo Xi îl imobilizase la perete.

„Tu…” începu Gu Mang.

Tu ce? Gu Mang n-a apucat să termine. Mo Xi l-a ținut imobilizat cu corpul său, chipul acela rece și elegant apropiindu-se tot mai mult, în timp ce una dintre mâinile sale se înfășura în jurul taliei lui Gu Mang, iar cealaltă se ridica pentru a-l lipi de perete, lângă fața lui. Mo Xi și-a aplecat capul și i-a închis cu fermitate gura plină de cuvinte fără sens a lui Gu Mang cu a sa.

Mo Xi îl sărută pe Gu Mang cu forță, de parcă ar fi vrut să-și reverse toată dorința asupra bărbatului din brațele sale, de parcă ar fi vrut să-l devoreze și să-l posede pe Gu Mang din cap până în picioare. Fiecare mișcare a lui trăda o sete neliniștitoare de dominare și control. Respirația îi era neobișnuit de sacadată, limba îi era de o pasiune de nedescris, de parcă Mo-gongzi cel distant de acum un moment ar fi fost cu totul altcineva.

„Ești nebun… suntem la Conacul Wangshu…” În mijlocul săruturilor lor împletite, Gu Mang își reveni în fire. Se smulse violent din strânsoarea lui Mo Xi, în timp ce buzele lui umede se deschideau și se închideau. „O să ne vadă cineva!”

Gu Mang trase cu prea multă forță, iar Mo Xi nu făcu nicio încercare să se apere. Cu un sunet înăbușit, brațul lui se dislocă.

„La naiba.” Gu Mang nu se așteptase ca Mo Xi să nu opună rezistență, nici că el va ieși ca un învingător îndoielnic din această încăierare. Se simți instantaneu umilit și înghiți în sec. „Bine, bine, bine, ești nebun, recunosc înfrângerea. Eu am greșit, bine? O să te ajut să-ți pui umărul la loc.”

Gu Mang întinse mâna, dorind să-l ajute pe Mo Xi să-și repună umărul la loc, dar tânărul stăpân se feri și îi respinse atingerea. Nu făcu decât să continue să-l privească cu o privire aprigă.

„Dage,” îl imploră Gu Mang, „te rog, lasă-mă să ți-l pun la loc, bine? Altfel, când Shaozhu va ieși și va vedea că oaspetele său a fost rănit, iar el mă va întreba cum s-a întâmplat, ce ar trebui să-i spun?”

Gu Mang își menținu rolul. Acest ticălos, care era invincibil în mijlocul fumului războiului, era și mai enervant în afara câmpului de luptă. „Doar nu pot să spun că eu am făcut-o, nu-i așa?”

Mo Xi nu scoase niciun sunet. Fața lui era încă rece și distantă, dar, la o privire mai atentă, deși încă se stăpânea, o emoție periculoasă îi clocotea în adâncul ochilor. După ce își menținuse rigiditatea pentru un moment îndelungat, întrebă brusc, cu voce încordată: „Nu ai nimic să-mi spui?”

„… De fapt, da.”

„Vorbește.”

„Ai fost blestemat să te repeți?” Gu Mang zâmbi în grabă la expresia lui Mo Xi. „Hei, hei, hei! Îmi pare rău, jur!”

„Nu mă atinge! Pot s-o fac singur!” spuse Mo Xi furios.

„Nu poți! Nu te pricepi deloc la magia vindecătoare și la tehnicile de vindecare!”

Expresia lui Mo Xi se întunecă și mai mult.

Dar Gu Mang îl opri, rânjind, zâmbetul lui plin de satisfacția arogantă a celui care a scăpat cu o farsă. Apoi se apropie repede și îl sărută pe Mo Xi pe obraz.

Mo Xi nu se mișcă.

„Cum de prințesa mea nu reacționează?” murmură Gu Mang, mângâindu-i bărbia lui Mo Xi. „Atunci, încă un sărut.”

Abia după ce și-a plătit purtarea cu multe alte săruturi, Mo-gongzi l-a lăsat în cele din urmă, cu mare reticență, pe Gu Mang să-i repună umărul la locul lui. Evident, nu l-a durut prea tare când s-a așezat la loc, dar privirea pe care Mo Xi i-a aruncat-o era plină de lacrimi și ușor înroșită.

„Huh? Tu…” Gu Mang voia să se uite mai atent, dar palma lui Mo-gongzi s-a așezat direct pe fața aceea groasă cât zidul unui oraș, împingându-l înapoi. Mo Xi și-a îndreptat privirea în altă parte, refuzând să-l lase să vadă.

După o perioadă de tăcere, Mo Xi a spus, cu fața încă întoarsă: „Nu te-am mai văzut de două luni.”

„Nu. Mai sunt încă douăsprezece zile.”

Mo Xi își întoarse brusc capul, aruncându-i lui Gu Mang o altă privire aprigă.

Cu brațele încrucișate, Gu Mang se sprijini lejer de zidul văruit în alb. Îl privi pe Mo Xi cu un zâmbet, cu bărbia ușor ridicată.

În cele din urmă, tânărul stăpân vorbi, cu o expresie impasibilă: „Să mergem undeva unde nu ne va vedea nimeni.”

De fapt, după ce fuseseră despărțiți atât de mult timp, Mo Xi nu era singurul care nu se putea abține. Doar că Mo Xi își ascundea dorința sub o aroganță rece, în timp ce Gu Mang folosea o nonșalanță degajată.

Dar odată ce s-au îmbrățișat și s-au frecat unul de celălalt, ambii tineri au fost cuprinși de o dorință chinuitoare. În cele din urmă, Gu Mang l-a condus pe Mo Xi într-o cameră mică și neînsemnată. Ca aluzie, gestul era mult prea evident, iar aproape imediat ce au intrat, Gu Mang a fost împins cu putere la perete. Camera mică, întunecată și fără ferestre s-a umplut repede de respirațiile lor grele și de sunetul săruturilor delicate.

Tocmai când Mo Xi îi mușca și îi sugea partea laterală a gâtului, Gu Mang deschise ochii. Chiar și pe măsură ce valul dorinței creștea, el încă își aminti să gâfâie: „Nu mă săruta atât de sus. Sh-shaozhu o să observe…”

A-l menționa pe Murong Lian în acel moment nu era, în mod evident, o decizie înțeleaptă. Mo Xi se opri, ca și cum ar fi reținut cu putere un impuls terifiant. Gu Mang gâfâia sub el, iar după aceste câteva clipe de liniște, fu întors cu brutalitate, iar centura îi fu desfăcută…

Mo Xi părea să se lupte cu o nemulțumire colosală în timp ce îl apăsa pe Gu Mang de perete pentru a-i săruta pe furiș obrazul, ceafa și, în cele din urmă, acel colier de sclav cu care Murong Lian îl legase.

Acel cerc negru și rece ca gheața părea să-l străpungă pe Mo Xi, amintindu-i că, oricât de mult ar fi tânjit — până la durere, până în punctul în care inima îi era pe cale să se sfâșie —, persoana din brațele sale încă îi aparținea lui Murong Lian.

Murong Lian îl putea chema pe Gu Mang oricând dorea, îl putea tortura cum dorea. De la el depindea dacă Gu Mang trăia sau murea, dacă primea laude sau rușine — un colier de fier, care îi strângea sufletul, și controlul pe viață pe care acesta îl implica.

Mo Xi ținea în brațe pe cineva care îi aparținea lui Murong Lian.

Gelozia îi ardea colțurile ochilor lui Mo Xi. Îi trase fața lui Gu Mang mai aproape pe măsură ce controlul său se eroda, obligându-l pe Gu Mang să se răsucească și să-i accepte sărutul în timp ce era încă lipit de ușă. Întunericul făcea ca focul sălbatic din inima lui Mo Xi să ardă atât de intens. Cum se puteau împleti buzele lor atât de pasional, atât de umed?

Mo Xi s-a descotorosit repede cu hainele lui Gu Mang, dar ale lui nu erau încă în dezordine. Probabil pentru că simțea starea persoanei din spatele lui, Gu Mang spuse cu amuzament răutăcios: „Ești atât de cuminte și de corect de fiecare dată când faci sex cu mine, dar, în realitate…”

Restul propoziției se transformă într-un geamăt înăbușit.

„Shaozhu va ieși în două ore. Tu… trebuie să te grăbești… ”

Mo Xi și-a scos degetele umede și l-a apucat pe Gu Mang de șolduri. Penisul lui fierbinte și gros s-a frecat între picioarele lui Gu Mang înainte de a pătrunde brusc înăuntru.

„Ah…”, a strigat Gu Mang, înmuiindu-se instantaneu. Abia a reușit să rămână în picioare ținându-se de ușă. Putea simți intens căldura și grosimea penisului lui Mo Xi pulsând în interiorul lui, de parcă ar fi fost pe cale să-l ardă din interior spre exterior.

Gâfâind cu un sunet răgușit, Mo Xi l-a apucat pe Gu Mang de șolduri și a început să-l penetreze în picioare, lipit de ușă. Deși Gu Mang locuia într-o curte izolată, nu exista nicio garanție că nu va trece nimeni pe acolo. Ușa era subțire, așa că Gu Mang a trebuit să-și muște puternic buzele, neîndrăznind să scoată niciun sunet. Mo Xi l-a penetrat în felul acesta o vreme, înainte de a-i întoarce fața lui Gu Mang pentru a-i captura buzele umede. Abia când Gu Mang a deschis gura i-au scăpat suspinele. Acele sunete păreau să-l provoace și mai mult pe Mo Xi, iar mișcările din spatele lui au devenit mai urgente, lovind zgomotos de fundul lui. Fiecare dintre atacurile lui Mo Xi părea să ajungă în cea mai adâncă parte a lui Gu Mang, de parcă ar fi încercat cu ardoare să-și împingă întreaga ființă în el. În mijlocul acestei activități brutale, Gu Mang nu s-a putut abține să nu gâfâie cu voce tare.

Se zbătea, încercând să-l oprească pe Mo Xi, făcând tot posibilul să se întoarcă, să-i spună ceva. Totuși, Mo Xi îi lăsă lui Gu Mang doar un spațiu infim să se întoarcă, înainte de a-l apăsa din nou, fără a-i da șansa să vorbească. Îi ridică picioarele lui Gu Mang din față și, de parcă n-ar fi vrut să mai aștepte niciun moment, își frecă capul penisului înfierbântat de gaura lui încă întredeschisă, înainte de a pătrunde din nou agresiv înăuntru.

„Aahh… ah… Prea adânc, e prea adânc… Mo Xi… M-Mo Xi… Ah…”

Cu picioarele ținute astfel ridicate, Gu Mang era penetrat cu brutalitate, dar în tăcere, de acest tânăr, care de obicei părea lipsit de orice dorință. Respirația lui greoaie și gemetele înăbușite de mai devreme au lăsat curând loc unor sunete incoerente, pe măsură ce simțea că stomacul îi va fi străpuns. Chiar și degetele de la picioare ale lui Gu Mang, suspendate în aer, se încovoiseră împotriva voinței sale.

Lui Mo Xi nu-i plăcea să vorbească prea mult în timpul actului sexual, dar acel instinct primitiv, aprins, sălbatic și acea privire adâncă — care părea să vrea să-l devoreze pe Gu Mang în întregime — erau mai mult decât suficiente pentru a face inima cuiva să tremure. Ca să nu mai vorbim de cât de nemilos și frenetic îl penetra pe Gu Mang, fiecare împingere pătrunzând în cele mai adânci colțuri ale corpului său, urgentă și sălbatică.

Poate că zguduiturile violente ale ușii l-au adus în sfârșit pe Gu Mang înapoi la realitate. În cele din urmă, a reușit să șoptească cu voce joasă: „Nu… nu aici. Intră… E… E un pat înăuntru…”

Pat? Mai degrabă o cușcă.

Gu Mang era singura persoană din lume capabilă să-l convingă pe tânărul stăpân Mo, extrem de pretențios, să se întindă pe un pat mic de lemn, ponosit și dărăpănat.

„De ce nu aici?”

„C-cineva o să… ah…” Gu Mang nu avusese niciodată simțul rușinii și nici nu era cultivat. Ori de câte ori era tulburat, vorbea cu o franchețe jenantă. Își arcuia gâtul și gâfâia violent. „Cineva o să te audă cum mă fuți… ah…”

„Asta te sperie?”

„P-prostii! Tot trebuie să trăiesc din banii lui Shaozhu… Ahh… Ce faci?! Nu așa repede… E prea—prea repede… Ah…”

„Ar fi cel mai bine dacă te-ar da afară. Poți să trăiești pe cheltuiala mea”, spuse Mo Xi cu voce aspră.

În ciuda cuvintelor sale, știa că, dacă întâlnirea lor ar fi fost descoperită, faptul de a fi dat afară ar fi fost cea mai mică dintre grijile lui Gu Mang; era la fel de posibil ca acesta să fie tras pe roată și tăiat în patru. Așa că îl luă pe Gu Mang în brațe, introducându-și penisul atât de adânc în el încât acesta aproape că țipă, și îl duse în cameră.

Brațele lui Mo Xi erau puternice și solide, iar Gu Mang nu era deloc slab. În timp ce mergeau, picioarele lui Gu Mang se înfășurau strâns în jurul taliei lui Mo Xi, penisul acestuia nealunecând niciodată afară și frecându-se repetat de pereții interni ai lui Gu Mang. Mișcările nu erau nici rapide, nici lente, ci reprezentau culmea chinului.

Până când Mo Xi l-a lăsat pe Gu Mang pe pat, acesta nu se mai putea abține. Când Mo Xi l-a apăsat cu corpul său viguros și arzător, i-a ridicat picioarele și a început să-l fută din nou cu furie și rapiditate, el gâfâia printre gemete înăbușite. „Ah… ah… Ah, Shidi… Shidi… fute-mă acolo… ngh… Chiar acolo… Mai tare… Aahhh…”

Acesta era stilul lui Gu Mang, care nu se obosea niciodată să ascundă ceva. Sau poate tocmai pentru că voia să ascundă ceva se purta mereu fără rușine, spunând lucruri de genul: Nu-i nimic, nu-i nimic, ești tânăr — eu respect bătrânii și prețuiesc tinerețea, așa că te las să fii deasupra. Între noi, băieții, orice merge, atâta timp cât ne simțim bine amândoi.

Dar corpul lui Gu Mang nu putea suporta acest tip de stimulare. Avea o toleranță naturală ridicată la durere și nu era afectat de rănile de pe câmpul de luptă, dar nu putea suporta plăcerea de a fi futut. În cele din urmă, începea întotdeauna să plângă — dar, în ciuda lacrimilor, se arunca totuși cu pasiune în îmbrățișarea lui Mo Xi.

Așa se întâmpla adesea când făceau dragoste — Mo Xi nu era prea vorbăreț, dar Gu Mang spunea fără rușine lucruri care îl scoteau din minți.

Ești atât de mare, mă fuți prea tare, intră mai adânc în mine, o să mă rupi, de ce ești atât de fierbinte, de ce n-ai terminat încă… Cât… cât o să mai dureze…

Această provocare, iritare și tachinare erau prea mult pentru Mo Xi, dar nu putea face nimic în privința asta.

Gu Mang era un necioplit fără rușine — era înclinat să debiteze astfel de prostii. Gu Mang era, de asemenea, un sclav de rang inferior, așa că, poate, când se culca cu Mo-gongzi, chiar dacă era pasiv, nu avea complexe de depășit. Îi permitea chiar lui Mo Xi să…

Mo Xi nu era sigur dacă se înșela, dar lui Gu Mang părea să-i placă când Mo Xi ejacula în el. Mo Xi îl întrebase odată despre asta, întrebarea lui fiind plină de semnificații ascunse.

Gu Mang zâmbi și mărturisi totul: „Da, e atât de plăcut. Momentele acelea sunt uimitoare — vrei să încerci? Ce zici dacă o fac eu data viitoare ...”

Mo Xi nu l-a lăsat să termine, capturând în sărut acea gură care avea mare nevoie de o lecție. Și-a îngropat șoldurile între picioarele desfăcute ale lui Gu Mang și a început să se miște înainte și înapoi rapid și cu sălbăticie, reducând glumele lui Gu Mang la gemete dezordonate.

Mo Xi era o persoană prudentă și cuviincioasă. Dar, în mod neașteptat, îi plăcea să audă sunetele aproape incoerente și desfrânate ale lui Gu Mang. Doar că nu a recunoscut-o niciodată cu voce tare.

În cele din urmă, după ce amândoi au ajuns la orgasm, Gu Mang era practic fără vlagă de epuizare, întins sub Mo Xi, ud leoarcă de transpirație. Gaura lui era încă strânsă în jurul penisului lui Mo Xi, care reținea sperma în interiorul lui, în timp ce pieptul robust al lui Gu Mang se ridica și cobora. Cine ar fi putut ghici că un corp masculin atât de puternic și bine musculos era în acel moment umplut până la refuz cu sperma altui bărbat?

Gu Mang a privit în gol, amețit, pentru o vreme. În timp ce Mo Xi îl săruta tandru, a râs brusc. „De ce ai venit să-l vezi pe Shaozhu?”

Mo Xi a tăcut câteva bătăi de inimă. Cu o umilință rară, a murmurat: „Mi-a fost dor de tine.”

Gu Mang a râs și mai tare. „Ce domn respectabil ești” i-a spus tânărului de deasupra lui. „De ce nu te-ai gândit să te cațeri peste zid ca să mă vezi?”

Mo Xi îl privi fără să înțeleagă. Ideea chiar nu-i trecuse prin cap. După o analiză atentă, sugestia lui Gu Mang părea extrem de rezonabilă… Cum de nu se gândise la asta mai devreme?

În timp ce se gândea la asta, colierul de sclav de la gâtul lui Gu Mang se aprinse.

„Shaozhu mă caută”, spuse Gu Mang după o clipă. „E timpul să pleci și tu. Ar trebui să mă plimb cu tine, nu să mă culc cu tine.”

O perioadă după această întâlnire secretă, până când au primit din nou ordin să plece la luptă, Mo Xi îl vizita des pe Gu Mang. Deși Conacul Wangshu era protejat de vrăji de barieră, acestea nu reprezentau nicio problemă pentru Mo Xi.

În acele momente de pasiune febrilă, din când în când, când Mo Xi îl făcea pe Gu Mang să-și piardă mințile, Murong Lian dorea, din nu se știe ce motiv, un servitor. Pe măsură ce colierul de sclav i se strângea în jurul gâtului, Gu Mang rămânea aproape fără suflare, prins între două forme de chin — sufocându-se în timp ce ajungea la orgasm și transformând cearșafurile într-o mizerie udă leoarcă.

Murong Lian avea un temperament irascibil și nu era dispus să aștepte mult după ce chema pe cineva. Adesea, Gu Mang nu avea timp să se spele și se grăbea să ajungă imediat ce se îmbrăca cum se cuvine. Uneori, chiar și când îngenunchea în fața lui Murong-gongzi, sperma lui Mo-gongzi era încă înăuntrul lui…

Zilele acelea fuseseră complet absurde. Gândindu-se acum la ele, chiar și Mo Xi era uimit de imprudența tinereții sale.

Nu existaseră promisiuni între ei, niciun viitor previzibil. Dar inima lui nu se răcise niciodată, de parcă ar fi vrut să rămână prins în brațele lui Gu Mang pentru tot restul vieții. Nu aveau nimic. Nu puteau decât să-și transforme iubirea, controlul și posesivitatea în această încurcătură intensă și plină de dor.

Unul era un tânăr stăpân imaculat, prețuit mai presus de toate, în timp ce celălalt era un sclav al Conacului Wangshu, de un statut extrem de jos.

A fost cel mai șocant dintre scandaluri, dar a fost și cea mai emoționantă dintre iubirile tinereții.

Așa erau zilele de aur ale tinereții lor.

Acum, în peisajul visului, Gu Mang fusese trimis din nou în acest loc. „Visul dorinței” îi dezvăluise dorințele ascunse din inimă. În acest caz, ce urma să vadă Mo Xi când va deschide ușa?

Strângând din dinți, Mo Xi se uită fix la ușa pe care o văzuse de nenumărate ori înainte.

În acest moment, nu mai putea da înapoi, dar nici nu avea cum să treacă mai departe. În prezent, era prea echilibrat și prea puternic ca să mai fie vreodată acel tânăr care nu reușea să facă diferența între lumea reală și cea a viselor. Dar bătrânul Gu-shixiong, care odinioară fusese chiar el cel care îi scosese din iluzie, se schimbase și el de mult.

De data aceasta, Gu Mang era cel prins în „Visul dorinței”, în timp ce Mo Xi era neputincios să acționeze. Fantoma identificase corect natura relației lor, dezvăluind astfel cea mai mare vulnerabilitate a lui Mo Xi.

În aceste circumstanțe, dacă ar fi reacționat la Gu Mang și gândurile acestuia ar fi fost tulburate, atunci „Visul Dorinței” ar fi devenit și mai puternic și l-ar fi tras pe Gu Mang și mai adânc în interiorul său.

Dar dacă Mo Xi nu ar fi reacționat deloc, Gu Mang ar fi fost, cel mai probabil, tot chinuit până la nebunie. Fantoma îl drogase, iar Mo Xi știa ce efect ar fi avut acel medicament dacă Gu Mang nu ar fi primit la timp alinare sau un antidot.

Așadar... Înainte ca întăririle împăratului să sosească, tot ce putea face era să dea tot ce avea mai bun. Urma să câștige timp și să încerce să-l mențină pe Gu Mang lucid.

Mo Xi s-a gândit scurt la asta, apoi a ridicat o mână și a împins ușa să se deschidă.

Aproape în același moment, persoana de cealaltă parte l-a apucat și l-a împins la perete. În întuneric, niște ochi albaștri neajutorați și nerăbdători i-au întâlnit privirea. Înainte ca Mo Xi să apuce să spună ceva, buzele lui au fost prinse de o gură tremurândă.

Capitolul 29: Dorința de neevitat

Toată lumea spunea că Gu Mang avea ferocitatea unui lup alfa când lupta: era sălbatic, agil și puternic, cu o prezență impunătoare și autoritară. Era generalul de război de neatins al imperiului Chonghua, situat atât de sus față de ceilalți încât părea să stea pe un altar sfânt. De aceea primise titlul de „Bestia Altarului”.

Dar restul lumii nu știa de celelalte trăsături sălbatice ale sale.

Doar Mo Xi știa cum era Gu Mang în pat. Membrele îi erau încordate și musculoase, talia îi era bine conturată, iar corpul său părea plin de tensiune când zăceau îmbrățișați. Când erau împletiți inseparabil unul cu celălalt, se apleca să-l sărute pe Mo Xi de nenumărate ori, prinzându-l pe Mo Xi adânc în acea căldură umedă.

Dar acum era altfel.

Trecuse prea mult timp, iar ei erau despărțiți de trădare, de moarte, de dorința națiunii de răzbunare și de propria ură a lui Mo Xi. Când a fost brusc imobilizat și sărutat cu forța, o scânteie a aterizat în inima lui Mo Xi și s-a transformat în dorință. Totuși, ultima emoție care a pâlpâit acolo a fost furia.

Mo Xi l-a apucat brusc pe Gu Mang, înfingându-și degetele cu putere în cocul bărbatului. Mirosul de sânge se ridica dintre buzele lor. „Revino-ți.”

O minge de foc i s-a aprins în mână, luminând camera. Era exact așa cum își amintea Mo Xi: un colțișor minuscul, fără ferestre, care aparținea unui sclav, cu totul în dezordine. Un borcan de murături, înalt până la talie, așezat lângă pat, servea drept noptieră improvizată, iar deasupra lui era așezată o sticlă rotundă plină cu flori de câmp.

„Ai răbdare — se va termina curând.”

Mintea lui Gu Mang părea să fi fost deja complet copleșită de iluzie. L-a privit pe Mo Xi cu o privire goală, dar înfometată, o vreme, de parcă nu ar fi înțeles niciun cuvânt din ce spusese Mo Xi. Apoi s-a aplecat încă o dată, dorind să sărute acele buze palide și subțiri. Ce fel de medicament al naibii îi dăduse fantoma aceea lui Gu Mang? Din punct de vedere fizic, își revenise atât de bine încât, dacă Mo Xi își lăsa garda jos chiar și puțin, Gu Mang s-ar fi eliberat.

Se luptau atât de aprig încât, într-o clipă de neatenție, Gu Mang s-a împiedicat, căzând pe pat și trăgându-l pe Mo Xi după el. Micul pat de lemn scârțâia periculos în timp ce Mo Xi ateriza deasupra lui. Drogat cu afrodiziac, corpul lui Gu Mang era înfierbântat, iar ochii lui albaștri ardeau cu o lumină umedă. Era ca și cum o flacără s-ar fi aprins deasupra suprafeței unui râu și era pe cale să-i devoreze mintea și sufletul.

Acel corp fierbinte și familiar tremura sub Mo Xi. Faptul de a se freca de un alt bărbat îi făcea ochii lui Gu Mang și mai sălbatici, ca să nu mai vorbim de felul în care reacționase deja corpul lui Mo Xi. Doar reprimându-și cu fermitate propria dorință putea Mo Xi să evite să depășească o limită.

Dar nu-și putea controla respirația. Aceasta devenise greoaie, joasă și fierbinte. În timp ce îi poruncea lui Gu Mang să nu se miște, suflul respirației sale care îi mângâia lobul urechii îl făcu să tremure.

Gu Mang înghiți cu greu, privindu-l pe Mo Xi cu ochii plini de lacrimi. „Mă doare…”, șopti el cu voce răgușită. „E atât de… fierbinte…”

Nu ești singurul căruia îi este cald. Dar Mo Xi nu avea cum să rostească astfel de cuvinte cu voce tare. L-a imobilizat pe Gu Mang cu brațele, dar acesta continua să se zbată și să se răsucească sub el. Cum putea Mo Xi să-și păstreze controlul în timpul acestei lupte? Printre membrele lor împletite, Mo Xi a strigat furios: „Stai nemișcat!”

Dar Gu Mang îl simțea pe Mo Xi apăsându-se de el, rigid și tare prin haine. Era doar o atingere întâmplătoare, dar acea duritate părea să trezească o amintire îngropată adânc în mintea lui. Gu Mang tremură din cap până în picioare, scotând un geamăt slab.

La acest zgomot ușor, purul și austerul Xihe-jun se simți dureros de tare, umflat frenetic. Era insuportabil… Ca să nu mai vorbim că Gu Mang zăcea pe pat cu hainele în dezordine, cu privirea pierdută și pieptul ridicându-se și coborând.

Expresia lui era plină de durere, de parcă i-ar fi reproșat lui Mo Xi că nu voia să-l atingă, sau de parcă simțea doar agonie și goliciune.

Mo Xi nu putea să răspundă și să întărească astfel iluzia. Nici nu putea să stingă afrodisiacul din interiorul lui Gu Mang.

Fruntea îi era acoperită de un strat subțire de sudoare. În mijlocul haosului, când Mo Xi și-a zărit propria reflecție în ochii lui Gu Mang, i-a trecut brusc prin minte că, dacă… dacă ar putea să-l lase pe Gu Mang fără cunoștință pentru o vreme, ar putea să câștige ceva timp.

Cu acest gând, a inspirat adânc și s-a ridicat în picioare, lovindu-l cu mâna în ceafă pe Gu Mang. Gu Mang a leșinat.

Mo Xi nu știa dacă va funcționa, dar merita să încerce. Oricum, situația nu putea să se înrăutățească.

„Shuairan!”, strigă Mo Xi. „Vino!”

Răspunzând chemării sale, biciul suplu se materializă. Mo Xi porunci armei sfinte să-l imobilizeze pe Gu Mang, pentru a-l împiedica să facă ceva neașteptat odată ce se va trezi. În acel moment, auzi pași în fața ușii.

Pașii se opriră. Ușa se deschise.

În lumina lunii, o siluetă care ținea un pumnal stătea în prag, lumina imaculată iluminându-i chipul.

„Gu Mang?!”

Apoi, bărbatul de pe pat…

Se ridică un fum negru. Gu Mang de pe pat se transformă brusc în cenușă, iar Shuairan căzu fără vlagă, ca pielea aruncată de un șarpe.

„Era o iluzie creată de tine însăți.” Cu un râs strident, vocea fantomei se auzi din nou. Părea omniprezentă, provenind dintr-o sursă imposibil de identificat. „Tu ești cel care m-a ascultat când te-am îndrumat să crezi că Gu Mang fusese drogat cu un afrodiziac. Tu ți-ai imaginat Conacul Wangshu și ți l-ai imaginat pe el… Xihe-jun, tu ai experimentat până acum doar «Visul Dorinței» așa cum este proiectat de cultivatorii obișnuiți din Regatul Liao. Nu ai pătruns niciodată într-un peisaj oniric atât de puternic ca al meu! Credeai că va fi suficient să-ți păstrezi pur și simplu calmul? Credeai că ești invincibil atâta timp cât refuzi să crezi ceea ce vezi?”

Râsul răsună macabru în jurul lor.

„Ce naivitate! Haide, uită-te la Gu Mang din fața ta. Te va ucide în curând. E o iluzie sau e real? Poți să-ți dai seama?” Râsul strident al fantomei era plin de plăcerea sadică de a se juca cu o victimă. „Vei decide că e o iluzie și îl vei distruge? Sau vei decide să arăți milă?”

El râse și mai tare. „Adevărații maeștri ai Visului Dorinței te obligă să ghicești. Vei trăi dacă ai dreptate, vei muri dacă te înșeli… Haide, nu ai de gând să lovești?”

Pumnalul lui Gu Mang s-a ciocnit de Shuairan într-o explozie de scântei roșii-aurii.

„Oh, apropo, Xihe-jun, știai? Fostul tău amant s-a antrenat folosind metodele Regatului Liao și a luat pilula mea de întărire demonică. În ciuda miezului său spiritual inutil, el poate lupta cu qi malefic.”

În timp ce cuvintele fantomei îi răsunau în urechi, Mo Xi a schimbat peste zece lovituri înfricoșătoare cu Gu Mang. Fața lui Gu Mang era lipsită de emoție, expresia lui fiind rece ca gheața — exact așa cum fusese după ce dezertase, când apăruse călare pe calul său, în calitate de comandant al Regatului Liao, în fața oștirilor din Chonghua. Fără niciun urmă de afecțiune din trecut.

„Cu cât tragi mai mult de timp, cu atât își va recăpăta mai multă putere”, chicoti fantoma. „Xihe-jun, această abordare pasivă a ta este fără speranță. El este Bestia Altarului, nu Găina din Chonghua.”

Shuairan se înfășură în jurul lamei negre a pumnalului — dar, printr-o mișcare rapidă a vârfului lamei, fluxul de energie spirituală al acesteia fu întrerupt. Lama se răsuci pentru a-l înjunghia pe Mo Xi. Lumina pumnalului îi lumină chipul lui Gu Mang, ca o panglică de mătase care îi trecu fulgerător prin fața ochilor.

Mo Xi înjură în gând, sărind înapoi. „Transformare a lamei!”

Shuairan se întoarse brusc în palmele lui. Într-o sclipire de lumină roșie, se transformă într-o sabie lungă de culoarea sângelui și se ciocni din nou cu pumnalul, cu un zgomot metalic.

Mo Xi strânse din dinți. Peste zgomotul ciocnirii dintre pumnal și sabie, privi chipul lipsit de emoție aflat la doar câțiva inci distanță. Era o iluzie din „Visul Dorinței”? Sau era adevăratul Gu Mang trimis să-l întâmpine…

Fantoma a râs în hohote. „Haide, cu puterile tale, l-ai putea ucide cu ușurință în realitate. De ce nu-l înjunghii în piept?”, a râs el cu dispreț. „De ce nu-l înjunghii?! Dacă e real, va muri — nu ar fi exact ce-ți dorești? Un trădător, un renegat… Haide, Xihe-jun, ce mai aștepți? Ucide-l! Ha ha ha!”

Da, Gu Mang era un trădător. Ucisese atât de mulți civili și măcelărise atât de mulți soldați; îi făcuse pe cei care crezuseră în el să cadă în cele mai adânci abisuri. Trădase patria sa și se predase Regatului Liao.

Dar nu fusese oare și el comandantul care ridicase la glorie ceea ce era acum cea mai de seamă armată imperială a Chonghua? Cu propriul sânge și lacrimi, cu însăși viața sa… îi condusese, târându-se, afară din fumul infernal al războiului.

Gu Mang fusese cel care îi adusese înapoi pe frații săi târându-se, cel care returnase trupurile celor morți. Văzuse speranța, văzuse viitorul și, de aceea, răcni, îndurând totul pentru a spune: Haideți, totul e în regulă. M-ați numit generalul Gu, așa că vă voi aduce acasă, indiferent ce s-ar întâmpla. Vă voi aduce acasă…

O mulțime de cultivatori murdari, o mulțime de sclavi orfani — cu loialitatea și devotamentul său, Gu Mang sperase să le ofere camarazilor și fraților săi morți o înmormântare onorabilă și respectabilă, asigurându-le pietre funerare inscripționate cu numele lor.

Dar Chonghua a refuzat.

Bătrânii nobili au refuzat.

Soldații lui Gu Mang intraseră în iad pentru oamenii din Chonghua și ieșiseră de acolo clătinându-se, pe jumătate morți, târând cadavre în urma lor. Dar atitudinea celui de pe tron părea să spună:

Hm? Nu ar fi trebuit să muriți cu toții în iad? De ce v-ați întors? Și eu ce fac acum? Sunteți o armată formată din sclavi și condusă de un sclav. Cu siguranță Chonghua nu vă poate îngropa morții pe Muntele Sufletelor Războinice, cu atât mai puțin să-i răsplătească pe cei vii cu ranguri și bogății egale cu ale nobilimii, nu-i așa?

Nenorociții ar trebui să se întoarcă acasă, în iad. Niște movile de mormânt pustii sunt suficiente. Ce nevoie aveți de pietre funerare? De ce nu ați murit cu toții pur și simplu?

Așa că Gu Mang dezertase; astfel, Gu Mang plecase. Nu era ca și cum Mo Xi nu ar fi putut înțelege sau ierta asta.

Dar de ce alesese Regatul Liao?

Regatul Liao era cel care îl ucisese pe tatăl lui Mo Xi! Regatul Liao canibal, care se baza pe tehnici macabre pentru a ucide și a teroriza pe toți cei din calea sa! De ce?! Aproape toți oamenii din Regatul Liao erau nebuni. De fiecare dată când cucereau o țară, urma un masacru. Își mâncau victimele și le beau sângele… Erau obsedați de tiranie și dispuși să distrugă tot ce era bun în națiunea lor. De ce a insistat să aleagă Regatul Liao?

Din răzbunare? Din ură?

Sau oare pentru că Regatul Liao era una dintre puținele mari națiuni capabile să rivalizeze cu Chonghua? Oare Gu Mang crezuse că numai intrând în acel cuib de demoni, renunțând la toată bunătatea sa și sacrificându-și loialitatea, ar putea veni o zi în care soldații să înconjoare zidurile orașului Chonghua — când ar putea, în sfârșit, să smulgă inima împăratului și să calce în picioare capetele acestor nobili de sânge pur, plini de dispreț, transformându-le într-o mizerie sângeroasă sub tălpile sale?!

În timp ce gândurile lui Mo Xi se învârteau cu repeziciune, Gu Mang lovi cu putere sabia Shuairan pe care o ținea.

Pumnalul zbură și se opri, cu vârful îndreptat spre pieptul lui Mo Xi.

Gu Mang nu scoase niciun sunet și nici nu făcu următoarea mișcare. Se limită să-l privească apatic și spuse: „Ai pierdut.”

Mo Xi nu a răspuns. Fantoma, pe de altă parte, a râs, aproape suspinând. „Te-am avertizat, Xihe-jun, dar tot n-ai avut curajul să te lupți cu el serios.”

Mo Xi a rămas tăcut.

„În cinstea sentimentelor tale, îți voi spune adevărul.” Fantoma a făcut o pauză dramatică, apoi a continuat cu încântare. „Gu Mang din fața ta este real.

„Totul se datorează refuzului tău de a-i face rău. Altfel, sunt sigur că nu ți-ar fi fost pe măsură. Dar…” Râse din nou. „Tu ești încă atașat, în timp ce el e indiferent. În acest moment, Gu Mang se află sub controlul qi-ului său malefic și nu ascultă decât de mine. Dacă aș vrea ca el să te omoare, n-ar ezita.”

Vocea lui se unduia, fără grabă. „Estomparea graniței dintre adevăr și minciună, forțându-te să faci alegeri dificile — aceasta este adevărata menire a «Visului Dorinței». Ți-ai dat seama deja? Din păcate, chiar dacă ai făcut-o, este deja prea târziu.” Fantoma a rostit ultima sa poruncă cu un zâmbet: „Haide, omoară-l.”

Ochii albastru-azurii ai lui Gu Mang s-au întunecat, iar el și-a fluturat sabia.

Dar, în acest moment crucial, sigiliul lotusului roșu de pe gâtul lui Mo Xi a strălucit, iar o duzină de raze roșii de sabie au explodat din corpul său.

Luat prin surprindere, Gu Mang s-a întors pentru a se feri și a spulberat câteva dintre săbiile care zburau spre el. Dar în clipa în care și-a concentrat toată atenția pentru a evita formația de săbii, frânghia lui Shuairan l-a legat, șerpuind de sub picioarele lui. Dezechilibrat, Gu Mang s-a clătinat și a căzut în genunchi, sprijinindu-se cu o mână de podea. A ridicat capul pentru a-i arunca lui Mo Xi o privire plină de ură.

„Te… prefăceai”, spuse el.

Mo Xi a dispersat formația de săbii, cu o expresie destul de complicată. A pășit în fața lui Gu Mang, cu energia spirituală curgându-i în palmă, și a făcut Shuairan să-l lege pe Gu Mang și mai strâns. Apoi, cu două degete, i-a ridicat bărbia lui Gu Mang și i-a smuls arma demonică din mâinile tremurânde.

Mo Xi se uită fix în ochii lui albaștri și limpezi, cu fața întunecată și vocea rece ca gheața. „Desigur. Dacă aș fi fost capturat atât de ușor, n-aș fi irosit tot efortul pe care l-ai depus pentru a mă învăța?”

Fața lui Gu Mang era impasibilă, de parcă nu ar fi înțeles niciun cuvânt din ce spusese Mo Xi.

Mo Xi ridică privirea. „Mai ai vreun truc domnule? De ce nu încerci una dintre ele acum?”

Fantoma aceea rânji disprețuitor. „Desigur că eu...”

Înainte să apuce să termine, peisajul oniric din jur se cutremură.

Fantoma era vizibil șocată. Mo Xi auzi înjurături în șoaptă răsunând prin toată iluzia, dar aceasta continua să se dizolve.

„Mo Xi, învingătorul încă nu a fost stabilit”, șuieră fantoma. „Nu poți spera să mă prinzi — nu te bucura prea devreme!”

Mo Xi părea liniștit. Se părea că întăririle împăratului sosiseră în sfârșit.

În interiorul iluziei, cărămizi și țigle au început să cadă una după alta, dar nu l-au rănit pe Mo Xi. Odată ce cineva a atacat „Visul Dorinței” din exterior, acesta nu a mai putut fi menținut. Viziunea din fața lor s-a contorsionat și s-a deformat. Cu un zgomot asurzitor, Conacul Wangshu s-a făcut țăndări, iar scena a dispărut fără urmă.

„Xihe-jun! Xihe-jun!” O pereche de întăriri sosise într-adevăr și spărsese bariera din exterior, iar una dintre ele nu era altul decât Yue Chenqing. După ce a sărit în grabă încoace, a răsuflat ușurat când l-a văzut pe Mo Xi — deși s-a speriat când l-a zărit pe Gu Mang.

„Sunteți… ăăă, sunteți amândoi bine?”

Mo Xi se întorsese la poalele Muntelui Sufletului Războinic, cu mâna încă înfiptă în cocul lui Gu Mang, ținându-l nemișcat. Între timp, sigiliul cu lotus roșu de pe gâtul său se estompa. În curând, a dispărut complet.

Înainte ca Mo Xi să apuce să răspundă, a luat cuvântul celălalt salvator— împăratul îl trimisese pe nimeni altul decât pe Murong Lian. Stătea rezemat de un copac, arătând atât de leneș încât părea că ar spune: Nu-mi pasă dacă trăiești sau mori. Dacă ești în viață, mă voi întoarce să raportez; dacă ești mort, atunci voi aprinde petarde și mă voi întoarce cu cadavrul tău. Ținea chiar și pipa în mână, tragând o pufăitură leneșă de efemeră și expirând fum diafan.

„De ce n-ar fi bine?”, a întrebat el. „Nu se plimbă oare chiar aici, în fața ta?”

Yue Chenqing voia să spună ceva, dar Murong Lian l-a luat înainte. „Trădătorul ăsta e atât de talentat”, a spus el, rânjind disprețuitor la adresa lui Gu Mang. „L-am torturat până a fost la un pas de moarte, și totuși acum e cumva suficient de vioi încât să evadeze din închisoare.”

Nimeni n-a scos un cuvânt.

„Ah, Xihe-jun, nu pot să nu am suspiciuni. Având în vedere cât de repede s-a vindecat, oare l-ai îngrijit în secret?”, a întrebat Murong Lian sarcastic.

Mo Xi n-avea nicio dorință să vorbească cu acest nebun. S-a întors să-l întrebe pe Yue Chenqing: „De ce ești și tu aici?”

„Majestatea Sa Imperială a spus că, din moment ce sunt adjunctul tău general de doi ani, ar trebui să am măcar ceva experiență cu tehnicile Regatului Liao, așa că m-a obligat să vin.” Yue Chenqing a rămas cu ochii mari. „Xihe-jun, l-ai găsit deja pe violatorul acela?”

Mo Xi aruncă o privire în fața lor. În față se afla o peșteră. Lansarea vrăjii „Visul dorinței” necesita o energie spirituală puternică și nu putea fi folosită prea departe de vrăjitor.

„Chiar acolo”, spuse el.

Nu era timp de pierdut, așa că cei trei se aventurară în peșteră. Yue Chenqing l-a privit pe Gu Mang de câteva ori și a spus în cele din urmă: „Xihe-jun, îl ții legat cu Shuairan — când îl vom întâlni mai târziu pe violatorul acela, cu ce te vei lupta?”

„Shuairan nu este singura mea armă.”

„Dar Shuairan este preferata ta. Ce zici de asta — de ce nu-ți găsesc eu altceva cu care să-l legi?” Yue Chenqing s-a scărpinat pe cap, a scotocit prin săculețul său qiankun și a scos un talisman de imobilizare strălucitor, din aur. „Folosește asta! E făcut de Clanul Yue și poate...”

„Dacă e de la tatăl tău, pune-l la loc”, a spus Mo Xi. „Energia spirituală a acelor talismane e imposibil de controlat; folosirea lor e o bătaie de cap.”

Yue Chenqing ezită. „L-a făcut unchiul meu al patrulea, nu tata.”

Văzând că Mo Xi nu mai spunea nimic, Yue Chenqing strânse talismanul de imobilizare în palme ca pe o bijuterie și se îndreptă sărind fericit spre Gu Mang.

Gu Mang îl privi fix.

„Aiyo, mi-e puțin frică. Chiar arată ca ochii unui lup.” Yue Chenqing își frecă ceafa, prea speriat ca să-l privească direct în ochi pe Gu Mang. Își împreună mâinile de două ori în semn de salut. „Frate Lup, îmi cer scuze.”

Gu Mang îl privi cu o privire feroce, ochii lui mișcându-se rapid încoace și încolo, de parcă ar fi vrut să spună: Îndrăznești?!

Curajul lui Yue Chenqing a depășit priceperea lui. Cu o palmă, i-a lipit talismanul unchiului său al patrulea chiar pe fruntea lui Gu Mang.

Capitolul 30: Vânătorii de fantome

Gu Mang îngheță pe loc.

„Ha, ha, ha!”, izbucni Yue Chenqing în râs. „Chiar a funcționat! Unchiul al patrulea e cel mai grozav.”

„Ce naiba vrei să spui?”, întrebă Murong Lian nerăbdător. „Acum nu se mai poate mișca. Ai de gând să-l lași aici? Sau ai de gând să-l ridici și să-l duci înăuntru?”

„E în regulă, îl putem lăsa aici”, spuse Yue Chenqing. „Acest talisman de imobilizare este vrăjit cu un Scut al Tunetului Ceresc. I-ar lua cuiva mult timp să-l rupă, oricât de puternic ar fi. Nimeni nu-i poate face nimic.”

„Nu-l putem lăsa aici singur”, spuse Mo Xi.

„Vraja Tunetului Ceresc e extrem de puternică. Alții nu pot...”

„Nimic nu e infailibil”, spuse Mo Xi. „Ai vreun alt dispozitiv magic? Ceva cu care să-l poți muta?”

Yue Chenqing se gândi o clipă, apoi exclamă: „Da, am! Așteaptă puțin!” Scotoci încă o dată în săculețul său qiankun. După ce a căutat puțin, a scos o mică figurină de bambus.

„Nu e una dintre acele bibelouri ieftine cu care se joacă copiii de pe stradă?”, a spus Murong Lian.

„E același concept, dar aceasta e vrăjită.” Yue Chenqing a așezat figurina de bambus, de mărimea palmei, pe pământ și a rostit rapid o serie de incantații.

Nu s-a întâmplat absolut nimic.

„Păi… s-ar putea să fi recitat greșit. Lasă-mă să mai încerc o dată. Murong-dage, Xihe-jun, nu vă faceți griji.” Yue Chenqing repetă cu nerăbdare incantațiile în câteva variante diferite. Tocmai când Murong Lian era pe punctul de a întrerupe iritat acest exercițiu, o lumină aurie străluci, iar figurina de bambus țâșni din pământ. Păpușa de mărimea palmei se transformase într-un războinic de bambus de mărimea unui bărbat adult.

Yue Chenqing zâmbi larg. „Gata!” Îl ridică pe Gu Mang, care nu se mișca, apoi se uită cu ochii mari la Mo Xi și Murong Lian. „Mă ajutați puțin?”

Murong Lian îi aruncă un zâmbet fals. „Nu-l ating. E prea murdar.”

Mo Xi stătuse deoparte cu brațele încrucișate, dar acum a făcut un pas înainte și a întrebat fără nicio expresie: „De ce ai nevoie?”

„Trebuie să-i atașăm membrele de cele ale războinicului de bambus. Vezi, războinicul are mecanisme de fixare.”

Mo Xi a făcut cum i s-a spus.

Gu Mang era imobilizat de talismanul de imobilizare și redus la tăcere și nemișcare, dar știa foarte bine ce se întâmpla în jurul lui. Se uită furios la cei doi care îi mișcau brațele și picioarele, ochii lui trecând rapid de la Mo Xi la Yue Chenqing și invers.

Cei doi l-au legat pe Gu Mang de războinicul de bambus. Pentru a finaliza operațiunea, Yue Chenqing a luat frânghia de în jurul trunchiului războinicului și a înfășurat-o de câteva ori în jurul taliei lui Gu Mang. Apoi a fluierat și a spus: „În regulă. Hai să încercăm să facem câțiva pași.”

Războinicul de bambus a început să meargă, clac-clac-clac, cu brațele și picioarele mișcându-se sincron. Deoarece Gu Mang era legat de el, era și el târât înainte clac-clac-clac.

Acest dispozitiv magic era atât absolut minunat, cât și teribil de interesant. Oricine altcineva l-ar fi lăudat pe Yue Chenqing până la ceruri, dar cei doi oameni aflați în acel moment lângă el erau Xihe-jun, foarte plictisit, și Wangshu-jun, foarte pretențios.

Xihe-jun se limita să privească cu brațele încrucișate, fără să spună nimic. Wangshu-jun a pufnit disprețuitor.

„E doar unul dintre trucurile de petrecere ale Conacului Yue.” A tras două fumuri din pipă, a expirat, apoi a îndreptat pipa spre Gu Mang. „Ce poate face în afară de a merge?”

„Să lupte. Poate executa toate manevrele obișnuite de eschivare.” Yue Chenqing nu s-a simțit jignit, fiind încă mulțumit de sine. „Poate chiar să și danseze.”

Murong Lian și-a mușcat pipa, cu ochii pe jumătate închiși, în timp ce se gândea la asta. „Atunci de ce nu-l pui să danseze?”

Yue Chenqing a fluierat din nou. Ca răspuns, războinicul de bambus a început să se clatine spre stânga, apoi spre dreapta, obligându-l pe Gu Mang să se balanseze odată cu el, într-o parte și în alta. Deși mișcarea era caraghioasă și drăguță, acei ochi albastru-lupin îi priveau cu o privire ucigătoare. Dacă Gu Mang s-ar fi putut mișca, cu siguranță i-ar fi mușcat până la moarte și i-ar fi sfâșiat pe fiecare în parte.

„Poate chiar să execute Vârtejul Sogdian! Tot ce-ți trebuie este...”

„Ajunge.” Mo Xi îl întrerupse. „Să mergem.” După o pauză, adăugă: „Poruncește-i războinicului de bambus să ne urmeze din spate.”

Peștera în care se ascundea fantoma era întunecată și îngrozitor de adâncă. În interiorul marii caverne montane existau multiple ramificații, care se despărțeau în numeroase peșteri mai mici. Cei trei — plus Gu Mang legat de războinicul de bambus, deci toți patru — au pășit încet înăuntru. Peștera goală răsuna de zgomotul bocancilor militari cu vârf de oțel ai lui Mo Xi, de pașii ușori ai lui Yue Chenqing și de scârțâitul articulațiilor războinicului de bambus.

Doar Murong Lian mergea fără să scoată niciun sunet. Mersul lui era ușor și grațios, iar pantofii îi erau confecționați din mătase cerească de cea mai înaltă calitate — pașii lui erau complet silențioși.

Murong Lian era destul de mulțumit de sine. „Lasă-l pe violator, chiar și un copil mic și-ar da seama că venim, având în vedere zgomotul pe care îl faceți voi doi.”

„O să merg mai încet”, spuse Yue Chenqing, ascultător ca întotdeauna.

Mo Xi, pe de altă parte, a replicat rece: „Crezi că nu știe că am intrat în peșteră? Nu există alte ieșiri, iar acesta este teritoriul lui. E evident că se ascunde și își reface energia spirituală în timp ce așteaptă să ajungem.”

„Atunci o să merg mai zgomotos”, a spus Yue Chenqing, ușor de influențat ca întotdeauna.
Războinicul de bambus scârțâi în semn de răspuns.

Mo Xi avea dreptate — cei care lansaseră „Visul Dorinței” nu puteau face asta decât cu cantități uriașe de energie spirituală; fantoma se ascundea într-una dintre aceste peșteri pentru a-și aduna forțele. Pe măsură ce se adânceau în măruntaiele cavernei, descopereau tot mai multe semne că el se ascunsese acolo.

Pe poteca centrală se aflau pete de sânge uscat, iar ici-colo, bucăți de haine atârnau de stalagmite proeminente. Acestea fuseseră, fără îndoială, lăsate în urmă de cultivatori uciși și de fecioare răpite care se zbătuseră în timp ce erau târâte înăuntru. Într-o crăpătură de piatră, Yue Chenqing zări chiar și un pantof din brocart.

În încercarea de a câștiga timp, violatorul lansase o mulțime de vrăji în peșteră. Cu toate acestea, împăratul trimisese trei persoane deosebite: Mo Xi, a cărui putere marțială era formidabilă și care poseda calitățile unui comandant; Yue Chenqing, care provenea dintr-o familie aristocratică de artizani și care purta mereu la el numeroase obiecte magice neașteptate; și Murong Lian, care excela în tehnici de iluzie și era bine versat în vrăji de vindecare. Astfel, capcanele misterioase ale violatorului nu reprezentau nicio amenințare. Cei trei au ajuns repede la un pod lung de tip carstic

„Ar trebui să fie mai în față.” Mo Xi a aruncat o privire spre capătul podului de calcar. La celălalt capăt părea să se afle o peșteră vastă, care strălucea slab în lumina verde-jad indistinctă a magiei.

Acest „pod” era o formațiune naturală a peșterii carstice — se întindea într-adevăr de la o parte la alta, dar era alcătuit în întregime din pietre spirituale care ieșeau din adâncurile lacului subteran de dedesubt. Pietrele aveau dimensiuni și distanțe variate și, pe deasupra, erau periculos de alunecoase.

Mo Xi aruncă o privire sub pod. Stâlpii de piatră falnici aveau cel puțin o sută de yarzi înălțime, iar sub ei curgea un râu învolburat. O distanță scurtă ca aceasta nu era o problemă pentru grupul lor, doar că… Se întoarse către Yue Chenqing. „Războinicul de bambus este priceput la qinggong?”

Yue Chenqing dădu din cap.

Mo Xi se încruntă și îl privi pe Gu Mang, care era încă legat de războinicul de bambus, cu o privire ucigătoare.

„Dar cred că pot să-i ordon să sară ca un jiangshi. Probabil că poate sări peste spațiile dintre stâlpi.”

Acesta fusese un punct major de dispută în cei doi ani în care Yue Chenqing și Mo Xi fuseseră staționați împreună: generalul adjunct Yue Chenqing obișnuia să folosească cuvinte precum „poate”, „cred” și „probabil”, în timp ce comandantul Mo Xi accepta, în general, doar termeni precum „cu siguranță”, „absolut” și „fără îndoială”.

În consecință, Mo Xi îl privi pe Yue Chenqing și nu autoriză folosirea expresiei „să sară ca un jiangshi”. El a spus doar: „Toți urmați-mă pe cont propriu.” Apoi, cu o mână, l-a apucat pe Gu Mang de reverele hainei și s-a ridicat în aer, cu veșmintele fluturându-i în vânt. Mo Xi era extrem de puternic, iar baza sa în qinggong era, de asemenea, remarcabilă. Înainte ca ecoul instrucțiunilor sale să se stingă, el se îndepărtase deja mult în depărtare, fluturând ca un zmeu negru.

Yue Chenqing era uimit. „Uau… Ce pricepere…”

Murong Lian a râs disprețuitor. „Ce e atât de impresionant în asta?”

Astfel, cei patru au traversat podul carstic lung de o sută de yarzi. Când s-au uitat înapoi pe drumul pe care veniseră, nu au mai văzut decât o umbră îndepărtată. Mo Xi a așezat războinicul de bambus pe pământ fără să-l privească pe Gu Mang. „Să mergem”, le-a spus celorlalți.

Așa cum se așteptau, aceasta era cea mai adâncă peșteră din întregul sistem, plină de stalactite și stalagmite. Lumina verde-jad a magiei pe care o văzuseră provenea dintr-un grup de formațiuni stâncoase din centrul cavernei.

Tocmai când erau pe punctul de a intra, Yue Chenqing, care se uita mereu în jur, a strigat alarmat: „Uitați-vă! Sunt cuvinte acolo!”

O minge de foc s-a aprins în palma lui Mo Xi. Cu o mișcare a mâinii, flacăra s-a ridicat și a plutit deasupra peretelui înalt al peșterii spre care arăta Yue Chenqing. Lumina focului a scos la iveală câteva rânduri de scris de mână strâmb, mâzgălite pe peretele peșterii cu cerneală roșie tulbure, care arăta ca sângele.

Mireasa muntelui, toată noaptea a plâns;

Mai întâi își urăște soarta neputincioasă,

Apoi își urăște chipul ghinionist,

Iar în al treilea rând urăște despărțirea lor, o iubire pierdută prea târziu.

Îmbrăcată în stacojiu, încununată cu aur;

O dată râde, cu chipul deformat de ură;

De două ori râde, sângele îi brăzdează chipul;

De trei ori râde, iar cu acel ultim râs îți pecetluiește soarta pentru totdeauna.

Yue Chenqing murmura fiecare cuvânt cu voce tare. Tocmai când terminase de citit și deschise gura să-i cheme pe ceilalți, auzi un chicotit ușor în spatele lui. „Hee.”

Se întoarse brusc. Fără niciun avertisment, vârful nasului său se lovi de un chip palid ca moartea.

„Aaahhh!” țipă Yue Chenqing, sărind în aer și dându-se înapoi.

Viziunea i s-a limpezit. La un moment dat, o duzină de cadavre de femei îmbrăcate în robe roșii și încununate cu coroane de aur se strecuraseră din umbrele dintre stalagmite. El stătea în fața unuia dintre ele, așa că s-a trezit față în față cu acesta imediat ce s-a întors.

„G-G-General Mo! Ajutor! Aaahhhh!”

Yue Chenqing era un cultivator, dar dezvoltase o teamă anormală de fantome după ce ascultase prea multe povești de groază. Țipa nefericit fără încetare, încercând să-și miște picioarele și să fugă, dar, din cauza terorii, a căzut la pământ cu un zgomot puternic. Cu ochii ieșiți din orbite și obrajii încovoiți, semăna mai mult decât orice cu un popândău care țipa.

Cadavrul îl privea, la fel de nemișcat. Robele brodate cu păuni aurii și fluturi fluturau în vântul rece al peșterii.

Yue Chenqing înghiți în sec de câteva ori. O realizare îi străbătu mintea amorțită. „Nu ești… nu ești tu… C-Cui-zizi de la ceainărie?”, strigă el.

Domnișoara Cui era impasibilă. Chipul femeii moarte era cuprins de o liniște mohorâtă și rigidă. După o clipă, a chicotit din nou. „Hee hee.” Două șiroaie de lacrimi sângeroase i-au alunecat pe obraji, din ochii ei fixați.

O dată râde, cu chipul deformat de ură; de două ori râde, sângele îi brăzdează fața; de trei ori râde, iar cu acel ultim râs îți pecetluiește soarta pentru totdeauna…

Amintindu-și cuvintele de pe zidul de piatră, capul lui Yue Chenqing a început să-i zumzăie. A strigat către Mo Xi, care se lupta deja cu celelalte cadavre. „Aahhh! Xihe-jun! Grăbește-te! Nu o lăsa să râdă a treia oară! Altfel îmi va pecetlui soarta!”

Răspunsul pe care l-a primit a fost lovitura cu pipa lui Murong Lian peste cap. Se pare că acesta stătea chiar lângă el. Înfuriat de țipătul asurzitor al lui Yue Chenqing, l-a lovit fără milă de încă multe ori și a lăsat o pipă plină de cenușă pe capul băiatului.

„Idiot ce ești! Nu știi să te lupți singur?”, mârâi el. „E doar un jiangshi!”

„Dar eu… eu… mi-e frică de fantome!” Încă plângând, Yue Chenqing își înfășură brațele în jurul coapselor lui Murong Lian fără niciun avertisment.

Murong Lian rămase fără cuvinte.

În acel moment, domnișoara Cui și-a strâns buzele stacojii și a început al treilea chicotit. „Hee… hee…”

„Hee pe naiba!”

Cadavrul n-a apucat să-și termine ultimul chicotit, pentru că Murong Lian i-a băgat cu brutalitate pipa în gură. S-a uitat în jos la Yue Chenqing, care se agăța strâns de piciorul pantalonului său. „De ce te ții de mine? Grăbește-te și dă-mi drumul!”

Capitolul 31: Nu-l atinge

Sufletul lui Yue Chenqing era pe punctul de a se dezintegra. Abia după ce Murong Lian i-a mai dat câteva lovituri cu piciorul l-a eliberat, într-un mod jalnic.

Era exact ca în povestirile despre exorcismele lui Li Qingqian de pe Muntele Plângerii Fecioarei: o mulțime de femei în robe roșu-închis și pantofi din brocart auriu apăreau fără încetare din umbre, purtând zâmbete mizerabile și vărsând lacrimi de sânge. Din ce în ce mai multe cadavre umpleau peștera, ieșind din întuneric, din spatele stalagmitelor și chiar ridicându-se de la suprafața apei.

Mo Xi și Murong Lian s-au ocupat fiecare de partea lor. În timp ce Yue Chenqing îi privea îndepărtându-se tot mai mult de el, a simțit că îi vine să plângă.

„Xihe-jun, Murong-dage, ce să fac?”, a întrebat el cu voce tremurândă.

Nu apăreau cadavre noi lângă el, dar era înconjurat de un teren accidentat și umbros. Dacă ar mai fi existat ochi malefici și sângeroși care să-l privească fix din întuneric?

Așa este natura realității: ceea ce îți dorești cel mai puțin este cel mai probabil să se întâmple. Ipoteza de coșmar se adeverește aproape întotdeauna. În consecință, chiar în momentul în care acest gând terifiant i-a trecut prin minte lui Yue Chenqing, a simțit cum i se ridică părul de pe ceafă. S-a întors încet și a zărit, ascunsă în spatele unui afloriment de piatră, jumătate dintr-un chip palid ca moartea, cu două urme de lacrimi însângerate.

Femeia stătea rezemată de piatră și se uita fix la el!

Yue Chenqing se cutremură; simțea de parcă capul său, care îi bătea cu putere, ar fi explodat. În momentele de teroare extremă, oamenii adesea strigă după persoana în care au cea mai mare încredere. Cuvintele care îi ieșiră de pe buzele tremurânde fură: „Al patrulea… Al patrulea unchi!”

Al patrulea unchi al lui Yue Chenqing nu era acolo. Desigur că nu-l putea salva.

Abia după ce Yue Chenqing stătuse tremurând o vreme și-a amintit acest lucru. Chiar dacă ar fi continuat să strige: „Unchiule al patrulea, salvează-mă!”, singurii lui tovarăși din această peșteră erau Murong Lian și Mo Xi, cei fără inimă. Era liber să aleagă pe oricare dintre ei.

S-a uitat în stânga și în dreapta și a văzut întâmplător piciorul lung al lui Mo Xi lovind din stânga, dărâmând un rând de cadavre. Yue Chenqing a simțit ca și cum o zeitate sfântă ar fi coborât pe pământ și s-a grăbit bucuros să se apropie de ea.

Dar, în acel moment, femeia ascunsă în spatele pietrei a zâmbit mult prea larg, dezvelindu-și dinții de un alb înfiorător.

O dată când râde, fața i se deformează de ură; de două ori când râde, sângele îi pătrunde pe față.

În timp ce se târa încet din adâncurile pietrei, a scos un al treilea râs lugubru. „Hee…”

De trei ori râde și îți pecetluiește soarta pentru totdeauna!

La câteva secunde după al treilea râs, resentimentul cadavrului a izbucnit. Ochii i s-au rotit, devenind injectați de sânge și strălucind în roșu aprins, iar unghiile i s-au transformat în gheare lungi. A urlat către cer și s-a năpustit asupra lui Yue Chenqing.

„Ah!” Yue Chenqing nu avea nici cea mai mică idee cum să riposteze. Fantomele feminine îmbrăcate în robe roșii și pantofi din brocart îl îngrozeau mai mult decât orice. În timp ce ea se năpustea asupra lui, tot ce a putut face a fost să țipe jalnic, pe punctul de a izbucni în lacrimi: „Unchiule al patrulea!”

Deodată s-a auzit un zgomot asurzitor. Un fulger a lovit chiar în fața lui Yue Chenqing, iar o serie de raze roșu-aurii au explodat din pământ și s-au transformat în flăcări furioase. O siluetă a sărit în aer și a coborât din cer. În mijlocul luminii șuierătoare a focului, a aterizat ferm în fața lui Yue Chenqing.

Silueta s-a întors. Luminat de flacăra care trosnea, profilul său era orbitor de eroic, iar pupilele îi erau pline de o lumină albastră ca gheața.

Gu Mang?!

Yue Chenqing rămase uluit. Abia după o clipă își dădu seama că nu, nu era Gu Mang — era războinicul de bambus. Războinicul de bambus al unchiului său venise să-l salveze. Gu Mang era doar legat de membrele de bambus ale acestuia, imobilizat. Gândurile lui Yue Chenqing fură întrerupte de războinicul de bambus care flutură mâna pentru a scoate din teaca sa o lamă de oțel întunecat. Apoi, rapid ca fulgerul, s-a năpustit asupra cadavrului care-l privea cu răutate.

Războinicul de bambus și cadavrul s-au luptat cu înverșunare, transformându-se într-o imagine încețoșată de lovituri furioase.

Yue Chenqing își revenise în sfârșit suficient cât să se poată mișca. Și-a adunat în grabă toată energia pentru a striga: „Haide, unchiule al patrulea!”

După ce s-a gândit mai bine, i s-a părut că nu sună bine, așa că a încercat: „Haide, războinic de bambus!”

La scurt timp după aceea, a văzut cum sângele murdar al cadavrului a stropit fața lui Gu Mang. Expresia lui Gu Mang era feroce, de parcă și el ar fi ucis acel cadavru feminin, dacă nu ar fi fost legat. Yue Chenqing a strigat: „Hai, Gu… Hm… Hai, Gu Mang!”

Războinicul de bambus era extraordinar de puternic; după primul schimb de lovituri cu toată forța, s-a retras rapid înapoi. Cu lama strălucind, s-a înălțat în aer. Un vârtej de vânt a trecut în viteză pe lângă el în timp ce se arunca asupra cadavrului, stropind sânge murdar peste tot.

Cadavrul se înțepeni încă o dată înainte de a cădea, tăiat în două, la pământ.

„Uau, ce scârbos…”, mormăi Yue Chenqing.

După ce a învins cadavrul, războinicul de bambus își ridică lama însângerată, de parcă încă nu ar fi fost satisfăcut, și se îndreptă cu pași grei spre Yue Chenqing. Cu un șuierat, vârful lamei se opri la gâtul lui Yue Chenqing.

„Frate mai mare… Stai, nu, unchiule al patrulea… Hm, sau Gu Mang?” Yue Chenqing încercă câteva forme diferite de adresare, dar simți că niciuna nu era tocmai potrivită, așa că pur și simplu se hotărî să nu i se mai adreseze. Făcu cu mâinile cu grijă. „Îndrepți sabia în direcția greșită. Nu sunt o fantomă. Nu mă înjunghia…”

Ochii albaștri ai lui Gu Mang se coborâră pentru a-l privi de sus. Războinicul de bambus își întoarse sabia într-o parte. Cu partea plată a lamei, de pe care încă picurau picături, îl mângâie stângaci pe Yue Chenqing pe față, ca și cum ar fi vrut să-l certe pe un junior.

În acel moment, o rafală puternică de vânt a suflat de sus, iar veșmintele roșii au fluturat în fața ochilor lor. Yue Chenqing a sărit speriat. Dar, înainte chiar să apuce să spună ceva, războinicul de bambus l-a împins la o parte.

Yue Chenqing a căzut la pământ cu un zgomot nedemn și a evitat lovitura. Gu Mang, însă, era încă legat de războinicul de bambus — ghearele fantomei i-au zgâriat fața.

Gu Mang nu se putea mișca și nici vorbi, dar expresia lui arăta clar că era furios. Ochii aceia de lup alb sclipeau de ură, în timp ce sânge roșu picura din rana de pe obrazul său.

Fantoma al cărei atac pe neașteptate reușise zâmbea hidos în fața lor, de parcă ar fi fost copleșită de bucuria victoriei. Dar câteva secunde mai târziu, părea să simtă ceva și își coborî capul pentru a-și privi, amețită, mâna stângă pătată de sânge.

În clipa următoare, trăsăturile i s-au contorsionat într-o mască de alarmă și groază. A țipat, ținându-și mâna și plângând neinteligibil, dar jalnic, către Gu Mang.

Părea să-l implore pe Gu Mang pentru ceva.

Uimirea lui Yue Chenqing nici nu apucase să se estompeze când s-a produs un eveniment și mai șocant. Văzând că Gu Mang nu reacționa, fantoma a căzut în genunchi cu un zgomot surd. Întinzându-și unghiile ascuțite ale mâinii drepte, și-a smuls-o pe cea stângă.

„Oh… Doamne…” Yue Chenqing nu știa dacă să fie dezgustat sau nedumerit. Mirosul înțepător de putreziciune și sânge i-a invadat nările, aproape făcându-l să vomite.

Cadavrul, însă, nu s-a lăsat descurajat. A ridicat membrul tăiat și i l-a oferit lui Gu Mang cu o mână tremurândă, imaginea perfectă a cuiva care se pedepsește preventiv în speranța unei îndurări. În tot acest timp, suspine ușoare de „ah, aah” îi ieșeau din gură.

Ochii albaștri ai lui Gu Mang se mișcară, fixându-se asupra acelui membru însângerat. Yue Chenqing nu era sigur dacă era o iluzie optică, dar ochii acestuia păreau să devină mai palizi.

„Eh? Ce-i cu briza asta…?” Yue Chenqing era uimit. „A început să bată vântul?”

Vântul se propagă spre exterior de sub picioarele războinicului de bambus — de sub picioarele lui Gu Mang. În ciuda răutății din expresia lui Gu Mang, intenția lui ucigașă nu era deosebit de puternică, așa că nici vântul nu era foarte puternic. Cu toate acestea, de îndată ce a suflat pe lângă ei, cadavrele au amuțit. În cele din urmă, au început să țipe și să tremure, îngenunchind nesigure pe pământ, cu capetele plecate, nemișcate.

Într-o clipită, toate cadavrele au căzut în genunchi, cu fața spre Gu Mang.

Yue Chenqing încă nu își dăduse seama ce se întâmpla, dar Murong Lian avea ochii larg deschiși. Mo Xi se albise la față, dar nu se uita la cadavre, ci la chipul lui Gu Mang...

Cadavrele care se adunau în roiuri și celelalte creaturi de acest fel aveau un instinct ierarhic extrem de puternic. Singurele lucruri care le puteau speria erau, în general, alte cadavre, fantome răzbunătoare sau spirite pline de resentimente, cu puteri mai mari. Cumva, aceste femei care muriseră în mod tragic se supuneau toate lui Gu Mang, toate plângând și implorând milă cu voce tare… De ce se întâmpla asta?

Era doar pentru că Gu Mang adăpostea în corpul său un nivel atât de ridicat de qi malefic?

Gu Mang părea incredibil de iritat, ochii lui albaștri aruncând priviri încoace și încolo. Deși nu scosese niciun sunet, direcția vântului se schimbase. Fantomele scoteau țipete uluitoare, iar qi-ul negru se ridica din fiecare dintre corpurile lor pentru a se uni deasupra inimii lui Gu Mang.

El le absorbea qi-ul malefic!

Pe măsură ce Gu Mang absorbea din ce în ce mai mult din acea energie, cadavrele femeilor se zvârcoleau ca niște pești pe moarte, prăbușindu-se rapid. Odată cu dispariția resentimentului din trupurile lor, acestea deveneau cadavre obișnuite. Unele, care muriseră cu mult timp în urmă, putreziseră și se ofiliseră odată cu pierderea resentimentului, transformându-se în grămezi de oase înnegrite și putrezite. Altele, care fuseseră ucise recent, păstrau urme vizibile ale frumuseții pe care o avuseseră în viață.

Yue Chenqing și-a înăbușit dezgustul și a aruncat o privire către cadavrul cel mai apropiat de el. Părea să fie femeia pe nume Yu-niang, cea care dispăruse din primul bordel…

Când Murong Lian a văzut ce se întâmpla, a pășit înainte și l-a apucat pe Gu Mang de gât, scrâșnind din dinți. „Știam eu… Mincinosule! Te-ai înțeles cu omul acela care a fugit din Liao! Ce pui la cale?!”

Dar, după ce înghițise energia malefică a tuturor acelor cadavre, Gu Mang era ca o fiară sălbatică care se săturase. Capul i se lăsă în jos, închise ochii și adormi pe războinicul de bambus, complet indiferent la Murong Lian și la furia acestuia.

„Tu!” Murong Lian s-a înfuriat, dar, când era pe punctul de a-și strânge strânsoarea, o mână l-a oprit.

S-a întors brusc și a zărit chipul lui Mo Xi în umbrele peșterii întunecate. Mo Xi l-a apucat pe Murong Lian de încheietură, fără să spună un cuvânt, în timp ce i-o cobora încet.

Mo Xi părea destul de politicos și nu spuse nimic nepotrivit. Numai Murong Lian știa câtă forță exercita — practic suficientă cât să sfărâme oasele prin carne.

„Ce faci?”, întrebă Murong Lian cu voce sumbră.

„Dă-i drumul.”

Murong Lian își încreți nasul de furie. „E un complice!”

„Nu este”, spuse Mo Xi.

„Nu este?! Cum adică nu este? N-ai văzut cum o picătură din sângele lui a făcut ca acel cadavru să-și rupă singur brațul? N-ai văzut cum o singură privire din partea lui i-a făcut pe toți să îngenuncheze?! N-ai văzut cum le-a luat toată energia cadavrelor pentru el însuși fără să se miște nici măcar un centimetru?!”

„Dacă ar fi știut cu adevărat cum să le controleze”, replică Mo Xi furios, „și ar fi colaborat cu omul acela din Liao, ai mai fi stat tu aici, teafăr și nevătămat?!”

Acest lucru îl lăsă pe Murong Lian fără cuvinte pe loc. Încă voia să vorbească, dar nu-i ieșea niciun cuvânt, iar fața lui palidă se înroși încet. După o lungă pauză, zâmbi fără bucurie. „Foarte bine… Heh, tu ești cel rezonabil. Tu îl aperi. Cred că ai uitat complet ce a făcut — cât de viclean este, cât de priceput este la… la…” Murong Lian a scuipat ultimul cuvânt: „minciuni!”

„Nu e nevoie să-mi reamintești ce fel de om este”, spuse Mo Xi.

„Nu e nevoie să-ți reamintesc?” Murong Lian izbucni în râs. La final, expresia de pe chipul său era distorsionată. „Chiar dacă ți-aș reaminti, nu m-ai asculta! Și tot îndrăznești să spui că nu ai niciun motiv personal. Ce Xihe-jun bun ești. Dă-i drumul și continuă să-l protejezi, atunci… Văd că ai uitat cum a murit tatăl tău!”

Culoarea s-a scurs dintr-o dată de pe chipul palid și elegant al lui Mo Xi, în timp ce îl privea cu o privire ucigătoare pe Murong Lian.

Dar Murong Lian era încântat. Nimeni nu îndrăznea să menționeze acest punct sensibil al lui Mo Xi, motivul din spatele morții tatălui său — cu excepția lui Murong Lian, singurul care putea s-o facă. Era pe deplin conștient că, deși Mo Xi avea de obicei un temperament irascibil, în momentele critice, era mai lucid decât oricine.

Așa că Murong Lian chicoti, ochii lui de floare de piersic, cu privire de prădător, aruncând o privire către Gu Mang înainte de a se opri din nou asupra chipului chipeș al lui Mo Xi. Își ridică bărbia și spuse cu voce mângâietoare: „Xihe-jun este atât de drept, atât de profund devotat frăției. Fie ca tu să calci repede pe urmele veneratului tău tată.”

Furia lui Mo Xi părea să izbucnească, dar, exact așa cum se aștepta Murong Lian, el nu era genul de om care să-și piardă din vedere prioritățile doar pentru că era supărat. Se uită fix în ochii lui Murong Lian pentru un moment îndelungat, înainte de a-l împinge la o parte. Cu zgomotul cizmelor și al armei, păși mai adânc în peșteră, fără să arunce aproape nicio privire înapoi.

„Murong-dage… tu… Tu…” suspină Yue Chenqing. Rămăsese practic fără cuvinte după ce asistase la această scenă. Nu mai avea nicio dorință să vorbească în continuare cu Murong Lian și se repezi după spatele lui Mo Xi, care se îndepărta, cu războinicul de bambus clătinându-se zgomotos în urma lui. „Xihe-jun, așteaptă-mă! E periculos să mergi singur…”

Sunetul pașilor lor care se îndepărtau răsună în peșteră.

Murong Lian rămase pe loc, înclinându-și capul pe spate pentru a privi în întunericul nesfârșit al cavernei, înainte de a închide ochii. Un rânjet crud și batjocoritor îi apăru la colțurile gurii. Apoi, încet, îi urmă pe ceilalți.

Când ajunseră într-o zonă strălucitoare de lumină verde, se opriră.

Aceasta era ultima peșteră mare din sistem, ascunsă în spatele unei întinderi de formațiuni stâncoase. Lumina verde pâlpâia, mai puternică, apoi mai slabă — se dovedea a fi o barieră protectoare amplasată la intrarea într-o peșteră.

Mo Xi nu a avut nevoie decât de o singură privire pentru a o identifica. „Este Formația de Alungare a Zeilor.”

Țările drepte din Cele Nouă Provincii cultivau calea nemuririi drepte, așa că, de obicei, numeau vrăjile „Alungătoare de demoni”, „Alungătoare de fantome” sau „Alungătoare de răutate”. Orice formațiune protectoare descrisă ca „Alungătoare de zei” provenea aproape sigur din Regatul Liao.

„E greu de spart?”

„Nu”, spuse Mo Xi. „Dar durează ceva timp.”

Incantația de dezactivare a Formației de respingere a Zeilor era extrem de lungă și complicată. Mo Xi își ridică mâna stângă, protejată de armură, și închise ochii, recitând cuvintele în tăcere. Abia după o perioadă îndelungată, lumina verde se estompă treptat sub mâna lui, pe măsură ce formația se retrăgea încet…

Pe măsură ce strălucirea se estompa până la dispariție, un râs ușor se auzi din interiorul peșterii. Vocea acelei fantome răsună din adâncurile cele mai ascunse. „Mi-ai străpuns ultima apărare…” Făcând o pauză, el continuă pe un ton înfiorător. „Atunci, onorabile shenjun, bine ai venit.”

Capitolul 32: Spiritul Sabiei

În peșteră era îngrozitor de rece și umed, iar aerul era impregnat cu parfumul machiajului și cu duhoarea fluidelor cadaverice. Pământul era presărat cu resturi de oase umane și de țesături, iar în colț se aflau îngrămădite, pe o farfurie albă și puțin adâncă, câteva inimi și ochi umani încă neconsumați. În contrast cu această scenă macabră, în centrul cavernei se afla o grămadă de rogojini roșii, iar deasupra lor un baldachin auriu brodat cu fluturi colorați.

În adâncul baldachinului, o femeie îmbrăcată în haine zdrențuite era ghemuită și plângea jalnic. Delira și nu părea să-și dea seama de sosirea lor.

Yue Chenqing a tresărit de frică. „Cum se face că violatorul e o femeie?”

De îndată ce a rostit aceste cuvinte, o mână a țâșnit din grămada de așternuturi roșii și a apucat-o cu sălbăticie pe fecioară. Înainte ca ea să apuce măcar să țipe, acea mână a târât-o în pânza roșie care se unduia. Un bărbat cu pielea palidă a ieșit din așternuturi și s-a urcat deasupra ei. În timp ce ei priveau, el a mușcat cu sălbăticie buzele fecioarei.

Sufletul ei părea să-i fie supt din trup într-o clipită. Mâinile i s-au înmuiat ca bumbacul moale, iar ochii i s-au mărit și au devenit goi în timp ce murea…

După ce bărbatul i-a luat sufletul, și-a întors capul. Avea o față subțire, cu ochi lungi și subțiri și obraji ușor adânciți. Câteva șuvițe de păr negru și lung îi atârnau la tâmple. Era extraordinar de slăbit. Acesta era adevăratul „violator”.

Au urmat câteva clipe de tăcere.

„Ești tu”, a spus Mo Xi.

Bărbatul își lingea buzele umede, apoi zâmbi. „Xihe-jun, m-ai mai întâlnit înainte?”

O pauză. „Da.”

Se mai întâlniseră înainte.

Cu mulți ani în urmă, pe un câmp de luptă de la frontiera de nord, Mo Xi se afla singur și în pericol: o haită de lupi demonici dresați de Regatul Liao îl înconjuraseră, lăsându-l fără nicio cale de scăpare. Chiar la timp, a sosit un tânăr cultivator îmbrăcat în verde, cu sabia în mână. Cu o tehnică de luptă cu sabia atât de eterică, cât și de rafinată, a luptat alături de Mo Xi – un străin – și l-a ajutat să respingă haita de lupi demonici, formată din peste o mie de exemplare.

Mo Xi voise să-i mulțumească cultivatorului înainte ca acesta să plece, dar bărbatul s-a întors doar cu un zâmbet, trăsăturile sale fiind la fel de blânde ca panglica verde din părul său, fluturând în adierea vântului.

„N-a fost nimic — eram doar în trecere.” Obrajii îi erau ușor brăzdați de riduri de râs. „Nu trebuie să te mai gândești la asta, ofițere.”

Strălucitor ca prima zăpadă, un spadasin drept și onorabil. Acesta era Li Qingqian pe care îl întâlnise Mo Xi.

Acesta era și motivul pentru care, deși pe cadavrele victimelor din bordel fuseseră găsite multiple urme ale „Sabiei care despică apa”, Mo Xi nu putuse să creadă acest lucru fără să-l vadă pe bărbat cu ochii lui.

Murong Lian văzuse portretul lui Li Qingqian în registrele eroilor și îl recunoscu și acum. Deși rămase uimit pentru o clipă, întrebă curând cu asprime: „De ce ești tu?”

„Cine altcineva credeai că ar putea fi?” Li Qingqian se ridică, împingând cu piciorul, fără nicio grijă, cadavrul inert al domnișoarei Lan într-o parte, în timp ce vorbea cu dispreț. „Chiar credeai că eu eram bucătarul acela fugar?” Își arătă dinții. „Prostul acela nu era altceva decât unul dintre pionii mei. Dacă ar fi avut măcar jumătate din abilitățile mele, ai fi putut să-l ții închis atâția ani?”

Când venea vorba de sarcasm, Murong Lian nu recunoștea niciodată înfrângerea. După ce șocul inițial i-a trecut, colțurile gurii i s-au ridicat într-un zâmbet batjocoritor. „Heh heh, ce ciudat. «Sabia care despică apa», Li Qingqian, este un maestru înălțat al cărui nume este cunoscut în toată țara. Reputația lui a fost întotdeauna curată și onorabilă. Dar, după ce l-am întâlnit astăzi, constat că nu este altceva decât un violator căruia îi place să bea sânge, să mănânce carne și să scoată inimi. Acest lucru mi-a lărgit cu adevărat orizontul — cât de admirabil. Cât de admirabil, într-adevăr…”

În mod neașteptat, înainte ca Li Qingqian să apuce să răspundă, Yue Chenqing a izbucnit: „Nu se poate.”

„Ce nu e în regulă?”

„El nu e Li Qingqian, el e… e clar un…” Yue Chenqing ezită o clipă, de parcă nu ar fi fost sigur de propria sa judecată. „Nu e o persoană vie. E un spirit al sabiei!”

Imediat ce aceste cuvinte au fost rostite, zâmbetul abia schițat de pe fața lui Li Qingqian s-a înghețat. Privirea lui s-a oprit asupra lui Yue Chenqing. Zâmbetul încă nu dispăruse complet, dar răutatea din adâncul ochilor lui era pe deplin ostilă.

Yue Chenqing nu s-a putut abține să nu se încrunte și s-a furișat cu pași mici pentru a se ascunde în spatele lui Mo Xi.

Li Qingqian și-a descoperit dinții într-un rânjet înfiorător. „Acest frățior pare obișnuit, dar e un adevărat înțelept. Te rog, luminează-mă cu numele tău onorabil.”

„M-mă numesc Yue…”

„De ce îi răspunzi?!” Mo Xi ridică un picior lung și îi dădu băiatului o lovitură puternică. „Crezi că ești încă un discipol la academie, obligat să răspunzi la toate întrebările?!”

Yue Chenqing scutură din cap ca un tambur. „Nu mă numesc Yue…” spuse el în grabă.

Li Qingqian își aruncă capul pe spate într-un râs zgomotos, reverele lui stacojii deschizându-se larg. „Ajunge. Tot ce trebuia să știu era numele tău de familie. Clanul Yue din Chonghua este una dintre cele mai importante familii de artizani din Cele Nouă Provincii și Cele Douăzeci și Opt de Națiuni — nu e de mirare că un mic pungaș ca tine a reușit să descifreze indicii pe care nici măcar cei doi shenjun, Xihe și Wangshu, nu le-au putut descifra.”

Pe câmpul de luptă, lui Yue Chenqing îi plăcea să se ascundă în spate. În acel moment, în peștera din munte se aflau doar trei oameni și un războinic de bambus, iar el devenise brusc centrul atenției. Se simțea extrem de încordat, ghemuindu-se ca o prepeliță. „Eu-eu-eu…”

Deși Mo Xi îl lovise cu piciorul cu o secundă în urmă, îl trase pe Yue Chenqing în spatele său. Se întoarse și îl întrebă: „El era cel cu care te-ai luptat la tavernă?”

„D-da…”

„Atunci de ce nu ți-ai dat seama că era un spirit al sabiei?”

„Mi s-a părut doar că mirosul lui îmi era oarecum familiar…”, mormăi Yue Chenqing. „Xihe-jun, nu-ți amintești? Ți-am spus. Privind în urmă, aceea era aura unui spirit al sabiei, dar…”

„Dar eu o suprimam intenționat în acel moment”, interveni Li Qingqian cu un zâmbet disprețuitor. „Iar acest tânăr Yue-gongzi a schimbat doar câteva lovituri cu mine. La vârsta lui, probabil că încă nu stăpânește tehnicile de artizanat și analiză ale Clanului Yue. De aceea nu m-a putut identifica imediat.”

Se opri, lingându-și colțul buzei. „Dar, tinere Yue-gongzi, cea mai importantă lecție pe care bătrânii familiei tale ar trebui să ți-o transmită nu are nimic de-a face cu artizanatul, ci cu altceva.”

„Ce?” Yue Chenqing era nedumerit.

„Uneori, chiar dacă știi ceva, cel mai bine e să te prefaci…” Li Qingqian s-a înălțat în aer înainte să-și termine propoziția, invocând o sabie de fier și lovind spre Yue Chenqing în timp ce rostea cu dinții strânși ultimele trei cuvinte: „că nu știi!”

În timp ce vârful sabiei se năpustea spre el, Yue Chenqing țipă jalnic. „Xihe-jun, ajutor!”

Mo Xi îl împinse pe Yue Chenqing spre Murong Lian și făcu un pas înainte pentru a întâmpina atacul. Cu o sclipire de lumină roșie, Shuairan se transformă într-o sabie lungă și se ciocni cu lama lui Li Qingqian.

Spiritul sabiei… Spiritul sabiei… Deci asta era!

Nu e de mirare că acele răni purtau urmele atât ale unui „qi” malefic, cât și ale unei arme obișnuite. Fantomele răzbunătoare nu foloseau de obicei arme pentru a face rău oamenilor, nici nu aveau mintea prea limpede și cu siguranță nu puteau scrie pe pereți. Dar dacă vinovatul era un spirit al sabiei, totul capătă sens.

În căutarea unei arme și mai puternice și mai versatile, în loc să folosească metoda obișnuită de a impregna o sabie cu un spirit, unii meșteri din Cele Nouă Provincii sacrificau oameni vii pentru o lamă. Totuși, această metodă de călire era incredibil de crudă, iar cele douăzeci de țări conduse de Chonghua o interziseseră de mult timp. Singura națiune în care această tehnică rămăsese răspândită era Regatul Liao.

După ce sufletul uman era infuzat în lama armei, conștiința sa fie se scufunda într-un somn etern pe măsură ce anii treceau, fără să se mai trezească vreodată — fie, dacă avea o obsesie nerezolvată, se contopea încet într-o formă umană. Spiritele sabiei care își puteau recăpăta forma umană erau aproape identice cu oamenii vii ca aspect și ținută, cu excepția energiei malefice intense pe care o emanau. Aveau nevoie de cantități mari de energie spirituală pentru a-și menține forma, așa că, dacă propria lor cultivare era insuficientă, așa cum era cazul lui Li Qingqian, trebuiau să consume carnea și inimile altor cultivatori pentru a absorbi sufletele ființelor mai slabe și, astfel, să-și urmărească obiectivele mai mari.

Un spirit al sabiei întruchipat era adesea extrem de puternic, fiecare mișcare și fiecare lovitură fiind mai bune decât precedenta — dar aveau o slăbiciune fatală. De aceea, după ce a fost demascat de Yue Chenqing, Li Qingqian a devenit furios și s-a grăbit să-l omoare.

Adevărata lor formă nu putea cădea în mâinile inamicului.

Adică, dacă cineva obținea vasul-armă al spiritului sabiei și îl sigila sau îl distrugea, spiritul sabiei ar fi fost neputincios, indiferent de puterea sa.

Murong Lian își dăduse seama clar de același lucru. În timp ce Mo Xi se lupta cu spiritul sabiei, el îl trase pe Yue Chenqing deoparte. „Ai spus că acest Li Qingqian este un spirit al sabiei. Știi cum să-i localizezi adevărata formă?”

„O să încerc!” Yue Chenqing a închis ochii și a creat un sigiliu de formație cu mâinile. După o clipă, a deschis ochii și l-a privit uimit pe Murong Lian.

„De ce te uiți așa la mine?” a întrebat Murong Lian, nedumerit.

„Murong-dage…” a spus Yue Chenqing cu scepticism. „Adevărata lui formă… Adevărata lui formă se află pe tine!”

„Ce prostii sunt astea?!” spuse Murong Lian furios, lovindu-l cu putere pe Yue Chenqing peste cap cu pipa. „Îndrăznești să mă acuzi că lucrez cu lacheii Regatului Liao?”

„Nu, nu fac asta! Am spus doar că adevărata lui formă este, este...”

„Nu pe mine!”

„… Bine.”

Murong Lian îi apăsă capul cu nemulțumire. „Mai încearcă o dată!”

Yue Chenqing nu a avut altă alegere decât să se supună, dar, după încă câteva încercări, a deschis în sfârșit ochii și s-a uitat cu o privire plină de milă la Murong Lian, fără să îndrăznească să spună ceva.

Fața lui Murong Lian începea să se facă verde. Și-a desfăcut buzele — voia să tragă un fum de efemeră pentru a-și calma nervii. Totuși, de îndată ce și-a amintit că își băgase pipa în gura unui cadavru în timpul marii lor bătălii de acum câteva minute, a fost imediat cuprins de dezgust. A șters pipa înainte și înapoi, iar și iar, de hainele lui Yue Chenqing.

În timp ce făcea asta, i-a venit ceva în minte. Expresia i s-a înțepenit, iar mișcările i s-au încetinit treptat. „Stai puțin”, a murmurat el. „S-ar putea… să fie chiar pe mine.”

Aruncă o privire spre Li Qingqian și Mo Xi, care se luptau cu energia sabiei. Era imposibil ca Li Qingqian să treacă de Mo Xi și să se apropie de ei în curând, așa că îl trase repede pe Yue Chenqing deoparte, cu intenția de a găsi un loc mai retras în spatele stalagmitelor.

Li Qingqian nu era prost. Le-a urmărit mișcările cu colțul ochiului, a pufnit și și-a întors sabia, intenționând să-i urmărească.

Totuși, înainte să fi parcurs chiar și câțiva metri în acea direcție, l-a auzit pe Mo Xi rostind rece din spatele lui: „Shuairan, transformare spirituală!”

Li Qingqian a tresărit. A auzit o explozie în spatele său, iar o lumină roșie a transformat peștera de piatră într-o mare de flăcări. Un șarpe spiritual, înalt cât trei bărbați, s-a strecurat din flăcările roșii aprinse, năpustindu-se furios asupra lui Li Qingqian și blocându-i calea.

Li Qingqian s-a întors și a strigat furios: „Ai grijă, Mo Xi! Poate că ceilalți nu știu despre lucrurile rușinoase pe care le-ai făcut cu blestematul ăla de Gu Mang, dar eu le știu prea bine! Știu totul despre ce ai spus și ce ai făcut cu el la Pavilionul Luomei la întoarcerea ta! Dacă continui să-mi stai în cale, îți voi distruge reputația!”

Nu se aștepta ca Mo Xi să nu facă altceva decât să-i arunce o privire rece. Ținând biciul de piele care se manifestase sub forma fizică a lui Shuairan, Mo Xi l-a pocnit și a rostit un singur cuvânt: „Du-te.”

Shuairan s-a năpustit asupra lui Li Qingqian.

„Nenorocitule!”, a strigat Li Qingqian. „Chiar nu-ți pasă ce aș putea spune?!”

„Mie să-mi pese de ce spui tu?”, a întrebat Mo Xi, strângând ochii, cu o expresie plină de dispreț. „Cine te-ar crede?”

„Tu...!”

Dar Li Qingqian știa că vorbele lui Mo Xi erau adevărate. Mo-gongzi fusese întotdeauna imaculat și cumsecade încă din tinerețe și nu se comportase niciodată scandalos. Indiferent dacă i se prezentau bărbați frumoși sau femei seducătoare, el era complet dezinteresat. Gu Mang era probabil singura pată, singurul scandal din întreaga lume care putea fi asociat cu acest bărbat. Li Qingqian era un spirit răuvoitor, așa că, chiar dacă povestea lui era fără cusur, cine ar fi crezut-o? Ce ar fi putut face chiar dacă ar fi crezut-o?

Își strânse maxilarul și se întoarse să lupte cu șarpele Shuairan.

Războinicul de bambus scârțâia zgomotos în timp ce alerga înainte și înapoi, dorind să ajute. Mo Xi se uită la Gu Mang, care dormea încă legat de el. Cu o mișcare a mâinii, el conjură o barieră protectoare și îl închise în interiorul ei.

Războinicul de bambus scârțâia furios.

„Rămâi acolo și nu te mișca”, spuse Mo Xi.

Războinicul părea descurajat de incapacitatea sa de a-și aduce contribuția ca membru al echipei. Își lăsă capul în jos, trăgându-l și pe cel al lui Gu Mang odată cu el. După un timp, își întinse brațele, își îndreptă spatele cu resemnare și rămase acolo ca o sperietoare de ciori.

În spatele stalagmitelor, Yue Chenqing îngenunche pe pământ, privind uimit o grămadă de arme miniaturale din fața sa. Lame, săbii, bastoane și bice, toate de mărimea unei unghii, se izbeau și se revărsau din săculețul qiankun al lui Murong Lian pe măsură ce acesta îl scutura.

„Toate acestea au fost confiscate de la prizonierii din Pavilionul Luomei”, spuse Murong Lian. „Chiar dacă miezurile spirituale ale proprietarilor lor au fost distruse, armele s-ar putea să nu accepte un nou stăpân atât de ușor. Resentimentul lor este foarte puternic.”

„Murong-dage, să ții la tine atâtea arme sfinte ne revendicate este extrem de periculos — dacă s-ar transforma în spirite, ar fi un dezastru!”, spuse Yue Chenqing, șocat.

Murong Lian a ridicat din sprâncene la auzul îngrijorării sale. „Nu sunt idiot. Acest săculeț qiankun a fost confecționat de străbunicul tău și poartă sigiliul său. Câteva sute de arme nu înseamnă nimic pentru el. Nici măcar o mie nu ar reprezenta o amenințare. În plus, l-am pus pe tatăl tău să extragă formele spirituale ale acestor arme cu mult timp în urmă — toate sunt ținute sub control în Bazinul Qingquan de la Pavilionul Luomei. În acel bazin sunt ținuți patruzeci și nouă de crapi care suprimă spiritele, iar pe deasupra, în jurul Pavilionului Luomei se află bariere care împiedică evadarea spiritelor malefice, așa că, de obicei…”

În acest moment, se opri. Apoi, de parcă i-ar fi venit o nouă idee, expresia i se întunecă încet. „Acum înțeleg…”

„Murong-dage, ce ai înțeles?”

„Am înțeles cum a reușit spiritul sabiei Li Qingqian să evadeze din Pavilionul Luomei.”

Capitolul 33: Te vreau

Murong Lian făcu o grimasă. „Îți amintești când l-am pedepsit pe Gu Mang cu o lună de arest la domiciliu?”

„Da, dar ce legătură are asta cu situația de față?”

„Dacă cineva se apropia de Iazul Qingquan în timp ce era slăbit, risca să fie posedat de spirite malefice”, spuse Murong Lian. „Gu Mang era flămând, așa că a îngenuncheat lângă iaz. A încercat chiar să prindă peștii ăia cu mâinile goale.”

„Huh? Murong-dage, de unde știi tu asta?”

„Știu tot ce se întâmplă la Pavilionul Luomei.” Murong Lian își drese vocea. „Faptul că Gu Mang a încercat să prindă pești a atras atenția spiritului sabiei Li Qingqian, care era ținut sub control în interiorul iazului. Așa că Li Qingqian i-a preluat temporar controlul asupra corpului…”

„Ah”, spuse Yue Chenqing. „Atunci Li Qingqian a declanșat energia malefică din inima lui Gu Mang și l-a făcut să se dezlănțuie?”

„Nu”, spuse Murong Lian. „Nu era în stare să o facă, la momentul acela. Era extrem de slăbit și nu putea să-l posede pe Gu Mang pentru mult timp. Singurul tip de gazdă pe care o putea ocupa pe termen lung ar fi fost una slăbită, aflată la un pas de moarte; Gu Mang era doar flămând.” Privirea lui era ascuțită. „Așa că Li Qingqian a folosit timpul limitat pe care îl avea la dispoziție pentru a face un singur lucru.”

„Ce anume?”

„A rănit grav pe cineva.”

„Oh, bucătarul acela!”

„Exact”, spuse Murong Lian, cu o voce rece și înfiorătoare. „Li Qingqian a preluat controlul asupra lui Gu Mang, apoi a folosit acea formație de săbii pentru a-l răni pe bucătarul Regatului Liao, fără a-l ucide. În acest fel, a creat o țintă potrivită pentru o posedare pe termen lung. Apoi a așteptat momentul potrivit pentru a declanșa energia malefică din inima lui Gu Mang, făcându-l să-și piardă mințile și să spargă bariera. În haosul creat, Li Qingqian a folosit corpul bucătarului pentru a scăpa.”

„Dacă îl înțelege atât de bine pe Gu Mang și a fost chiar capabil să-i declanșeze energia malefică, trebuie să fie din Regatul Liao!”, spuse Yue Chenqing.

„Li Qingqian nu era din Liao, dar acum că a devenit cumva un spirit al sabiei, pare că a fost arma unui cultivator din Liao.” Murong Lian se gândi o clipă, apoi adăugă: „Și ar fi fost arma unui cultivator de elită.”

Își coborî capul, folosindu-și pipa pentru a atinge fără precauție acele arme miniaturizate. „Uite, poți să-ți dai seama care dintre ele este forma sa adevărată?”

Nu era dificil; era, mai mult sau mai puțin, o abilitate de bază predată de Clanul Yue. Yue Chenqing închise ochii și studie puțin fluxul de energie spirituală. Apoi ochii i se deschiseră brusc, în timp ce întinse mâna să ia o sabie foarte mică, micșorată. „Este aceasta!”

„Bine.” Murong Lian luă sabia de mărimea unui bob de fasole, o așeză în palmă și recită în tăcere o incantație. O lumină strălucitoare izbucni din mâna lui, iar lama de mărimea unui bob de fasole se transformă într-o sabie subțire și ușoară, cu un model taotie pe mâner, fiecare inch strălucind într-o lumină verde-jad. Cuvintele „Hong Shao: Bujorul Roșu” erau gravate pe lamă în scrierea sigilară.

„Eh? Această sabie are în mod evident un mâner de culoarea jadului, așa că de ce se numește Bujor Roșu?”, întrebă Yue Chenqing, nedumerit. „Aceste două cuvinte au fost, evident, gravate de spiritul sabiei însuși după ce cineva a fost sacrificat pentru lamă. Li Qingqian a murit pentru sabie, dar aceasta nu se numește Sabia Qingqian sau Sabia care Desparte Apele. De ce se numește Sabia Hong Shao?”

„Nu-ți face griji de ce”, spuse Murong Lian. „Distruge mai întâi lama.”

„S-s-să o distrug?” se bâlbâi Yue Chenqing și scutură din cap. „Nu, e prea greu! Distrugerea armelor impregnate cu spirite este o tehnică de nivel înalt a Clanului Yue — nu pot s-o fac!”

Murong Lian înjură încet. „Cât ți-ar lua să te întorci la Conacul Yue și să găsești pe cineva care să poată face asta?”

„Nu mai e nimeni altcineva!”, spuse Yue Chenqing. „Tehnica aceea e prea periculoasă, așa că tata nu o transmite oricui, iar el nici măcar nu se află în capitală în acest moment…”

„Atunci ce zici de bofu-ul tău?”

„El nu știe cum!”

„Dar unchiul tău al patrulea?!”

Yue Chenqing se simțea nedreptățit. „Știi cum e el! Nu-mi acordă niciodată nicio atenție. Chiar dacă ar fi în capitală, n-aș ști unde să-l găsesc…”

„Tot cu scuzele astea!” spuse Murong Lian furios. „Atâtea plângeri și tot suntem blocați cu tine, oricât de inutil ai fi! E rândul tău!”

Abia când ai nevoie de cunoștințe în viața reală îți dai seama cât de mult ai pierdut din cauza lipsei de învățătură. Până în acel moment, Li Qingqian fusese identificat ca un spirit al sabiei, dar rămânea de văzut dacă îi va lăsa să plece în viață. Chiar dacă ar fi reușit să scape, totul ar fi fost în zadar dacă nu ar fi putut distruge Sabia Hong Shao.

Yue Chenqing nu putu decât să facă o grimasă. „Bine, atunci o să încerc. Dar, în caz că dau greș, ai putea să…”

„Nu-ți face griji. Cu siguranță o să te eviscerez dacă dai greș”, spuse Murong Lian cu voce sumbră.

Yue Chenqing tăcu.

Era exact așa cum spusese Yue Chenqing: distrugerea unei arme obișnuite nu era dificilă — trebuia doar să găsești un om puternic, capabil să spargă bolovani cu pieptul, și să-l pui să o îndoaie în două, iar asta ar fi fost tot. Distrugerea unei arme înzestrate cu un spirit era mult mai dificilă.

Yue Chenqing și-a mușcat vârful degetului atât de tare încât a început să-i curgă sânge, a așezat Hong Shao pe pământ și a început să deseneze un talisman în jurul ei. Talismanul era extrem de complicat, iar el nu și-l amintea de la bun început cu prea multă claritate, ceea ce însemna că trebuia să-l corecteze iar și iar. Văzând asta, Murong Lian a devenit extrem de nerăbdător.

„Ai terminat odată?”

„Nu mă grăbi. Cu cât mă grăbești mai mult, cu atât voi face mai multe greșeli.”

„Grăbește-te! Vreau să mă duc acasă să fumez!”

Acum că Murong Lian tânjea după efemeră, expresia lui devenea din ce în ce mai urâtă, marginile ochilor i se înroșeau ușor, în timp ce o roșeață bolnăvicioasă îi cuprindea fața palidă. A coborât capul să se uite la pipa sa, doar pentru a vedea o altă pată murdară de sânge de jiangshi pe care nu o ștersese. S-a simțit și mai dezgustat, așa că a închis ochii și s-a aplecat într-o parte.

„Am terminat, am terminat! Am terminat de desenat! În sfârșit am reușit!”, a strigat Yue Chenqing în cele din urmă. Așezându-se în grabă cu picioarele încrucișate, a închis ochii și a format un sigiliu în fața formației de sânge.

Murong Lian a îndurat iritarea care îi clocotea în piept și l-a privit cu ochii mijiți pe acest tânăr, care a început cu seriozitate să recite incantația și să execute vraja. Pe măsură ce Yue Chenqing recita, formația de pe pământ strălucea cu o lumină albă blândă, de parcă fâșii de qi nemuritor înconjurau Hong Shao.

„Sângele tău umple cuptorul, oasele tale devin lama.”

Strălucirea devenea din ce în ce mai puternică, iar Hong Shao scoase un țipăt ascuțit din interiorul formației și se cutremură ușor.

„Strălucirea acestei săbii de apă a fost odată un vis de dorință.”

Li Qingqian simți în mod evident că se întâmplă ceva ciudat la capătul său al peșterii. Se întoarse brusc, cu fața contorsionată de furie, scrâșnind din dinți. „Nenorocitul ăla din Clanul Yue! Îmi distruge munca!”

Se pregăti să zboare spre el și să-l atace, dar fu oprit de sabia lui Mo Xi. Li Qingqian se înfurie și mai tare. „Dă-te la o parte, altfel...”

Manevrele sale cu „Sabia care despică apa” erau atât de rapide încât se contopeau într-o imagine fantomatică, dar, cu toate acestea, nu putea scăpa. Zgomotul metalului și scânteile care zburau umpleau peștera întunecată.

În disperare, Li Qingqian și-a aruncat capul pe spate și a țipat, un nor uriaș de miasmă neagră explodând din pieptul său. Qi-ul negru s-a contopit într-un talisman spiritual șuierător în palma sa și a țâșnit spre Gu Mang.

Acesta era talismanul de invocare a demonilor de cel mai înalt nivel din Regatul Liao. În tot regatul Liao, nu mai mult de zece persoane știau să-l folosească. Talismanul a explodat în aer, transformându-se în sute de săgeți zburătoare învăluite în nori de qi demonic. Acestea zburau șuierând în direcția lui Gu Mang. Chiar când erau pe punctul de a străpunge bariera din jurul lui, Mo Xi a sărit prin aer și a aterizat în fața lui Gu Mang. Ținând sabia Shuairan ridicată drept în fața sa, a răsucit lama, lumina iluminându-i trăsăturile.

„Formația Șarpelui de Lotus, deschide-te!”, a răcnit Mo Xi.

Forma sabiei Shuairan s-a sfărâmat în mii de particule de lumină roșie în mâinile sale, înflorind ca niște flori de lotus luxuriante. Fiecare fragment al sabiei a aterizat sub forma unui șarpe cu solzi strălucitori, care s-a lansat în aer și a sfâșiat talismanul lui Li Qingqian.

Totuși, în acel moment, Li Qingqian a sărit în spatele lui Gu Mang, concentrându-și energia sabiei în jurul său pentru a face o gaură în bariera protectoare. Mo Xi s-a întors brusc și l-a lovit pe Li Qingqian cu piciorul direct în piept. Li Qingqian a scuipat o gură de sânge murdar, dar în ultima secundă, și-a folosit ce-i mai rămăsese din putere pentru a înfige fără milă Talismanul de Chemare a Demonilor în pieptul lui Gu Mang.

Ochii albaștri și limpezi ai lui Gu Mang s-au deschis brusc. Qi-ul malefic din corpul său a crescut imediat și exploziv.

Mo Xi s-a încordat. „Gu Mang…”

„Sângele tău umple cuptorul, oasele tale devin lama. Strălucirea acestei săbii de apă a fost odată un vis de dorință…”

În cealaltă parte a peșterii, incantația lui Yue Chenqing era ca un blestem care îl înconjura pe Li Qingqian.

Gâfâind, fața lui Li Qingqian păli și mai mult, dar se ridică șovăind în picioare, cu o mână apăsată pe inimă. Își aruncă capul pe spate și izbucni în râs.

„Oricât ai încerca să-l înăbuși”, gâfâi Li Qingqian, „nu te poți măsura cu puterea pe care o exercită Talismanul de Invocare a Demonilor al Regatului Liao!” Înghiți o gură de salivă însângerată, cu ochii roșii ca sângele. „Gu Mang, vino!”

Tendoane verzuie ieșeau în relief din încheieturile lui Gu Mang. Cu un bubuit exploziv, se eliberă din frânghiile care-l legau de războinicul de bambus. În clipa următoare, un firicel de qi negru îi ieși din frunte și transformă talismanul de imobilizare al lui Yue Chenqing în cenușă.

Gu Mang ridică privirea cu ochii aceia albaștri, de lup, și rupse ultima și cea mai groasă buclă a funiei nemuritoare, care îi fusese înfășurată în jurul taliei. Se îndreptă cu pași mari spre Li Qingqian și îngenunche în fața lui. „Aștept ordinele.”

Li Qingqian strânse din maxilar și arătă spre Mo Xi. „Omoară-l!”

„Am înțeles.”

Talismanul de invocare a demonilor cerea o cantitate îngrozitoare de energie spirituală din partea celui care îl folosea, așa că, pentru a-l controla pe Gu Mang până în acel moment, Li Qingqian folosise doar tehnici obișnuite pentru a trezi qi-ul demonic al lui Gu Mang. Totul depindea de acest moment. Indiferent cât de mare ar fi fost prețul, Li Qingqian trebuia să se bazeze pe Gu Mang pentru această lovitură finală.

Qi-ul malefic se învârtea în jurul corpului lui Gu Mang, iar albastrul ochilor săi era atât de strălucitor încât aproape că strălucea alb. O flacără colosală în formă de cap de lup a izbucnit în spatele lui.

Războinicul de bambus scârțâia în timp ce se pregătea.

Gu Mang a ridicat o mână și, fără să-și miște măcar un deget, l-a aruncat pe războinicul de bambus, care încercase să lanseze un atac pe neașteptate, zburând în zidul de piatră.

Ochii aceia albaștri reflectau silueta neagră a lui Mo Xi. Oprindu-se, el își repetă monoton ordinele: „Te omor.”

Se năpusti înainte să atace.

În timp ce Mo Xi era ocupat să-l respingă pe Gu Mang, Li Qingqian profită de ocazie pentru a sări în spatele unei formațiuni de piatră. Expresia lui era furioasă; părea că voia să-i sucească gâtul lui Yue Chenqing până să țâșnească o fântână de sânge.

Murong Lian observase, desigur, această serie de evenimente. Chiar dacă abilitățile lui Li Qingqian le depășeau pe ale sale, spiritul sabiei consumase prea multă energie și se clătina ca o săgeată la sfârșitul zborului. Nu ar fi fost imposibil să-l înfrunte.

„Grăbește-te, eu îl voi ține pe loc!”, îi spuse Murong Lian lui Yue Chenqing.

S-a furișat în spatele stalagmitei și a aruncat un talisman al Demonilor Apei, care s-a transformat instantaneu în demonii cu același nume. Aceștia s-au ridicat de pe pământ unul după altul pentru a se năpusti asupra lui Li Qingqian.

„Sabia îți înghite sufletul, porunca mea îți luminează calea.”

Yue Chenqing ajunsese la finalul incantației sale. Apă neagră s-a revărsat din lama lui Hong Shao, formând o baltă în jurul formației de sânge.

De cealaltă parte a stâncilor, Li Qingqian a măturat hoarda de demoni care se năpustea asupra lui cu o mișcare rapidă a sabiei și a sărit spre Murong Lian. Tehnica sa de mânuire a sabiei fusese odată teribil de puternică — dar chiar în acel moment, un fior i-a străbătut trupul. Vârful sabiei Shuairan l-a lovit pe Li Qingqian la încheietura mâinii, iar lama acestuia a căzut cu un zgomot metalic pe pământ.

Dacă forma adevărată a unui spirit al sabiei era distrusă, acesta era anihilat instantaneu, indiferent cât de puternic fusese. Li Qingqian era cu siguranță conștient de acest fapt crucial; singurul motiv pentru care mâncase inimile cultivatorilor pentru a-și completa cultivarea și rămăsese în Chonghua tot acest timp fusese acela de a găsi o cale de a-și recupera forma adevărată de la Murong Lian. Dar Murong Lian fusese prea bine păzit; Li Qingqian nu reușise deloc să se apropie de el. În plus, indiferent de câți oameni mâncase sau de câte suflete absorbise, sigiliul de pe Sabia Hong Shao îl împiedica să se contopească cu lama și să-și acceseze adevăratele puteri.

De aceea folosise blesteme demonice pentru a-l ademeni pe Gu Mang afară din închisoarea sa — voise să-l folosească pentru a fura înapoi Hong Shao.

Dar cine ar fi putut să știe…

Li Qingqian se pregătise pentru mii de situații neprevăzute, dar nu se așteptase niciodată ca Xihe-jun să-i pună lui Gu Mang un dispozitiv de urmărire care să-i permită să-l prindă atât de repede…

Ochii lui Li Qingqian erau roșii ca sângele, iar pieptul i se ridica și cobora în timp ce urla de furie. „Nu pot muri, și nimeni nu mă poate opri! E în zadar!”

Striga asta iar și iar, dar forma sa spirituală nu mai putea rezista. A căzut în genunchi, sprijinindu-se cu mâinile de pământ.

La naiba. Dintre cei trei urmăritori ai săi, de ce trebuia ca unul dintre ei să fie un descendent al unui clan aristocratic de artizani? Asta era cu adevărat… cu adevărat…

În timp ce Li Qingqian se gândea la asta, un râs sălbatic i-a izbucnit din gât, sunetul fiind de nedescris de distorsionat și plin de ură.

Dacă stătea să se gândească bine, indiferent dacă luptase pentru bine sau pentru rău, indiferent dacă perseverase pe calea dreaptă sau căzuse într-un cuib de demoni, cerurile nu-l trataseră niciodată cu milă. Și ce era cu zicala aceea: „Eu îmi decid soarta, nu cerurile”? În ciuda tuturor eforturilor sale disperate, ce reușise să realizeze? Cât de ridicol! Cât de ridicol!

Li Qingqian privea cum, în depărtare, opera lui Yue Chenqing făcea ca Hong Shao să se cutremure mizerabil. Inima i se strânse de ură. Lupta sa și căderea în depravare din ultimii ani, sângele care îl îmbibase până în măduva oaselor… Amintirile îi reveneau împotriva voinței sale, una după alta.

Li Qingqian a fost cuprins de o dorință bruscă și încăpățânată de a nu accepta acest deznodământ. „Gu Mang!”, a strigat el. „Vino, ia sabia!”

Gu Mang se lupta cu înverșunare cu Mo Xi în apropiere. În timp ce strigătul acesta răsuna în întreaga peșteră, privirea lui albastră s-a schimbat. S-a întors să se năpustească spre Li Qingqian, dar Mo Xi l-a apucat de umăr și l-a reținut.

Gu Mang s-a uitat înapoi la el. „Iau sabia”, a spus el rece. „Nu te vreau pe tine.”

Ceea ce voia să spună era că misiunea lui actuală devenise aceea de a lua sabia, mai degrabă decât de a-l ucide pe Mo Xi.

Mo Xi tot nu-i dădea drumul, iar ochii lui Gu Mang s-au îngustat și mai mult, pe măsură ce tonul lui devenea tot mai sec. „Nu te vreau pe tine.”

Acei ochi albaștri, împreună cu felul în care își mușca buza de frustrare în timp ce rostea ceva atât de sugestiv și de hotărât — nu te vreau...

Mo Xi știa că Gu Mang nu voia să spună nimic cu asta, dar, cu toate acestea, un foc i s-a aprins în piept. A ridicat o mână pentru a-i acoperi fața lui Gu Mang, refuzând chiar și să-l privească. „E alegerea ta să mă vrei sau nu?!”

„Dă-mi drumul.”

„Vrei să iei sabia, nu pe mine, nu-i așa?”

„Da”, spuse Gu Mang.

Cuvintele lui ferme și răsunătoare nu făcură decât să aprindă și mai tare furia lui Mo Xi. „Nu era ordinul să mă omori?”, răbufni el. „Nu poți lua sabia înainte să faci asta!”

Ochii aceia albaștri se umeziră. Asta părea… cam corect?

Deși o persoană controlată de Talismanul de Invocare a Demonilor putea urma ordinele destul de bine, rareori era capabilă să gândească singură. De aceea, cultivatorii din Regatul Liao care foloseau această tehnică își exprimau de obicei ordinele foarte explicit, marcând cu precizie începutul și sfârșitul fiecărei comenzi. Era evident că Li Qingqian învățase tehnica în secret și că, prin urmare, nu cunoștea metoda corectă de a controla un subiect.

Astfel, chiar dacă Gu Mang era puternic, era confuz.

Ochii aceia de lup se plimbau încoace și încolo peste Mo Xi iar și iar, de parcă ar fi evaluat dacă ceea ce spunea Mo Xi era adevărat sau ar fi cântărit dacă persoana din fața lui merita să fie mușcată.

Apoi a luat o decizie. „Bine. Te vreau pe tine mai întâi. Apoi sabia.”

„Gege te vrea pe tine. Cum aș putea să nu te vreau?” Odată, acei ochi negri zâmbiseră și străluciseră în timp ce Gu Mang îl privea pe Mo Xi în noapte, cu o expresie leneșă și nepăsătoare. Brațele puternice îl trăseseră pe Mo Xi aproape — discipolul și tovarășul său, iubitul și tânărul stăpân.

În pădurea de lângă câmpul de luptă, Gu Mang se aplecase și îl sărutase pe Mo Xi — mai întâi cu tandrețe, apoi cu o pasiune aprinsă.

Dorința de atunci fusese satisfăcută cu un moment de plăcere furată.

Dorința pe care o simțea acum nu a fost urmată de tandrețe, ci de scoaterea din teacă a unei săbii demonice care l-a lovit pe Mo Xi, cu o forță și o ascuțime feroce. Picioarele care odată tremurau în jurul taliei lui Mo Xi erau acum atât de agresive, cât și de precise, ridicându-se sus și lovind cu putere.

Indiferent cât de mult qi malefic absorbea Gu Mang, esența lui era distrusă. Deși era extrem de puternic, nu se putea compara cu Mo Xi, descendentul de sânge pur al zeilor. Și asta fără a mai menționa cât de bine cunoștea Mo Xi stilul de luptă al lui Gu Mang — fiecare mișcare, fiecare lovitură…

Când Gu Mang s-a întors să lovească cu piciorul, a nimerit doar aerul. Mo Xi s-a întors să-i prindă glezna și i-a aruncat o privire din colțul ochiului, înainte de a prinde fără efort lama zburătoare aruncată de Gu Mang. Energia spirituală a izbucnit în flăcări, iar lama subțire din mâna lui s-a sfărâmat în cioburi.

„Ce coincidență.” Mo Xi a făcut o pauză de o secundă înainte de a vorbi, cu un ton rece ca gheața.„Și eu te vreau pe tine.”

Gu Mang n-a apucat să răspundă înainte ca lumea să se învârtă în fața ochilor lui, în timp ce Mo Xi îl arunca la pământ. Corpul puternic al lui Mo Xi îl imobiliză într-un mod aproape brutal de dominant, forțându-l să se întindă pe jos, cu genunchii pe șoldurile lui Gu Mang, o mână în jurul încheieturilor sale și cealaltă strângându-l de maxilar.

Fața lui Gu Mang era înroșită sub strânsoarea lui Mo Xi, dar își exprima insistența cu voce răgușită, strângând din dinți.

Da, acesta era ordinul pe care îl primise, dar felul în care sună…

Inima lui Mo Xi a fost cuprinsă de o căldură arzătoare. S-a uitat la Gu Mang care se zbătea sub el, privindu-l cu o privire aprigă, neputincioasă. Ca o scânteie care aterizează într-o grămadă de lemne de foc, o dorință i-a străbătut mintea lui Mo Xi — dorința de a-l sfâșia pe Gu Mang în bucăți, de a-l răni în cele mai intime moduri, de a-l face să regrete, de a-l face să implore milă.

În acel moment, Mo Xi s-a trezit având îndoieli în privința rostirii unor cuvinte atât de grosolane și simple precum „Te vreau și eu”. Oare alesese această formulare pentru a-l ajuta pe Gu Mang să-l înțeleagă mai ușor — sau anii de dor acumulat în inima lui profitaseră de această ocazie pentru a se revărsa?

Această îndoială de sine l-a speriat pe Mo Xi. În același timp, ochii lui Gu Mang s-au umplut de lacrimi sub el, irișii lui albaștri fiind încețoșați de o strălucire a lacrimilor involuntare. Gâfâia, buzele despărțindu-se în timp ce încerca să vorbească din nou.

Pentru a se opri din a mai avea gânduri înspăimântătoare, Mo Xi i-a acoperit gura lui Gu Mang. „Poartă-te frumos”, a spus el cu voce răgușită. „Îți ridic blestemul.”

Gu Mang scoase sunete furioase de nemulțumire sub el și chiar încercă să-l muște pe Mo Xi de degete.

„O să doară.” Respirația fierbinte a lui Mo Xi se așternu peste el. Se uită fix în ochii lui Gu Mang, fețele lor fiind atât de aproape. „Ai răbdare.”

Capitolul 34: Mușcă-mă

Exact așa cum promisese Mo Xi, eliberarea de sub talismanul de invocare a demonilor a fost extrem de dureroasă — ca și cum ți-ar fi smulși din carne mii de spini.

Gu Mang a încercat să îndure în tăcere la început, dar până când Mo Xi a recitat jumătate din incantație, nu a mai putut rezista. Corpul său încordat s-a relaxat sub Mo Xi, în timp ce tremura și se convulsiona, până când, în cele din urmă, lacrimi mari i-au curs din colțurile ochilor, alunecând tremurând spre tâmple.

Ochii îi erau roșii de la plâns, dar Mo Xi îi ținea o mână peste gură, blocând orice sunet. Hainele lui Gu Mang s-au îmbibat repede de sudoare, privirea îi era neclară, iar ochii goi, reflectând chipul lui Mo Xi. Reflecția sa s-a fragmentat cu o clipire, transformându-se în lacrimile din ochii înțepători ai lui Gu Mang.

Mo Xi a trebuit să-și folosească toată puterea pentru a-l ține imobilizat pe Gu Mang, ca să-l împiedice să-și piardă mințile.

Durea. Durea atât de tare, o durere mai adâncă decât oasele și măduva…

Mo Xi găsea priveliștea genelor tremurânde ale lui Gu Mang atât de greu de suportat, încât îl înspăimânta. Împotriva voinței sale, strânsoarea i s-a slăbit ușor.

În acea clipă de slăbiciune, Gu Mang s-a smuls din strânsoarea mâinii care îi acoperea gura. Și-a întors capul și a răsuflat cu greu, strigând disperat cu o voce răgușită și plină de milă. Spre deosebire de corpul său puternic, vocea lui când scâncea era la fel de delicată ca frunzele de primăvară.

De fapt, Gu Mang mai plânsese așa și înainte — dar nimeni altcineva nu știa când. Doar Mo Xi auzise, în patul lor.

„Mușcă-mă”, murmură Mo Xi.

Gu Mang nu înțelegea. Nu dădea nicio importanță la nimic din ce spunea Mo Xi. Mo Xi a tras aer adânc în piept, alungându-și neliniștea, și s-a aplecat.

Din acest unghi, știa că Gu Mang îl va mușca reflex de umăr.

Caninii lui Gu Mang erau teribil de ascuțiți. Îi sfâșiaseră pielea de multe ori în trecut, până în punctul în care cicatricile lăsate de el încă nu se estompaseră și s-ar putea să nu se estompeze niciodată. Același loc ca întotdeauna. Haide, mușcă, gândi Mo Xi.

Fără milă, el continuă să recite incantația.

Această scurtă pauză, urmată de o durere și mai cumplită, îl făcu pe Gu Mang să se încrunte, corpul lui încordându-se în timp ce gâfâia răgușit încă o dată… Prins între o frustrare înnebunitoare și prăbușirea completă, el deschise instinctiv gura și își înfipse dinții în umărul lui Mo Xi.

Întregul său corp era îmbibat de sudoare. Se zvârcolea și tremura în brațele lui Mo Xi…

Cu cât incantația se apropia de final, cu atât durerea devenea mai insuportabilă. La sfârșit, Gu Mang nu mai putea să-și țină maxilarul încleștat pe umărul lui Mo Xi. Îl eliberă brusc și își întoarse fața în altă parte, gâfâind sacadat. Picături de sudoare îi acopereau pielea, iar ochii îi erau atât de plini de lacrimi încât semănau cu mări bătute de furtună. În cele din urmă, vorbi. „Doare…”

Era pentru prima dată de la întoarcerea lui Mo Xi la Chonghua, pentru prima dată de la reîntâlnirea lor, când Gu Mang își exprima sentimentele cu o emoție atât de neascunsă.

„Mă… doare…”

Mo Xi simți o strângere în piept. Inima aceea, înjunghiată odată și care nu mai fusese niciodată la fel, îi bătea cu putere și îl durea violent între coaste.

Se uită în ochii lui Gu Mang. Gu Mang se prăbușise, fără vlagă în brațele lui.

Mo Xi simți o dorință bruscă și de neînfrânat de a-și lipi capul de fruntea umedă a lui Gu Mang, așa cum făcuse cu mult timp în urmă, înainte ca totul să se distrugă iremediabil. Să-i mângâie fruntea udă de sudoare a lui Gu Mang și să-i spună: Nu-ți face griji, o să fii bine odată ce blestemul va fi rupt, voi rămâne lângă tine…

Voi rămâne lângă tine.

Dar, pe măsură ce Mo Xi își coborî privirea, pe măsură ce se apropia, își aminti imediat tot ce se întâmplase — tot ce nu putea fi niciodată reparat.

Și-a amintit că Murong Lian și ceilalți erau despărțiți de ei doar de un zid de piatră. Dacă nu-l elibera repede pe Gu Mang din Talismanul de Chemare a Demonilor, această încurcătură ar fi devenit și mai greu de rezolvat.

Trezindu-se brusc, Mo Xi s-a întors cu spatele și a clipit de câteva ori, continuând să recite incantația.

Era ultima piesă… doar ultima piesă…

Simți o durere bruscă la gât. Era Gu Mang, atât de slăbit încât nu mai putea să-l muște pe Mo Xi de umăr, deschizându-și gura cu dorință pentru a-și înfige dinții în ceva mai moale. Îl mușca de partea laterală a gâtului lui Mo Xi.

Sau, mai degrabă, nu mușca, având în vedere cât de slăbit era, ci doar îl atingea cu buzele. Sub acele buze umede, doar caninul cel mai ascuțit mai putea să-l rănească pe Mo Xi. Ceilalți abia îl atingeau.

Ultimele ziduri din inima lui s-au prăbușit. Mo Xi a închis ochii. Doar de data asta… doar de data asta.

Fără să-i pese cine i-ar putea vedea, fără să-i pese ce ar putea crede ceilalți, fără să-l deranjeze nici măcar tot ce se întâmplase între el și Gu Mang — ura lor profundă și sângeroasă —, Mo Xi și-a ridicat mâna pentru a-i cuprinde ceafa lui Gu Mang și l-a lăsat să-l muște. Îi mângâie părul lui Gu Mang, liniștindu-l cu blândețe: „E în regulă, e în regulă… S-a terminat totul acum… s-a terminat totul acum…”

Durerea se sfârșise.

De-ar putea fi alungate atât de ușor datoriile și ura lor. De-ar putea fi închisă prăpastia dintre ei la fel de repede ca sfârșitul acestei agonii. De-ar fi așa.

Îl ținea și îl mângâia pe bărbatul tremurând în brațele sale. Nimeni nu a văzut; nici chiar Mo Xi nu voia să fie martor, închizându-și ochii înainte de a-i așeza ușor un sărut pe creștetul capului lui Gu Mang.

De-ar putea să se sfârșească și toată suferința din lume. De-ar fi așa.

Eliberat de blestem, Gu Mang a alunecat în somn. Mo Xi s-a ridicat și l-a invocat pe războinicul de bambus, poruncindu-i să aibă grijă de el. Apoi a transformat din nou Shuairan într-un șarpe spiritual și l-a lăsat să stea de pază, în timp ce el a ocolit zidul de piatră pentru a-i ajuta pe Murong Lian și Yue Chenqing să pună capăt acestei bătălii dificile.

Dar, după cum se părea, ei nu aveau nevoie de ajutorul lui.

Puterea spirituală a lui Yue Chenqing nu era deosebit de mare; a trebuit să recite fiecare vers al incantației distrugătoare de săbii de vreo treizeci de ori. Dar, cu fiecare repetare, energia lui Li Qingqian slăbea. În acel moment, Yue Chenqing era aproape de runda finală, iar Li Qingqian nu mai era un adversar pe măsura lui Murong Lian.

„Sângele tău umple cuptorul, oasele tale devin lama…”

Aceste incantații se transformaseră în nori de fum alb și difuz care se înfășurau în jurul lui Li Qingqian.

„Strălucirea acestei săbii de apă a fost odată un vis de dorință…”

Li Qingqian era o forță de care trebuia să se țină seama. Silueta lui se risipise deja în mare măsură, dar, cu fața palidă, continua să schimbe lovituri șovăitoare cu Murong Lian. Cu cât lupta se prelungea, cu atât Murong Lian devenea mai relaxat, doborându-și adversarul la pământ iar și iar. Îl privea pe Li Qingqian ridicându-se clătinându-se, cu sânge curgându-i din colțurile gurii și hainele în dezordine.

Murong Lian a râs disprețuitor. „De ce te mai zbați? Înfrângerea este inevitabilă, și totuși insiști să dai acest spectacol patetic. Îți place să fii lovit?”

Li Qingqian nu a spus nimic. S-a mulțumit să râdă maniacal, buzele lui despărțindu-se pentru a scuipa o fântână de sânge. Ochii îi străluceau de o perseverență nebunească, greu de descris, de parcă ar fi existat ceva pentru care trebuia să supraviețuiască cu orice preț. Nu putea să se stingă până nu-și atingea acel scop, și nici nu putea să stea pur și simplu cu mâinile în sân în timp ce Yue Chenqing distrugea Sabia Hong Shao.

Acea sclipire din ochii lui nu spunea: „Eu îmi hotărăsc soarta, nu cerurile”, ci mai degrabă: „Nu pot învinge cerurile, dar, indiferent ce s-ar întâmpla, voi face ceea ce trebuie. Chiar dacă pierd, chiar dacă mor, chiar dacă sunt redus la cenușă împrăștiată de vânt — nu mă voi înclina niciodată în fața sorții.”

Nu mă voi înclina.

Înnebunit, a râs din nou, iar Murong Lian i-a mai dat o lovitură brutală în față cu piciorul. Din nou, Li Qingqian s-a ridicat târându-se în picioare, înaintând încet spre Yue Chenqing.

„Ha ha ha, ha ha ha ha...”

„Li-zongshi.”

Modul în care l-a adresat Mo Xi l-a făcut pe Li Qingqian, care râdea nebunește, să se cutremure. Ochii lui roșii se întoarseră pentru a-l privi fără milă pe Mo Xi, expresia lui fiind atât neliniștitoare, cât și nedumerită.

„Ai dispărut după încercarea de la Muntele Plângerii Fecioarei. Ce s-a întâmplat după aceea?”

Mo Xi întrebase la întâmplare, dar, pe măsură ce întrebarea aceasta plutea în aer, era sigur că dăduse în miezul problemei. Ochii lui Li Qingqian se îngustaseră ușor, iar zâmbetul acela nebunesc începuse să se deformeze.

Sabia Hong Shao, inscripția de pe perete, fecioarele răpite pentru că semănau între ele, miresele-fantomă îmbrăcate extravagant din peșteră…

În primul rând, își urăște soarta neputincioasă; în al doilea rând, își urăște chipul ghinionist; în al treilea rând, își urăște despărțirea de el, o iubire pierdută prea târziu.

Toate acestea păreau să indice implicarea unei femei necunoscute. Dar de ce? Ce se întâmplase pe Muntele Plângerii Fecioarei? Ce îl transformase pe acel spadasin îmbrăcat în verde fluturând într-un spirit răzbunător al sabiei — o fantomă malefică de nerecunoscut?

Mo Xi îl privi. „Cine te-a transformat în sabie? Pe cine ai venit să cauți la Chonghua?”

Li Qingqian voia să râdă din nou, dar, după ce a înghițit cu greu, doar un sunet răgușit și patetic i-a scăpat de pe buze. „Cine e Li-zongshi? Nu eu! Nu sunt eu! Idiotul ăla de Li Qingqian e mort! Ar fi trebuit să moară și mai devreme! Totul se datorează faptului că a trăit prea mult, era prea plin de iluzii, prea disperat după faimă, încât a reușit să-i rănească pe alții, să se rănească pe sine și să ajungă așa cum a ajuns! Nu are pe cine să dea vina decât pe el însuși!”

Aceste cuvinte au fost scuipate cu răutate.

„A meritat-o!” a țipat spiritul sabiei cu voce tremurătoare, plină de răutate. „Pe cine caut? Pe fetele alea! Ha ha ha! Am venit să mă răzbun! Am venit să ucid! O să ucid!”

Țipetele lui Li Qingqian deveneau tot mai pline de ură, dar o lumină sclipitoare se ridică de pe suprafața corpului său — odată cu ultima incantație a lui Yue Chenqing, el urma să devină doar cenușă în vânt, împreună cu secretele sale.

„Nu rămâne în această sabie sfântă, întoarce-te în lumea pământească”, încheie Yue Chenqing.

Hong Shao se smuci brusc, iar din lama sabiei străluci o lumină verde-jad.

Yue Chenqing deschise brusc ochii.

Murong Lian, sprijinit de un stâlp de piatră, își dădu seama imediat că ceva nu era în regulă. „Ce s-a întâmplat? Ce-i cu sabia aia blestemată?”

Yue Chenqing nu se mai aflase niciodată într-o astfel de situație și începu să recite din nou, cu nerăbdare: „Nu te odihni în această sabie sfântă, întoarce-te în lumea pământească — ah!”

Hong Shao încetă brusc să mai tremure, iar balta de apă neagră care o înconjura se reîntoarse în lamă cu o viteză înspăimântătoare.

„Nu!”, strigă Yue Chenqing. „O să se elibereze!”

Încă mai vorbea când auzi bubuitul unei explozii, iar vederea i se întunecă. Undele de qi provocate de explozie îl aruncară violent înapoi. Yue Chenqing se izbi de un zid de piatră și scuipă o gură de sânge.

Yue Chenqing ridică privirea panicat, doar pentru a vedea că Hong Shao zburase direct în mijlocul luptei sângeroase. Emitea o lumină verde orbitoare din interiorul unui nor de fum negru, iluminând fețele palide ale lui Yue Chenqing și Murong Lian.

Murong Lian se agăță de zid pentru a-și păstra echilibrul, scrâșnind din dinți. „Asta e…”

Yue Chenqing a strigat, cu vocea tremurândă. „Vraja de distrugere a sabiei s-a întors împotriva mea; a rupt sigiliul! Murong-dage, vino repede! Vino să oprești asta!”

Mai era nevoie ca Yue Chenqing să spună asta? Murong Lian se năpusti și încercă să folosească săculețul său qiankun pentru a-l reține din nou, dar ultima greșeală a lui Yue Chenqing eliberase Hong Shao de legături. De data aceasta, puterea și ura lui erau copleșitoare. El emise o rafală de energie ascuțită de sabie care îl doborî pe Murong Lian înainte de a zbura în mâna lui Li Qingqian.

„Yue Chenqing!” Murong Lian deschise gura și spuse cu dispreț: „Prostule nefolositor!”

„Nu ți-am spus deja că sunt nefolositor?! Că nu știam cum să o fac?!” se plânse Yue Chenqing descurajat. „Tu ești cel care m-a pus să încerc!”

„Ce greșeală ai făcut la ultima linie?!” Murong Lian era atât de furios, încât fața i s-ar fi putut îngheța într-o încruntare.

„N-am făcut nicio greșeală!” a insistat Yue Chenqing. „Nu te odihni în această sabie sfântă, întoarce-te în lumea pământească. Cum aș fi putut să recit greșit? Trebuie să fie… trebuie să fie ceva ce nu înțeleg! Sau poate că am desenat formația greșit de la început. Eu…”

Nu mai avea rost să explice mai departe. Li Qingqian strângea în mână Sabia Hong Shao strălucitoare — spiritul sabiei se contopea cu vasul său.

Când Mo Xi a văzut norul de lumină izbucnind, a strigat: „Bariera Tuntian!”

O rază de lumină aurie a țâșnit din palmele sale și s-a transformat într-o balenă uriașă. Fluierând, aceasta a măturat toate resturile de stâncă și i-a învăluit complet pe aliații săi sub aura sa.

De cealaltă parte a barierei formate de balenă, Li Qingqian, după ce își recuperase sabia, clocotea de o energie malefică înspăimântătoare. Plutind în aer și înconjurat de dâre albăstrui de putere emanate de lamă, s-a izbit de Bariera Tuntian și a eliberat un flux înfricoșător de energie spirituală.

Li Qingqian a coborât capul și a privit cum se vindecau rănile de pe brațe și palme. Și-a aranjat hainele, un zâmbet sinistru strecurându-se pe fața lui palidă. După un moment îndelungat, s-a întors cu ochii zâmbitori, privindu-l cu suspiciune pe Yue Chenqing de jos.

„Yue-gongzi nu are încă suficientă experiență.” Expresia lui era îngrozitor de urâtă. Durerea de a-și fi văzut sufletul aproape disipat nu urma să fie uitată atât de ușor, dar disconfortul nu mai însemna nimic acum că puterea lui crescuse exponențial. „Îți mulțumesc mult pentru sprijinul tău neintenționat.”

Murong Lian privea cum această situație — care era încă strâns legată de responsabilitățile sale față de Pavilionul Luomei — continua să se deterioreze. Profund nemulțumit, se întoarse către Mo Xi. „De ce nu te lupți cu el? Cum se face că nu poți învinge nici măcar un spirit al sabiei?”

„Dacă mă lupt cu el, vei menține bariera protectoare?”, replică Mo Xi.

„Eu...” se înecă Murong Lian. „Nu mai ai Shuairan? Lasă Shuairan să-l doboare sub forma de șarpe!”

„Shuairan îl păzește pe Gu Mang!”

Murong Lian s-a năpustit, de parcă ar fi găsit un mijloc incredibil de a-l pune la zid pe Mo Xi. Refuza să lase deoparte neînțelegerile mărunte chiar și în fața inamicului. „Foarte bine, deci chiar ești...”

„Dacă o să o ia din nou razna, o să-l oprești?”, l-a întrerupt furios Mo Xi.

„Tu...!”

„Murong-dage, e inutil”, spuse Yue Chenqing, cu fața micuță albă ca varul. „Dacă o sabie de asemenea calibru fuzionează cu spiritul sabiei, devin aproape invincibili. Doar un zongshi artizan ar putea spera să-l învingă.” Era pe punctul de a izbucni în lacrimi. „Am dat-o în bară…”

Li Qingqian, acum scăpat de pericol, nu avea de gând să se mai încurce cu acești trei. Era hotărât să se îndepărteze repede pentru a-și îndeplini misiunea necunoscută. Ridicând mâna, a creat o barieră puternică din strălucirea sabiei, separându-se de Mo Xi și aliații săi, apoi a ridicat Hong Shao pentru a zbura afară din peșteră.

„Repede, după el!”, spuse Murong Lian.

„La ce ar folosi să mergem după el?”, strigă Yue Chenqing. „Tocmai am spus că e mai mult sau mai puțin invincibil în acest moment, doar cel mai puternic zongshi artizan ar putea...”

Înainte să apuce să termine, o rază de lumină albă orbitoare a țâșnit spre spatele lui Li Qingqian. Războinicul de bambus se înălțase în aer, nefiind împiedicat de bariera lui Li Qingqian. Cu o singură răsucire, a aterizat în fața lui Li Qingqian și și-a scos sabia cu un zgomot ascuțit, pentru a-i bloca calea lui Li Qingqian.

Li Qingqian nu era singurul care era șocat; chiar și Yue Chenqing era uluit.

Nu spusese oare că un spirit al sabiei fuzionat era aproape invincibil și că doar un zongshi artizan cu abilități comparabile cu ale tatălui său îl putea învinge?

Cine era acest zongshi? Războinicul de bambus? Era mai mult decât ridicol!

Mintea lui Yue Chenqing era un haos zgomotos — până când a auzit sunetul strălucitor al unei săbii în spatele lor. S-a întors și a văzut un bărbat care se îndrepta spre ei din intrarea peșterii, cu veșmintele albe fluturând în vânt.

Roba albă a bărbatului era de o croială ușoară și grațioasă, iar bordura argintie de la mâneci strălucea slab. Părul său lung era strâns de o coroană înaltă de jad, fixată cu un ac acoperit de o panglică, mătasea albă ca zăpada fluturând în ritm cu mânecile sale.

Toate mânecile sale fluturânde și mătăsurile îi conferiseră o aură uimitor de nemuritoare. Deși acest bărbat avea trăsături extrem de delicate, delicatețea chipului său nu îi putea diminua prezența impunătoare — o răceală apatică era vizibilă în ochii lui, astfel încât eleganța sa spartană nu era una blândă și tandră, ci mai degrabă pătrunzător de rece și indiferentă.

Cultivatorul îmbrăcat în alb și-a îndreptat cu rapiditate sabia spre pământ, ridicând fără expresie chipul său rafinat.

Sprâncenele sale ascuțite ca lama sabiei și ochii maiestuoși de phoenix au măturat câmpul de luptă cu privirea. Când privirea i s-a oprit asupra lui Yue Chenqing, care arăta zdrențăros, a scos un puf de dispreț. A pășit înainte cu o mișcare a mânecilor, peria din coadă de cal odihnindu-se în cotul brațului său.

Iată care era „Ignoranța” dintre cele trei otrăvuri ale Chonghua — maestrul războinicului de bambus, Murong Chuyi.

Loredana

editor

Total Posts: 598

Despre Loredana

Pasionată de Asia, susţinătoare a diversităţii sub toate formele ei.

Sunt doar un om simplu căruia îi place să împărtăşească pasiunile ei cu cei din jur, fie în viaţa de zi cu zi, fie în mediul online.

Comentarii

Fii parte din Comunitatea by UNIKA!

Ne dorim o comunitate deschisă, comunicativă și energică, unde discuțiile libere sunt încurajate și apreciate!

Scopul by UNIKA este să ne cunoaștem, să împărtășim cunoștințe, idei și impresii despre cinematografia, stilul de viață și cultura asiatică.
Nu le știm pe toate și tocmai de aceea vom încuraja discuțiile relevante, păreri și puncte de vedere, fie ele și contradictorii, atâta timp cât sunt spuse cu respect, constructive și utile comunității!

Comentariile sunt aprobate manual. Avem și câteva reguli simple ce trebuiesc urmate ca acestea să poată fi publicate.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

4 Comentarii

Cele mai Vechi

Cele mai Noi Cele mai Votate

Luca

Vizitator

acum 1 month

Cartea aceasta am citit-o cu o apasare constantă în piept. Este una dintre cărțile mele favorite din acest gen. Normal că o voi reciti și cu voi ☺️

Răspunde

Diana

Vizitator

acum 1 month

Strasnică cartea furnicuțo…cum oi fi ratat o eu ???
Mulțumesc mult pentru traducere !!!
Pupici !!!

Răspunde

Diana

Vizitator

acum 30 zile

Vaaai mie…m ai lăsat dincolo de ușă ….sper ca voi întra în curând în încăperea în care cei 2 sunt încercați de chinurile Visului Dorințelor ….vor izbuti să se
*trezească* la timp…!!!????
Mulțumiri!!

Răspunde

Diana

Vizitator

acum 6 zile

Mulțumesc…grea încercare pentru Mo Xi și pentru aliații săi…cine este Murong Chuyi ??..ei bine…răspunsul îl vom afla data viitoare …încă odată mulțumiri fată frumoasă !!!

Răspunde

RĂMĂȘITELE MIZERIEI: YUWU

Remnants of Filth: Yuwu (余污)

Traducere și adaptare: Loredana

Rezumat:

PROLOG

Capitolul 1: Pata

Capitolul 2: Gu Mang dezvăluie totul

Capitolul 3: O ură veche

Capitolul 4: Mo Xi joacă o scenă

Capitolul 5: Dar Gu Mang?

Capitolul 6: Revederea

Capitolul 7: Pierderea controlului

Capitolul 8: Gu Mang trece prin momente grele

Capitolul 9: Prins în flagrant

Capitolul 10: Focul inimii

Capitolul 11: Colierul de sclav

Capitolul 12: Murong Lian

Capitolul 13: O invitație din partea lui Murong Lian

Capitolul 14: Xihe-jun, mincinosul

Capitolul 15: Un mic test

Capitolul 16: Suspiciune

Capitolul 17: Frumusețea neîngrijită

Capitolul 18: Sigiliul

Capitolul 19: Te aștept

Capitolul 20: Gu Mang își pierde cumpătul

Capitolul 21: Ai milă

Capitolul 22: Lupta pentru el

Capitolul 23: Premiul

Capitolul 24: Și culegătorii de flori sunt oameni

Capitolul 25: Vreau un cămin

Capitolul 26: Te veghez în secret

Capitolul 27: Visul Dorinței

Capitolul 28: Locul întâlnirii - 18+

Capitolul 29: Dorința de neevitat

Capitolul 30: Vânătorii de fantome

Capitolul 31: Nu-l atinge

Capitolul 32: Spiritul Sabiei

Capitolul 33: Te vreau

Capitolul 34: Mușcă-mă

Loredana

Despre Loredana

Articole Similare

FURTUNA TĂCUTĂ (2026)

DESCOPERĂ-TE (2026)

FEMEIA FĂRĂ NUME (2017)

Comentarii

Fii parte din Comunitatea by UNIKA!